Elena Cristina Ștefan Tu rămâi la toate rece
Toamna lungă și călduroasă mă cuprindea în brațele ei rubinii. Pleoapele grele îmi ferecau ochii încă dornici de verde. Fumul necăcios al coșurilor din vecini, alunga păsările care mai voiau să-mi spună povești. Mi-aș fi făcut o cafea, dar el era în fața mea. O cafea...fierbinte și dulce; cu trei lingurițe de zahăr. Ne priveam tăcuți, apoi am simțit că-mi lipsește aerul. Cu un sărut apăsat mi-a închis ochii. Aripile lui de lumină m-au purtat într-un zbor știut...știut. Într-un albastru ce se confunda cu marea, l-am văzut conturându-se pe bunelu. Amintirea mea cu tot ce însemna curajul. Un fior mă cuprinse, am dat un pas înapoi, dar Mihail nu m-a lăsat să trec. I-am spus că mi-e teamă să vorbesc cu bunelu, că o să reiasă, din discuții, că eu n-am avut curaj ca el. Bunelu venea zâmbind spre mine. Spune-mi, draga mea, cum ți-a fost pe pământ? Pentru tine am luptat pe front. Pentru tine și urmașii tăi, pentru țara ta. Am luptat și m-a durut războiul...l-ai simțit și tu, toată viața ta, prin vene. Iartă-mă că ți-am transmis temeri de pe front. Erai mică, iar pe retina ochilor tăi se desfășurau scene reci, ai simțit ploaie de plumb, ai privit lacrimile căzute în mocirla rece și plină de gloanțe. Eram o pădure de soldați, ca într-un amurg de iarnă, în care viscolul singurătății șuieră nervos. Mă pierdeam între cuvintele care mă făceau să retrăiesc memorii ce nu-mi aparțineau.
125
