Elena Cristina Ștefan

Elena Cristina Ștefan Tu rămâi la toate rece

Toamna lungă și călduroasă mă cuprindea în brațele ei rubinii. Pleoapele grele îmi ferecau ochii încă dornici de verde. Fumul necăcios al coșurilor din vecini, alunga păsările care mai voiau să-mi spună povești. Mi-aș fi făcut o cafea, dar el era în fața mea. O cafea...fierbinte și dulce; cu trei lingurițe de zahăr.

Ne priveam tăcuți, apoi am simțit că-mi lipsește aerul. Cu un sărut apăsat mi-a închis ochii. Aripile lui de lumină m-au purtat într-un zbor știut...știut.

Într-un albastru ce se confunda cu marea, l-am văzut conturându-se pe bunelu. Amintirea mea cu tot ce însemna curajul. Un fior mă cuprinse, am dat un pas înapoi, dar Mihail nu m-a lăsat să trec. I-am spus că mi-e teamă să vorbesc cu bunelu, că o să reiasă, din discuții, că eu n-am avut curaj ca el. Bunelu venea zâmbind spre mine.

Spune-mi, draga mea, cum ți-a fost pe pământ? Pentru tine am luptat pe front. Pentru tine și urmașii tăi, pentru țara ta. Am luptat și m-a durut războiul...l-ai simțit și tu, toată viața ta, prin vene. Iartă-mă că ți-am transmis temeri de pe front. Erai mică, iar pe retina ochilor tăi se desfășurau scene reci, ai simțit ploaie de plumb, ai privit lacrimile căzute în mocirla rece și plină de gloanțe. Eram o pădure de soldați, ca într-un amurg de iarnă, în care viscolul singurătății șuieră nervos.

Mă pierdeam între cuvintele care mă făceau să retrăiesc memorii ce nu-mi aparțineau.

Am aflat că ești mamă, spuse bunelu, după câteva momente de tăcere. Știi, pe front, toți soldații spuneau: ,, Vai, mama mea!”, niciunul nu spunea: ,, Vai, tată!”. Toată viața, gândul omului e la mama lui, îndeosebi în momente de răstriște. Spune-mi că țara e frumosă, că e a ta, că s-a meritat povara armei.

Mi-am întors privirea către Mihail și nu știam cum să potrivesc mai bine cuvintele, să-i spun lui bunelu că țara pentru care a luptat, mi-e străină. Mi-e dragă, dar mi-e străină. Cum să-i spun că totul e pe dos, că hoțul e om cinstit, iar curva e apreciată?

Ai fost fericită în viața ta, așa-i? întrebă bunelu, având chipul scăldat într-o ironie pe care doar bătrânețea o pictează magistral. Întotdeauna, așa-i?

Cum să-i spun că-n drumul meu m-am oprit și mi-am dăruit aripile? Cum să-i spun că n-am știut să aleg?

Să nu te obosești să-mi răspunzi. Nu e nimic nou. Totul doar se repetă, iar tu, fetița mea,....,, rămâi la toate rece”.