Jurnal Israelian no 36 - Yom ha ZIKARON - Yom HaAtzmauth 2021

Coperta: Jantar mantar- inside room - India

JURNAL ISRAELIAN No.36 Săptămânal de Joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eşanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Emanuel Pope (G.B) Marga Grauenfels Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021-Israel Sponsori: Dumitru Ichim – Canada Eduard Almashe - Israel email: gadrian40@gmail.com

Redacția nu răspunde de conținutul materialelor colaboratorilor publicate în JURNAL

Azi - 44 pagini

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

YOM HAZIKARON

Ziua amintirii celor căzuți în războaiele Israelului

YOM HAATZMAUT

Ziua Independenței ISRAELULUI

Pagina 2

Paul Claudel (1868-1955) Treceau Prinţesele cu ochi de caprifoliu, Călare, pe cărări de codri suri Şi sumbri, ce păreau a fi în doliu, – Treceau cu haite-n surde lătrături.

Cosiţele li se-ncâlceau în ramuri, Iar frunzele li se lipeau de chip, Cu mâna lor dădeau în lături ramuri, Privind, în jur, sălbatice la chip.

Regini ale pădurii cu tril, în fagi, – şi-n care Arborii par mai vineţi, Sus capetele umede, pe care Cu ochii-n jos le ţineţi !

Prea mic sunt ca să fiu iubitul vostru, Prinţese ale serii ! Ca prin sticlă, Prin mine trece, iată, ochiul vostru, Când turturele ascultaţi, în sihlă.

Fugiţi! lătratul haitei se-nteţeşte !

De nouri, ceru-i tot mai neguros.

Daţi fuga! colbu,-n drum, se îndeseşte !

Stratul, sub paşi, de frunze,-i tot mai gros.

Pârâul e departe… Behăie turma,-n stână.

Eu fug şi ochii-mi plâng amară rouă.

Cu munţii negri, nourii se-ngână.

Peste păduri, la ora şase, plouă.

1887 [Traducere - Şerban Foarţă] ____________________________

am mințit Neg Mă întind din aur și din praf aceste mâini demente sunt ale mele mâinile mele sfinte inseminate de umbra ta Mă prăbușesc Mă ating cu gestul unei flori fragil si rece Mă ofer groaznicului abis înghețat Mă ofer tu mă sperii Mă ofer Nu îmi mai pasă de nimic [traducere : AG] Desen: Tudor Banuş

Memorie aproape de uitare de Alejandra Pizarnik Amintirea aproape de uitare Moarte îndepărtată vocea macină și vibrează și tremură vântul neagă vântul zace vântul zadarnic mâna se ascunde mâna sfântă sfântul trimis sfântul inseminat de vântul care zace Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 3

Michael Glover Anul Dante, Divina Comedia reflectata in arte - Partea a VI-a

Sandro Botticelli, “Paradiso VI” (1480 -1495), 32.5 x 47.6 cm; Berlin NOTA redacției:

Formatul acestui eseu este derivat dintr-o rubrică săptămânală numită Great Works, publicată în "London Independent".

O selecție publicată și sub formă de carte, de către Prestel în 2016, a oferit o lectură plăcută, după tumultul săptămânii de lucru, examinând "de profundis" o singură operă de artă. Great Works, s-a extins spre arta mondială, și se pare că renaște acum, benefic în aceste vremuri dificile. *** Am discutat deja (în articolele din seria Dante): cea mai tradusă parte a Divinei Comedii a lui Dante este Infernul, prima din cele trei secțiuni ale operei. Nu este surprinzător. În Infern, descrierea lui Dante a coborârii sale în iad împreună cu veneratul său tovarăș și ghid, poetul Virgil, ieșit din lumea pagană a Romei antice în Italia secolului al XIV-lea, cea sfâșiată de conflicte politice (cu Dante însuși în centrul propriei lumi imaginative), este documentată, pas cu pas cu o atenție sporită la particularitățile fizice, de neegalat în Purgatoriu sau Paradis, celelalte două secțiuni ale acestei epopei medievale a călătoriei în timp și spațiu. Vedem și simțim aproape fizic, chinurile îngrozitoare ale

condamnaților: Paolo și Francesca plângânduși soarta; dușmani jurați precum Ugolino della Gherardesca și Ruggieri degli Ubaldini legați împreună inseparabil pentru eternitate.

De asemenea, experimentăm coborârea periculoasă a celor doi pelerini, și aventura complexă implicată în ea. Este aproape ca și cum am deveni un al treilea tovarăș. Cu cât Dante se apropie mai mult în direcția Paradisului și a viziunii iubitei sale Beatrice, cu atât mai mult începe să recurgă la argumente filosofice și teologice abstracte și, în consecință, cu atât mai puțin traductibile, chiar dificil din punctul de vedere al artelor, cu cât firul poetic devine mai puțin vizibil.

Pe măsură ce argumentele poetului se îndreaptă din ce în ce mai mult asupra problemelor teologice nerezolvate, devenind mai puțin interesant pentru cititor, devine cu atât mai dificil să ai sentimente puternice cu privire la aventura lui. Și totuși există o ilustrație din Paradis, secțiunea finală a poemului, care apare reprodusă aici. Cum a reușit pictorul Sandro Botticelli atât de minunat acolo unde simplii traducători au eșuat adesea?

Răspunsul constă în modul în care Botticelli a ales să ignore și cum a manipulat textul pentru a se potrivi unei viziuni care devine pur Botticelliană prin dulceața și tandrețea sa răpitoare. Aici îi vedem pe cei doi, Dante și Beatrice, împreună în sfârșit - așa cum nu au fost niciodată în viață. (Beatrice Portinari s-a căsătorit cu altcineva și a murit la vârsta de 24 de ani.) Și poate că nici ei nu au fost destul împreună în poem. Dezbrăcată de toate cuvintele dezbinătoare și complicate deoarece cuvintele sunt inevitabil o distragere a atenției de la imaginația unui tip de frumusețe care reușește să cuprindă atât toate perfecțiunile pământești, cât și toate virtuțile cerești - Beatrice îi dă lui Dante o lecție despre identificarea sufletelor sfinților, care sunt acum flăcări minuscule, fluturând prin aer, redate cu un stil fin și frumos, atent la simetria vârtejului. Și Beatrice și Dante sunt acum suspendați, pășind în neant. Desigur, Botticelli nu oferă nicio explicație. Sarcina lui este să aducă, folosind câteva linii abil trasate cu cerneală maro și peniță de metal, adorarea supusă și eterică pe care o trăiește Dante în prezența

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 4

Beatricei sale, desenând capul lui Dante care se înclină în direcția ei, pe când mâinile lui se deschid, ca și cum ar fi așteptat să o primească, trupește. Și, în spatele imaginii, în spatele liniilor trasate, putem zări, în sens invers, cuvintele celui de-al cincilea canto, fantomatic, slab, dar totuși acolo. Cuvintele pot fi note cântate pentru a realiza un acompaniament pentru unirea fizică a cuplului.

Biografie Sandro Botticelli (1445-1510) S-a născut la Florența, a trăit și a lucrat acolo în momentul istoric de cea mai mare înflorire, intelectuală și artistică a orașului.

Acest lucru a coincis aproape exact cu domnia unuia dintre cei mai mari patroni ai săi, Lorenzo Magnificul. Format și influențat parțial de Fra Filippo Lippi, Verrocchio și frații Pollaiuolo, reputația sa a fost eclipsată la bătrânețe de titanii Leonardo da Vinci și Michelangelo.

Traducere si note: AG SAGA PUBLISHING 2021

Doi Avangardişti - Saşa Pană Saşa Pană, pseudonimul literar al lui Alexandru Binder (n. 8 august 1902, Bucureşti - d. 22 august 1981, Bucureşti), este un scriitor evreu român, prezent în literatura română de avangardă din prima jumătate a secolului XX. Fiu al medicului David Binder, după studii de specialitate începute la Iaşi şi terminate la Bucureşti, Saşa Pană obţine în 1927 diploma de medic militar. Vocaţia lui era însă literatura, teritoriu în care disponibilităţile sale intelectuale vor contribui decisiv la desăvârşirea lui de animator al mişcărilor literare de avangardă din România, începând cu dadaismul, trecând apoi spre o orientare suprarealistă. Debutează cu volumul de poezii simboliste Răbojul unui muritor în 1926. Trei ani mai târziu, cu mijloace financiare proprii, Saşa Pană scoate revista de avangardă "unu" şi înfiinţează o editură sub aceeaşi siglă, unde va tipări cărţile proprii şi volume ale unor confraţi de generaţie, promotori ai creaţiei avangardiste, ca Urmuz, Tristan Tzara, Stephan Roll, Ilarie Voronca, Vasile Dobrian şi alţii. La fel ca majoritatea avangardiştilor români, Saşa Pană publică numeroase proze de mici dimensiuni, situate la frontiera dintre povestire, reportaj, poem în proză şi articol cu caracter de manifest. Formula "automatismului psihic pur", prin care André Breton definise suprarealismul, îşi face simţită prezenţa în volumele intitulate "Diagrame" (1930), "Echinox arbitrar" (1931), "Viaţa romanţată a lui Dumnezeu" (1932). Într-o scenografie mentală plasată la hotarul dintre stare conştientă şi vis, poetul, aflat în postura de "secretar al inconştientului", stenografiază cu voluptate mesajul unei "halucinaţii binefăcătoare", aureolat de "briza reveriei". În cărţile publicate ulterior, "Cuvântul talisman" (1933), "Călătorie cu funicularul" (1934) şi altele, scriitorul îşi distribuie substanţa poetică în două registre: unul, al programului avangardist "subversiv", va fi branşat permanent la energia "incendiului reţinut în cuvinte", celălalt, cu componentele unui temperament echilibrat, este dispus în

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 5

tonalităţi minore, elegiace. Ceea ce puțini au remarcat este că Sașa Pană a contribuit cu versuri în propria sa revistă doar în ultimul an de apariție. După desființarea revistei, editura ”unu” (fondată în 1929, din câte se pare) a continuat să funcționeze până în anii '40, când este redenumită în Orizont, până în 1947-48, când toate editurile din țară vor fi desființate și înlocuite cu editura de Stat. Între noiembrie 1944 şi martie 1947, Saşa Pană a publicat revista proletară Orizont din care au apărut 42 de numere. După volumul "Poeme fără de imaginaţie" (1947), a publicat mai multe volume de proză cu caracter general proletar sau umoristic. În 1966 apare o primă antologie din opera sa poetică, "Poeme şi poezii", ce cuprinde şi o serie de inedite grupate sub ciclul "Culoarea timpului (1948-1965)", care va fi completată şi publicată în volumul din 1977 intitulat tot "Culoarea timpului". La 3 ani după "Poeme şi poezii" apare la aceeaşi editură o antologie din prozopoemele sale. În 1973, cu 8 ani înaintea morţii sale, Saşa Pană publică un volum de memorialistică de aproape 700 de pagini intitulat "Născut în '02". În 2006, a apărut postum la Editura Dacia din ClujNapoca o ediţie îngrijită de Ion Pop ce conţine volumele Viaţa romanţată a lui Dumnezeu, Diagrame şi Echinox arbitrar. În 2009 va apare la aceeaşi editură Sadismul adevărului. Saşa Pană a fost şi autorul unor traduceri valoroase din operele lui Paul Eluard, Jean Cassou, Loys Masson. A locuit din 1933 până la moarte în imobilul situat pe strada Dogari (Dogarilor) la nr. 36.

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Sașa Pană – Zodie E napârca nopții strânsa lânga frunte Bolborosiri de otravă Clocot de gând rău De lespezi se lovește steaua morții Casă cu bocet Grinda norocului s-a rupt acolo Un țipat, un ulcior spart Broboadă tăcerii pe hornul înghețat Afară de secretul morții Fața ascundea în suflet o petunie Acasă au rămas fotografiile ***

Pagina 6

- Paul Păun (1916-1994) Păun a debutat la revista Alge în 1933 şi la Unu cu versuri care au şocat. Erotismul îl împrumutase de la Geo Bogza care tocmai publicase Jurnalul de Sex. Câteva lucrări succesive schimba paleta, Păun devine cifrat atingând probleme sociale. Observăm în ultima sa placheta publicată în România dispoziţia sa pentru suprarealism. Ca şi Breton sau Trost accentele lui Păun sunt puse pe magia vorbelor. În 1975 pleacă în Israel şi aici îl preocupa noţiunile cabalistice, personajele talmudului (Lilith) şi pictură în care foloseşte detalii rafinate în construirea unui haos vizual.

Plastica lui Păun este şi ea suprarealista.

Participă în 1946 la galeria Căminul Artei din Buc la o expoziţie de pictură "ready made" alături de Trost, Gherasim Luca şi ei poeţi ai avangardei. Dar comuniştii interzic aceste "aberaţii" şi curând cei trei emigrează: Păun spre Israel, Luca şi Trost spre Franţa.

Din scrierile lui Păun amintim: Plămânul sălbatec, Marea palidă, La Rose Parallele, L'infra Noir etc. Realizează coproducţii cu poeţii avangardişti Gellu Naum, Virgil Teodorescu şi Gherasim Luca.

Paul Păun - rarități poetice

Îi spuneam în gând noapte, logodnica mea, ce mult iubesc lumina ta de fantomă, ce mult iubesc, în libertatea singurătăţii tale arborii fără rădăcină ai delirului ce mult iubesc, în ploile tale negre, suferinţa.

Eşti uneori palidă de febre şi eu sunt atunci un om al febrelor, al morţii; eşti uneori caldă ca subsuorile femeilor profundă ca pădurile agitate de vânt şi eu iubesc atunci întâmplările neaşteptate şi forţele de fier ale naturii.

Eşti uneori lumina asta tristă, interioară când lucrurile curg în jurul meu şi fug însetate, când fruntea trece printr-o oră mai rotundă, mai umană, când vântul îmi vorbeşte în somn ca într-o cutie de rezonanţă, când buzele-mi sunt albe.

Atunci, îmi place să ştiu că port pe ele o sămânţă incendiară îmi place să ştiu cum s-o arunc peste această lume impură.

Dar cu o voce arsă de emoţii i-am spus sunt poet ca şi cum mi-aş fi spus numai mie şi pe obraz, sub flacăra lunii, genele grele umbreau o descrescândă orgă, tremurătoare.

În noaptea aceea, pentru prima oară lumea s-a oprit într-o respiraţie adâncă şi în inima ei, ca o largă prăpastie s-a deschis aşteptarea.

Treaz de o lumină tristă, interioară cu gesturi atente, prelungi cu umbre, cu dansuri, călcam pe locuri reci, lunecoase, adânci ca pe un oraş înecat purtător de oglinzi şi blesteme.

Aveam o misterioasă întâlnire cu noaptea atunci când pentru prima oară lumea s-a oprit ca să mă aştepte.

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 7

Scene din viața lui Jorge Luis Borges

începe să se simtă, încet-încet, atras de metropolă. *

Cu ultima soție María Kodama Poet, eseist și mai ales povestitor, celebru pentru proza sa fantastică, Jorge Luis Borges este astăzi prezent în bibliotecile lumii – de la cele mai modeste la cele mai ample. „Istoria universală a infamiei”, volumul lui de debut, „Grădina potecilor ce se bifurcă”, „Moartea și busola”, „Cartea de nisip”, „Cărțile și noaptea” se numără printre titlurile care au schimbat istoria si viitorul literaturii. La 80 de ani Borges dezvăluie secrete personale si vorbește despre speciala sa relație cu cartile si cultura universală.

