3 minute read

Ana Ardeleanu

Next Article
Ion Cuzuioc

Ion Cuzuioc

meu, și, dacă s-au închis ademenitoarele cărări pavate cu marmura neagră a păcatului, am luat-o pieptiș, prin bolovănișul gândurilor și căutărilor, pe drumul prăvalnic... către Tibetul din mine.

Ana Ardeleanu

Advertisement

Prin mine trec

Cele o mie şi una de nopţi. Nimeni nu-şi face cumpărăturile Din grădina lor, cheltuindu-şi contul. Nimeni nu umblă dezbrăcat pe ape, Pentru a-şi face fotografii de alertă, De înspumare a trupului în râurile reci, Ca în băile romane, Pentru a-şi aţâţa instinctele. Pescăruşii, precum şi marea, Resping scena în care furci caudine Te pot întoarce pe-o parte şi pe alta, În tigaia de-argint a analizei, Iar martorii îşi uită trecutul, Dar nici de prezent nu se ştiu apropia, Nu ştiu şterge liniile de orgoliu De pe geamul mat, Încât, locul din mine să nu rămână Fără posibilitatea de-a oferi O întâlnire profesională, Între orgoliile aceleiaşi vieţi Şi nimeni să nu intre singur În locanta de la malul mării Ca, apoi, să plece cântând, Cu privirea împleticindu-se Printre picioarele pescăruşilor.

dans existenţial

În casa nopţii, se află biroul îngerului Cu actele sale de caritate, Cu amestecul în treburile altora, Aşezat, precum o foaie de tort, Între crema zilei de ieri şi a celei de mâine Ori, în rol de sufleor, la urechea mea, De când mă ştiu. Iar, acum, mă surprind trădând, Lăsându-mă moale în zăpada altor îngeri, Câţi vor mai fi încă activi pe-acest pământ păcătos. Această întâmplare Mi-a stricat gustul, opţiunile, restul de viaţă, Până a venit cămătarul şi m-a întrebat: „ -Dar tu când ai de gând să dai împrumutul înapoi? Dacă înger nu ai, Căci n-ai ştiut să-l păstrezi pentru zile grele, Cum te vei achita de cele încă neştiute, nescrise, Ascunse în bocanci, Ţinute sub talpă, Încălţate de drum lung, Dar fără tine, Fără specia ta, aflată în carantină, Amestecând în supa celor două mii de ani, În ritm de samba

Mă priveşti roz

Mă privești roz, Eu te privesc albastru. Amândoi împlinim idealul unui vis, Ceva mai mult decât încleştarea mâinii Pe lucrul care, pe drept, este al nostru.

Fala aceasta Nu aparţine doar omului glorios, Cum nici desfătarea De-a privi primăvara, Aşa, ca pe o terapie de cuplu, Într-un pom înflorit numit ea Şi un pom desfrunzit numit el. O neînţelegere măsurată în decibeli, Atunci când te strecori Prin orificiul norilor plumburii Şi nu vrei să iei asupra ta Apăsarea.

Închipuire solemnă

Umblu pe linia sufletului Urzind când un deal, când o vale Cum dintr-un Stradivarius Muzica târziului Resping frica de mărturisire Ca pe o repede trecere Tac mai mult decât tăcerea Și port netemătoare Culoarea îmbunată a zborului Nu pot deschide ochii Fără să mă văd ștergând de sudoare Marea taină Condamn condamnarea Ce m-a făcut să suspin În domul închipuirii Unde moartea nu ajunge Unde vulturul nu planează.

Toate pot fi numite trofee

Capul de pasăre măiastră a inimii tale, Furnica ce urcă degetul mic Închipuindu-l Everest Sau cum Dumnezeu se numeşte, Cea mai mare iluzie optică În care nimeni nu dă cu pietre să o dărâme, S-o rostogolească la picioarele sale de Goliat. Dar cel mai mare trofeu e iubirea ta, Pe care nimeni nu a învins-o, Nu i-a retezat creasta de munte, Simbolul demnităţii, coroana regală Dobândită încă de la naştere, Pe unde norii se plimbă Trăgând cu puşca, Cântând cântece soldăţeşti Despre “mândra mea, draga mea”. Ca poet anonim, te înrolezi şi tu Pentru a-i orienta Pe cei ce rătăcesc calea. Oricum, trofeul acesta E povestea ta de mic, De când te jucai cu degetu-n ţărână, Atunci când îngerul nu era atent, Nici alte fiinţe aflate în poveste, Ca personaje create Din necesitatea ca, la nevoie, Să ai pe cine da vina.

This article is from: