Ecouri literare nr 15 by Apostu Mihai

Ecouri literare____________________________________________

2016 NR. 15 1——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Victor Ion Popa.......................................................................5 Mușcata din fereastră (fragment) - V. I. Popa........................6 Poezie.................................................................................7

Alina Tanasă..................................................................................11 Alensis De Nobilis.........................................................................13 Cosmin Preda.................................................................................15 Nicolae Vălăreanu Sârbu...............................................................16 George Terziu................................................................................18 Hotcă Marian.................................................................................20 Iftene Cioriciu................................................................................23 Cristea Camelia..............................................................................25 Cornelius Drăgan...........................................................................26 Acasandrei Șerban..........................................................................26 Luca Cipolla.................................................................................. 29 Maria Ieva......................................................................................30 Mariana Rogoz Stratulat................................................................31 Ion Gheorghe Pricop......................................................................33 Petruș Andrei.................................................................................35 Mihai Apostu.................................................................................37 Stejărel Ionescu..............................................................................39 Dorin Pînzariu................................................................................40 Cronică de carte................................................................41

Alina Tanasă pleacă în drumeție pe cărări de suflet......................43 Dreptul la nefericire.......................................................................44 Absurdul târziu al lui George Terziu.............................................45 Viața pe caiet sau satul nostru cel de toate zilele...........................48 Monografia comunei Văleni..........................................................51 Poetul Mihai Apostu......................................................................54

Proză.................................................................................63

Fantasticul, magicul și fabulosul în cultura română......................64 Science-fiction-ul şi terapia...........................................................69 Ziua Culturii Naționale – 15 ianuarie 2016……………...………72 Eminescu – Pași spre nemurire......................................................74

Creatori de viitor...............................................................75

Concursul județean de creație literară „Flori de tei înmiresmate”.76 Parfene Miruna...............................................................................77 Popa Liliana Valentina...................................................................78 Necula Cristina...............................................................................78 Codreanu Diana Gabriela...............................................................78 Cărți de la prieteni - Cărți pentru prieteni...............................79

Revista Ecouri Literare numărul 15 este editată sub egida Asociației culturale Poesis Moldaviae și tipărită cu sprijinul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vaslui

Redactor-șef - Mihai Apostu

Autorii își asumă întreaga responsabilitate pentru ideile, informațiile și originalitatea creațiilor literare trimise spre publicare.

NOTĂ: Începând cu numărul 14, adresa revistei Ecouri Literare este: Biblioteca Comunală Dodești, Loc. Dodești, județul Vaslui 2——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

ECOURI LITERARE ecouriliterare@yahoo.com

CÂT DE DEPARTE SE AUDE ECOUL TĂU?

Ne găsiți si pe facebook : Cenaclul "Poesis Moldaviae" Vaslui

ISSN : 1843 – 9780 Tipărit la Editura Pim Iași

3——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________ DIN ACTIVITATEA ASOCIAȚIEI CULTURALE „POESIS MOLDAVIAE”

Donație de cărți pentru Biblioteca Comunală Dodești din partea Alinei Horez

Alături de pianista Galina Parfeni în recital de muzică și poezie

În parteneriat cu Biblioteca Comunală Dodești - Cercul de lucru manual - coordonator voluntar, Daniela Apostu

Cercul de literatură de la Biblioteca Comunală Dodești

Autografe pentru Valentina Lupu și Alina Pricop

Alt anotimp, alți colegi, același spațiu oferit cu generozitate de Biblioetaca Județeană Vaslui

Colegul Val Andreescu oferind epigrame - mărțișor!

Lansare de carte la Biblioteca Județeană Vaslui

... Și o floare lucrată din hârtie, realizată la cercul de lucru manual, oferită pentru cititorii revistei Ecouri Literare, de Iulia Palade 4——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Victor Ion POPA

Vezi, eu nu ştiu să vorbesc! Pentru că am eu încrederea asta mare, că avem inimi la fel şi că simţim laolaltă şi ce-i bine, şi ce-i rău. Şi-apoi hotărârea de-acum s-a copt în mine în preajma ta. Nu m-am gândit niciodată să mă însor, aşa, cu oricare. M-am gândit să mă însor cu tine. E o deosebire şi tu o înţelegi. Poate că fără tine nu m-aş fi gândit... Hai, dă mâna încoace. Ei, bai! Nu-ţi fie frică. Nu ştii ce viaţă frumoasă m-am jurat să-ţi croiesc ici, lângă bucăţica asta de vietate din pieptul meu, care se zbate speriată acum, de o faptă aşa de mare, ca pasul meu de azi. Victor Ion Popa în Mușcata din fereastră

Cât de mare... Cât de mare... eşti un prost! Ştii tot cerul pe de rost, Dar nu poţi să faci un pas Dacă nu te duc... de nas.

Epigramă de Victor Ion Popa

Vezi ce vorbăreaţă mă face pe mine fericirea? Eu n-am vorbit niciodată ca în seara asta; păstram vorbele pentru cineva, pentru tine.

Victor Ion Popa în Ciuta

Recunosc

Recunosc, nu sunt poet, Cum sunt mulţi colegi la modă; Dar când beau bărdaca-ncet, Ca Horaţiu scriu o odă.

Epigramă de Victor Ion Popa

5——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________ Mușcata din fereastră (fragment) PERSOANELE: CONU GRIGORE, învăţător COANA SOFICA, soţie OLGUŢA GEORGICĂ / Copiii lor PĂRINTELE ILIE UDRIŞ RADU COCIAŞ IONICĂ CONSTANTIN CÂRNUL, lăutarul Cam în vremurile noastre. Într-un sat. În ceardacul unei case gospodăreşti ca de învăţător, mai mult sărac decât înstărit, cum sunt mai toţi învăţătorii noştri. ACTUL I Seară proaspătă de vară. Lumina aprinsă în ceardac. CONU GRIGORE şi PĂRINTELE ILIE joacă tabinet. CONU GRIGORE (uitându-se în cărţile lui, mai decât e nevoie de obicei, pentru că se vede limpede ca nu urmează să joace el, ci îl aşteaptă pe părintele. Fredonează, pe o melodie cunoscută, versurile improvizate) : Joacă, popă, joacă, joacă, Că afară-i timp de toacă... PĂRINTELE ILIE (lehămesit de cartea proastă care vine, după ce-i ţinuse hangul la cântec, fără cuvinte, răspunde tot fredonând, ca şi celălalt, versuri improvizate): Dar ce dracu vrei să joc, Că n-am carte mai deloc... CONU GRIGORE (n-are însă vreme de aşteptat. Norocul îl face grăbit şi de aceea dă pinteni, agresiv): Joacă și tu ce-i juca Om bătrân și tralala. PĂRINTELE ILIE (e însă prea descurajat ca să mai găsească cadenţă și rimă potrivită şi de aceea, pesemne, se poticnește între versuri): Dar ce vrei ca să mai fac, Că nu-mi vine nici o carte. CONU UGRIGORE: Stai mă, nu vezi că n-ai nimerit-o? PĂRINTELE ILIE: D-apoi crezi tu că la nimereala asta mi-era mie gîndul? CONU GRIGORE (o ia de la capăt cântând): Joacă popă, joacă, joacă Că afară-i timp de toacă. (Pauză fredonată.) Dar haide, bre omule, zvârle jos, că toate-s la mine. Uite colea şi dame şi popi şi aşi. Ce dracu vrei să faci cu pricăjitul cela de fante? Dă-le încoa! PĂRINTELE ILIE: Stai, făptură bătrână a lui Dumnezeu. Fără grabă! Poate am şi eu ceva de luat. CONU GRIGORE: Îi fi având, dar deocamdată iau eu. Adevăratu-i? (Ia cărţile.) PĂRINTELE ILIE (oflind cu jale mare): Adevăratu-i! CONU GRIGORE (imperativ): Gologanii! PĂRINTELE ILIE: Şi ăştia îi iei? CONU GRIGORE: Închipuieşte-ţi că şi ăştia! Adevăratu-i? PĂRINTELE ILIE (cu rupere de inimă): Adevăratu-i. CONU GRIGORE: Sfinte Sisoe! Şi ce oftat! Lasă, popă, că ai făcut azi trei masluri. PĂRINTELE ILIE: Biblia zice: „Din pământ te-ai născut şi-n pământ te vei întoarce" şi încă una: „Dă Cezarului ce-i a Cezarului". CONU GRIGORE: Adică?... PĂRINTELE ILIE: Adică cine are urechi de auzit să auză. (Alt ton.) Păi bine, mă moşnegărie, banul de pe maslu la maslu trage, şi cel cuvenit popii tot la popă se întoarce. CONU GRIGORE: Şi adică în ce fel vine pilda? PĂRINTELE ILIE: Află în clipa asta mare că maslul n-am să ţi-l fac fără de parale. CONU GRIGORE: Noroc că mie are să mi-l facă urmaşul Tău! (în vremea asta carțile adunate şi amestecate au fost împărțite din nou.) Bine omul lui Dumnezeu, când le dau eu înţeleg să-mi trag partea, dar nici când le dai tu nu-ţi pui, acolo, un popă? Toţi-s la mine! 6——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

PĂRINTELE ILIE: Se vede că asta se leagă de maslul de care vorbeam. CONU GRIGORE: Eu cred altfel, dar să zic cum zici tu: atunci damele astea ce rost au? PĂRINTELE ILIE: Bocitoare, taică, bocitoare! (Preotul cântă). ,,Venit-au la mormânt întristatele femei..." CONU GRIGORE: Dacă ar fi întristate n-ar aduce parale, ar lua! Ăsta-i semn, popă, asta nu-i joc de cărţi. E simbol, cum zice Georgică! PĂRINTELE ILIE: Şi cam "în ce fel se arată simbolul? GONU GRIGORE: În felul că damele la mine, popii la mine şi fanţii tăi dau din buze.PĂRINTELE ILIE: Mă miram eu să treacă zi lăsată de la Dumnezeu şi să n-o iei de la capăt. Cântă, flaşnetă hodorogită... CONU GRIGORE: Dar ce? Nu-i aşa? Mă rog, în pachetul ăsta erau patru dame? Erau! Voiai să vie la tine? Voiai! Dar uite-le, că damele au venit la mine. PĂRINTELE ILIE: Şi adică în ce fel vine pilda? CONU GRIGORE: Pilda vine aşa: damele trag la mine! PĂRINTELE ILIE: Şi pe astea le-ai furat, cum ai furat-o pe Sofica? CONU GRIGORE: Întocmai! PĂRINTELE ILIE: Atunci dă banii înapoi! (Dă să ia banii de pe masă.) CONU GRIGORE:Stai, popă, că nu-i aşa! Nu mă face s-o chem pe Sofica să spuie singură.PĂRINTELE ILIE: Ce să spuie? CONU GRIGORE: Că a fugit cu mine de bunăvoia ei, nu cu furătura! PĂRINTELE ILIE: Şi nu ţi-e teamă c-oi zice s-o chemi? CONU GRIGORE: Sofico! PĂRINTELE ILIE: Lasă femeia în pace la treburile ei! Mă! Mă! Mă! Că hapsân eşti! CONU GRIGORE: Nu-iaşa! Trebuie să ne lămurească. PĂRINTELE ILIE:Ce să ne lămurească; de douăzeci şi cinci de ani tot ne lămurim şi nu ne mai lămurim. CONU GRIGORE: Păi cum să ne lămurim, dacă-mi scoţi ochii c-am furat-o? De ce n-ai furat-o tu, dacă socoți că era marfă de furat? PĂRINTELE ILIE: Păi tocmai asta-i, moşnegărie! Eu n-am socotit-o marfă de furat, dar tu ai socotit-o marfă de furat şi... CONU GRIGORE: Măi! Iar o luăm de la capăt? PĂRINTELE ILIE: Iar! CONU GRIGORE: Eram vecini cu casele? PĂRINTELE ILIE: Eram! CONU GRIGORE: Şedea Sofica peste drum de noi? PĂRINTELE ILIE: Şedea. CONU GRIGORE: Am crescut laolaltă? PĂRINTELE ILIE: Crescut! CONU GRIGORE: Şi cu Sofica? PĂRINTELE ILIE: Şi. CONU GRIGORE: Am plecat la şcoală amândoi? PĂRINTELE ILIE: Sofica a rămas acasă. CONU GRIGORE: Am zis amândoi, nu amântrei! PĂRINTELE ILIE: Ai zis! CONU GRIGORE: Şi ni s-au aprins călcâile după ea într-o bunăzi. Adevăratu-i? PĂRINTELE ILIE: Cu aprinsul, adevăratu-i, dar cu ziua nu! CONU GRIGORE: Adică? PĂRINTELE ILIE: Ziua aceea n-a fost bună. CONU GRIGORE: Apoi te cred! Dar pentru mine a fost! Ce dai din cap?A fost! PĂRINTELE ILIE: S-o întreb și pe cumătră Sofica despre partea asta! CONU GRIGORE: Ia nu schimba tu vorba, că eu îs pornit pe răfuială mare! Şi cum zic: erai lulea, și eram lulea!' PĂRINTELE ILIE: Erai! CONU GRIGORE: Și tu nu erai? 7——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

PĂRINTELE ILIE: Păi bine măi, meseria mea e să îngrop morţii, nu să-i dezgrop. CONU GRIGORE: Ba-i dezgropi și tu la şapte ani! PĂRINTELE ILIE: La şapte, dar nu la douăzeci şi cinci şi nu în toată ziua, ca tine. Şi la urma urmei ce pofteşti dumneata de la mine? CONU GRIGORE: Să te fac knokout, cum zice Georgică! (Reluând firul.) Şi va să zică amândoi, prieteni buni şi îndrăgostiţi de Sofica. O cer cu de la tată-său, nu mi-o dă; o ceri tu de la tată-său, nu ţi-o dă! PĂRINTELE ILIE: Şi atunci ai furat-o și gata! CONU GRIGORE: Nu-i gata, că acu chiar o chem! (Strigă.) Sofico! PĂRINTELE ILIE: Las-o, omule, că i se ard plăcintele! Şi pe urmă eram knockout cum zice Georgică. CONU GRIGORE (furios): Ia ascultă, popă, să nu mă iei pe mine uşurel, c-apoi... Taie cărţile. Na! (îi dă pe față cărţile.) Râzi! râzi! Uită-te la el, mutră să fie rivalul meu! Mai na! Hai, joacă! Pune fantele jos! Pune-1, că-i acolo! Aşa! Eu pun dama aici! Uite-o, mă, o vezi? Aşa! Nimic n-ai, mă, nimic... aşa! Şi acum, uite, că iau cu popa... uite-l! Îl vezi? Popă e, ori ce e? PĂRINTELE ILIE: Cu dama acu mai merge. Simbol-nesimbol, nu ştiu ce şmechereală faci tu, dar văd că-ţi iese. Dar ce caută popa la tine? CONU GRIGORE: Dar tu n-ai venit după mine? Că după fuga mea cu Sofica, nu te înfundaseşi în creierii munţilor, unde a înţărcat dracu copiii? Şi te-ai întors! Cum a murit biata preoteasă, protos, ai fost aici! Şi de douăzeci de ani îmi scoţi sufletul. PĂRINTELE ILIE: Apoi, frate Grigore, asta-i gelozie! Nu te mai da după deget ! Tot simbol e, dar altfel de simbol. Ştii tu vorba cea de frupt: cine pierde la cărţi câştigă în altă parte şi cine câştigă la cărţi... CONU GRIGORE (necăjit): Ei, acuma scrum s-alege! PĂRINTELE ILIE: Din mine? CONU GRIGORE: Nu, din plăcinte! Sofico! Hm! Rival şi acu! Bine, domnule! Vedem noi! Sofico! Rival, hai ! PĂRINTELE ILIE: Strig-o! de ce te arăţi mai gelos! CONU GRIGORE: Eu gelos pe tine? PĂRINTELE ILIE: Mori de gelozie! CONU GRIGORE (furios): Gelos eu? (Pauză) Fugi, mă, că nu-s gelos! PĂRINTELE ILIE: Apoi bine, de douăzeci de ani te zbați să-mi arăţi că n-ai furat femeia şi că a venit de bunăvoie. Dar să te întreb şi eu de ce te frămânţi atâta, dacă n-ai la inima ta nici o căinţă? Hai! CONU GRIGORE: Căinţă eu? (Jalnic.) Soficooooo! PĂRINTELE ILIE: Căinţă tu! Pentru că-ți spune sufletul că de n-o furai, nu o aveai! Mai eram şi eu pe acolo! Dar, faţă bisericească, nu puteam să fur femeia, pe când tu, cioflingarule, căciula pe băţ şi ce-am avut şi ce-am pierdut... CONU GRIGORE (şi, mai jalnic): Soficooooo! PĂRINTELE ILIE: Mă, nu taci? Apoi să nu mă faci să-mi treacă și mie cheful de plăcinte că pe urmă o chem eu. CONU GRIGORE: M-ai omorât! Sofico PĂRINTELE ILIE: Ala, taci? CONU GRIGORE (nu i se mai râs în glas): Sofico! PĂRINTELE ILIE (tare): Cumătră Sofico! Ia, rogu-mă ţie, poftim încoace un piculeţ. CONU GRIGORE (speriat): Las-o în pace că se ard plăcintele! PĂRINTELE ILIE: Aha! Ţi-e frică! CONU GRIGORE: Plăcintele! PĂRINTELE ILIE: Biiine! Mă rog! Dacă ţi-e frică, s-a lămurit! CONU GRIGORE: Aşa? (Răguşit.) Soficoo! N-aude! Strig-o tu! PĂRINTELE ILIE: Iaca nu vreau. Strig-o tu! CONU GRIGORE: Ahaaa! Va să zică ţie ţi-e frică, nu mie. (Şi deodată strigă amândoi, disperaţi.) Soficooo! 8——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Alina Tanasă........................................11 Alensis De Nobilis.................................13 Cosmin Preda.......................................15 Nicolae Vălăreanu Sârbu.......................16 George Terziu......................................18 Hotcă Marian.......................................20 Iftene Cioriciu......................................23 Cristea Camelia....................................25 Cornelius Drăgan..................................26 Acasandrei Șerban................................26 Luca Cipolla........................................ 29 Maria Ieva...........................................30 Mariana Rogoz Stratulat........................31 Ion Gheorghe Pricop.............................33 Petruș Andrei........................................35 Mihai Apostu.........................................37 Stejărel Ionescu....................................39 Dorin Pînzariu.......................................40

9——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________ Oamenii... oamenii iubind oamenii urând oamenii... unitatea de măsură a timpului Eu nu mai sunt, sunt păsări de lumină Care te-alintă blând în locul meu. Eu nu mai sunt, culori de curcubeie Pe ființa ta, în jerbe, vin mereu. Mă gândesc la Eminescu La un Eminescu care mănâncă și bea Nu ca la o iluzie, ci ca la Un om simplu visând la o stea Niciodată nu vin la el cu mâna goală Îi aduc slănină și ceapă.

Închide palma de foc Cu atingeri de stea Strânge-mă tare În vraja ta. Nu mă lăsa Prin clipe parfumate Să alunec prea departe Nici prea adânc Prin dureri de mătase Din inima mea. Iubito, Pe care eu, cu ochiul Meu, Te-am agățat ieftin în Aurocorul Din centrul Vasluiului, Punându-ți stigmata Pe frunte. Cu pumnii plini de mir și de durere Am așteptat cuminte să primesc, O cupă de otravă şi plăcere Ca-n nopţile polare s-o golesc.

cuvinte murmurate în cabale în umbrele luminii, răstignire când le şopteşti, timpane abisale aud prin vis aceste stinse lire Mă plimb prin orgolii, singur decid pe unde calc mai apăsat şi des şi unde pescuiesc idealul meu cu aripile potrivite de zbor până la capătul lumii dat să mă pierd. sub nuc timpul pare mai rotund decât o nucă uscată mă vei roti în jumătatea dreaptă de coajă și mă vei uda cu toată apa de pe frunzele bătrâne apoi mă vei sparge cu piatra M-aș scrie veșnicie pe firele de lună, Când doarme tot pământul în rugă să mă aprind Cu un sobor de îngeri să mă țin strâns de mână În marea de iubire și cerul să-l ating! Clipa ce vine mă leagă strâns,înlănțuit se ivește gândul …dar nu se cuvine O luptă-i și războiul și iubirea Și greu e drumul până la izbândă, Stau adversarii-nverșunați la pândă, Visând încununarea și mărirea. Haideți, veniți, e loc destul la mine Veniți ca să vedeți cum florile-nfloresc! Nu șovăiți, eu cred că se cuvine În primăvara mea să vă poftesc.

10——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Rugăminte

Oamenii...

Mai lasă-mă, iubire, să mă trezesc în prospeţimea aburului tău să mai cred necrezutul să mai privesc până dincolo de visuri să mai bag mâna în foc pentru focul tău... Mai lasă-mă, iubire, să cred în tinereţea ta fără bătrâneţe şi nu încărunţi cu mine odată tu doar doar nu te grăbi şi aşteaptă să îmbătrânesc eu prima.

Oamenii... oamenii iubind oamenii urând oamenii... unitatea de măsură a timpului

Şi timpul nu trece..

Pe-atunci, parfumul casei era de fân cosit, Tu pe un pat de paie ai copilărit, Întreaga-ți tinerețe o haină ai avut Primită de la mamă, și nu de împrumut!...

Şi timpul nu trece... doar eu alunec prin venele sale lovindu-mi din zece-n zece tâmpla sufletului de câte un zid 20... 30... 40... Şi timpul nu trece... doar umbra-i mă-nsoţeşte în voiajul către porţile nemuririi

Nici măcar el nu poate şti dacă ele vor fi purtând număr par...

Seducție

M-am așezat cu visurile la masă ele sorb din cupele cu nehotărâre eu... din cana cu vin fiert mirosind a scorțișoară îmbătată de dorinți și roșie-n obrajii sufletului azvârl cât colo șalul sfielii: Dragile mele, astăzi mi-am propus să vă seduc!

Pe vremea ta, bunico Pe vremea ta, bunico, n-aveai televizor Și bună era apa băută din ulcior! Pe vremea ta, bunico, simțeai iarba cum crește Trăiai atât de simplu, dar trăiai românește...

Pe vremea ta, bunico, nicicând zăpada deasă Nu te surprindea, nu te ținea în casă, Pe-atunci totul în jur părea la locul lui Acum... multe-s pe dos... tu vezi, dar cui s-o spui?...

Voi veni Tu să m-aştepţi, iubito, când flori de liliac Îţi vor înmiresma cărarea către casă Eu voi veni atunci să te privesc, să tac Şi s-admir îndelung cât eşti de frumoasă! Să mă visezi, iubito, acolo-n depărtare, Căci eu gândesc întruna la buzele-ţi de fragă, Îndur orice pe lume, dar nu şi-a ta uitare, Nu lipsa sărutării care mi-e aşa dragă. Să mă aştepţi, iubito, la fel de minunată, La fel de doritoare - cum doar tu ştii a fi Fără zăvor la suflet, fără lacăt la poartă Când mândrul liliac va-ncepe a-nflori.

„Cărţile sunt prieteni reci, dar siguri.” Victor Hugo

11——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Mă-ndrept spre-amiaza vieții...

Tu crezi, eu cred

Mă-ndrept spre-amiaza vieții... Cu pașii temători, Dar umbrele tristeții Încă le-alung cu... flori.

Tu crezi că-mi ești liman, surâs de ape line, Dar nu cunoști vulcanii care erup în mine Tu crezi că ești atât: o dragoste senină Căci n-ai pătruns în partea mea fără lumină.

Eu sunt în pas cu norii... Mă-ntrec, alerg cu ei, Dau bir cu visătorii Și râd la ghiocei.

Eu cred că-ți sunt ce poate ‘nainte ai visat, Dar numai tu știi dacă mă-mbraci în gând curat, Cred că știu atâtea, tu crezi la fel, iubite, Dar amândoi ascundem secrete și ispite…

Ceasul invers îmi bate... A lui sonerie Mă tot trezește-n noapte În copilărie. Mă-ndrept spre-amiaza vieții, Dar încă mai vânez Cu arma dimineții Curajul să visez.

Inimă Inimă ciobită toată, Nu te saturi niciodată De atâtea lovituri, Cât mai poţi să le înduri? Inimă, ulcior prea plin, Cum trăieşti cu-atât pelin Pe care-l primeşti în dar De la semeni, iar şi iar?... Inimă, frumoasă vie, De ce laşi lumea să-ţi ştie Roadele tale bogate, Vrei să ţi le ia pe toate? Inimă, umbră în drum, Tot mai crezi că omu-i bun? Uiţi că, înspre asfinţit, Mulţi s-au dus, te-au părăsit? Inimă, inima mea, Am prea multe a-ntreba, Dar răspunsul ţi-e la fel "Nu tot omul e mişel."

Învingător

Dacă atunci când viaţa te doboară, Tu te ridici şi drumul ţi-l urmezi Nemaiştiind pentru a câta oară Lupţi fără să îngenunchezi... Dacă atunci când pierzi din ochi lumina În sufletul tău pâlpâie speranţă Şi nu arunci pe soartă toată vina Şi-accepţi durerea ca parte din viaţă... Dacă atunci când singuri, ochii-ţi plânşi Nu au pe nimeni lacrimi să le şteargă, Iar umerii de-atâta greu cuprinşi Dau zor picioarelor să meargă... Înseamnă c-ai ajuns învingător Un om puternic, drept şi mai smerit Care surâde, chiar de-atâtea-l dor, Care iubeşte, chiar de nu-i iubit...

12——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

ALENSIS DE NOBILIS

şoptind spre neant, rostirea înfioară tăceri sculptate-n frunţi de orbi târzii fulgeră trenuri o secundă-n gară şi-n somn, luminii, îi zâmbesc copii...

Femeia-înger Evadare din rol o insulă-i pustie fără tine o viaţă de rezervă-n cer ai vrea să ne iubim cu lene-n submarine ascunşi de detectivi în bluza ta înlănţuiţi pe-o plajă din maldive tu-mi ceri iluzii, eu îţi dau nirvane se sparg în tine galaxii fictive se urcă-n mine şerpii pe icoane dăm înapoi poveşti în calendare să retrăim vezuvii de plăceri că tinereţea, ştii, iubito, n-are răbdare să aştepte tristă-n gări nu-i vreo sărmană tristă, nefardată ci top model ce urcă în expres îmbrăţişează-mă o dată şi-nc-o dată să-mi amintesc motivul: sunt Ales îţi răsplătesc răbdarea cu explozii de reveniri într-un dorit miraj şi ne-om întoarce îmbrăcaţi în frezii c-un boeing, fericiţi, pe fuselaj.

Lumina

cuvinte murmurate în cabale în umbrele luminii, răstignire când le şopteşti, timpane abisale aud prin vis aceste stinse lire culorile luminii o să-ţi pară aripi de îngeri din altare parcă rămâi pe loc când gândul-fulger zboară ecoul lui în tine să se-ntoarcă în univers lumina e puţină se pierd mereu în beznă visătorii minerii lumii au un cer în mină desupra, noi îl pierdem în memorii

sufletul tău e o mireasmă pură azur sorbit din ochi de înger-mire, cuvintele şopteşti prin ochi, nu gură iar palma ta-i papirus de psaltire când stele plâng, se tulbură oglinzi ochiul se pierde - salt în infinit îngenunchiat îţi vine să întinzi fiinţa ta acestui nou-venit să moară-n tine urma de prihană forme de aripi să-nflorească-n umeri îţi curge-n loc de sânge, mir din rană lapislazuli adorat de sumeri când mă cuprind aceşti fiori eterici în mine să te culci te-aş aştepta şi regăsiţi ne vom iubi-n biserici de frumuseţi din care crinii-ar evada în rugăciuni spre umbra ta ce zboară din univers în univers, frapant coboară-n mine, îngere, coboară şi-mbrăţişaţi să ne-aruncăm în neant…

De-am evada

nu-mi curge-n vene sânge, clorofilă prin mâini de ierburi trec tăceri de cal în ochiul verde cade o acvilă mi-e trupul floare, vino doar şi ia-l ferestrele din aripi cer creneluri resturi de umbre bandajează cranii în aburi cresc fantome din cerneluri în epifanii văd minuni profanii când şerpii cască, plouă abulie tresar în ceasuri karme indecise ne urcă metastaza din hârtie între sinapse mucegai de vise

cum înspre ceţuri se prelinge seva urcă-n firide forturi să destrame căderi din măr promite însăşi eva incestul din grădină să reclame

13——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________ de-am evada din lunga amnezie care ne ţine-n noi ca-n închisori ne vom muta în vise cu chirie să fim părinţi copiilor din flori

Prima locuinţă când te-ntâlneşti cu cerul în retină te-mbrăţişezi cu umbra ta tăcut din vârful crucii, falnic, în lumină păşeşti în stele, decojit de lut cu ochiul săgetat de adorare primeşti secretul ca un vinovat nu-ţi fie frică, universul n-are puterea să te-ntoarcă în păcat în revelaţii, fără voie, murmuri vechi incantaţii fără înţeles şi trupul tău se-nalţă-ncet în fumuri ca-n divinaţii mitice, eres dar când începi a nu-ţi mai aparţine de frica hulei, te întorci, căinţă... tu cel ce cauţi, ai găsit în tine, de frica beznei, prima locuinţă

Semnez POETUL în dimineţi de toamnă reci faci crize ca struţu-n baobab îţi bei cafeaua iar mâinile nu scriu, ci şterg parbrize ochi plini de lacrimi. iată, dandanaua ce-ai născocit în minte, te priveşte imploră viaţa, tandră, să o laşi eşti între viaţă şi idee-n cleşte ca albul în scalpare la apaşi păşeşti spre geniu, arta-n tine râde dar sărăcia vine, maniaca... să fii profesor? tinerilor gâde? un antrenor cu vise de poplaca? o să rezişti când treci printre erinii când iadul drept în faţă ţi se cască? cum moartea, ploaia, răul şi vecinii nu poţi alege, vina-i omenească şi pân' la urmă toate se sfârşesc... cât inima mai bate, chiar cu-ncetul nu pot să tac sau, pus, ca să vorbesc sunt libertate. şi semnez POETUL

Vis-boomerang

cu ochii-nceţoşaţi de aurore cu trup de aburi curs din simfonii păsări de zale prinse-n nori de hore vă croncăneau poemele dilii

scrise pe ceţuri de fantaştii scrimei în definiri abstracte şi vetuste în timp ce-n temple saltimbancii crimei voiau din trupul zeilor să guste năluci căzute-n streaşina privirii cu tivul minţii-n aer descusut urcau în cer un monument uimirii în cinstea unui idol nevăzut suflarea lumii-ncremenise mută un vid în ochi de şarpe descânta ferestre verzi să scuipe cu cucută din rât de porc şi dinte de căţea

s-au pitulat de frică scribii mauri (văzând în muze harpii zburătoare) chiar în cununile ce le-au primit, de lauri dar îi strângeau de tâmple, ca în ghiare… şi dintr-odată-un vultur în carouri scoate din sân o mierlă vorbitoare şi dându-i drumu-n cercuri de lasouri totul se-ntoarce într-un ochi. Dispare

Miresele nopţii

arce de lumină scăpărau din stringuri zei veniţi din mituri tulburau oglindă sună universul gol în oameni singuri fără ca scânteia în ei să aprindă ploi de nove albe răscoleau dileme nunta fiinţării dănţuia-n ninsori fluturi de mătase duc în ochi poeme ard făclii în braţe coarde de viori

jar de inchiziţii se aprinde-n sân din fântâni ies aburi, şerpii peţitori peste floarea minţii plouă gând păgân străluciri de spadă despicând culori descântau în lună îngânat fecioare ciuturi de lumină ridicând în cer trupuri de dorinţă şi înfiorare clocotind de lavă-n dulcele ungher

alinta vecia rugurile-aprinse mugurii de rodii legănând în ele iară ele calde, dulci şi neatinse se-mbrăcau mirese şi urcau în stele.

14——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

COSMIN PREDA

Fără spațiu și timp, doar frânturi de memorii pot să intre în sine regăsindu-se pur în cuvântul dintâi: "Să fie lumină!" Când lumina veni, unduitoare şi pură râdea-n irizări jucăușe de ape. Întunericul dens se trăsese deoparte așteptând în supunere rândul să-i vină. A fost ziua dintâi, din străfund de-nceputuri așternându-și feeric lumina pe ape... Scăpăta în apus lăsând loc înserării când primea mesagerii sfioși și plecați ai vremelnicei nopţi, cerând timp de odihnă. Se revarsă mereu peste inimi lumina zilei dintâi, unduitoare și pură, din străfund de-nceputuri venind ca un dor...

CAPRICIU DE PRIMĂVARĂ Eu nu mai sunt, sunt păsări de lumină Care te-alintă blând în locul meu. Eu nu mai sunt, culori de curcubeie Pe ființa ta, în jerbe, vin mereu. Eu am plecat cuprins de înserare Spre-a răsări, de mâine, în alt loc. Un freamăt lin, un semn de întrebare, Îți vor vorbi de drag și de noroc. Vei vrea ca să mă cauți, dar lumina Mă va dori, geloasă, pentru ea, Oglinzile-ți vor rătăci privirea Dosind surâzător ființa mea. Unde mă duc? Nu îți pot spune unde, Nici eu nu știu, de vină însă este Această primăvară de lumină, Care m- ascunde lin într-o poveste...

REVERIE

ALMIRA, ZEIŢA CUVÂNTULUI Peste turbionul de lumină, ascuns în eter, din care, ca un râu auriu, izvorăşte cuvântul, mereu aplecată stai tu în descântec să dai vrajă rostirii în ore astrale. Copilul cu mintea isteaţă, dar cu suflet sfios, ivit din irizarea amintirilor, odată cu-amiaza, te contempla fascinat prin lanuri înalte şi verzi, desculţ, fără straie azurii, pictate cu îngeri… Descântecul tău îl cuprindea, şi-l simţea ca pe un râu de lumină curgându-i prin suflet; o înaltă magie îl trecea prin uşi fermecate dându-i straie de prinţ în Împărăţia naturii. Tot acolo şi astăzi, aplecată peste cuvânt, te cufunzi în miracolul din care te chem. Îmi descânţi sufletul şi-l faci să tresalte-n balade, Almira, iubire de verb, iubire de vis!

ZIUA DINTÂI La început, era doar un nor de lumină, meditativ, mișcător în infinită absență. Un dor de-nceputuri, ca o fugă de

Te aştept prin miracol să vii din visare, Să răsari dintr-un crin, o alb-arătare. Spre răscruce de zodii când visul mă-mbie, Ciudat, peste linii, s-aşterne-armonie… În ceasul uitat am pornit spre răscruce, Din pulberi stelare, cărarea mă duce Urmând fantomatic chemarea iubirii. Rătăcesc peregrin pe arcadele firii… În timpul oprit, în mirific azur, Dinspre zare venind, căpăta-vei contur. În doi, vom putea să dăm glas împlinirii. Curcubeie rodesc după ploile firii…

„Mulţi scriitori fac din sufletul lor o carte şi alte cărţi din cartea aceea.” Nicolae Iorga

15——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Nicolae Vălăreanu Sârbu Oraşul îşi iese din fire

De ochii lumii Îmbătrâniţi în coaja scorojită ca un copac lovit de furtuni ne cad mâinile pe genunchii îndoiţi la umbra propriului nostru suflet apăsat de greutatea faptelor puse pe masă în faţa lui Dumnezeu ca o meditaţie în trupul singurătăţii în oglinda universului pus să ne lumineze drumul adevărului. De ochii lumii facem gesturi neconvingătoare, rupte de realitate şi totuşi praful şi deşertăciunea ne bântuie, o lespede ne striveşte picioarele, rămânem ologi ai nisipului într-un deşert din care timpu-i plecat fără nicio cruce. Zilele au continuat alunecarea prin oameni dezbrăcaţi de sentimente şi goi la suflet ca o gramatică lipsită de semne.

Cum se vede lumea

Nu ştiu ce semne las în cartea vieţii poate numai o literă de mână de care se ţine nepoţica până la grădiniţă şi o umbră trecătoare prin cuvintele mari ca o pata vărsată din călimara sufletului pe hârtia pe care o învăţ să deseneze cum vedea ea lumea. Eu n-o mai văd decât ca o rostogolire sortită la tot felul de întâmplări neprevăzute ori prevăzute prost care sare din conflict în conflict cu oameni nenorociţi şi alţii fericiţi. Unii spun că aşa e pe lumea asta cine împarte îşi face lui partea mai mare celor amărâţi le dă cu ciurul ca să aibă aspiraţii mai înalte, oricum cei săraci cu duhul vor vedea împărăţia cerurilor numai cu miere şi lapte dumnezeiesc.

Nicio inimă nu doare încât să iasă din piept, doar sufletul se simte aruncat peste bord şi nimeni nu vrea să-l salveze. Oraşul îşi iese din fire şi sughiţă, toţi îl vorbesc de rău fără să mişte un deget, cuvintele se simt frustrate de valoare şi sforăie în propoziţiile rostite cu emfază de amploiaţii zilei în monolog constant.

Important acum este starea creată care apasă cu greutate străzile populate de violenţă, femeile privesc atent şi se compătimesc pentru psihoza înmugurită în fiecare gând care trăieşte ascuns în inima pietrei şi rabdă tăcerea care-i striveşte visul. Lumina se lasă pe deasupra pămîntului dăruind rădăcinilor seva necesară şi umbra care ne apără vara, arşiţa uscă până şi pielea copacilor, apele se resorb în adânc şi noi rămânem călători cu tălpile arse la marginea lumii neinspirate.

Adevărul este în paharul plin

O mulţime de cuvinte dezgropate într-o frază, acoperite cu alte sensuri care mimează realitatea se grupează în propoziţii neanalizate de nimeni, oamenii se prind cu gura de vorbe uzate, îşi primenesc vocea şi pleacă la cârciumă. Aici se dezbat printre sughiţuri politicile locale şi fiecare înjură lipsa de acţiune şi totropeala în care se zbat mai marii urbei. Se bea în draci votcă ieftină deşi fiecare are acasă o ţuică de prune mult mai bună, dar cu cine să o bei când te strigă nevasta, să-ţi iei medicamentele de tensiune. Femeile sunt un rău necesar care te salvează de intrarea în compania celor învinşi pentru care viaţa nu are nicio valoare, adevărul este în paharul plin la umbra căruia gândurile îţi dispar şi rămâi ca o scorbură umedă într-un copac în care nicio pasăre nu-şi face cuib.

16——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________ Eu privesc toată tevatura şi indiferenţa promovată de politicieni faţă de orice iniţiativă sau invenţie, amărăciunea mă duce cu gândul la groparii ce trag pământul peste trupul ţării mort.

Mă plimb prin orgolii Să mori din dragoste neîmpărtăşită rămasă în inima ta ca un obiectiv, nu mă face niciodată vulnerabil, eu trăiesc în iubirea care va veni direct aşa cum vine setea de apă şi este ori cauţi până dai de fântâna sau izvorul curat, nu bei apă de la orice pompă ori din băltoacele vânturate de alţii. Mă plimb prin orgolii, singur decid pe unde calc mai apăsat şi des şi unde pescuiesc idealul meu cu aripile potrivite de zbor până la capătul lumii dat să mă pierd.

Partea ta cea mai bună

Nu ştiu dar cred că eşti femeia fugărită de sentimente admonestată de orgolii nemăsurate în plină stradă a oraşului căzut în rugină, te zbaţi să scapi de poftele mărunte ale nopţii sânii tăi zvâcnesc de iubire şi nimic nu-i înduplecă să se lase furaţi de promisiunile cuibărite în vorbe goale. Partea ta cea mai bună ce-mi hrăneşte interesul e atât de aproape de inima mea fumegândă c- aş putea să-mi ard tristeţea agoniei în acel numitor comun împreună, emblemă aşezată pe frunţile noastre limpezi, ape învolburate de munte ce nu se lasă oprite de zăgazuri simple în care ne scăldăm trupurile goale şi ne cuprindem unul în altul bucuriile şi frustrările ca într-un perete al casei sufletului de care atârnăm portretul de miri.

Flacăra vieţii de flacără s-a stins

Şi nici n-am vrut în mine ca să port ideea unui tânăr mort, abia-mi crescuse impulsuri în aripe, au ars în focul ultimilor clipe şi faţa mea a ars de nu mă recunoşti rămân sodatul cel pierdut de oşti un tată tânăr şi mai mult fetiţa ori copilul ce am gustat din viaţă doar fitilul. Flacăra vieţii de flacără s-a stins în iadul cel de fum cuprins, tu mamă,tată , frate ori iubito, de lacrimă e casa ce mi-am făurit-o. Puneţi-mi dragostea sub cap şi fără plâns ţineţi-mi chipul în suflet strâns! Chiar dac-am fost subţire lumânare iar ceara s-a topit fără-ncetare ori am greşit fără să-mi dau cu seama sărută-mă în gând tata şi mama, iertaţi-mă şi voi şi Dumnezeu pământul să se-aşeze peste scrumul meu! Amin!

Din prea linişte, mirare

Se descompun cuvintele-n gânduri eu le scriu aşa cum îmi vin în minte rotunde şi pline de nuanţă, în ele îi regăsesc femeii surâsul şi taina. Din prea linişte, mirare şi se face seară-n lume devreme. Înlăuntrul meu se filtrează timpul pe care niciodată nu l-am grăbit mai degrabă el m-a trecut prin întâmplări şi întomnătile unor secunde. Nu-i nici o perspectivă să uit steaua sub care străluceşti noaptea pe o margine de gând.

„Pune mai mult din tine în cărţile tale.”

Tot ce urmează e doar un drum hărăziţi să-l parcurgem cu orice obstacole.

17——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

George Terziu

Sfârşitul unui poet dubios De când am murit e pace în România Cred că eram un tip dubios Serviciile secrete se interesau de mine în fiecare seară Dădeau rapoarte, se primeau rapoarte Numai eu ştiam conjugarea verbului a simţi Numai eu înţelegeam răsăritul şi apusul Dar mi-a intrat un cui în talpă Cuiul fundamental prezis de Einstein Am dat apoi în starea de triunghi şi am murit, Lăsând pe toţi cu gura căscată S-a vorbit la moartea mea, ca şi la alţii Uite domnule a murit, vai, era o valoare Şi m-au dus la cimitir Printre mii de oameni de neînlocuit

POEM DE ZIUA MEA

Profundul violoncel al nopţii Azvârle întunecata sa jubilare departe, peste zare. Imaginea de ceaţă a lucrurilor îşi dizolvă formele În fluviul de lumină albastră Muzeul de artă tresare sub paşii poetului Picturile curg înapoi în pensule Imaginile fug pe câmpuri răzleţe Împiedicându-se de fluturi călători Personajele principale ţin discursuri despre Vreme Şi despre căderea în păcatul picturii, Autorii fug speriaţi de moartea criticii. Dar nu, nu acesta e poemul căderii mele, Am ceva pentru voi, prieteni din toată lumea, O sărbătoare de iunie sub care mă nasc Aseară m-am întâlnit cu mine și arătam obosit Dacă am noroc voi muri de o boală celebra

Si se va vorbi de ea la televizor

LINIA IMAGINARĂ

Când am tras acea linie imaginară Toţi câinii din oraș au început să latre Toate bunicile au încremenit cu nepoţii de mână La birtul din colţ zeii au ieșit plictisiţi la o bere Puteam să le stric infernul cu linia mea imaginară Sau să-i fac să se iubească nebun Dar ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă Așa că dimineaţa asta e o dimineaţă tristă Banală, plictisită, nici măcar nu merge la școală E vacanţă și totul e asemenea vacanţei

Singura preocupare sunt fenomenele normale Cum ar fi privitul în ochii minţii Şi mersul pe catalige Pentru a analiza lumea de sus Când am tras acea linie imaginară nici nu am știut Că doamnele visează la iubirea veșnică, Când ești copil te uiţi după fetiţe Când ești bătrân te uiţi după doamnedoamne, Pentru o doamnă am oprit odată apele și munţii Am oprit poeţii și criticii literari Am oprit câinii să latre Ea m-a lăsat să-i pup mâna Care brusc s-a ofilit și doamna a murit curând Toate femeile sărutate de mine se ofilesc Apoi se întristează și mor devreme

IERI

Azi dimineață am desenat pe cer Triunghiuri, pătrate şi cercuri Soarele străluceşte complice Eu ştiu că ştiu ce nu ştiu Nimeni nu întreabă nimic Sunt pierdut în consoane diverse Iar în calendar este miercuri Am un gând colorat, ca o tavă Luminând diferit în reflexe ciudate Triunghiuri, pătrate şi cercuri Fac tumbe raţionând ecuaţii Ca fluturii-n flăcări de becuri Şi moartea priveşte din spate Fugiţi de mine, prieteni Fugiţi acum, când se poate Eu ştiu că ştiu ce nu ştiu Dar nimeni nu-ntreabă pe nimeni Şi nimeni nu caută să vadă Cum moartea priveşte din spate

18——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

CATEDRALA

Pe câmpul timpanului se va construi o catedrală Picturile vor curge maestuos pe pereţi Judecata de apoi va trece prin sala unde Credincioșii se vor așeza cuminţi să primească smoală Dacă e din mâna Domnului cu plăcere Totul va fi dominat de legea cadrului Şi a perspectivei hieratice În centru Hristos va domina axial Peste gândurile noastre nespuse, firești Culegând nebunia spirituală Nebunia veșnică, nu cea trecătoare Subtila cunoaștere a dogmelor va fi centrul De unde izvorăște prostia ca un fluviu de foc Din când în când va veni un înger cu apă, Cu bere și mici cu muștar Vom mânca graţios micii și pâinea Orice vine din mâna domnului e spirit și taină Chiar și plictiseala, chiar și sexul neprotejat Pe câmpul timpanului catedrala râde subţire Clopotele sunt doar pentru iniţiaţi. Hei, tu, cel care nu știi cu ce se mănâncă astea Fii fericit, gândul tău colorat A ajuns până la Domnul Şi încă mult mai departe...

PRIETENILOR

Mă numesc George Terziu Atât În fiecare zi mă leg cu sentimentele voastre de gât Cred că dacă vă dau bere o să fie mai bine Ca în filmul acela Un om și un câine Amintirea voastră am pus-o în rama din piept Ca să-mi fie aproape atunci când v-aștept Vă asigur de toată dragostea mea Şi-o să vă dau locul lângă mine, pe stea Vom călători prin spaţii deschise Mai aproape de cer și de vise Mă numesc George Terziu Atât În fiecare zi mă leg cu sentimentele voastre de gât

EMINESCU MEU

Mă gândesc la Eminescu La un Eminescu care mănâncă și bea Nu ca la o iluzie, ci ca la Un om simplu visând la o stea Niciodată nu vin la el cu mâna goală Îi aduc slănină și ceapă

Îl doare o mână și capul îl doare În vreme ce bea niște apă Voi muri, îmi spune șoptit, voi muri Îmi vor face statui și evenimente Apoi vor merge cu sentimentul de turmă Cu mare fast să se-mbete Au nevoie de mine, ca de aerul nopţii Dacă mori devii ideal Îmi șoptea Eminescu, în vreme ce ploaia Cădea peste noi, ca un val.. Într-o zi a plecat departe, departe Într-un alt spaţiu terestru Prietenii mă cheamă să bem o pălincă Căci a murit Eminescu

FANTEZIE CU TINE

Te voi bea dimineaţa la prânz şi seara Ca-ntr-un ritual numai de mine ştiut Voi fi stomacul tău şi buzele tale Îţi voi fi degete şi floarea din păr Nu te mişca, te rog, îţi iubesc nemişcarea În care mă scald, cu care pictez, Pensula-ochi îmi linge culorile din palmă Cu tine mă spăl de politica naţională Aşteaptă-mă încă puţin, voi veni Sunt trenul uitat într-o singură gară Iar dacă nu,voi trimite nebunul din mine Să-ţi răscolească fluturii din păr

TRANSHUMANȚA Ce frumoasă e nebunia trecerii gri Ce amestecată e toamna căderii nebune Eu îi dau iubitei mele compoate cu prune Şi ne jucăm de-a fi, a nu fi Nu știu de ce o cheamă Liliana Când firesc mă pierd în ochii ei de seară Apoi o îndop cu pizza și fluturi Peste care rad ciocolată amară Uneori ne jucăm de-a tristul poet Un joc calm ca poemele verii Stelele cad din lumea tăcerii Şi din cădere nasc flori violet Mâncăm când se poate și ne lasă iubirea Chiar acum pune sentimente la copt Am o iubită nefiresc de cochetă Şi o râvnesc toţi poeții din Olt

19——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________ a trecut un autobuz, a mai trecut unul și a venit timpul să plec fiindcă mi-a sosit și mie autobuzul în mușuroi toate entitățile vorbesc despre nimicuri eu doar ascult cu celălalt ochi

zbor instabil

vreme instabilă în stratosfera singurătății imponderabile liniștea pătrunde adânc în coaja lucrurilor iluzorii pășesc ca o nălucă prin cenușa cuvintelor lăsând totul să naufragieze într-un gând magnetic

testament autumnal

când te vei duce să iei cu tine și frunza pe care am scris niște versuri de bun-rămas celelalte frunze îneacă-le în singurătate în vin în ploaie și în moarte mie lasă-mi cuvântul viu și toamna pribeagă într-o carte

poem

închid ochii și zilele trec mult mai ușor uneori mi se va părea unde este timpul ce mi s-a scurs între degete? că nu mai exist sub nicio formă unde este lumina ce a pășit în apă? în nicio dimensiune unde sunt eu, cel de ieri? de pe harta unei singurătăți zbor cu tine viață de toamnă pe-un minut pribeag din tine și zbor și iar zbor nuca

poem de toamnă

pleoapa galbenă geamăna închisă a soarelui bolnav singurătatea atârnând într-o geană de trestie somnul o să ne fie mai foșnitor printre atâtea frunze gâurite de ciumă e galbenă viața vorbele nespuse mustesc adânc în gânduri arborescente mișcările toamnei confuze difuze spintecă grația brumei din crizanteme la picioarele tale mai zăresc un soare scufundat în balta de sânge un braț de lumină creând ajutorul strigătul ploii nechezând printre pietrele reci și tu luminând aceeași toamnă

sub nuc timpul pare mai rotund decât o nucă uscată

mă vei roti în jumătatea dreaptă de coajă și mă vei uda cu toată apa de pe frunzele bătrâne apoi mă vei sparge cu piatra durerea va curge printre nopți ca o umbră ce nu mai are maluri ci numai vărsări de lacrimi

absurditas

mă întroc iarăși în bucătărie să văd dacă am închis gazul și fac asta de la șapte ani de zece ori în fiecare seară

21——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

poem XXIV

s-a plictisit și ușa să mă simtă de 49700 de ori cum mirios gazul și cum absorb în nas ultimul atom de combustibil

ochii sunt doar rănile prin care pot vedea suferința la o rezoluție mai clară

îmi voi amâna teza de doctorat îmi voi amâna vacanțele în burkina fasso îmi voi lăsa marea iubire să aștepte în gară numai să mai verific încă o dată dacă am închis gazul

poem XXV

când ochii nu mai pot vedea simt întunericul sfâșiind din rădăcini aripile îngerilor

doctore sisif, spune-mi dacă îngerimea e genuină sau e in stare gazoasă și pute

poate aceasta este moartea

psalm

poem XXVI

pute a înger topit mă tem că iarăși am lăsat lumânarea aprinsă sub plapumă e tare complicată combustia rugăciunii și nu mai vreau să-l duc pe dumnezeu în deșert că e mare război pe-acolo nu bate, calul, omule, bate-ți păcatele ce le faci și cu fapta și cu vorba și cu gândul și strânge-ți neputința la menghină lasă îngerii în continuare să pută du-te și te culcă la mă-ta dacă plapuma ți-a ars

solitudo

de cele mai multe ori culoarea gândului e roz câteodată e roșie ca trotuarele cu prostituate ieftine aprind o făclie să luminez gunoaiele izgonite de vânt din tomberoanele singure am fost prins în viața asta ca o pioneză ce fixează planurile în peretele moale am văzut arbori drepți cum își înfig rădăcinile zeci de metri în asfalt am călătorit de aici până acolo am vorbit cu o cană goală de ceai dar golul nu m-a putut încălzi făclia mea s-a oprit tăcerea din mine cântă nu-mi spune că mai încolo viața începe să moară

ca un foșnet uscat erau cuvintele noastre în ploaia ce a căzut adineauri o fâlfâire de aripă îngerească curge lăsând timpul moale asemenea unei priviri de toamnă ce s-a copt și a căzut sub sprânceană

poem XXVII

ajută-mă te rog atât sunt de singur de parcă n-aș mai fi văzut lume niciodată ochiul străpuns de somnul oglinzii aude semințele cum visau adânc sub piatră peste câțiva ani vom avea niște morți cuminți ca tăcerea unei flori de primăvară

„Nu poţi deschide o carte şi să nu înveţi ceva. ” Confucius

22——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

IFTENE CIORICIU

FIIND BĂRBAT - IUBINDUTE FEMEIE Fiind bărbat iubindu- te femeie Te alerg prin hora Fluturilor din stomac Căutând prin freamătul Din taina zeițelor atee Din dor și ambrozie Să-ți făuresc o cheie Cea mai frumoasă, Mai fermecată, Mai formidabilă Decât toate celălalte chei. Să pot deschide Inima zeiței Afrodita. Aflând secretul frumuseții tale Mă închin divinității Că a sădit și inimă și suflet În taina chipului de floare.

Să aflu legenda zeiței Demetra Ce-n pântece ți-a pus Focuri din soare Ce se preling În râuri de iubire Prin ploile de fericire Din lacrimile zâmbetelor tale Ce-mi cheamă gândul să colinde Pe nuri, pe mâni Și pe frumoasele picioare. Frumoasei zeițe Artemis Rămân dator cu un vis. A rostuit să-nvăț Iubind a te vâna. Întinzându-mi fidel A dragostei capcană Să îți prind inima Și sufletul în ea. Zbătându-te să scapi Cu toată forța ta Fără să vrei să poți Să-nveți a mai pleca.

Blândă zeiță Hespia În vatra casei mele Strălucirea firii Chipului tău blajin În sângele meu ai înflorit. Nu pot descrie în cuvinte

Cât de mult Înseamnă pentru mine Că pot în șoapte Alintându-ți fiecare clipă Iar și iar și iar Mereu și pururea De tine să mă îndrăgostesc. Statornică zeița Hera Să ne ocrotească Cercul de foc În care fierb Frânturi de zbor Prin liniști efemere Din visul neumblat. Bucurând lumina Culorilor iubirii Înobilând existența Mult mai mult Decât vreodată Sufletului să simtă I-a fost dat Fiind bărbat Întodeauna am dorit Inima să-ți cuceresc Înger de foc femeie. Zorii vieții împlinind Prin dureri din a tale doruri M-ai zămislit Absolutul iubirii ai încolțit Răsădindu-mă-n cuvânt Și lacrimei în idee. Din rațiune evadând Lăuntric, flămând Tainic adormind Cu amurgul înfășurat Ma-m trezit îndrăgostit Bărbat fiind - iubindu-te femeie!

23——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

CINE TE CREZI

O Doamne De ce le-ai făcut Atâta de frumoase Și le-ai împrăștiat Amestecându-le în lume Printre noi? Dându-le sânii, buzele și nurii, Sufletul să ni-l înrobească Răpindu-ne inima, Gândul, liniștea, privirile, Visele din noi. Să fim mereu soldații Provocați la luptă nedreaptă Cu iubirea de foc Și dragostea nebună În iraționalul neliniștii război. Cine te crezi femeie Ce inimii mele Declari mereu război Și mă ataci, perpetuu Cu a ochilor săgeată Lovindu-mă-n priviri Cu arcul sânilor tăi goi ? Ce vrei mai mult Decât puterea-mi toată ? Viața ce mi-ai dat O vrei înapoi ? Ce pot să-ți dau Să fii tu împăcată ? Decât al sângelui dulceață Curgând în râuri ce revarsă Prin a iubirilor tranșee Săpate adânc în A sufletelor noastre război. Cine te crezi femeie Dacă din dragoste Zbătându-te în provocări Din mari dureri mă naști Iubindu-mă mă crești Printre stele mă înalți Iar din iubire Și-ai dragostei fiori Într-un fel sau altul De dragu-ți mă seduci Cu doru-ți mă răscoli Îmbolnăvindu-mă de viață. Veninu-ți dulce Turnându-mi pe gât Aprinzi a inimii scântee.

Topindu-mă încet Clipă de clipă Îți simt ghiarele înfipte Vărsându-și otrava Privirilor flămânde Cum mă ucid femeie !

DANSUL INIMII Întinde mâna până la stele Cu inima-ți de porumbel Atinge vraja lor. Dezmiardă-mi sufletul Cu blânde mângâieri Prin plăsmuiri rebele. Spune-mi dacă simți Prin emoții fierbinți Dansul inimii După ritmul harpei Din îmbrățișarea mea. Închide palma de foc Cu atingeri de stea Strânge-mă tare În vraja ta. Nu mă lăsa Prin clipe parfumate Să alunec prea departe Nici prea adânc Prin dureri de mătase Din inima mea.

Dincolo de șoapte. Ascundeam lumina În taină sub pleoape. Mă prelingeam în vene Prin verdele tău crud Curgeai la întâmplare Prin verdele-mi Perpetuu și prelung

Nimic nu mai era la fel Mă așteptai în verde. Verdele ne era fidel. Iar noi Iubita mea demențială Striviți sub mușchii de oțel Dezbrăcându-ne conștiința Am alungat-o Din univers afară. Rupând perdeaua de pe cer Am țâșnit spre stele Nimeni nu era la fel Verde ca tine. Ca mine și ca ele. Ne rugam la ceruri Domnul să ne ierte Nimeni să nu ne mai știe Nici verdele Să nu n-il certe.

Lumina ne trăgea în sus Vântul flutura Nebun a noastre plete Sângele ne alerga Invită-mă la dans Tropotind înspre zori Pe muzica sângelui Prin iraționalul comun Ce îi vom pune cunună Din clipele supreme Și-n taină îl vom boteza. Ale verdelui din noi. Leagănă-ți iubirea Nimeni nu mai era la fel Plutind. dansând Ploua torențial Strivind universul Cu stele-n verde. Cu inima ta. Și atuncea verdele NIMENI NU ERA LA FEL Și-a ascuns Povestea lui în noi. Așterneam cuvintele În liniștea tăcerilor

„Orice om e o carte în devenire.”

24——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Cristea Camelia

Cu nori de îngrijorare răzvrătiți Ce se voiau în casa mea primiți M-am tot luptat o zi întreagă Până- am băgat furtuna în desagă...

Sunt un căutător de comori sufleteşti. Cu cât descopăr mai mult, cu atât dăruiesc mai mult. Lacrima cuvintelor a făcut din cerneluri un cer senin, în care mă ascund de furtunile vremii.

Și m-am rugat cu sârg și disperare La cerul tot, când plăzmuia o Floare Să-i picure lumină și culoare

Din curcubeul care-l văd semeț în zare!

Am încetat să cred că mai trăiesc Și-am început ușor să mă ciupesc Eram de pază-n carnea mea Mustea emoția și lacrima în ea!

Pescărușii

Pescărușii mei de dor Au plecat nebuni pe mare, Aripa să le-o sărute Primul răsărit de soare. Mi-au luat inima cu ei Îmbrăcată în stamine, Zborul să le înflorescă Peste marea de ruine...

Pescărușii mei albiți, De ninsorile din vremi Sunt atâta de suavi... Speră totuși să îi chemi!

Pe o aripă duc plânsul Și pe una doar tăcerea, În pahar îți torn albastru Să - nțelegi că asta-i vrerea! Cerul tot îl prinde zborul Și în suflet doar fiorul, Norii fug în alte zări Îmbrăcați în resemnări...

Fâlfâitul din priviri Are murgu-n amintiri Și nechează când aleargă, Peste timpul smuls din iarbă... Duc în zbor de pescăruș, Gândul cel mai jucăuș Aripi de cuvânt să treacă Peste valea care-i seacă!

Veste

Pe coji de nucă sufletul mi-a stat Până să aflu Doamne vestea Și să croiesc apoi povestea Cu Teodora fiica din Bizanț!

M-aș scrie

În lăcrămioare mi-am lăsat și plânsul Când o metanie băteam cu dânsul Și a venit pe ceru-mi bucuria Credeam c-o simte toată România

M-aș scrie primăvară pe firul mic de iarbă Și aș trasa cu cretă contur de ghiocei, Când dorul depărtării se va porni să cearnă, În fir de tuberoză mi-oi pune ochii mei. M-aș scrie un copac în vara cea fierbinte, La umbră mea să stai pe rânduri de cuvinte Să îmi auzi cântarea de doină și de flaut, Într-o pădure deasă eu încă te mai caut. M-aș scrie arămiu pe frunzele de paltini, Rugina să nu doară când pașii ai să-i treci Firava mea făptură migrează acum în toamnă, Prin țipăt de cocor îmi las fiorii reci. M-aș scrie versul alb în iarna cea polară, Să ningă poezie frenetic și suav Iar fulgul de ză padă să -și pună crinolină Să -mi mângâie angelic și ridul din obraz! M-aș scrie veșnicie pe firele de lună, Când doarme tot pământul în rugă să mă aprind Cu un sobor de îngeri să mă țin strâns de mână În marea de iubire și cerul să-l ating!

„Calitatea unei cărţi depinde de cititor. ”

25——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Cornelius DRĂGAN ACASANDREI Șerban Iubito

Iubito, cer și pământ, În care-mi scurm viitorul, De care mă agăț, Ca un copil mic, Încă neînțărcat. Iubito, Pe care eu, cu ochiul Meu, Te-am agățat ieftin în Aurocorul Din centrul Vasluiului, Punându-ți stigmata Pe frunte. Iubito, Iartă-mă azi de Paști, Iartă-mă crud, Că mă adap ca și Căprioara lu’ Labiș, Zi de zi din inima ta Caldă.

Cartea lui FLAVIUS Puiuț mic, din care ne bem noi ofranda. Suntem niște egoiști.

Arcă

Am 33 de ani și mă siluesc să nu adorm Cele mai multe femei sunt de plasticTaică-miu prorocește sfârșitul unui regim Bătându-mi apropouri pe care nu le înțeleg. Am 33 de primăveri și am dovezi Clare că trăiesc, respir, că încă Nu m-am sufocat de atâta singurătate Pe câmpul prin de proști. Cerul pare uneori parșiv, Am condamnări definitive la oase, Operații pe buze, cicatrici pe inimi. Uneori cerul pare miluitor Că mă lasă să merg, Să-mi plâng calea devenită dâră.

Suflu

Merg concentric, neînlănțuit urechi căscate, ochi nelicăriți de ochi nebănuiți privit Alerg oblic, în zadar Mistuit de flacăra aștrilor adormiți Tânjind aprig o scânteie, har..

Izvor

Frunză zglobie curgere vie dinamic cum cântul prin stih ți-l zic ție sângeră via, scuipă beție Sfânt în câmpie, solu-n zăbavă și vântu-i mistrie cu sârg agitată de vremelnicie secând seva toată, apriga roadă în neagră și uscată pustie

Subteran aprins

Eu spre sine: Vino, te-ține! zbucium devine scânteia firiii și cheia apare în ceasul orbirii, exploziei solare, venită din mine găleți de lumină ascensorul impinge, process uimitor cu frânghia de spirit și gândul motor urcă mănunchiul din mină Îl car în simțire sub pleoapă ascuns rod al subsolului zeu nededus lansat de privire-i de neajuns de prisos orice fel de grăire când lumina-n corpuri răcnește culori și-n ochi, în nuanțe, șoptește iubire

Cărţile se scriu în singurătate, însă împotriva ei.”

26——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________ Zugrăvește-n spațiu, paleta de sunet forme de umbră sclipire și tunet clipitu-i repaos ordine-n haos răgaz în gândire, ulciorul revarsă suflul suspină întunericul sumbru mocnește lumină naiva strigare e stoarsă stinsă,afundată-n neștire sugrumă vibranta ființă cu funie de slovă, ștreang de vorbire.

Alb Șoapta înoată în oceanul de unde stropit e decorul de frig și niciunde nu ia spațiul formă aici e ordine, normă Clepsidra se dizolvă peisajul sare, sodiul și clorul problema persistă, nu se rezolvă timpul și spațiul își lasă odorul să doarmă-n plutire pe ceață cu pătura nea și perna de gheață sămânța caldă s-ascunde-n slovă din condei iese haos și viață.

Tu Ești zgomot fugar un haos, de regulă iar eu îndreptar, și tremură orice semn neclar degrabă mă declar pivotant răspuns să-ți răsun în auz curgând până ne-am scurs două inimi izvoare cursul unic e puls

Satelit

Clipa ce vine mă leagă strâns, înlănțuit se ivește gândul …dar nu se cuvine să s-așeze-n cuvânt, liniștit șuieră doar vag zornăit, precum vântul am aruncat cu suflet în rânduri făcându-l țăndări cum pictorul printre culori scapă nuanțe mii, simțiri și gânduri sădesc cu folos, ori șuier vremelnic? să-mi șoptești, Cronos, în cânt cu flautu-ți ros ș-apetitul netrebnic.

Colind analgezic

Venind de niciunde varsă unde rotunde rotocoale aprinse ridică la cer cântecul văii întinse de iarnă sub ger îngheață și focul tace mocnit antrenează-un uragan înlemnit scânteia sămânță trunchiul înflăcărare cu biciuri de crengi și trosnete floare mult jar împletind latentă vibrare ecoul rostind cu voce-arzătoare slavă mișcării și zeului soare, curgerii calde ce dă spre uitare cursul redus cu meandrele sale toate ducând spre eterna vărsare, suflul în vers fluviul în mare

Unde se ard cărţi, în cele din urmă se ard şi oameni.”

27——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Melcul

Anxietatea tufei Sunt lujer străin, la marginea apei pierdut, tot suspinând, întinzând firișoare rizomi, crenguțe, nervuri, de grosimea pleoapei apărându-mă, arcuind paravan spre soare îmi las odgoanele să mă îmbrace în zale să mă apese, în sfera-mi ocrotitoare cu sâmburi virili și latentă floare proscrisul din mijlocul vostru, mă înghem și mă afund în valurile-mi înconjurătoare nutrit, fecund, germinat, arunc surâs de floare pe urmă, braț în braț cu dințosul soare vă întind zâmbetele-mi, acum de lemn Tăiați-le, șlefuiți-le în utile scânduri întrebuințați-mi după vrere alocata esență străpungeți-le cu nituri ș-alte gânduri cu dibace mâini și non-mefiență meșteriți cu dragoste, din codrii ce-mi cresc pe frunte în clipa furtunii corăbii, peste hău punte lujer străjer, la margini de ape înghite furtuni, sădește sub pleoape amestecă beznele adâncului cu albe creste, înstelată noapte de a cărei boltă agață o corolă de șoapte.

Întins, căutând aer în extensie, de plămâni împins rezemat de marginea-mi deșirată îți-observ tulpina, ieșindu-mi din spinare izbucnind ca sădită-n vertebre, și-mi pare că ți-am mai simțit mirosul c-am mai frânt corola-ți de petale că mi-ai curs în ochi, măduvă, în floare.

Se întâmplă Pietrele, prin a lor fisură de-ar lăsa lumina să vibreze firesc, probabil, electrizându-se ar începe să urle, să mimeze să se împreuneze, să dialogheze să conducă guverne și la solemnul capăt, pe-un om sculpta-vor, ”regrete eterne ”

Amfibian Sunt gata să-nghit un lac și-o luntre absorb până ce dau de loc cu punte să urc, să calc să lepăd solzii să chem coroana-mi de asfalt la căpătâiul morții să înot, să scutur, să lepăd zorii să văd, să simt, să mă usuce sorii să mă împene, să mă ridice vântul să pot să-ngrop, amurgul cu avântul care mi-l zbat în spate aripile, gândul

Casa fără cărţi e o casă fără demnitate.

28——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

LUCA Cipolla Una candela

Tremo all'idea della porta, credo di non poterti più sollevare ma almeno non fingo più di mangiar mosche nel sogno del padre.. sai, a volte manco di rispetto ad ogni stato di coscienza quando leggo nel tuo volto la sofferenza, tu sei una flebile candela che più si spegne più in me accende luce.

O lumânare

Tremur la ideea porții, cred că nu mai pot să te ridic dar cel puțin nu mai simulez că mănânc muşte în visul tatălui.. câteodată, să ştii, lipsesc de respect la fiecare stare de conştiinţă când citesc în chipul tău suferinţa, tu eşti o lumânare slabă ce cu cât se stinge cu atât în mine aprinde lumina.

Viva particella

Mi butto nella mischia dimentico della Tua presenza e rimango solo.. uno shock elettrico affligge le mie vene, scende una lacrima ma nella polvere poi un raggio di sole ricorda ch'io pure son viva particella eternamente custodita e non pigiata tra le Tue dita piene di luminoso amore così non mi posso trattenere dal lasciarmi cadere sul cuscino di piume d'un lieve respiro e dall'addormentarmi poco a poco, poco a poco.. Grazie.

O particulă vie

M-arunc în luptă uitând de prezenţa Ta şi rămân singur.. un şoc electric mâhneşte vinele mele, coboară o lacrimă dar în praf mai târziu o rază de soare îmi aminteşte că şi eu sunt o particulă vie veşnic ocrotită şi nestrivită între degetele Tale pline de iubire luminoasă astfel încât nu mă pot abţine să nu mă las căzut pe perna de pene a unei răsuflări moi şi să nu adorm puţin câte puţin, puţin câte puţin.. Mulţumesc.

Il folle

Qual seme di mela disgiunto dalla polpa, viso d'aquila tersicorèo è il folle, acqua pura, vive nella sua stanza anni addietro, pigramente ucciso da ricordi assassini.

Nebunul

Ca pe un sâmbure de măr detaşat din pulpă, chip de vultur al Terpsihorei e nebunul, apă curată, locuieşte în odaia lui cu ani în urmă, leneş omorât de amintiri ucigaşe.

29——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Maria IEVA Florile de iris

M-am întors acasă după multă vreme Şi-am văzut oglinda în cui atârnată Ca o rană veche începând să cheme Florile de iris ce-au sclipit odată. M-am oprit o clipă să privesc în mine, Prin hăţiş de umbre, în a toamnei ceaţă, Dar pe sub arcade te-am văzut pe tine Cum ştergeai retina dis-de-dimineaţă. Am lăsat să treacă marea pe sub pleoape Şi-aş fi spart oglinda ca să scap de vină, Îţi simţeam tăcerea, te simţeam aproape Şi târziu în noapte s-a făcut lumină.

O altă față a îngerului Tu mi-ai vorbit de moarte ca de-o altă viață, Ca de un zbor ascetic din început desprins, Când eu priveam spre stele cu lacrima pe față Şi îmi părea că noaptea şi îngeru-i învins. Am coborât în mine ca într-un cuib de vulturi, Şi am văzut lumină şi umbre şi noroi, Era o toamnă rece când începeai să scuturi Toţi merii din grădină care-au crescut din noi. Se zvârcolea omida închisă-n crisalidă Şi mă durea cuvântul pe care nu l-am scris, Dar noaptea dintr-o dată a devenit lividă Și îngerul se-arată şi dincolo de vis.

Hai, cheamă-mă!

Un ochi de vultur noaptea se deschide Şi văd în el cuvintele arzând, Un Nero le-a incendiat şi vinde La kilogram cenuşa lor râzând. Cu pumnii plini de mir și de durere Am așteptat cuminte să primesc, O cupă de otravă şi plăcere Ca-n nopţile polare s-o golesc. Ai tulburat oglinzile din mine, Te văd așa cum n-am ştiut că ești; O, de-ai să frângi din trupul meu o pâine, Am să-nţeleg că încă mă iubești!

Hai, cheamă-mă când cerul nostru arde, Să mai salvăm ce-i omenesc în noi, Înlănţuiţi cu stelele-n pleiade, Ne vom iubi în viaţa de apoi!

Ion

Intr-o zi de toamnă, cu mama de mână, Am plecat la școală să-l cunosc pe Ion; Ea purta pe umeri brazda de țărână, Eu striveam în palme vârful la creion.

Pe un drum de piatră, prin praf și noroaie, Am umblat o vreme să-l gasesc pe Ion, Mama mă lăsase singură în ploaie Și în mână dreaptă ținea un baston. Pe tăblii de piatră, într-o altă școală, Dintre două umbre l-am zărit pe Ion, Mă cuprinse teama ca o nouă boală Și-am cerut la îngeri aripi de carton.

Am umblat o vreme bântuind prin lume Și-l vedeam oriunde pe același Ion, Dar când din greșeală l-am strigat pe nume, Mi-a făcut cu mâna de pe-un alt peron...

În ochii tăcerii Când râd piţigoii prin miriștea arsă Şi ochiul se-nchide străpuns de lumină, Un gând se înalță și dorul suspină, Păstrând pe retină imaginea ștearsă. Pe-pleoape se-adună cristale de sare Și visul mă cheamă la porți neștiute, Din albul de astru prin flori de cucute Un înger coboară uitând să mai zboare. Cu ochi de copilă îl văd ca o rază, Pe umbră păşeşte cu tălpile goale Şi lutul îmi pare adesea prea moale, Căci îngerul naște în mine o oază.

30——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________ În ochii tăcerii stă crucea cioplită Şi-un dor se înalță când gândul suspină, Iar pleoapa se-adapă-n fântâni de lumină, În ziua în care durerea-i strivită.

Mariana Rogoz Stratulat

Plăpândă trăire

- Miroase e toamnă, iubitule, iar, Cocorii se-adună pe rând la hotar, Un cârd, încă unul, în cerc se rotesc, Purtând sub aripă păcatul lumesc.

Miroase a dor, miroase-a iubire, Aş vrea să nu-mi ştii plăpânda trăire, Căci lupii la lună urla-vor curând Şi tata-mi va plânge adesea în gând.

Miroase a mir, miroase a smirnă Din cer curcubeul pe frunte-mi atârnă Şi talpa se-afundă în negrul pământ, Nu spun că mi-e teamă de-acest legământ...

Miroase-a tăcere în ultimul ceas Și mama rămâne în urmă făr' glas, Zâmbeşti printre lacrimi în pieptu-ţi mă zbat Şi îngerii noștri din drum se abat. Mirose a viață, miroase a cer, La poarta durerii te-am pus temnicer Şi bobul de rouă în ochi mi-a 'ncolţit... - Visează, iubito, demult am murit!

E iarnă şi gerul din mine-a muşcat, Tu vii cu iubirea, eu fug de păcat, Căci simţuri, iubito, demult nu mai am, De când m-ai strigat pe nume: Adam!

Fără lacrimi

Dacă-mi întorc privirea spre trecut, E doar ca să mă rog pentru iertare, Căci am uitat că omu-i prefăcut Şi astăzi cerul lacrimi nu mai are.

Am fost doi îngeri coborâţi din rai Şi ne-am ştiut cum pruncul mama-şi ştie Că mi-am dorit cu mine să mai stai, E vinovată clipa cea pustie... Mă iert că mi-am dorit să mă iubeşti, Te iert că n-ai putut să-mi dai iubire; Am scrijelit pe inimă poveşti Şi am trăit o zi de nemurire... E-aşa frumos să poţi porni la drum, Îmbrăţişând cu gândul amintirea; Să nu te-ntrebi: de ce si cum, Dar să păstrezi în inimă iubirea!

Aş face câţiva paşi pe verdele frunzelor dar nu am soare să arunc cu pietre albe şi calde în mugurii adormiţi.

Mi-aş lăsa urma paşilor pe culorile curcubeului dar ploile s-au ascuns în partea de sus a timpului şi au uitat de nori. Aş păşi pe albastrul cerului dar nu am scară să cobor din templul zeilor.

Unde să-mi duc paşii? M-am trezit în urma lăsată de întuneric la poarta luminii. Purtam în mine

31——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________ spini şi urzici semănaţi de un grădinar fără inimă.

Cum să deschid poarta dacă nu am cheie? Spinii creşteau şi-mi rupeau lumina ochilor, se îngrămădeau pe buze sufocându-mă. Degetele căutau cheia în nisipul deşertului. Unde să găsesc inima grădinarului?

Stăteam în deşert cu mâna întinsă să-mi arunci o oglindă vorbitoare să-mi spună de soare, de existenţa mea ninsă, de iepuri şi pietre, de faraoni şi planete. Mă rog să visez că vântul descântă şi mările plâng, că-s fata morgana... iluzie... crâng... Clopote bat la poarta din stele. Biserică sunt în cuvintele mele. Stăteam în deşert – vedenie arsă – paşi fără şir... urma e-o farsă...

Coboară luna în odaie, în noaptea neagră, de catran... Se ţin de mână ploile şi norii... Oftatul rece îmi bate-n geam... O cucuvaie cântă miezul nopţii... Îmi mor copacii – suflete stinghere – Vântul se plimbă, vânăt, prin unghere... Aripi îmi cresc pe umeri istoviţi... Încerc să zbor... Dar pietrele se-agaţă de tălpile pe care iarba a-ncolţit... M-ai blestemat cu dorul de iubire, să-ţi fiu nălucă, umbră, amăgire...

Caut zorii pentru tine – razele să te aline. Seara să te-aducă-acasă pe cărarea de mătasă. Noaptea să ne fim scânteie, lună plină, curcubee,

Să ne fim cerul cu stele, gând de ape, foc de iele. Să ne sărutăm pe-alei, paşi-tăcere pe sub tei, liniştea cuvântului în suspinul vântului, mângâierea dorului în pasul feciorului. Îl văd trecând, ducându-şi înfrângerile cu greu. Face popas pe umeri goi de curcubeu şi, chinuit de cifra doi, pleacă să adune iepuri, zarzăre şi potcoave de cai morţi. Îl văd trecând prin timp cărându-şi nervii şi pietrele înghesuite într-un baston – singurul lui sprijin când ochii i se vor stinge. lacrimilor?

şi aromă de smochină, cânt de ore şi verbină.

„Bibliotecă: grădină de cărţi.”

32——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Ion Gheorghe Pricop Din volumul

în pregătrire

Şi vii tu, răvăşitoareo, să colorezi în verde fruntea cea albă a zilei… Chipuri cânepii pietrele capătă, iar osul de peşte-i ca frunza, transfigurarea îţi este elixir ce ţine locul de hrană; nuanţele vii istovitu-s-au: înmoi vegetale paste cu lacuri de stele, în vreme ce, cristalin, penelul se-nclină dinspre lună spre soare. Mai e de făcut un retuş boilor carului mare, şi nu-l vezi, un dram de-auzire nu-ţi îndreaptă ochiul cel sterp către bunul, mereu tată al unui alt tată, rămas cu luleaua neagrăntre dinţi, fumegând un nor gata de ploaie: pe şezut răstignit, în suflul prea cald al animalelor trudei…Bici, hai Duman! Mai e un kilometru pătrat, plus veşnicia, până la castelul fecioarelor vocii…

Nu grăbi, Eliahor, exerciţiile tale de trecere sunt, fatalmente, mai scurte, copiii şi catedralele se fac totuşi în timp, poema şi cartea cer necesarul tribut de sânge şi carne; parcă ai fi caii înhămaţi de bunicul la căruţa gata s-atingă pragul de sus al piscului ciorilor, sau cănăruţa, fata de fulgi a veterinarului satului, zis şi cel de oţel, care-a cotrobăit două zile şi două nopţi prin măruntaiele vacii vădanei, ca să-i scoată viţelul ce da să se nască-nainte de vreme; nu grăbi, căci toate făcutele prin sunet se legitimează şi poartă o coajă zisă a coacerii, şi chiar aşa dac-ar fi, să poţi prescurta faza de naştere a lucrului, ce-ai mai face în rest? Te-ai uita la moarte cum vine: c-o falcă-n ceriu, şi cu alta în pământul din care tu nu te mai poţi smulge, pentru simplu fapt că-ntr-o zi, maică-ta te-a aşezat în poziţie verticală ca să se numească năstruşnica faptă a bipedului mers, şi te-ai obişnuit să prinzi între gingii biberonul cerului senin, de care atârnă cu atâta deliberare când luna şi soarele, când stelele, să pui stăpânire pe spaţiul vieţii, fără habar să ai că el se învecinează cu acela al morţii, ca şi cum între cele două imperii ar mai fi un spaţiu lipsit de răbdare şi conştienţă, total absent la murmurul poetului-studiu, care mărturiseşte teiului din copou că nu credea să-nveţe a muri vreodată…

Auzi, auzi, Eliahor, frasinului de presiuni îi pocnesc cercurile vârstei; în găzduirea lor trunchiul nu le mai încape…Timpul revarsă dincolo de maluri, nămolul secundelor a cotropit iarba de siliciu; orele doar, cu gingii zdrelite, şiamintesc de ospeţe la mesele mari, unde se mâncau leşuri de oameni… Ehe, era vremea când ochii căprui nu le plăcea şi-şi băgau reciproc ciosvârte de carne prăjită în irişi, şi râdeau – veselie amară, desfătare tâmpită… Vuietul zilei se-ntunecă, se prăbuşeşte de zgomot, acum, arborele tăriilor se-nclină; trecut-a mileniu de când numărătoarea săptămânilor nu mai este septenară şi nici unisensă, că prea, în huzur, migratoarele păsări s-au plâns şi şi-au râs de ele…

33——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

mă dor,

Frate-al meu, Eliahor, azi timpanele

că răsună, se aude, hăt, din inima de dude a pădurii de argint glasuri care plâng, nu mint; vioristu-i cu borfaşul, şi în cântec mi-l înfaşu-l: ─ Vai mie, vai ţie, vai lui, tânăr codru bleg şi şui, vai frunzei, vai ceţii, vai pruncilor prea cruzi şi creţii, şerpilor, vai tuturor celor prnşii la semafor, ce nu ştiu că viaţa îi cea mai aspră dintre râi, că te ţoacă şi te-nhaţă şi te dă morţii pe aţă; ─ Patru băieri în nojiţă,plânge-acum în bis ţiganul, cântecul învaţă a nu-l stinge-n ghiers şi melodie, ci ni-l toarnă pe tipsie, vorba ultimă-n sughiţă, patru colţuri de altare Oh, langustă, formă insinuantă mişcării haotice-n într-o groapă oarecare, crucea-n şoapte-a ix, aminteşte-ţi epitaf, regulile speciei, cele irosite fără muzici de de taraf, fără semne de pe tabele aduse din munţi, respectate mai cu seamă, adio, noaptea, şi-n fătările progeniturilor tale…Adu-ţi doar c-o lespede, să ştii-o piatră aminte scundă de clipa când orificiul născător transforma de hotar, între lac şi nenufar, al sfârşirilor ora însemn, plâns în hohote de lemn, peste vad în sărbătoare: răsunau tilinci, stejarii spre bolboroseală, lungi tăceri, apoi frasini migală, şi-aplecau vârfurile, anunţând foşnetul vieţii; ţârâia cu răguşeală cristeiul, izvoarele clipoceau ceaţă şi un fel de şperlă, goolul în cămăşi a mirare, Dumnezeu însuşi dansa în absconsul de mierlă, care-nfaşă în uitare aburii şi-i spectacol de sunete, numai şi numai duce-n mare, pentru să dezmierde pe sirene pe la ugeri, pe la gene, până geme azimutul, şi sfârşirea şi-nceputul, când Neptun sencurcă-n performanţele tale: aşezai materiei vii, rost – Fost-ai lele, cât ai fost!...

deasupra,

alt strat de materie…Ehei, târâtoareo

din ape, umbli la sex, dar trebui-ar acum să-l laşi cum fuse odată: alb şi pofticios, lustruind hârjoane

„Cartea bună e ca şi o conversaţie cu un om deştept.”

34——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Petruș Andrei

Nu știu…

Nu știu în fiecare om ce zace: Un gând sinucigaș sau fapta bună, Nici dacă noaptea e sau nu cu lună Și-n lume de va fi război sau pace. Ghicești de-i vreme caldă sau furtună Dar nu cunoști pe omul care tace, De-i filantrop sau dacă e rapace Decât de stați o viață împreună. Primejdia te paște la tot pasul Și ți se-arată când îți vine ceasul, Nu te grăbi să o ajungi din urmă. Trăiește-ți viața cu înțelepciune Și-ntr-un târziu, când soarele apune, Atropos, cu blândețe, firu-ți curmă.

Mă întrebai…

Mă întrebai, pe-atunci, de mă simt bine Și-aveam într-adevăr și zile bune, Ceea ce astăzi nu se poate spune Că nu e leac mâhnirea să-mi aline. Din când în când, ne trebuie-o minune De-ar consimți puterile divine, Să nu mai fie-amaruri și suspine, Destul s-ajungă-n cer o rugăciune. În viața ca o carte de citire Atât de mult înseamn-o amintire Între atâtea lucruri efemere. N-ai mai primit vreo veste de la mine Că, de o vreme, sânt bolnav de tine Iar dragostea întâi este durere.

Solitudine

Toată vara un zălud de cuc Mi-a cântat mereu numai din spate: Zilele-s ca frunzele de nuc, Nopțile-s cu visuri spulberate. Mi-a cântat doar de pe ram uscat Și, deși nu cred în superstiții, Mi se pare lucru necurat C-am avut și niște premonții.

Parcă mi-a menit prin glasul lui Tot o soartă asemănătoare Să colind pe calea dorului Însoțit de țipăt de cocoare.

Puiul să mi-l crească-un cuib străin, Dragostea de-o viață să-mi lipsească, Inima s-o umplu de venin Și-al lui cântec să mă otrăvească. De o vreme, un ocean de frig Vine până-n suflet să-mi pătrundă, Doar un nume zărilor tot strig Însă n-are cine să-mi răspundă.

Creația…

Creația este dumnezeire, Atâta doar rămâne-n urma noastră Ca-n noapte o lumină la fereastră Aprinsă dintr-un dor de nemurire.

Iar amintirea-i ca o floare-n glastră, Ca o dovadă vie de iubire, Să-nsenineze-o clipă de mâhnire Și să-nfrumusețeze lumea voastră.

Dar, pentru asta, ia-ți îndemn și scrie Să prindă viață coala de hârtie, Nu trebuie decât să ai menire. La masa ta de scris te ostenește Că scrisul care mi te veșnicește E har, e fatum și nefericire.

Eternul feminin

Cerescul Tată, la-nceputul lumii, Când nu aveai nevoie de veșmânt, Din valul mării și sideful spumii Te-a întrupat, femeie, în Cuvânt.

Tu porți pe chip culori așa frumoase Că s-a-ntrecut pe Sine Dumnezeu, Cu străluciri de pietre prețioase De parc-ai coborât din curcubeu. În adâncime încă nepătrunsă Sau rătăcind pe neumblate căi Am căutat comoara cea ascunsă Și am descopert-o-n ochii tăi.

Ești vis curat și zbor de fantezie Și tot ce are viața mai duios, Ești cel mai clar izvor de poezie Cu versul uimitor de-armonios.

35——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Nostalgii

De multe ori trăim din amintiri Că nu sunt niște haine demodate, Fiindcă niciodată nu-s uzate Când retrăim aprinsele iubiri. Udăm cu lacrimi vechile scrisori Când ne-amintim de zilele trecute Și căutăm miresmele pierdute În prăfuite și uscate flori. Ne întristăm din nou la despărțiri Dar nu mai cerem nici o socoteală Și le iertăm acum orice greșeală, Nemaiavând deloc nedumeriri. Și, deșteptați ca dintr-un somn profund, Privind fotografii îngălbenite, Ne vin în minte clipe fericite Iar ochii vineți multe taine-ascund.

Femeia

Femeia e-un prilej de insomnie, E un izvor ce capătă amploare, Tot trestie-i și dânsa gânditoare Dar, față de bărbat, e-antinomie. Ea-i comparat-adeseori c-o floare, C-un trandafir, c-un mac, c-o iasomie Ce mi te amăgește și te-mbie, Uimindu-te cu-a ochilor splendoare. Pentru bărbați e-o veșnică ispită Ce doar vremelnic este potolită Că dup-aceea mai avan revine. Ea, dintr-un rege, poate face slugă Să stea-n genunchi, în fața ei, în rugă Că-i înzestrată cu puteri divine.

Că mă iubește...

Că mă iubește, eu o iau ca teză, Motive-ar fi destule să mă-ndemne Să cred mereu în anumite semne Dar să vedem ce spune-o antiteză. Destul nu mă iubește ea, pesemne, Și am să avansez o ipoteză, În timp ce-i fac iubirii anamneză, Mă zbat avan, precum găina-n lemne.

Dar nu mai vreau să fac filosofie, De-ajuns că mă închin la poezie, Las altora și broaștele și lacul. Dar, câteodată, gândul nu-mi dă pace Și frunza minții-o sfârtecă rapace: Pentru-o omidă eu nu tai copacul.

O luptă-i...

O luptă-i și războiul și iubirea Și greu e drumul până la izbândă, Stau adversarii-nverșunați la pândă, Visând încununarea și mărirea. Cei biruiți se-așteaptă la osândă, De nu cumva-i pândește chiar pieirea, De-aceea li se-ntunecă privirea Și lacrimile plânse cer dobândă. Străinii au pus mâna pe moșie Și, condamnați cu toții la robie, Cu lanțuri la picioare merg în silă. Atunci când dragostea te părăsește, O viață-ntreagă inima-ți tânjește, De cei învinși nu are nimeni milă.

Mi-ai spus...

Mi-ai spus însă mai spune-mi înc-o dată Că-ți sunt ca aerul de necesară De dimineață până înspre seară Și, mult mai mult ca ziua, noaptea toată. Mai spune-mi înc-o dată, iar și iară, Ce alteia nu ai mai spus vreodată Că-ți sunt ființa binecuvântată, Așa cum este dulcea primăvară.

Și cum gândești și cum vorbești îmi place Și când mă necăjești și nu-mi dai pace, Ești ne-ntrecut la vorbe și la fapte. M-am molipsit și eu de-a ta iubire Ca de un dor nestins de nemurire Și te iubesc că nu ești papă-lapte.

„Cu libertate, cărţi, flori şi luna, cine n-ar fi fericit? ”

36——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

MIHAI Apostu

CÂND CREȘTEAM ZMEI

Dacă într-o zi nu mai ai cuvinte, Dacă gura ta nu le mai rostește, O să vin la tine și din gura mea O să vezi cum fraza-ți înflorește.

Iar tatăl meu îmi construia din stuf, Din mucava și sfoara dintr-un ghem Un zmeu viteaz ce cu năduf Mă invita din ceruri să îl chem!

Și dacă, prin nu știu care întâmplare Vei pleca spre nu știu care alte zări, O să vin atunci și în contemplare La răspunsul vieții voi pune-ntrebări.

Nu eram eu, era copilăria mea În care eu mă defineam ca eu, În care dimineața sus pe deal Îmbărbătam să urce câte-un zmeu.

Nu eram eu, eram un altfel eu, Eram tarzanul junglei de la râpă, Eram și robinson și winnetoul meu, Eram un zburător cu o aripă!

Apoi ca un mister primit din ancestral Țineam în mână visul meu de mâine, Dar uneori când mă trezeam buimac Simțeam în zori cum visul îmi apune. Și apoi, jucam țurca sus pe deal Un fel de oină de la noi din sat, Șotron sau lapte gros în areal Dar câte jocuri eu nu am jucat! Iar zmeul meu era cel mai viteaz Aveam și telefon din ață și cutii Furam cireșe, construiam și iaz Făceam mulțime de năzdrăvănii.

Prindeam și vrăbiuțe de Crăciun, Balon aveam, bășica de la porc Și sorcoveam și semănam pe drum Copilărie, vreau să mă întorc! Copilăria mea a fost poveste Și o ofer copilăriei voastre Să o zidiți în cartea din străbuni Ca pagină la cartea țării noastre.

Nu eram eu, era copilăria mea, Strângeam cioburi de sticlă colorată Ce v-am spus eu este povestea Copilăriei mele de-altădată.

DACĂ

Dacă într-o zi ploaia va pleca, Dacă în izvoare apa n-o să crească, Eu am să m-apropii de inima ta Să o ud cu lacrimi ca să înflorească.

Dacă mersul tău o să te îndrume Peste timpul care nici el nu va sta, Am să aduc cartea cu versuri antume Din care vremelnic îți voi recita.

Și abia atunci ploaia o să ude, Soarele și el va zâmbi din nori, Rolul ce-l uitasem dintr-o întâmplare Ne va transforma iarăși în actori.

ÎN ORAȘUL ACESTA

În orașul acesta cu iz provincial Unde lumina se stinge când mă strecor, Unde copacii au foșnet triumfal, Unde iubirile se nasc pașnic și apoi mor. În orașul acesta mă strecor spre amurg, În orașul acesta sunt cel mai străin, Deși jumătate de viață îmi este în Burg Eu și când plec din oraș, am să vin!

Și totuși orașul acesta mă ninge; Mă plouă nebun sau mă-ngheață stingher Oriunde aș fi, nicăieri nu-mi ajunge, Oriunde aș fi, pe mine mie-mi, mă cer. Mâine când orașul se spală pe frunte Eu trecătorul, voi salva mărginirea Și-i voi oferi spre-nvățătură de minte Și flori și tristeți și iubirea!

RECURS

Te-am căutat peste tot în mulțime, Erai când prea rece când ca jarul din vatră Și atunci am plecat mai departe Refuzând iubirea de piatră! Mergeam cu tălpile goale prin nori, Căutam iubirea într-o nouă etapă, Dar iubirea curgea printre degete atunci Și nu vroiam o iubire din apă! Și nici nu mi-am dorit căutând în decor Vreo iubire s-o port zi de zi la breloc, Știam că doresc ceva special Dar am căutat-o degeaba și-n foc!

37——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________ Am căutat-o în zi și-am căutat-o în noapte, Dar iubirea se ascundea mai mereu Și după încercările dure mai toate Mi-am dat seama că iubeam doar eu!

Și-am făcut atunci cu mine un pact, Un pact egoist chiar dacă nu-mi convine Și mi-am propus pentru următoarea mie de ani Să mă iubesc eu, cum aș fi vrut eu... pe mine! Sunt un caz special de ploaie cu soare, Sunt o ninsoare troienindă în vis, O minune aș fi dacă iubirea Ar fi fost ca în paradis! Și vânt aș fi fost să îți mângâi tăcerea, Sau și mai mult, furtună aș fi, Să te apăr de neiubire Și câte n-aș fi fost... dacă-ai ști...! Dar uite pe o altă planetă Tot ce-am vrut nu e deloc amăgire, Simt iubirea-ți ce vine spre mine Și răstorn peste tine iubire! Cei din jur vor privi ca miopii spre cer Firea umană e atât de ciudată...! Vor suferi că nu vor ști dacă poemul E scris de un băiat sau de-o fată! Și când își vor pune întrebarea aceasta Au căzut în capcana adevărului crunt Dacă iubirea locuia în sufletul lor Nu se întrebau de acest amănunt!

INVITAȚIE LA PRIMĂVARA MEA Haideți, veniți, e loc destul la mine Veniți ca să vedeți cum florile-nfloresc! Nu șovăiți, eu cred că se cuvine În primăvara mea să vă poftesc. Haideți, veniți, la mine-i soare mult, Am de-mprumut dacă o fi nevoie Și triluri multe dacă vreau ascult; Curaj, intrați în visul meu de voie. Am verde mult în curte, în fereastră, Lalelele-nflorite sunt chiar multicolore, Prin pomi e alb de zici că-i iar zăpadă Iar zilele acum și ele sunt majore. Haideți, veniți la chef de viață, Veniți să ascultăm zumzetul de albină Să respirăm parfum de dimineață Să facem terapie cu verde în grădină.

Haideți, veniți, e loc destul la mine, Veniți ca să vedeți albastrul de pe cerNu șovăiți, eu cred că se cuvine Să-mi stați în vis pe verde lăicer!

JOC

Nu e noapte mai noptată, nu e ziuă înziuată Numai codrul e codrat, numai vântul e vântat Nu e somnul mai somnit, nu-i trezirea mai trezit Numai dragostea e dragă, numai sărutarea-i fragă. Floarea-i floarea florilor, lumina-i a zorilor Gândul, gânduri gândurește, inima încet vorbește Și lumina luminează, omul parcă omenează Melodia melodește, litera-n cuvânt se-nfrază. Și când lumea se-nlumește, înțeleptu-nțelepțește Vino-n brațele-mi sfioase și iubește.

PLANETA ÎNTRE NOI 2

Astăzi se poartă iubirea secretă Ai grijă s-o uzi și ascunde-o în sân, Ori că plec uneori, uneori mai rămân În ecuația cu necunoscuta discretă. Astăzi se poartă sărutul stigmat Și-nbrățișarea râvnită mereu, Nici nu mai știu de sărutu-i al meu Sau poate-i visul abandonat. Astăzi cântăm în duet o iubire E un duet în altă frecvență, Doi trubaduri în aparență Ce beau ambrozie din două potire. Astăzi se poartă iubirea secretă Astăzi ai făcut remiză-n destin Nu e nici joc, nu e nici chin Într-o zi am să scriu o sonetă.

Iar mâine, mâine va fi iarăși azi Și vom iubi ce știm noi mai bine, Și mâine va avea la rându-i un mâine Și vom fi și statornici, vom fi și nomazi. Te invit pe planeta pe care eu merg; E o planetă mică doar pentru doi, E o planetă în sistemul solar, pentru noi E o planetă spre care de o viață alerg.

„Nu contează câte cărţi ai, ci dacă acestea sunt bune sau nu.”

38——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

STEJĂREL Ionescu veniţi

sus pe moarte nici un nor, nici o pasăre chemată cu aripi de zăpadă, ne strigă de pe drumuri, stelele, să ne ascundă în morminte de îngeri, te voi iubi, iubindu-te şi te voi zidi, zidindu-te margini de groapă pentru a nu mi se surpa sufletul, veniţi şi pocăiţi-vă, noi vom rămâne străjeri între cer şi pământ, între lumină şi nelumină, dăruindu-ne spre răstignire, lacrimă de izvor.

dimineţile

dimineţile aprind potirele zilei, lumina care pâlpâie e atât de blândă încât flacăra ei ajunge la cer, Dumnezeu deschide ferestrele Raiului şi i-a de la om lumina, după care îi deschide uşa şi îi dă bineţe pregătindu-l pentru interogatoriu, îl aşează în jilţul tinereţii fără bătrâneţe, şi al vieţii fără de moarte insuflându-i veşnicia.

zborul

pasărea nu moare niciodată, ea îşi frânge zborul şi se preface cenuşă, străbate cu vântul, înserarea după care se spulberă peste ape şi se adună pe celălalt mal din zborul morţii, se împământeneşte cu dimineţile în deşteptarea unui nou răsărit, mai mult decât atât, de sus în jos şi de jos în sus ca o lumină vie naşte un cer de păsări lăsându-şi lacrimile la streaşina norilor.

o pală de iubire

mă poartă cerul peste moarte cu lacrimi smulse din lumină, şi-am rupt trei file dintr-o carte ce am citit-o în grădină, povestea mi s-a pus în cale să mă privesc iar în oglindă, s-au adunat apele în vale şi busuiocul stă la grindă, să cer iertare de la vânt, să cer iertare de la soare, să-mi pun iar somnul în cuvânt şi să mă avânt în neuitare, mă poartă umbra mea prin noapte, sub felinare ruginite, străinii s-au ascuns în carte să mă citească în trei cuvinte, când sufletul îmi pleacă iar cu alte suflete în pustie, cu lacrimi voi zidi, şi amar a vieţii mele, agonie, şi voi sfârşi-n desăvârşire ca să mă afund în ape reci precum o pală de iubire pierdută e, pe vechi poteci.

viaţa

nu voi căuta vreodată să câştig ce am pierdut, viaţa mi-a stat în poartă şi-a luat gol de la început, totul a fost teren de sport fără nici un jucator, un bilet de pronosport, bilet, necâştigător, dimineaţa-i pe sfârşite noaptea se închide în cuşcă, viaţa mea, aşa cuminte iese afară, un câine o muşcă, plini de neguri peste tot iubirea-i nesăvârşită viaţa însă-i antidot şi nu se lasă târşită.

39——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

DORIN PÎNZARIU Poem nescris

Atunci când dănţuiau clipele În paharul năucit de vânt, Mi-am regăsit pierdutele, Adoratele clipociri de cuvânt. Am rupt din tăcerea de lut Cruzimea nestinsei genuni, Cântând şi poemul nevrut, Scris pentru oameni nebuni. Nu ştiam că versul lui searbăd Ucide-n cenuşă uitarea Şi soarbe-n sughiţ de prăpăd Şi cerul, şi calea, şi marea. Atunci când dănţuiau clipele Pe o pleoapă infimă de rai, Necuvintele, osemintele, sfintele Mă purtau într-un tandru alai

Dincolo

Dincolo de cuvinte sunt lacrimile de stele picurate în boabe de rouă. Dincolo de cuvinte sunt florile de cireş ce-au nins splendoarea ierbii. Dincolo de cuvinte e lacrima de nor ce-adapă timpul. Dincolo de cuvinte e iubirea ce-adoarme pe nuferi în delte uitate. Dincolo de cuvinte Suntem ,,TU’’ şi ,,EU’’.

Şi-mi citeau rugăciunea luminii De pe-o rază suavă de vis, Culegând de pe boltă toţi crinii Înfloriţi în poemul nescris.

Clepsidră Tremură clipa-n clepsidră Şi dorul îşi macină trupul. Cu gheara lui rece şi tandră Scurmă în erele sale timpul. Ici – acolo, în pajişti astrale, Comete de foc se adapă, Gonind menestreii din cale Şi cârtiţe reci ce tot sapă. Clepsidra s-a spart! Clipele nu-s! E strigătul?! Jalea?! Pieirea?! Timpul ce vine e numai un fus Pe care se toarce iubirea!

Alfabetul luminii

Plecat-am spre lumină şnuruind lutul printre furnici, când luna încă se iubea cu frunzele şi sudoarea lor săruta buzele fierbinţi ale ierbii. De ce căutam lumina , când orizontu-mi topea crezul? De ce căutam lumina, când spada adevărului gonea umbrele tăcerii? De ce căutam lumina , când eul sihastru mă îmbălsăma în cuvinte veşnice? Poate nu cunoşteam alfabetul luminii!...

40——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Alina Tanasă pleacă în drumeție pe cărări de suflet.................................................................43 Dreptul la nefericire.........................................44 Absurdul târziu a lui George Terziu.................45 Viața pe caiet sau satul nostru cel de toate zilele.................................................................48 Monografia comunei Văleni.............................51 Poetul Mihai Apostu.........................................54

41——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________ ...„Alina Tanasă se dedublează uneori încât anulează în unele poezii acea încadrare în gen a autorului, vorbind despre iubire şi iubit în aceeaşi măsură în care reuşeşte să vorbească despre iubire şi iubită. ”

„Dar căutând, mereu căutând paleative pentru starea de bine și mulțumire, în ciuda unei realități din ce în ce mai greu de acceptat de cei care înțeleg și au găsit adâncul cuvintelor și adevărul din ele. Așa cum a reușit Liliana Boian Terziu, dincolo de masca unei femei impenetrabile, care-și ascunde înțelepciunea ateniană sub o mască aparent afroditică…”

„Suprarealismul, pe alocuri, magic, pe care ni-l oferă Terziu oglindește pe deplin voluptatea contradicției lumii în care trăim, făcând, parcă, mai dulce suferința cotidiană cauzată de irezolvabilele noastre probleme existențiale.”

„Pentru cei care au văzut lumina zilei, sau au petrecut măcar o parte din viaţa lor la ţară, cartea omului de litere Corneliu Bichineţ “Viaţa pe caiet” este o adevărată revelaţie. Cum însă cei mai mulţi din orăşenii de astăzi îşi au adânc înfipte rădăcinile în mediul rural, cu un minim efort de lectură vor avea surpriza să se regăsească în ambianţa patriarhală a satului nostru tradiţional, în aparenţă tăcut, uitat parcă de lumea trepidantă a zilelor noastre, dar cu un specific al său pe care generaţii după generaţii l-au împărtăşit şi l-au transmis aproape nealterat.”

Gest de înaltă noblețe. Noblețe născută din suferință și devoțiune, din pasiune și înțelepciune. O victorie a spiritului am putea spune fără teama de a greși. Însă adevărata victorie a profesorului Octavian Dumitriu, este monografia închinată comunei care l-a adoptat. O pagină de istorie care aduce la lumină cei șase sute de ani de existență a acestei așezări și, de ce nu, o pagină frumoasă care se adaugă istoriei neamului românesc.

„Mihai Apostu este poetul contemporan care stăpânește deopotrivă tehnica versului clasic și modern, are un cult pentru ,,Limba maternă”, pentru poezie și pentru ,,Poeții” adevărați, evantaiul inspirației sale este destul de larg, timbrul vocii sale este de acum cunoscut, iar previziunea sa din ,,Ultimul volum” este împlinită: ,,Un cititor de-aiurea o să vadă/ într-un decor atât de prăfuit/ în pumnul meu născut de sub zăpadă/ c hiar ultimul volum mototolit.”

42——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Alina Tănasă pleacă în drumeție pe cărări de suflet

Poezia a fost şi va rămâne parte integrantă a dezvoltării oricărei culturi în toate timpurile. Este suficient să ne amintim că primele scrieri ale antichităţii au îmbrăcat forma poeziilor pentru o mai bună transmitere orală, ajungându-se astfel la capodoperele antice care s-au păstrat până în zilele noastre. Poezia, pe lângă starea de bine, pe lângă starea de nestare pe care ne-o oferă, ne propune şi o altă perspectivă asupra vieţii, perspectivă în care metaforele, personificările, dar şi expresiile cu pretenţii de licenţe poetice ne provoacă şi ne invită într-o altfel de armonie a vieţii, într-o armonie impusă sau strecurată de autor - cititorilor. Într-o astfel de situaţie suntem angrenaţi de Alina Tanasă prin invitaţia ei de a călători pe cărările de suflet. În unele discuţii, prin saloanele literaturii, eram tentaţi uneori să credem că nu există poezie feminină, dar asta ar însemna să nu fi fost mângâiaţi de poezia Ninei Cassian, de Elena Farago, de Ana Blandiana sau de poezia Otiliei Cazimir. Alina Tanasă se dedublează uneori încât anulează în unele poezii acea încadrare în gen a autorului, vorbind despre iubire şi iubit în aceeaşi măsură în care reuşeşte să vorbească despre iubire şi iubită. ”Şi nu mai căuta răspun / La tot ce vreau, la tot ce simt!... / Priveşte-mă – şi e de-ajuns/Iubita mea, ochii nu mint!” ( Furată parcă de mirajul poetic, încercând să acopere toate domeniile unde se poate folosi lirismul, Alina riscă uneori şi atacă poezia socială, poezia politică, poezia umoristică uneori în detrimentul poeziei de dragoste în care excelează şi pe care reuşeşte de multe ori să o şlefuiască până la valoarea unui diamant. Autoarea cântă femeia, îi dă întruchipări mitologice, dar o vede şi în cele patru anotimpuri: ”Eşti frunza toamnei, care pică, /Lăsând copacii singuri miri...” / ) Cu toate acestea, uneori ne propune versul ludic, alteori vine şi completează cu gravitatea celui care se luptă pentru un loc în cetate. Alegerea aşezării poeziilor în volum în ordine alfabetică, într-o carte de debut, face din volumul o frescă existenţională a unui timp, a unei zone, a unor stări. Ce surprinde însă e acea cuminţenie, acea timiditate datorată unui exces de modestie, care se regăseşte uneori în versuri şi de care autoarea trebuie să se debaraseze în ideea pregătirii următorului volum. Şi mai trebuie ceva: pe lângă propunerea făcută spre lectură a volumului de debut, autoarea trebuie să îşi fixeze teme clare, volume structurate şi construcţii poetice inovatoare de care ea nu duce lipsă. Şi, ca o provocare spre lectura volumului, redau integral poemul care reprezintă, în viziunea mea, acest frumos volum de debut. În sfârşit... eu! Am pus lacrimă lângă lacrimă şi am clădit un ocean în care-mi pot privi astăzi clar chipul am aşezat dezamăgire lângă dezamăgire şi am clădit un castel de pe acoperişul căruia pot privi mai bine tot ce mă înconjoară am strâns fiecare piatră primită iar în locul rănilor au început să-mi crească visuri

am pus iubirea la locul iubirii şi... mi s-a născut sufletul Din mijlocul lui pot privi lacrimile dezamăgirile şi pietrele cu seninătate Astăzi ştiu că fără de ele n-aş fi găsit niciodată calea către mine...

Toate acestea, pe lângă talentul deţinut, pe lângă cultura literară pe care ne-o demonstrează, nu mă fac decât să spun: Bun venit, Alina Tanasă, pe rafturile bibliotecilor! Bun venit, Alina, în această frumoasă întâmplare neîntâmplătoare numită poezie! Să alegi în acest traseu doar cărările pe care tu poţi călători cu paşii tăi, cu identitatea ta, cu talentul tău! 43——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Dreptul la nefericire

Liliana Terziu a editat 6 volume de poezie, până acum și este la primul volum de eseuri. Acest volum de dincolo de cortina intimității își etalează, ca într-un jurnal îndrăzneț frământările existențiale desprinse ca un siaj al adâncurilor din suflet. Acestea se răsfrâng și se răsucesc în nenumărate fațete ale unei realități la care suntem martori toți, dar pe care ea le cunoaște cel mai bine: realitatea cotidiană a timpului prezent, femeia și poziția acesteia în societate, iubirea versus sexualitate sau necesitate socială, stările psihice judecate subiectiv prin prisma trăirilor avute în trecut, cu reverberațiile acestora într-un prezent neconform (melancolie, singurătate, iubire….). „Lumea mea este formată dintr-un amestec eterogen și antagonic de melancolie, visare, iubire, tristețe, anxietate, mister, tăceri, amintiri, angoase, lacrimi, zâmbete, furie, lacrimi, oboseală, rugăciuni…” Acest modus vivendi se pare că este felul acceptat cu seninatate, în perspectiva unei trăiri dincolo de conveniențe sociale și anturaje formale. Și tot ea se întreabă, puțin mai încolo: „De ce să aspir la fericire?” Răspunsul pare dur, dacă nu ar fi de o sinceritate tulburătoare : „Aici, pe pământ, vreau să trăiesc pe muchie de cuțit, pe marginea prăpastiei, periculos, intens, incitant, complet, să ard pe dinăuntru cu o flacără vie și contagioasă, să pot fi, după caz, tristă, veselă, melancolică, plină de energie, supărată, exuberantă, entuziastă, amărâtă… Ei, bine, da, asta vreau să fiu, să am dreptul de a fi nefericită și nu abonată la idealul unei fericiri iluzorii.” Deziluziile și neîmplinirile, goana după răspunsuri și explicațiile care caută să badijoneze un suflet extrem de sensibil și aparent singur, umplu volumul cu un adevărat poem în proză, în care transpare cu exactitate omul din noi, cunoscut, recunoscut sau ascuns, supus acelorași nevoi, griji, căutări și sentimente, fie că este bărbat sau femeie. Din perspectiva Lilianei Terziu, paginile acestei cărți sunt un elogiu strict adresat femeii ca parteneră a bărbatului, totodată o pledoarie în favoarea femeii ca individ, din punctul meu de vedere mult mai dotată intelectual decât bărbații, mai sinceră și înțeleaptă decît ei, capabilă să sufere, să rabde, să spere și să renunțe la aproape tot, pentru liniștea familiei, a mediului imediat. Și summa cum laude, capabilă de a da viață, cel mai minunat dar, pentru care și poate numai pentru atât, să transformăm opiniile despre femei în elogii. Apoi, cartea dezvăluie trăirile autoarei, indisolubil împletite cu regrete și speranțe, într-un ghem de presupuse iluzii care se pot destrăma în urma unui dor permanent și a unei pofte de viață acute. Am ușoara senzație de deja vu în multe din capitolele acestei cărți, pentru că, deși ea e scrisă de un OM femeie, mă simt dominat în calitate de OM bărbat, de aceleași stări, reverii și neîmpliniri, mereu în așteptarea unor schimbări care întârzie să apară, la fel ca cele desfășurate admirabil de autoare. Melancolia, melancolicul, stări și atitudini sunt analizate aproape ca într-un manual de psihologie, dominant fiind sentimentul de iubire, al căutării ei și în final, iluzia găsirii acesteia ca revelație, în același registru fiind prezentate și analizate prin căutare de răspunsuri, prin întrebări, singurătatea, frumusețea, dorințele, pentru ca, în final, capitolul „Rugăciune” să dovedească adevărata stare de a fi a Lilianei Terziu, privită doar cu subiectivism și în directă relaționare cu Dumnezeu, iremediabil și ireconciliabil iubind. Pentru că, opinez aici doar ca o parere personală, iubim o singura dată, restul, în cazul în care aceasta nu se materializează printr-o uniune pe viață, nu sunt decât căutări ale acesteia. Apoi dăruim dragoste, această stare e maleabilă, apare și dispare, se însuflețește și piere, durează perioade pe care nu le poti controla, pentru că ești sub imperiul iubirii, cauți ce încă nu s-a împlinit, în timp ce lângă tine rămâne doar nostalgia, iluzia regăsirii, visele, care se pare, sunt mai puternice decât realitatea pentru că te poți refugia în ele și să închizi cutia, rămânând deliberat pradă lor și singurătății. Dar căutând, mereu căutând paleative pentru starea de bine și mulțumire, în ciuda unei realități din ce în ce mai greu de acceptat de cei care înțeleg și au găsit adâncul cuvintelor și adevărul din ele. Așa cum a reușit Liliana Boian Terziu, dincolo de masca unei femei impenetrabile, care-și ascunde înțelepciunea ateniană sub o mască aparent afroditică… Cred că această carte ar trebui citită de toți bărbații. Felul în care se descoperă Liliana Boian Terziu este comun tuturor femeilor, celor care înțeleg și celor care încă mai caută răspunsuri. O pledoarie în favoarea unei lumi mai bune clădită pe sentimente de iubire și compasiune, pe egalitate și efort comun pentru înțelegere, adaptare și evoluție spirituală aleasă. Iar dacă acest aspect întârzie să se producă, nu e decât din cauza celor care continuă să-și facă iluzii în singurătate, tânjind la fericirea terestră, trăind într-un libertinaj irelevant și fără finalitate benefică, nici materială, dar nici spirituală. Iar din punctul meu de vedere, lăsând la o parte aspectul jurnalier al acestei cărți, tematica abordată și felul în care este scrisă întrunește cu măiestrie un succes literar de care sunt convins. 44——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

ABSURDUL TÂRZIU AL LUI GEORGE TERZIU

George Terziu, acest „mort frumos, cu ochii vii”, care a brevetat sintagma „MOARTEA NECESARĂ”, într-un valoros volum de poezie cu același titlu, recidivează urmuzian, cu un trăsnit volum de proză, intitulat nici mai mult, nici mai puțin „Proză bipedă”. Bipedă, bipedă, dar ce proză, neică! Scurtă, absurdă și suprarealistă . Absurdul social și politic al lui Terziu vine, ce-i drept, cam târziu, după ce, în urmă cu mult timp, evreii Kafka și Urmuz făceau furori cu acest stil aparent șocant și ilogic… Așadar, George Terziu ne aduce în atenție o scriere din avangarda unor timpuri apuse pentru lumea civilizată, dar atât de actuale pentru noi românii, care ne aflăm încă la o distanță considerabilă față de civilizația occidentală. Volumul „Proză bipedă”, apărut la propria-i editură (Inspirescu, din Satu Mare), ne prezintă o proză subtilă, cu mesaje codificate și parabole, care au marele merit de a da naștere la mai multe interpretări. Și așa e și firesc, până la urmă: într-o Românie, în care pluralismul politic este batjocorit, din punct de vedere social, politic, cultural și,mai ales, economic, stilul acesta oarecum încifrat ne dă posibilitatea să traducem și să definim mult mai bine leagănul acesta de respirație anevoioasă care se numește România.. Suprarealismul, pe alocuri, magic, pe care ni-l oferă Terziu oglindește pe deplin voluptatea contradicției lumii în care trăim, făcând, parcă, mai dulce suferința cotidiană cauzată de irezolvabilele noastre probleme existențiale. În „Goana după aur”, povestea de început a acestui volum, ca orice român respectabil, Demeter avea o poftă nebună, nebună de… bani. „Plutea în aer ceva clar și tulburător”, care îi prevestea un succes uriaș, o schimbare a condiției sale sociale. Tot scormonind prin tomberoanele acestui veac decadent, în căutarea norocului (fiindcă „nu scornești prin gunoaie de amorul artei”), Demeter găsește „Rezolvarea. Cheia existenței lui!” Adică, neică, el a găsit o carte în care se afla secretul, scris negru pe alb, de a face din căcat aur. Noi știam că românii fac din aceeași materie primă bici, capabil să și pocnească, dar ideea de a extrage aur din banalul căcat, fie el și omenesc, devine de-a dreptul fascinantă pentru Demeter. Cartea respectivă purta semnătura cercetătorilor de la American Chemical Society (ACS), care demonstrau, fără dubii, că, prin metoda respectivă, se puteau obține și alte metale prețioase. „Vai, și cât rahat este în România! Adică, cât aur și câtă platină!!!Dumnezeule!”, exclamă Demeter. Putea, Doamne-Ferește, să găsească la gunoi un altfel de rahat: Teza de doctorat a lui Ponta sau cărțile scrise în pușcărie de Năstase, Becali sau Copos, dar cu ce s-ar fi ales? Așa că Dumnezeu i-a pus mâna în cap și Demeter a trecut la descifrarea și popularizarea nemaipomenitei teorii de obținere a aurului din murdăria umană, fiindcă „Nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin… Ori rahatul e ceva omenesc…!”, gândea fericitul și norocosul căutător prin gunoaie. Ironia și autoironia sunt de-a dreptul întristătoare, în acest caz, dragi cititori .Puteți desluși în această parabolă ideea că noi, românii, proprietarii bogățiilor de la ROȘIA MONTANĂ, am dat aurul și platina unor străini, care ne-au dat în schimb un mare …rahat! Iar noi,căutând prin gunoaie, am găsit soluția să facem aur și platină din acest rahat, printr-o tehnică americană de ultimă oră…Sau că politicienii noștri chiar asta ne vor promite, la următoarele campanii electorale, cum că ne vom îmbogăți, extrăgând aur din rahatul național pe care ei l-au produs de la Revoluție încoace… Cititorul va găsi sensul potrivit pe care ni-l sugerează Terziu. După multe studii și experimente, Demeter și-a structurat propria-i teorie de extragere a aurului, ajungând astfel să țină discursuri, traininguri și conferințe, emisiuni televizate, devenind , în scurt, timp, cel mai iubit fiu al poporului. Metoda lui, care ținea, ce-i drept, de scatofilie, alimenta din nou nădejdea poporului roman. Unii români mai așteaptă și azi primul lingou de aur, 45——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

prin metoda-tomberon a lui Demeter, deși mesajul lui Terziu e clar:din rahat, rahat răsare, nicidecum mărgăritare… Izbăvitorul de critici literari , din proza cu același nume, este un domn care se numește Sincron. La fel ca și Demeter, se gândește să scurteze suferința unor categorii de oameni, născocind ceva epocal. Deși nu citise decât două cărți în viața lui (probabil el auzise că Lech Walessa a citit numai una și aceea de electricitate), Sincron s-a gândit să-i apere pe artiști (scriitori și pictori) de răutatea și abuzurile criticilor de artă. Acești farisei, cum îi cataloga el pe critici, trăiesc fraudulos de pe urma creatorilor de frumos și există riscul ca, în zece ani de zile, să avem parte de trei critici pe cap de autor. Zis și făcut: salvatorul artiștilor a aprofundat „Analiza semantică a simplității”, „Concepția pragmatismului necrotic”, „Teoria universului tandru”, Acceptabilitatea ipotezelor în teoriile alternative”, apoi a pornit la drum „pregătit până-n dinți”. S-a dus la locul de întâlnire cu criticii…și dă-i, și cântă: „Cuțitul la os ne străpunge, / Un strigăt animă poporul, / Un țipăt:Ajunge, ajunge!” Le-a spus criticilor verde în față: că sunt plini de resentimente și de invidie față de creatori, că atitudinea lor negativistă face rău poporului român, că onor creatorii de artă sunt patrioți și bine-intenționați, iar arta lor este inestimabilă, că „poezia e ca și cum ai bea o bere reconfortantă”, că să mai stea dracului în banca lor… La final, a bătut de trei ori cu pumnul în masă, de i-a lăsat pe critici cu gura căscată, apoi a ieșit val-vârtej și s-a dus într-o cameră alăturată, de unde și-aluat pălinca și punga cu cârnați ardelenești tradiționali, drept răsplată pentru prestația sa fulminantă, în fața dușmanilor poporului, adică, în fața nenorociților de critici. În celelalte povestiri înspumate în tragismul lor intrinsec, George Terziu cultivă hazardul și absurdul cu abilitate, căzând de bună voie în butaforie, autoironia și comicăria de care dau dovadă el și personajele sale îndulcind, într-un fel, absurdul și alienarea care străbat România de la Nistru pân’ la Tisa… Daniel, personajul din „Afacerea”, zice autorul, „nu era prost”. Păi, cum să fie prost un licean care studiază la Liceul „Mihai Eminescu”? El avea o prietenă, Stafida, cu care făcea și sex, și dragoste (nu prea știa care-i diferența dintre cele două îndeletniciri), despre care mama sa spunea: „Asta are gură tăiată cu sapa!” E ca și cum ai zice că e cioplită din topor… Vedeți absurdul țărănesc, de bună calitate a lui George Terziu? Până la urmă, Stafida a rămas gravidă, iar adolescentul, în cârdășie cu un avocat de lume nouă, capabil să fure și cloșca de pe ouă, o vinde unui francez impotent, cei doi producând gravide pe bandă rulantă, gravide pe care le duceau la export, pe bani grei. Ironie în tragedie, apar acolo și niște parlamentari de Timiș, care pun umărul pentru a exporta „bucăți de carne de muls”, pentru occidentalii impotenți, apare și o epigramă a umoristului Vasile Larco de la Iași, afacerile mergând strună și, vorba lui Fănuș Neagu, „Toată lumea-i fericită și cu lacrimi pe obraz!” În „Surpriza”, Stratan, care era paznic de zi, tocmai se pregătea să-i facă soției sale (cu 17 ani mai mică) un cadou de zile mari: să-i dea flori și cercei, s-o ducă la Pizzeria Ali Baba, apoi la un film 3D, iar la final să-i administreze binefăcătorul sex oral, cu care el o obișnuise… Când acolo, ce să vezi: venind acasă, bietul Stratan găsește pe Violet încălecată de un zdrahon tânăr, care i-o trăgea de zor, pe un fotoliu extensibil, pe care Stratan îl primise, probabil, cadou , la cununie. S-a mai liniștit când a văzut că tânărul respectiv ( un coleg de-al său, care lăcrimase la nunta lui cu Violet), făcea sex normal, sănătos și nu oral, așa cum făcea el cu jumătatea lui. Se bucura într-un fel că, în privința sexului oral, Violet nu l-a trădat, sexul oral rămânând doar privilegiul lui. Stratan a dispărut câteva zile de acasă, lăsând-o pe Violet sub imperiul fricii și al întrebărilor Undeo fi? Ce va urma? Mă va ucide, bietul meu Stratan? Care va fi viitorul meu, alături de el? Când s-a întors acasă, Stratan a venit cu doi gealați, plini de mușchi, la vederea cărora Violet s-a cutremurat. Se aștepta la o bătaie soră cu moartea. La un moment dat, Stratan le-a spus musculoșilor: „Asta e!” Și le-a arătat canapeaua extensibilă. „Duceți-o naibii de aici, că mi-a adus numai necaz, Să n-o mai văd!”Apoi, cu o privire galeșă și seducătoare, el s-a adresat lui Violet: „Nu vrei să mergem diseară, să vedem un film 3D?” Urmează „Lecția de psihologie”, în care, Liliana, a cărei mamă era profesor de psihologie și pe tricoul căreia trona desenat un schelet de genul „Nu atingeți, pericol de moarte!”, cade victimă învățăturilor mamei sale. De unde se poate observa faptul că, într-o societate alienată ca a noastră normele morale sunt de prisos. Ideea e că, așa cum spunea Liliana, fata respectivei doamne, „și pe băieții urâți trebuie să-i iubească cineva”. „Fiindcă, și Biblia este ca o lege care nu are normele de aplicare, cum se întâmplă frecvent la guvernul actual!” Urmează „Fabrica”. Unui personaj, Rasca, pe numele său de botez, i se oferă prilejul să intre în posesia unui Grant de 100.000 de euro. Ce să facă? Cum să-i investească? Într-o fabrică de pâine? Într-un magazin de băuturi? În lumânări, iconițe și sicrie? La capitolul sicrielor, el a meditat ceva mai mult, influențat de ideea unui proprietar de sicrie polonez. „Fiul meu a avut ideea de a crea un calendar, de a crea ceva colorat și frumos: 46——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

