Ecouri literare____________________________________________
Anul X
NR. 17 (1/2017) 1——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
POEZIE/5 Alina Tanasă/7 Alensis De Nobilis/8 Mirela Ciolacu/10 Aurora Solomon Sorescu/11 Ciobotaru Abigail - Iolanda/13 Claudia Maria Onea/15 Cosmin Preda/16 Daniel Grosu/17 Dorin Pînzariu/18 Liliana Muștiuc/18 Nicolae Vălăreanu Sârbu/19 Iftene Cioriciu/21 Irina Lucia Mihalca/23 Luca Cipolla/25 Maria Ieva/27 Martin Cătă/29 Maxim Daniela/31 Mihai Batog Bujeniță/31 Poiană Vlad/34 Simion Bogdănescu/35 Traian Vasilcău/36 Gabriel Paiu/38 Mihai Apostu/40 CRONICĂ DE CARTE/41 Christian W. Schenk/43 Ionuț Caragea/46 Mihai Cimpoi: Lina Codreanu - Fascinația marginii /47 PROZĂ/49 Constantin Toma/51 Ciobotaru Abigail-Iolanda/54 Radu Bobică/58 Ion Gheorghe Pricop/60 ESEU/61 Alina-Laura Mihailă/63 George Petrovai/68 Ioana Andreea Aelenei/71 Valeriu Lupu/73 Ziua Culturii Naționale: Eminescu/82 Gabriela Janeta Simion/83 Mihaela Blănaru/84
Revista Ecouri Literare numărul 17 este editată sub egida Asociației culturale Poesis Moldaviae și tipărită cu sprijinul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vaslui Redactor-șef - Mihai Apostu Redactor - Gina Păun
Autorii își asumă întreaga responsabilitate pentru ideile, informațiile și originalitatea creațiilor literare trimise spre publicare.
NOTĂ: Începând cu numărul 14, sediul revistei Ecouri Literare este: Biblioteca Comunală Dodești, Loc.2——————————————————————————————————————————–———— Dodești, județul Vaslui
Ecouri literare____________________________________________
ECOURI LITERARE ecouriliterare@yahoo.com
CÂT DE DEPARTE SE AUDE ECOUL TĂU?
Ne găsiți și pe facebook : Cenaclul "Poesis Moldaviae" Vaslui Notă: Redacția revistei Ecouri Literare își rezervă dreptul de a selecta materialele publicate. Autorii sunt responsabili de originalitatea și dreptul asupra textelor trimise. Garantăm că textele nepublicate nu vor fi folosite în alte scopuri.
ISSN : 1843 – 9780 Tipărit la Editura Pim Iași
3——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
ION MINULESCU Acelei care va veni
Împăcare postumă
Olguţei Cruşevan
De unde vii, Și-n care preafericită țară Văzuși lumina zilei - tu, albă ca și-o zi?... Și ce nebune vânturi spre mine te purtară, Ce barcă rătăcită te-aduse pân-aci?... De ce plecași din țara, în care palmierii Tremurătoare umbre își culcă pe nisip? Nu-ți fu de-ajuns pustiul cu lacrimile serii, Și nu găsiși pe-aiurea să-ți plimbi frumosul chip? Or nu știuși că-n țară la mine Nu-s nici cânturi, Nici flori de lămâiță?... Amanții și-au vândut Orgiilor, Și corpul, Și sfintele avânturi, Și-azi totu-i mort și putred în carcera de lut!... ........................... Cu mâini subțiri și albe, ca mâinile de sfântă Pictată pe-un perete de templu bizantin Și ochi pătați de-otrava privirii ce-nspăimântă Ochi verzi ca apa moartă Și morți ca negrul spleen Veniși, aducătoareo de cântec și lumină, Să-mi ușurezi povara fatalului Calvar, Să-mi reclădești o lume cu-o boltă mai senină Și să mă smulg din gheara supremului coșmar... Dă-mi mâna dar și du-mă cu tine, Du-mă-n țara În care palmierii - stăpâni peste pustiu Cu brațele deschise ne vor primi-n Sahara Iubirilor născute din goluri de sicriu!...
Deschide-mi poarta inimii pictată Cu vermillon şi-albastru de cobalt, Şi intră - fericită-nvingătoare În minuscula-mi sală de-aşteptare Pe-a cărei pardoseală-mpestriţată Cu plăci hexagonale de bazalt Şopârlele versifică la soare Şi viperele-nvaţă geometria... E tot ce mi-a rămas din măreţia Şi nebunia fastului regesc Cu care-aş fi-ncercat să te iubesc!... Alhambra-i azi o cârciumă banală, Veneţia, o lamă de cuţit, Canossa, o iluzie papală, Şi Muntele Măslinilor, un mit... Alege-ţi, dar, tu singură trofeul Ce te-ar putea despăgubi de morţii Căzuţi în faţa porţii... Împodobeşte-ţi apoi gineceul Cu zâmbete şi plante otrăvite, Şi-n drumul nostru-aproape pe sfârşite Dă-mi cel puţin speranţa efemeră Că-ntr-un apropiat istoric zori de ziuă Buna Clio Ne va-mpăca definitiv sub piatra Aceluiaşi mausoleu meschin Eu, lopătar pe ultima-ţi galeră, Tu, parodia marii Cleopatra!...
Romanța inimii
Vesperală
Inimă -- ciutură spartă Cui mai duci apă la poartă, Dacă nimeni nu mai trece Să-ți soarbă din apa rece Apă bună de descântec De la ochi până la pântec ?...
Femeia care mi-a vorbit aseară De constelaţii fixe Şi stele căzătoare Avea figura lungă şi verde ca o pară Şi ochii negri-galbeni ca un adânc de mare...
Inimă - ciutură goală Cine te spoi cu smoală Și te-ascunse în ogradă, Nimeni să nu te mai vadă, Ca să-ți mai cerșească apă Când de sete gura-i crapă ?
Inimă - ciutura mea Dă-mi să beau, dar altceva, C-apa rece ți-au golit-o Toți cei care ți-au sorbit-o !... Dă-mi ce mi-ai păstrat doar mie Dă-mi un strop de apă vie !...
Femeia care mi-a vorbit aseară De lucruri mici şi fără importanţă Avea în glas căldura soarelui de vară Şi-n gând accentuate propuneri de-alianţă... Femeia care mi-a vorbit aseară Avea idei frumoase, dar bizare... Spunea că "plopii fără soţ" sunt vorbe de ocară, Şi toţi Luceferii din cărţi sunt stele căzătoare... Femeia care mi-a vorbit aseară (Şi care-o să-mi vorbească viaţa toată) A fost o dată Mamă, Dar a rămas Fecioară... Şi Fiul ei nici astăzi n-are Tată!...
4——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
Alina Tanasă/7 Alensis De Nobilis/8 Mirela Ciolacu/10 Aurora Solomon Sorescu/11 Ciobotaru Abigail - Iolanda/13 Claudia Maria Onea/15 Cosmin Preda/16 Daniel Grosu/17 Dorin Pînzariu/18 Liliana Muștiuc/18 Nicolae Vălăreanu Sârbu/19 Iftene Cioriciu/21 Irina Lucia Mihalca/23 Luca Cipolla/25 Maria Ieva/27 Martin Cătă/29 Maxim Daniela/31 Mihai Batog Bujeniță/31 Poiană Vlad/34 Simion Bogdănescu/35 Traian Vasilcău/36 Gabriel Paiu/38 Mihai Apostu/40
5——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ „Care-i rostul pietrei, mamă, „Erau într-o poveste, printre iurte, Fie ea și din cuvinte, Fachiri căzuţi atunci din parapante Să provoace răni și teamă Pe hornu-n care viaţa coace turte Și suflete închircite?” De matematici pure în secante, Alina Tanasă Iar filosofii căutau mâncare Doară zăpezi ce curg în lumi latente, Poeţi ce poartă ceru-n buzunare „Nemulţumirea-i vie şi veşnic aşteptăm… Făceau spre zei propuneri indecente. Doar-doar în ceruri poate, primi-vom noi Cu ochi de gheaţă chiar din phanta rei, iertarea. Mama bătrână amintiri îţi coase, Până atunci mai scriem, mai uşurăm Trecutul îţi păstrează, vrei, nu vrei, strânsoarea... Ca să îl pui în zâmbet sau angoase.” Poverilor acute ce-n suflet le purtăm.” Alensis De Nobilis Mirela Ciolacu „Uneori Dumnezeu mi se pare nedrept, dar cine ştie care sunt calculele lui! De ce animale sfâşie animale? De ce oameni sfâşie oameni? De ce este atâta durere în lume? Răspunsul primit în vis eu nu l-am înţeles!” Aurora Solomon Sorescu „Surprinderea e cam așa: Fie o lași să-ți cotrobăie lăuntrul, fie îi devastezi tu, dezinvolt, sămânța. Când obosești, arborezi, oricum,
un rânjet tâmp, nătâng peste putință, din care, cel ce te privește-n ochi, își închipuie că, dacă nu l-a bătut norocul, măcar a făcut el din noroc un mănunchi de zdrențe... Da, dar privirea-ți de veghe?” Claudia Onea
„Am aşteptat un înger să mă cheme, În anticamera cu tribunalul nou, Că evadase, cică, prea devreme Măsură timpului ce s-a născut din ou.” Maria Ieva „M-ai invitat la tine, domnişoară, Şi eu, mărinimos, am refuzat. Nu ştiu ce vagi motive-am inventat Sperând, perfid, la o a doua oară. Gândeam să nu te fac de-ocară: Eşti tânără, ’ţ-ies vorbe şi-i păcat. M-ai invitat la tine, domnişoară, Şi eu, mărinimos, am refuzat.”
„Vântul bate, ploaia vine, Soarele pare să cadă, Cine s-a gândit la mine? Cine a-ncercat să vadă? Deşi eu refuz lumina Nu pot în beznă să respir, Dar a cui să fie vina? Din nou inspir, din nou expir. ” Ciobotaru Abigail Iolanda „Du-te, poete, du-te ! Te așteaptă legenda Uitată în plângeri. Lasă-mă-n urmă Mai scrie o carte. Aleargă, nebunule, Aleargă prin glosă, Cuvinte line îngerilor împarte. Aed, metaforei fierbinte, Invocă-ți chemarea Și plânsul în cuvinte. Cu lacrima de gheață, Visul îmi atinge, Sufletul îmi simte.” Iftene Cioriciu
„Te întorci timid în starea care te seacă sentimental, Te impiedici de gunoaiele rămase în viața ta, Scufundându-te în neant, într-un nor abisal Al trăirilor defecte, al vieții trăite teatral.” Maxim Daniela „Mai întâi și-ntâi, ca pe-o pradă te pun jos Și te-ncep de la un capăt cu-n sărut până la os. Iar apoi îți smulg cu lene viața înseși din lungi vene, Inima încă zbătândă pe de-a dreptul ți-o împresor Cu a vieții mele ață, tu să scapi iar eu să mor. Și te-ntind imaculată pe un fără seamăn pat Să ne fim apoi, din lume, cei mai dragi, plini de păcat!”
Gabriel Paiu
Vlad Poiană
6——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
ALINA TANASĂ Spune-mi, mamă! Care-i rostul pietrei, mamă, Fie ea și din cuvinte, Să provoace răni și teamă Și suflete închircite? Care este al furtunii Și de ce ni-i de El dată Dacă tot ne-aruncă funii, Dacă tot uită și iartă? Mamă, care e menirea Omului plin de suspine Și de ce, oare, iubirea Tremură precum un câine? De ce este nedreptate Și de ce e suferință De ce nu egal se-mparte Sentimentul de căință? Mamă, dar El cum gândește Când pe omu-ngenucheat Viața din spate-l lovește Dându-i alt și alt oftat? Care este rostul meu De îmi pune-n drum ciulini Și de ce, mamă, Dumnezeu A dat sufletelor spini?
Dragoste la vârsta a treia Ce aș putea să-ți mai ofer, Veche, singură iubire? Anii au șters orice mister Din marea mea simțire... Deși tu știi, deși tu simți Că dragostea-i aprinsă, Te rănesc ai vremii zimți Privindu-ți tâmpla ninsă... Cu-același drag îți dăruiesc, Veche iubire-a mea, Seara, șoptitul “te iubesc”, O nouă toamnă și... cafea.
Licăr de speranță Doamne, de ce i-ai dat tristeții ochi de vultur și de ce ai făcut-o cameleonică? Cum ne vede ea pe noi, muritorii, de la depărtări... Cum îmbracă ea forma iubirii, a dorințelor îndeplinite, a prieteniei... Ca, mai apoi, să-și lepede aceste straie pesemne demodate lăsându-ne inimile în genunchi... Măcar, Doamne, leag-o la ochi să nu descopere frumusețea primelor raze ale fiecărui răsărit și lasă-ne speranța neîntinată... Măcar speranța...
Neiertare Între noi doi crește un munte Eu privesc spre piscurile sale Tu - în spatele umărului stâng Mirarea mea continuă Și inima ta încătușată în neiertare Îl hrănesc
Și uite-aşa ne purtăm ființele prin vreme Fără să ne dăm seama cât de repede și înalt crește el și cât de repede viața noastră ne rămâne mică...
Duminică Niciun val în marea ochilor tăi Toate gândurile noastre
ancorate într-o liniște odihnindu-se la limita dintre realitate și utopie Două mâini atingându-şi jumătatea. În dicționarul inimii Astăzi Dragostea noastră e sinonimul Sfintei duminici.
7——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
ALENSIS DE NOBILIS Pictorul tău
Femeia-înger Sufletul tău e o mireasmă pură, Azur sorbit din ochi de înger-mire, Cuvintele şopteşti prin ochi, nu gură, Iar palma ta-i papirus de psaltire...
Când stele plâng, se tulbură oglinzi, Ochiul se pierde -salt în infinit; Îngenunchiat îţi vine să întinzi Fiinţa ta acestui nou-venit, Să moară-n tine urma de prihană, Forme de aripi să-nflorească-n umeri; Îţi curge,-n loc de sânge, mir din rană, Lapislazuli adorat de sumeri. Când mă cuprind aceşti fiori eterici, În mine, să te culci, te-aş aştepta, Şi, regăsiţi, ne vom iubi-n biserici De frumuseţi din care crinii-ar evada În rugăciuni spre umbra ta ce zboară Din univers în univers, frapant; Coboară-n mine, îngere, coboară Şi-mbrăţişaţi să ne-aruncăm în neant!
Mister O. În timp ce muza ţi-e în carantină Şi te visezi magicianul Oz, Femeia-ţi dă un silogism la cină Şi la dejun o ipoteză roz. Prin ale minţii tale seci intrânduri Nu poţi divide impera să treci Şi-ţi dau delete himerele la gânduri Ca pana ta de-o viaţă să o freci. Îţi vezi gândirea ridicată-n trolii Şi spiritul îţi pare că-i baban, Dar peste stihuri cade colbul şcolii, O erudiţie ce sună wow, dar van. Îţi pipăi scalpul, se usucă nimbul Şi gândurile-ţi umblă pe imaş, În cer şi-aşteaptă gardienii schimbul, Iei o tequilla - ai promis c-o laşi. Şi cum o frică goală te cuprinde, Un mail lui Dumnezeu îi scrii şi sent ''Te rog fierbinte, Doamne, nu mă vinde Sunt mister O. şi te salut... absent!''
Pictez, iubito, numai de mi-ai cere, Te-aş zugrăvi din împletiri de aburi; De vrei, pe frunte-ţi desenez mistere Când aur curge-n ale minţii jgheaburi... În abulii îmi definesc doctrina, În aure, îmbrăţişări mimate, Iar de se-ntâmplă să rănim lumina, Culorile se varsă desfrânate Până în clipa când e nordul sudul, Când rana mea din coapsă eşti, femeie; Ne-nmiresmăm cu înzeire nudul, Pictăm cu sânge gura ta atee... Tristeţile ascunse sub rimel Ţi le dezvălui rătăcind pe pânză, Ca haina să devină-n acest fel Venirea toamnei în Eden: o frunză.
Vorbele-s vândute Erau într-o poveste, printre iurte, Fachiri căzuţi atunci din parapante Pe hornu-n care viaţa coace turte De matematici pure în secante, Iar filosofii căutau mâncare Doară zăpezi ce curg în lumi latente, Poeţi ce poartă ceru-n buzunare Făceau spre zei propuneri indecente. Cu ochi de gheaţă chiar din phanta rei, Mama bătrână amintiri îţi coase, Trecutul îţi păstrează, vrei, nu vrei, Ca să îl pui în zâmbet sau angoase. S-au resorbit secundele în ceas În noaptea albă ca o târfă beată Ce bea paharul unui bun-rămas Cu-ncheietura mâinii vinovată. Incendii de lumină urcă-n gând, Te arde o pornire revanşardă Când pe la colţuri cunoscuţii-ţi vând Imaginea înfăşurată-n zgardă. Peroane-n cer visează-n aşteptări Să treacă trenuri-fulger printre nori, Vom construi în constelaţii gări Pentru sinucigaşii noştri călători Ce se înalţă-n vinurile minţii Cu aripi pure de-nfloriri celeste, Ca să respire-n locul unde sfinţii S-au plictisit de veşnicii. Îţi este Aşa de dor de depărtare-ncât Ţi-ai da şi viaţa pentr-un zbor în zare, Dar poezia se opreşte-n gât Când vorbele-s vândute. Salutare!
8——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
Singurătate în două Eram aproape unul de altul, feţele aproape ni se atingeau; eu bărbat, tu femeie, doi necunoscuţi risipiţi. Stăteam la umbra arcului de triumf cu trupuri topite, cu un gol în inimă, fără ochi, fără aripi... Eu m-am întors să aud dacă vine vreo pasăre, tu te-ai întors să auzi cum foşneşte un ciucure. Vântul s-a prefăcut din îmbrăţişare în fluture. Aşa, buzele noastre s-au lipit ca şi cum se căutau, de frică să nu rămână buze despărţite, Buzele tale despărţite cu buzele mele despărţite s-au îmbrăţişat ca două pepite. Nu voiam dragoste, buzele noastre aveau nevoie să-şi unească despărţirile, Buzele tale singure despărţite,buzele mele mereu plictisite. La Paris ne bătea vântul privirile, la Paris ne sărutam despărţirile.
Poveste Oboseşti să cauţi iarăşi vatra, Şarpe-ncolăcit într-o feştilă, Te visezi şamanul din Sumatra, Fumezi vise-n pipă de argilă. Peste lucruri plouă nepăsare, Somnul intră-n minte ca o boală, Stelele-s ascunse în sertare De contabili îmbrăcaţi de gală. Levitează îngeri spre niciunde Şi părinţi se-mbracă în nimicuri, Un fachir cu ceru-n sân ne vinde Viitorul sigilat în plicuri. Peste linişti albe dorm sodome, Zebre pasc înmuguriri din nori, Ne zâmbesc fantome policrome Din spitale care n-au surori. Sar zăvoare reci din inimi vane, Iar copii înalţă umbra mâinii
Îngeri să îi ia cu-aeroplane, Să îi ducă-n miezul cald al pâinii. Ochiu-mi cade-n goluri de ferestre, Idoli reci sunt împietriţi în zbor; Sunt copil, hai, spune-mi o poveste Cu un zmeu uitat la semafor...
Fantoma Încă mai e ceva de împărţit, Cum spune Petru, Pavel, Toma: Să ne-mbrăcăm în râu ca Heraclit, Să ne trezim în prigoniri ca Goma. Cât ne vom ţine visele în frâu, Cetăţile rămân din moft zidite, Sporind lumina calpă în desfrâu În vieţile mărunte de termite. Vechi revelaţii cântă-n aer, zău, Cuvintele sunt voaluri aurite; Chiar zeul se opreşte-n dreptul său Când vraja ta încearcă să-l imite. De lenevirea duce somnuri moi În vinuri vechi din odele agrare, Ferestre fug de oamenii prea goi La trup, dar plini în ei de sărbătoare; Iar la final, măcar am fi zidit În poezie însăşi idioma Pe răzvrătiri de şarpe năpârlit, Să moară zeii. Le-am fi luat fantoma!