Copilăria „M-am născut într-o parte a orașului numită Palermo, o mahala mai degrabă, dar nu m-a interesat niciodată. M-a interesat Palermo în anul 1929 sau pe-acolo. Dar amintirile mele din copilărie sunt amintirile cărților pe care le-am citit. Sunt mult mai reale decât locul în sine”.

Verile la ADROGUE Micul argentinian crește în vila La Rosalinda din orășelul Adrogué, aproape de Buenos Aires, pe care familia lui o închiria pentru vacanță, simțind mirosul de eucalipt și căldura sufocantă. O asculta pe mama lui, Leonor Acevedo Suárez, citindu-i și istorisindu-i micului Jorge poveștile pe care le auzise și ea, la rândul ei, în copilărie. Tot datorită ei, care îi vorbește neîncetat despre Buenos Aires, copilul

Cu toată fascinația exercitată tot timpul asupra lui de capitala Argentinei, cu toată mitologia ei, Jorge Luis Borges avea să locuiască în mai multe orașe. Nu doar orașele imaginare atât de spectaculoase din povestirile lui, nu doar cetăți dispărute și misterioase spații inventate, ci și orașe reale. Iată-l pe copilul care vorbea perfect spaniola și engleza și îl citea pe Shakespeare în original ajungând la Geneva, unde s-a mutat cu familia, și mergând la Collège de France, unde învață franceza și-și ia bacalaureatul și unde se va întoarce cândva, târziu, la sfârșit. Iată-l apoi la Lugano, la Barcelona, la Sevilia sau la Madrid. Scrie poezie, proză și eseu, citește și, mai ales, recitește. Recitirea, susține el, e fundamentală și asta îi va sfătui mai târziu pe toți cei care vor dori să-l asculte, la conferințe și lecturi publice: să citească, dar mai ales să recitească.

Boala de ochi „A venit încet, ca un asfințit de vară”, așa povestea scriitorul argentinian că l-a cuprins orbirea, cumplita boală care îl lovise și pe tatăl său, infirmitatea pe care el însă avea s-o convertească în altceva. „Cum am descoperit treptat că orbesc, n-a existat un moment anume care să mă afecteze. Eram bibliotecar-șef la Biblioteca Națională și-am început să-mi dau seama ca sunt înconjurat de cărți fără litere.

Apoi prietenii mei și-au pierdut chipurile. Apoi am descoperit că nu e nimeni în oglindă”, citim în același volum „Borges la 80 de ani”. Negrul și roșul devin pe veci inaccesibile în viața reală a Borges, pentru care existența se derulează câteva decenii mai ales în alb și gri, singurele culori pe care le mai poate desluși. Asemenea străbunicului, asemenea bunicii paterne, asemenea tatălui, și Borges va muri orb. * Personalitatea tatălui este împletită în firul care îl leagă pe scriitor de Geneva, de Elveția, tărâm al rațiunii, al toleranței și al armoniei, ținut pe care îl cunoscuse în tinerețe datorită părintelui sau. La sfârșitul vieții, bolnav,

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 8

Borges se întoarce la Geneva, spre disperarea curioșilor, printre care gazetari din țara natală, care nu-i văd cu ochi bun plecarea și bănuiesc că e ceva putred la mijloc. Scriitorul adulat și aclamat, care publicase cărți admirate în toată lumea, condusese Biblioteca Națională a Argentinei, conferențiase pe mai multe continente și avea să rămână în istoria literaturii se întoarce în acest oraș al tinereții cu mai multe cărți pe masa de lucru. Moartea lui, survenită pe 4 iunie 1986, la câteva luni de la căsătoria cu asistenta sa, nu este însă un sfârșit, ci doar o scenă de viață dintr-un destin în care lucrurile nu sunt atât de simple. Iată cum explică Edwin Williamson în volumul amintit întoarcerea finală în orașul elvețian: „La momentul acela, mai mult decât oricare alt loc, Geneva era locul în care Borges își putea modela viața în forma pe care o căutase – își putea converti moartea într-un «număr de magie» care să facă o legătură între Buenos Aires, orașul lui natal, și Geneva, cea mai prețioasă dintre patriile lui virtuale. Și a sigilat acest sens simbolic țesând o ultimă idilă de fericire cu María Kodama, femeia care îi oferise iubirea mântuitoare pe care o căuta mereu și care mereu îi fusese refuzată. Borges, «țesătorul de vise», se întorsese la Geneva ca să intre iar în pântecele timpului și să le dea o nouă viață tuturor viselor, înainte de a pătrunde pe poarta morții în orice va fi fiind dincolo de ea – neantul, poate, sau Dumnezeu, sau o altă dimensiune a ființei din alcătuirea desfășurată a cosmosului”.

Tel Aviv - Prin Expoziții

Repetiții pentru ziua independenței

Cu Dana Ionescu – Metropolis

Silvina Ocampo mi-a spus că un poet are nevoie să scrie și versuri proaste.

Altfel, celelalte nu pot ieși în evidență…

Numai poeții de mâna a doua scriu doar versuri bune. Măcar din politețe, trebuie să ai și versuri proaste. – Jorge Luis Borges _________________________________

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 9

Viol, ierarhie, biologie și cultură În aproape toate societățile umane cunoscute ierarhia genurilor are o importanță supremă. Oamenii de pretutindeni s-au împărțit în bărbați și femei. Această distincție a dat bărbaţilor o poziție superioară în societate faţă de femei. În multe societăți de-a lungul istoriei femeile au fost pur și simplu considerate a fi proprietatea bărbaţilor: a părinților, soților, fraților, sau a comunităţii de sex masculin în general. Cea mai extremă, comună manifestare a acestui fapt este că în multe sisteme juridice de-a lungul istoriei violarea unei femei a fost considerată violarea unei proprietăți. Victima violului a fost în conformitate cu sistemul juridic bărbatul, proprietarul, a cărui proprietate era acum defectă. Să vedem de exemplu ce spune Biblia Ebraică despre viol în Deuteronom capitolul 22, versetele 28 şi 29. Dacă un bărbat întâlnea o fecioară care nu era promisă nimănui și o viola atunci el trebuia să plătească tatălui tinerei 50 de sicli de argint și ea să devină soția lui. În acest caz, în conformitate cu legile biblice ebraice, odată ce violatorul îl compensa pe proprietarul bunului stricat, respectiv pe tatăl fecioarei, lui, violatorul capătă posesia deplină a femeii violate. Vechii evrei considerau acest aranjament ca fiind foarte rezonabil și corect. În conformitate cu cele mai multe sisteme de drept din istorie dacă un soț îşi viola nevasta, această faptă nu era considerată o crimă. În majoritatea sistemelor juridice din istorie, ideea că un soț şi-ar putea viola soția era o contradicție logică, pentru că a fi soț însemna control total asupra sexualității propriei soții. A spune că un soț şi-a violat soția era la fel de ilogic ca şi un om care şi-a furat propriul portofel. O astfel de gândire nu s-a limitat doar la antichitatea din Orientul Mijlociu. Nu mai departe de anul 2006, existau încă 53 de țări (aproximativ un sfert din toate țări din lume), în care un soț nu poate fi pedepsit de justiţie pentru violarea soției lui.

Chiar și în inima Europei, în Germania, legile violului au fost modificate doar în 1997 pentru a crea categoria legală a violului marital.

Anterior un bărbat german nu putea fi acuzat de violarea soției sale pentru că nu era o ilegalitate.

Diferențe între sexe Unele diferențe culturale, juridice, politice dintre bărbați și femei reflectă diferențele biologice între sexe și nu sunt rodul pur al imaginației. Fertilitatea a fost o atribuţie feminină în toate societățile umane din istorie, din simplul motiv că bărbaţii nu au uter. Nu este doar o născocire a imaginației, fertilitatea e un domeniu exclusiv feminin. Cu toate acestea, în jurul acestui nucleu dur de diferenţe biologice concrete, fiecare societate cunoscută în istorie a adăugat idei și norme culturale care au puțin de-a face cu biologia. Societățile asociază o serie de calități, îndatoriri și atribuții masculinităţii și feminităţii în cea mai mare parte fără o bază biologică fermă. De exemplu acum 2500 ani în leagănul democrației, în Atena democratică a secolulului V BC., femeile nu puteau vota. De asemenea nu puteau fi alese pentru administraţia statului. Vechii atenieni considerau firesc să excludă femeile din politică. Ei credeau că femeile nu au inteligența necesară sau bunele moravuri pentru a face astfel de lucruri. Vechii atenieni credeau că există ceva în natura femeilor care le împiedică să îndeplinească astfel de sarcini. În zilele noastre, majoritatea oamenilor în țările dezvoltate cred că acest lucru este un nonsens.

Nu există nimic în biologia corpului feminin sau a creierului feminin care să împiedice participarea femeilor la alegeri, atât ca alegători cât şi în calitate de candidați. În multe societăți din întreaga lume, inclusiv în Grecia modernă, este frecventă a susține că bărbații nu ar trebui să facă sex cu alți bărbați. Dacă întrebăm grecii moderne despre asta, mulți dintre ei ar spune că bărbaţii nu ar trebui să o facă pentru că este ceva nefiresc, împotriva naturii lor. Nu este nimic în organismul masculin sau în creierul masculin care să împiedice pe aceştia să aibă și se

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 10

bucure de sex unul cu altul și există multe culturi din istoria omenirii, mai ales Grecia antică, în care homosexualitatea a fost numai destul de răspândită, și a fost normativă și legală. Toate societățile au noțiuni despre ceea ce este natural și ceea ce este nenatural, nefiresc pentru bărbați și femei. Unele au o bază în biologie cum ar fi fertilitatea feminină, dar cele mai multe nu.

Decizii culturale Cultura obligă oamenii să realizeze doar unele dintre posibilitățile permise de biologie şi în acelaşi timp le interzice pe altele. Biologia ne oferă multe posibilități, cele pe care le realizăm sau nu sunt foarte des dictate de cultură. De exemplu, biologia permite mai degrabă decât forțează femeile să aibă copii. Unele culturi însă, obligă femeile să realizeze această posibilitate spunând că femeile care nu au copii nu sunt cu adevărat femei, sau fac ceva nenatural. În mod similar, biologia permite mai degrabă decât să forțeze pe bărbaţi să se bucure de sex cu un alt bărbat. Alte culturi interzic bărbaților să exploreze această posibilitate. Modernismul vestic defineste violul astfel: este o infracțiune pedepsită de lege, care se referă la un act sexual care are loc împotriva voinței unuia din parteneri. Acest fenomen este cunoscut deja din antichitate, prin violarea sclavilor. Violurile au avut loc și în majoritatea războaielor când, în afară de femei, au fost violați și copii. Violurile au uneori loc în închisori sau lagăre. Persoana violată este traumatizată psihic, iar traumele pot dura toată viața. Justiția de azi, condamnă violul și pedepsește agresorii.

Violul în artă.

De ce este violul în arta plastică frumos? Nu putem nega faptul că multe din exponatele de artă sunt produse incredibil de abil. Expresiile de teroare și disperare de pe fețele femeilor sunt la fel de magistrale pe atât de tulburătoare.

Căutăm tensiunea și estetica scenei, drama e prezentă, e o scenă din viața reală, ea se întâmplă și trebuie înțeleasă prin bagajul nostru cultural, afectat de timp și spațiu.

Yuval Harari/AG/Internet Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Belluci’s The Rape of Lucretia

Benini : Rape of Proserpina

Pagina 11

Monocrom: desenatorul - Arie Berkowitz, curator al expoziției, în conversație cu Miriam Gamburd

Moisei Gamburd

Pe marginea expoziții de desene "The draftsman" Casa artiștilor Tel Aviv – Martie, Aprilie 2021 Miriam Gamburd, un artist de vârf dedicat desenului clasic, de virtuozitate, a invitat studenți selectați să-și expună lucrările alături de ale ei și ale tatălui ei, Moisey Gamburd (1903-1954), care a fost un maestru desenator.

Arie Berkowitz: Ce au în comun participanții la proiect?

Miriam Gamburd: Foștii mei elevi sunt acum colegii mei. Ceea ce avem în comun este abordarea noastră față de desen - nu doar faza inițială sau intermediară, ci și desenul ca „produs finit” al procesului artistic. Altceva pe care îl avem în comun, nu mai puțin important, este dragostea noastră pentru desen care ne unește.

A.B. : Expoziția include și desene ale tatălui tău, Moisey Gamburd. Există vreo legătură între el și elevii tăi?

M.G. : Absolut. Iau elemente fundamentale din desenul său, pe care îmi construiesc doctrina didactică. Așa se formează o tradiție locală, indigenă. Unele dintre cele mai importante desene ale tatălui meu (acum în colecția Galeriei de Stat Tretiakov din Moscova), au fost create în timp ce se afla în Palestina în anii 1930. În afară de cunoștințe considerabile, au calități sublime distincte. Emoția și talentul nu pot fi predate. Ele pot fi dezvoltate și ajustate numai. Cultura și tradiția, pe de altă parte, pot fi cu siguranță transmise.

A.B .: Originea termenului „tradiție” în ebraică se află în religie ... Arta contemporană se străduiește să se reînnoiască constant, iar arta israeliană se consideră parte integrantă a procesului. Prețuiește avangarda mult mai mult decât tradiția, deoarece avangarda respinge tradiția.

M.G.: Există o afirmație făcută de Jacques Derrida, care îmi place. În loc de un conflict

între tradiție și avangardă, el propune o coexistență. Aceasta este o idee minunată, dar avangarda a câștigat bătălia și nu trebuie să ne așteptăm ca ideologia revoluționară câștigătoare să arate milă față de cel care pierde.

Mișcările revoluționare evocă afecțiunea până în momentul în care preiau puterea și apoi devin în scurt timp tiranice.

Concepte precum „retro avangardă” și „pseudo avangardă” au apărut în discursul critic. În noua sa carte despre desen, Romanță cu un creion, prietena mea, artista Sasha Okun, scrie: „Desenul este o opoziție, un fel de anacronism romantic ... Este un simbol cultural, un lanț datând de mii de ani care nu trebuie să fie rupt.”

A.B.: Tradiția cere disciplină. Cum se ciocneste disciplina cu libertatea creativă?

M.G.: Marea artă nu a cerut niciodată libertatea de exprimare, pentru că probabil a luat-o de la sine. Libertatea sacră de exprimare, libertatea ... Multe generații au luptat pentru eliberarea artei de diverse ideologii, doar pentru a o conduce în cele din urmă în capcana licitațiilor și a banilor mari. În ceea ce privește disciplina, Igor Stravinsky, unul dintre cei mai influenți și inovatori compozitori ai secolului al XX-lea, a spus că urmărirea unor partituri date nu-l limitează pe muzician; dimpotrivă, este o condiție prealabilă pentru o performanță virtuoasă.

Pentru mine, tradiția este un dialog constant cu marii maeștri. Îmi place să mă consult cu Felicien Rops, Honore Daumier și

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 12

Aubrey Beardsley; de multe ori ei îmi răspund la întrebări. Discursul viu, constant, cu marii colegi din trecut este similar, în mintea mea, cu dialogul înțelepților evrei Amoraimi ai Talmudului cu înțelepții evrei Tana'im din perioada Mishna, care i-au precedat. Desenul ca gen este un fenomen extratemporal. Cu alte cuvinte, nu există timpuriu și târziu în desen.

Imaginile animalelor de către omul preistoric în Peștera Altamira din Spania nu sunt inferioare desenelor de taur ale lui Picasso.

A.B.: Crezi că desenul nu recunoaște progresul?

M.G.: Conotația clar pozitivă asociată cu conceptul de „progres” a pierdut terenul. Aș spune că desenul nu este controlat de progres.

Nu își va găsi locul în tehnologiile digitale de ultimă generație. La urma urmei, fără atingerea artistului, nu poate exista. Studenții mei probabil au o viziune diferită.

Alex Broitman

Note:

- Din discuția cu Miriam aflăm că pentru selecția făcută a vizionat circa 1000 de lucrări ale studenților săi din diverse perioade.

- Povestea biblică (din cartea Daniel) "Suzana și Bătrânii" pomenită în Septuaginta (sec. II BC) face subiectul unui intrigant și îndrăzneț desen, prilej pentru Miriam de a demonstra forța și îndrăzneala desenului ei cu cretă roșie pe hârtie albă, așa cum se desena în Renașterea italiană. Vom reveni la acest subiect cu ilustrații în Jurnalul Israelian, în luna Aprilie 2021.

- Expoziția rămâne deschisă până la 8 aprilie 2021. Recomandăm o vizită.

Adrian Grauenfels

Sigal Tsabari

Shahar Yahalom

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 13

Miriam Gamburd

Miriam Gamburd

Moisei Gamburd Oren Markovitz

Vedere din Expoziție, foto Ella Orgad

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 14

Miriam Gamburd Suzana și bătrânii - Cartea Daniel Suzana, o tânără evreică, pură din punct de vedere moral, este surprinsă de doi bătrâni în timp ce se îmbăia. Aceștia se simt atrași de frumusețea fetei. Susana refuză propunerile imorale ale bătrânilor și aceștia, drept răzbunare, o acuză de adulter, căci conform preceptelor epocii, ea ar fi fost condamnată la moarte. În ultima clipă, tânăra este salvată de profetul Daniel.

Artemisia Gentileschi - 1610

Povestea este găsită în comentarii ale Bisericii Angliei despre cărțile care sunt citite

„despre viață și maniere”, dar nu pentru formarea unei doctrine. Povestea Suzanei nu este inclus în Tanahul evreiesc și nu este menționată în literatura evreiască timpurie, deși textul pare să fi făcut parte din Septuaginta originală din secolul al II-lea BC, și revizuit de Theodotion, un elenist care a fost redactorul textului Septuagintei * (c. 150 AD.) O nevastă evreică frumoasă, numită Suzana, a fost acuzată pe nedrept de doi bătrâni servitori. În timp ce se scălda în grădina ei, după ce i-a trimis acasă pe însoțitori, doi servanți bătrâni, după ce și-au spus la revedere, se lovesc unul de celălalt pe când își spionau stăpână aflată la scăldat. Cei doi bărbați își dau seama că ambii o doresc pe Suzana. Când femeia se întoarce spre casa ei, o acostează, cerându-i să se culce cu ei. Când ea refuză, ei denunță femeia, susținând că motivul pentru care și-a trimis slugile acasă a fost să fie singură, ca să facă dragoste cu un tânăr, sub un copac.

Suzana refuză să fie șantajată și este arestată și pe cale să fie ucisă pentru adulter, dar tânărul profet Daniel întrerupe procesul, strigând că bătrânii ar trebui interogați pentru a preveni moartea unui nevinovat. După ce au fost separați, cei doi bărbați sunt interogați cu privire la detaliile a ceea ce au văzut, dar ei nu sunt de acord cu arborele sub care Suzana ar fi întâlnit iubitul ei. În textul grecesc, numele copacilor citați de bătrâni formează jocuri de cuvinte cu sentința dată de Daniel. Primul om spune că erau sub un pom de mastic (frecvent în insulele grecești), iar Daniel îl avertizează că un înger stă gata să-l taie în două dacă minte.

Al doilea spune că erau sub un stejar verde, din nou Daniel îi spune că un înger stă gata să-l taie în două pentru minciună.

Marea diferență de dimensiune între un pom mastic și un stejar face ca bătrânii să fie dovediți mincinoși de toți cei prezenți la proces. Falșii acuzatorii sunt condamnați la moarte și virtutea triumfă. Este prima dată în scrierile antice că o femeie este achitată. A două morală învățață din poveste este că anchetele să separe martorii și apoi să compare mărturiile lor, metodă de cercetare folosită până în zilele noastre. Scena Suzanei la baie a devenit o temă larg tratată de arte în de-a lungul secolelor.

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 15

Note * Septuaginta (abreviat: LXX = 70, iar în latină: Septuaginta) este traducerea Vechiului Testament din ebraică în greacă. Ulterior, denumirea s-a extins asupra tuturor cărților Vechiului Testament. Legenda, transmisă nouă de Scrisoarea lui Aristeas și de Philon din Alexandria spune că traducerea respectivă a fost opera comună a șaptezeci (sau, după o altă variantă, a șaptezeci și doi) de înțelepți evrei, aleși câte șase din fiecare trib și că ea s-a realizat la Alexandria, în secolul al III-lea BC, sub domnia lui Ptolemeu al II-lea (285-247).

Scopul traducerii nu se cunoaște cu precizie (este probabil pentru a suplini uitarea limbii ebraice de către evreii din diaspora). Conform altei ipoteze, Ptolemeu însuși s-ar afla la originea inițiativei, din dorința de a cunoaște codul de legi al unei comunități importante din Egipt, cum era comunitatea evreiască. ână la începutul erei creștine, evreii folosesc Septuaginta fără urmă de suspiciune.

Respingerea ei categorică se manifestă o dată cu apariția creștinismului.

AG: traducere, note Idee si desen: Miriam Gamburd Jacopo Tintoretto

Guido Reni Miriam Gamburd

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 16

Statuia lui Dante din Florenţa

Juriștii italieni vor reexamina procesul lui Dante la 700 de ani după ce acesta a fost exilat S.J. - HotNews.ro Capodopera literaturii universale „Divina Comedie” a fost scrisă de Dante Alighieri când poetul italian se afla în exil, condamnat în urma unui proces nedrept, pe care juriştii se pregătesc să-l reexamineze şapte secole mai târziu, relatează AFP și France24. „Poetul suprem” a fost exilat din Florenţa în ianuarie 1302 în urma unei confruntări sângeroase între două grupări rivale din oraş, „guelfii albi”, care reclamau limitarea puterilor papei la domeniul spiritual şi din rândurile cărora făcea parte şi Dante, şi „guelfii negri”, în favoarea exercitării autorităţii papale asupra treburilor oraşului. „Obiectivul nostru este de a stabili, în lumina unor noi informaţii care ar putea ieşi la lumină, dacă verdictul poate fi revizuit, sau, şi mai bine, anulat”, a explicat pentru AFP Alessandro Traversi. Traversi, un avocat specializat în drept penal, a invitat şi alţi avocaţi să reexamineze procesul lui Dante Alighieri cu prilejul unei conferinţe programate pentru 21 mai. Contele Sperello di Serego Alighieri, un astronom descendent în linie directă al lui Dante, precum şi un urmaş al lui Cante dei Gabriell, judecătorul „negru” care l-a

alungat din oraş, au fost de asemenea invitaţi.

Spre deosebire de iluştrii lor strămoşi, cel doi bărbaţi sunt prieteni. „Mi se pare interesantă reexaminarea acestui dosar”, a mărturisit Antoine de Gabrielli, subliniind cu toate acestea că nu are de gând să pledeze, aşa cum a procedat strămoşul său, pentru vinovăţia lui Dante. „Nu vreau să intru într-o confruntare”, a spus bărbatul, care este cetăţean francez. Pentru Alessandro Traversi, rejudecarea procesului este un gest simbolic puternic, destinat să şteargă infamia de care este acoperit Dante începând cu secolul al XIVlea: declarat părintele limbii italiene moderne, celebrat în universităţi şi enciclopedii din lumea întreagă, „din punct de vedere juridic, pentru oraşul Florenţa, este în continuare un om condamnat”.

ZICERI Elefanţii sînt imuni la trăsnete şi, în general, la descărcări electrice. ** Odinioară, din Neant se ivea Întregul, convingător în sine, acum, din Neant se ivesc doar fragmentele, aidoma unui alibi necesar Întregului. ** „Sub condeiul său de dascăl de filosofie, se ivesc mari adevăruri în costumul înduioşător, stradal al banalităţii. N-au încotro. Nu pot evita, în oraş, întîlnirea cu niscaiva cunoscuţi posedînd o subţirime de minte pe potriva dascălului…” ** „Ea are un fel foarte răutăcios de a fi bună” (Jules Renard). ** Obligaţie stilistică: neapărat decizie, chiar în indecizie. ** „În orice despărţire, este un dram de nebunie” (Goethe).

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 17

Paul Celan, Ingeborg Bachmann: - Corespondențe -

** După cum doar indivizii înalţi şi bine făcuţi îşi pot îngădui a purta veşminte extravagante fără a părea ridicoli, tot astfel doar autorilor socotiţi „mari” le sînt îngăduite propoziţii riscante, „pe muchie”, dezghiocîndu-li-se cu pacienţă de către exegeţi sîmburele profunzimii, uneori prezent. ** „Vechimea rănii, mai mult decît profunzimea şi zvîcnirile ei, e cea care o face atît de dureroasă. Să fii mereu scormonit în acelaşi canal al rănii, să ţi se umple, iarăşi şi iarăşi, rana de nenumărate ori operată, asta e grozăvia” (Kafka). ** Se fereşte de Dumnezeu mai abitir decît înaintaşii noştri se fereau de Diavol. ** „Perfecţiunea unei opere de artă se confundă pînă la un punct cu existenţa ei. O operă de artă este perfectă sau nu există ca operă de artă. (…)

După cum s-a observat uneori, creaţia artistică are adesea un caracter fragmentar, sau se compune din mici unităţi estetice discontinue, între care legătura este făcută dintr-un material mort. Mai ales în opera de mare întindere, observă Schopenhauer, «inteligenţa, îndemînarea tehnică şi rutina convenţională sînt chemate a împlini lacunele concepţiei geniale şi ale inspiraţiei, o mulţime de amănunte accesorii, dar necesare, venind să lege între ele, ca printr-un ciment, singurele părţi cu adevărat valabile»” (Tudor Vianu). ** De ce mi-a plăcut odinioară atît de mult istoria? Să fi fost o pavăză împotriva invaziei lirismului, stihie atemporală ce se apropia?

Correspondence, Seagull Books Translated by Wieland Hoban

În anul 2008, a explodat o senzație literară, una dintre cele mai interesante publicații ale deceniului și, probabil, unul dintre cele mai vândute volume de scrisori publicate în istoria literară germană recentă.

Bachmann-Paul Celan” (Der Briefwechsel) constă din publicarea scrisorilor existente între cei doi, plus toate scrisorile pe care Bachmann și soția lui Celan, Gisèle Celan-Lestrange le-au schimbat, dar și o mână de scrisori între Celan și iubitul lui Bachmann timp de patru ani, sctiitorul Max Frisch. Împreună, toate aceste scrisori desenează o imagine vie și devastatoare a doi scriitori, care erau amândoi perfecți unul pentru celălalt deși complet opuși. Spre sfârșitul vieții, ambii au suferit de depresii, ambii au fost instituționalizați dintr-un motiv sau altul, iar când au murit, au murit singuri.

Celan a ales să se omoare în 1970, iar Bachmann a ars în apartamentul ei în 1973, amorțită de dependența ei pentru droguri și alcool. Dar moartea nu face parte din scrisorile Bachmann / Celan, deși respirația alterată a deznădejdii lor se face auzită în spatele câtorva

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 18

dintre cuvintele pasionale, întunecate, extraordinare dintre acești doi maeștri ai literaturii. Poemele, pentru Celan, sunt locuri în care oamenii se întâlnesc, iar utilizarea limbajului poetic este mai puțin o chestiune de stilistică decât o reconstrucție a realității în limbaj. Scrisul lui Celan este incredibil de direct și deține o onestitate și o concretitate aproape obsesive. Acesta este motivul pentru care l-a rănit atât de mult când, pe parcursul așanumitei afaceri Goll (1) el a fost atacat public nu ca persoană, ci ca poet, iar opera sa calificată “o imitație ieftină de doi bani”.

Publicată în Germania, țară care a fost guvernată de un fost membru al partidului nazist, poezia sa, începând cu mijlocul anilor '50, a devenit o țintă a bigoților și antisemiților de toate spețele, iar Celan, înfricoșat și din ce în ce mai disperat și-a respins prietenii și cunoscuții, dacă nu îi împărtășeau furia literară. Climatul moral la acea vreme nu l-a afectat: bigotismul și filistinismul erau în plin avânt, producând suferință multor oameni strălucitori și sensibili. După un an de la sinuciderea lui Celan, prietenul și genialul critic Péter Szondi, de exemplu, a ales să se sinucidă și el. În viața de după război a lui Celan, cariera profesională și faima sa de poet au început să fie apreciate, poetul câștigând unele dintre cele mai prestigioase premii ale literaturii germane, cărțile vânzându-se bine, pe când viața sa personală a început să se deterioreze; expunerea la public a însemnat multe atacuri, până când în cele din urmă, așa cum soția sa a scris într-o scrisoare către Bachmann, a ales „moartea cea mai singuratică”.

Celan, deși de multe ori a fost considerat în mod greșit a fi obscur și de necitit, a combinat tradițiile literare evreiești și germane, a restructurat vocabularul german, a folosit cuvinte arhaice, precum și cuvinte combinate într-o creație nouă. El a fost sincer interesat de limbaj și de puterea să de a transmite o imagine

a unei lumi neplăcute, o lume care stă în cap, cu picioarele în aer. Dar umanitatea lui Celan nu „pășea prin aer”. Aerul de sub picioarele noastre este amenințător, destabilizator. Pascal a scris „Le silence éternel de ces espaces infinis m’effraie”, iar acesta este tipul de aer la care Celan se referă. În anii 1960, el nu a putut fi mai departe de fenomenele contemporane precum ironia postmodernă. A scris cu un stil direct, recunoscând urgența poeziei și nevoia unui limbaj comun între oamenii dintr-o lume care se dezintegrează . În schimb, pe măsură ce opera sa a devenit mai densă cu probleme mistice și lingvistice, a devenit mai precisă. El a abandonat înfloririle retorice ale poeziei sale romantice timpurii și sa îndreptat spre adevăr, rafinând limbajul și poeziile sale în mici doze încărcate de semnificație. Poezia, pentru Celan, nu se referea la a spune lucrurile într-un mod frumos, ci la a spune lucruri, cât mai bine și mai precis, iar limbajul colocvial nu era suficient de precis. Pe măsură ce opera sa se îndrepta spre densitate și o mai dificilă claritate, observăm trecerea de la melancolia primei sale cărți la disperarea și amărăciunea ultimelor sale cărți. Referințele, ca și în cazul întregului schimb de scrisori din "Corespondențe", sunt în mare parte orientate către Celan. Greutatea lui Celan că poet de geniu este evidentă peste tot. Treptat, asistăm la evoluția a doi mari scriitori care deși devin faimoși, nu au reușit să scape de detractorii publici și de situațiile absurde apărute în cultura germană și austriacă, pe care Bachmann, în titlul uneia dintre cele mai cunoscute povești, a descris-o drept „aparținând unor ucigași și nebuni”. Bachmann lucrează ca femeie într-o societate dominată de bărbați, iar Celan, ca evreu, care scrie în limba celor care i-au ucis părinții, au fost forțat diferiți, fiecare cu durerea lui. Scrisorile celor doi desenează destinul a două vieți singure și o relație distrusă de neînțelegeri, suspiciuni și

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 19

pline de o amărăciune adâncă. Nu există niciun cuvânt care să descrie experiența de lectură emoționantă și complet cuprinzătoare pe care o oferă această carte, mai ales dacă sunteți părtinitori fie la lucrările lui Bachmann fie lui Celan.

Aventura lor amoroasă nu a durat, s-a încheiat în 1951, din motive pe care care nu le găsim exprimate în scrisori, însă citind cu atenție, găsim tristețe în aceste scrisori și multă amărăciune în cele care au urmat, aluzii pline de acuzații și suspiciuni care continuă să bântuie toată relația lor. Când, în 1957, Celan (care era în acel moment căsătorit cu Gisèle Lestrange) și Bachmann au reluat legătura, aceasta s-a încheiat din motive foarte similare și a fost urmată de aceleași incriminări, aceeași amărăciune, deși de data aceasta, a fost impregnată cu o disperarea care urma să fie mortală pentru amândoi. Încă de la început, Bachmann și Celan au fost reciproc, puternic atrași, dar și avertizați de pasiunea și întunericul pe care le simțeau în celălalt și în ei înșiși. Întâlnirile au fost amânate, scrisorile nu au fost trimise de teama de a crea neînțelegeri, de teamă de a-l inunda sau copleși pe celălalt. La scrisorile intime calde li s-a răspuns adesea prin scrisori reci, îndepărtate, pedant scrise, indiferent cine a scris cui. În timp ce noi cititorii descoperim în corespondențe, două persoane care simt răul și durerea și își doresc să se ajute unul pe celălalt, dar niciunul nu știe calea de a face asta. Un aspect este remarcabil: de la început, aceste scrisori sunt despre Celan. Cu câteva excepții foarte emoționante, majoritatea scrisorilor discută despre Paul Celan și problemele sale mentale sau problemele publice. Singurătatea a fost esența soartei lui Celan, în ciuda insistenței sale, ca poet, asupra puterii poeziei de a conecta oamenii. Valoarea lui Celan ca poet de geniu este evidentă peste tot.

Metaforele sale se confruntă din nou în lucrarea lui Bachmann, în special în romanul ei

finalizat Malina și în poemul său precedent Dunkles zu sagen. Acesta din urmă este cel mai semnificativ în ceea ce privește scrisorile din “Corespondențe”. Este o poezie care tratează mitul Orfeu și Eurydice. Dar, în timp ce se în mitul clasic, bărbatul vine să salveze femeia din brațele morții și o pierde atunci când el se uită înapoi pentru a se asigura că îl urmărește din lumea subterană, Bachmann inversează rolurile. Poezia începe cu cuvintele „Ca Orfeu, eu ...” Și, într-adevăr, ca și în relația lor, Bachmann este cea care se întoarce în timp pentru a-l trage pe Celan spre lumină. El este partea slabă, sensibilă, în timp ce Bachmann organizează întâlniri, luptă pentru reputația sa, apelează la editori și, scrisoare după scrisoare, încearcă să-i atenueze grijile și anxietățile.

Poezia ei, are adesea o factură aservită spre Celan. Pare a fi o poezie publică, poezie care cere să fie declamată, din declarații mici, volatile, dintr-o lume dispărută. Poeziile în sine sunt uneori rimate, alteori nu, dar toate sunt înrădăcinate profund și explicit într-o tradiție literară germană care conține atât poeți romantici, cât și poeți moderni. Și Bachmann a avut un succes efemer ca poet. S-a vândut extrem de bine, a câștigat multe premii și a devenit aproape un nume al casei care o edita. Ingeborg Bachmann a fost poet. Toată lumea știa asta. Dar în spatele acelei fațade, altceva a înflorit. Bachmann s-a săturat de rolurile care i s-au atribuit, s-a săturat de condescendență și a permis noi modalități de exprimare și astfel s-a lansat în scrierea prozei. În 2000, a fost publicată o colecție uimitoare de poezii și fragmente nepublicate ale lui Bachmann, numită Ich weiß keine bessere Welt (~ Nu știu o lume mai bună), unde o putem vedea luptând pentru a recăpăta controlul asupra mijloacelor ei de exprimare. Se răsucește și transformă mici fraze și imagini și se flagelează pentru a nu găsi metafora potrivită, fraza potrivită. Aceste fragmente ne arată un poet care se luptă cu arta

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 20

lui, un poet încetând să mai fie poet, un scriitor care descoperă proza.

“Corespondențe“ este o lectură grozavă, o carte emoționantă, plină de inspirație, o carte care vă va plăcea chiar dacă nu ați citit nimic din opera excelentă a fiecărui scriitor.

Beatrice Bernath

Sofia Gelman

Oameni suntem

Astăzi

sărbătorim

Ziua

Independenței cu numărul 73 ! Sperăm că această cifră va aduce multă sănătate pentru toți locuitorii țării alături de bucurii personale pentru fiecare dintre noi !

Ca întotdeauna, Sărbătoarea Independenței se instalează imediat după ziua rememorării pierderii soldaților, cei care au căzut la datorie, sacrificându-și viața întru apărarea cetățenilor Israelului. Este și ziua în care ne amintim de victimele acțiunilor teroriste de-a lungul timpului.

Trecerea de

la

doliu

la

veselie

este dificilă dar, extremele acestea caracterizează oarecum traiul nostru pe acest pământ căruia îi aparținem trup și suflet. Aș vrea să-l citez în acest sens pe scriitorul Octavian Paler care a formulat splendid noțiunea în cauză : „Fiecare om are o patrie. Restul sunt țări…”

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 21

Pierre Rădulescu Banu Eram odată la NY și participam la un soi de seară literară prin Soho. O cafenea împuțită în spatele căreia se află o sală de teatru gen cămin cultural. Pe scenă se produceau unul după altul scriitorii veniți acolo. Se mai tălpuiau între ei, aia mai bătrâni scriau literatură sex free și își mișcau sugestiv șoldurile în timp ce citeau. Erau acolo evrei care sprijineau cauza palestiniană, palestinieni care voiau să devină evrei, bărbați care erau femei, femei care erau bărbați, în fine, că-n Soho.

Eram acolo cu una din surorile mele, și ea scriitoare, talent în ea cât carul, ghinion cât cuprinde. Îi știu cam pe toți. Au venit cândva în Manhattan cu visuri mari, s-au așezat prin niște maghernițe insalubre pe diverse ulițe din Lower East Side sau East Village, și Soho sau Tribeca i-a mâncat încet, încet. Au început să îmbătrânească, viața se duce, ei se întâlnesc prin cafenele ca aceea și și-o iau lalala pe scenă.

Probabil așa e și la Paris, probabil așa e și-n București. Bănuiesc că și în Tel Aviv. Și totuși pentru un artist Soho e mai necesar decât aerul.

Dacă nu ești acolo, nu trăiești. Dacă ești acolo, te duci dracului.

Ai prins ideea. Soru-mea îmi prezintă un tip gras care părea rus după înfățișare.

Pieere, this is Vitaly.

Hi, Vitaly, I am Pierre Hi, Pierre, I am Vitaly and I am a poet.

Well, I am Pierre and I am an engineer.

Actually I am an engineer too.

And I am actually a poet too.

By the way, are you a Russian?

No, a Romanian. Și atunci de ce dracu' nu vorbești românește?

Desene de cafenea: Ion Vincent Danu

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 22

PPP = Poezia politică protestatară ELSA DORVAL TOFAN Houellebecq a merdat

Houellebecq a dat din nou lovitura, face ce face și Vinde cărți la greu, cine ar fi crezut că șansa asta Se va ține scai de un antiliberal, de un antifeminist, Un comunist cu iz d’absinthe care ar vota pentru Le Pen Dar, prea bogat, și nevoit să voteze ca bogații, cu Macron.

Considerați interesant conflictul, vă atrage? Întrebarea Obsesivă formulată maestrului.

Fără expresie, ochi ficși, goi, răspunde amabil: nu îl caut, dar nici nu-l ocolesc.

Nu ocolește, de pildă, socotește că Trump e desăvârșit Du coup nu înțelegi nimic, oare să fie atracție pe freze Concurs de dogme sau pasiune pentru venalul artificiu?!

Asta trebuie să fie, doi mari teatraliști cu nivel scăzut De serotonină, dar blonzi care pot vinde chiar orice: Houellebecq, ziduri de cărți, aliatul Trump, cartea zidului.

* Nu mai puneți nume de oameni morți spitalelor. Dați speranță de viață bolnavilor.

Spitalul ”Ion Iliescu” de exemplu… * Dacă te-ai măritat din dragoste, atunci, la sfârșit de săptămână, speli, calci, gătești…

Dacă te-ai măritat din interes, atunci, manichiură, pedichiură, cosmetică, masaj, shopping! Te-am pus pe gânduri, este? * – Tată. de unde vin copiii?

– Fiule, copiii vin din locul de unde toată lumea-i bagă pe politicieni! * – Vă sun de la școală, ca să vă spun că fiul dumneavoastră se poartă urât în clasă.

– Se poartă la fel și în casă, dar eu nu vă deranjez cu telefoane! * O blondă către altă blondă: – Mi-am dat două găuri într-o ureche.

– Și… acum auzi mai bine? * Mi-a scris cineva că, dacă tot fac glume, să le fac mai cu gust!

Credeți că voia să le mănânce? * La curtea lui Ștefan cel Mare vine un străjer: – Măria ta, este la tine Măria mea?

UMOR * Ea: – Și, aparține cuiva inima ta, acum?

El: – De ce? Te ocupi cu traficul de organe? * Odată, bărbații, înainte să intre în casă, își curățau încălțările. Acum, își curăță telefonul, înainte de a da ochii cu nevasta. * – Doamne, știi că-s credincioasă, de aceea te rog să-mi trimiți un fraier, să mă mărit, și-ți promit că 10% din leafa lui am s-o dau Bisericii! * – Nelule, dacă știi că nu mai ții la băutură, măcar îmbată-te și tu mai aproape de casă!

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 23

Fierul venit din cer explică metalul antic

Pumnal gasit in mormantul faraonului Tut 3100 ani BC

Meteor din fier pur

Omul primitiv de pretutindeni a folosit fierul meteoric în cea mai timpurie etapă a culturii sale așa zisă de fier, adică când începea să folosească metalele native - fier,ul aurul și cuprul în principal - așa cum le-a găsit pe suprafața solului. Fierul apare rareori nativ, dar se obține de la meteoriți, a căror cădere din cer a oferit omului un metal de o calitate remarcabilă. Există numeroase dovezi care demonstrează utilizarea fierului meteoric în antichitate, iar eșecul de a lua în considerare corect acest fapt a dus în eroare studiul relicvelor de fier până de curând (Rickard 1929). Numele sumerian pentru fier era an-bar adică „foc din cer”. Hittitul ku-an are aceeași semnificație. Numele egiptean, bia-en-pet, a fost tradus în mod diferit; probabil că prima semnificație bia a fost „fulger” (Wainwright 1932), iar pet înseamnă „cer”, așa că și aici avem clara dovadă că primul fier cunoscut a fost de origine cerească. Un text hitit spune că, în timp ce aurul de la Birununda și cuprul de la Taggasta, fierul a venit din cer (Sayce 1928). De asemenea, cuvântul ebraic pentru fier, barzel și echivalentul în asiriană, barzillu, sunt derivate de la barzu-ili, care înseamnă „metalul lui Dumnezeu” sau „al cerului”. Chiar și astăzi

numele georgian al unui meteorit este tsisnatcckhi, adică „fragment de cer”. Analizele vechilor bucăți de fier sunt confirmative.

Fragmente despre care se crede că fac parte dintr-un pumnal găsit de Woolley la Ur în Chaldees în 1927 și atribuit primei dinastii din Ur, aproximativ 3100 BC., s-a dovedit a conține 10,9% nichel (Desch 1928). Mărgelele de fier egiptene descoperite de Wainwright la Gerzah în 1911 au fost, de asemenea, analizate recent și se dovedesc a conține 7,5% nichel (Desch 1928). Descoperirea fierului meteoric în lumea antică este sugerată de un pasaj interesant din Theogonia lui Hesiod: „Marele spațiu al pământului uriaș a fost ars de o respirație îngrozitoare și s-a topit la fel ca la topirea staniului când este încălzit de meșteșugul oamenilor în creuzete bine construite, sau precum fierul, care este cel mai puternic dintre metale, este topit de focul aprins în munte și prăvălit pe pământul sfânt de mâinile lui Hefaistos; tot așa pământul a fost topit de flacăra focului aprins " . Se pare că Hesiod, care a scris în secolul al VIII-lea BC, descrie un foc intens de pădure; iar fierul care a fost găsit întro stare aparent topită este mai probabil să fi fost o bucată de fier meteoric - „topit”, după cum spune Homer, decât produsul reducerii accidentale a unui minereu de fier, deoarece o bucată de metal astfel produsă ar fi ruginit până în momentul în care a fost găsită. Se spune că Dactilii? au descoperit arta topirii fierului la arderea accidentală a pădurilor de pe Muntele Ida din Creta și o tradiție similară a atribuit descoperirea fierului în Scythia unde

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 24

efectului incendiilor forestiere, a redus minereul. Din nou, este mai probabil că arderea vegetației (un tufiș) a dezvăluit un meteorit. Un incendiu de pădure în aer liber ar fi ineficient în reducerea unui minereu de oxid de fier. Pentru a fi suficient de fierbinte, focul ar trebui limitat.

Forjarea fulgerelor lui Zeus de către Ciclopi pare a fi o expresie poetică pentru utilizarea fierului meteoric. În mărturii ulterioare citim că Attila, Timur, Antar și alți cuceritori aveau săbii din cer; la fel și Califii arabi, ale căror săbii erau făcute din același material meteoric ca piatră Kaaba care se află în sfântul sanctuar de la Mecca (Fletcher 1904). Averrhoes, un filosof arab al secolului al XII-lea, afirmă că au fost făcute săbii excelente dintr-un meteor cu o greutate de 100 de kilograme care a căzut lângă Cordoba, în Spania . Un meteorit a fost găsit de nativi în râul Senegal în 1716; a fost forjat de ei în arme și chiar în oale de mică adâncime (Howard 1802). Meteoritul căzut la Toluca în 1776 a fost forjat de mexicani în unelte agricole. În mod similar, doi meteoriți găsiți la Ilimac și, respectiv, la Imilac, în Chile, au fost folosiți de indieni pentru fabricarea pintenilor, vârfurilor de lance și a cuțitelor (Fletcher 1889). În canionul Tula Rosa, din județul Socorro, New Mexico, s-au găsit numeroși meteoriți mici, cu diametrul de unu până la doi centimetri.

Indienii din localitate a spus că sunt „stele căzătoare” și i-au tratat drept obiecte care aduc noroc. Cercetătorul Zimmer (1916) a adunat, totuși, un număr mare de date referitoare la utilizarea fierului meteoric pentru fabricarea cuțitelor, vârfurilor de suliță, sape și topoare de către oameni, înapoi până în zilele noastre. Când spaniolii au invadat Mexicul, au fost surprinși să găsească câțiva șefi azteci în posesia cuțitelor și a pumnalelor din fier, deși nu au văzut semne de cuptoare de topit metale nicăieri (Hensoldt 1889).

Harpun din os cu varf din fier slefuit manual.

Surse : Quora

Brîndușa Palade Ghiauri noaptea Au mai crescut niște zile în mărul lui Adam aș atârna niște cuvinte mușcate ar trăi altfel dar peste vreo mie de ani nu mai citește nici dracu’ în limba asta fugară toți prin țări vizitate albatrosul meu călător nici zburând nici mâncând viitorul prăjit între timp citesc poheme despre sexe tari și feline duioase care culmea nu zic nimic și ruginesc în adolescența lor umedă degete separă moșul și baba hormoni retardați deodată noaptea se joacă de-a scrisul pe pietre veșnice limba asta muritoare sfrijită.