frumusețea femeilor poloneze și frumusețea sicrielor noastre!” Toate veniturile obținute din aceste calendare urmau să fie donate unor cauze nobile… Rasca, însă, a respins și această variantă, de frică să nu intre în coliziune cu Biserica românească, recunoscută pentru lăcomia și spiritul ei plutocratic. Până la urmă, el s-a hotărât să facă o fabrică de batiste, pentru toți românii care plâng. Vă imaginați succesul în afaceri al lui Rasca, având în vedere faptul că, din 1989 încoace, România tot plânge. Și asta, după ce ea plânsese de la Facerea Lumii, până în 1989. „Atunci viața mea a luat sfârșit” e o altă proză din volumul cu pricina, proză care începe mai mult decât promițător. „În experimentul pe care îl veți vedea, veți vedea că nu vedeți nimic!De ce nu vedeți nimic? Veți vedea îndată!”Ar trebui să mă opresc aici, ca să vă las să citiți povestea. Un citat, însă, îmi dă ghes, iar acesta ne arată cum s-a dedulcit Victor, eroul acestei povestiri, la curve. Florin, un prieten de-al său, i-a spus într-o zi: „Mă, Victore, eu merg la curve, ce contează, măi, dar familia e familie. Știi ceva? Câteodată, când mă întorc acasă, chiar mă atrage și nevasta, că mi se deschide pofta. Sau mă gândesc la aia la care am fost și e bună și nevasta!” ECCE HOMO! Din când în când, Dumnezeu face vizite de lucru pe Pământ, ca să vadă ce mai fac supușii săi maghiari din Ardeal. În cazul nostru, Bunul Dumnezeu a descins, doar prin duhul lui, într-o vizită la Satu Mare, acolo unde primarul Seghed Pandof a trăit o experiență unică. Vizita lui Dumnezeu la Satu Mare a fost însă prea subtilă și sofisticată pentru mintea bietului primar, care n-a înțeles în ruptul capului ce i s-a întâmplat. Mai întâi, o găină a secretarei lui a început să miaune. Apoi, în biroul lui, a avut loc un cutremur cu o magnitudine respectabilă, având în vedere faptul că etajera primarului a căzut la pământ. A urmat explozia cutiei poștale, în urma căreia au luat foc doar citațiile de la judecătorie, celelalte plicuri și documente rămânând intacte. Apoi, toți câinii comunitari din oraș au dispărut fără urmă. Boschetarii au început să-și revendice dreptul la muncă și la viață, caimacul cafelei primarului a luat forma unei cruci, care a persistat mult timp la suprafața cafelei. „Dumnezeu era pus pe pedeapsă, nu era cale de întoarcere. Sau dorea să-și facă simțită prezența prin tot felul de minuni.” Întrebarea finală „Dumnezeu trebuie să vină sau a plecat?”, trebuie să ne îndemne la meditație. Trebuie să știți că nu lipsesc nici protestatarii din cartea lui Terziu, fiindcă, nu-i așa? „numai iubirea poate opri protestele și declinul economic!” Asta, presupunând că protestatarii se iubesc între ei… Faze tari: „Ministrul Educației le propune celor care n-au luat Bacul să iasă la deszăpezire”, mai ales că Guvernul a aflat că zăpada a fost adusă de Băsescu „cu avioane Lancer 3”. Zvonurile circulă ca gândul: „Trece trenul spre Galați/Plin cu unguri supărați.”Adică, nene, România va fi stat maghiar, zice unul. Altul, mai hâtru, i-o trage direct în fes: „Fiecare mașină care merge iarna, trebuie să aibă ,în portbagaj un ungur mic pentru deszăpezire!”Și tot așa, bazaconii valahe: „Zăpada de la unguri e verde”, „Berea, fiind alcool, e primul pas spre femeia gonflabilă”, „Guvernul trebuie ajutat să facă cât mai multe prostii, numai așa poate fi ajutat să cadă!”, „Guvernul român a deviat furtuna spre Bulgaria”, „Cum au reușit cei din Papua Noua Guinee să scape de criză” etc. Concluzia acestui mare protest constă în următoarele înfăptuiri: „O naștere prematură, trei logodne, trei tranzacții financiare, patru contracte de barter, un contract de leasing de utilaje, un parteneriat stabil la o pizzerie, un divorț fără copii, din vina ambelor părți (…) Protestul a fost o reușită!” Orice bărbat care dăruiește flori femeii iubite este văzut cu ochi buni, nu numai de consoarta lui, dar și de celelalte femei din proximitate. Iar Mate era o femeie fericită că soțul ei, chiar după trei ani de la căsătorie, îi aduce flori. Lucru rar, în zilele noastre! Mai mult, Mate nu s-a supărat nici atunci când a aflat că soțul ei fura florile din cimitir, că nu strică o mică economie financiară, dintr-un salariu și așa modest… Dar, totuși, să iei florile din cimitir și să le dai iubitei, sună cam sinistru, nu-i așa? Cu „Proza de la gară”, Terziu își încoronează opera, printr-o povestire filosofică, gara reprezentând un univers aparte în viața unei comunități. Gara e locul despărțirilor uneori definitive, gara e un spațiu multicultural, al unor voci multicolore, gara e locul întâlnirilor emoționante, locul lacrimilor… Iar trenul cară tristeți și despărțiri,dialoguri deșuchiate, experiențe sexuale efemere, vise, destine… Gara e totul…Bunăoară, un țigan zice: „Știi cum îl facem pe Dumnezeu să râdă? Povestindu-i planurile noastre de viitor!” Parafrazându-l pe țigan, eu aș spune: „Mă gândesc cât ar râde Dumnezeu, dacă Ponta i-ar povesti planurile lui de viitor!” Tot în gară, un popă zice: „Să fii bun în ceea ce faci, chiar dacă nu știi ce faci!”. Altul: „Ministerul Sănătății va dezveli un monument dedicat pacienților care au murit în spitale!” Apocaliptic, nu-i așa? Cu toate acestea, George Terziu încheie optimist, bazându-se pe faptul că Institutul de Cercetări Vectoriale din Satu Mare (bășcălie paroxistică în formă continuată), în urma unui studiu comportamental al oamenilor de aici, a ajuns la concluzia că SĂTMĂRENII SUNT ÎNCĂ UMANI ȘI BIPEZI! Într-o țara a maimuțelor cu haine, a rămâne uman și biped e o mare performanță. Felicitări, George Terziu… E încă devreme la tine în suflet! 47——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

sau satul nostru cel de toate zilele

Pentru cei care au văzut lumina zilei, sau au petrecut măcar o parte din viaţa lor la ţară, cartea omului de litere Corneliu Bichineţ “Viaţa pe caiet” este o adevărată revelaţie. Cum însă cei mai mulţi din orăşenii de astăzi îşi au adânc înfipte rădăcinile în mediul rural, cu un minim efort de lectură vor avea surpriza să se regăsească în ambianţa patriarhală a satului nostru tradiţional, în aparenţă tăcut, uitat parcă de lumea trepidantă a zilelor noastre, dar cu un specific al său pe care generaţii după generaţii l-au împărtăşit şi l-au transmis aproape nealterat. “Veşnicia s-a născut la sat” spunea cu îndretăţire Lucian Blaga, deşi Constantin Noica plecând de la aceeaşi veşnicie, plasa satul românesc undeva între etern şi anistoric, ca un reproş, fără să realizeze faptul că tocmai prin aceasta satul avea să-şi asigure perenitatea şi dăinuirea în timp. Pentru poporul nostru satul a fost din totdeauna acel rezervor regenerator, nu numai demografic, ci în egală măsură şi cultural şi istoric, confirmând cu asupra de măsură spusele lui Nicolae Iorga “oamenii mari se nasc în case mici” cu referire directă la sorgintea rurală a marilot personalităţi ale culturii noastre. Iată zona către care Corneliu Bichineţ îşi focalizează demersul său literar-artistic îmbinând în cartea sa un soi de nostalgie cu abordare ironică, uneori chiar satirică, dar întotdeauna cu compasiune şi chiar durere reţinută. Proza scurtă pe care autorul o preferă în incursiunile sale rustice este cu certitudine la îndemâna sa, pentru că reuşeşte să se mişte cu lejeritate printre personajele şi situaţiile pe care le creionează cu dezinvoltură. Mai mult, într-un spaţiu relativ restrâns pe care acest tip de proză i-l oferă, autorul sintetizează cu acurateţe mesajul pe care vrea să-l transmită şi care rezultă din discursul pe care şi-l propune. Talentul său narativ, cu măiestrie condus către ţinta propusă, pare atât de firesc încât scoate la iveală nu numai o cunoaştere adâncă a vieţii de la ţară (el însuşi fiu al acestor locuri), dar şi o înclinaţie aparte în a prezenta succinct, direct sau aluziv situaţii comune sau inedite, excelând în utilizarea epitetelor specifice locului, a metaforei şi chiar a limbajului neaoş, extrem de sugestiv şi pitoresc mai ales în dialogul personajelor. De aici apare acel comic de situaţie şi limbaj a cărui subtilitate face deliciul lecturii. Sunt pasaje de o savoare aparte în care amuzamentul atinge cote maxime, aşa cum sunt şi pasaje în care compasiunea răscoleşte sufletul. Nu voi recurge la analize stilistice sau literare pretenţioase şi sofisticate prin interpretări, ci voi încerca să subliniez câteva aspecte care particularizează această scriere inedită, mai ales astăzi când proza scurtă pare să fi intrat într-un con de umbră. Aş sublinia pentru început nota de autentic care străbate întreaga scriitură. Contextul în care se desfăşoară acţiunea, ca şi acţiunea în sine de altfel, apare cât se poate de real şi evocă cu acurateţe atmosfera tipică vieţii de la ţară. “Se înnopta. Moş Vasile griji la oi mai întâi, perie caii, le pune aşternut de lucernă, închise găinile şi-i aruncă lui Ipsilante, dulăului, un dărăb de mămăligă, însă acesta nici măcar nu se uită la mâncare, scheuna în poartă, aşteptând ceva care n-avea să mai vină niciodată. Niciodată. În rest tăcere! (pg 20). Scena în sine este o derulare a ritualului 48——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

de seară, mereu acelaşi în ograda gospodarului, indiferent de drama pe care Moş Vasile o parcurge. Este în fapt un ritual care pregăteşte pacea şi liniştea nopţii. Pentru că până la urmă viaţa merge înainte, cerându-şi fără încetare drepturile ei. Un alt aspect este pitorescul care, întocmai ca şi autenticul, parcurge de la un capăt la altul naraţiunea autorului. Este zona în care prozatorul excelează, pendulând între elegiacul sadovenian, patriarhalul lui Rebreanu şi pragamatismul moromeţilor lui Marin Preda. Este cadrul specific, potrivit, în care acţiunea se dezvoltă. “Un vânt şugubăţ se zburli prin porumbiştea închircită, trei, patru ciori făcură ocol pe deasupra casei lui Nacu, parcă dorind să alunge norii, câmpul se umplu de colb, iar aerul se înmiresmă cu amărăciunea pelinului ce crescuse în vara aceasta cât stejarul de înalt. Şi deasupra pădurii cobora un iz amărui de pelin scorojit, iar în zare norii se rostogoleau neputincioşi şi sterpi spre cele trei iazuri sleite de dogoare” (pg 138). De la otava lui Televizor care “era bărbierită cu meşteşug” (pg 136) până la limbajul personajelor, pitorescul este nota dominantă. “Să vină autorităţile. Sunaţi bă la 112, c-aici nu-i lucru curat. Să se constate dacă Dumitru Păscălin a murit suficient ori nu….Aşa-i câte unul,,,!” Maria lui Vranca căuta să fie convingătoare. “ Nu moare dintr-o dată…! Aşa pe bucăţi! Io-te na…! Şi i-a rămas vie chiar tărăşenia…! Nu, ăsta nu-i lucru curat! Oricum, o să ne lămurească cei de la judeţ” (Minunea de la Viişoara, pg 109-112). Chiar dacă dialogul personajelor nu este unul prea bogat în schimb este extrem de sugestiv şi colorat în simplitatea lui. El nu face decât să completeze tabloul sumbru (sau comic) al întâmplărilor în care personajele sunt implicate, ele însele comice prin numele lor; Sultana Gonorica, Traian Sarambel, Marghioala lui Cocalină, Sorocică Drujbă, Eleonora Colţunaş, Turel Pripon, Reclarenţa, Azimut Petecău, Grigore Aghiazmă, popa Lăcustă, Eleodor Ştiubei, primarul Tabacheră şi altele în aceiaşi notă amuzantă şi sugestivă. O zonă predilectă pentru autor este cea a sărăciei, mai ales a celei extreme. Pleacă de la copiii străzii, care în mentalul colectiv se rezumă la constatarea că “Da aşa-i acum, copiii sunt ai străzii (adică ai nimănui n.n,), iar câinii sunt comunitari (adică ai tuturor n.n.)” pentru că din cei trei fraţi, doar el, Nicuşor găseşte această cale“inadaptat nu era decât el, stăpân pe sine, liber în canalizarea sa, alături de alţii ca el, fără acte, fără stăpân, al nimănui” (pg 38) până la o stare de mizerie greu de imaginat pe care un adult şi-o poate asuma. “O mizerie cumplită, păianjeni vechi pe la colţuri,, lut pe jos, resturi de paie şi surcele, scame. În fine în această mizerie nici microbii n-ar fi putut să trăiască, aşa că, fără soţie şi cu motanul Zavaidoc alături, omul nostru trecea în sat, fără ca lumea să-i dea prea mare atenţie, cei doi făceau parte din decor” (Viaţa pe caiet, pg 175). Se vede că la ţară moştenirea caietului cu datorii nu s-a pierdut. El vine din vremuri mai vechi când galiţienii evrei tăbărâseră pe plaiurile noastre şi vindeau pe datorie. De data asta însă caietul Suzanei… “fu salvarea lui Aristotel Căcărează care trecu la muncă ruşinat totuşi de condiţia şi nenorocul lui” (idem) De altfel nici drumul spre sărăcie nu este o raritate în zilele noastre pe care autorul î-l surprinde în “Purcica lui Ghiţă” (pg 143). Exemplul lui Ghiţă macaragiul devine unul emblematic pentru economia noastră de piaţă. Un credit obţinut la o bancă, cu care Ghiţă cumpără o maşină 4x4 pe care să o folosească şi o purcică care să se înmulţească, îl duce repede la faliment, pentru că Suzana fuge cu maşina şi amantul, iar purcica (Luluţa) nu rămâne grea în ciuda tuturor procedurilor folosite. Deşi sărăcia rămâne fundalul majorităţii povestirilor, cel mai dramatic apare însă în “Jungla cea de-acasă” (pg 56) “Azimut Petecău n-avea nici de unele, nimic, nimic, aşa că îl înveli pe băieţel c-un prosop şi-l legă fedeleş cu o sfoară cum văzu-se el…. Sărăcie cumplită în zonă, şomaj, beţii şi fărădelegi, foame. Azimut Petecău om aproape de treizeci de ani, dar arăta bătrân, cocârjat de greutăţi, rufe tot, îngândurat şi nesigur pe viaţa sa” Asemenea descrieri sunt destul de frecvente arătând nu atât preferinţa autorului, cât mai ales preocuparea sa, pentru că degradarea personalităţii este stadiul ultim la care conduce sărăcia, îndeosebi în forma ei extremă, când nici o ieşire nu se întrevede la orizont cu tot curajul şi determinarea unor personaje de a încerca chiar aventura. Este cazul celor trei din nuvela “Destine” (pg 41) Azimut Căcărează, Sultana Gonorica şi Maria Zăbală care, împinşi de sărăcie, i-au drumul occidentului ca “ambasadori culturali!” După o experienţă tristă cei trei se despart; Sultana Gonorica îşi descoperă vocaţia pe noile meleaguri, Maria Zăbală se căsătoreşte cu un italian 49——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

bătrân, iar lui Azimut nu-i rămâne decât varianta devenită clasică “întoarce-te române acasă” (pg 45). Nu lipsesc nici povestirile în care speranţa mijeşte la orizont, sau în care convingerile personale şi deprinderile pragmatice au succes. aşa cum se înrâmplă în “Pădurea de salcâmi” (pg 127), unde Nicolae Paraschiv, prototipul românului adevărat (cum ar spune Eminescu), trece prin vâltoarea comunistă fără să se plece, rămânând neclintit în pofida greutăţilor care i s-au pus în spate de-a lungul anilor de teroare comunistă. Vrednicia, determinarea şi speranţa aveau să-i sape numele în memoria sătenilor şi a dealului care prin munca sa nu a luat-o la vale. Timpurile aveau să se schimbe, dar vrednicia omului şi puterea exemplului personal devin antologice prin vorbele bătrânului Costică Păduraru “ce credeai că numai Neculai Paraschiv a avut cap prin părţile noastre….!?. El a fost întâi, noi după el, alţii după noi şi, tot aşa, tu-i mama ei de viaţă” (pg 135). O notă aparte în structura cărţii este problema moralităţii şi bunei cuviinţe întâlnită încă în mediul nostru rural, aspect care i-ar putea face pe mulţi orăşeni să roşească. Chiar dacă destinul părea să fie altul Camelia se întoarce în satul ei credincioasă pasiunii sale adolescentine pentru Marcu, pe care soarta îl va aduce şi pe el la vatra strămoşească (Casa de la răscruce, pg 27). În aceiaşi notă emoţionantă este şi cuminţenia Ilenei, al cincilea copil (după patru băieţi) în familia lui Eliodor Ştiubei, care după o beţie trăsnet se lasă de băutură, iar fraţii fetei ajunşi la casele lor, dintr-un excesiv sentiment de protecţie pentru sora lor, îi cer cu insistenţă „să fii cuminte”. Chiar dacă Ileana era de mult realizată, ea va rămâne cuminte spre disperarea mamei „Numa voi i-aţi băgat bazaconiile astea în cap. Ce-i asta, fată cuminte la vârsta ei !? (Iubirile unei fete cuminţi. pg 53). Pe acelaşi palier, dar poate cea mai emoţionantă prin mesajul ei, este nuvela „La vie” în care Avram Adam şi Giorgică Ţurcanu, doi tovarăşi de armată şi prieteni, i-au în căsătorie două surori (Ilinca şi Năstica). Meandrele dragostei duc la amarnice trăiri şi remuşcări, despărţind cele două familii. Reîntoarcerea la vatră va fi într-un târziu iniţiativa Ilincăi. „N-o mai putea întoarce nimeni din drumul ei, plin de tristeţe, cunoscut şi necunoscut, dorit cu ardoare ca fiind unul al iertării şi purificării, pentru toţi ai lor, drumul revenirii la matcă, la obârşie” (pg 47). O remarcă specială pentru adepţii lui Bachus al cărui elixir este căutat cu obstinaţie pentru a însoţi atât necazurile cât şi bucuriile, deopotrivă frecvente în viaţa obştei. Această latură existenţială străbate ca un fir roşu întreaga carte. Este de regulă percepută ca acel refugiu binecuvântat în care se retrag îndeosebi bărbaţii, uneori chiar şi femeile,. „Bărbaţii însă n-aveau probleme. Beau de stingeau. Fără selecţie şi neapărat mult pe datorie. Cădeau pe rând sau toţi deodată...” (pg 22), sau mai la vale „ fiecare îşi scoase din buzunar, conform regulamentului bine stabilit, paharul personal. Aveau şi femeile recipiente asemănătoare, mai curate însă, din sticlă sau porţelan” (pg 24). Dacă preţuirea de care licoarea lui Bachus se bucură printre eroii cărţii pare să reprezinte o consolare în timp, mergând adeseori până la uitarea de sine, pentru autor cu certitudine reprezintă acea putere catalizatoare, generatoare de umor şi bună dispoziţie spre satisfacţia cititorului. Credem că aici este valabil ceea ce Blaise Pascal spunea „în puţin vin găseşti adevărul, în prea mult îl pierzi”. Asta ar putea explica de ce autorul găseşte adevărul cu atâta uşurinţă? în timp ce personajele sale aproape sistematic îl pierd. O explicaţie ar fi că aceştia din urmă îşi tocesc mintea consumând şi nicidecum nu o ascut, după cum spunea Eminescu „puţin vin ascute mintea, prea mult însă o toceşte” Poziţionându-ne din convingere de partea înţelegerii autorului pentru această prea umană latură a existenţei noastre, credem până la urmă că domnia sa a devenit adeptul afirmaţiei verificate a lui Ch Baudelaire „cine ştie să bea un pahar de vin bun va găsi în el sclipiri de geniu, picături de umor, dar şi de amor”. Dincolo de aceste trăsături care mi s-au părut esenţiale pentru opera prozatorului Corneliu Bichineţ este originalitatea sa, vocaţia narativă incontestabilă şi îndemânarea în arta scrisului. Pentru că în opera sa personajele sunt vii, dinamice şi mai ales autentice. Ele se regăsesc constant în viaţa satului nostru, cu bunele şi relele sale, în care, din fericire sau nu, cum ar spune Constantin Noica. Cititorul va constata repede că lectura cărţii este nu numai interesantă, ci deopotrivă captivantă, stârnind în egală măsură bună dispoziţie şi compasiune. Pe acest fundal al consacrării în proza scurtă, o întoarcere a autorului „cît mai des la ale sale”, ar fi un real câştig pentru scrisul românesc, aşa cum inspirat prefaţatorul cărţii, Constantin Dram, îşi întitulează introducerea „Când autorul se întoarce la ale lui”.

50——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________ sau

Sunt uneori momente deosebit de importante în viața unei comunități care se cuvine a fi subliniate și trăite cu demnitate și bucurie. Evenimentul din 6 martie 2016, prilejuit de lansarea monografiei comunei Văleni, este unul din aceste momente care cu siguranță va marca de o manieră benefică viitorul acestei străvechi așezări românești. Începând cu această dată comuna Văleni capătă girul și recunoașterea istorică pentru cei 600 de ani de existență, înscriindu-se astfel în rândul comunităților care au pus temeliile de început ale ținuturilor moldave. Ceea ce s-a întâmplat la Văleni prin lansarea acestei monumentale monografii a locului, a fost unul din acele momente fericite în care, toată suflarea comunei ia act de propria istorie consemnată între coperțile unei cărți, întitulată simplu care - coincidență - are tot atâtea pagini câți ani de existență are comuna. Prin această lucrare Octavian Dumitriu – autorul cărții - oferă comunei Văleni un adevărat blazon al identității sale. Apariția acestei cărți se înscrie în ceea ce marele nostru istoric Nicolae Iorga spunea „Istoria unei națiuni nu va fi completă decât atunci când și ultimul cătun va avea consemnată istoria sa”. Și avea dreptate pentru că, până la urmă, istoria consemnează existența concretă a fiecărei comunități în ceea ce au ele mai semnificativ – de fapt viața comunității cu parcursul ei în timp. O carte frumoasă, inteligent alcătuită, bogată în evenimente și imagini, croită parcă pe măsura vechimii și vredniciei oamenilor acestor locuri. Cele 16 capitole ce alcătuiesc cartea sunt tot atâtea studii în diversele domenii care au marcat evoluția comunei; de la așezare geografică, aspecte de toponimie locală, cadru socio-demografic, file de istorie, etnografie și folclor, până la viața spirituală, învățământ, activitate cultural-artistică și evoluție economică. Prin conținutul său, monografia profesorului Octavian Dumitriu, apare mai întâi de toate ca o carte document, pentru că inserează în paginile sale date precise privind evoluția comunei, cu fluctuațiile ei în timp determinate de contextul geoclimatic, economic, administrativ, socio-politic și istoric. În egală măsură consemnează întâmplări, fapte, oameni și evenimente importante, cu impactul lor asupra comunității și de fiecare dată integrate în contextul mai larg al istoriei naționale. Toate evenimentele sunt cercetate cu acribie științifică și prezentate cu acuratețea unui veritabil cronicar, căruia nu-i scapă nimic din ceea ce a însemnat parcursul istoric al comunei de-a lungul celor șase sute de ani de existență atestată documentar. Într-un stil narativ impecabil – deși mărturisește cu modestie că nu are rutina condeiului (realitatea îl contrazice însă) – autorul realizează pagini de o frumusețe aparte, mai ales când descrie pitorescul zonei, natura în desfășurarea ei ciclică, evenimente și cu deosebire portrete ale trăitorilor locului. Aceste descrieri capătă un aspect afectiv-emoțional când se referă la tradiție, obiceiuri, folclor, viața spirituală și cultural-educativă, la personalități ale locului sau plecate din baștina comunei. Deosebit de emoționante sunt paginile care evocă jertfele locuitorilor comunei de-a lungul timpului, pentru apărarea gliei strămoșești și consolidarea statului român, începând cu războiul de independență, trecând prin tragedia primului război mondial și continuând cu enormele sacrificii din cea de a doua conflagrație mondială (Cap. 6, Ani de frământări, pg 107). Dincolo de patetismul justificat al evocărilor, este sentimentul de mândrie patriotică pentru eroii pe care comuna i-a dat patriei, pentru paginile de glorie pe care aceștia le-au scris cu sângele lor și 51——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

respectul pentru jertfa lor pe care generațiile în succesiunea lor îl poartă. Printre numeroșii eroi evocați în paginile cărții se află și legendarul erou al plaiurilor vasluiene – Constantin Țurcanu (alias Peneș Curcanul) care în viața civilă a fost picher al drumului spre Iași, drum ce traversează comuna de la un capăt la altul (pg 111). îi va spune Vasile Alecsandri oprindu-se la podul peste Vasluieț la care picherul lucra. Va fi stat la taifas eroul cu poetul care a cântat, ca nimeni altul, vitejia ostașului român în momentele de răscruce ale istoriei noastre. Nici momentele de cumpănă din istoria comunei nu au fost ocolite, așa cum a fost cazul răscoalei din 1907 (pg 112), în care, prin relatarea sa, autorul se apropie de adevărul istoric și nu de cel consacrat de viziunea socialistă a timpului, sau de cea comunistă de mai târziu. Cei 11.000 de morți în răscoală au fost de fapt 427. Cel care îndemna la răzmeriță, era de fapt unul din sutele de agitatori care împânziseră țara pentru a o destabiliza prin revolta țărănească, în timp ce trupele habsburgice și rusești, ca și a altor vecini hrăpăreți, stăteau cu arma la picior gata pentru a ne pacifica țara. Moment greu pentru țară, generat în principal de abuzurile arendașilor, întâmplător evrei, de tipul lui Juster, Cron sau Fischer. Cele două sate: Văleni și Moara Domnească, cu locuitorii lor – vălenarii și morenii - au pășit împreună prin istorie, și-au construit împreună destinul și tot împreună au străpuns veacurile. Iată de ce poate cele mai frumoase pagini sunt dedicate vieții spirituale - prin evocarea credinței strămoșești și a slujitorilor altarului; folclorului - prin descrierea tradiției și obiceiurilor locului și a oamenilor marcanți care au contribuit la progresul și emanciparea comunei. “ ” (pg 400), justificându-și astfel originea bucovineană (pg 50). Viața este descrisă așa cum a fost ea în diferite etape istorice, marcată îndeosebi de munca grea a câmpului, dar și de alte activități caracteristice vieții rurale. Detaliile de tip gospodăresc, folclorul locului, tradițiile și obiceiurile legate de sărbători și evenimente speciale din viața familiei sau comunității, fac deliciul lecturii, mai ales câ mulți contemporani și strămoșii lor se regăsesc în paginile cărții. Sub acest aspect remarcabil este faptul că cel mai amplu spațiu îl ocupă capitolul Etnografie și Folclor (87 pagini) în care ne este prezintat un adevărat tezaur cultural al locului (p 396). Prin aceste descrieri și evocări cartea așează istoria acestor binecuvântate plaiuri în contextul mai larg al culturii și istoriei naționale. 52——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Nu mai puțin interesantă este istoria personală a autorului, la rândul său o distinsă personalitate care, mai bine de cincizeci de ani, s-a identificat cu viața comunității (pg 564). Pentru că însuși profesorul Octavian Dumitriu este un luptător și, de ce nu, chiar un erou care se regăsește trup și suflet în viața recentă a comunei. Născut pe meleagurile Bacăului (Vultureni), autorul își va petrece copilăria în satul Deleni (lângă Mănăstirea Moreni), a cărei lume mirifică prinde contur în amintirile sale nostalgice „urcatul prin sălcii după pui de vrabie, păscutul vitelor (doi boi și o vacă) pe coasta de lângă Mănăstirea Moreni, cu bucata de mămăligă care a luat-o la vale și țiștarii după ea când s-a așezat la masă, căutarea vitelor prin pădurea Buda situată dincolo de Vlamnic... mersul prin iarbă dimineața când boabele de rouă încă mai străluceau și pădurea răsuna de primele ciripeli ale păsărelelor...” făceau parte din viața obișnuită a unui copil de țară care trăia din plin chiar și bucuria simplă a jocului cu mingea de cârpă: „parcă văd și acum cum alergam cu picioarele goale și cuprinși de euforia jocului (cu mingea de cârpă n.n.), strigam de parcă toată lumea ar fi fost numai a noastră” Frumoasă și minunată era viața la țară privită cu ochi de copil! conchide nostalgic autorul (pg 562). Ajuns la Văleni, prin nedeslușitele căi ale destinului, avea să se integreze pentru toată viața în comunitatea în care a găsit locul propice pentru a-și dezvolta propria vocație „Aici la țară, în oaza de liniște a satului dintre salcâmi am avut mediul prielnic pentru a-mi desăvârși pregătirea profesională, științifică și metodică... pentru a-mi forma o filosofie moral-poetică asupra rostului educatorului în viața rurală și învingerea dificultăților vieții cu vrednicie și onoare” (pg 565). Viața i-a dovedit unul din cele mai simple adevăruri; că nu poți realiza nimic durabil în viață și profesie dacă nu te integrezi trup și suflet locului hărăzit prin forța destinului, pentru că: „pentru mine – spune autorul - pregătirea intelectuală a fost esențială și cred că drumul ales a fost cel corect ce mi-a permis desfășurarea acelor activități compatibile cu starea mea de sănătate fiind și pe placul - prietenei mele –(hemofilia)” Și apoi – mai zice autorul - „ce-i mai încântător decât să te trezești în diminețile de primăvară și vară în acordurile concertului potpuriu atât de frumos ciripit de inimoasa filomelă (privighetoare) care-și duce viața printre ramurile nucilor din fundul grădinii pe sub care curge liniștit un pârâiaș - pârâul Văleni..”. Și din nou „minunată e viața la țară!” Aș face aici o primă remarcă legată în egală măsură de carte și de autor. Dincolo de evocarea cronologică a istoriei comunei, de departe se simte acel sentiment de dragoste, de prețuire și de căldură sufletească pentru tot ceea ce evocă în paginile cărții. O carte scrisă cu sufletul am putea spune, pentru minunatele suflete ale oamenilor acestor locuri, în mijlocul cărora a trăit, s-a împlinit și a creat. O a doua remarcă este legată de însăși viața personală a autorului, în permanență amenințată de riscul vital a unei boli pe care a moștenit-o și pe care a învins-o cu stoicism, acceptare și înțelepciune, numind-o cu empatie chiar, prietena mea. Drama propriei existențe o va descrie într-o carte apărută sub titlul un adevărat exemplu de urmat pentru oricine pășește în viață, cum că, însuși destinul poate fi influiențat prin înțelepciune și asumare lucidă a realității. În acest context aveam să ne cunoaștem. Eu în calitate de medic coordonator al programului național din care făcea parte, el în calitate de pacient. După apariția cărții amintite îmi va spune textual: domnule doctor, eu am trăit destul, îmi cunosc bine prietena, așa că dați medicamentele ce mi s-ar cuveni celor mai tineri pentru că ei au viața în față. Gest de înaltă noblețe. Noblețe născută din suferință și devoțiune, din pasiune și înțelepciune. O victorie a spiritului am putea spune fără teama de a greși. Însă adevărata victorie a profesorului Octavian Dumitriu, este monografia închinată comunei care l-a adoptat. O pagină de istorie care aduce la lumină cei șase sute de ani de existență a acestei așezări și, de ce nu, o pagină frumoasă care se adaugă istoriei neamului românesc. 53——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Poetul Mihai Apostu

Cu poetul Mihai Apostu mă întâlnesc în paginile revistelor literare și, uneori, față în față, la evenimentele culturale care au loc la nivel județean și național, ne vedem mai des în paginile revistei ,,Ecouri literare” pe care, cu onoare, o conduce. De l a do m n i a sa a m do u ă c ă r ț i , n u m a i m u l t e : ,, Di a l o gu ri perpendiculare” ( Editura ,,Pamfilius”, Vaslui, 2001) și ,,Poemele auguste” ( Editura PIM, Iași 2010). Am aflat, cu bucurie, că, între timp, a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Și cum toate au menirea lor, a venit , în sfârșit, timpul să-l recitesc pe Mihai Apostu, dar de data aceasta, cu creionul în mână. S-o luăm metodic, de la ,,Dialoguri perpendiculare”( Oare nu-i și acesta un dialog?), pentru că și poetul Mihai Apostu o ia de la… Adam și Eva ( ,,Cântul creației”). După lectura primelor poeme, încercam să definesc poetul, dar o face el însuși, afirmând că este: ,,o cameră mobilată”, însă nu orice fel de cameră și nu cu orice fel de mobilă ci o cameră ,,în care căprioarele se adapă/ în care vin cerșetorii în noapte/ vin vrăjitorii ce descântă în șoapte.” Poetul are desigur și o iubită care, ,,are și ea o cameră separată/ în care așteaptă să fie curtată”. Ce este poetul Mihai Apostu? Este ,,un amestec de tren accelerat” sau ,,o bombă cu focosul montat”. ,,Dacă e nevoie pot fi/ un întreg univers,/ pot fi un cântec,/ un blestem, un vers.” ,,Dar ce-i mai important,/ am un fuior de lumină/ pentru care în fiecare noapte fac zi.” Tema existențială a marii treceri este tratată cu un zâmbet plin de tristețe: ,,Sunt trist văzândumi astăzi bucuria/ și plâng dezastruos de-atâta râs,/ mă văd cum îmi elimin viclenia/ călătorind în grabă spre apus.” ( ,,Călător spre apus”). Mihai Apostu capătă ,,Viză pentru infern”, desenează ,,Cercuri parțial egocentrice”, stă ,,De vorbă cu atlanții” ni se confesează: ,,Viața mea și-a voastră/ o prind cu mare grijă/ mereu în poezie”. Câte o creație, din când în când, ne amintește de Marin Sorescu: ,,Mai departe facem aceeași economie/ la cafea, țigări și erori./ La urmă vom lăsa moștenire / un munte de poeme/ și unul de scrisori/ întru veșnica noastră pomenire” ( ,,Mai departe”). Istoria, civilizația asiro-babiloniană, îi oferă poetului surse de inspirație: ,,Istorii crunte, crude și duioase/ găsesc în tot Egiptul pregătite/ suflând în praful vremilor cețoase/ încerc să o găsesc pe Nefertiti” ( ,,Cleopatra”). Mihai Apostu crede, ca Shakespeare, în fantasmele sale dar nu crede în acei ,,Poeți trucați pe strada poeziei” care, din păcate, sunt din ce în ce mai mulți: ,,Eu nu cred în poeții bolnavi/ de propria glorie, nu cred/ în poeții ce-și duc bocancii/ plini de lut în imperiul muzelor/ terfelindu-le grațioasele imagini.” O ,,Doină” este inspirată din durerile noastre de după ᾽90 crescute însă pe durerile vechi; poetul contemporan are iluștri înaintași: pe Eminescu, pe Coșbuc, pe Arghezi… ,,Bate vântul, frunza-n soare/ apa-ntoarsă-i în izvoare,/ mama plânge în tăcere,/ iar eu tot mai greu mă sui,/ parcă sunt al nimănui.” Izvorul de apă vie al creației sale este propria existență: ,,Viața rămâne totuși o carte” ( ,,Vers cu adresă”). Trecutul apropiat este rememorat cu nostalgie: ,,Eram tânăr, eram frumos/ acum scriu versuri pe așchii de os” ( ,,Eram tânăr”). În unele poeme sunt vizibile accentele de satiră socială cu aluzii, cu ironii fine și cu umor: ,,La școala în care se eliberează/ diplome de analfabeți/ a sunat de ieșire./ Recolta e bună față de rezultatele de ieri./ Avem randament ridicat/ la repartiții în fabrica de șomeri./ Guvernul declară că stăm bine/ la producția de lapte de cuc/ de mătci de albine” ( ,,Vals pe ultimul val”). Cântecul popular devine și el izvor de inspirație: ,,Leliță cârciumăreasă/ Lasă-ți sânii peste masă/din butoaie iubiri varsă/ inima să-ți fie arsă,/ privirea să-ți fie stoarsă/ ca să-ți cânt în drum spre casă/ frunză albă de mireasă/ refuzată și aleasă/ ca să vezi ce dor m-apasă,/ leliță cârciumăreasă. Mihai Apostu este poetul contemporan care stăpânește deopotrivă tehnica versului clasic și modern, are un cult pentru ,,Limba maternă”, pentru poezie și pentru ,,Poeții” adevărați, evantaiul inspirației sale este destul de larg, timbrul vocii sale este de acum cunoscut, iar previziunea sa din ,,Ultimul volum” este împlinită: ,,Un cititor de-aiurea o să vadă/ într-un decor atât de prăfuit/ în pumnul meu născut de sub zăpadă/ chiar ultimul volum mototolit.” (Despre ,,Poemele auguste” în numărul următor al revistei ,,Ecouri literare”.)

Petruș Andrei 54——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Acasandrei Șerban................................................57 Alexandra Sandu..................................................59

55——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________ „...O poftă animă și-mi bântuie împrejurul, și cu o ciudată forța vlăguirea mă îmbrâncește constant, convingându-mă să dorm, distant de cele înconjurătoare, cu multă nepăsare îmi calcă pe grumaz uimirea, curiozitatea, care muribundă abia mai scâncește, sub greutatea care-mi apasă ca un bocanc pleoapele. Adorm în cele din urmă, cu ochii deschiși, indiferent de ughiul pleoapelor, întins și ciolănos ca un cotoi în tolănirea sa, iar atenția mi se rarefiază și mă înconjoară ca țărna iscată de zvâcul trupului. Dorm într-o astfel de ipostază de multe ore, ceasuri întregi, lenevesc și mă cuibăresc în cercul descris de postura mea relaxată, cerc care fiind detașat de plan și la fel de ignorant ca și mine își arogă drepturi suplimentare față de legislația legilor concretului, și cutezător începe să facă salturi până la formă de sferă. Nu la fel de îndrăznețul trup rămâne docil receptând ariile și ritmurile, interpretate zgomotos de mediul înconjurător, gălăgie care reverberându-se prin mine, se stoarce prin corzile vocale într-un tors mocnit, care vibrând mă împinge în sfera ce se ridică prelingându-se. ” „...Ultimul giumbuș pus în scenă de ironicul animal ce-mi ilustrează natura parametrilor, a fost o altă replică doldora de sarcasm la dorințele brute și lacome ale omului orbit de lumina artificială. Cum bunăoară îmi surâdea îndesirea părului facial, sunt consternat și profund amuzat să constat ca vibrizele îmi părăsesc interiorul nasului pentru a căpătă dimensiunile și funcționalitatea biologică de care dispun și felinele de orice mărime. Mai în glumă, mai în serios, o eroare este strecurată legat de dimensiunea acestor mustăți și de potența pe care o pot dezvolta, n-am mustăți de motan, râs, pumă, tigru ori de leu, ci de zeu, cu care mă lungesc tactil către bolta cerească. Pipăi norii, le strâng mâinile din bucuria revederii, sărut stelele, ating orizonturile, le cuprind, mă întind pe boltă și părăsesc motănelul de mai de jos, odată ce-i cobor pleoapele, și-mi las ochii să respire în aerul curat al armoniei regăsite cu universul, al veșnicului și liniștitorului cer. De pe așternutul meu ceresc, privirea mi se topește și amestecându-se cu agitația gândurilor, lumina din ea se incheagă în soare, iscând un crepuscul ce nu-mi atrage atenția, ea fiindu-mi loială, alipită, căci sunt pe cale să ad...” „După un timp totul era gri iar eu mă simțeam ca o legumă vestejită. Într-o dimineață priveam răsăritul absent când mama vine lângă mine cu o ceașcă mare de ceai. -E frumos... -De ce ești trează? -Țipi în somn de multe ori... -Știu, mă trezesc plângând și speriat de moarte; dar când mă trezesc nu îmi aduc aminte visul... de ce? -O visezi des? -Mereu, mă bântuie? -Dragul meu, am să-ți spun ceva... Îmi este rușine că nu am avut puterea să-ți spun până acum. -Ce este? -Când erai mai mic ai fost împreună cu ea; va iubeați mult, foatre mult! Într-o zi v-ați logodit. Când vă întorceați de la primărie un tir a intrat în mașina voastră. Ai avut amnezie parțială iar de acest incident ai uitat. Amintindu-ți de ea ai dedus ca te-a lăsat, iar eu te-am lăsat să crezi asta pentru că îmi era teamă că te va afecta mult mai tare decât starea ta din spital... Eu tăceam și ascultam tot ce-mi spunea mama... mă uluia totul! -Vrei să o vezi? -Da! -Atunci haide! Și am plecat în zorii zilei . Nu mi-a spus unde mergem, tot ce știam e că vom ajunge la ea. Drumul a fost unul tăcut și liniștitor datorită pustietății lui. Când am trecut pe langă o florarie am intrat și am cumpărat un buchet mare de trandafiri roșii la care am adaugat un bilețel pe care am redactat "Iartă-mă că te-am uitat. Te iubesc!". După aceea ne-am continuat drumul misterios. Când am intrat în cimitir nu știu pentru că eu eram ocupat cu gânduri cu și despre ea. Ne oprim în fața unui mormânt și la început nu înteleg. Dar după ce observ fotografia ei mă cuprinde o nebunie lăuntrică. Dacă era în fața mea o puteam strânge în brațe iar emoția era mult mai mare; dar așa lacrimile mele curgeau în neștire... După un timp mama mă luă de mână și plecăm din locul în care ea a rămas pe veci...” 56——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

ACASANDREI Șerban

Giumbuș

De la stânga la dreapta, în sus și în jos, îl trântesc, mă zbârlesc la el, îl pălmuiesc, o zi întreagă, cu atenția răsfrântă pe el, îl agit în așa manieră, pe el, ghemul ce-mi stă agățat între gheare. Aseară am adormit promițându-mi că o să-mi investesc agerimea, odată cu zorii să mă apuc să descurc toate încâlcelile din ghemotocul întremat de firul existenței mele. Cred că-s felin, și mi-au stârnit așa păreri îndraznețe, serile de curând, după care mă găsesc tot mai consumat, obosit, departe de mine și mai aproape de somn. O poftă animă și-mi bântuie împrejurul, și cu o ciudată forța vlăguirea mă îmbrâncește constant, convingându-mă să dorm, distant de cele înconjurătoare, cu multă nepăsare îmi calcă pe grumaz uimirea, curiozitatea, care muribundă abia mai scâncește, sub greutatea care-mi apasă ca un bocanc pleoapele. Adorm în cele din urmă, cu ochii deschiși, indiferent de ughiul pleoapelor, întins și ciolănos ca un cotoi în tolănirea sa, iar atenția mi se rarefiază și mă înconjoară ca țărna iscată de zvâcul trupului. Dorm într-o astfel de ipostază de multe ore, ceasuri întregi, lenevesc și mă cuibăresc în cercul descris de postura mea relaxată, cerc care fiind detașat de plan și la fel de ignorant ca și mine își arogă drepturi suplimentare față de legislația legilor concretului, și cutezător începe să facă salturi până la formă de sferă. Nu la fel de îndrăznețul trup rămâne docil receptând ariile și ritmurile, interpretate zgomotos de mediul înconjurător, gălăgie care reverberându-se prin mine, se stoarce prin corzile vocale într-un tors mocnit, care vibrând mă împinge în sfera ce se ridică prelingându-se. Hoinăresc necârmuit, și străbat bezmetic oceanul liniștitor ce mi-e întins înainte, îi înfrunt fioaroasele furtuni și încerc a-i cuceri crestele, sunt singur, și nu am habar de ce e în urma mea, sunt singur și am vârful gândirii catarg, sunt pierdut și am o nevoie ucigătoare de țărmuri. Mi-am pierdut ancora, ori urc deja pe nori de pe ape, se întunecă și urc fără ambarcațiune, echipaj ori echipament de salvare spre beznă, de teamă deschid ochii. Ochii îmi văpăiază aprig, angrenând ecoul indispoziției, care treptat îmi irită pleoapa pe interior și obligă bietul și plăpândul tegument să-mi deschidă, și să mă lase să curg cu întreg oceanul din sfera visului în lumina externă. Oh, cât noroc pe sensibilitatea trecerii! Și ce bucuroși ochii, supraviețuitori doar doi aici, că pot respira. Năuc, las să iasă un dezmeticitor gângur, icnesc un sunet ce tremură ca un fir tras din bob de miere vreme ce se disipă omogen în jurul meu, sunt un motan repezit din pacea tolănelii sale, petrecut de o oglindă. Din orice unghi privită, din orice colț auzită, starea mea și exteriorizarea ei, transmit neputință și confuzie, o suferința rezultată din lipsa de răspuns la multele întrebări ce-mi guvernează lăuntrul. O fierbinte și radiantă rugă e întinsă ritmului superior, factorilor decizionali universali, vă implor o urmă, un indiciu spre tainica cărăruie ce m-ar duce înapoi în calmul ca de ocean, și plutirea dulce a somului și a ordinii ce mi-e atât de străină în aceste circumstanțe. Așa cum o înțeleg eu însă, neputința mea, nu mi-e slăbiciune, lipsă de soluții, ci alternativă, nu duc lipsa cuvintelorda, chiar că de fiecare dată când dau de schimburi de replici, abia miorlăi niscavai cuvinte reținute, seci. Nu le-am rătăcit, le pot articula, le pot arunca, oferi, altora, dar nu le pot întrebuința în definitiv. Limbajul articulat prin sunete mi-l am inert, greoi, aproape imobil, destinațiile pe care le setam anterior cuvintelor, le programam ca pe niște meticuloase rachete cu rază mare de acțiune, ce ating punctul impus cu inacuratețe minimă și cu impact tectonic. Ce mai lansez pe calea asta, au funcționalitatea unor baloane, și sparte pe deasupra, sunt goale de vreo consistență, o pieliță superficială ce nu poate emite decât un zgomot, penibilul poc ce marchează colapsul și sfârșitul scurtei călătorii întreprinse. Din unghiul ăsta vezi și cât de scurte li-s picioarele, de nu ajung nicăieri unde-și propun, și de ce-s mai odioase deja și decât minciunile pentru urechile-mi larg deschise pentru a recepta esență. Evaluând apariția acestei funcții psihice în tolba mea de instrumente de deziluzionare, și a limbajului articulat în origini, pot vedea raporturile dintre biologic și psihologic, și cum vin unul în ajutorul altuia, psihicul scornind în acest scop felurite 57——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

pârghii, sisteme, funcții ce să stea la îndemâna unui trup slab și plin de nevoi, ce se dezvoltă lent și stadial. Copilul creează din neputința sa, din nevoia prezenței unui părinte și a tuturor cheilor universului pe care acesta le învârte pe degetul mic, semnale intermitente, mai puțin gălăgioase decât plânsul și răcnitul, bojocii solicitați minim intonează - Ama Apa din aceeași mecanicitate a simbiozei trup-psihic, învață să calce și să meargă într-o direcție în vederea împlinirii nevoii de deplasare, explorare, cunoaștere, asemănători primilor pași, cuvintele-mi au fost până de curând apăsate, convinse, încărcate cu forța și ritmul meu, și îndeplineau un mers zvelt ce mă ducea mereu la destinație. Dacă limbajul mi-ar fi un membru ar fi un picior paralizat, nervurile nu-l mai leagă de creier și acesta nu mai poate păși în direcțiile pe care acesta le dictează, cum nici cuvintele ce le dețin nu-mi mai sunt legate de creier și nu rămân decât baloane fisurate ce cad foarte aproape de mine, cel care le umflă zadarnic. Am mers mult până să-mi omor piciorul, am perindat continente în sus și-n jos pe foi veline, am călcat, alteori am țopait, cert e că am lăsat urme. Failibile și acum penibile pentru eul de astăzi ce și-a coborât zveltețea din minte în mușchi, tendoane, sânge, singura tensiune din voce rămâne într-un tors vibrant, pe care din simpatie îl las uneori să revadă deșertificatele continente și să scoată stăvilele fluviilor de linii arbitrare, să deseneze. Investind tot mai multă energie în gângureala jucăușă mă desprind iară și în loc să zbor ori să plutesc, mă destram în undele sincere și iuți ce se îmbulzesc în dorul fierbinte în care mi se înghesuie întreaga ființă, sunt dedicat și cu scopul implantat ca și busolă pe navele din unde sonore, mă întind prin întreaga flotă spre toate unghiurile naturii, scotocind după țărmul comorii rătăcite. Mă joc foarte mult, și e solicitant pe mai multe planuri, un proiect de cunoaștere ostenitor, iar a cărui anexă, cunoașterea de sine a ajuns să mă pună mai aproape de feline, de simplitatea și bucuria cu care explorează, decât de orice alt seamăn. Regăsindu-mă, resimt și dorul și bucuria somnului, odihnii, liniștii, care să tempereze sângele zvăpăiat de parcursul zilei. Cu atât mai tare-mi jelesc membrul neputincios, cum m-ar duce mai aproape de somn limbajul? Cu ce cuvinte să chem ordinea universului? Cu ce lasou să-l cuprind pe tot? Să-mi fac crâng trupșorul și să-mi brodez din fire de blană, coadă, vene, o plasă cu care să agăț armonia, soarele molcom, norii empatici, liniștea amurglui, probabil mi s-ar scurge puțin pe traseu, dar cu siguranță nu s-ar sufoca de oxigen ca sângele ce animă pașii limbajului de care am rămas olog. La fel cugetând, am ajuns să-mi fiu simpatic, drăgălaș, prin frustul chip al simplității, ce mi se cioplește pe față datorită valurilor ce trântesc sălbatic pe dinăuntru. Generate și antrenate de o poftă imensă, tăinuită, luând forma unei limbi cu papile gustative proeminente și imflamate ce tresaltă. Nostimă, pătimașă de teapa telenovelelor, vulnerabilă în fața deliciosului gust stârnit de ironia contradicțiilor ce mă guvernează nu doar pe mine, ci pe toți, dar mai ales pe alți semeni înrădăcinați într-aceeași sămânță învârtoașată de curiozitate. Din această sămânță înflorește înaintea dumneavoastră, un la fel de nostim, pătimaș, dar mai lipsit de scopuri, suflet, fără direcții, complet lecuit de cupiditate ori dorința vreunei împliniri materiale, odininioară nemulțumit de parametrii biologici aș fi dorit dobândirea unei maturități prin aparență, o notă de masculinitate, accentuată prin pilozitate.Trupul actual, ca de pisică, este în simbioză cu spiritul acrobat ce continuă să facă salturi temerare în câmpul vostru perceptiv încă de la primele cuvinte așternute, ele au servit drept plasă de siguranță, susținându-l în câteva rânduri, și plasându-l în proximitatea voastră transmițând fie frica clipei dezechillibrului, fie dragostea și bucuria din curajul saltului. Ultimul giumbuș pus în scenă de ironicul animal ce-mi ilustrează natura parametrilor, a fost o altă replică doldora de sarcasm la dorințele brute și lacome ale omului orbit de lumina artificială. Cum bunăoară îmi surâdea îndesirea părului facial, sunt consternat și profund amuzat să constat ca vibrizele îmi părăsesc interiorul nasului pentru a căpătă dimensiunile și funcționalitatea biologică de care dispun și felinele de orice mărime. Mai în glumă, mai în serios, o eroare este strecurată legat de dimensiunea acestor mustăți și de potența pe care o pot dezvolta, n-am mustăți de motan, râs, pumă, tigru ori de leu, ci de zeu, cu care mă lungesc tactil către bolta cerească. Pipăi norii, le strâng mâinile din bucuria revederii, sărut stelele, ating orizonturile, le cuprind, mă întind pe boltă și părăsesc motănelul de mai de jos, odată ce-i cobor pleoapele, și-mi las ochii să respire în aerul curat al armoniei regăsite cu universul, al veșnicului și liniștitorului cer. De pe așternutul meu ceresc, privirea mi se topește și amestecându-se cu agitația gândurilor, lumina din ea se incheagă în soare, iscând un crepuscul ce nu-mi atrage atenția, ea fiindu-mi loială, alipită, căci sunt pe cale să ad... . 58——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

ALEXANDRA Sandu HER

Un observator al lumii în care trăim. Gândurile sale sunt niște gânduri și ruine a unei ființe care a trăit fără griji în această lume; asta până când a început să observe detaliile din jur, firea oamenilor. Acest personaj încearcă să-i înțeleagă pe cei din jur, să le priceapă intențilie și trăirile; dar totul devine complicat atunci când începe să descopere propriul trecut.

LIPSEȘTE CEVA...

Soarele strălucește atât de frumos afară iar eu sunt închis într-un birou astăzi. Totul e plictisitor când stau aici. Urăsc să fiu captiv în propriul meu corp și într-un birou cu multe hârtii. Nu-i înteleg pe unii oameni care pot să stea aici fără nici un fel de probleme; ba chiar, își iau munca după ei acasă. Ei nu au suflet? Nu au o familie? Nu au nimic? Uneori mă întreb dacă așa cred și ei despre mine pentru că sunt singur dar greșesc pentru că... -Domnule Frod? -Da... Linda? -Aveți un apel pe linia 4. -Mulțumesc. Alo? Mama, bună... Da mama, sunt la birou... Da, dar știi că nu-mi place aici... Pot să vorbesc puțin cu bunicul?... Heeeei, bunicule!... Da, da știu că nu ești bătrân dar tot bunicuțul meu ramâi, deci tot așa îți voi spune.... Da, știu, și mie îmi e dor de voi... Promit că voi veni cât de curând posibil... Sau poate poți... Cum? Nu se poate? Bine bunicule, promit ca voi veni cât de repede pot. La revedere... Oh, îmi este atât de dor de bunicul. Să pot zburda liber pe imașuri, sau să-l pot scoate pe Dark la galop. Să-mi simt sufletul liber și să mă simt împăcat cu natura. Abia aștept să merg la țară și să-i văd pe toți... -Domnule Frod? -Da... -nicidată nu-mi amintesc numele ei- ...Linda? -Este ora 17. După ce ascult stau și analizez informația și treptat îmi apare pe față un zâmbet. Mă ridic în grabă căutându-mi servieta. Când în cele din urmă o găsesc, o zbughesc pe ușă. -Libertateee... Probabil secretara mea a rămas uimită și râzând, dar nu îmi pasă. În drumul meu spre casa văd o mulțime de oameni care la rândul lor se întorc de la serviciu. Diferența dintre mine și ei este totuși una uriașă: eu sunt vesel că am scăpat din acel birou cu munți de hârtii ce te amețesc doar când le privești totul este așa de mohorât și gri... de ce oamenii nu pot oferi puțină culoare lumii lor. Ha! Și o mai numesc realitate - ceva unde visele se împlinesc. De fapt lumea viselor și lumea spirituală este mult mai vie și plină de speranțe pentru gândurile noastre, țelurile noastre; cel puțin din punctul meu de vedere... Ajungând acasă scap de costumul ăsta atât de formal și incomod îmbrăcându-mă mult mai lejer. Îmi pregătesc o salată și un pahar mare de suc de portocale pe care le termin cât ai clipi. După cină îmi iau chitara Musique și merg pe balcon: apusul este superb! după câteva acorduri o las să-mi construiască o melodie nouă. Noi doi mereu îi cântam marețului soare care dispare pe măsură ce melodia continuă adânc în noapte. Simt că totul este perfect, dar totuși lipsește ceva...

WHISKY

Noaptea trece așa de greu când nu poți dormi...Urăsc să-mi aduc aminte că am avut odată un suflet care se prefăcea că mă iubește, pe când ea nu știa ce e dragostea. Nu știu de ce dar am perioade când am coșmaruri cu ea... ma trezesc țipând și... 59——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Iarăși sunetul ăla enervant. -Alo? -Bună dimineața domnule Frod. Mă scuzați că vă sun de dimineață, dar trebuie să veniți la birou astăzi neapărat. -Serios? -Da da... îmi pare rău, știu că nu vă place aici, dar trebuie... -Bine, vin cât pot de repede. -Sunteți sigur? -Da... La revedere. -L-la revedere, domnule Frod. Mă ridic din pat fără vreun chef de viață, îmi fac rutina și sunt gata de plecare în 20 de minute. Azi nu sunt în apele mele deci voi sta la birou, deși nu cred că-mi va trece. Astăzi nu vreau să văd pe nimeni deci îmi iau masinuta si plec spre birou. Simt ca mor... totul e asa anost si monoton dintr-odata. Ziua mea trece greu si fara vreun folos pentru sufletul meu. Totul se încheie când închid ochii cu capul pe perna: în seara asta am baut whisky si îmi simt capul greu de gânduri. Totul se reduce doar la sunete A doua zi sunt la fel de pierdut în gânduri ca si ieri, nu stiu ce se întampla cu mine... O visez încontinuu, ma bântuie. Doamne , trebuie sa fac ceva...Nu mai simt ca traiesc... Privesc pe fereastra si ramân cu pixul pe o foaie alba. Ma trezesc din transa doar atunci când Linda ma întreaba de prânz. -Da.. vin imediat. Dupa ce pleaca observ ca scrisesem ceva pe respectiva foaie: un scris dezordonat si scris crucis pe foaia imaculata.... : Simt că totul e perfect dar parcă ceva lipsește și anume conștiința-mi defectă ce mereu îmi pune inima într-o mare dilemă într-o antiteză lăuntrică de care chiar propria-mi ființă s-a încâlcit în pânza confuziei... confuzia de a nu eșua sau de a nu rămâne singur în negura vremii datorită profesiei pe care o dețin... ziua întreagă mă pierd între file cu cerneală; totul e standard: albnegru... unde mă pierd cu firea în hârtii uitând de lucrurile vitale sau frumoase ce le-aș putea face... să mă joc cu culorile minunate ale peisajului... să le admir... să le sorb esențialul și să mă pot regăsi între verdele tulpinii și razele jucăușe ale soarelui. E banal uneori, dar înteleg că pierd noțiunea timpului și îmi las viața să treacă pe lângă mine iar eu stând într-un birou plin de hârtii și irosesc clipele pe necesitatea primordială a lumii de a lucra la un serviciu pentru a supraviețui. Simt adesea o controversă ce mă distruge dar mă completează frumos... chitara... sunetele ce-mi ating corzile sensibile ale sufletului în amurg de searaă... dilema morală... Citesc și rămân uimit: eu am scris asta? Asta gândeam? Habar nu am... În orice caz, tebuie să merg în sala de mese. Toată ziua este una plictisitoare iar eu nu am chef de nimic. Linda observă că nu sunt bine și mă roagă să merg acasă, să mă liniștesc. Ce angajați grijulii am; zâmbesc și plec de la birou. Pe stradă totul pare în nuanțe de gri și deodata zăresc un chip cunoscut. Era ea. Chipul ei mă face chiar și astăzi să tresar. Eram pe trecerea de pietoni când am zărit-o. Am auzit un claxon de mașina iar cerul s-a întunecat deodată. Cad, simt cum mă prăbușesc, nu vreau asta dar corpul meu nu mă ascultă. Totul se reduce doar la sunete, care în cateva minute se transformă în scârțâituri groaznice iar apoi simt că adorm pe un așterut pufos...

ÎMPĂRATUL SUFLETELOR ȘI UN VIITOR SPIRITUAL

Simt prezența cuiva și vreau să mă trezesc dar ceva nu mă lasă să fac asta. Ceva e mai puternic decât mine și mă trage înapoi în întunericul acela calm dar totuși sinistru din care mă zbat cu toate puterile să plec. -Staaai... - Ci- cine ești? -Doar staaaai... Vocea părea că se aude de nicăieri și totodată de pretutindeni. Se ascunde cumva de mine? 60——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

-Vino la lumină! Strig încât să mă poată auzi chiar și acei oameni cu aripi de care îmi povestea bunica mea când eram mic. Cum le-o fi spunând oare...? -Aici nu există luminaaa.... Vocea începe să mă înspăimânte dar găsesc niște curaj și întreb: -Dar unde suntem? -În vidul absolut. Aici nu există viață sau lumină, bine sau fericire, nici gânduri bune... absolut nimic! Aici e doar negrul care domină! amintirile dureroase și regretele veșnice! Bun, deja începe să mă sperie... -Dar... eu de ce sunt aici? -Tu ești pe moarteee... Bine, mai mult mort... Puteam să te omor de mult, dar vreau să văd ce se întâmplă cu sufletul tău. Mereu m-a fascinat povestea ta, micule om! Aș vrea să văd dacă poți scăpa de mineee... Uite, poți pleca chiar acum. Poarta Neînvinșilor e chiar acolo, deschisă. Te așteaptă să pleci. Așa cum voiai de la început. -Știu că nu mă vei lăsa să plec fără ceva în schimbul sufletului meu... Cred ca voi mai sta puțin la un ceai... -Ești sigur? O secundă în Împărăție poate însemna un an, iar un an poate însemna o secundă pe Pamânt... -Da, sunt sigur! Spune-mi.. -Împăratul sufletelooor.... -Împărate, de ce te fascinează povestea mea? -Tu, de mic suflețel ai văzut doar binele. Ai vrut să-ți creezi propria lume în care banalitățile să nu existe! Tu nu crezi în dumnezeu, tu nu crezi în diavol! Totul trebuie să aibă o explicație în lumea ta, și ai dreptate! Ești printre puținii care au înțeles că lumea nu e cum o văd ceilalți, ci e așa cum o vede fiecare. Totul se rezumă la tine în univers! Vreau să văd dacă măcar tu nu te vei întoarce la frica unor atotputernice existențe sau dacă vei putea trece de acea poartă deschisă... -Ai spus că au mai fost oameni ca mine, ei nu au trecut din cauza credinței? Și de ce aș fi eu mai special? De ce mai încerci cu mine dacă ei au eșuat deja? -Pentru ca... Marii timpului au prezis sfârsitul la o anumită dată pe Pamânt. Cei care le-au găsit înscrisurile au crezut că este vorba despre moartea Pământului lor iubit, dar nu este așa... Aceia spuneau despre sfârșitul domniei mele peste sufletele diferite. -De ce doar peste noi? -Ceilalți nu ajung la o viață după dispariția corpului... Ei nu există decât în gândurile proprii... Nimeni nu ajunge aici dacă crede în banalități prostești care le ruineaza viața până la urmă... -Poate și-au închipuit aceste atotputernice pentru a putea face pe cineva vinovat atunci când ei au necazuri.. -Da! Așa! Astfel gândesc și eu micuțul meu discipol... Deci ce zici? Mai stai pe aici sau pleci și te reîntorci când vei fi pregătit.

MORT? NU SE POATE!!

Dupș ce Împăratul îmi spune acestea, ceva începe să mă sufoce pe dinăuntru. Tot ce pot să spun sunt doar frânturi de cuvinte... Puterea gândului meu de a-și imagina conversația începe să dispară iar totul se reduce iarăși la un negru infinit. Deschid ochii buimac și încep să caut ceva cu privirea; ce anume nici eu nu știu sigur. Încerc să îmi dau seama unde sunt dar.... ceva e diferit. Privesc în sus: văd cerul cenușiu. Încerc să mă mișc dar o fac cu greu: capul meu se mișcă cu încetinitorul spre stânga și observ că eram în mișcare; o mișcare lentă și mergeam cu picioarele înainte. Încetul cu încetul îmi recapăt auzul și aud pași; pe cineva plângând; o cântare religioasă spusă de o voce grava... CE SE ÎNTÂMPLA? CINE E CEL ÎNMORMÂNTAT? EU? NU SE POATE!! În acel moment mă îngrozesc și mă ridic în capul oaselor. Toți cei prezenți se opresc speriați iar mama vine și mă îmbrățișează în timp ce tata încearcă să mă scoată din patul de veci. În toata acea valmășeală observ de sus un chip familiar: al ei. Îl văzusem și ultima dată și uite unde am ajuns! Oh , dacă ar ști ce mi-a provocat în inima... cât de mult m-a durut când a plecat așa cum a 61——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

plecat... Curând toate acestea prind viața și încep să alerge prin mintea mea. Vreau să-i spun toate acestea și odată ce mă vad în picioare și sunt sigur de ele, pornesc spre ea prin mulțimea îngrozită. Ajung lângă ea și nu pot rosti un cuvânt... sunt pierdut în ochii ei... Nici ea nu spune nimic ci doar mă sărută privindu-mă în ochi, ceea ce mă face să-mi dau seama că ea tocmai m-a trezit din rătăcirea sufletului. Nu face nimic, doar se întoarce și pleacă cu grația-i obișnuitaă. Nu mai simt nimic, totul devine ca un film în jurul meu iar eu mă las în voia unor mâini care mă duc undeva... departe.

CIMITIR?

După un timp totul era gri iar eu mă simțeam ca o legumă vestejită. Într-o dimineață priveam răsăritul absent când mama vine lângă mine cu o ceașcă mare de ceai. -E frumos... -De ce ești trează? -Țipi în somn de multe ori... -Știu, mă trezesc plângând și speriat de moarte; dar când mă trezesc nu îmi aduc aminte visul... de ce? -O visezi des? -Mereu, mă bântuie? -Dragul meu, am să-ți spun ceva... Îmi este rușine că nu am avut puterea să-ți spun până acum. -Ce este? -Când erai mai mic ai fost împreună cu ea; va iubeați mult, foatre mult! Într-o zi v-ați logodit. Când vă întorceați de la primărie un tir a intrat în mașina voastră. Ai avut amnezie parțială iar de acest incident ai uitat. Amintindu-ți de ea ai dedus ca te-a lăsat, iar eu te-am lăsat să crezi asta pentru că îmi era teamă că te va afecta mult mai tare decât starea ta din spital... Eu tăceam și ascultam tot ce-mi spunea mama... mă uluia totul! -Vrei să o vezi? -Da! -Atunci haide! Și am plecat în zorii zilei . Nu mi-a spus unde mergem, tot ce știam e că vom ajunge la ea. Drumul a fost unul tăcut și liniștitor datorită pustietății lui. Când am trecut pe langă o florarie am intrat și am cumpărat un buchet mare de trandafiri roșii la care am adaugat un bilețel pe care am redactat "Iartă-mă că te-am uitat. Te iubesc!". După aceea ne-am continuat drumul misterios. Când am intrat în cimitir nu știu pentru că eu eram ocupat cu gânduri cu și despre ea. Ne oprim în fața unui mormânt și la început nu înteleg. Dar după ce observ fotografia ei mă cuprinde o nebunie lăuntrică. Dacă era în fața mea o puteam strânge în brațe iar emoția era mult mai mare; dar așa lacrimile mele curgeau în neștire... După un timp mama mă luă de mână și plecăm din locul în care ea a rămas pe veci...

SFÂRȘITUL TIMPULUI

Din perspectiva naratorului: El realizează că existența lui depinde de ea: nu poate sta cu ea și nici fară ea. Ea încă încearcă să-l viziteze; astfel bântuindu-l uneori. El în timp devine un om anost cu activități monotone, iar peste 50 ani el moare și ajunge să fie încoronat ca Împăratul Sufletelor. Linda moare și ea iar datorită sufletului său devine secretara lui Frod... urmându-și vechea meserie. Iar EA este găsită printre gândurile sale mereu, pentru că el în timp înțelege că are nevoie de amintirea ei pentru a putea exista. -Linda, cine va fi urmatorul? -Kail, domnule. Mai doriți ceai? -Da... totul va fi la fel de acum, nu-i așa? -Acum totul este neașteptat domnule; neasteptat... 62——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Fantasticul, magicul și fabulosul în cultura română.............................................................64 Science-fiction-ul şi terapia.............................69 Ziua Culturii Naționale – 15 ianuarie 2016….72 Eminescu – Pași spre nemurire.......................74

63——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Fantasticul, magicul și fabulosul în cultura română

Incontestabil că fundamentele gândirii și culturii românești sunt alimentate de izvoarele curate și bogate ale culturii sale populare. De aici decurge specificul culturii noastre, sau ceea ce definea Lucian Blaga prin „matricea spirituală a poporului român”. Acuma sigur că sunt voci care se arată nemulțumite ba de specificul culturii românești, ba de neîmplinirile ei, ba de amândouă deodată. „Căci”, spun aceste voci, „o cultură atât de impregnată de folclor ca cea românească, are toate șansele să fie receptată de culturologii străini, în speță cei occidentali, ca o cultură interesantă în exotismul ei, dar are puține șanse să părăsească periferia culturii universale. Poți foarte bine, susțin nemulțumiții, să menții specificul național, dar în același timp să te apropii de marea cultură universală, singura modalitate prin care pot fi atinse cele două mari aspirații ale oamenilor de cultură: înfrățirea culturală și recunoașterea internațională. Dar pentru asta, noi, românii, trebuie să renunțăm la autarhismul cultural datorat folclorului, suficienței și influențelor pernicioase alimentate de vitregiile istoriei naționale. Nu în acest mod au procedat Eminescu, Blaga sau Mircea Eliade, cu toții trecuți prin universitățile Apusului?” Este clar că cei care judecă astfel au perfectă dreptate. Dar iarăși mă întorc și zic: „Ce cultură, mă rog, se poate face într-o țară a aranjamentelor și cumetriilor, o țară unde grosul veniturilor celor mai mulți dintre cetățeni se duce pe hrană și întreținere, unde ziarele și canalele de televiziune se iau la întrecere în a promova submediocritatea sub multiplele ei chipuri și unde bunele intenții (ca de pildă editarea unei cărți) sunt tratate cu condescendență disprețuitoare de cei atât de bogați în bani și atât de săraci în duh?!...” Cu toate astea, cercul vicios în care ne învârtim cam de multișor trebuie odată și odată spart, pentru ca spiritualitatea românească să-și poată afirma vigoarea. Căci, nu este sigur că toate popoarele lumii simt pulsul istoriei, bunăoară așa ca romanii sau englezii, însă este absolut sigur că vor rămâne în istorie doar acele popoare care știu să-și interpreteze propria partitură în concertul culturii universale. Revenind la tema anunțată în titlu, este cât se poate de nimerit să precizăm că fantasticul și fabulosul românesc cunosc în transpunerea lor cultă două faze (perioade) importante: 1)Faza (perioada) clasică, reprezentată cu maximă strălucire de triada de aur a culturii noastre naționale: Eminescu, Creangă, Caragiale; 2)Faza (perioada) interbelică, reprezentată de triada aparținătoare secolului douăzeci: Gala Galaction, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade. 1.Perioada clasică a fantasticului românesc Ca în atâtea alte domenii unde Mihai Eminescu și-a pus la bătaie pana sa iscusită, și la acest capitol el a dovedit o măiestrie pe cât de greu de egalat, pe atât de pilduitoare pentru contemporani și urmași. Fantasticul eminescian se înscrie pe două planuri distincte: a)Planul literar-filosofic (Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tlá); b)Planul producțiilor populare în versuri și proză (Fata-n grădina de aur, Miron sau frumoasa fără corp, respectiv Călin Nebunul, Borta vântului, Finul lui Dumnezeu). Uneori cele două planuri se intersectează și atunci rezultă fie prelucrări mai sumare (basmul Făt-Frumos din lacrimă), fie prelucrări de mare rafinament artistic (poemul Călin –file din poveste), fie că în poemul Luceafărul aceste prelucrări ating sublimul. Evident, nuvelele fantastice ne dezvăluie cel mai bine nu numai concepția filosofică a lui Eminescu privind estetica fantasticului, ci și mijloacele utilizate pentru redarea lui. Astfel, încă de la începutul nuvelei Sărmanul Dionis, Eminescu face precizarea că „Lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu – ele sunt numai în sufletul nostru”. Ni se înfățișează în acest mod visul în dubla lui întrebuințare: ca element predilect al romantismului și ca principal mijloc pentru redarea fantasticului! Iar fantasticul nu întârzie să-și facă apariția, atât prin întoarcerea în istorie la epoca lui Alexandru cel Bun, ocazie cu care are loc întâlnirea cu Maria, fiica spătarului Tudor Mesteacăn, cât și prin călătoria imaginară pe Lună, adică transpunerea în alt timp și spațiu. „Căci”, precizează George Călinescu, „spațiul și timpul împrumutate de la Kant nu sunt numai cadre intuitive ale unei umanitățiconcrete, deoarece individul ascuns sub numele Zoroastru, Dan, Dionis este un prototip. Ele sunt modalități ale unei substanțe în actul de-a se realiza veșnic”. 64——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________ 2.Perioada interbelică a fantasticului din cultura română Gala Galaction este, cronologic vorbind, primul scriitor al triadei interbelice care a cultivat magia, miraculosul și fantasticul. În nuvelistica lui Galaction facem cunoștință cu o lume suspendată între mit și existența dramatică cuprinsă între sfârșitul de ev mediu turcit și perioada imediat următoare (La Vulturi! și Zile și necazuri din zaveră ne prezintă, de exemplu, evenimente din timpul revoltei lui Tudor Vladimirescu, respectiv de după înfrângerea ei). Gala Galaction ni se înfățișează drept un poet al nostalgiei, majoritatea nuvelelor și povestirilor sale bazându-se pe un conflict erotic, care fie că este depășit cu mari sacrificii în numele unor principii morale inflexibile (De la noi la Cladova), fie că provoacă adevărate drame atunci când eroii se lasă purtați de valul dragostei mistuitoare (Gheorghe Cătălina, Gloria Constantini, Copca Rădvanului). În majoritatea nuvelelor, hotarul dintre vis și realitate este extrem de ambiguu. De asemenea, tentația scufundării în vis se confundă cu dorința de-a plasa existența în zonele incerte ale începutului. Iată de ce vraja și supranaturalul apar de regulă în apropierea pădurilor seculare – aici se generează misterul și tot aici se adăpostesc hoții, vrăjitorii, schimnicii (Moara lui Călifar, În pădurea Cotoșmanei). O mențiune specială merită povestirea Moara lui Călifar, nu doar pentru farmecul și simplitatea acțiunii, ori pentru aromele de parfum și legendă cu care o înzestrează autorul, cât mai ales pentru visul încărcat de fericire și prosperitate pe care-l trăiește Stoicea după ce se spală cu apă din iazul morii bătrânului Călifar. Visul de îmbogățire al lui Stoicea – e drept, realizat cu mijloace necurate, ne duce de îndată cu gândul la povestea indiană cu eremitul Narada iluzionat de zeul Vișnu, poveste relatată de Mircea Eliade în Noaptea de Sânziene și de André Malraux în Antimemorii. Întrucât Narada îi pune lui Vișnu o întrebare cam îndrăzneață în legătură cu maya (aparența), zeul îl trimite pe eremit până în satul din apropiere pentru a-i aduce un pahar cu apă. Narada se duce, dar intră în vorbă cu o fată atât de frumoasă, încât uită de ce s-a dus, se îndrăgostește nebunește de fată, apoi se căsătorește cu ea, i se nasc doi fii și-și durează o frumoasă gospodărie. Dar iată că vin inundațiile și Narada își pierde familia și întreaga agoniseală. În timp ce el își jelește nenorocirea pe marginea drumului, deodată aude glasul lui Vișnu din tufișul unde-l lăsase: „Nu-mi aduci apă? Te aștept de o jumătate de oră...” Deci timpul este o iluzie, iar maya ne proiectează această iluzie pe ecranul înșelător al vieții, așa cum filmul se proiectează pe ecranul cinematografului! Tema în discuție l-a preocupat și pe marele scriitor german Herman Hesse, laureat al Premiului Nobel în anul 1946, și ea este tratată cu multă simțire artistică în Biografie indiană, scrierea postumă a personajului Josef Knecht, cu care de altminteri se încheie celebrul roman Jocul cu mărgele de sticlă. La drept vorbind, cu eleganța și meticulozitatea ce-l caracterizează, autorul ne prezintă două biografii ale prințului indian Dasa. Prima, desfășurată în timp real, ne relatează peripețiile prințului după alungarea sa din casa părintească de către mama sa vitregă, respectiva perioadă fiind marcată de două evenimente majore: salvarea de la pieire prin intrarea lui în rândul păstorilor de vite, după care vine dragostea și căsătoria sa cu frumoasa Pravati. Cea de-a doua biografie, desfășurată în timp ideal, este de fapt lecția oferită lui Dasa de bătrânul yoghin în legătură cu iluziile și suferințele vieții sale ulterioare: găsit în pădure chiar de infidela Pravati, Dasa este repus în drepturile sale legitime, are un băiat, dar el nu se poate bucura de liniște și fericire, căci încep războaiele cu prințul vecin, ațâțat împotrivă-i de mama lui vitregă, războaie din care iese înfrânt și prizonier, cu țara ocupată, casa distrusă și fiul ucis. Trezindu-se din acest vis halucinant pe malul izvorului din care trebuia să ia apă pentru yoghin, Dasa apreciază lecția primită, își dă seama de deșertăciunea zbaterii umane, așa că cere îngăduința înțeleptului să trăiască în preajma lui, pentru a învăța prin meditație, asceză și respirație să-și îndrepte privirea dinspre exterior spre interior. Ceea ce bătrânul yoghin încuviințează... Voinicul Stoicea din Moara lui Călifar are parte de un sfârșit complet diferit. Pesemne că la asta a contribuit atât cadrul geografic, cât și timpul istoric cu alte conotații decât cel indian,

65——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

timp în care Galaction își plasează acțiunea...Căci văzându-și visul de mărire și îmbogățire complet sfărâmat îndată după trezire, ba pe deasupra fiind și batjocorit de bătrânul vrăjitor, Stoicea nu întrevede altă soluție decât sfâșierea vălului mayei printr-un gest funest: zboară cu bâta de cioban creierii moșneagului, iar el se aruncă cu capul înainte în iazul satanic... În pofida acestor deosebiri în legătură cu modul de înțelegere și acceptare a iluziilor, în ambele scrieri se descoperă nucleul povestirii indiene cu Narada și Vișnu. Fără îndoială că două sunt elementele cheie ce permit identificarea acestui nucleu: 1)Conflictul dintre esență și aparență – Omul prozaic și profan are de-a face doar cu aparențele, pe când sfântul și inițiatul au capacitatea de-a ieși din timp, astfel putând să trăiască eternitatea clipei și să înțeleagă graiul esențelor; 2)Apa ca element vital și ca mediu primordial, care permite la început doar reflectarea, iar apoi translația între lumea aparențelor și cea a esențelor. * Nuvelele lui Vasile Voiculescu se remarcă prin insistența cu care autorul cultivă fabulosul și construiește magicul. Utilizând tehnica povestirii în povestire, Voiculescu abordează cu succes motivele fundamentale ale folclorului: vraja, descântecul, întoarcerea în timp, relația strânsă cu natura etc., pentru ca în felul acesta să poată dezvolta temele sale favorite care l-au individualizat și, mai ales, l-au impus în perimetrul nuvelisticii românești moderne: matricea acvatică a genezei reflectată în Pescarul Amin, mai exact cea cu neamul Aminilor ce se trage din pești, plăsmuirea unui trecut fabulos (Ispitele părintelui Evtichie), demonismul erotic (Iubire magică, Lostrița), mitul vânătorii și al protovânătorului (Revolta dobitoacelor), magia satului însuflețit de iubire întru Hristos și de solidaritate umană (Ciorbă de bolovan), la fel ca și magia prin care omul înzestrat cu o „bunătate de oțel” (Bujor din Misiune de încredere) izbutește să se (re)integreze în natură și să-i controleze fenomenele. Diversitatea subiectelor condimentate cu supranatural, limba meșteșugită și îmbogățită cu arhaisme și regionalisme, iar acolo unde-i cazul (Ispitele părintelui Evtichie), prezența umorului admirabil strunit, toate astea asigură nuvelelor și povestirilor lui Vasile Voiculescu prospețime și atractivitate. * Neîndoios că Mircea Eliade este scriitorul român care a acordat cel mai mare interes și cel mai mult spațiu literar redării fantasticului sub diverse chipuri artistice. Dovadă în acest sens stau cele cinci volume de Proză fantastică apărute în anul 1991 la editura Fundația Culturală Română, în ele fiind cuprinse nuvelele și povestirile cu conținut fantastic, adică o însemnată componentă a operei sale. Dar cu mici excepții, fantasticul mai mult sau mai puțin voalat este prezent pretutindeni în romanele lui Mircea Eliade. Pînă și în Maitreyi el este deslușit sub înfățișări magice, atât în dragostea eroinei principale pentru un arbore tânăr (animism erotic), cât și în legământul ei de logodnă îndreptat spre „mama pământ”, atunci când dragostea pentru Allan devine mistuitoare. Dacă putem vorbi de misterul Maitreyi, căci romanul rămâne deschis și autorul nu precizează nicăieri dacă eroina sa este o fată inocentă ori o femeie rafinată, ci, dimpotrivă, el caută să întrețină și să amplifice enigma prin lansarea unor noi semne de întrebare, tot așa Ileana – eroina romanului Nuntă în cer, una din cărțile preferate ale autorului, ne apare din discuțiile lui Hasnaș și Mavrodin, cei doi prieteni îndrăgostiți de ea la momente diferite, drept o ființă nepământeană prin misterul în care reușea să se drapeze. Indiscutabil că și Ileana i-a iubit pe cei doi. Însă dragostea ei ispitită de absolut are o certă înclinație spre fantasticul aflat în starea sa incipientă, și anume stranietatea, prin aceea că alimentează suspiciunile și întreține suferința cuplului: „Se întâmplă ceva”, comentează Hasnaș, „dincolo de noi și de dragostea noastră, care ne face să suferim și să căutăm suferința”. Însă frumusețea cărții consistă tocmai în enigma și straniul închise în gogoașa dragostei, iar Ileana – din punctul de vedere al lui Mavrodin – rămâne mireasa ideală, ființa menită unei nunți eterne. Asemenea lui Maitreyi, și tot ca aceasta – pură ori perversă, celestă ori infernală, Ileana rămâne eterna femeie eminesciană, realitate și iluzie în același timp. Întrucât toate scrierile lui Eliade sunt încărcate de mituri și simboluri (el chiar a fost numit „savantul simbolurilor”) – așa cum, de altminteri i se și cuvine unui eminent istoric al religiilor -, 66——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

numele eroinei sale n-a fost ales la întâmplare, ci reprezintă simbolul continuității dragostei Ilenei Cosânzeana din basmele noastre, altfel spus veșnica aspirație a omului în general, a românului în special spre frumusețe și fericire. Căci – nu-i așa? – orice carte închide între coperțile sale fantezia stârnită de basmele mai vechi și mai noi, sau cum afirma însuși Eliade: „Romanul este cartea despre oameni”... De reținut că o altă Ileana, dar proiecția aceleiași Ileana Cosânzeana, apare în romanul Noaptea de Sânziene, carte considerată de însuși Mircea Eliade drept capodopera sa incontestabilă. Este acea Ileană tânără și frumoasă, descendentă dintr-o străveche familie boierească și cu studii în străinătate, pe care Ștefan Viziru, personajul principal al cărții, o întâlnește în pădurea Băneasa în 23 iunie 1936, ziua solstițiului de vară (Sânzienele). Deși o iubește nespus de mult pe nevastă-sa Ioana, totuși Viziru se simte atras de-a dreptul irezistibil de ființa care i-a apărut într-un mod mistic în acea zi a anului când, spune tradiția, la miezul nopții se deschid cerurile. Ori Ștefan Viziru, spirit obsesiv și torturat de sentimentul că omenirea rătăcește într-un labirint, simte nevoia imperioasă să se retragă din timp și din spațiul profan pentru a trăi în ceea ce el numește Sâmbo (camera de hotel unde se preface că pictează), care ca tărâm al Shambalei sau spațiu privilegiat este un alt fel de Nirvana. Iar astfel de lucruri esențiale precum Sâmbo, ieșirea din timp sau întâlnirile și convorbirile cu solitarul Anisie, un sihastru „ce trăiește ca ființă totală”, Ștefan nu le poate discuta decât cu Ileana. Iată de ce, după ani de mari încercări prin care trece Europa (al doilea război mondial), România (dictatura, rebeliunea legionarilor, bombardamentele, bolșevismul) și el însuși (anii de campanie, moartea soției și a copilului în timpul bombardamentelor), Ștefan Viziru continuă să alerge după cea care i-a fost ursită, și nu poate s-o ajungă. „E ca Ileana Cosânzeana”, mărturisește el unui alt personaj... Ajuns la Paris cu mult noroc, fapte și întâmplări ce conferă romanului o notă autobiografică smulsă din realismul terifiant al acelor vremi, Ștefan Viziru continuă s-o caute pe Ileana cu aceeași înfrigurare. În sfârșit, când după 12 ani are loc întâlnirea lor de-a dreptul magică, tot în noaptea de Sânziene, numai că de data asta în pădurea Royoumont de lângă Paris, și când Viziru speră că acuma o va păstra lângă el, mor amândoi într-un accident de mașină. Concluzia romanului este cât se poate de limpede: Nici cuplul ideal, nici fericirea supremă nu pot fi realizate aici pe pământ decât în vis, în imaginație! Este ceea ce și face, de altminteri, Mircea Eliade în acest roman stufos, unde se discută enorm și cu folos, dar unde nu se realizează tipuri, întrucât personajele nu se coagulează în adevărate caractere, căci ele nu sunt sondate și disecate fără milă, ci sunt lăsate să viseze, să zîmbească și să șoptească aproape la fiecare pas! Prin urmare, Noaptea de Sânziene conține elemente fantastice, stranii sau fabuloase, inserate firesc în urzeala realistă a acțiunii. Dar, după cum cu justețe afirmă Dumitru Micu, „fantasticul lui Eliade este de mitologie, un fantastic relativ, consecința incapacității omului modern de a gândi mitic”. Este ceea ce, cu autoritatea-i cunoscută, susține și Eugen Simion: „În prozele mai vechi ale lui Eliade, magicul domină suprafața textului, în cele de după război, magicul se retrage în adâncul textului. Locul magicului este luat, de fapt, de o forță spirituală mai complexă (miticul), care continuă să se manifeste în existența omului modern”. Riguros vorbind, spațiul și timpul de translație din opera lui Mircea Eliade, acel tărâm fantastic la care aspiră eroii săi, apare astfel doar pentru neinițiați. „Căci în sens elevat”, susține Dumitru Micu, „acel tărâm e realul însuși, realul absolut”. Iată de ce, după opinia aceluiași critic, nuvelistica de maturitate a lui Eliade – fantastică doar în aparență, în pofida inserțiilor de supranatural -, este, de fapt, „o proză de cunoaștere sui-generis, o proză de idei, revelatorie”. Dacă fantasticul s-ar reduce doar la înspăimântător, atunci dintre toate scrierile sale, doar Domnișoara Christina, o altfel de Prăbușire a casei Usher, s-ar încadra în această definiție. Firește, la fel ca în scrierile lui Caragiale, altul este cadrul desfășurării acțiunii din micul roman eliadesc: este un conac din Câmpia Dunării, fosta proprietate a domnișoarei Christina, cea care s-a preschimbat în strigoi după uciderea ei în anul 1907 de către propriul vechil și, totodată, amant. Autorul creează în roman o atmosferă de mister și spaimă, ceea ce, de altfel, conferă valoare artistică scrierii: în curtea conacului se răresc vietățile, păsările pier, câinele se târăște la picioarele oamenilor, iar țăranii evită conacul ca pe un loc blestemat. Deși toate personajele se 67——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

comportă ciudat în această atmosferă îmbibată cu vrajă demonică, totuși, micul roman dobândește tonalități terifiante doar în episoadele unde își face apariția domnișoara Christina – frumoasă, diabolică, îmbrăcată exact ca în portretul ei, așezat pe un perete al conacului. Parfumul de violete pe care-l răspândește de fiecare dată, este dovada concretă a aparițiilor domnișarei Christina. Și întocmai ca în celebra povestire a lui Poe, în final conacul bântuit de strigoi se va prăbuși, numai că în acest caz el va fi mistuit de flăcări! Dar Mircea Eliade a studiat și alte fețe ale fantasticului. Iată, bunăoară, Secretul doctorului Honigberger, nuvelă care, în pofida abundenței de elemente tehnice din practica yoga, se dovedește deosebit de antrenantă prin situațiile insolite plăsmuite de autor și prin straniul de natură hoffmaniană căruia îi dă viață. Doctorul Zerlendi, elev al indianistului brașovean Johan Honigberger, practică cu asiduitate tehnicile yoga, astfel că – prin asceză și meditație – ajunge să se facă invizibil, să efectueze ieșirea din timp și apoi să dispară pentru totdeauna în miraculosul tărâm al Shambalei. Atmosfera de straniu se îndesește în finalul nuvelei, deoarece autorul creează o situație de derută totală prin tehnica translației în timp: cadrul, deși pare același, este schimbat, și personajele nu se mai recunosc, deci n-au cum să se înțeleagă! „Omul poate trăi aievea în trecut”, se afirmă în nuvela Nopți la Serampore, ba mai mult – susține un inițiat din această nuvelă -, el poate chiar modifica trecutul, pentru că legile acestui „univers de iluzii și aparențe” au putere numai asupra celui ce crede în ele. Tot o superbă ieșire din timp realizează Eliade cu profesorul Gavrilescu, după ce acesta pătrunde pe domeniul și în bordeiul „țigăncilor”. Nuvela La țigănci, o capodoperă a prozei eliadești, ne asigură cu vârf și îndesat că timpul este o iluzie. Numai că iluzia profesorului de pian Gavrilescu, este inversă aceleia încercată de pustnicul Narada. El crede că a stat în bordeiul „țigăncilor” doar câteva ore, însă după revenirea în timpul real (în tramvai, acasă, în vizită la eleva sa), constată cu stupoare că a dispărut fără urmă vreme de doisprezece ani!... Nuvelele editate de Eliade după anul 1960 au ca subiect anumite relații ascunse între viața „de aici” și puterile miraculoase „de dincolo”. În nuvela O fotografie veche de 14 ani se învederează puterea concretă a credinței, facultatea deslușirii viitorului răzbate din Ghicitor în pietre, iar în povestirea Un om mare este redat miraculosul în dezvoltarea sa de neoprit, și anume cazul unui individ cu nume hazliu – Eugen Cocoaneș, care începe din senin să crească, și crește mereu până ajunge la o înălțime de zeci de metri, douăzeci după unii, treizeci după alții. N.B.Între povestirea Un om mare și nuvela Pigmeul a scriitorului rus Fiodor Sologub există similitudini care ne îndreaptă atenția spre o interesantă paralelă. Ambele scrieri studiază cu mijloace artistice proprii apariția miraculosului de natură monstruoasă, precum și groaza tragicomică a indivizilor asupra cărora s-a abătut respectiva năpastă. Dar dacă Mircea Eliade optează pentru miraculosul creșterii înspăimântătoare, Sologub ne prezintă procesul invers – cel al micșorării continue a lui Saranin, până ce aceste ajunge cât un fir de praf, luat mai la urmă de vânt. Sighetu Marmației,

George PETROVAI

68——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Science-fiction-ul şi terapia