Undeva Clopotul bate în sufletul raiului, Cântecul inimii spinii-i descuie, Zboară o pasăre din mugurii naiului, Fete-n altarele crinilor suie. Aripi de gene zbat tot mai rar Zări netivite de marginea gândului, Casa secundei e în turnul din far, Mâine te culci în braţele vântului... Frâie de nori îmi faci, să încalec Bolţi de mirare căzute din şa, Paznicul apelor îmi pare zănatec, Apa oglinzilor ascunde să bea. Candela pruncului în palmă tresare, Lujer de fragă furată din naos, Marea văzduhului e-o arcă în care Urci să visezi ca magii din Laos. Trepte se-nalţă în aer de-aici, Calea-i deschisă spre aura ta; Mergi, parc-aluneci pe valuri de muzici, Umbra te-nvăluie şi curge şi ea…
9——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
MIRELA CIOLACU Dor de tata Tăticul meu, ai fost şi vei rămâne O umbr-a timpului din urmă-mi. Mă simt privită de oriunde, Eşti nicăieri şi pretutindeni. Tăticul meu, mi-e dor de tine! Mi-e dor de dragostea de tată! Mi-aduc aminte doar prin vise, De clipele de altădată. Strângeai în braţe pe mămica Şi ne-adunai pe toţi odată. Tu ne spuneai poveşti de viaţă, Stingeai târziu, la candelă, lumina. Dorul de tata mă doboară Şi lacrimile îmi şterg faţa. Târziu apare luna, mai pe seară Şi mă gândesc în noapte, tot la tata. S-avem părinţi e-un dar de la Cel sfânt. Să-i respectăm din inimă, cu suflet, Cât încă ei mai sunt pe-acest pământ, Cât vrem să fim eterni doar prin iubire.
Vatra părintească Mirosul dulce de acasă mă îmbie... Sunt cozonaci fierbinţi pe masă, Dar fraţii încă nu-s, ei întârzie, Iar mama vrea să fim cu toţi acasă. Şi parcă timpul nu s-a scurs vreodată, Suntem cu toţii-n vatra de demult. Parcă suntem lângă părinţi, odată Şi glasul dulce-al mamei îl ascult. Se-aude-n noapte ceasul din perete Şi miezul nopţii iarăşi ne-a atins. Liniştea peste noi acum e o pecete Şi pacea din neant …iar ne-a cuprins.
Strigătul Vieţii, strigătul Timpului M-a strigat Viaţa să mă-ntrebe de-omenire, M-a strigat Timpul să mă-ntrebe de părinţi. Nu am răspuns, nu ştiu ce le pot spune, Doar mă frământ, mă doare să m-avânt. Şi zborul îngerilor mă-nfioară,
Căci ei ating uşor lumina din neant, Dar n-avem noi puterea de-a ne ruga în seară, Căci noi uităm adesea că suntem praf în van. Şi-atunci lăsăm abisul să ne aline dorul, De bucuria simplă de-a fi
doar trecători Şi nu-i răspundem Vieţii Şi nu lăsăm nici Timpul Să ne transforme-ncet în simpli muritori. Căci doar prin existenţa eternităţii noastre, Prin faptul că murim, dar ne mai naştem iar Lăsăm umanităţii frânturi din noi, speranţe, Deşi suntem pământ, suntem vii doar prin noi.
Firea din noi şi Irozii timpului Irozii ne-nconjoară cu gânduri necurate Şi ne cuprind pe-alocuri cu răutatea lor. Ne pierdem inocenţa, ne pierdem chiar prin fapte. Rămâne Omu-n veci…un simplu muritor. Căci firava fiinţă e plină de păcate Şi uită să mai spele urzeala de-ncercări. La uşa vieţii bate doar gândul ce în noapte, Mai răscoleşte timpul, mai răscoleşte răni. Vrem doar ca neputinţa să fie entitate, Să nu lăsăm ispita să aibă alţi adepţi. Ne-am săturat să ducem mereu o cruce-n spate, Ne răzvrătim cu firea, ne plângem prin poeţi. Nemulţumirea-i vie şi veşnic aşteptăm… Doar-doar în ceruri poate, primi-vom noi iertarea. Până atunci mai scriem, mai uşurăm strânsoarea... Poverilor acute ce-n suflet le purtăm.
Părinţii noştri, o icoană O, buni creştini, luaţi aminte Căci Pruncul Sfânt de pe pământ, Rămâne-n suflet şi în minte În tot ce-avem în noi mai sfânt. Aprindeţi candela luminii Despovăraţi păcatul săvârşit. S-aveţi aproape fraţii şi vecinii Aproapele prin fapte-i pomenit. Părinţii dragi, icoană a blândeţii A sufletului cald şi părintesc Să şteargă pretutindeni lacrima tristeţii Şi să rămână-n veci un dar dumnezeiesc.
10——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
AURORA SOLOMON SORESCU Aqurelă Plouă în secunda asta de acum, cât într-o zi. În tabloul aquarelă al vieţii mele, Culorile-ncepură să danseze. Contururi vagi zâmbesc ca prin magie, sub transparenţa împletită. Aici, în colţul stâng, i-o margaretă inocentă înflorită. Iar din conturul ei de soare, visele strânse încet pe rând – petale, au plâns uimite de mişcarea ce-adânc le smulse din aurul viu. Chiar lângă ea, un teişor - o plantă suplă şi discretă, împrumută în floarea-i mică în cinci petale, din auriul plâns şi risipit. Şi-i mulţumi spunându-i: - Eu din plăpânda ta iubire, de-a soarelui nemărginire, voi strânge picătura în capsula mea şi într-un viitor de raze, o voi transforma! Adâncul albastru al apelor din cer creează două roze în spaţiul din centrul desenului ascuns. Secunda unu - prima roză, ce strânse roşu-n obrăjori şi zâmbet albastru-cer, în ochii mari – uimiţi de întrupare. Luă cu mâna-i delicată roua pământului, o risipi prin păr şi spuse: ,,E pentru a doua roză – fata mea! Cânta şi-şi spuse-n gând: (,,Grădini de trandafiri ce voi eu să fie, în viitor, răsfrânte pe câmpie!”). Dar apa grea – șuvoi prelins în după-amiază, Vânt rece şi neînţeles - opri, nedefinit, culoarea visului despre grădini, când o picătură din penelul indigo, tristă şi grea loveşte roza în inima sa. Dar auriul – ce-l din teişor, găsi putere în capsula sa de viitor, să circule nestingherit, împleteşte auriu şi indigo şi risipeşte toate umbrele, făcând ca roza să primească căldura şi iubirea razelor de soare. Vecine umbre şi lumini în colţul drept. Secunda doi – fetiţa roză, timidă îşi închină fruntea înspre soare. Grădini de roze răsăriră
şi-un soare mic, misterios, purtând un adevăr numai de el ştiut şi de iubirea mea, se-nfiripa. Iar optimismul renăscu în acuarela mea.
Cântec de toamnă Crengi mici, delicate margini zdrenţuite şi fragile, Ultimele frunze de mesteacăn topite picături de soare în apăsarea plumburie a înserării de toamnă! În vântul rece, violet şi zbuciumat plângeau frunzele galbene în cor, prinse în dansul rotitor al primului şi ultimului zbor, spre nicăieri, niciunde şi nicicând, cuprinse de un dor de soare, ultimul dor - cel mai greu dor. Cântau spre cer şi spre pământ, cântec de lebădă. În toamna lor, lebedele poartă coliere - frunze de mesteacăn, pe şnururi violete de vânt, spulberând speranţe spre nicăieri, niciunde şi nicicând.
Stea de primăvară Miei și iezi pe câmpie. Nori pe cer, flori de iasomie. Scânteie de Nou, Terra adună, în cupe –cleştare, nectarul verde. Flori de castan, lumânări spre cer. Dantele albe - bileţele rugăciuni, cu speranţe galbene, oranj, roşii. În zori răsare timid ,,Aurora” cu degete trandafirii. Rochie de cer, dantelă de nori. Mireasa soarelui. Aţi iubit vreodată un nor,
11——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ un nor de primăvară călător trup mişcător - zdrenţuit – dizolvat? ,,Cum să prinzi iubirea norului de primăvară! Zefirul de primăvară: ,, Am venit să vă alint, cald - de drag pentru cei regăsiţi, rece - de dor pentru cei trecuţi în penumbră! Umbra are şi ea inventarul ei - anti-inventarul meu! Stăteam cu sufletul lipit de cer totuna eram cu el, triunghiul vieții mele s-a rotit cu vârful înspre soare şi golul se umplu de el.
Universuri paralele Uneori Dumnezeu mi se pare nedrept, dar cine ştie care sunt calculele lui! De ce animale sfâşie animale? De ce oameni sfâşie oameni? De ce este atâta durere în lume? Răspunsul primit în vis eu nu l-am înţeles! În visul meu de-azi noapte, era o gaură neagră în cer care aspira tot ce a fost, este, va fi rău. O gaură neagră dintr-un univers rece, din ce în ce mai rece. Cu sunetul de tunet al respiraţiei ei îmi spuse: ,,Cu asta mă hrănesc eu! Nu trăiesc fără neîmpliniri, fără dureri fără ură …. fără frică! Eu sunt scăderea absolută. Eu sunt împărţirea totală. Exist în afara spaţiului şi a timpului. Sunt nemuritoare!
Planeta deşertificată Undeva, în răstimpul trecutului pe o planetă rece, departe, în satul meu, plin de păduri, erau ei - ai mei, cu aceleaşi paltoane vechi, pe care le ştiu dintotdeauna. Aşteptau cuminţi în după-amiaza vieţii să vină copiii acasă (de la înalte studii). Mama împletea o rochie pentru fată sau croşeta un milieu. Se gândea dacă băiatului i-e bine şi cum s-or descurca printre străini.
Tata stătea tăcut, cu amintirile lui de ofiţer, citind ,, Tragedia veacurilor". Biblia lui avea pozele noastre în ea, în suflet cu secreta credinţă copiilor să le fie bine. Planeta deșertificată a prezentului se învârte mereu în jurul planetei trecutului (picătura de rouă a universului), pe care o simt astăzi stea caldă a sufletului meu.
La revedere - nu adio! Se-nchise cerul şi furtuna se adună-n neguri furioase, dar neputincioase, când nufărul cel alb se vesteji. Norul vroia chiar toată viaţa adunată-n el să îi dăruiască pentru a-l renaşte. ,,O, da!- îşi zise norul greu, Doar Fulger, el va reuşi, va trece apa mea, în focul vieţii, nufărului meu! Atunci: - O, dragă floarea mea, Din flacăra scânteii lui şi din iubirea mea, Frumos, din nou vei învia, spre mulţumirea pământului şi a mea! Drag nor şi drag pământ, adio! – spuse floarea, Eu plec – dar voi rămâne, mă veţi regăsi, în auroră! Cu degete argintii O s-ating eu, frunţi limpezi şi senine, în zori de zi! Iar noaptea, zefirul primăverii şi cu mine, uşor prin vise noi vom trece şi vom afla doar visele frumoase! Conturul frunzei mele în inimi îndrăgostite se va crea şi recrea mereu. Suflete împlinite de îmbinarea pură vor naşte un nou nufăr alb. Deschis când plouă cu iubire, ce strânge-n picătura sa de rouă culori de nori, alintul de zefir. Petale nenumărate va avea în anii cu zilele senine. Iubire veşnică va dărui – spre mulţumirea pământului şi a mea!
12——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
CIOBOTARU ABIGAIL - IOLANDA Cerul- ochiul meu albastru spart Priveşte-l cu ochii tăi orbi Sugrumă cerul cu negricioasa ta paloare, Pe lacul său răsună morți şi corbi, Lentile de contact încep să zboare. Priveşte-l o singură dată, ființă, Cerul, ochiul meu albastru spart, Te ridică, te afundă-n neştiință. Uite, irisu-mi împart. Cum se simte, amice? Îți place culoarea ochilor mei? De ce sunt ochii tăi atât de grei? Ai mei nu pot să-i mai ridice. Şi fişa-mi medicală este îngropată Ca să devin un cer pe cale legală, Să fiu o mută cu limba urzicată Într-o galaxie infinit spirală. Îți place cerul, prietene? Îți plac pupilele mele întunecate? Au sclipire, Au clintire, Au lipsire, Ochiul meu îngropat în cimitire, Lasă-l, lasă-l să respire.
Vei rânji: "Ce straniu", şi chiar este, Dar ochii mei vor fi ai tăi, Vor fi ai tuturor, Cei ce simt izuri celeste, Ce se frământă-n alte căi, Vor fi ai tuturor. Aşadar, frățioare, Ascultă-l cu urechile tale surde, Cerul, ochiul meu albastru spart... Tu nu-l auzi, dar el te-aude. Fire de păr mentolate Mesteci gumă? Sau este acesta parfumul tău Cu miros de scorțişoară? Îndrăzneşti să-l foloseşti Cum făceai odinioară? Mi-ai spus: "Suntem chin şi pasiune", Mi-ai negat existența, iar prin negare M-ai abandonat. Nu te preface, M-ai abandonat printr-o scrisoare. Continuă să sufli, promit c-o să îndur Aceasta secetă anchilozantă, Pietre crapă, mâinile mi se usucă, Sufăr într-o agonie ce-mi doresc a fi distantă.
Suflă pe mâinile mele albe, Dăruieşte-mi respirația ta de mentă Sau era acesta părul tău, bunăoară Când te-mpleteam cu o mişcare lentă? Nu contează, voi uita tot, însă, Suflă către mine şi azi, şi mâine, Şi poimâine, şi următoarea zi, Nu-mi voi lua privirea de la tine. Mi-e dor de pachetul tău de gume Pe care-l deschideam cu mâna mea uscată, Ca să iau o gumă mentolată. Cine ştia c-avea să fie ultima dată? Dar suflarea ta dăinuie pe degetele mele, Împrăştie acea mentă debilă, Permite-mi să mă-mbăt cu ea, Să amețesc şi să devin senilă. Gura ta vorbea şarade nepătrunse, Împărțea fiori, mincinoşii, Credeam că mă-nțelegi când îmi vorbeai, Cu dinții albi şi gingii roşii. Continuă să sufli, Poate astfel rana nu mai doare, Iar mâinile mi se usucă... Mi-e dor de mentă sau de tine, oare?
Rutes, apus fără de glas Intrinsec, Sui-generis Alter Ego. Ți-am împărtăşit un Bonum mane, dar nu mi-ai răspuns. Şi mă întreb de ce. M-ai înțeles? Credeam că mă înțelegi în defavoarea egoului tău. Nu l-ai defavorizat pentru mine. Îți mulțumesc. Răsare soarele şi tu de-asemeni, Împleteai coroane din florile salciei, În fiecare seară când din mână-mi piei Odată împreună, al Şeolului gemeni. Atunci, În acea dimineață covârşitoare De primăvară înăbuşită-n toamnă, M-ai numit sfredelitoare & Te-am rugat "Tu pe mine mă condamnă" Întinde-mi un probiotic, Căci, Abia acum simt gust de antibiotic, Dar amigdalita o să treacă
13——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ Şi o să-ți cânt la pian Deşi sunt în mijlocul tratamentului. Hai în visul meu şi-ți voi cânta la pian, Hai în mintea mea şi-ți voi cânta, Dar adu şi metronomul Căci îmi dai ritmul peste cap. Te vei sprijini de clape, Iar eu voi apăsa pedala, Tremurând, te vei lăsa pe spate Ai de gând să-mi vindeci amigdala? Dar tu mi-ai spus "Ochii tăi sunt precum lacul cerului", "Apele-s adânci?" eu am rostit, "L-am gustat, e gustul fierului" "De la antibiotic" i-am şoptit. Şi atunci pianul a murit, Iar tu apus-ai din nou Abandonându-mă, Şi nici nu te-ai gândit. Mă voi lega cu un bandou, Căci unicul răspuns găsit E să reneg şi să reneg din nou, Pe tine, Ție reneg.
Reculegere Vântul bate, ploaia vine, Soarele pare să cadă, Cine s-a gândit la mine? Cine a-ncercat să vadă? Deşi eu refuz lumina Nu pot în beznă să respir, Dar a cui să fie vina? Din nou inspir, din nou expir. Cum uneori e mov amurg, Cum uneori norii apoşi negresc, Asemeni gândurile-mi curg Şi teamă-mi e să nu greşesc. Mintea mea îmi e natură, .Cine să mai ştie, cine? În a mea natură sură Vântul bate, ploaia vine. Şi macii înroşiți răsar, Roşul lor strident răsare Şi crizantemele apar, Albul lor strident apare. Natura mea pare color, Cine poate să prevadă? Pe câmpul înviorător Soarele pare să cadă.
Când doi prieteni se despart Timpul este o durere, Iar amintirile împart Griji şi doruri efemere, Dar orişicât încerc să sper, Orişicât mi-ar fi de bine Şi orişicât de efemer, Cine s-a gândit la mine? Când apare interesul, Când apare chibzuința Se observă şi progresul, Căci contează străduința. Şi orişicât aş implora, Poate cerul meu să cadă; Dar ce contează a spera, Cine a-ncercat să vadă? Şi de aceea mă afund În natura aparentă: În macii roşii mă cufund, În culoarea lor stridentă, Dar deşi iubesc nocturnul, Aştept a se însenina, Azi aştept din nou diurnul Deşi eu refuz lumina. Însă ştiu că noaptea vine; O iubesc cu puritate. Cerul norii strâns şi-i ține, Stelele-s înstrăinate. Şi mi-e teamă totodată În peisaj frică inspir, Noaptea-i zi întunecată, Nu pot în beznă să respir. De ce din nou aici sfârşesc? De ce rămân aici lăsat? Pe cine să învinuiesc Că astăzi sunt abandonat? Nu vreau a crede că eu suntSingur nu pot a alina; Strig: "De ce doare tot mai crunt?" Dar a cui să fie vina? Ce îmi rămâne de ales? Acum eu ştiu ce să regret: Căci soarele l-aş fi cules Şi aş fi devenit poet. Iar crizanteme aş fi strâns, Le-aş fi legat de fir cu fir, Şi poate-atunci n-aş mai fi plâns. Din nou inspir, din nou expir. Din nou inspir, din nou expir, Dar a cui să fie vina? Nu pot în beznă să respir, Deşi eu refuz lumina. Cine a-ncercat să vadă? Cine s-a gândit la mine? Soarele pare să cadă, Vântul bate, ploaia vine
14——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
CLAUDIA MARIA ONEA Până când A fost lumina vie, cea care mi-a spus: "Ridică-te și deschide ochii! Nu te teme de întuneric! Dacă el n-ar fi, pe mine cum m-ai vedea în botezul focului, flacăra lumânării, pe chipul lunii, sculptată în stele sau stropită cu soare la răsărit? Du-mă cu tine în cuvânt și cere-mi să te duc în iertare dar nu privi înapoi! Înapoi sunt umbre pentru că eu lovesc întotdeauna din față. Cu iubire..."