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 25

Instantaneu istoric - Irena Sendler Povestea Irenei Sendler trebuie repetată mereu, ea ne deschde ochii la faptele curajoase făcute de oamenii obișnuiți cu un curaj extraordinar. Oameni precum Irena Sendler se confruntau cu moartea în fiecare zi, pentru ca alții să poată trăi.

*Irena Sendler Irena s-a alăturat organizației poloneze clandestine, Zegota, în decembrie 1942 și a condus divizia pentru copii. Grupul ei format din aproximativ 25 de voluntari, în majoritate femei, a făcut contrabandă cu copiii pe sub nasul paznicilor naziști folosind o varietate de metode.

*Irena cu un copil evreu salvat Aproximativ 400.000 de evrei au fost înghesuiți pe o suprafață de 1,3 mile pătrate, unde primeau rații zilnice de doar 181 de calorii. Folosind permisul Departamentului de

Asistență Socială, Irena a intrat în ghetoul din Varșovia sub pretextul de a verifica bolnavi cu simptome de tifos. A reușit să convingă părinții a peste 2.500 de copii să plece cu ea.

Părinții urmau să fie trimiși în lagărul de concentrare din Treblinka, unde majoritatea au murit, fără să-și mai vadă copiii. Copiii au fost ascunși în orfelinate și la familii de polonezi.

Uneori, Irena scotea copiii într-o ambulanță, ascunși sub o targă, sau în cărucior, ascunși în portbagaje sau valize. Alteori, ea a pus copii sedați în saci pentru a se strecura cu ei afară din ghetou.

Irena a făcut liste cu numele reale ale copiilor pe foi de hârtie subțire, ascunse în borcane, pe care le-a îngropat sub un măr de peste drum de cazarma germană.

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 26

La 20 octombrie 1943, soldații Gestapo au venit în apartamentul Irenei; doi gardieni germani stăteau de veghe afară în timp ce nouă urcau scările. Între timp, Irena a trecut lista numelor copiilor unei prietene, care a ascuns-o sub braț. Germanii au târât-o pe Irena la închisoarea Pawiak și au bătut-o sever, fracturându-i mâinile și picioarele. Un tânăr gardian a interogat-o și a torturat-o pentru a afla numele liderilor Zegota. Ea a spus câțiva ani mai târziu, „simțindu-se aproape ușurată de condamnarea la moarte, ceea ce ar scuti - o de teama constantă, insuportabilă, pe care a simțit-o riscându-și viața în fiecare zi.

Irena a primit o sentință de moarte prin împușcare de un pluton de execuție. Cu toate acestea, sfârșitul războiului fiind aproape, ea șia mituit gardianul și a fost eliberată. Când războiul s-a încheiat, ea a dezgropat borcanele pe care le îngropase sub nasul germanilor și a început treaba dificilă de a găsi copiii și de a localiza o rudă în viață.

Dar aproape toți părinții copiilor pe care Irena i-a salvat au murit în lagărul de exterminare de la Treblinka.

* Irena cu câțiva ani înainte de moartea ei în 2008.

A avut coșmaruri în fiecare noapte a vieții ei, întrebându-se: „Am făcut oare destul?”

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 27

DUMITRU ICHIM (Cele șapte învățături sacre ale celor șapte străbuni ) 1. UMILINȚA - partea a 2-a Poate nu aș fi atacat un subiect atat de grav, o ecuație greu de rezolvat pentru că are mai multe necunoscute, dacă nu m-ar fi obsedat pentru luni și luni de zile o afirmație despre ” sfintele învățături ale străbunilor” dintr-un film documentar realizat de CTV Television Network din 2006. Se numea ”One dead Indian” și era vorba despre uciderea în Ipperwash, Ontario, a lui Dudley George.

Filmul, îmi relata familia nu demult, conține lacune istorice și falsificarea adevărului, minimalizând jertfa unui erou al nativilor.

Acum când mă gândesc la simbolul lupului de pe steagurile dacilor și la lupul nativilor de la Ipperwash, pot vorbi mult mai clar despre umilință, un paradox al iubirii. Ne-am fi așteptat ca umilința, o fațetă înălțătoare și plină de lumină a iubirii față de clanul care ți-a dat viață, te-a hrănit și care prin tine se realizează ca neam să fie simbolizată prin porumbel, sau prin orice vreți, dar nu prin lup. Ei bine, și la daci și la nativi lupul este ca simbol o icoană reprezentând valoarea de caracter a cuiva care are datoria de a recunoaște că societatea din care face parte este mai presus decât orice interes nobil sau mai puțin nobil a cuiva.

Greșeala lui Satan a fost că prin mândrie a ieșit din familia creaturilor cerești. Fiind cel mai strălucitor spirit al abisului ar fi trebuit să conducă tot neamul spiritelor spre frumosul care hrănește și întărește pe toți cei care ți-au fost dați ție. Umilința are ca opus, atât mândria, dar și atitudinea greșită și bolnăvicioasă de a crede că umilirea ar fi o virtute. Mi se pare că C.S. Lewis spunea că e adevărat că Iisus a spus întoarce și celălalt obraz, dar Dumnezeu în înțelepciunea Lui l-a făcut pe om numai cu doi obraji. Când Iisus este pălmuit pe nedrept întreabă: ”Dacă am făcut ceva rău spune-mi ce am făcut, iar dacă nu am făcut de ce mă pălmuiești?”

Caracterul puternic, coloana vertebrală a

bărbăției, nu este în cât de mândru poți fi, ci în cât de umil poți fi. Vântul poate lua cu ușurință acoperișul casei, dar niciodată temelia lui.

Lupul este puternic prin umilința lui de a renunța la ale lui pentru cele ale societății, ale clanului. Umilința îl înalță tocmai prin această morală care lipsește omului, de a te jertfi pentru neamul tău, a pune pe primul loc interesele lui și nu ale tale. Lupul este magnific nu prin sfâșierea membrilor de clan, nici chiar prin sfâșierea dușmanilor de clan, ci, în primul rând, prin legea nescrisă a sacrificiului, a jertfirii pentru altul. Se spune că nu s-a văzut încă lup care să mânânce pe ascuns după ce a mers la vânătoare, iar șeful lupilor nu-i înghiontește pe alții ca să se hrănească singur. *** Revenind la ”One dead Indian”, filmul mătură sub covor cam multe nedreptăți făcute nativilor, culminând cu uciderea lui Dudley George, un copilandru care a murit pentru pământul strămoșilor lui. Este vorba de identificarea lui cu simbolul lupului, unul din cele șapte învățături sacre ale nativilor.

Rezumăm: În film nu se spune că pământul indienilor imprumutat prin înțelegerea tratatului ”War Measures Act”, în timpul celui de al doilea război mondial, trebuia să fie înapoiat după încetarea războiului. În film nu se spune că protestul din Ypperwash era unul pașnic și nici măcar nu se amintește de ceremonialul îngropării securii, care din partea nativilor era cel mai sfânt jurământ că se renunță la orice ostilități. Incidentul a început că acolo unde erau bărăcile militare din 1945, acum în 2006, părăginite, se aflau și mormintele nativilor unde trebuia să fie înmormântat bunicul lui Dudley George, motiv stupid din partea Guvernului de a acționa în mod violent împotriva unor oameni pașnici care cereau aproape după 20 de ani ca Guvernul să le retrocedeze pământurile luate. În film nu se spune despre criminalitatea cum celui împușcat nu i s-a dat îmediat ajutorul medical/ ambulanță , întârzierea aducând moartea lui Dudley George. Acest capitol oribil din istoria Canadei nu este închis. Ziarul ”Toronto Star” din 22 ianuarie, 2015, relata sub semnătura lui Michael Bryant, sub antetul scris cu litere groase că ” Twenty years after Dudley

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 28

George's death, land still in Federal hands. ”(Douăzeci de ani după moartea lui Dudley George, pământul încă se află in mâinile Guvernului Federal. ) Chief Jason Henry, conducătorul nativilor din Kettle și Stoney Point First Nations încă luptă pe banca tribunalelor pentru a li se face dreptate. ” Legătura noastră cu pământul este extrem de importantă. Este supremă.” a zis el. ”Ca băștinași, am pierdut atat de mult. Am pierdut cultura, identitatea, limba și acestea sunt datorate pierderii pământului. ” Repet, este o mare greșeală a face confuzia între umilință ( smerenie) și umilire. Dacă umilirea, din punct de vedere uman, este o înjosire, o încercare de a distruge țesătura sfântă a ontologicului și anume libertatea, umilința este una din cele mai magnifice virtuți - demnitatea de a fi om liber. Să nu uităm că ”virtute” vine din ”vir”, provenind din sanscrită ”vira”, care înseamnă ”erou”. A fi umil, adică smerit, este un eroism. Umil e omul care are înțelepciunea iubirii de a fi blând. Războinicii pot cuceri pământul, dar cucerirea lui nu e și garanția că vor moșteni pământul. Cartea ne spune paradoxul că acei blânzi, umili, vor moșteni pământul. Umilința nu poate fi o virtute în sine dacă nu e pusă în context social. Umilința cere să fii liber, să ai libertatea dialogică spre binele familiei, neamului, omenirii. E ceea ce face lupul, ca simbol al umilinței, cu familia lui în care el este slujitor al clanului, renunțând la mândrie și egoism. Lupul are grijă nu numai de lupișorii lui, ci și de lupii bătrâni pe care-i hrănește și le poartă respectul cuvenit. Poate că analizând simbolul lupului la nativi să retopim aforismul că ”homo homini lupus” într-o nouă efigie de înțelegere, ridicând simbolul lupului la locul meritat adică pe Capitoliu. Poate de aceea se zice, dacă ne pemitem un zâmbet, că toate drumurile duc la Roma. (capitolul următor despre lupul de pe steagul dacilor și de pe steagul evreiesc al tribului lui Beniamin ) VA URMA !

Să reparăm o greșeală.

De ce folosim Imperiul Ottoman și nu Imperiul Turc? Nu, nu e corect. Imperiul „Ottoman” este mai degrabă un nume fals și inventat. La fel ca utilizarea termenului de Imperiu „Bizantin” pentru Imperiul Roman de Răsărit. Majoritatea europenilor au numit Turcia (drept Imperiul Turc) pe parcursul existenței sale. După înființarea republicii în Turcia, istoricii au folosit termenul Ottoman mai des pentru a descrie perioada imperială a Turciei. Dar, din nou, este fals. În general, nu folosim „Imperiul Habsburgic” pentru Imperiul Austriac. Același lucru este valabil și aici.

"Ottoman" este mai degrabă numele dinastiei si nu al Imperiului . Pe de altă parte, turcii pur și simplu și-au denumit imperiul drept „Devlet-i Aliye” (Statul Sublim).

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 29

Vrăjitorul de imposibil - Ilya Zomb

Câteva spaţii în arta plastică au fost insuficient exploatate.

Există în pictură lumină şi umbre. Cer şi pământ.

Obiecte, peisaje, figuri umane sau stări suprarealiste ale unui realităţi voit deformate de viziunea şi credoul pictorului. Puţini însă s-au ocupat de nişa dintre posibil şi imposibil, dintre real şi ireal. La graniţa acestor stări îl găsim pe pictorul de origină rusă IlYa Zomb care tratează strălucit, cu pânze uimitor de elaborate, intersecţia elusivă dintre realitate şi fantezie.

Puritatea expresiei, himericul, candoarea şi misterul pânzelor sale amintesc de marii maeştrii: Botticelli, Degas, Bosch, Magritte dar ce ne intrigă mai mult la acest pictor este faptul că în ciuda asemănărilor cu cei amintiţi, rămâne inovator şi unic. s

Zomb ne introduce într-o lume feerică, teatrală, el reface scene de dans, de balet, sau circ folosind un aranjament vizual dus la extremă, alteori ne pune să ghicim stări de spirit şi drame sufleteşti care se petrec între personaje şi obiecte. De multe ori ne poartă într-o lume a miturilor, care se dezvoltă într-o naraţie sumptuos ilustrată, suntem într-o poveste din 1001 de nopţi cu Şeherezade diafane în rochii de balet. Dacă la Degas balerinele erau de sine stătătoare la Zomb ele interacţionează cu obiecte sau animale prezente în tablouri. Artist perceptiv, Zomb nu renunţă la emoţia provocată de incertitudinea realului. El adaugă un aer dinamic, ocazia unei celebrări, congreghează personajele sale împreună cu spectatorul într-un "grand finale" opulent şi voit exagerat.

Alte opere sunt dure, meditative, reci, precise, ca un pilon bine ancorat în real. Ca toţi marii naratori de poveşti Zomb este un vrăjitor superb. El manipulează aşteptările noastre, alterează proporţiile, sugerând alegorii sau ascunzându-le privirii, reuşind, fără să neglijeze tehnicile realiste, să producă scene imposibile în realul cotidian, cel familiar spectatorului. Zomb ne invită astfel: "Priveşte tablourile mele ca şi cum ai călătorii într-o ţară exotică în care totul te miră şi te fascinează". În aceste peisaje fructele sunt enorme şi permanent coapte, vânturile şi animalele sălbatice sunt golite de natura lor ameninţătoare, subiectele devin vestitorii păcii şi ai frumuseţii. Lucrările lui parcă sunt scoase din vis, ne încântă cu armonia lor utopică, inexistentă în realul brutal în care majoritatea din noi funcţionăm şi trăim.

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 30

Aici se află mesajul major al pictorului pe care l-am putem enunţa astfel: Legăturile noastre cu trecutul şi stările de reveriie serenă s-au destrămat şi au fost pierdute ireversibil. Omul a pierdut controlul habitatului său.

IlYa Zomb s-a născut la Odessa şi a studiat 4 ani la Colegiul de artă din Odessa - URSS, (1975-1979). În anul 1979 a primit diploma în Arte Frumoase. Azi locuieşte şi lucrează în statul New Jersey - USA. Inspiraţia şi-o găseşte în viaţa la New York cea de zi cu zi. Foloseşte o încântătoare pleiadă de dansatoare în posturi teatrale înconjurate de animale biblice cu care fetele dialoghează sau cochetează: zebre, girafe, elefanţi, păsări sau câini în aranjamente magice care ne produc mirare şi surpriză. Coloritul tablourilor este puternic, provocator şi vibrant.

Gallery- New York, ART Chicago Museum, Caldwell Snyder Gallery -Chicago, Ilinois, San Francisco-CA, The World Bank, Washington D.C.

Zomb este apreciat şi expus internaţional de marile galerii şi prezentat în expoziţii majore Uneori pictorul adăugă obiectele sale uzuale amestecate cu elemente fantastice producând o pictură atractivă şi fascinantă. Tehnica sa este pedantă, elaborată, rămânând realistă la nivelul obiectelor, dar complet onirică în total.din USA şi Rusia ca de exemplu: Knoxville Fine Arts Museum, National Museum of Art of UkraineKiev, Red Dot Art Fair, Miami-Florida, Caldwell Snyder Gallery -St. Helena, Campton Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 31

DOMINIC DIAMANT PASTILE Toată lumea ştie că Republica este consecinţa unui act tâlhăresc prin înlocuirea ilegală şi ilegitimă a Monarhiei din ţara noastră de către comuniştii aserviţi Moscovei şi trepăduşii care li s-au aliat, E de notorietate că Regele Mihai a fost forţat să abdice,fiind şantajat de către Petru Groza cu uciderea a 1000 de tineri aflaţi în închisoare.

Din 30 decembrie 1947 poporul român trăieşte într-o formă de stat impusă samavolnic de sovietici, într-o realitate dureroasă, străină spiritului nostru ca popor.

Nicio formă de guvernământ ulterioară datei de mai sus nu a fost benefică, toate au condus invariabil către realitatea Mamoniei de astăzi, cu haosul şi confuzia resimţite, cu sărăcia şi, colac peste pupăză, cu pandemia care ne ucide pe capete. Încercările de revenire la Monarhie au eşuat în mod dureros. Politicienii nu-şi bat capul cu asemenea probleme sensibile, ei având alte priorităţi. Cât despre Justiţie, ce să mai vorbim, e departe de îndatoririle ei legale.

Singura luare de atitudine din ultimul timp se datorează istoricului Marius Oprea care,pe canalul Mediafax, la rubrica „Istoria fără perdea” semnează articolul „30 decembrie 1947 / Înlăturarea ilegală şi ilegitimă a Monarhiei / 73 de ani de eşecuri pentru România. Trăim într-o falsă realitate Republica”.

Cu o probitate profesională ireproşabilă şi cu argumente irefutabile autorul dezbate această problemă extrem de dureroasă pentru fiinţa naţiei noastre, reproşând lipsa de curaj a celor din sfera Justiţiei, îndrituiţi să apere interesele acestui popor.

Într-atât a fost afectată şi pervertită însăşi fibra neamului nostru în lunga perioadă de totalitarism şi postcomunism încât nici cei în măsură să apere legile ţării nu se învrednicesc s-o facă iar eu voi fi nevoit să părăsesc această lume cu sufletul îndurerat şi dezamăgit de complicatele vremuri trăite *** Anul zădărnicit de-o pandemie Afurisită şi ucigătoare Se-ncheie. Poate anul ce-o să vie Cu totul altfel o să ne-nfioare.

Prea multă suferinţă îndurată Prea multe vieţi sfârşind pe rotativă Dea Domnul să primim ca o răsplată Să nu mai cadă lumea-n recidivă.

Dacă n-ar fi speranţa, ce ne-am face ?

Cu ea şi cu iubire cât se poate Poate-om trăi în linişte şi pace Poate vom fi mai buni, având de toate.

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 32

REFUZUL DONAȚIEI LUI BRÂNCUȘI, O GAFĂ COLOSALĂ SAU O URIAȘĂ MISTIFICARE? În 2005, Valeriu Butulescu a scris drama „Infinitul Brâncuşi”, premiată de Uniunea Scriitorilor. Piesa a fost jucată pe scene din ţară, dar şi la Teatrul Naţional Radiofonic, unde Ştefan Iordache a creat un Brâncuşi memorabil, intrat în Fonoteca de Aur. Piesa a fost tradusă în engleză, portugheză, greacă şi chineză, fiind reprezentată la Lisabona, Salonic şi Beijing. Într-o ultimă discuţie cu autorul, acesta a făcut afirmaţii şocante despre un episod ultradiscutat din viaţa marelui sculptor: donaţia operelor lui Brâncuşi şi refuzul autorităţilor comuniste. Interpretarea şi argumentele sale au condus la dialogul alert de mai jos.

(Tiberiu Vinţan cu Valeriu Butulescu) * – Dacă înţeleg bine, susţineţi că puterea comunistă nu a refuzat niciodată donaţia colosală a lui Brâncuşi! Aveţi curajul să demontaţi un mit atât de popular?

Da. A făcut şi continuă să facă vâlvă o poveste. Se spune că la începutul anilor cincizeci, când războiul rece era gata să dea în clocot iar stalinismul se pârguise bine în România, marele artist Constantin Brâncuşi (stabilit în Franţa) ar fi încercat să doneze Muzeului de Artă al Republicii Populare Române o nepreţuită comoară: 230 lucrări, 43 de desene şi 1600 de fotografii. Asta înseamnă tot patrimoniul Atelierului Brâncuşi, expus astăzi în inima Parisului. Se mai spune că, din nefericire pentru noi, puterea comunistă a vremii nu a acceptat generoasa donaţie, deoarece Academia Română, prin voinţa savanţilor George Călinescu, Alexandru Graur, Iorgu Iordan şi a poetului proletcultist A.Toma ar fi fost împotrivă, socotind operele lui Brâncuşi lipsite de valoare artistică. Aflând aceste lucruri teribile, Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română, murind la scurt timp, de supărare. Poveste, pe cât e de patetică, pe atât de falsă şi de ilogică. Ea a circulat, pe cale orală, în perioada ceauşistă. După Revoluţie, când orice nerozie primea „bun de tipar” anecdota s-

a publicat în mii de forme, care de care mai convingătoare, pigmentate cu amănunte noi, fără o minimă bază istorică.

– Credeţi că Brâncuşi nu a intenţionat să-şi doneze opera Muzeului de Artă al Republicii Populare Române?

– Nu există nicăieri consemnată o minimă dovadă a acestei aşa-zise intenţii. Căutaţi o menţiune, o ciornă, o însemnare, o cerere, o scrisoare, un demers, privat sau oficial! Sau măcar o mărturie a unuia din numeroşii săi prieteni! Nu veţi găsi aşa ceva, nici în România, nici în Franţa! Ţinând cont de anvergura gigantică a aşa-zisei donaţii, discreţia aceasta m-a pus pe gânduri. Brâncuşi era un tip meticulos. Păstra cu grijă orice mărturie scrisă.

Postum, în hârtiile sale s-au găsit abonamente expirate, invitaţii la nunţi şi recepţii, reţete medicale, chitanţe. Dar despre marea donaţie, nici un cuvânt!

– Donaţia descrisă avea şi atunci o valoare inestimabilă…

Desigur. Vorbim despre amurgul vieţii Artistului. Operele lui Brâncuşi, expertizate de importanţi critici de artă, împodobeau colecţiile unor mari muzee. Lumea avea şi atunci legi severe ale patrimoniului. Nu scoteai din Franţa aşa uşor sute de opere de artă să le înstrăinezi definitiv, mai ales la Răsărit, în blocul sovietic.

Chiar şi zvonul intenţiei lui Brâncuşi ar fi dinamitat presa liberă a Occidentului. Un asemenea transfer de patrimoniu artistic ar fi stârnit ample discuţii. Circulaţia internaţională a operelor de artă era atent reglementată.

Brâncuşi avusese necazuri la frontiera americană, dar şi la cea română, cu trecerea câtorva lucrări. Însă aici e vorba de înstrăinarea unui întreg muzeu. Transferarea unui tezaur artistic din Franţa la Bucureşti presupunea numeroase demersuri oficiale, scrisori de intenţie, discuţii. Ori de aşa ceva nu există nici urmă.

– De ce nu ar fi dorit Brâncuşi această donaţie?

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 33

Să o luăm altfel. De ce ar fi dorit-o?

Brâncuşi, dincolo de geniul său indiscutabil era un om pragmatic! Şi-a vândut pământul de la Hobiţa ca să poată studia în Franţa, unde s-a şi stabilit. Ştia că Parisul este Mecca mondială a artelor. Doar acolo opera sa, de un modernism copleşitor, avea vizibilitate şi relevanţă. Acolo sa bucurat din plin de aprecierea publicului şi a criticilor de artă. Bucureştiul, deşi îi era drag, nu-i putea oferi aşa ceva. E de-a dreptul absurd să credem că după ce şi- a părăsit patria pentru a crea şi a-şi pune arta în lumina reflectoarelor mondiale, Brâncuşi s-ar fi hotărât să-şi ascundă creaţia în România! Şi încă în România stalinistă. Puteţi argumenta această afirmaţie?

Sculptorul era la curent cu realismul socialist din arta blocului sovietic, în totală disonanţă cu „formalismul morbid” al artei Occidentului.

Brâncuşi era un artist matur şi sobru.

Patriotismul său, şlefuit până la esenţă, transpare în multe din operele sale. Puţini români au înnobilat numele ţării lor, asemenea lui Brâncuşi, prin performanţe artistice.

Sculptorul ştia că locul operei sale este într-un mare şi frecventat centru cultural din lumea artei libere. Şi acel loc era Parisul. Din porniri patriotice Artistul a conceput Ansamblul Sculptural de la Târgu Jiu, finalizat în 1938.

După război, Brâncuşi a mers pe mâna Franţei, care a fost a doua sa patrie!

– Deci nu credeţi că artistul ar fi avut intenţia de a-şi dona opera României!

Cu excepţia lui Eminescu, nici un creator român nu a avut parte de o reconstituire biografică mai exactă şi mai voluminoasă decât Brâncuşi. Ei, bine, în problema discutată, toţi exegeţii, biografii şi brâncuşologii pe care i-am studiat, absolut toţi, tac. Nimeni nu scrie un cuvânt despre colosala donaţie! Oare de ce?

Cum credeţi că s-a născut această legendă?

Există o singură explicaţie. Denaturarea grosolană a sensului procesului verbal încheiat după şedinţa Academiei Române din 7 martie 1951. Sunt consemnate acolo câteva fraze referitoare la sculpturile lui Brâncuşi. Dar nu în contextul vreunei donaţii! Pe ordinea de zi a şedinţei, printre altele, era şi un raport al lui Ion Jalea despre Brâncuşi şi despre „deviaţionismul” sculptorului Paciurea. Care era acuzat de unii că, în loc să facă statui cu

oţelari şi mineri vânjoşi, s-a apucat şi el de himere capitaliste. Totul este legat de Paciurea…

-

Care putea fi legătura dintre Paciurea şi Brâncuşi?

Paciurea era influenţat de viziunea brâncuşiană în sculptură. Criticându-l pe Brâncuşi, George Călinescu încearcă să-l aducă pe Paciurea pe drumul cel bun al realismului socialist! Să nu alunece în păcatele decadentismului occidental, cum căzuse talentatul Brâncuşi. Lucru care s-a şi întâmplat.

Discuţiile sunt stârnite de comunicarea semnată de Ion Jalea (membru corespondent al Academiei) în care se vorbeşte despre Brâncuşi şi Paciurea. Cei doi artişti se cunoşteau din adolescenţa lor artistică. Discuţiile academice din 1951 aveau ca subiect paralelismul dintre cei doi artişti. Dacă ne uităm la „Rugăciunea” lui Brâncuşi şi la lucrarea cu acelaşi nume a lui Paciurea, ne dăm seama cât de mult e influenţat al doilea de primul. Acesta a fost subiectul discuţiei. Nici vorbă de vreo donaţie.

Dacă ar fi existat intenţia de a dona un întreg muzeu (230 sculpturi, 41 desene şi 1600 fotografii), un subiect de asemenea anvergură

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 34

figura distinct, pe ordinea de zi!

-Susţineţi că cele două şedinţe ale Academiei nu au avut ca temă donaţia lui Brâncuşi?

Este evident. Intenţia nemaiîntâlnită de a dona României 230 de opere majore ar fi trebuit să fie cap de afiş pe ordinea de zi!

Dezbaterea academică presupunea demersuri oficiale. Nu era vorba de un artist oarecare, ci de Brâncuşi. Recunoscut unanim în Occident şi cu o presă excelentă în România! Acceptarea sau refuzul ar fi comportat lungi dezbateri, luări de poziţie, pro şi contra! Acolo erau academicieni! Oameni de mare cultură, nu Dej şi Ilie Pintilie! Exista desigur o linie politică, impusă tot mai vizibil în artă. Dar Brâncuşi, spre deosebire de alţi artişti plecaţi (Eliade, Cioran, suspectaţi de simpatii legionare) era bine văzut în România. Arta sa era pură, neviciată de vreo politică. Nu fugise din ţară!

Plecase în Franţa legal, cu bursă, înainte de primul război. Făcuse acolo tot timpul o bună reclamă spiritului românesc. Nu intrase în structuri „ostile puterii populare”! Nu aveau ce să-i reproşeze! Nu-l vedeţi pe Brâncuşi capabil să doneze o asemenea comoară? Brâncuşi a fost un mare artist, dar şi un excelent negustor.

Muncea prea mult la operele sale pentru a le da unora degeaba. Se târguia cu cumpărătorii. Nui plăcea să se vândă ieftin. Cu domnişoara Peggy Guggenheim întreţinea relaţii dintre cele mai intime. Dar când Peggy îi cumpăra sculpturi pentru muzeul ei din Philadelphia, Maestrul Costache era inflexibil. Ţinea de preţ cu dinţii! Totuşi, Muzeul de Artă din Bucureşti îşi dorea opere brâncuşiene. Desigur. În ţară erau puţine opere ale artistului, mai toate din adolescenţa sa creatoare. Linia sa modernă apare în Rugăciunea şi devine pregnantă în Cuminţenia Pământului, ambele găzduite de pe atunci de Muzeul de Artă din Bucureşti . A venit războiul! Iar după război, au venit ruşii.

Cu toate acestea dorinţa de obţine lucrări brâncuşiene noi a apărut şi după război.

- Chiar nu a existat nici o donaţie a lui Brâncuşi pentru România?

Singura donaţie, dacă se poate spune aşa, făcută de Brâncuşi României o constituie

Ansamblul Monumental de la Târgu Jiu! În sensul că Brâncuşi nu a cerut onorariu pentru ideile şi schiţele sale. Artistul s-a simţit pe deplin răsplătit de magnitudinea operei. Îl atrăgeau formidabil aceste mega-sculpturi. Mai ales Coloana. Parisul nu-i putea oferi comenzi de acest gen. Brâncuşi a început să sculpteze coloane romboedrice, încă din anul 1909. Dar ele erau scurte, de interior. Coloanele pe care le visa Brâncuşi aveau nevoie de spaţiu. Erau gândite pentru a sta în aer liber. Cioplise din lemn una mai înaltă şi o ridicase într-o grădină privată, ajutat de un prieten. Era însă departe de ce-şi dorea el. În 1930 discutase cu primarul Capitalei Dem. I. Dobrescu posibilitatea ridicării unei „Coloane fără Sfârşit , înalte de cel puţin 50 m., „într-una din pieţele Bucureştiului, atât de sărac în statui.” Din păcate, ideea nu s-a realizat. De aceea l-a entuziasmat oferta Arethiei Tătărăscu! Putea să ridice o coloană înaltă, metalică! Şi încă la Târgu Jiu! În Gorjul său natal! Cât priveşte înălţimea acestei Coloane, artistul a avut discuţii aprinse cu autorul proiectului tehnic, prietenul său, inginerul Ştefan GeorgescuGorjan. Brâncuşi o dorea mult mai înaltă. În final a trebuit să se oprească la 29 m. O înălţime mai mare ridica probleme de stabilitate, fiind vorba de o construcţie grea, metalică.

-

Cum se explică preocuparea sa pentru arta în aer liber?

Spaţiul amplifica magnitudinea operelor sale.

Brâncuşi visa să ridice într-o piaţă din Bucureşti şi o uriaşă Pasăre Măiastră. După inaugurarea Ansamblului de la Târgu Jiu, autorităţile române i-au promis că-l vor susţine. Din păcate a venit războiul. Proiectul nu s-a mai făcut.

-

Totuşi, România postbelică şi-a dorit opere noi de Brâncuşi.

Desigur! Acest lucru dinamitează teoria conspiraţionistă şi infantilă a „refuzului” . În primii ani după război, celebritatea lui Brâncuşi în lumea artei era copleşitoare. Operele lui erau apreciate de mari critici din Occident şi din Statele Unite. Lucrările sale erau căutate, atât

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 35

de muzee, cât şi de colecţionari privaţi.