Am învăţat sa iubesc science-fiction-ul de la tatăl meu. Am simţit că Isaac Asimov, Arthur C. Clarke şi mai apoi Frank Herbert îmi fac mintea să explodeze, că o forţează să se lărgească şi să cuprindă dimensiuni de spaţiu şi timp, dar şi oameni şi moduri de a exista şi de a face lucruri pe care nu le concepusem până atunci. SF-ul m-a făcut, printre altele, - să îndrăgesc fizica şi astronomia; - şi în acelaşi timp să înţeleg cât de variată şi preţioasă este viaţa, - că există o infinitate de moduri de a trăi, - că regulile şi tradiţiile sunt relative, - că dogmele şi religiile se creează şi evoluează, - că şi obiectele create de noi au sufletul, rolul şi locul lor în univers, - că întrebările sunt vii şi ne duc înainte, - că există o diferenţă între cunoaştere şi acţiune - şi că nu cunoaşterea e periculoasă, ci ceea ce decidem noi să facem cu ea. De aceea e important să ne cunoaştem, să ne înţelegem slăbiciunile şi să ne vindecăm rănile, iar fiecare dintre noi are această datorie faţă de sine şi faţă de lume, ca să putem vedea cu claritate realitatea şi să luăm decizii cât mai potrivite în conformitate cu ea. SF-ul de calitate este întotdeauna, sub povestea spectaculoasă şi focurile de artificii ştiinţifice, un profund comentariu despre bine şi rău, decizii dificile, valori, umanitate, societate în evoluţie. Ficţiunea are şi va avea mereu potenţialul de a fi terapeutică. Ea are două funcţii terapeutice principale, din punctul meu de vedere: 1. de a reduce stresul, prin detaşarea temporară de realitatea prezentă 2. şi de a ajuta la prelucrarea conţinuturilor psihice prin temele pe care le tratează şi modalitatea în care sunt abordate, iar mecanismul psihic principal care mijloceşte acest lucru fiind cel de identificare emoţională cu personajele. Cărţile mai au şi funcţii pe care le-am putea numi mai degrabă de dezvoltare decât terapeutice, şi care sunt evidente într-o mai mare măsura la copii, deşi funcţionează şi pentru adulţi. 3. învăţare de concepte şi idei noi, 4. flexibilizarea imaginaţiei, 5. alegerea, clarificarea şi internalizarea unor valori şi principii de viaţă, 6. facilitarea prelucrării şi depăşirea unor puncte cheie în procesul nostru de dezvoltare de la o etapă de viaţă la alta. 7. + Poate şi altele care nu-mi vin în minte acum. 1. Reducerea stresului prin citit este un mecanism de coping activ care ne scoate pentru o bucată de timp din realitatea noastră şi ne transportă în alta. Cu cât această realitate alternativă este mai fascinantă pentru noi, cu atât pauza pe care o luăm de la stres e mai profundă. De aceea cărţile SF şi fantasy sunt mai provocatoare pentru mintea noastră. Acolo universul este atât de diferit, încât trebuie să facem eforturi active de imaginaţie, reprezentare, memorie şi gândire ca să înţelegem, reţinem şi să conţinem, într-o reprezentare complexă cu sens, regulile diferite de existenţă şi interacţiune. Acest efort implică într-o mai mare măsură capacităţile noastre psihice şi produce o imersiune mai profundă în poveste, deci şi o scăpare mai clară de prezent. Aici contează foarte mult creativitatea autorului, abilitatea lui de a crea lumi cu sensuri şi reguli noi, talentul de a pune aceste lumi în cuvinte care să le facă să înflorească viu în mintea noastră. „ ” (ed. eLiteratura, Bucureşti, 2015) mi s-a părut a fi rezumatul unui asemenea univers complex ale cărui reguli sunt expuse sumar, dar cu un sens unitar, de către o minte febrilă, şi în care putem bănui miriade de detalii, evenimente, lanţuri cauzale şi societăţi cu poveştile lor, ce aşteaptă să fie descoperite. Ce a fost deosebit în această carte pentru mine a fost contopirea SF-ului, a regulilor de funcţionare clare ale ştiinţei cu o parte a spiritualităţii pe care ne-am obişnuit să o asociem strict cu religiile. Am simţit că , a şters graniţa clară dintre ştiinţă şi spiritualitate, graniţa care s-a impus vreme îndelungată prin conflict şi opoziţie, şi le-a făcut astfel să ie faţete ale unuia şi aceluiaşi lucru, părţi dintr-un univers care nu face această diferenţă, ci care doar funcţionează, fie că îi ştim regulile, fie că nu. 69——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Putem face mult bine şi mult rău şi cu ştiinţa, şi cu spiritualitatea, contează cum decidem să le folosim. 2. Bineînţeles, ieşirea din realitate este dăunătoare în exces (lucru punctat şi de autor prin opoziţia dintre simulatoarele-drog şi existenţa în viaţa reală). Pauzele de la realitate sunt utile dacă rămân pauze, şi nu dacă se transformă într-un mod alternativ de a trăi în iluzie. Atunci devin mai degrabă un mod perpetuu de a fugi de partea cu adevărat dificilă, şi anume aceea de prelucrare a trăirilor care dor (traumatice). Acestea pot fi resimţite ca fiind atât de copleşitoare pentru resursele noastre din realitate, încât psihicul pune în funcţiune mecanisme de apărare extrem de acaparatoare şi controlatoare, menite să ţină la distanţă durerea, suferinţa, frica şi neputinţa prin negare, evitare, compensare şi creare de iluzii. În acest sens, universul complicat al unei cărţi SF sau fantasy este raiul mecanismelor de apărare, pentru că le conţine pe toate: - neagă realitatea prezentă a persoanei care doreşte să fugă de ea, - şi reuşeşte să o evite petrecând timp citind sau transpunându-se în realitatea fictivă, - compensează nemulţumirile, spaimele şi neajunsurile proprii, identificându-se cu personajele şi trăind vicariant experienţele lor, - simte nevoia să rămână, să se gândească şi să se integreze iluzoriu în poveste, fie într-un personaj nou, care ar intra în relaţie cu eroii naraţiunii, fie direct ca unul dintre ei, cu care identificarea este cel mai pregnantă. Toate acestea nu sunt o problema DACĂ nu persistă prea mult în timp şi nu ajung la afectarea funcţionării cititorului în realitatea sa, în relaţiile sale, în activitatea sa productivă. O altă problemă legată de iluzie o creează cărţile de proastă calitate, în care consecinţele, deznodămintele şi reacţiile personajelor nu sunt realiste. Acestea întreţin iluzii care blochează procesarea naturala a traumelor şi întăresc mai degrabă strategiile de apărare ale psihicului care refuză să accepte şi să lucreze cu realitatea. Din acest punct de vedere, despre romanul „Discipolii zeilor de altădată” aş putea spune că are două mari avantaje şi un dezavantaj: 1. Primul avantaj ar fi că este scris foarte condensat, existând prezentări sumare ale unor acţiuni în câte un paragraf, acţiuni care ar fi putut fi narate în câteva capitole. Această reducere la esenţă a informaţiei scade şi posibilitatea de identificare cu personajele. Acest stil face ca intrarea escapistă în universul cărţii să fie limitată şi să nu avem suficiente detalii de care să ne agăţăm în construcţia unei iluzii extinse care să funcţioneze ca strategie de apărare psihică. 2. Cel de-al doilea avantaj ar fi că prezintă, oricât de succint, oameni cu reacţii şi emoţii realiste, consecinţe şi înlănţuiri de evenimente care au sens. Namur suferă după pierderea iubitei lui şi iluzia unei copii perfecte care să-i ia locul este greu de alungat, oricâtă cunoaştere preţioasă ar deţine el. Este totuşi om, iar doliul e un proces dureros şi complicat, în care faci adesea un pas înainte şi doi înapoi. Anuk, la rândul său, face ceea ce face pentru că e profund traumatizat. Asta nu ii scuză comportamentele, dar ne permite nouă să le înţelegem. Oamenii nu fac lucruri pentru că sunt răi şi atât. Nu este niciodată atât de simplu. Şi el acţionează sub iluzia că va putea regăsi iubirea pierdută, negând în acest fel realitatea pierderii sale şi trăirea durerii proprii. Dezavantajul (din punct de vedere terapeutic), mai ales în prima parte a romanului, îl consider a fi posibilitatea redusă de identificare emoţională. Trecerea este rapidă prin vieţile personajelor, făcându-ne să împărtăşim cu ele doar unele scene scurte în timp real, în care să putem să ne conectam emoţional la experienţa lor. Ni se spune pe scurt ce au făcut, dar nu-i vedem făcând acele lucruri aproape niciodată. Acest lucru face, mai degrabă, ca primele capitole să fie citite preponderent cu mintea, cu inteligenţa, decât cu trăirea noastră completă, ceea ce îi reduce capacitatea terapeutică. Cunoscând angajamentul autorului pentru adevăr, pot să înţeleg în acelaşi timp nevoia lui de a proteja intimitatea unor persoane reale din viaţa cărora s-a inspirat pentru experienţele personajelor lui, ca un fel de confidenţialitate medic-pacient. Chiar şi aşa, ultima parte a romanului este diferită, fiind mult mai uşor de citit şi mai psihologică, un teren mai familiar mie. Mi-a plăcut realismul personajelor şi al interacţiunilor dintre ele. Am găsit 70——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

multe detalii, reacţii şi interacţiuni interumane cu valoare terapeutică, în primul rând pentru că sunt realiste. Mintea noastră e deşteaptă, e capabilă, nu aceasta este problema în terapie. Oamenii nu fac depresii şi nu au frici pentru că sunt proşti şi nu pot să gândească bine. Să le dăm de gândit nu este suficient. Avem capacitatea să învăţăm o mulţime de concepte şi tehnici de a face faţă, de a îmbunătăţi stările, de a ţine trăirile neplăcute la distanţă. Problema intervine atunci când vine momentul în care următorul pas spre vindecarea sufletului este să ne putem conecta în mod autentic la noi înşine, la trăirile eului, să vedem, să recunoaştem şi să ne dăm voie să simţim ceea ce ne-a afectat şi este îngropat înăuntru. Faptul că am îngropat acest trăiri înăuntru şi le evitam este partea problematică, nu faptul că ele au existat. Când ni se întâmplă lucruri ameninţătoare sau dureroase este firesc sa reacţionăm cu frică sau durere. Când ne permitem să trăim emoţiile, ele se consumă şi experienţa se aşează la locul ei. Când mintea se separă de trăire şi nu păstrează decât inteligenţa rece, atunci experienţa rămâne carne vie şi această „splitare” creează probleme pe viitor: depresie, anxietate, psihoze, compulsii, nefericire, boli fizice etc. De aceea, sunt de acord că meditaţia ca mod de reconectare cu sine şi cu adevărul interior e o tehnica nepreţuită, care în carte de altfel şi eliberează simbolic puteri extraordinare. Şi în realitate, atunci când o persoană este în acord cu ea însăşi, când este adevărată şi poate vedea în toate ungherele şi cotloanele sale fără frică, relaţionează într-un fel atât de sănătos şi bun cu realitatea din jur, încât pare că are puteri magice. Faptul că cititorul este provocat să gândească este extrem de valoros, dar ceea ce lipseşte este provocarea să simtă în forul său interior dificultăţile, dilemele, eforturile şi pierderile personajelor, care ar activa propriul proces terapeutic de prelucrare a dificultăţilor, dilemelor, pierderilor personale şi stimularea resurselor proprii pentru a depune acest efort împreună cu personajele. Am apreciat ideea de folosire a capacităţilor psihice dezvoltate prin spiritualitate ca o armă, în funcţie de motivaţiile, dorinţele şi emoţiile din care izvorăşte utilizarea lor. Am simţit că este realist şi uman acest lucru, în opoziţie cu a prezenta persoanele iluminate ca fiind exclusiv “personaje bune” şi, implicit, capacităţile lor - o răsplată pentru bunătate. Am apreciat mult şi insight-ul oferit despre motivaţiile “inamicului”. Această relativizare şi acest efort de înţelegere cred că este esenţial pentru a putea să ne despărţim de punctele noastre de vedere fixe care ne menţin adesea în problemă. Am apreciat faptul că Namur, aşa supraom cum e el, are momente când este un adolescent sau un tânăr normal şi resimte dificultăţile naturale de maturizare prin care trecem toţi. Există bun, există capabil, există valoros sau iluminat, dar nu există perfect. Irina Ghimbăşanu – Psiholog psihoterapeut (http://terapiafunctioneaza.ro)

71——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Ziua Culturii Naționale – 15 ianuarie 2016 Eminescu – Pași spre nemurire

Ziua Culturii Naționale a fost omagiată anul acesta printr-un concurs de literatură dedicat elevilor, aflat la a treia ediție, cu o nouă temă: Eminescu – Pași spre nemurire, care s-a desfășurat pe trei secțiuni. Astfel, joi, 14 ianuarie, începând cu orele 10.00, în cadrul secțiunii de de eseuri, au participat opt elevi de la liceele din Vaslui, fapt concretizat prin următoarea ierarhie valorică:

Premiul I - Vârlan Andreea, Liceul Teoretic „M. Kogălniceanu”, cl. a XII-a Premiul al II-lea - Ababei Andreea, Liceul Teoretic „E. Racoviţă”, cl. a XII-a Premiul al III-lea - Bădiţ Andreea Mădălina, cl. a Xl-a, și Stroescu Iuliana-Alina, cl. a X-a, Colegiul Economic „A. Rugină.” Menţiuni: - Berezan Tudor Andrei, Liceul cu Program Sportiv, cl. XII-a - Acasandrei Șerban, Liceul Teoretic „M. Kogălniceanu”, cl. a XII-a - Negrea Ana Andreea, Liceul cu Program Sportiv, cl. a Xl-a - Ungureanu Andreea Petronela, Liceul „Ştefan Procopiu”, cl. a X-a În următoarea zi, vineri, 15 ianuarie 2015, începând cu orele 16.00, în sala de cinema de la Silver Mall, s-a desfăşurat secțiunea de interpretare a concursului, participând 19 elevi de la liceele din Vaslui (Liceul “Mihail Kogălniceanu” fiind singurul nereprezentat la această secțiune), precum și un elev de la Şcoala Gimnazială Mihai Eminescu, care a interpretat poezia „La steaua”, însă în afara concursului, fiindu-i acordată, în consecință, o menţiune specială. La acestă secțiune s-a stabilit următoarea ierarhie: Premiul I - Maftei Georgiana, Liceul teoretic “Emil Racoviţă” Premiul al II-lea - Soponari Simona, Liceul “Ştefan Procopiu” Premiul al III-lea - Dănăilă Vasilica, Liceul “Ion Mincu” 72——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Menţiune -

Pruteanu Bianca, Liceul Teoretic “Emil Racoviţă” Mărăndescu Ana Maria, Liceul Teoretic “Emil Racoviţă” Stroescu Alina, Colegiul Economic“Anghel Rugină” Butnariuc Isabela, Liceul cu Program Sportiv Lupu Roxana, Liceul Teoretic “Emil Racoviţă” Sîrghie Cosmina, Liceul cu Program Sportiv

Menţiune specială - Balan Ana Maria, Liceul Teoretic “Emil Racoviţă” - Ciolacu Alina, Colegiul Economic“Anghel Rugină” În acest an, un element de noutate a fost reprezentat de cea de-a treia secţiune a concursului: creaţie literară (poezie). Clasamentul acestei secțiuni a fost hotărât atât de votul online (pe adresele de facebook ale cotidianelor: Monitorul de Vaslui, Obiectiv de Vaslui şi Ziarul de Vaslui), cât și de juriu. Cei patru concurenți înscriși au câștigat următoarele locuri: În urma analizei conform criteriilor enunţate s-a hotărât acordarea următoarelor premii: Premiul I: - Simona Soponari, Aștept, iubito Premiul al II-lea: - Manuela Andreea Cărare, Ce zi e Premiul al III-lea: - Cosmina Aurelia Sîrghie, Ce e nemurirea Menţiune: -Teodora Gabriela Costin, Ca un Eminescu…

73——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Eminescu – Pași spre nemurire

„E-o sară frumoasă-adormită, deși este ziuă”. Camera, iluminată slab de o lampă așezată pe una dintre noptiere servea drept atelier de creație, adăpostind sute de idei, din care multe nu vor ajunge niciodată pe hârtie. La birou, poetul stătea aplecat asupra unei foi goale fixându-o cu privirea, încercând parcă să își transpună gândurile în versuri și apoi pe hârtie fără a folosi stiloul. Bărbatul, de o frumusețe aproape feminină, părea rupt de realitate, prins în propriul univers al cărui Dumnezeu era și pe care îl modela după propria voie, cu diademă de stele, cu surâsul blând „vergin” și număra încet: - Doisprezece, treispezece, paisprezece... Un surâs apăru pe chipul bărbatului, scoțându-l din transă. Acesta se întoarce la ea: - Ce numeri? - Vreau să ajung la infinit, îi răspunde ea. - Draga mea, infinitul nu are capăt, îi răspunse zâmbind, fascinat de naivitatea ei în același timp. Și totuși, de ce ai vrea să faci asta? - Dragul meu Mihai, știu acest lcuru. Nu toți oamenii sunt la fel de naivi precum vezi tu, Încerc să ajung la tine. - Sunt chiar aici, se încruntă el. - „Suntem tot mai departe deolaltă amândoi”. Ești peste tot și niciodată aici. Literatura e iubita ta, confidenta ta și lumea ta. Bărbatul plecă privirea și adoptă o expresie gravă. Menirea lui era să găsească idealul, nemurirea spirituală pentru că existența sa laică făcea imposibilă viața veșnică. O viață de om nu i-ar fi ajuns să își termine căutarea. Misterul părea să se adâncească cu fiecare clipă care trecea. „Și totuși, ador acest demon cu ochi mari, cu părul blond”, își spuse uitându-se la femeia care aștepta măcar un cuvânt drept răspuns din partea lui. - Darul meu e o povară, însă mi-a fost dat cu un scop. Sentimentele îmi sunt muze, iar foaia de scris e pânza mea. - Dar de ce insiști să folosești culori întunecate? „Ea, îmbătată de amor” îl privea cu ochii mari, albaștri. Mihai simțea că explicațiile ar fi fost de prisos, așa cum au fost întotdeauna. Se întoarse la masa de scris pentru a își continua munca. Acceptase de mult timp faptul că este diferit, faptul că visele sale îl transform într-un ciudat în fața celorlalți. Învățase să ignore astfel remarci jignitoare și continua să trăiască pentru și prin literature sa. Cu fiecare poezie scrisă, cu fiecare radiografie a sentimentelor și trăirilor sale covertită în cuvinte și preluată în metafore făcea câte un pas spre nemurire. „Că te-am zărit e a mea vină” murmură uitându-se spre femeia care abandonase discuția și care îți continua numărătoarea. Petrecuse prea mult timp în propriul univers, observând idealul perfecțiunii feminine construit de sufletul său pentru a mai fi capabil să simtă o astfel de afecțiune și pentru o femeie din lumea reală. Ar fi putu iuni, dar cu toată ființa sa. „Eu rămân ce-am fost: romantic” își spuse. „Ale noastre suflete/ Și-au jurat în veci credință”. Însă „în veci” însemna doar existența efemeră a unui om pentru ea, în timp ce pentru el viața începea abia la sfârșitul existenței terestre. El nu va muri cu adevărat vreodată și tocmai de aceea se arunca în brațele reci ale singurătății ferindu-se de orice angajament emoțional. „Iubito, vremea-nloc să steie/ Să se stingă universu-ntreg în noi”. Acesta era un sacrificiu prea mare pentru o ființă comună și el nu îndrăznea să îi împărtășească planul lui nici celei mai apropiate ființe. Viața lor se scurgea, timpul zbura însă pentru poet, creația sa reușea să îi taie aripile, făcându-l să stea în loc și să îi dea răgaz să experimenteze cât mai profund orice trăire posibilă și poate chiar mai mult. Timpul, judecător suprem a tot și a toate, se dovedește adeseori nemilos în fața celor mai aprige rugăminți de cruțare. „Pentru cine vrei să mori?” Mihai murea zi de zi, puțin câte puțin, pentru dăinuirea spiritului său de-a lungul timpului prin creația sa literară. Deodată se auzi o ușă trântindu-se. Se uită în jurul și realiză că este singur în cameră. Privi foaia și văzu că nu mai era goală, ci plină de versuri și cuvinte adăugate pe margine. - E un pas înainte, își spuse luând foaia în mână. Andreea Vîrlan Liceul Teoretic “Mihail Kogălniceanu”, Vaslui 74——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Concursul județean de creație literară „Flori de tei înmiresmate”...............................................76 Parfene Miruna.................................................77 Popa Liliana Valentina.....................................77 Necula Cristina.................................................78 Codreanu Diana Gabriela.................................79

75——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

CONCURSUL JUDEŢEAN DE CREAŢIE LITERARĂ

EDIŢIA a III-a LIPOVĂŢ, 21 martie 2016 Argument

Titlul concursului este inspirat din denumirea satului Lipovăţ care, în traducerea liberă din limba slavonă, ar însemna Valea Teiului. În ultimii ani ,,floarea de tei’’ a devenit simbolul satului nostru şi un laitmotiv cultural, în sensul că multe din demersurile culturale sunt legate de tei: ,,GLASUL TEIULUI’’- revistă culturală; Ansamblul de cântece şi dansuri ,,FLORI DE TEI’’şi revista şcolară ,,LA CE VISEAZĂ MUGURII’’. Majoritatea românilor trecuţi de 35 de ani au auzit măcar o dată despre Ştefan Ciobotăraşu, maestrul teatrului şi filmului românesc, artist al poporului. Foarte puţini dintre ei ştiu că marele actor s-a născut şi a copilărit la Lipovăţ, iar majoritatea covârşitoare nu ştiu că domnia sa a intrat în teatru tocmai datorită talentului poetic pe care îl avea şi pe care i l-a remarcat sonetistul Mihai Codreanu. Mai târziu, într-un interviu, Ştefan Ciobotăraşu recunoaştea cu modestie că a intrat în teatru ,,prin portiţa poeziei’’. În acest sens organizatorii acestui concurs s-au gândit să revigoreze spiritul creator ce l-a caracterizat întotdeauna pe român şi, cu acest prilej, să popularizeze personalitatea actorului care, prin efort propriu, a reuşit să spargă barierele sociale şi să-şi atingă visul . Lăsaţi copiii să creeze!!! Perioada copilăriei constituie perioada de maximă receptivitate, sensibilitate, mobilitate şi flexibilitate psihică. Vârsta copilăriei este vârsta imaginaţiei, a fanteziei şi jocului, în care copilul are posibilitatea de a-şi exterioriza sentimentele şi trăirile în mod imaginativ-creativ. Motivaţia copilului pentru activităţile artistice este nevoia de exprimare a propriilor trăiri, nevoia de a reda imaginea într-un mod artistic sau plăcerea de a povesti în imagini. Tot ceea ce trăieşte şi cunoaşte copilul va exprima în creaţiile sale artistice. De aceea, creativitatea nu mai poate fi lăsată la voia întâmplării, ci trebuie identificată, măsurată, cultivată, dezvoltată de la vârste fragede, în procesul educaţiei dar si stimulată prin desfăşurarea de concursuri. Participarea la diverse competiţii, de la nivel local până la cele internaţionale, dă posibilitatea confruntării, comparării, autoevaluării şi evaluării calităţii muncii depuse de elevii şi îndrumătorii lor, a descoperirii şi promovării tinerelor talente. Alături de copii, cadrele didactice cu dragoste de scris, sunt cele care le dirijează paşii elevilor şi-i îndrumă în minunata lume a cuvintelor, acolo unde virgula poate fi un îndemn la cuceriri de stele, iar punctul, un pas spre nemurire. Scopul concursului: Creșterea continuă a nivelului pregătirii artistice în domeniul literaturii în rândul elevilor şi cadrelor didactice din judeţul Vaslui. Formarea sensibilităţii estetice, a gustului pentru frumos în rândul copiilor și adulţilor. Obiective: Prezentul proiect iși propune următoarele: să ajute la descoperirea de talente literare; să ofere posibilitatea copiilor talentaţi din judeţul Vaslui de a participa la concursul de creaţie literară; să determine copiii, instructorii, părinţii să manifeste deschidere către nou, toleranţă pentru diversitate, fair-play în competiţie; să convingă comunitatea locală şi oamenii de afaceri că merită să susţină sub diferite forme (parteneriat, sponsorizare) desfăşurarea unor astfel de acţiuni. 76——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________ Grup ţintă: - elevii claselor III-VIII - cadre didactice

Aspecte organizatorice Concursul are două faze: - faza locală(pe scoală), în luna ianuarie 2016, când se vor selecta lucrările elevilor; - faza judeţeană, 21 martie 2016. Concursul va cuprinde o singura secţiune: creaţie literară. Fiecare cadru didactic îndrumător are dreptul să participe cu maxim trei elevi. Se acceptă maxim 3(trei) creaţii (poezie / epigramă/proză scurtă-pentru elevi, indiferent de specia literară, tehnoredactate cu diacritice , Times New Roman, font 12, în format A4, maxim 5 (cinci) pagini. ( Rugăm respectarea indicaţiilor de redactare! Lucrările care nu respectă aceste cerinţe vor fi ignorate. Evitaţi să trimiteţi lucrări tehnoredactate cu greşeli de punctuaţie şi ortografie!) Elevii pot aborda următoarele teme: satul românesc, copilăria , natura, , istoria, universul şcolar, vieţuitoarele. Se evaluează : creativitatea compozitiei, originalitatea , mesajul transmis. Autorii îşi asumă responsabilitatea în ceea ce priveşte originalitatea şi eventualele litigii privind dreptul de autor. Lucrările se vor trimite în format electronic, prin e-mail însoţite de o fişă de înscriere (vezi anexa), în perioada 16. 01. 2016 – 1.03.2016, ce va conţine: titlul lucrării; numele şi prenumele elevului, varsta, numele şi prenumele cadrului didactic îndrumător, şcoala, localitatea, judeţul, codul poştal. Adresa de e-mail la care vor fi trimise lucrările şi fişele de înscriere: valiteisoru@yahoo.ro NU SE PERCEPE TAXĂ DE PARTICIPARE ! Vor fi trei categorii de vârstă pentru elevi(pe clase): clasele III-IV; clasele V-VI; clasele VII-VIII. Se vor acorda premiile( diplome) I, II, III şi 2 MENŢIUNI pentru elevi. Jurizarea lucrărilor se va face de către o echipă formată din inspectori de specialitate de la I.S.J. Vaslui şi scriitori, membri ai Asociaţiei Culturale ,,POESIS MOLDAVIAE’’ Vaslui şi ai Cenaclului literar ,, POESIS MOLDAVIAE’’, iar decernarea premiilor se va face într-un cadru festiv în ziua de 21 martie 2016, cu prilejul Zilei Şcolii, când se sărbătoreşte naşterea actorului ŞTEFAN CIOBOTĂRAŞU, patronul spiritual al şcolii. Diplomele concurenţilor premiaţi şi revistele vor fi trimise prin poştă la adresa menţionată în fişa de înscriere, până la data de 5 aprilie 2015, în cazul în care aceştia nu vor putea fi prezenţi la festivitatea de premiere din 21 martie 2016. Notă: Revista Ecouri literare aduce mulțumiri organizatorilor și evidențiază în mod special pe învățătorul Dorin Pînzariu pentru activitățile de inițiere, organizare și finalizare a acestui concurs. Publicăm în acest număr, participanții de la Școala Gimnazială V.I. Popa Dodești, care au obținut premii la concursul „Flori de tei înmiresmate” ediția a III – a, 2016.

Parfene Miruna

(Școala Gimnazială V.I. Popa Dodești clasa a VI-a, Locul I)

A deschis o floare ochii A deschis o floare ochii Și pe buza-i de petale A sosit o albinuță Să caute de mâncare.

Că în stupul din prisacă Are sute de surori Care sunt la grădiniță și discută despre flori.

Cât de dulce-i mierea, iat-o Rod de floare-n fagure Parcă văd viața cu ochii Cum iese din mugure

Până-atunci, doici gospodine Le învață cum să zboare Să aducă nectar dulce Pentru alte surioare.

Și mai văd mii de albine, Roiuri, roiuri peste sat Hărnicia lor să facă Stupul cu adevarat.

77——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

Necula Cristina Ionela

Popa Liliana Valentina

Primăvara vieții – copilăria

Viața

(Școala Gimnazială V.I. Popa Dodești clasa a VIII-a, Locul I) Este primăvară. Roua dimineții a pus stăpânire peste sat. Rândunelele m-au trezit de la prima oră a dimineții. Dincolo de geam se ascunde un peisaj superb, uluitor, fermecător. Dincolo de ușa inimii se ascund niște sentimente profunde și orice aș spune, oricât aș spune, oricum aș spune, aceste sentimente profunde nu le pot exprima în cuvinte și orice aș face, oricum aș face și oricât aș face nu le pot explica în fapte. Aceste sentimente profunde sunt sentimente de neuitat, sunt fermecătoarele momente ale copilăriei. Așa cum gândurile se înalță pe cele mai înalte culmi, așa și soarele se ridică în înaltul cerului, semn că este amiază. Mă întind pe iarba fragedă și verde. Aceeași iarbă, același loc, aceiași copaci, aceeași grădină – grădina copilăriei, aceleași sentimente, același copil inocent dar alți ani. Ani care au trecut lăsând în urmă tot ce a fost frumos. Pricvesc spre cer. Offf! Și aș vrea să dau timpul înapoi! Să văd acel copil inocent care se juca odinioară, să-i văd fericitul chip cănd mergea la școală pentru prima dată să mai ascult măcar o dată chemările părinților pentru a ne da ceva dulce! Ah! Ce n-aș da să mai pot fi copilul mic, să mă pot juca în voie, să fac ce vreau cu timpul meu, cu timpul copilăriei! Vremurile s-au schimbat, anii au înaintat în timp, copilul inocent a crescut. Chiar dacă are 14 ani își amintește cu drag de adevărata copilărie, de acele clipe pe care le poartă mereu în sufletul și mintea sa, și pe care nu le va lepăda din amintirea sa. Primăvara vieții este prima, ultima și singura copilărie pe care o primim în dar. Încercați să o faceți de neuitat!

(Școala Gimnazială V.I. Popa Dodești clasa a VIII-a, Locul II)

Am evadat din lumea asta, Am plecat din ecoul durerii, Am fugit de amăgirea sentimentelor, Am eșuat de pe vasul fericirii, Am gustat dulceața singurătății, Am auzit tunetele sufletului, Am simțit durerea iubirii, Am trecut prin ceața vieții, Am simțit căldura iubirii, Sunt ca o pasăre pe cer Și învăț să iubesc. * Privind spre cer am început să plâng Gândindu-mă la clipele frumoase Dar și la cele urâte, Văzând că viața are multe trepte Și că eu sunt abia la prima Și mă întreb de ce e făcută viața, De ce oamenii sunt buni și răi, De ce există viață pe pământ, De ce suntem făcuți să păcătuim, De ce avem doar o viață? Dar cred că ar trebui Să nu mă mai gândesc Și să-mi trăiesc singura viață Dar nu am de unde să știu Dacă este una singură...!

Codreanu Diana Gabriela

(Școala Gimnazială V.I. Popa Dodești clasa a VIII-a, Locul III)

Satul meu

Satul în care m-am născut, este un sat minunat pentru mine, fiindcă aici m-am născut, aici am copilărit și încă mai copilăresc. Acest sat rămâne veșnic în inima mea ca un sat minunat și plin de toate amintirile mele. Îmi amintesc și îmi voi aminti cu drag mereu de sat pentru că aici am avut cele mai frumoase momente pe care le-am trăit în minunata mea copilărie. Îmi amintesc ca o derulare a unui film, imagini cu drumul și cu toți prietenii și vecinii mei care ieșeau pe uliță sa ne jucăm foarte multe jocuri frumoase și distractive cum ar fi: ascunsa, lapte gros, rațele și vânătorii și multe altele. Îmi place foarte mult că m-am născut la țară fiindcă aici este un aer mult mai curat decât la oraș. Chiar dacă voi pleca din acest sat, la școală mai departe, nu voi uita niciodată de unde am plecat și o să mă întorc mereu cu drag în acest sat, cu foarte mult respect pentru oamenii care au fost martorii copilăriei mele. Nu o să uit niciodată acele zile când mergeam cu colindatul sau acele zile când primeam și noi colindători, cu mare drag și bucurie. Satule minunat, rămâi pe veci în viața și în sufletul meu.

78——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

CĂRȚI DE LA PRIETENI - CĂRȚI PENTRU PRIETENI

79——————————————————————————————————————————–————

Ecouri literare____________________________________________

80——————————————————————————————————————————–————