Așadar, cred că voi pleca puțin, să-mi înfrunt întunericul. Am nevoie de izbânda slovei adormite ca să pot merge mai departe cu sufletul în palme deschise... (București, 4 decembrie 2016)
Cum părea să fie Așa-s rădăcinile. Unele, adâncite-n pământ. Altele, cochetând cu plămada lui trecătoare... Cele mai infatuate, însă, pretind că nu-i în lume
nuanță mai pură, născocită de un freamăt anume creat să nască din înșelăciuni tulpini de culoare,
Du-te și spune-i nopții că nu visul mă-ngână printre clipele uitate-n așternut și perne, valuri de alb și pe alocuri cupe de vin încins, ci stelele care, cu tot cu nori, mi se topesc în mână, lăsând pe cer goluri neîndurătoare și terne, la adăpost de zei și șarmul lor perfid, nestins... (București, 30 noiembrie 2016)
surprinse de pleoape când atârnă în vânt...
Ziua de dinaintea mea
Așa-i rodul. Predestinat sau alungat din fire.
Surprinderea e cam așa:
Cu puțin noroc, lăsat să-și spună povestea de ieri,
Fie o lași să-ți cotrobăie lăuntrul,
neterminată mâine și revendicată azi, cu greu...
fie îi devastezi tu, dezinvolt, sămânța.
Deși, la urma urmei, cine ești tu ori cine sunt eu
Când obosești, arborezi, oricum,
sa ne închipuim că în labirintul eternelor plăceri
un rânjet tâmp, nătâng peste putință,
ni se cuvin aduceri aminte și sorți în adormire?...
din care, cel ce te privește-n ochi,
(București, 3 decembrie 2016)
Déjà vu Ai ajuns din nou, timid, lângă somnul meu? De ce nu mi te arăți și atunci când, trează, mi se scutură genele de ultimul oftat? Te temi de balastul umilitor și greu ce, fără îndelungi judecăți, se așează pe albul ochilor, într-o doară, de lacrimi pătat?
își închipuie că, dacă nu l-a bătut norocul, măcar a făcut el din noroc un mănunchi de zdrențe... Da, dar privirea-ți de veghe? Ce crede Dumnezeu că ascunde? O legendă, un biet plictis răzleț sau iubirea care a fost și s-a tot dus? Să-L întrebăm. Ar putea răspunde: "Praf de stele!"... El știe. Pur și simplu. (București, 25 noiembrie 2016)
15——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
COSMIN PREDA Zăpezile de ieri Nu ştiu dacă pot fi mai bun decât atât Cât îmi dă voie iarna ce mi-a intrat în suflet. Voi mai trimite păsări să-ţi ţină de urât Şi te voi recunoaşte în şoapte şi în umblet. Cum treci uşor, cu grijă să nu stârneşti hain, Sălbatic, leul iernii intrat în agonie, Te simt că eşti aleasă printr-un decret divin Să fii cum nu te merit, suavă armonie… Ştii să citeşti profund, treci dincolo de ger Şi poţi vedea în clar o vară estompată, Ea este pentru tine balsam şi giuvaier, O dulce recompensă, cât aşteptarea toată. Şi ghiocei răsar pe tâmpla mea fierbinte, Suflarea ta dă viaţă visatei primăveri Şi eşti tot sfântă, caldă, frumoasă şi cuminte, Iubita mea de astăzi, iubita mea de ieri…
Autumnală
Vom fi amândoi, vom fi iar noi doi în tomnatice ploi. Aminteşte-ţi de noi pentru primăveri noi!
Reverie Te aștept prin miracol să vii din visare, Să răsari dintr-un crin, o albă arătare. Spre răscruce de zodii când visul mă-mbie, Ciudat peste linii s-așterne armonie... În ceasul uitat am pornit spre răscruce, Din pulberi stelare, cărarea mă duce Urmând fantomatic chemarea iubirii. Rătăcesc, peregrin, pe arcadele firii... În timpul oprit, în feeric azur, Dinspre zare venind, căpăta-vei contur. În doi, vom putea să dăm glas împlinirii. Curcubeie rodesc după ploile firii...
Ziua dintâi
Octombrie fumuriu prins de ram arămiu într-un timp cenuşiu, nu-i suflet zglobiu să te cânte-n târziu… Iubirea departe uitare împarte în slove deşarte adunate pe-o carte. Drum lung ne desparte… Aşteptarea să vină zămislit în lumină un timp fără vină, aduce senină o pace divină…
La început, era doar un nor de lumină, meditativ, mișcător în infinită absenţă. Un dor de-nceputuri, ca o fugă de unic, ardea cu sclipiri sidefii în neant. Fără spațiu și timp, doar frânturi de memorii pot să intre în sine regăsindu-se pur în cuvântul dintâi: "Să fie lumină!" Când lumina veni, unduitoare şi pură râdea-n irizări jucăușe de ape. Întunericul dens se trăsese deoparte
„Nu rupe firul unei prietenii, căci, chiar dacă îl legi din nou, nodul rămâne.” Octavian Paler
16——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
DANIEL GROSU Bruma viselor Ne bate bruma peste vise Sub pleoapa candidă a nopţii Şi toate porţile-s închise Şi fură, de prin inimi, hoţii Sub dimineaţa brumei noastre Se-apleacă înserări trecute Luminile sunt prea albastre Iubirile sunt prea pierdute Ne bate bruma peste vise Suflarea iernii ne-a-ngheţat Ne-a îngheţat peste narcise Şi viitorul l-am uitat Mai sună telefoane stranii Sfârşitul de mileniu vine Se-adună în iubire anii Şi nu-i nici rău şi nu-i nici bine Poştaşii mor acum pe drum Zadarnic mor cu tot cu tolbe Cântăm chitărilor de fum Şi-n execuţii se-aud tobe Ne bate bruma peste vise Sub pleoapa candidă a nopţii Şi toate porţile-s închise Şi fură, de prin inimi, hoţii Ne bate bruma peste vise, Ne bate bruma peste vise...
Margine de timp Erai o margine de timp azi nu mai eşti decât secundă te cunoscusem prin Olimp o rază transformată-n undă Erai o margine de timp veneau milenii să te-ascundă erai pe-atunci un anotimp cu ploi din lumea nerotundă Erai o margine de timp şi moartea ne era plăpândă muream pe rând şi în răstimp iubirea fugea să se vândă Erai o margine de timp azi nu mai eşti decât secundă
Precum Te încruntai ca un buştean la joagăr. Te sărutam ca pruncul sânul mamei şi te iubeam ca un fugit din lagăr; tu mă urai ca raza bezna cramei. Te încruntai ca mielul la cuţit. Te sărutam ca roua firul ierbii şi te iubeam ca vântul ce-a murit; tu mă urai ca vânătorul cerbii. Te încruntai ca roata la piron. Te sărutam ca fluturele-o floare şi te iubeam ca pasărea un pom; tu mă urai ca un nisip o mare.
Ploaie peste rană E-o ploaie care curge de parc-ar spăla o rană, o cadenţare pură de picături cereşti, o ploaie care zgârie ca o geroasă iarnă, o ploaie care-mi spune că tu acum nu eşti. E-o ploaie care curge de parc-ar fi o vamă şi s-ar întinde straniu în lunecări lumeşti, o ploaie care curge în cea mai sfântă cramă, o ploaie care-mi spune că tu acum nu eşti.
Mă prăbuşesc în picuri fără de prihană ce mi se scurg pe gât, dumnezeieşti, cu Dumnezeu aş vrea să beau o cană în ploaia care-mi spune că tu acum nu eşti. E-o ploaie care curge de parc-ar spăla o rană, o cadenţare pură de picături cereşti.
Cer destrămat Norii de atunci se destramă mereu şi aveam un cer atât de frumos vântul turbat ne era alizeu amintiri pe istorii se cos viitorul era ca un ultim plebeu trecutul de şoareci ne era ros ne făcusem castele în minereu ni se punea în simţiri zahăr tos dintr-odată fulgul se făcu greu şi urcuşul deveni lunecos… zeul devenise ateu din sărut mai era doar un os norii de atunci se destramă mereu şi aveam un cer atât de frumos…
17——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
DORIN PÎNZARIU Scrisoare rustică Îţi scriu , bădie, printre oi, Cu mustul ierbii ce mă-mbie, Pe-o foaie verde de trifoi, Găsită sus în deal la vie. Tu eşti plecat cu boii înjugaţi La Carul Mare, s-aduci praf de stele Şi boii tăi de-o eră-s nemâncaţi... Şi palmele te dor… şi tălpile ţi-s grele... Te-ai dus c-o turtă în ştergar Să-ţi potoleşti foamea de vise, S-aduni mărgele de cleştar Şi să găseşti doar porţi deschise. Doar visele au mai rămas Şi praful cel de stele nu-i Şi Carul Mare nu-i de tras Şi de la jug s-a rupt un cui. Întoarce-te, bădie-ncet, Să nu răceşti de-atâta trudă Şi lasă boii în făget Să pască dulcea iarbă crudă. Lasă-ţi căciula în pridvor S-o poarte vântul printre nuci Şi pune-ţi capul pe un nor, Încet, încet, ca să te culci.
LILIANA MUȘTIUC Vis astral
Am adormit târziu ast’ noapte Şi am avut un vis ciudat: Pluteam prin spaţii siderale, Cătând figura vreunui cunoscut Şi cum pluteam îngândurată, Prin spaţii fumegânde înspre infinit, Deodată-n faţă mi s-arată: Maci şi muşcate înfocate, Ce mă întâmpinau duios, Cu vorbe şi urale binecuvântate Şi păsărele vesele au apărut deodată, Ţinându-mi parcă de urât
Şi ciripind gălăgioase îmi povesteau voios, Cu firimiturile mele la geam presărate, Cât bine, cândva le-am făcut.
Metamorfoză III Zeci de gânduri albe, negre, Se preumblă nestinghere undeva în plan astral, Dornice de-a fi culese Şi metamorfozate-n vorbe undeva în plan mental; Ca din verb să nască fapta rea sau bună, Pentru care dincolo vom lua mândră cunună, Sau doar veşnica osândă… Asta numai Domnul poa’ să spună. Stă-n puterea noastră oare, Să primim cu bucurie numai gândurile care, Prin a lor coloratură, nasc doar vorbe de iubire Şi nu vorbe de ocară, ce fac inima să doară?
Drum îngreunat Afară-i vânt şi-o rece dimineaţă, Dar eu sunt nevoit să plec din nou la drum Şi lumea-mi pare cufudată-n ceaţă, Orbecăind prin nori pufoşi de fum. Aleargă şerpuind hoinarul tren pe sine, Cu cât mă-ndepărtez, cu-atât mai tare, Mă cuprinde dorul neîndurător de tine Şi-mi pare că tot universul e cuprins de jale. Foiesc în sus şi-n jos ştrengarii tineri Şi eu şi ei având aceeaşi destinaţie: Dar eu sunt zbuciumat, nerăbdător şi încărcat de temeri, Pe când ei veseli foc, lipsiţi de griji şi plini de ostentaţie.
Legea plăţii Eşti unic în gândire şi-n simţire, Un pom cu poame bine înzestrat, dar… Gena deficitară a străbunilor prin suferinţă o ai de îndreptat, Este dorinţa celui ce te-a însămânţat. Nu fi-ntristat, alung-amarul şi viaţa te va răsplăti, Cum tot şi toţi urmăm un cod de legi nescrise, Oricine primeşte răsplata pentru ce-a făcut, Hai fii încrezător în legea plăţii: A binelui cu bun plătit şi-a răului cu rău plătit, Iubirea să îţi fie călăuză vieţii: Este dorinţa celui fără de sfârşit.
18——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU Mă ia în stăpânire gândul Un arc se-ntinde cât un cer ce doreşte să cadă din el stele, luna rece seceră şi ea lumina flămândă ca o insulă naufragiată într-un pustiu de apă. În trupul tău o noapte ascunsă împarte întunericul şi-l aruncă afară, de se crestează pielea pe margini şi-mi intră sub ea atingeri subţiri, mai departe dospeşte răbdarea, se încheagă-n tăcere plăcerea rostirii unor cuvinte dorite. Mă ia în stăpânire gândul ce nu mă lasă-n răsfăţul barbar, îmi suflă prin oase cu vântul un cântec de miere ce se va sfârşi, apoi cineva trage zăvorul.
Depărtarea se rupe de orizont Când sunetele se-ndoaie de tristeţe melancolice toamne se topesc în verbe pline de rod necules. Ele vor fi răzbunate de vânturi, în dimineţi reci şi brumate. Porţile sufletului meu îs deschise cu fructe în palmele gândului, depărtarea se rupe de orizont şi încearcă pe drumuri să plece. Pe când vorbele mele se-mpacă în urechea cu auz tot mai subţire se risipec cuvintele-n cântec. Prin căutare mă duc dincolo de înţelesuri inima ta să-ţi desprind. O să-ţi cuprind trupul în braţe, sâmburele fructelor să nască seminţia noastră fără oprelişti.
Fântânile au izvoare-n stele Am gândurile răsfirate printre degete, în palme lumina şi-a făcut cuib de unde zboară ideile păsări. Inimile se zbat în cuvinte, fântânile au izvoare-n stele, apele închid cu braţele uscatul. Mai încolo îngerii culeg din grădina soarelui fructele coapte parfumate-n culori. După măruntele ploi, noaptile alunecă ca huma sevele lutului se urcă-n plante nimicul fuge de moarte şi-l ajunge. Gleznele tale subţiri dau zvon de răpire cu miros de iasomie purtat pe aripi de fluturi. Stupul sălbatic în scorburile înalte ale fagului aşteaptă poftitorii de miere şi nu vin, ştiu primejdia care-i pândeşte. Iubito, eu am să vin acolo unde numai iubire este.
Cu harul ce mi se dăruie Ca un fluture poezia se aşază pe suflet, îl hrăneşte cu fructu-i dulce până-i vibrează corzile de vioară şi respiră lumina prin sunete. Fulgurantă ca o păpădie de apă face risipă de simţire-n frumos, cu ea am o logodnă promisă şi cuvântul se modulează-n cântec,
iar gândul în care se mută e mai rotund decât îl poate cuprinde. Cu harul ce mi se dăruie, scriu, ce simt las în miezul cuvintelor topit, nimic nu mă desparte de sintaxa lăuntrică cu aura poeziei în izvor. Astfel se naşte fiorul, răzbate prin muguri şi înfloreşte în ramurile unui copac nemuritor.
19——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
Zi de primăvară Zău că nu mi-am urcat cuvintele pe scară şi podul meu are sertarele goale, din când în când mai urc ceva la fum fiindcă îmi place mirosul de crâşmă. Femeia-mi zice: bărbate e primăvară şi miroase a crud, nu mai sta-n pivniţă, ieşi în grădină, să auzi cum creşte iarba şi înfloresc merii. Îi spun: o să crească şi înflorească şi fără mine, eu vreau să nu-mi înflorească vinul pe care vreau să-l beau limpede ca pe sângele Domnului. Vai de capul tău întomnat, o să mori cu ceaţa-n priviri şi capul prea plin de băutură de n-o să am nici la pomană.
O umbră care-i lasă luminii nimbul Libera ta trecere prin sufletul treaz tăioasă şi fierbinte de care mă zbat să te eliberez, nu poate fi decât o himeră care se îndepărtează de om. O umbră care-i lasă luminii nimbul acela care pătrunde în adânc ori se înalţă pe culmi, existent în fiecare celulă care-şi ştie rostul dat ori dobândit, sărac de orice formulă care-l inhibă. Ea poate fi doar creaţia minţii, simbolul libertăţii de acţiune, cuvântul care-i traduce sensul în vorbe dintr-o clipă-n alta a vieţii până la momentul ultim când o înghite universul. Poate nu mai există nimic în fapt de care să ne ferim doar o sămânţa de omenie şi nu cred că din lutul uscat o să mai răsară!
Niciodată nu-i târziu să pătrundem în inima lucrurilor în fiecare zi, să aducem o parte a necunoşterii în cunoaştere. Acum, sângele meu lumină va împărţi, în inimi iubirea-i rămâne Domnului şi aproapelui deopotrivă.
Se plimbă tăcerea prin gânduri Umbre de fantome fâlfâie prin castel. Trec dintr-o cameră într-alta cu volte de aer în mişcare. Uşile se deschid singure şi se aude cum prind putere. Pereţii par a fi liniştiţi. Simt cum noaptea se curbează, cum se stinge. Stelele îşi îngroapă-n bolta cerului colţurile fiecare-şi ocupă locul în constelaţia veche. Se plimbă tăcerea prin gânduri luna le grăbeşte. De lumina lor m-ar găsi împreună cu tine ar fi o minune. Noaptea ajunsă pe buza rece a izvoarelor se crapă sub greutatea dimineţii, soarele dă din vâsle să sosească de dincolo de mări.
Muşcam nemilos cu gura din timp Aşteptam să mă nasc dintr-o dată într-o limbă vorbită de frunze departe de coastele flexibile ale mamei din care m-am desprins înainte de a păşi peste alte lucruri pe care le învăţ. Muşcam nemilos cu gura din timp, cuvintele mi se păreau o hrană sfărâmicioasă cu nervurile înfipte între dinţi. Vedeam lumina înclinată şi dulce cum se absoarbe brusc în trup şi se risipeşte prin oasele albe.
Sângele meu lumină va împărţi
Ca un sunet vertical se ridică strigătul rupt de cuvinte, îndepărtatul ecou La fel cum întunericul a dat seamă luminii şi s-a sosit pe sub cerul de vis în stele, să vadă de ce moartea vine pe sărite născut soarele la oamenii de pe pământ. pământul a fiinţat cu viaţă şi moarte.
20——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
IFTENE CIORICIU ÎNGERUL DIN LACRIMĂ
Într-o lume lăcomoasă, După averi și după bani, Sărăcia greu apasă Umerii celor sărmani !
Eu sunt un copil sărac, Mama, tare-i bolnavă, Nu am cu ce să mă-mbrac Și cerșesc pe stradă. Bunicii murit-au și ei, N-au mai avut pastile. Cu pensia lor de doi lei, S-au prăpădit cu zile. La masă șapte guri suntem, Alocația n-ajunge, Viața noastră-i un blestem Iar mama mereu plânge. De durerea ei sărmana , Plângem și noi, oftează tata, Nu mai avem ce mânca, Făina de porumb e gata. La școală toți ne ocolesc, Colegii râd de noi, Cu vorbe grele ne-njosesc, Că am fi săraci și goi. Dați-mi și mie doi bănuți Să-i cumpăr mamei pâine. Domnul poate s-o îndura S-o țină până mâine. Căci voi merge la stână, La oi să fac curat, Mi-o da ciobanul brânză, Cu toți ai mei s-o-mpart. Mă rog la îngerașul meu În fiecare seară, Mamei să nu-i mai fie rău, Nimic să n-o mai doară. Tatei să-i dea răbdare, Un loc de muncă în țară, S-avem și noi mâncare Și-o viață mai ușoară. Tu, cel ce le ai pe toate, Roagă-te la Dumnezeu, Mamei, să facă de poate, Rai din suflețelul meu.
Din raiul meu, dă Doamne, Bine la toți cei săraci, În lumină și iubire, Îngerași pe toți să-i faci. Un înger să se nască Din lacrima-mi amară, Pe mama ocrotească Căci nu vreau să moară.
NU-L UITAȚI PE EMINESCU
Luceafăr blând pe bolta înstelată, Nemărginind muza divină, Slujind cu zel metafora curată, În slăvi înalți Limba română !
Nicio taină nu-i mai mare Ca înaltul stelelor, Strălucirea unui soare Pururea nemuritor. Mulți poeți din România Slăvit-au și au cântat Neamul, iubirea și glia, Poporul greu încercat. Peste toți străluce’-o stea Întru româneasca zare, Ce a scris cu inima Din a geniului chemare. Când scria tremurau plopii, Teii frunza-și fremătau Lacul tresărea în codri, Nuferii se legănau ! Stelele-i aprindeau focul, Inima-i înflăcărau, Frate bun îi era codrul, Izvoarele-i susurau ! Iubirea-i vibra-n tăcere Și în plâns dar și în cânt, Peste-a poeziei vrere Eminescu-i aed sfânt. Înger al literaturii Domnul limbii românești, Demiurgul poeziei, Eminescu, tu ne ești .