Brâncuşi a vândut o bună parte din lucrările proprii, păstrând însă multe în Atelierul său. În 1947 România semnează tratatul de pace de la Paris. Şeful delegaţiei noastre este Lucreţiu Pătrăşcanu, un politician cult, de şcoală veche, profesor universitar cu studii şi doctorat în Occident. Acesta îl vizitează pe Brâncuşi în Atelierul său şi îi spune că România vrea să cumpere câteva din lucrările sale (Pătrăşcanu alesese chiar o „Măiastră”) pentru Muzeul de Artă din Bucureşti. Brâncuşi acceptă ideea, urmând ca Pătrăşcanu să demareze procedurile necesare la întoarcerea în ţară. Acest aspect este consemnat de biografii lui Brâncuşi, inclusiv de Barbu Brezianu. De remarcat că este unicul demers oficial de a trece definitiv sculpturi de Brâncuşi, din Franţa în România.

Muzeul de la Bucureşti urma să CUMPERE câteva lucrări, inclusiv o Măiastră! Nici vorbă de donarea a 230 de opere!!! Şi de ce achiziţia n-a mai avut loc?

Aici lucrurile se leagă politic, explică multe incertitudini şi ar trebui să pună în sfârşit capăt acestor fabulaţii. Întors la Bucureşti, Lucreţiu Pătrăşcanu iniţiază procedurile de achiziţie, care necesitau numeroase formalităţi, inclusiv un aviz din partea Academiei Române. Hârtiile şi-au urmat cursul lor anevoios, ca de obicei, în România. Între timp Lucreţiu Pătrăşcanu este arestat şi anchetat pentru crimă împotriva păcii, înaltă trădare, titoism şi spionaj în favoarea Marii Britanii! Pedeapsa cu moartea se amână dar este inevitabilă. Iată cheia reticenţei Academiei! În vreme ce Pătrăşcanu îşi aştepta călăii în închisoare, Academia Română trebuia să avizeze un referat iniţiat de Pătrăşcanu!!!

- Referat care, desigur, nu s-a semnat!

Evident. Academicienii aveauşi ei un minim simţ politic. Şi un oarecare instinct de conservare. Nu puteau aviza solicitarea unui politician arestat şi anchetat pentruspionaj şi înaltă trădare! .Dar nici nu puteau pronunţa un refuz motivat politic. Academicienii au preferat să însăileze o argumentaţie de ordin estetic. În acest context trebuie înţeleasă celebra frază a academicianului Alexandru Graur,care spune. „Asemenea opere nu au ce căuta într-un muzeu

din Republica Populară Română”. Dar refuzul lui Graur viza anularea demersului iniţiat de Pătrăşcanu, nu megadonaţia, despre care nimeni nu spune nimic. Brâncuşi era agreat în patria sa. Ajuns la deplina maturitate artistică, sculptorul s-a bucurat de respectul criticii de specialitate şi de o presă de-a dreptul elogioasă în România.

- Totuşi, după 23 August 1944 România este trecută brutal în sfera de influenţă sovietică, unde concepţia despre artă era mult diferită.

Atitudinea faţă de Brâncuşi se putea schimba.

Sigur, mulţi creatori occidentali, mai ales scriitori de o anumită orientare, au fost interzişi în Est. Dar nu Brâncuşi! Artistul s-a ţinut tot timpul departe de politică. Şi-a văzut mereu de sculptura sa. Brâncuşi era apreciat şi în Uniunea Sovietică! În 1928, în plin stalinism, la invitaţia comisarului poporului pentru educaţie A.V. Lunacearski, Brâncuşi trimite la Moscova patru sculpturi şi două desene, în cadrul Expoziţiei de artă modernă franceză. Comisarul poporului îl numeşte pe sculptor „un maestru minunat” în prefaţa catalogului. Aprecierile laudative la adresa lui Brâncuşi se regăsesc şi în revista sovietică „Projektor” -

Atunci cum vă explicaţi Academiei Române?

atitudinea

Cheia mistificărilor de mai târziu se găseşte în Academie. Brâncuşi este menţionat de mai multe ori în două şedinţe consecutive ale Academiei, respectiv în 28 februarie şi 7 martie 1951. Repet! Discuţiile nu pomenesc nimic despre vreo donaţie. Aşa cum am mai spus, ele au fost, sunt stârnite de comunicarea semnată de Ion Jalea (membru corespondent al Academiei) despre Brâncuşi. Comunicarea face un paralelism între acesta şi un alt mare sculptor român, aflat în ţară: Dumitru Paciurea.

- Atunci cum vă explicaţi reticenţa unor academicieni?

Doar patru academicieni s-au exprimat nefavorabil faţă de Brâncuşi, privit prin prisma artei proletcultiste, în plină ascensiune. Aceştia sunt A. Toma (toboşarul timpurilor noi),

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 36

filologii Al. Graur, Iorgu Iordan şi, spre ruşinea sa, savantul George Călinescu. În apărarea marelui sculptor au sărit Camil Petrescu, Geo Bogza, Victor Eftimiu, K. H. Zambaccian.

Cuvintele finale ale lui Ion Jalea, în şedinţa din 7 martie sunt lămuritoare: „Este cel puţin nepotrivit ca Brâncuşi să fie atacat în Academie, în chiar forul cel mai înalt al unei ţări!”

-

paşaport românesc era complicată, iar regimul de vize aplicat de Occident statelor comuniste îl punea în mare încurcătură. De aceea a cerut cetăţenie şi acte de identitate franceze. Dar şi aici trebuie spus apăsat: BRÂNCUŞI NU A RENUNŢAT NICIODATĂ LA CETĂŢENIA ROMÂNĂ! Franţa permitea încă de atunci dubla cetăţenie.

Şi totuşi, Alexandru Graur spune explicit: „asemena opere nu pot fi acceptate în Muzeul RPR…”

Brâncuşi nu era un artist interzis în Republica Populară Română. Graur ştia sigur că în Galeria Naţională deschisă în decembrie 1950 (câteva săptămâni înainte de şedinţa Academiei!) în Muzeul de Artă al R.P.R. figurau, la loc de cinste, două lucrări ale lui Brâncuşi: Portretul pictorului Dărăscu şi Somnul. Ele fuseseră preluate din colecţia particulară a bucureşteanului Anastase Simu, confiscată de puterea populară. Înclin să cred că Graur se referea la lucrările ce urmau să fie cumpărate, la iniţiativa „spionului şi trădătorului” Lucreţiu Pătrăşcanu. Şi aici găsim cheia reticenţei celor patru academicieni. La ora când se purtau discuţiile, promotorul achiziţiei Lucreţiu Pătrăşcanu era în închisoare şi urma să fie executat, pentru spionaj şi înaltă trădare. Iar Academia trebuia să avizeze referatul său de achiziţie… Grea situaţie.

Evident, referatul nu s-a semnat, iar Măiastra a rămas la Paris. Brâncuşi a fost mâhnit, cu siguranţă, nu atât de necumpărarea lucrărilor, ci de cuvintele nepotrivite ale unor academicieni…

- Credeţi că de aceea a cerut cetăţenia franceză?

S-a speculat mult şi acest aspect. Eu cred că lucrurile au stat altfel. În 1952, când a cerut cetăţenie franceză, Brâncuşi era încă plin de viaţă. Avea planuri de viitor. Nu se gândea la testamente. Încă mai visa să călătorească, să revină în America, să ridice acea obsedantă Coloană fără Sfârşit, cu vârful pierdut în nori, din oţel inoxidabil. Paşaportul său românesc, emis în iunie 1940, „în numele Majestăţii Sale Mihai I” nu mai era valabil. Obţinerea unui nou

- Aşadar, consideraţi că Brâncuşi a continuat să fie admirat în România lui Dej… În august 1956, la Craiova, în Sala cu oglinzi a Muzeului de Artă este organizată o primă secţiune„Brâncuşi”, alcătuită din opere confiscate de la colecţionarul V.N. Popp. Apoi, fiind bolnav, într-un spital parizian, în noiembrie 1956 artistul e vizitat de poetul Eugen Jebeleanu şi de soţia acestuia Florica , trimişi de Bucureşti pentru a normaliza relaţiile şi a obţine ceva lucrări. Întâlnirea lor cu Brâncuşi este pe larg descrisă în revista bucureşteană „Tânărul scriitor” din aceeaşi lună. România, aşa comunistă cum era ea, se interesa de Brâncuşi. Incredibil, artistul, ajuns la vârsta de optzeci de ani, în culmea gloriei, avusese numeroase expoziţii personale în Statele Unite. Însă niciuna în Europa! Pe bătrânul continent, pentru prima oară i s-a organizat o expoziţie personală în 24 decembrie 1956, în sălile Muzeului de Artă din Bucureşti!

Acolo, în ciuda celor spuse de Al. Graur, au fost strânse toate lucrările sale existente în România, pentru a închide solemn anul jubiliar al octogenarului Brâncuşi. Artistul a fost invitat de directorul muzeului M.H. Maxy să stea o lună la Bucureşti, pe cheltuiala statului român!

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 37

Fiind încă în spital, Brâncuşi nu a venit şi nici nu a răspuns invitaţiei.

- Care credeţi că ar fi semnificaţia acestui interes?

Dej era un electrician cu patru clase primare. Dar adevărata lume artistică din România lui Dej era acaparată de opera şi personalitatea lui Brâncuşi. Iar autorităţile, aşa inculte şi neroade cum erau ele, îl acceptau. Le era aşa de uşor să-l interzică, cum făcuseră cu Cioran, Iorga sau Octavian Goga. De aceea consider afirmaţiile celor patru academicieni drept un episod singular, fără relevanţă, chiar dacă a fost răstălmăcit tendenţios de propaganda ulterioară, mai ales de cea postdecembristă. În toată presa postbelică din România nu veţi găsi un cuvând nefavorabil la adresa lui Brâncuşi.

-

Despre incidentul cu Teohari Georgescu ce spuneţi?

Îl consider o anecdotă. Şi încă una de prost gust. Nici un exeget al lui Brâncuşi nu vorbeşte despre vreo întâlnire dintre artist şi ministrul Teohari Georgescu. Acesta venise la Paris cu alte treburi. Nu pentru a „expertiza” donaţia lui Brâncuşi, aşa cum scriu unii! Cu siguranţă, comuniştii nu erau foarte deştepţi! Dar nici atât de proşti nu erau, încât să trimită ministrul de interne pentru „evaluarea” operelor unui artist celebru, apreciat unanim pe plan mondial, aşa cum era Brâncuşi la mijlocul secolului trecut.

- De ce credeţi că această poveste a donaţiei a făcut o asemenea carieră halucinantă?

Parabola donaţiei refuzate a luat avânt în mediilede informare după Revoluţie! Nimeni nu s-a obosit să o dezmintă. Dădea bine politic.

Cine contracara această grosolană minciună, era suspectat imediat de simpatii comuniste. La ora aceea, ca şi acum de altfel, orice blamare a comunismului era binevenită.

- Ce credeţi că ar mai putea face România pentru Brâncuşi?

După Revoluţie, paradoxal, numărul de opere brâncuşiene din România a scăzut. Piese

de referinţă din cadrul Muzeului de Artă au fost restituite unor urmaşi ai vechilor proprietari.

Aşa s-a întâmplat cu Domnişoara Pogany şi Cuminţenia Pământului, Ceea ce, pe undeva, e de înţeles! De neînţeles e că unele dintre acestea au părăsit definitiv ţara, sărăcindu-ne şi mai mult patrimoniul, şi aşa destul de subţire!

-

Iar mă şocaţi! Pe ce vă bazaţi?

Nu există nicăieri înscrisă dorinţa expresă aArtistului de a fi înmormântat în Franţa!

Există în schimb mărturia scrisă a duhovnicului ortodox Teofil, chemat de Brâncuşi la începutul lui martie 1957, pentru ultima împărtăşanie.

Brâncuşi i-a spus atunci, printre altele: „mor neîmpăcat sufleteşte, fiindcă nu pot să-mi dau sufletul în ţara mea…”!

-

Dar testamentul adevărat al lui Brâncuşi ce spune?

L-a întocmit abia în 12 aprilie 1956. Nu face referire la locul înhumării. Lasă Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris 230 sculpturi, 41 desene, 1600 fotografii, uneltele şi mobilierul, condiţionând ca viitorul Muzeu Brâncuşi să reconstituie exact Atelierul său.

Amenajarea interioară a muzeului trebuia să se facă precis după schiţele sale, la care Brâncuşi a lucrat până la moarte. Legatari universali i-a numit pe Natalia Dumitrescu şi pe soţul ei Alexandru Istrati…

- Pe amândoi i-aţi evocat suav în drama Infinitul Brâncuşi…

Au avut grijă de Artist până la moarte.

Pentru efortul lor au fost răsplătiţi generos.

Brâncuşi le-a lăsat Atelierul şi economiile sale, destul de consistente. Cei doi au murit mult după Brâncuşi. În mod ciudat, au cerut să fie amândoi înmormântaţi împreună cu Artistul.

Brâncuşi este singurul mare geniu care îşi doarme somnul de veci alături de menajera sa şi de soţul acesteia. Toţi trei sunt trecuţi pe placa mortuară cu litere egale. Un motiv în plus ca Brâncuşi să fie scos din Cimitirul Montparnasse, dintre negustori, cârciumari şi florărese şi adus la Bellu, cu funeralii naţionale.

Le merită mai mult ca oricare altul.

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 38

Pavană pentru o infantă moartă (pe o muzică de Ravel) ...atunci văzui infanta Era întinsă pe o catifea verde între flori de lotus culese de samurai tineri în parcul înconjurat de lacuri sărate. Ce bucurie să o vad în sfârşit moartă, eliberată de iubiri inceste, avea pe buze zâmbetul unui sărut pentru caii albi priponiţi în curte, stapâna zicea că este anul în care caii zboară peste ocean căutând un loc să doarmă , dar foşnetul morţii ei colosale nu ne lăsa să visăm, infanta ridicată în capul oaselor căuta cu privirea cupa de vin otrăvit din mâna stăpânei...

O... cum dorea mângâierile unui bărbat în ceaţa dimineţii, asculta muzica venită din depărtări, din bucătaria afumată plină cu soldaţi grosolani povestind aceleaşi bătălii, mustind din cicatrici purulente, repetând numele femeilor violate, treceai printre ei mândră că ai murit atât de tânără, nebăgată în seamă, atât de repede uitată, absolvită de dizgraţia bătrâneţii, doamne ce frumoasă erai în albastrul mătăsurilor spaniole, fardată delicat ca pentru o nuntă amânată, însoţită graţios de trei samurai cu o duzină de roze depuse pe pian, cu o scrisoare nedeschisă anunţând un mare naufragiu, te-ai aşezat din nou în patul mortuar, ai pornit patefonul bunicului Ravel care zumzăia pavane pentru infante moarte de bună voie...