21——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
Muza-i lumina cerescul, Geniul i-l nemărginea, Nu-l uitați pe Eminescu, Nu uitați această stea, DU-TE, POETE Muza, iubirea ta de zeu Ai așezat-o-n rime. Du-te, poete, mergi cu bine, Te cheamă Dumnezeu !
Du-te, poete, Uită de mine, Te așteaptă vitralii Arzând cerul din tine. Eu sunt măritată Cu cântecul versului tău, Bolnavă de metafora Verbului din neliniștea ta. N-aș vrea muza Să-și piardă încrederea în rime, Nici eu să fiu dată afară Din taina visului meu, Regretând iubirea sublimă Răstignită perpetuu Pe altarul sufletului tău. Du-te, poete, du-te ! Te așteaptă legenda Uitată în plângeri. Lasă-mă-n urmă Mai scrie o carte. Aleargă, nebunule, Aleargă prin glosă, Cuvinte line îngerilor împarte. Aed, metaforei fierbinte, Invocă-ți chemarea Și plânsul în cuvinte. Cu lacrima de gheață, Visul îmi atinge, Sufletul îmi simte.
Du-te, poete, Pe mine mă iartă, Nu reușesc a mă opune Plecării tale ideale, N-am să pot învăța A te uita vreodată. Du-te, poete, du-te, Universul eternității Îți așterne în cale Covor de vise și de stele, Măriei neuitării tale. Plecă supus poetul, Oftând din șoapte-n șoapte Prin visuri de tăciune Lacrimi amare-mparte. Strivindu-i rugăciunea, Pleoapa obosită Zâmbetu-i ascunde Sub geana adormită. Ca-ntr-un poem neterminat, Lipsit de viziune, Spre apus însingurat, Poetul pleacă, Pleacă, nu se opune. Nu pot să cred Că este, A fost, Va fi vreodată vinovat.
Du-te, poete, muza așteaptă, Storcând flămânde Focuri din soare, Colindând iubirea Cu harpa-i fecundă Prin zborul fericirii trecătoare. La cea din urmă poartă, Cântând a dumnezeirii iubire, Du-te poete și umblă Prin umbre și cețuri Din tulburi vremuri trecute, Spre depărtări tăcute, Săpate adânc în soartă.
22——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
IRINA LUCIA MIHALCA răsună deodată şi peste tot, aşteaptă, la rând, să fie simţite, apoi vorbite, ţesute din lacrima durerii răspândesc lumina în aşteptare, în noaptea întunericului.
Va veni o zi... Va veni o zi când toate cuvintele se vor întoarce uimite din depărtările trecutului, chiar dacă nu şi-au găsit destinatarul. Va veni o zi când toate cuvintele, tăcute, dezgolite, desprinse şi înălţate, se vor întoarce risipite în paginile albe ale clipelor noastre, printre amintirile vii, cu primul şi ultimul cuvânt, şirag de mătănii în cerul oglinzii din care şi-au luat zborul.
Prin teatrul de umbre şi aripile de mătase, cuvântul întrupat pulsează prin sângele inimilor pentru-a da naştere zorilor unei noi dimineţi care să strălucească. Viaţa, contopită în infinit, creşte prin dragoste, ca stelele care luminează cerul nopţii cu dorinţele noastre brodate în bezna universului.
O lume vie, sunet şi culoare, mişcare prin timp şi trupuri, oglinzile din ochii noştri, Va veni o zi, o altă uluitoare zi, când fără cuvinte, un labirint de ferestre apă şi foc, sămânţă şi spirit, origine a lumilor, atunci când privim din afară. o nouă poveste tulburătoare de culoarea timpului Ce-i viaţa? Un vis plutitor, va răsări în cerc şi lumină, concomitent, din templul sărutului, în toate direcţiile, dincolo de fiecare poveste, dezvelind acolo unde încep ochiul albastru aurorele boreale ale sufletului, şi flacăra într-un prezent continuu, portocalie a soarelui. la temelia timpului, A fost, este şi va fi... o poveste de iubire imposibil de trăit, imposibil de oprit, imposibil de definit, imposibil de frumoasă, imposibil de a merge mai departe. Retrase în singurătate, rostite sau nerostite, continuă să respire, continuă să palpite, pe cerul nopţii tale.
Un vis plutitor. Viaţa. Viaţa este culoarea din ochii tăi şi-ai mei, „A avea un prieten este mai vital decât a avea un bate într-un timp, pur şi simplu, înger.” îndepărtate sentimente Nichita Stănescu
23——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
Ultima filă dintr-o viaţă E-o dimineaţă albastră, dar nu şi pentru tine, Reyhaneh, fata din tărâmul de aur, închisă şapte ani, maltratată şi judecată a fi executată prin spânzurătoare pentru împotrivirea întinării ei. În noaptea aceea blestemată ar fi fost moartă, după ce ar fi fost pângărită, de nu ar fi înfruntat, cu un stilou, frica şi demonul atacator. Nouăsprezece ani i-a permis lumea ei să trăiască. Nouăsprezece ani până să înţeleagă ororile lumii în care-a venit. În vacarmul asurzitor, sub teroarea supusă, n-a vărsat lacrimi, n-a implorat, n-a plâns, nu s-a lamentat, pentru a fi absolvită de crima comisă. Încrederea i-a fost în lege şi-n forţa justiţiei în care şi-a lăsat destinul. Din prima zi de carceră a înţeles. Acolo, drepturile îi sunt călcate în picioare, acolo, frumuseţea nu are ce căuta. Aşa a lepădat orice semn din trup, din gânduri, din voce, din scris, din priviri, din vise. Astăzi i-a venit rândul să înfrunte Qisas (legea iraniană a retribuţiei). Să nu plângi, Reyhaneh! Moartea nu este sfârşitul tău. Ai fost învăţată să te comporţi cu demnitate, ai fost învăţată că trebuie să lupţi, oricât de greu ţi-ar fi. O şcoală cu multiple lecţii şi responsabilităti este viaţa. Aşa ai fost învăţată.
O singură dorinţă i-a transmis mamei, nu vrea să fie îngropată în pământ. Fără mormânt, fără lacrimi, fără jelire! Cuvântul redus la tăcere. Ochiul, inima şi tot ce-ar putea fi luat din trupul ei, oricui să fie date, fără să se ştie de unde. Îmbrăţişează liniştită moartea, iar vântul departe s-o poarte. Să nu-ţi fie ruşine pentru nimic, Reyhaneh! Nici pentru tristeţea mamei, nici pentru că nu ai apucat să mai săruţi, pentru ultima dată, mâna mamei şi-a tatălui. Tu vei cânta, asemeni păsărilor! Lumina a pătruns prin rănile tale, povestea ta nu va putrezi.
Bucurie şi suferinţă umană. Tu eşti puternică, asemeni izvorului, devenit râu, devenit mare, devenit ocean, devenit nor, devenit ploaie! În miezul tăcerii vei găsi adevărul, prezent şi uitat, devenit spaţiul de amintiri.
Aduşi de viscol, ca o rugăciune, fulgii de zăpadă luminează cerul dimineţii. Frumuseţe eterică. Azur. Lumină. Paşi în neant. Tăcere. Albastru de cobalt ca acuarelele, albastru ultramarin ca adâncimea şi liniştea mării, risipă de azur ca misterul cerului.
Un punct fără întoarcere! Intens este totul. În lumina strălucitoare, nepământeană, lumea pare ireală, evantai de clipe, timpul se accelerează, respiri gânduri atât de vii, uimitor de rapide, cu noi înţelesuri, cu înţelegeri străfulgerătoare, derulată în viteză, viaţa pare a fi un vis. O, Doamne, câtă iubire, câtă pace şi cât senin! 25 februarie 2016
„Un prieten este cineva care are aceeaşi duşmani ca şi tine.” Abraham Lincoln
24——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
LUCA CIPOLLA
Back home Roteando, le mie cellule ho sperso e donato al vento, intrecciate a fili di arabesco.. note indecifrabili che raccolgo nel meccanismo simile ad orologio squassato e sei tu, sono io, riportati a casa feriti; ci ridestiamo colore, iridi, papaveri e spighe che lavano il dolore nell'aura d'ambra che avvolge il sangue speso e lo perde dentro un semplice ricordo..
Back home Rotind, celulele mi-am pierdut și dăruit vântului, împletite la firele de arabesc.. note indescifrabile pe care le adun în mecanismul similar unui ceas zguduit și ești tu, sunt eu, readuși acasă răniți; ne redeșteptăm culoare, curcubeie, maci și spice care spală durerea în aura ambrei înfășurând sângele risipit și-l pierde într-o simplă amintire..
Cleopatra
Eri raccolta all'ombra dei pensieri-nebbia, quella madre che più non scorgo, eclissata dal mio ego, un deserto che l'immagine risalta. Cleopatra, temevi un dì la serpe, dico, anche di pezza, e fra le dita leggevi il mio destino..poi, scivolata nello spazio d'un atomo, vidi la tua forma accecarmi ed il mio sguardo teso ad una goccia di rimpianto e di beata gioia. Cleopatra Erai reculeasă la umbra gândurilor-ceață, mama aceea pe care n-o mai zăresc, eclipsată de egoul meu, un deșert pe care imaginea îl subliniază. Cleopatra, o zi te temeai de șerpii, vreau să spun, și din cârpă, și între degete citeai destinul meu..apoi, alunecată în spațiul unui atom, văzui forma ta să mă orbească și privirea mea țintită spre o picătură a regretului și a bucuriei fericite.
„Prietenia nu rezistă nici cu jigniri, nici în înfrângeri. Ea moare.” Titu Maiorescu
25——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
Chiara d'Assisi
e poi..il freddo. Seta.. il tuo perdono, coscienza, fendevi anche la notte come un faro imperituro e poi..ti lasciavi intangibile presa marginale, prevalente..
Le tenebre si fan leggere e rischiaran d'improvviso, non è facile contare le promesse disattese.. ma tu, correndo su prati rossi, fossi, hai cancellato una lacrima e l'istante precedente. La casa era dismessa, misero sdentato sorriso, la tua mano accogliente a porgere il pane. Scesi anch'io e t'aspettava il matto in partenza per Roma, inciampai e per un istante.. l'acqua smise di segnare il ruscello, non più un sussurro o verso d'allodola.. mi reclamò la notte.
Clara din Assisi Tenebrele se ușurează și însenină deodată, nu sunt ușor de socotit promisiunile încălcate.. dar tu, alergând pe pajiști roșii, șanțuri, ai șters o lacrimă și clipa mai devreme. Casa era părăsită, zâmbet mizer și știrb, mâna ta primitoare care întindea pâinea. Am coborât și eu și te aștepta nebunul plecând spre Roma, m-am împiedicat și pentr-o clipă.. apa se lăsa de imprimat pârâul, nu mai un șopot sau viers de ciocârlie.. mă reclamă noaptea.
Seta Il tuo sorriso era seta, accogliente velluto, coperta, due occhi ossidiana rilucenti al buio, chissà quale carovana dietro le quinte l'accompagnava, quali impavidi corsieri su steppe ardenti
Mătase Zâmbetul tău era mătase, catifea primitoare, pătură, doi ochi obsidian strălucitori în întuneric, cine știe ce caravană în culise îl însoțea, ce neînfricați armăsari pe stepe fierbinți și apoi..frigul. Mătase.. iertarea ta, conștiință, despicai și noaptea ca un far nepieritor și apoi..te lăsai prins intangibil marginal, prevalent..
„Îmi place să ştiu totul despre noii mei prieteni, dar nimic despre cei vechi.” Oscar Wilde
26——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
MARIA IEVA Gând rătăcit
Da, am ales să locuiesc sub stele, Să mă îmbrac în roua dimineţii, Din puf de păpădie fac castele, Şi simt frumos, aşa cum simt poeţii.
Pictează-mi sub pleoape mirarea de-a fi, Minune îmi eşti, mirări vom rămâne, Pentru o noapte se naşte o zi, Tăceri de nisipuri visări să amâne.
În braţele întinse strâng lumina Şi Dumnezeu îmi este mângâiere, Între cuvinte-mi creşte rădăcina Şi pot să cred mai mult în înviere.
Cuprinde-mi şi gândul şi mâna-ntre mâini, Prin galaxii neumblate ia-mă cu tine, Voi pune iubirea-n pocale de crini, Acolo, în cer, nu există un mâine. Arată-mi trecutu' -nainte de-a fi, Când noi nu eram bărbat şi femeie, Când nu era noapte, ci numai o zi Şi luna dormea visând curcubeie. Arată-mi oglinda în care priveşti, Să vezi cum minunea din tine se naşte, Ca-ntr-o beţie să simţi că trăieşti, Când o lumină se-aprinde de Paşte.
Faţă în faţă Tu îmi citeşti în suflet ca pe buze Şi inima mi-o ştii chiar pe de rost, A fost o vreme când au fost confuze Cuvintele ce le-am ţinut în post. Că te iubesc ştiai dintotdeauna, Mult înainte să ne fi născut, Ne botezase soarele şi luna, Când îngerii pe braţe ne-au crescut. Ne-am regăsit la mii de ani-lumină, Ca doi vecini în zodiacul vechi Şi-am fost o vreme copleşiţi de vină, Căci viaţa se trăieşte în perechi. Ca doi atomi, visând noi orizonturi, Ne-am contopit în ochiul lumii noi Şi navele au ancorat în porturi Să dezrobească viaţa de apoi. Şi te cunosc, şi mă cunoşti, ştiu bine, Căci glasul tău în mine îl auzi, Dar vina morţii nu ne aparţine, Chiar de lumină ochii ne sunt uzi.
Lacrimi zâmbitoare Aş vrea să îţi spun că m-am mutat în vise Şi nu am carte de identitate, Dar duc în palme tainele nescrise Ce le-am adus de dincolo de moarte.
Mă învelesc în vânturi şi în ceaţă, Să mă întrec în zbor cu pescăruşii Şi lacrimi zâmbitoare-mi curg pe faţă Când te privesc visând din pragul uşii.
Din închisoarea mâinii mele Când pentru timp s-a inventat minciuna, Din închisoarea mâinii mele am plecat, Plătiseşi pentru vise tu arvuna, Dar mai aveam şi eu un rest de decontat. M-am prezentat la dreapta judecată, Cu EKG-ul pus într-un dosar stufos, Eu mă credeam de moarte vindecată, Dar uneori mai ştiu cum să mă mint frumos. Am aşteptat un înger să mă cheme, În anticamera cu tribunalul nou, Că evadase, cică, prea devreme Măsură timpului ce s-a născut din ou. Şi drept răsplată am primit o palmă Ce sufletul în ea mi l-a cuprins încet, Şi mi s-a spus că timpu' va să doarmă, Dar regăseam în el doar vise de poet.
Cartea nemuririi Iubirea, dragul meu, e cartea nemuririi Şi n-am să şterg nimic din ce am scris în ea, Scăldaţi în lacrimi pure, îmbrăţişaţi ca mirii, Noi vom picta minunea chiar pe coperta sa. Atâtea vieţi s-au dus, că nu ştiu să le număr, Iar în oglinda vremii nu vreau să mai privim, Tu lasă fruntea mea să plângă pe-al tău umăr Şi-au să se nască-n tine trări de heruvim. Doar inima cunoaşte tot adevărul sfânt, De parcă nicio cruce în cer n-ar fi murit, Ea ne cunoaşte visul de îngeri pe pământ Şi aripile albe ce ne-au înmugurit...
27——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
Nu-i raiul în tine?
Sevele luminii
Din rai am plecat prin neascultare, Eterna poveste a mărului copt, Picioarele tale - flori de cicoare Şi braţele mele - copiii lui Lot.
Când va să vină toamna cu ceţuri şi cu brume Şi ochii mei vor plânge un dor neînţeles, Pe catafalcul verii, într-un noian de umbre, Să-mi aminteşti, tu, Tată, de ce am fost ales...
Prin unghiul obtuz venind la-ntrupare, Ca sfinţii în cerc am fost răstigniţi, În loc de lumină un semn de-ntrebare Ne-au dat moştenire ai noştri părinţi.
De ce mi-ai dat să simt şi mugurii luminii, Şi înserarea crudă, şi dorul unui dor, De ce se-aude toaca şi-şi încleştează pumnii Nemărginirea serii când iese din decor?
Acum când un nouă ne bate în poartă, Să spună că moartea oricum va învinge, Mă-nchin şi zâmbesc, smerită spre soartă, O stea se aprinde şi alta se stinge...
Voi întreba pământul de ce mă cheamă cerul, De ce furtuni de stele şi dansuri de culori Tu ai zidit în mine, să pot să fiu altarul Iubirii care trece şi dincolo de nori?
O zi de-ar mai fi, o zi, numai una Şi soarele-ar trece prin umbra mea iar, Aş cere răgaz să vină şi luna S-aprindem lumina pe muchii de zar.
Nu-mi va răspunde nimeni, mi-e dat să ştiu tăcerea, Mi-e dat să simt cuvântul cum doare şi mângâie; Mormintele sunt goale, rămâne învierea Când sevele luminii ne urcă prin călcâie.
Din ochi să-mi culegi iubirea cea pură, Şi vinul de mure din buze să-l sorbi, Iar dimineaţa, ia-mi visul, mi-l fură! Ne iartă, tu, Tată, că suntem prea orbi! Ce rai am pierdut? Nu-i raiul în tine? Mă scrii şi te scriu, pe cer şi ape; Negăm, negăm, vârtejul din vine, Fugim mai departe, să fim mai aproape.
Drumul spre casă Hai, şterge, şterge oglinzile bine, Dar nu le-ntoarce cu faţa spre mine, Vara îmi lasă în palme un rid Şi cerul la patru nu pot să-l divid. Pe Tatăl îl ştiu, dar mama nu ştie, Ea spune că sunt lumina ei vie, Eu simt cum o umbră îmi trece pe chip, Dar muşc din cuvinte de teamă să ţip. Tac cum şi Tatăl de-o vreme tot tace, Las murmurul nopţii să doarmă în pace Şi crucea pe umeri singură-o ţin, Să ştiu că tăcerea mi-e darul divin.
Îngerii Îmbrăţişări de gene te ascund, Cum cerul îşi ascunde nesfârşirea, Din destrămări, în irisul rotund, A înflorit ca nufărul iubirea. Precum în cer aşa-i şi pe pământ, Veghează ochiul singur în tăcere, Legiuni de îngeri depun jurământ La porţile deschise spre-nviere. Cuvintele-ntrupate din Cuvânt, În două avatare fără cruce, Din forma gândului, prin ochiul sfânt, Matriţa veşniciei vor aduce. Lumina coborâtă peste Graal, O înmulţesc ca-ntr-o oglindă spartă Şi doi mireni sub flori de portocal Cu visul lor se întâlnesc la poartă.
Oglinzile parcă-s ferestre acum Şi drumul îmi pare o dâră de fum, Desculţă prin câmpul roşu de maci Alerg către tine, să văd ce mai faci. Grădina în care iubire-am sădit Mi-ai spus că demult în tine-a rodit; Tatăl aşteaptă copiii în prag, Arhanghelii râd pe chipul tău drag.
„Prietenul nu iubeşte prietenul, ci obiectivul prieteniei.” Platon
28——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
MARTIN CĂTĂ Iubirea ca apa ...ploile gândului au udat lacrimile prelinse în scorbura suferinţelor mele aflate în geamătul privirii tale... Hei! O fantă în granitul iubirii năpădite, De apriga răcoare-n viscere alungată, Prin înflorirea firii-n abisuri insolite, Sămânţa cea din Eden ivire-adânc udată! Hei! Hei! În umbră de meandre sărut uitat şopteşte, În răstignire inimi, încolăciri în praguri, Alungă zvârcolire, de haos vestejeşte, Rămase canioane pe suflete în faguri!
Timp şoptit Gri pâlpâiri ascunse în vii membrane fine, Un gând grifon în geamăt ascute pe-ndelete, Secunde scânteiate din ascunzişuri pline, De treceri, reîntoarceri şi în goniri regrete, Căzută grea iubire, grăbită-n şa şi crupă, Uscată altoire zorind pe umed mugur, Cânt nerostit în fugă un urlet să erupă, Striviri răstălmăcite pulsând polen de flutur, Nepreumblată fire, petale răsfăţate, Secunde lin ivite, din amorţiri cuvânt, Urcând lasciva scară vibrând eternitate, Arcan în unduire, pe timp grifon înfrânt.
Istoviri târzii Nu simţeam să fi fost rodită iubirea, În răbufnirea albastră-verzuie a privirii lor, Feţele arămite de reflexele de lut ale timpului, Şopteau încrâncenare, resemnări uitate în gol, Dar lacrima de viaţă în cercuri ea plivise, De-argile înflorire, şoptire în esenţe, Şi cânt de timp seduse rid umbră două feţe, Zvâcnire de lumină, atingere de vise!
...luasem Luasem coasa argintată a lunii din primul pătrar, cosisem otava ceţurilor de pe inima ta în multe, multe zile
cât ţine primul pătrar. Cu sapa-i semilună desţelenisem fecundele cărări biciuite de umbra paşilor tăi, apoi cu discul lunii pline fărâmiţasem altoirile inimii lucind roşul pur, iar în noaptea cu lună plină, am sorbit sfera lunii, îmbrăcată în clipa fugii tale.
Cădere Se pripise în aflarea înfiorării unei şoapte mângâiate în îngemănarea coapselor ei, sfârtecase privirea de nimfă în larma gândului ascuns sub frunza aspră a nălucirilor, credea că simţise a fi în stare să iubească, dar pipăise umbrele energiilor şovăielnice risipite în veninul orizontului ascuns de un nor înaintea răsăritului, din pupila micşorată de luna nouă o şoaptă-geamăt venise. Aşa a început jocul!
...acolo Pe umbra unui nor am călătorit în visele tale, am întrebat mirarea zare înălţată dincolo de nori de ce ai visele atât de zâmbitoare? Mirarea a clipocit pe o lacrimă luată din adierea unui măr înflorit chiar în prag de primăvară, în pâlpâirea culorilor mi-a arătat zâmbetul albinelor căutând nectare, undeva, acolo în nectarul culorilor am găsit visul tău zâmbitor!
29——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
Iubire geometrică Aşa, hei, aşa, hei, e bine, bine, bine, Degetul tău arătător descrie, Cercuri concentrice în palma mea, Până când, până când Degetul meu arătător descrie, Cercuri concentrice pe fruntea ta, Până când, până când Amândoi vom descrie cercuri, Unul în altul!
Păzitorul Când unda de iubire în învăluiri secvenţiale a cuprins în întreg sânul mamei, am simţit vibraţia Păzitorului, m-a privegheat în toate împărţirile, diferenţierile, în ieşirea la lumină parcă i-am zărit aripile albe, viguroase, mari ,mari, ca un acoperământ al destinului meu, de atunci nu l-am zărit, dar îl simt lângă mine, îi simt şoapta, pe undele luminii graiul dinainte de Babel şi câteodată apăsarea aripii albe. Opreşte-te! Îndreaptă-ţi privirea spre cenuşa timpului nenăscut!
Nisip disperat Nisipul disperat al neputinţei ,,Gott ist tot!’’ Inoculări târzii în tâmpla rostitului grai al îngerilor, ciuperci după ploaie Dumnezeu fără canoane. Glas ludic, lubric impudic, pic sic nimic beilic mojic, se vrea rostire, stăpân pe grai fără reguli, fără oprire, vis ciuntit de coşmar spulberă ,,cuvântul dintâi’’ în fecalele şi urina zilnică.
Iviri incubusul cu urechi ascuţite baphometul rânjit al sexului pe piedestalul lucitor, zâmbet dispărut, emasculat oferindu-i viaţă, vise. Smintiri plină faţă de alegeri pesimiste, zic ei, trăim în tern, vax, ne-am născut prea târziu, civilizaţia e-n suprasarcină, s-a scris şi inventat totul , noi însă gestionăm, suntem dumnezeii momentului, rupem clipa în quarcuri. Apoi, între scărpinări indecente, Desfiinţează antemergători, că n-au fost chiar genii, pasămite erau şi antisemiţi şi un pic nebuni ştim noi, să tacă acolo în debaraua lor. Ciocniri bâta nesimţirii a spulberat-o pe Clio fragila curvă a timpului, neant paşi în urmă, neant paşi spre zenit, Aha! Suntem clonele nimicului suflate pe pereţii istoriei, reconfortant simt în vârful firului de păr aruncat în vânt corectitudinea politică, ei, e şi mai şi pripon aurit strunit de ,,zeii cuvântului.’’ Aşa se-nfioară şi se-mpresoară că ăştia ,,se reproduc precum dihorii prin podurile neroziei.’’ Haida de! ai descoperit mijlocul covrigului şi ăla spart pe margini! Caută-ţi inima, în flori binecuvântate secante la ibişii gândului!
30——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
MAXIM DANIELA
EPIGRAME Mihai Batog Bujeniță
Declin
ALEGERI PARLAMENTARE
Oscilând între două lumi paralele, Purtând măști ce estompează o personalitate colorată Te temi, te temi de ce pot face cuvintele. Te temi să nu pățești iar ce ai pățit odată. Într-o lume monotonă, coruptă de goana după avere, În declinul libertății Uităm de ceea ce se numește iubire, Uităm definiția umanității.
Amintire vs. Realitate Privesc melancolic pe fereastră spre frunzișul viu, Ți-aduci aminte de gutuile parfumate. Numărul râsetelor nu-l mai știu , Al adierilor blânde... uitate. Vremea libertății a apus de mult, Grijile sufocă viața rămasă. Trilul păsărilor nu-l mai ascult. Sunt în casă… nu acasă.
Autodistrugere Nu știu dacă mi-a fost dor De această luptă interioară De neliniștea emanată prin fiecare por De revenirea a ceva care o să doară.
Interese de moment Aranjează ploile. Sunt ciobani în parlament Când votăm ca oile.
GUVERNUL
Fiind numit „executiv” Un guvern, de-naltă clasă, El ia măsuri şi, inventiv, Execută doar în masă.
TIMPUL SĂRUTĂRILOR Sărutai cu-atâta har, Că-nfruntam canoanele; De un timp săruţi mai rar, Şi doar, strict, icoanele.
BUGETAR ÎN TRANZIŢIE Eu n-am mai cumpărat un ac, Nici nu am pus în borş verdeaţă, Şi, iată, deci cum pot să fac, Economie, azi, de piaţă!
REPETABILA ISTORIE... La-Nalta Poart-atunci, peşcheş, Baban dădeai pentr-o belea! Dar azi, aceeaşi sumă, „cash”, La-Nalta Curte-i doar saftea!
Dar nu neg că ființa umană E avidă după iubire Căci fără aceasta nu poate să trăiască, Nu poate trăi doar cu o amintire. Nevoie de suferință frumoasă.
MOŞTENIRE CIORAN
Te întorci timid în starea care te seacă sentimental, Te împiedici de gunoaiele rămase în viața ta, Scufundându-te în neant, într-un nor abisal Al trăirilor defecte, al vieții trăite teatral.
RÂSUL CA MEDICAMENT
Dar încet te-apropii de ființa inumană Ce te poate distruge cu un singur cuvânt, Grăindu-ți neauzit și te îndeamnă Să o lași să îți omoare sufletul urlând. Te aștepți să fii respins, Alungat din propria viață Simțindu-te de panică cuprins, Simțindu-te ca o paiață. Te uiți în urmă cu regret Sau te izbești de o oglindă rece, O oglindă a ceea ce trăiești și ai trăit Și realizezi că rănile rămân... dar viața trece.
Faimă mare, nume mitic, Chiar şi bani, mai spre finală, Iar pe plaiul mioritic Foarte multă ciorăneală. Râsul e medicament; N-ai nevoie de pastile. Cu un mic amendament, La disfuncţii erectile!
REPROŞ NEJUSTIFICAT Că de nimic nu sunt în stare Iubito, e o nedreptate, Căci sunt mereu, tu nu vezi oare, În stare de ebrietate!
REGRET
Era bine-n dictatură, O spun cu durere-n plex Bani n-aveam şi nici căldură Dar atunci mai făceam sex!
31——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
MIHAI BATOG BUJENIȚĂ SONETUL TRUDEI (necanonic)
Mă chinui, fraţilor, de-o lună, Să încropesc un biet sonet Aşa, ca să mă cred poet, Să fiu cu Dante-n spiţă bună Un vers aş vrea ca un banchet, Mai savuros ca o căpşună, Subtil şi suplu ca o jună Şi dulce chiar ca un şerbet.
Nu spun că aş avea talent Sau că mă-ndeamnă vreo trufie Nimic nu spun, spre cinstea mea. La stihuri pingălesc atent Mă strădui doar ca să se ştie Că nu sunt chiar o giurumea!
SONETUL CHEFLIULUI POCĂIT În cântece rostogoleam pahare Cu lăutari, amici şi niscai fufe, Râdeam de-orice ca în comédii bufe Şi era totul vis, ori desfătare. În drum spre casă rătăceam prin tufe Mai adormeam cu nasul în vreo floare Sau altceva extras dintre picioare Spre zori fiind mai moi ca nişte rufe. Dar ca un fum trecură, iată, anii Cât despre cârciumi, lăutari, ori fete, De mult nici nu mai vreau s-aud măcar; Beau doar sifon, sau apă, ca bibanii, Nevastă am şi un ficat cu pete Şi-n vis mă-mbăt, din ce în ce mai rar.
SONETUL PLOII Cu trupul meu deşertului dau viaţă, Iar curcubeie-mi străjuiesc aleea; Căci fără mine viaţă nu-i, de-aceea, Sunt a văzduhului prea bună soaţă. Când nimeni nu-mi ascultă melopeea, Mă cheamă paparude şi mi-e greaţă, Şamani invocă-n cântec a mea faţă... Cu voi mi-e însă tristă odiseea...
Toţi aranjează ploi, într-o durere, Cei vinovaţi se fac ades că plouă, Şi-apă de ploaie-i orice gargară! M-am săturat de soarta mea amară, Am să mă-nchin cu mâinile-amândouă, Să fiu potop, divinului voi cere!
SONETUL UMORULUI Râzi ca tot omul de ceva în viaţă Căci de eşti trist ea tot aşa îţi trece Râzând poţi face însă din cald rece Când vipie-i afară şi ţi-e greaţă De rude care vlaga vor să-ţi sece Sau punga fluturată goală-n piaţă De soacră când priviri are, de gheaţă, Că ai venit acasă după zece. Să râzi poţi de orice şi de oricare De cel ce crede că putere are Şi e doar un nimic fără coloană
Sau ţoapa care zice că-i cucoană… Dar pentru mine de tot râsul pare Umorul pensiilor militare!
SONETUL VISCOLULUI În geamuri bat cu degete din neaua Cu care-acopăr spaţii necuprinse, Iară pe culmile ce par ne-nvinse Troiene-aşez precum drumeţul şaua. Pe buză vă îngheaţă zeflemeaua Când alarmate ştiri, anunţă prinse: Tractoare, pluguri sau maşini deprinse Cu lupte doar prin fulgi ca floriceaua. Nu-s case-n care focul să trosnească Pe priciuri reci zac babe degerate Trăgând de-o ţuică să se încălzească Şi-n crâşme stau ţărani cu chip de iască Ce-aşteaptă-n lungi tăceri înfiorate Să vin-armata să-i deszăpezească!
32——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
SONETUL LEULUI LA PÂNDĂ Perfid ca leul stând sub sicomor Pândesc atent la dulcea-mi căprioară Şi simţurile mi-s întinse, sfoară, De trupul tânăr, frumos aromitor...
Deci, vă feriţi de gânduri blestemate, Căci eu voi fi conceptul de pe urmă Când se va spune că praful s-a ales!
SONETUL POVEŞTILOR
Zglobie-i, cu ochi blânzi ca de mioară, Iară eu ce-n Kama-Sutra-s profesor, Fierbinte sunt acum şi totu-i fior Iar gândurile parcă-n ceruri zboară.
Ca azi, îmi amintesc, în tinereţe, Câte aventuri, ce cuceriri făceam Iubite? Nici minte chiar nu mai ţineam Zburdând mereu după vreo frumuseţe...
Mental transmit idei de acţiune Filtrez priviri adânci şi reci, d-agată Ea vine-ncet şi toată-i pasiune...
Iubiri nebune, romantice, aveam Şi fete cu păr lung, bălai, sau creţe Noi tăvăleam cu-asprime, sau blândeţe Prin paturi, pe bănci, pe unde apucam...
Surâsu-i este o promisiune, Iar vorba-i caldă inima-mi desfată... - Bunelu’, astăzi iar ai tensiune!
SONETUL GERULUI Eu sunt divinul ce-a ucis istorii Şi schimb cu forţa mea planetei faţa Decid ce este moartea sau viaţa Iar vizitele-mi sunt, în timp, notorii… Şi-au vrut să mă silească promotorii De arme să îmi folosească gheaţa Deci fiica mea, ce o numesc isteaţa, S-arunce în uitare muritorii. O, voi netrebnici de recentă dată Nu ştiţi că universu-mi este tată Suflarea mea contractă şi atomii Doar gura ta mă spurcă, gura Tomii, Spui că nu este gerul de-altă dată, Când vezi că preţurile se dilată!
SONETUL PRAFULUI Cu mine, chiar universul a-nceput. Sori sau planete din praf s-au întrupat Iar Ziditorul pe mine m-a chemat, Când vieţii, în lut suflând, îi dă debut. Iară pe Terra, din Asii adunat Şi adus pe copite, amarnic tribut, Printre voi am ajuns atribut. Că praful coroane şi regi a-nhăţat. Eu strălucesc în mii de nestemate Când totul este-acoperit de brumă, Dar şi-n vorba de ocară, cam ades...
M-ascult-atent, nepoţii mei, cu toţii Hercule par, cel ce în viaţa crudă Era coleric, şi-avea temperament. Da-n gând mă rog să mă ajute sorţii Nimic nevasta mea să nu audă; C-am fost virgin, dară nu-i un argument!
SONETUL FULGULUI DE NEA Plecat din înalturi cu trup diafan Sunt doar o steluță în Sfântul Crăciun Apoi peste întreaga natură depun Hlamida cea pură a Noului An. Sunt viața ce vine și semnul cel bun Și-s blestem pentru cei ce-n rele avan Din viscole-adună averi de ghiolban; O lume-ngheţând cu ochi de nebun… Şi lacrimă am fost pe trup răstignit Dar şi bucurie în timp nesfârşit… Pe-obraz de copil sunt dulce sclipire, În vorbe de-amanţi doar o amăgire… Iar de voi, cei mai mulţi, când rar sunt privit Mă credeţi ca leafa ce iute-aţi topit!
„Ospitalitatea, curtoazia şi prietenia sunt întâlniri ale omului în om.” Antoine de Saint Exupery
33——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
EPIGRAME
VLAD POIANĂ
Femeia, eterna poveste
Rondelul părerii de rău
- comédie în repetabil act -
M-ai invitat la tine, domnişoară, Şi eu, mărinimos, am refuzat. Nu ştiu ce vagi motive-am inventat Sperând, perfid, la o a doua oară. Gândeam să nu te fac de-ocară: Eşti tânără, ’ţ-ies vorbe şi-i păcat. M-ai invitat la tine, domnişoară, Şi eu, mărinimos, am refuzat. Dar astăzi, când te văd intrând în scară La braţ c-un individ mărunt, gelat, O mie de păreri de rău mă bat: Ce tâmp fui când, odinioară, M-ai invitat la tine, domnişoară!
Rondelul meu
după un vers de G. Topîrceanu
Scriu versuri proaste, deci exist! Tărie am a recunoaşte Şi deşi scriu din an în PaşteŞi-atuncea prost - încă insist. Bicisniciilor rezist, Când nu, fuguţa pe la moaşte. Scriu versuri proaste, deci exist, Tărie am a recunoaşte. De-s criticat nu pot fi trist. Sunt vesel, aşa mi-e natura, Veselă mi-e căutătura Şi-s şi niţel jemanfişist. Scriu versuri proaste, deci exist!
Rondelul bărbatului sincer Eu am mai fost pe la femei, În dragoste nu sunt naiv Şi-amorul nefiind nociv Am mai greşit, fiind holtei.
Pe ale parcului alei, În drum spre spaţiul locativ, Eu am mai fost pe la femei În cinstit scop admirativ. Iar dup-o bere cu hamei, Negăsind loc în cabină La bărbaţi, vezica plină, Cum s-ar spune-având temei, Eu am mai fost pe la femei.
Ea-i nervoasă, el cam beat, Dialogul este: El – Iubito, m-am îmbătat! Femeia – Eterna poveste!
Pietonală “Pst! Pst!”, făcu către o damă, Voind a fi băgat în seamă. Duduia l-a băgat, vezi bine, Dar nu spun unde, că-i ruşine!
Amicului vidanjor La moară, mergând lume cu duiumul Moraru-şi ia ca plată doar uiumul. Aşa că-ntreb, cam cu juma’ de gură, N-ai vrea matale plată în natură?
Cocoşul sau găina?
d-lui Ioan Parfeni
De-o sinceritate sfântă Este domnul cu pricina. De-l cercetezi: „Cine cântă În casă?” Zice: „Galina!”
Scandalul plagiatului Văzut-aţi prosteală? Plin de insolenţă Spus-a: “Nu-i greşeală, E coincidenţă!”
Profesorului de muzică, fără mulţumiri! M-aţi nevoit cu cvarte şi arpegii De-am ajuns să iau novocaina. Ce folos că descifrez solfegii Când la mine-acas’ cântă găina?
Resemnare postelectorală Acum, că am votat, Mă-ntreb ce s-a schimbat; Că-n parlament tot foşti, Prin ţară tot proşti.
34——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
SIMION BOGDĂNESCU
35——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
TRAIAN VASILCĂU Fără istov
... ferestre deschise spre nicăieri... (Dumitru Mircea) Nu ești ce vezi, ești numai ce oferi, Nu ești ce-auzi, ești altfel izvodire. Ferestrele deschizi spre nicăieri Și-ncepi a trilui ca-n pustiire. Și brusc devii un tril pe care-l știi De dinainte de alcătuire, Cînd în soboarele din veșnicii Magnoliile se trezeau Psaltire, Din care predica fără istov, În strai de răni, el însuși Rănii mire, Atoaterăbdător, eternul Iov, Frate mai mic al Domnului Iubire. 5-6 martie 2017
Vrabia din cafenea
Era ziuã nu prea calmã,
Și-am luat-o, și am dus-o Drept în chilioara mea, I-am dat inima s-o mînce Vrabiei din cafenea. Și de-atunci trãiește-n mine, Și i-i bine, și nu prea, Și se tînguie aiurea, Și ar vrea ce n-ar mai vrea Și ea mîncã, și-n loc crește Inima cu mult mai grea Și-are aripi, și-ntr-o noapte Teamã mi-i cã va zbura. Și v-am spus povestea toatã, Vai, și nu-i poveste ea, C-a uitat demult sã moarã, Inimã-i demult și zboarã Vrabia din cafenea. 1990
Paradox
Era ziuã *** nu Cu un sărut, Iisuse, rana-mi tămăduiește prea Și c-un izvor de lacrimi nădejdea-mi rea, stărețește. Și5 martie 2017 am vãzut prin ea cum trece Vrabia din cafenea.