A .G - 2006

Eduard Almashe

Un proiect cultural care a prins aripi Liviu Antonesei Pe la mijlocul verii, când mai tânărul prieten Mihai Vacariu mi-a propus să ne vedem ca sămi expună un proiect cultural, am acceptat cu plăcere. Mascați după moda zilelor noastre, așezați unul pe un capăt, celălalt pe altul al unei bănci din parcul cartierului meu, am stat vreo oră de vorbă. Ce-mi povestea el cu mult entuziasm mă bucura, mă încălzea și pe mine dar, în același timp, rațiunea și experiența mea cu treburile de la noi, îmi provocau și o bună doză de scepticism. Cum să nu fi fost entuziast auzind proiectul relansării revistei Timpul, pe care am condus-o vreme de aproape un sfert de secol, în condiții favorabile editorial și financiar, vreme de vreo șapte ani, și în condiții de nedescris alți vreo paisprezece? Și nu era vorba numai despre renașterea revistei ca atare, ci de un proiect cu mult mai ambițios – un megaportal „mamă” care să provoace nașterea altor zeci, poate sute de publicații asociate, în diverse localități din țară și din lume, în universități, facultăți și școli, în jurul altor instituții. Cum să nu ți se pară asta un vis, cînd în ultimii ani abia reușeam să găsesc resurse pentru ediția tipărită a unei singure reviste?

De bună seamă că nu i-am împărtășit tânărului meu prieten scepticismul., nu e stilul meu să descurajez pe cineva care chiar dorește să facă ceva, ceva care mi se pare important, mai ales în zona culturii și a educație, dar și alte domenii pe care le socotesc importante. Nu doar că nu l-am descurajat, ba din contra l-am încurajat, sfătuindu-l doar să meargă încet, pas cu pas,cum ar spune un personaj al zilelor noastre, pentru a evita riscul sufocării. L-am încurajat, prin urmare, și i-am promis ajutorul.

Am scris primul editorial, cel de salut ca să spun așa, apoi mi-am adus rubrica Lecturi pandemice pe mega portalul Timpul/ Nu am făcut asta fără intenție. Părerea mea este că

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 39

lectura este esențială pentru formarea și devenirea noastră ca oameni. Cum pandemia, între atâtea necazuri, ne-a făcut și un fel de dar, mai mult timp pentru lectură și consumul cultural în general, pentru că a explodat oferta de spectacole, concerte, muzee etc în mediul online, un îndemn la lectură este binevenit. Nu mă refer desigur numai la cărțile citite, comentate și recomandate de mine, ci la nevoia de a întări obiceiul lecturii în general. Am încercat să-l mai ajut pe Mihai în zona contactelor, pentru mărirea echipei de redactori și colaboratori și mai ales pentru crearea nucleelor pentru viitoarele reviste „fiice”, de fapt mai bine spun „surori”, pentru că acestea se bucură de întreg suportul logistic al surorii mai mari, dar au deplină autonomie editorială. De cîteva ori, am avut mână bună, după cum observ consultând site-ul. Viorel Ploieșteanu a reușit să facă la Dublin o mică echipă performantă și o revista deja foarte bună. Sigur, am mai văzut reviste deja închegate și în alte localități, chiar și sate, școli și universități. Mă bucur să aflu că merg bine lucrurile cu revistele de la Londra și din California.

Dar important nu este modesta mână de ajutor dată de mine, ci ceea ce a reușit să facă Mihai Vacariu și mica sa echipă, deocamdată mai degrabă voluntară, pe care a format-o în jurul său, de la salvarea proprietății titlului, nu intru în detalii, dar e palpitant, poate va povesti el cândva, și realizarea unor parteneriate instituționale cu ministerul educației și inspectoratele dee resort, primării etc, și pînă la suportul logistic acordat noilor nuclee Timpul.Numai când mă gândesc trebuie să consume pe drumuri, internet și telefon mi se sperie gândul!

că îi doresc zbor lung și fără turbulențe. Și, la fel de sigur este că, pe măsura puterilor mele, voi susține în continuare această splendidă aventură a spiritului. Nici nu mă așteptam ca la vîrsta mea, care nu mai este deloc fragedă, să mai fiu în stare să mă entuziasmeze o cauză, să mă pot mobiliza pentru ea. Cred că ar trebui să-i mulțumesc prietenului Mihai și încă mai tinerilor lui colegi.

Se împlinesc acum 145 de ani de la apariția primului număr al celebrului ziar Timpul. Ce a însemnat acesta pentru cultura, politica și viața publică românească știm bine cu toții. Și-a dat seama de asta pînă și Banca Națională a României. Cine a avut ocazia să vadă bancnota de 500 de lei, cea mai mare din sistemul nostru monetar, a observat ce bine arată frontispiciul ziarului imprimat pe reversul acesteia, alături de Biblioteca Centrală Universitară din Iași. Pe avers este portretul lui Eminescu. În general, cultura are bani pe sponci, dar măcar este omagiată pe cea mai puternică bancnotă!

Echipa Timpului, echipa acestui timp, a ales să lanseze public proiectul cu prilejul acestei aniversări. Cred că tinerii mei colegi au dreptate, nu se vor face de râs la aniversare.

Nici după aceea.

De la proiectul care mi se părea mai degrabă fantast de acum vreo șase-șapte luni și pînă astăzi s-au făcut niște pași incredibili. Nu-mi vine să cred că într-un timp atît de scurt un fel de vis cu ochii deschiși a devenit realitate, că un proiect atît de important pentru cultură și educație a prins aripi și zboară. De bună seamă Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

EDITURA SAGA: Va urăm SUCCES! Și Timpuri bune să avem !

Cu TIMPUL....

Pagina 40

Vincent Van Gogh - Final de povesteVincent către Theo, 12 februarie 1890 În anul petrecut la azil, Vincent a lucrat aproape 150 de picturi printre care cea mai frumoasă rămâne Noaptea înstelată, așa cum o visase el, cu stele ca niște păpădii ce plutesc în aer. La jumătatea lunii mai 1890, părăsește azilul și decide împreună cu Theo să meargă să locuiască la Auvers- sur- Oise, la aproape treizeci de kilometriu nord de Paris pentru că acolo se afla Paul -Ferdinand Gachet, medic și pictor amator care l-ar fi putut supraveghea. Înainte să ajungă la Auvers, trece prin Paris să-i vadă pe Theo, pe Jo și pe micuțul Vincent. Cu lacrimi în ochi, cei doi frați stau clipe în șir în fața leagănului în care doarme ultimul vlăstar al familiei Van Gogh. După trei zile, părăsește Parisul, ajunge la Auvers și se adaptează imediat locului apucându-se de lucru. Pictează afară, în câmp, împreună cu doctorul Gachet și e hotărât să-și îmbunătățească stilul. În urma vizitei pe care i-o făcuse lui Theo, rămâne foarte încântat de Jo pe care o găsește ”sensibilă, simplă și de o mare bunătate”. La începutul lui iunie Theo, Jo și bebelușul vin să-l viziteze pe Vincent care se simte grozav când își ține finul în brațe și-i prezintă orătăniile din curte.

Dar Vincent parcă ar avea un presentiment – lucrează mult și fără pauze încercând să recupereze timpul pe care boala i-l epuizase. Într-una din duminicile începutului de iulie 1890, Vincent merge la Paris. Theo îi invitase pe Aurier și pe Toulouse -Lautrec să vadă

pânzele lui Vincent. Discuțiile sunt aprinse, fapt care-l obosește pe Vincent, însă mai mult de atât îl îngrijorează starea de sănătate a lui Theo. Până la sfârșitul lunii, realizează 70 de picturi și 30 de desene. E total epuizat și-i scrie lui Theo că are o pâclă pe ochi. Temerile lui Theo se adeveresc: în dimineața zilei de 28 iulie, Anton Hirschig pictorul olandez fost ucenic al lui Vincent, îi aduce o scrisoare de la doctorul Gachet în care era anunțat că Vincent e în stare gravă. ”S-a rănit singur”, îi scrie medicul și-l roagă să vină să vadă ce-i de făcut cu el. Când ajunge Theo la Auvers, Vincent stătea în pat și trăgea din pipă. De astă dată se împușcase singur, așa susținea. Ca și în cazul cu urechea când unii au susținut că Gauguin ar fi fost cel care i-a tăiat-o și acum, se pare că acoperea o ceată de ștrengari care l-ar fi hărțuit și l-ar fi împușcat, în câmp. Cert este că poliția n-a găsit arma cu care se împușcase în lanul de grâu pe care-l picta și rămâne fără răspuns întrebarea de ce totuși nu s-a împușcat în cap.

Oricum, el mai încercase să se sinucidă și când a mâncat vopseaua și părea plauzibilă și varianta lui.

Era îngrozit la gândul că Theo fiind atât de bolnav i-ar fi putut părăsi și ar fi rămas de izbeliște. De astă dată, Vincent nu mai avea scăpare, glonțul nu putea fi extras și situația lui se putea oricând înrăutăți. Ceea ce s-a și întâmplat înspre seară. Faptul că supraviețuise era uimitor – Vincent fusese un bărbat puternic, curajos și răbdător. Are dureri tot mai puternice, respiră greu, însă rămâne mereu lucid. Theo se suie în pat lângă el și-l cuprinde în brațe ca o mamă ocrotitoare șoptindu-i la ureche: ”Îți vei reveni. Nu vei cădea în disperare.” ”Nu, îi șoptește Vincent, tristețea va dura veșnic.” Și Theo înțelege pentru că acum, în aceste ultime clipe, cei doi frați erau unul singur. Într-o cameră la mansardă, la fel cum fusese camera lor din timpul copilăriei de la Zundert, la miezul nopții, Vincent moare în brațele lui Theo. Era 29 iulie 1890. Doctorul Gachet vine la pensiune a doua zi și are grijă să răspândească vestea printre prieteni, confrați, rude și până la sfârșitul zilei, lângă sicriul lui Vincent van Gogh

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 41

se adună grămezi de buchete de flori și de coroane. După cum va mărturisi mai târziu criticul de artă Albert Aurier, cel care i-a adus primul și cel mai strălucitor omagiu, și care primise în dar tabloul cu floarea soarelui, în jurul lui erau o mulțime de flori galbene.

Galbenul, ”simbol al luminii despre care el a visat că se află în sufletul fiecărui om, în fiecare lucrare de artă” (Albert Aurier) a fost culoarea lui preferată.

30 iulie 1890, o zi caniculară. Vincent este îngropat în cimitirul din Auvers care se afla printre lanuri de grâne gata de seceriș. Emile Bernard care s-a ocupat și de expunerea ultimelor lui picturi spune despre el că a avut două valori în viață: umanitatea și arta. A fost, spune el, un om onest și un mare artist și numele lui va dăinui.

Theo se întoarce la Paris pustiit și pentru că Jo era plecată cu copilul la Amsterdam merge să stea cu Annie și cu Dries. Gândul lui se îndreaptă acum către Anne care încă nu știe că fiul ei a murit. Theo îl roagă pe soțul Annei, sora lui, să-i ducă vestea lui Ma. Apoi, îi scrie: ”Nimeni nu poate mărturisi tristețea întreagă într-o scrisoare și nici nu-și poate găsi alinarea așternându-și sufletul pe hârtie. Pot veni la tine în curând?” Vincent fusese mai mult decât un frate. Fusese sufletul lui pereche, jumătatea lui. În afară de el, nimeni din familie nu realizase cât de prețioasă era opera lui Vincent, că geniul lui avea să ducă în posteritate numele de van Gogh. A fost ”un titan” așa cum îi scria și doctorul Gachet trimițându-i ultimul crochiu făcut de Vincent pe patul de moarte. Moartea lui Vincent îi grăbește sfârșitul și lui Theo care se străduiește din răsputeri să-i organizeze o expoziție. La câteva zile după ce îi sărbătorește ziua de naștere a lui Jo, pe 4 octombrie Theo suferă un colaps mintal și fizic. Este internat la un ospiciu în Utrecht și este pus în cămașă de forță.

Vincent. Theo care se luptă cu ultima fază a sifilisului, în spital, este înștiințat de expoziție, dar pe chipul lui se așterne o tristețe profundă și cade în muțenie. Pe 25 ianuarie 1891, Theo pleacă să-și întâlnească fratele mult iubit. În urma lui rămâne Jo care ”va duce bocceaua” și se va ocupa de memoria celor doi frați. Deși mulți au sfătuit-o să arunce picturile lui Vincent, ea s-a mutat în Olanda, a deschis o pensiune și a ajutat cât a putut la organizarea unor expoziții în care au fost expuse și tablourile lui Vincent van Gogh. Când Theo a murit, Jo l-a îngropat la Utrecht, dar în aprilie 1914 i-a mutat rămășițele la Auvers lângă mormântul lui Vincent.

Doi frați care fuseseră în viață unul lângă altul, ”tâmplă lângă tâmplă” vor rămâne și în eternitate lipiți ca doi siamezi cu o singură inimă.

FINAL Autor: Maria Sava

Baruch Elron – ulei

Paris, 28 decembrie 1890. În apartamentul lui Theo și al lui Jo se deschide pentru public expoziția cu lucrările lui

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 42

Bianca Marcovici PANDEMIA a uscat sentimentele virgine Trecem pe lângă cunoștințe la mare...

Precum trenul în gară Ne protejează mască precum un scut Chiar de suntem vaccinați ne ferim Până și de umbra noastră...

Orice gând de excursie în țară ne crează starea căderii rachetelor...

Confuzia e uimitoare.

Suntem marcați de claustrofobie!

Ieri am negociat cine intră în lift, Un tânăr nu avea mască dar se grăbea.

Discut cu fratele meu din Franța după primul vaccin, orice strănut provocat de curent sau vânt ne bagă în panică, La 75 de ani e țintuit în casă obosit și stresat!

Nimic nu va fi la fel după Corona, Ne agățam ca niște liane de viță de un viitor incert!

Adam Zagajewski SCRISOARE DE LA UN CITITOR Prea mult despre moarte, despre umbre.

Scrie despre viață, despre o zi ca oricare alta, despre dorința de armonie.

Clopoțelul de la şcoală poate fi un model

de cumpătare, chiar de erudiție.

Prea mult despre moarte, prea multe orbite negre.

Priveşte, popoare-nghesuite pe stadioane strâmte cântă imnurile urii.

Prea multă muzică şi prea puțină-nțelegere, pace, rațiune.

Scrie despre clipele în care amprentele prieteniei par mai trainice decât disperarea.

Scrie despre iubire, despre serile lungi, despre dimineți, despre copaci, despre nesfârşita răbdare a luminii.

Via Liviu Antonesei ORIGINEA NUMELUI

VATICAN

Originea numelui Vaticanului, nu este biblică, nici latină, nici greacă. Mai întâi, Etruscii au construit un cimitir pe panta unui deal în afara vechiului oraș de atunci, care, peste vremuri, va ajunge să fie Roma.

Numele zeiței etrusce care păzea necropola era Vatika. Numele Vatika venea de la un strugure cu gust amar, nu foarte bun dar folosit de țărani pentru a produce vin ieftin care, împreună cu o plantă cu același nume, erau ingerate cu mare plăcere pentru că oferea incredibile „halucinații spirituale”. Așa cuvântul a fost transmis în latină ca sinonim pentru „viziune profetică”. Cuvântul latin „vaticinor” înseamnă „a prezice, a profeți” de la vatis „poet, profesor, oracol”. Secole mai târziu, acel deal a fost locul unui circ a cărui principală atracție era lapidarea oamenilor și, potrivit

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 43

legendei, chiar acolo a fost executat Sfântul Petru, răstignit cu capul în jos și îngropat în apropiere. Constantin a fondat acolo un sanctuar atunci când locul era deja cunoscut sub numele de Dealul Vaticanului. Câteva secole mai târziu, palatul papal a fost construit acolo și așa se face că Vaticanul, un cuvânt de origine etruscă și care corespunde unei zeițe păgâne și a unor senzații mistice de halucinații și profeții, dă acest nume chiar inimii Bisericii.

EXPO - Beatrice Bernath in TEL AVIV

Jurnal Israelian No. 36 15-04- 2021

Pagina 44