Pentru Roman Mihăieș Cîtă risipă de cuvinte, Cîtă risipă de erori, De-Amin risipă la morminte, De Cer risipă în viori. În oameni---nici o sfîntă vrere Și căutînd, nu vei afla Nici o risipă de Tăcere, Nici un elogiu pentru Ea! 28 februarie 2017
Cum se cãina aiurea, Ca Bacovia-ntr-o luni, Colo mîncau cîrcotașii, Dar mîncau și oameni buni.
Ești rană. Nu ai, doamnă, podoabă mai frumoasă. O rîndunică-n tine imploră loc de casă. 27 februarie 2017
Era joi pe dupã-amiazã, Vai, și ce mai semãna Cu o țarã-a nu știu cuie, Cu o țarã-a nimãnuie Vrabia din cafenea.
Copii eram, Din bulgări de lumină făceam oameni. Construiam vise, care ţăndări se sfărîmau. Copii, le culegeam şi le lipeam cu lacrimi să se prindă. Mama era a toatelor stăpînă Şi noi într-o noapte tîrzie am atins Steaua vieţii cu mîna. A doua zi ne-am trezit copii maturi, Ochii noştri ningeau fulgi înlăcrimaţi Şi existam ca dintr-o întîmplare. Copii bătrîni, acum n-avem nici lacrimi, Nici bulgări de lumină, iar steaua ne-a uitat. Demagogia ne aduce flămînziţi în stradă Şi numai mama dusă nu ştie drumu-n sat. Mîine va fi zăpadă, uitată-a ei năframă Voi fi rămas, copii-o să mă vadă Şi-o să m-azvîrlă-n cerul privirii tale, Mamă! 1992
Și i-am dat atunci tainul, Și mîncîndu-l, mai cerea, Pe cînd eu plîngeam, strãinul, Și nici foame nu-mi era. Dumnezeu ningea pe stradã Fãrã contenire, cînd Eu vedeam o biatã țarã, Care sta sã mînce-n rînd. .
Cuib în rană
Cîntec
36——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
Zborul Mîntuirii
Pentru Rodian Drăgoi Rana e mai ușoară cînd se-mparte, Am chin destul, dar plînsul tău nu-l am. Hai să ne ducem sarcinile, Frate, Cît suntem doi cocori pe-același ram. Ții minte cum zburam cîndva spre stele? Era puțin și ajungeam în Cer... Hai ia, te rog, din sarcinile mele, Dă-mi-le pe-ale tale, prinț stingher. Drept mai avem la zborul Mîntuirii Și pomul unde stăm fără permis S-o prăbuși cu roadele Uimirii La pragul ultimului nostru Vis. 13 februarie 2017
Mucenicească
Pentru Paul Spirescu O mănăstire-n fața mării, Mama! Cu lumînările în ochi arzînd Și vîntul de din zări cădelnițînd Și potrivindu-i, iar și iar, năframa. Plinitu-i-sa vremea, și-n tăceri S-o scufunda, cîntînd, cu-aleasă vrere, Ca Poezia dusă la junghiere, Sub stelele jertfite-n tămîieri. Atunci pe-o scară albă de mister Vor curge îngerii în fremătare. Legîndu-i ranele c-o sărutare, Să-i dea cunună veșnică în Cer. 11 februarie 2017
Acasă
Ca și David, plîng mereu, Patul mi-i de jale. ---Ia-mă-acasă, Tatăl meu, Că-s pribeag pe cale. Mîndru-am fost și mînios, Aprig precum vîntul Și mai mare păcătos N-a știut pămîntul. Vames, cad, îngenunchind, Lîngă a Ta cruce, Care-n mine înflorind Milă îmi aduce. Și cînd sunt de lacrimi scris, Gura-Ți mîngîioasă Zice: "Hai, că ți-am promis Să te iau Acasă! Acolo, lui Tatăl tău Să-i dai Tot, nu partea, Iar lumii să-i pară rău Că ți-a dorit moartea!". 8 februarie 2017
Vis nesfîrșit
Petra a căzut pe o terasă. A-nchis ochii și a adormit. Și de-atunci visează nesfîrșit, Și de-atunci visează nesfîrșit.
E în lan de maci privighetoare, Strai de sărbătoare poartă ea. Strigă luna: "Asta-i sora mea!". Strigă luna: " Asta-i sora mea!". Și de-atîta vis fără-ncetare Fratele ei prinde a cînta Că nu știe de-o va îngropa, Că nu știe de-o va îngropa. Un ocean vuind e-ntreaga zare, Un ocean se-atinge de pămînt Și-n atingeri e un clinchet sfînt, Și-n atingeri e un clinchet sfînt, Pe care-o tăcere îl culege Și-l presoară ca pe mir, duios, Peste Petra, ce-a surîs frumos, Peste Petra, ce-a surîs frumos. 7 februarie 2017
Văd
Puțină rugăciune am în mine. Păcatu-ntreg în mine-l port mereu. De-atîta bine, Doamne, îmi e greu Și din ce-mi dai nimic mi se cuvine. Am abdicat din Rai, cu bucurie Și prin necazuri azi împărățesc. De-atîta hulă iadurile-mi cresc, În gura mea aflîndu-și ctitorie. Pierzanii noi îmi jinduie privirea, De ele să m-ascund cutez în van, Dar revărsîndu-mi plînsul în ocean Simt că-s salvat. Și-n față văd Iubirea! 5 februarie 2017
*** Cuvintele-s tot mai străine Şi mîine ne vor părăsi. Dar eu n-am să mă las de tine, Pîine îţi sunt şi vin ţi-oi fi. Cuvintele spun disperare Şi înfloriri de cimitir, Cînd ninge-a mare-nsingurare Rostită clar de Radu Gyr. Din oameni fuge bucuria Spre zări de taină-naintînd, Se-arată-n orice geam Mesia, În ochii lui zăpezi ducînd. Suntem două tăceri călcate De paşii iernii, grei, de fier. Fulguie cu poveşti uitate Şi lunecă trăsuri prin cer. Nu ne găsim de-atîta iarnă, Nu ne vedem de-atîta hău Şi-n trupul meu a prins să cearnă Ninsoarea cu numele tău. Vor trece secolii de mînă, Unul ne lasă chiar acu Şi-oi şti cînd o să fii bătrînă — Că-acea ninsoare ai fost tu.
37——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ Te miros și sânul ți-l găsesc cu ochii închiși iubită ești ca Psyche de-al ei Eros.
GABRIEL PAIU Ca pe o pradă
Petronelei. Simplu, în numele iubirii!
Mai întâi și-ntâi, ca pe-o pradă te pun jos Și te-ncep de la un capăt cu-n sărut până la os. Iar apoi iți smulg cu lene viața înseși din lungi vene, Inima încă zbătândă pe de-a dreptul ți-o împresor Cu a vieții mele ață, tu să scapi iar eu să mor. Și te-ntind imaculată pe un fără seamăn pat Să ne fim apoi, din lume, cei mai dragi, plini de păcat! London 05/02/2017
De pe creneluri - dantela militară îndrepți lumini și fereci întuneric, cărbunii din cuvinte înroșesc, iscoadele sunt mute - au văzut în râul de sub ziduri... o fecioară ! Ți-s brațele două poteci spre stele, în păr, o noapte se despică ce nefirească ordine perfectă se-ntâmplă-n darul primăveriiDin ce în ce mai mult te-asemeni cu un crin ce iarăși radiază…
Cântec iscat lângă Prut
Cântecul meu
Români de dincolo și dincoace de Prut Ce de necazuri vă spălați în apa Lui Să nu-l priviți nicicând ca pe un scut Căci el de toate e, dar numai asta nu-i.
Dacă, azi vă încântă cântecul meu e sigur că ieri inima mea a plâns. Mama mea m-a zidit așa cum și ea a putut să zidească, pe-aici mai bine, pe-aici mai rău. cuvintele romane mi-au rămas ca o usturime venită de dinainte de naștere de parcă prima ninsoare pe care am văzut-o ar fi fost din canaful unui coif argintiu.
Din palma sfânt- a unui Domn se naște Curgându-și apele încet pe lângă noi Nu pentru-a ne desparte ci pentru-a ne cunoaște Prutul nu știe a-mpărți la doi. El e un ochi ce plânge udând a sale maluri Ne-nțelegând de ce pe pleoape-i cresc soldați Românii stau acum în separate staluri Deși se știe-n lume că spectatorii-s frați. Prutul, aceasta apă de ar vorbi vreodată Ar povesti cu valuri prin câte a trecut Că nu dintotdeauna călcarea vinovată I-a însemnat pe maluri bocancii de recrut. Români de dincolo și dincoace de Prut Lăsați în inimi flori de tei să crească Și nu uitați că toți noi ne-am născut Cu-o singură rostire - Românească !
Crin de Primăvară Privirea ta, simt iarăși radiază lumini din dispărute lanuri de cristale. Corăbii încărcate de timp se-ntorc la maluri asemeni unui miez nedesfăcut, asemeni unei piese colosale. Semnată – autor necunoscut. Cu lene de spirala prinsă-n ceruri respiri o alta lume, aurora.
Lobul urechii se caută astăzi la noi cum caii la dinți iar alinările sorbite dintr-un poem în limba dacă mă-ntorc în vechime și-mi vine să zic: Dacă azi vă încântă cântecul meu E sigur că ieri inima mea a plâns!
Decoruri pe un mal de Prut Aici mi-au căzut întâia dată, precum biletele cu subiecte, la examen pe acest mal, în lupta cu focul Bunicii ! Nu sunt decât un oaspete venit mai la urmă, odată cu zorii îndrăgostit nebunește de-o clipă. Margini adânci are malul. Se-aud și acum cleștii de-aramă smulgând, în lupta cu focul, răsufletul bunicilor mei. Un gheizer cu două vocale țâșnește spre-albastre înalturi De la Ei către Eu.
38——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
Din copilărie Un deal frumos cum altul nu-i Din amintiri răzbate Prin capul meu de om hai-hui Lăsat acum pe spate. Plecam, știu, cu bunica mea Pe la un prânz de-acasă Ducând mâncare și-altceva Bunicului la coasă. Când de urcat ne apucam Mai greu eram în stare De mic, știu eu, că nu puteam Bunica, de prea mare.
În vârful lui când ajungeam Fugeam fără de-ntârziere Spre-nconjuratul loc viran De taine și mistere. Și era locul, știu, vrăjit De nu-ș ce vrăjitoare Că peste tot era nisip Și bețe-ajutătoare.
O clipă trecătoare Dacă tu, timp, lumină și-ntuneric laolaltă, Un fel de-a Fi în cer, distanțe respirând a-i fi aici o gazdă cât roua de înaltă, la tine sub picioare, pe Toate văd căzând. Sau dacă-ai fi, din cărți vorbind acum, un punct din matematici însușit, la tine-ar tinde toți. Tu ești stăpân Și ești stăpânu-n veci, nestăpânit. Dar orișice a-i fi - ori mic, ori mare începi să te topești și-ți pierzi ființa căci în afara ta mai e o stare... în univers s-a înfiripat credința ! De aceea ție oamenii, valoare atât iți dau, de clipă trecătoare !
Stare și Devenire
Cu frate-meu mă apucam De munca serioasă Și de-mpărați ne înduram Ca să le facem casă. Tunele-adânci, adânc săpam Să scape când vin turcii, Mureau cam des și le făceam Pe groapă semnul crucii. Bunicul, vrednic om, țăran La coasă-i da a paște, Lucerna firavă din lan Căzând spre iar a naște. Iar noi, mai veseli ca oricând Castele și bazile 'nălțam cu rugăciuni în gând Să țină două zile. Ce-a fost atunci pentr-un copil Nu-i astăzi pentru mine Dar visul vieții în april Mereu el vă rămâne.
Simt cum în mine nasc originile lumii Și cum îmi dau târcoale zeii cei dintâi, Sub tălpile desculțe simt deșerturi Ce-mi trec fierbinți, în urmă alergând, Pe frunte simt că-mi crește-o vizieră, Pe mâna dreaptă simt o rană veche, Gâtlejul mi se-noadă cu-o rostire Prin care astăzi n-aș putea să vă desfăț… Arabul pur ce macină zăbala Își sparge bura-n pintenii ce-i port, Femei cu plete dalbe la piept de zale strâng, Bătrânii mă sărută îndelung… Azi voi pleca să lupt cu-o fiară Ce colții și-i arată către mine.
Răsar din trupul lumii O minune mai mare nu se putea O mai mare durere, iarăși nu O femeie cu numele mamei de-adevărat mi-a dat întâlnire cu setea. Setea primită am împărțit-o la doi sâni Până pârâul a fost secat, Frângându-se cum auru-n foc. Taina cea mare a urcat în oasele mele Așa cum în vița de vie urcă vinul băut de strămoși Până-n strugurii zilei. Răsar din trupul lumii și plec din ea Cu cea mai firească alunecare.
„Când ești nefericit, nu conta pe prieteni.”
Euripide
39——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
MIHAI APOSTU SEPTETE 1. Am fost împreună încă de la început. Era un fel de ne-fel în cetatea imensă și curgea peste noi întuneric perfect tu l-ai transformat în lumină, o lumină pentru echilibrul viului. Era o convenție iuliană sau un codex și am blestemat între noi următoarea etapă! 2. Vor veni grupările sângelui roșu. Neantul se va juca rațional cu planetele! Ce timpuri bune de căutat începutul celula vie nu doarme dar încă visează infinitul transformat în fiecare zi într-o materie primă fundamentală pentru construcția cetății Atolia. 3. Trinitatea nici nu există! Doar două elemente sunt în echilibru. Da Vinci cunoștea teleportarea peste câteva decenii nu va mai avea nevoie de șindrilă pentru a învinge gravitația. Energia există dincolo de zi, dincolo de noapte, dincolo de sus sau de jos. 4. La a șaptezeci și șaptea revoluție solară se va naște descendentul lui Newton și va oferi lumii știința universului. Sufletele noastre vor fi aliniate să aplaude întâlnirea dintre civilizații. Lingourile anilor criogenizați vor elimina definitiv aurul. 5. Curge sânge sub lespede dar sângele este mereu viu. Zăpada se va topi și luna va plânge cu lacrimi de gheață în plină zi ici colo oaze de iubire leagănă civilizația singurului popor care va hoinări prin univers. 6. Astăzi stau de vorbă cu delfinii! Vorbim în culori într-un alt spectru și îmi reproșează nesăbuința semenilor și mă doare și plâng pentru prima dată fără lacrimile ce alimentează apele planetei. Delfinii mă ocolesc și mă ocrotesc și mă învață mecanismul ciclicității. 7. Proroci noi îi vor anula pe cei vechi! vor încerca să împartă timpul, vor face săptămânile de paisprezece zile iar a cincisprezecea zi nu o vor trece în calendar.
Va fi ziua vidă în care oamenii se vor odihni și vor schimba între ei copiii pentru înțelepțire și vor proiecta arterele cetății Atolia.
8. Privesc la cele mai diverse religii și am calculat incidența evoluționistă! Sunt doar ecourile iluzorii ale creatorilor, sunt umbrele care sufocă desprinderea e ca atunci când repeți un cuvânt până îi pierzi sensul, până ai uitat pentru ce folosește construcția lui. 9. După ce faraonii au intrat în istorie au crescut capete încoronate peste tot! După ce vor dispărea capetele încoronate, în marea derută va fi iarăși nevoie de raportor. Oamenii vor numi unul de-al lor până va veni conducătorul inițial și va fi iarăși o construcție megalitică. 10. Noapte fără lună... imaginează-ți! Întunericul apasă formele de relief și le deformează. Luna nu se vede nu pentru că nu ar fi..., luna nu se vede pentru că este acoperită cu întuneric. Sau poate ochii au orbit căutând răspunsul ascuns la facerea lunii! 11. Și am traversat Rubiconul. Nu mai pot reveni la forma iniţială! În trecere mi-am spălat privirea şi a devenit roşie şi nu eram orb. În sfârşit luna apăruse ca un punct roşu într-o mare neagră, și un delfin plângea pe braţul meu ridicat. 12. Pastorul pustiului mi-a arătat sunetul! Era o armă teribilă cu care pastorul modela concepţia mea despre om apoi mi-a oferit două sunete identice dar... stupoare, cele două sunete s-au unit şi s-au anulat, s-au unit şi s-au transformat în arma tăcerii.
40——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
Christian W. Schenk/43 Ionuț Caragea/46 Mihai Cimpoi: Lina Codreanu - Fascinația marginii /47
41——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ „Lina Codreanu redeschide, cu nuvelele sale revelatoare prin darul de a povesti, dosarul raportului opozitiv Margine/ Centru. Dosar care pare clasat într-o perioadă a proceselor integraţioniste, când mapamondul, conform lui McLuhan a devenit „un mare sat”. Pathosul teoretizării fenomenelor centripete şi centrifuge se înteţeşte în domeniul sociologiei, în domeniul literaturii şi culturii în genere revenindu-se asupra regionalismului, asupra acelui spiritus loci, care marchează individualitatea unui creator. Fuga de acasă şi Întoarcerea acasă au devenit fenomene – morale, sociale, politice – ale lumii postmoderne aflate în tranziţie, în derivă, într-un proces de relativizare valorică.” „...Am putea vorbi, în acest sens, de caligrafa de la Huşi, preocupată, ca şi caligrafii de la Târgovişte, de scrisul frumos, care împacă formula lirico-simbolică, să-i zicem sadoveniană, cu limbajul cărturăresc, ce nu ocoleşte neologismul curent, asigurat şi de la calitatea ei de profesoară de limbă şi literatură română. Oricum, nuvelele atestă o bună povestitoare, cu un antren stilistic ce le dă un farmec aparte şi le face confortabile cititorului pus adesea de autorii de azi în faţa unor artificii sau distorsiuni la modă. E prezentă şi o notă de cufundare în trecut, care s-a cerut prezentificat şi înconjurat cu alură epică. Lina Codreanu, naratoare din mijlocul unei comunităţi cu felul său de a trăi, cu mentalitate specifică, nu are, fireşte, complexul marginalităţii barthesiene de a se raporta la alţi povestitori (la Marii Ceilalţi), având mijloacele sale şi – ceea ce spuneam – garanţia nativităţii.” Acad. Mihai Cimpoi
„Fiecare nouă carte tinde spre frumos, încearcă să străpungă marginile esteticului, să le depășească asemenea unei raze de soare străpungând în zori de ziuă liniștea infinitului nopților. Biografia Danei Borcea poate constitui materialul unui roman întreg, prin atașamentul ei față de problemele sociale, sacrificiul personal pe care-l aduce față de nevoiași, față de cei marginalizați, față de cei pe care soarta nu i-a alintat. Iată ce ne spune într-o mărturisire de credință: „Activitatea mea de 13 ani, de ajutorare a bătrânilor abandonați, reprezintă cel mai bine idealul meu de viețuire- ajută dezinteresat, dăruiește-te celor în nevoie ca să atingi plinătatea sufletului! Sunt convinsă că și binele contaminează, nu numai răul, tocmai de aceea îmi doresc să dau un ton în acest sens.” Christian W. Schenk
„Mesaj către ultimul om de pe Pământ, de Ionuț Caragea, este, ca și prototipul acestui subgen tematic, Le Dernier Homme (1805) de Jean-Baptiste Cousin de Grainville, o viziune apocaliptică în versuri, uimitor de asemănătoare precedentului francez prin frescele moralizate ale unei vieți sociale decăzute și prin sugestiile mesianice. Cuplul Omegare și Syderie, care, prin puritate, jertfă de sine și iubire, răscumpără păcatul originar al lui Adam și Eva, pare recompus aici într-un imn al iubirii ca revelație a uranicului și perpetuare în timp. Ca și în sonetele shakespeariene, continuitatea prin generații are însă un corolar mai puternic: dedublarea autorului în poet, nemurirea prin poezie. (…) Punând sub semnul întrebării lumea de dincolo, remarcând, precum Creon în vechime și Hamlet în lumea modernă, că nimeni nu s-a întors deacolo pentru a o adeveri, poetul reduce imperiul transcendenței la poezie. Dacă trupul se va risipi în atomi, în cosmos, în schimb, poemul e ca o cometă care poate călători în lumile de gând ale generațiilor viitoare. (…) Departe de a profeți sfârșitul istoriei, precum corifeii postumanismului, Ionuț Caragea continuă să se adreseze contemporanilor ca un mesager, un Hermes al unei ordini, nu virtuale - o fantasmagorie a tehnologiei de ultimă oră -, ci transcendentale, de sensuri care istoricizează existența unei societăți și îngăduie membrilor ei să fie mai mult decât consumatori ai unui mall cultural.” Maria-Ana Tupan
42——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
CHRISTIAN W. SCHENK DANA BORCEA ȘI... UN BOB DE LUMINĂ - Un argument Fiecare nouă carte tinde spre frumos, încearcă să străpungă marginile esteticului, să le depășească asemenea unei raze de soare străpungând în zori de ziuă liniștea infinitului nopților. Biografia Danei Borcea poate constitui materialul unui roman întreg, prin atașamentul ei față de problemele sociale, sacrificiul personal pe care-l aduce față de nevoiași, față de cei marginalizați, față de cei pe care soarta nu i-a alintat. Iată ce ne spune într-o mărturisire de credință: „Activitatea mea de 13 ani, de ajutorare a bătrânilor abandonați, reprezintă cel mai bine idealul meu de viețuire- ajută dezinteresat, dăruiește-te celor în nevoie ca să atingi plinătatea sufletului! Sunt convinsă că și binele contaminează, nu numai răul, tocmai de aceea îmi doresc să dau un ton în acest sens. O parte din poezia pe care am scris-o este legată de apropierea de suflet ce s-a creat între mine și bătrânii din stradă de-a lungul anilor. Natura, cerul, omul, timpul, veșnicia și Dumnezeu sunt preocupări constante în versul meu. Ce reprezintă poezia pentru mine? Deși am renunțat la ea cu 15 ani în urmă, după o coabitare profundă începută din clasele primare, a revenit acum în forță. Când scriu poezie rup din lăuntrul meu, versul mă împarte și mă adună din nou pentru a da mai mult din mine celorlați.“ Acum, cu această carte, „Pe genunchii luminii“ – titlu pe cât se poate de reprezentativ – Dana Borcea se află la debutul editorial, cu toate că mai publicase sporadic în câteva reviste și într-o antologie. Poezia ei ritualică, de continuă sugestie, provoacă stări metaforice de o adâncă trăire lirică, implicit sentimentală, și nu în cele din urmă profund socială. Ridică-mi ochii către Tine Doamne Sau vino Tu sub pleoapele-mi greoaie În Bărăgan este festin de toamne Și mintea mea s-a-ntunecat a ploaie Și mi s-au stins cuvintele-n cenușă Aleanul mi-a încărunțit pe cale E noaptea-ndoliată după ușă Iar zorile scriu cântece cu jale Desprinde-mă din coasta lumii Tale Să nu mai calc morminte de petale Modalitatea de a se situa într-o expresie modernă este conjurația dintre o reflecție de tip
43——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ heideggerian ( aș spune chiar noician), glisată însă pe formulări modulare, care invită pe alocuriprin construcțiile artizanale – mandalele, în care fragmentul articulează întotdeauna întregul, ca de exemplu în ultima strofă a poemului „La margine de an”: Cu cât murim mai des se vede cerul Sclipind în mii de lacrime căzute Iar în pustiul iernilor misterul Zvâcnește către rosturi nevăzute Analiza poate fi extinsă, dorința de înnoire trebuie apreciată oricând și în orice condiții, chiar dacă dincolo de bunele intenții problema poeziei nu ține doar de lupta cu vitregiile impuse de destin, de dinamica proiectelor poetice, ci de faptul condiției apropierii poeziei de cea a ființei. Poezia se naște întotdeauna din relații interumane, sociale, și nu în cele din urmă psihologice, în cele mai firești condiții; la urma urmelor, creatoarea săvârșește un act cosmogonic, demiurgic, căutând prin frământări noi valențe: Din frământările atâtor gânduri Cu greu se mai desprinde o idee Tot caută în inimă intrânduri Să-i dea tristeții iz de orhidee Tonul general al poeziilor, chiar dacă la prima vedere nu pare, este elegiac, ca o neliniște totală a existenței în care singura bucurie umană sunt cuvintele, cu care se pot scrie poeme, cu care se pot întocmi – deopotrivă – rugăciuni și blesteme. Poezia nu se face numai din emoții și din cuvinte, materia primă fiind mici fraze intercalate într-un global liric de un rafinament divin, fie prin „toamne de umbrele rupte”, fie prin „zări învăluite în singurătate”. Căutătoare de himere topice, Dana Borcea aduce prin poezia ei un elogiu atât literaturii în general, cât și limbii române în special, căreia îi descifrează unele taine pe lângă care trec indiferenți atâția oameni, atât de mulți poeți contemporani: Dacă peste iarnă vom scăpa muririi Care înălțime ne va rechema Suntem ca și iarba supuși putrezirii Sau întindem aripi dincolo de nea Se cuvine să mai scoatem în evidență o trăsătură a poeziilor din această carte, și anume faptul că uneori poezia este cromatică, vizuală, senzuală, palpabilă, constând în sinteze de culori, parfumuri, stări materiale și imateriale. Arhitectura imaginii poetice, chiar dacă pare câteodată că starea eului stă în centrul atenției, putând fi vorba de subiectivizare în poezia autoarei, mai adânc privită apare ca un proces de obiectivare, de maturizare biologică și spirituală, o aură de înțelepciune și de înțelegere superioară a lumii. Tonalitatea dominantă a poeziei Danei Borcea este în primul rând descriptivă cu câteva elemente elegic-misterioase. Alteori însă, în mod surprinzător – în sensul pozitiv al cuvântului – versurile sunt de o naivitate dezarmantă, scoțând în evidență înclinația poetei spre ludic. De menționat că poeta despre care vorbim scrie o poezie pragmatico-filozofică, psihologico-socială, pornind de la realitatea imediată și de la experiența de viață, ajungând la generalizări conceptuale căptușite într-un bogat limbaj metaforic. Versurile sunt adesea o pendulare între natural, firesc și artificial, fără sofisticări, înclinația poetei fiind, fără discuție, spre social. Există și sentimentul unei terori a istoriei (după expresia lui Mircea Eliade), sau o teroare a timpului care trece, însoțit de un destin implacabil, deopotrivă un destin al omului și al cuvintelor. Senectutea cu consecințele ei funeste nu prea stă în atenția poetei. Se mai zice că o altă dramă a omului pornește de la faptul că cere probe materiale lumii spirituale, divinității, și le obține prea arar. Poezia este, cu siguranță, o asemenea probă materială care se
44——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ obține cu efortul minții, al cugetului, al inimii.
Oricât mă-ndepărtez mai mult mă adâncesc Fără puteri înot în lutul omenesc Mă strânge noaptea-n chingi și veacul zbiară-n gând Am sângele chircit cad visele plângând Nu știu decât un leac al sufletului ars Orbirea minților pe drumul către Tars Când voi vedea din nou prin ochii zorilor Cu lacrimi să plivesc poiana florilor Poeta pare să aibă „combustie” pentru un destin poetic întreg, iar „combustia poetică” nu se adună prin zgârcenie, ci se obține numai și numai prin risipire aidoma dragostei. Poezia Danei Borcea refuză spectacolul. E un „non-combat” pe toate fronturile, cuvintele nu iau în posesie lumea, doar se descarcă de ea ca să devină șoaptă, eventual grea „șoaptă de plumb” socială. Iar șoaptele se pierd apoi în vacarmul lumii. Viața e o nepotrivire de idealități, de aspirații, numai frica este cea care ne face asemănători. Autoarea a ales să iubească lumea, măsurând-o în cuvinte. Uite, așa, o iei din aproape în aproape, din cuvânt în cuvânt, până descoperi că totul din jur îți aparține. Dai nume lucrurilor din preajmă, spui florilor pe numele lor intime, îmblânzești orice fiară cu un cuvânt pe care îl trezești din visarea lui. Între gând și iriși Un perete mut În cameră toarce Timpul cu-mprumut Prin crengile verii Năzuințe-n pârg Stau la soare norii Teii strigă-n târg Ies pe brânci din mine Chiar dacă mă dor Cântecul și țepii Trandafirilor Poemele din „Pe genunchii lumii“ ne arată că autoarea are o bogăție de lecturi asimilate într-un excepțional fond de sensibilitate, până la subtilele armonii ale unui curcubeu materializat în vers. În carte apare ideea de sublim, dezvoltată de un Friedrich Schiller, unde aflăm un autentic imn dedicat omului, fizic atât de ușor destructibil, dar cu o invincibilă putere morală în fața nesfârșitelor primejdii. Sublimul nu se întemeiază nicidecum pe învingerea sau suprimarea unei primejdii ce ne amenință, ci pe eliminarea ultimei condiții, singura în care poate exista primejdia pentru noi; căci sublimul ne învață să considerăm partea fizică a ființei noastre ca pe un lucru natural exterior, care n-are nimic și în niciun fel de a face cu adevărata noastră personalitate, cu eul nostru moral. Catharsis-ul e cel care prin lacrimi ne purifică, ne curăță sufletul întru sublimul și frumosul care prin poem ne desparte de patimi, de invazia acaparatoare contingentului. Iată de ce fel de sublim dă dovadă Dana Borcea! La Boppard pe Rin, ianuarie 2017
45——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
Apariţie editorială: Ionuţ Caragea – Mesaj către ultimul om de pe Pământ, Ed. Fides, 2017 La editura Fides din Iaşi a apărut un nou volum de versuri semnat de Ionuţ Caragea. Volumul conţine 76 de poeme şi poartă titlul "Mesaj către ultimul om de pe Pământ". Prefaţa îi aparţine criticului literar Maria-Ana Tupan. Tehnoredactor a fost Dumitru Scorţanu (directorul editurii Fides). Coperta a fost realizată de Ionuţ Caragea, iar ilustraţia de pe copertă este pictura Apocalypse (1903), de Albert Goodwin. Portretul de pe ilustraţie: Ionuţ Caragea la 40 de ani. Ionuţ Caragea îi invită pe cititori să citească poeme şi extrase din volum pe site-ul său personal: http://ionutcaragea.ro/poezie_files/mesaj.htm.
Fragmente din prefaţă: „Mesaj către ultimul om de pe Pământ, de Ionuț Caragea, este, ca și prototipul acestui subgen tematic, Le Dernier Homme (1805) de Jean-Baptiste Cousin de Grainville, o viziune apocaliptică în versuri, uimitor de asemănătoare precedentului francez prin frescele moralizate ale unei vieți sociale decăzute și prin sugestiile mesianice. Cuplul Omegare și Syderie, care, prin puritate, jertfă de sine și iubire, răscumpără păcatul originar al lui Adam și Eva, pare recompus aici într-un imn al iubirii ca revelație a uranicului și perpetuare în timp. Ca și în sonetele shakespeariene, continuitatea prin generații are însă un corolar mai puternic: dedublarea autorului în poet, nemurirea prin poezie. (…) Punând sub semnul întrebării lumea de dincolo, remarcând, precum Creon în vechime și Hamlet în lumea modernă, că nimeni nu s-a întors deacolo pentru a o adeveri, poetul reduce imperiul transcendenței la poezie. Dacă trupul se va risipi în atomi, în cosmos, în schimb, poemul e ca o cometă care poate călători în lumile de gând ale generațiilor viitoare. (…) Departe de a profeți sfârșitul istoriei, precum corifeii postumanismului, Ionuț Caragea continuă să se adreseze contemporanilor ca un mesager, un Hermes al unei ordini, nu virtuale - o fantasmagorie a tehnologiei de ultimă oră -, ci transcendentale, de sensuri care istoricizează existența unei societăți și îngăduie membrilor ei să fie mai mult decât consumatori ai unui mall cultural.” (Maria-Ana Tupan)
46——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
Mihai CIMPOI Lina Codreanu: Fascinaţia marginii Lina Codreanu redeschide, cu nuvelele sale revelatoare prin darul de a povesti, dosarul raportului opozitiv Margine/ Centru. Dosar care pare clasat într-o perioadă a proceselor integraţioniste, când mapamondul, conform lui McLuhan a devenit „un mare sat”. Pathosul teoretizării fenomenelor centripete şi centrifuge se înteţeşte în domeniul sociologiei, în domeniul literaturii şi culturii în genere revenindu -se asupra regionalismului, asupra acelui spiritus loci, care marchează individualitatea unui creator. Fuga de acasă şi Întoarcerea acasă au devenit fenomene – morale, sociale, politice – ale lumii postmoderne aflate în tranziţie, în derivă, într-un proces de relativizare valorică. Marginea din nuvelele Linei Codreanu e învăluită de un „aer” anume, bineînţeles patriarhal, poartă pecetea arhetipalităţii binecunoscute, a „plictisului lent şi profund” ce planează peste traiul moldav. Nu e vorba, însă, de o condamnare destinală la marginalitate habitatuală, mărginaşii nuvelistei având conştiinţa puternică a unui acasă, ce se impune prin unicitate, neputând fi cu un alt „acasă”. Ei sunt prin totul – prin destin, prin formaţie morală şi spirituală, prin apartenenţa la un ethos şi la un epos (căci în epos, ne asigură Hegel, naratorul şi noi înşine ne simţim acasă) – ai acestui loc predestinat, denumit Mândreşti, Husieni sau Podgoreni. Ce o face pe rafinata domnişoară Camelia Armescu, se întreabă naratoarea, să se întoarcă din Franţa aici, în urbea dintre podgorii, într-o ţară aşezată cumpănă între Orientul misterios-întunecat şi Occidentul fastuos? Presupunerile se înşiră lanţ, alternând între vigoarea copiilor timizi, dulceaţa limbii locului, bonomia podgorenilor, prinşi în capcana traiului provincial, frumuseţea grădinilor, zumzetul surdinizat, miresmele târgului, mersul încălecat al chefliilor ameţiţi de vinul ghiurghiuliului, specialitatea locului, aşezarea urbei într-o găoace, unde nici centrul ei nu putea fi situat la mijloc, ea prezentând „un oval unduind la protecţia dealurilor galben-ruginii, împodobite de podgoreni cu şiragurile viţei de vie”. Modul de a scrie, care dă atâtea bătăi de cap scriitorilor (scriptorilor, scrietorilor) de azi, e determinat organic de această atmosferă destinsă, naturală a locurilor, po(i)etica narativă desprinzându-se, fără note silnice, din ea şi păstrându-şi în totul naturalitatea, organicitatea. Evenimentele curg de la sine, într-o albie nestângenită a firescului, frazele articulându-se în „dulcele stil clasic”. Am putea vorbi, în acest sens, de caligrafa de la Huşi, preocupată, ca şi caligrafii de la Târgovişte, de scrisul frumos, care împacă formula lirico-simbolică, să-i zicem sadoveniană, cu limbajul cărturăresc, ce nu ocoleşte neologismul curent, asigurat şi de la calitatea ei de profesoară de limbă şi literatură română. Oricum, nuvelele atestă o bună povestitoare, cu un antren stilistic ce le dă un farmec aparte şi le face confortabile cititorului pus adesea de autorii de azi în faţa unor artificii sau distorsiuni la modă. E prezentă şi o notă de cufundare în trecut, care s-a cerut prezentificat şi înconjurat cu alură epică. Lina Codreanu, naratoare din mijlocul unei comunităţi cu felul său de a trăi, cu mentalitate specifică, nu are, fireşte, complexul marginalităţii barthesiene de a se raporta la alţi povestitori (la Marii Ceilalţi), având mijloacele sale şi – ceea ce spuneam – garanţia nativităţii. Iată şi o mărturisire autoricească, ce vine în sprijinul acestei „tehnici” narative, despre „istorisirile spuse într-ascuns despre oamenii locului, mai mult bizare decât defăimătoare şi despre eroina nuvelei Aşteptări în clepsidră: „Rămânea în gândul celorlalţi ca o persoană cu aureolă misterioasă, deşi întâmplările trăite de Artemisa nu ieşeau din matca spirituală a locului. Cum în orăşelul Husieni, o localitate restrânsă şi blajină, despre sine nimeni nu voia să
47——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ vorbească, fiecare afla de la altcineva câte o întâmplare «tainică», o înveşmânta în haine noi şi-i dădea drumul «nemaiauzitei» în anecdotă, în povestioare, mai rar intrând în legendă locală. Şiragul întâmplărilor se lungea, se răsfira, creştea şi pierea odată cu persoana. Ca dovezi ale întâmplărilor trecătoare rămâneau fântâna, clădirea seculară, nucul ăl bătrân, cărarea prin pădure, casa cu verandă, platoul de pe deal, puntea măcinată de plăgile bătrâneşti, cimitirul etc.”. Ni se relatează în aceste „povestioare”, nu doar întâmplări „bizare”, semifantastice, depăşind deci cotidianul cenuşiu, ci şi destine, destine ale unor oameni ai locului, care nu mai sunt dovada unei linearităţi şi generalităţi tipologice. Au, dimpotrivă, povestea vieţii lor, neîncadrabilă în omogenitatea „tribală”. Ele, aceste destine, sunt trăite cu intensitate, cu bănuiala că apar ca nişte binecuvântări sau blesteme ale providenţei. Survin şi nişte cazuri singulare de confruntare a standardelor morale ale comunităţii, precum dragostea Sulfinei pentru conaşul Petrea care duce la un „păcat boieresc” şi la naşterea unui „copil din flori”, dragoste purtată de către fata ce a păcătuit până la capăt, în ciuda acestor standarde. Nuvelista surprinde aceste zvâcniri ale instinctualităţii, considerându-le normale în contextul „visurilor înăbuşite” ale cotidianului uniformizator şi urmărindu-le în mai complicatele reacţii ale vieţii interioare: „Cu sine se luptă acum, nu cu năravul amantului, nu cu bănuielile lumii din târgul amorţit de stereotipii”. Aşa cum prevede canonicitatea nuvelistică clasică, eroii sunt (după cum observa G. Călinescu în cazul lui Creangă) nu atât oameni de acţiune, cât „figuri” simple, cu „mecanică sufletească elementară egală totdeauna, vizibilă oricând”. Destinele lor se înscriu în cadrul general al destinului colectiv al comunităţii zguduite de anumite seisme sociale (războiul, colectivizarea, confiscarea averilor, aplicarea „liniei drepte” a ideologiei partidului, umilirea moşierilor, boierilor, chiaburilor care „sugeau sângele poporului”), care-i transformă pe podgoreni doar în „proprietari de amintiri”. Amintirea capătă, astfel, o notă dramatică, existenţială: ea desfigurează, şterge de identitate, debusolează, neantizează fiinţa. Destinele sunt marcate nu doar de brătescienele „prefaceri ale firii”, ci şi de aceste drame generate de schimbarea vremurilor, de răsturnarea tablei de valori. Lucrul acesta este sugerat de momentul de la cramă, când, în prezenţa Sulfinei, boierul rămas „fără podgorie, fără butoaie, fără lanuri, fără cai” (şi numai proprietar de ...amintiri) îl vede pe bătrânul tată, adânc rănit în podul palmei, izbucnind într-un plânset spasmodic. Crestătura din podul palmei sugerează „crestătura” din sufletul rănit. „Rupturile de destin” vin din afară, sunt pricinuite de trecerea implacabilă a timpului, dar, în adâncurile fiinţei lor sunt dorite ca „întorsături”, ca „răsuceli”, autoarea găsind de cele mai multe ori finaluri fericite de happy end, dând de înţeles în subsidiar că omul mic, cu calitate predestinată de provincial, de mărginaş merită o împlinire umană demnă. E motivul pentru care întâmplările dramatice, aduse de timp sau de înfruntarea standardelor morale sunt aureolate de seninătate, de un aer uşor de resemnare mioritică. Misterul se insinuează subtextual astfel încât, personajele memorabil configurate, sunt proprietari nu doar de amintiri, ci şi de taine. Volumul ne convinge că în literatura noastră a venit o prozatoare de talent. 4.VIII.2016 Cimpoi, Mihai, acad. Fascinaţia marginii // „Literatura şi arta”, nr. 45 (3714), 10 nov. 2016, p. 5; „Curtea de la Argeş”, VII, nr. 11 (72), nov. 2016, p. 19 (Cărţi şi autori)
48——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
Constantin Toma/51 Ciobotaru Abigail-Iolanda/54 Radu Bobică/58 Ion Gheorghe Pricop/60
49——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ „Zgribulitul specific unei asemenea perioade întârzia parcă şi reacţiile oamenilor care sătui de gerul iernii ce urma să se instaleze, regretau canicula. Chiar şi motorul maşinii închiriate de la Gostat pornise greu, dar în ciuda acestui fapt înainte de ora şapte dimineaţa, cu Mitică la volan, târlia cum o botezasem, între rateuri şi desele schimbări de viteze îşi chinuia roţile spre Balta Oii. Acolo înjghebasem o organizare de şantier cu baracă, buldozer şi mult noroi. În cabină, alături de noi stătea impasibil şi încremenit, sub cascheta de vară aprigul agent de la circulaţie, adjutantul Apăvăloaie, cunoscut de toţi şoferii ca cel mai de gaşcă miliţian. Cei din neamul lui Manivelă, atunci când mai făceau câte un ciubuc, opreau la borcanul de la intrarea în oraş, unde vajnicul miliţian îşi ducea veacul şi-l ajutau benevol pe acesta la îndeplinirea planului de amenzi. În rest nea Apăvăloaie nu vedea nimic, nu ştia nimic, nu punea fiola. Şoferii opreau singuri ,cuminţi şi uite aşa, incredibil, organul de control îşi făcea datoria înaintând spre vârsta timpurie de pensionare.” „...Într-o jumătate de oră de chin şi motorină consumată, dubiţa ajunse pe şosea. Cel în cămaşă şi pantaloni evaluă paguba. Într-adevăr pe toate sticlele şi recipientele seria Made in USA sau Japan. Norocul le-a fost mare cât ghinionul, se spărsese numai o sticlă. Căutând-o în factură era un mezelic, şaptezeci de mii de lei. Cât o Dacie nouă. Între timp, mortul cu Mitică şi buldozeristul ajutaţi de un levier au îndreptat scara. Printr-o minune motorul maşinii a pornit la cheie. Drept mulţumire spre disperarea lui Mannix, tremuriciul mi-a lăsat corpul delict, urmând să-l restitui pregătit pentru umplere.” Constantin Toma
„Cineva mi-a spus mai demult: 'De ce ar fi părerea lumii importantă? De ce ar conta dacă ei vorbesc rău despre tine? Întrucât dacă vorbele lor sunt neadevărate, pentru ce să suferi? Căci sunt neadevărate. Iar dacă sunt adevărate, pentru ce să suferi? Căci sunt adevărate.' Aşadar am încercat. În calitate de ființă umană am încercat şi am aspirat la schimbări. Cine ar putea să nege că nu a încercat măcar o singură dată, cu toate că firea nu-i permite o acțiune impulsivă sau plină de un asemenea aer ludic? Eu nu pot să neg, nu pot să mint. Întrucât măştile sociale au reprezentat încă demult propriile veşminte, iar sentimentul satisfacției unei apartenențe umane nu a eşuat să apară în anii copilăriei. Astfel, am încercat. Şi ce este greşit în aceasta? Însă, mai presus de toate, cine este această societate şi de ce îmi impune sentimente si trăiri perturbabile, trăiri neruşinat de impertinente? De ce mă sileşte să port măşti şi cu toate acestea, încă mi se pare sibilic de ce am continuat să le colecționez, precum suvenirurile prețioase obținute prin eforturi covârşitoare. Aceste întrebări mă învăluie asemenea unei boli cangrenice şi îndrăzneşte să-mi mănânce carnea şi să-mi roadă oasele, lăsându-mă în această pustietate a necunoscutului anchilozant.” Ciobotaru Abigail-Iolanda „Mă duceam de la asfalt – acolo. În cealaltă parte, pe tărâmul unde pot umbla desculţ, simţind inima pământului. Muream de dorinţa de a simţi lutul ars de soare, lutul dătător de viaţă, între degetele picioarelor mele, sub tălpile mele, şi de acolo să intre în toată fiinţa mea. Am tras aer în piept şi am depăşit prin faţă autobuzul, ca altădată. Era singurul care se schimbase, doar pe exterior. Hmm… ciudat, exact ca mine, ca tine, ca noi toţi… doar pe exterior. M-am abţinut să nu mă descalţ după ce am trecut strada. Şcoala se schimbase… o altă schimbare. Nu mai era loc de învăţătură, locuiau acum nişte ţigani… o altă schimbare. Nu se mărise dealul, erau doar emoţiile mele mari. Adia uşor vântul, mai mult împrăştia căldura. Nu ştiam să respir, cum să respir. Dealul nu se mărise, poate era de la căldură, sau poate, da, sigur, nu respiram eu corect. Inima mă anunţa acelaşi lucru: că nu respir cum trebuie şi dădea să iasă afară. Începusem să fur cu coada ochiului fiecare imagine din jurul meu. Eram însetat de aşa ceva, iar dealul parcă nu se mai termina. Nu eram nici pe departe obosit. Urcam şi înviam, respiram, trăiam, totul din mine zbura.” Radu Bobică
50——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
CONSTANTIN TOMA (Focșani)
TRANSPORT SPECIAL Octombrie se zbârlise rău de tot. Dimineaţa toate locurile care mai purtau urme de apă, numite popular băltoace şi care abundau la tot pasul şi roata maşinii, erau bocnă. Gheaţa etala luciul unor oglinzi iar pe câmpuri bolovanii din arătura adâncă de toamnă deveniseră veritabile bucăţi de beton numai bune de spart cu barosul. Rar mai erau cei care aveau curajul să mai bage o cazma în pământ. Zgribulitul specific unei asemenea perioade întârzia parcă şi reacţiile oamenilor care sătui de gerul iernii ce urma să se instaleze, regretau canicula. Chiar şi motorul maşinii închiriate de la Gostat pornise greu, dar în ciuda acestui fapt înainte de ora şapte dimineaţa, cu Mitică la volan, târlia cum o botezasem, între rateuri şi desele schimbări de viteze îşi chinuia roţile spre Balta Oii. Acolo înjghebasem o organizare de şantier cu baracă, buldozer şi mult noroi. În cabină, alături de noi stătea impasibil şi încremenit, sub cascheta de vară aprigul agent de la circulaţie, adjutantul Apăvăloaie, cunoscut de toţi şoferii ca cel mai de gaşcă miliţian. Cei din neamul lui Manivelă, atunci când mai făceau câte un ciubuc, opreau la borcanul de la intrarea în oraş, unde vajnicul miliţian îşi ducea veacul şi-l ajutau benevol pe acesta la îndeplinirea planului de amenzi. În rest nea Apăvăloaie nu vedea nimic, nu ştia nimic, nu punea fiola. Şoferii opreau singuri, cuminţi şi uite aşa, incredibil, organul de control îşi făcea datoria înaintând spre vârsta timpurie de pensionare. Acum mergea cu târlia noastră la locul unui accident după ce fusese anunţat chiar de către şofer. Împricinatul rămăsese la borcan să aştepte Dacia alb-albastră. Pe neaşteptate dar nu şi pe nesimţite am ajuns la locul cu pricina. Era chiar vis-a-vis de hardughia mea de şantier. - Ia uite bă, sparse huruitul motorului adjutantul! Uite unde a proptit ăla dubiţa. Întorcându-mi privirea încetinită de povara unei nopţi prelungite şi cu perspectiva altei zile la fel de grea, ochii mi se opriră asupra unui TV alb, care nemaiputându-şi ţine calea pe şosea, zburase parcă peste amestecul de apă îngheţată, pământ şi stuf. Acum zăcea tot pe roţi, prins între un stâlp de telegraf şi ancora de sârmă, care demonstrându-şi calităţile metalice a curmat zborul avionului de ocazie. În aparenţă singura stricăciune vizibilă era parbrizul, care spart zăcea în faţa maşinii amestecat cu mâlul mlaştinii. Prin locul gol, lat cât maşina, atârna un picior descălţat. Posesorul lui viu sau mort, oricum nemişcat, zăcea în cabină. - Să ştii că s-a lăsat cu mortăciune, domnu’ adjutant, observă Mitică. Uite unul desculţ pe frigul ăsta! E ţeapăn! Miliţianul se uită cu groază la mocirla din jurul maşinii. Lustrul pantofilor nu se preta la aşa ceva. Ar fi trebuit să cerceteze cazul la faţa locului. - N-ai o pereche de cizme de cauciuc, 47? - De unde, am obiectat? Noi lucrăm numai cu liliputani. - De unde-s ăia? Am dat din cap a deznădejde. Ce să-i explic lui nea Apăvăloaie despre Gulliver! Mitică postat cu mâinile în solduri îşi întindea gâtul spre maşina abandonată. - Alo, băi nene, strigă miliţianul! - Strigi de pomană, am obiectat! Mai bine să-i cântăm prohodul. - Mă duc până acolo, se oferi Mitică. - Stai liniştit, catadixi adjutantul că vine Miliţia. Nu-i vezi? Nu băgasem de seamă, când fără girofar pornit sau cu sirena în funcţiune, maşina alb-albastră a binecunoscutei instituţii numită Miliţia se apropia vijelios de noi. Din dreapta celui de la volan coborî cel mai zelos şi totodată cel mai corect miliţian din câţi a avut
51——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ vreodată aparatul de stat pus în slujba poporului, plutonierul Ciobanu. Atât de corect încât se amendase singur. Cazul a fost de un inedit nemaipomenit. Într-o intersecţie miliţianul a greşit la prioritate. A tras apoi pe dreapta şi în zelul lui feroce şi-a întocmit singur proces-verbal. Gurile rele spun că chiar şi-a făcut morală singur. - Ei, Ciobanule, eşti un bou! Ai greşit, plăteşti. Ăsta-i buzunarul tău, ăsta-i buzunarul statului, s-a muştruluit mutându-şi banii dintr-o parte în alta. Şefii dar şi colegii au apreciat gestul şi de atunci îl evitau. Mic şi burtos, cu lustrul cizmelor să-ţi faci mustaţa în ele, plutonierul coborî. - Uite-l pe Mannix, făcu Apăvăloaie! Dacă-ţi cere cumva cizme, nu ai. Ai înţeles? - Am înţeles, veni răspunsul meu, de data asta cu subînţeles! Din spatele cunoscutului detectiv se ivi un tip pirpiriu, mult prea subţire îmbrăcat pentru temperatura din jur, doar într-o cămaşă şi nişte pantaloni uzi până la genunchi. Din pantofi la fiecare călcătură mai săreau câţiva stropi de apă. Bărbia îi clănţănea într-un ritm sacadat odată cu tot cu cap. - E unul mort acolo în cabină, încercă Mitică să se pună bine cu plutonierul. Strig la el şi nu mişcă! - Mort pe dracul, ripostă tremuriciul în cămaşă şi pantaloni. E ţeapăn de beat. Doarme! - Cum, pe frigul ăsta? Fiind singurul încălţat cu cizme de cauciuc am dat să plec spre maşina avariată. - Alo, alo, tovarăşul, mă opri miliţianul cel zelos, nu e treaba dumitale acolo! Mai bine dă-mi încălţările tale, sau poate mai ai vreo pereche în maşină. Ofensat de indecenţa propunerii şi curiozitatea de a-i vedea lustrul oglindă mânjit de mocirla mlaştinii l-am refuzat: - Îmi pare rău că nu vă pot ajuta, dar nu este igienic. Eu am o ciupercă a pielii la picioare şi poate fi transmisibilă. În faţa unui pericol iminent de a se molipsi, Mannix cedă şi o luă ostăşeşte în urma tremuriciului. Apăvăloaie zâmbi pe sub mustaţă şi urmărindu-mi privirea tâmpă şi plină de regret, îmi făcu cu ochiul. Străpungând vitejeşte prin apa îngheţată care crăpa la fiecare pas, tremuriciul ajuns la cabină trase mortul de picior. - Scoală măi beţivul dracului că a venit Miliţia! Trezit brusc cel cu picioarele prin parbriz, după ce supărat trase o înjurătură adresată la toţi, implicit instituţiei pomenite, completă: - Du-te bă, tu care m-ai băgat cu maşina în şanţ! - Te-am băgat, nu te-am băgat, hai deşteptarea! Nu vezi că a venit organul! Hai, că Jilava ne papă! - Papă pe mă-ta, completă scoţând la iveală şi celălalt picior tot descălţat. Bă, care m-ai descălţat? - Tu te-ai descălţat singur azi noapte, boule! Mannix ţopăind ca o pisică pe vârful picioarelor studia interiorul cabinei. Zări un bidon de două deca cu vin, golit pe jumătate. - Acesta-i corpul delict? Se confiscă! - Se confiscă pe dracul, replică mortul sărind în apă. Ce ai dat dumneata bani pe el? - Asta-i marfă de Urecheşti, şefule. A întâia, nu alta! - Cine a fost la volan, chestionă plutonierul? - Amândoi, răspunse tremuriciul ţopăind ca un bărzoi în apa rece. - Dacă ne pui să suflăm în fiolă te înverzeşti şi dumneata. În faţa unui asemenea afront pe Mannix îl apucă tremuratul. De nervi, de frig, nici el nu mai ştia. - Ascultă băi, răcni plutonierul! Cu cine te trezeşti tu că vorbeşti? N-ai auzit de mine? Te fac eu s-auzi! - Şefule, se adresă de data asta politicos cel în cămaşă. Am vorbit cu comandantul, dacă până la prânz nu ajungem la Iaşi dăm de belea toţi; şi eu şi mata şi şeful dumitale! Un telefon al directoarei noastre la Cabinetul 2 şi ne-am ars! Ştii cum zbârnâim? Ca struna! Mannix impasibil, studia maşina parcă fără să ia seama la spusele şoferului.
52——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ - Domnule, îl aduse la realitate mortul, ce mai tura-vura, dumneata ai auzit de Ceauşeasca? Ai auzit că din cauza unui nenorocit de derapaj stă fabrica de antibiotice? Spune-i dumneata, se uită către Apăvăloaie, că te văd mai mare în grad! Plutonierul spumega în sinea lui, tensiunea ajunsese la paroxism iar în jurul cizmelor parcă se ridicau bule de apă încălzită. - Avem în maşină marfă de 23 de milioane de lei. Uite facturile, făcu tremuriciul luând din cabină un teanc de hârtii! - Mda, concluzionă Mannix după ce studie maşina de jur împrejur. N-ar fi mare lucru. Scara din stânga a intrat puţin în roată… - Ce domnule, cu două ciocane am rezolvat-o! Dă bă unul un ciocan! Problema este cu ce o scoatem? Chiar în momentul în care se dezbătea soluţia tehnică de reparare a aripii care împiedica rulajul roţii din stânga-faţă, miliţianul rămas lângă maşina alb-albastră strică efuziunea minţilor încinse: - Tovarăşul plutonier Ciobanu, veniţi la staţie! Tovarăşul comandant! Cel chemat o luă bărbăteşte parcurgând de data asta ţanţoş returul până la maşină. - Plutonier Ciobanu, să trăiţi tovarăşe maior, înţepeni Mannix în poziţia de drepţi de parcă cel cu care vorbea era în faţa lui. Am înţeles…pe plan local! Imediat!…Nu-i mare lucru ..la intrare în oraş…la Service. Am înţeles! Să trăiţi! Încheind convorbirea se dezdoi din poziţia de drepţi devenind din nou stăpân pe situaţie. Rotind privirea vigilentă de jur împrejur zări în curtea şantierului buldozerul. - Al cui e utilajul, se adresă găştii de gură cască inerenţi la un asemenea eveniment? Buldozeristul, unul dintre ei, făcu un pas înainte simţindu-se nominalizat. - Al meu dar vorbiţi cu şeful! - Şi şeful tău unde-i? - Aici, am ieşit din anonimat! Apăvăloaie mă privi cu mustrare, de mi-ar fi aruncat cu cascheta în cap. - Tovarăşul, mi-a dat ordin tovarăşul comandant să scoatem TV-ul din apă! Aş fi avut o mie şi unul de motive să nu-l ajut, numai aşa ca să nu-şi îndeplinească atribuţiunile de serviciu, dar m-am gândit la bieţii beţivani de la volan care după câte au pătimit mai aveau multe de tras. Într-o jumătate de oră de chin şi motorină consumată, dubiţa ajunse pe şosea. Cel în cămaşă şi pantaloni evaluă paguba. Într -adevăr pe toate sticlele şi recipientele scria Made in USA sau Japan. Norocul le-a fost mare cât ghinionul, se spărsese numai o sticlă. Căutând-o în factură era un mezelic, şaptezeci de mii de lei. Cât o Dacie nouă. Între timp, mortul cu Mitică şi buldozeristul ajutaţi de un levier au îndreptat scara. Printr-o minune motorul maşinii a pornit la cheie. Drept mulţumire spre disperarea lui Mannix, tremuriciul mi-a lăsat corpul delict, urmând să -l restitui pregătit pentru umplere. *
*
*
Paznicul mi-a povestit a doua zi că la întoarcere cei doi erau bine, mersi, cu parbriz la maşină şi extrem de mulţumiţi de aportul Miliţiei la întreaga acţiune, în special lui Mannix. De altfel acesta a fost singurul care a vrut să delege un alt şofer până la Iaşi. Dar la insistenţele celor doi a cedat. A cedat, luând chiar poziţia de drepţi când unul dintre ei, tremuriciul sau mortul nu ştiu care, a argumentat cu persoana de la Cabinetul 2.
53——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
CIOBOTARU ABIGAIL - IOLANDA Răgaz Mă scutur de praf. Vântul bate și astăzi. Ca ieri, ca alaltăieri, ca mâine. Câteodată mă cufundă în nădufuri dureroase, sfredelitoare care mă cerceteazã obsedant, care mă reneagă şi mă lasă în impotență. Câteodată, însă, este blând, mansuet si mă alină lipsit de vlagă. De aceea, uneori îl iubesc, alteori îl urãsc. Cu toate că mã chinuie ades, eu țin la el, dar nu ştie. Nu ştie cât îl prețuiesc, deşi etic ar fi să-l refuz şi să-l privesc cu ostilitate şi aversiune. Însă nu pot. Nu-mi stă în putință să urăsc ceva ce m-a creat, ceva ce m-a rănit, iar apoi mi-a întins alifie. Unii spun că e atașament, eu spun că e natura umană. Iar dacă nu este natura umană, înseamnă că trăiesc printre monștrii. Dar știu. Știu că ei au dreptate, iar eu sunt monstrul. Un monstru neputincios, un paradox. Un fapt imposibil, care este contradictoriu posibil, asemenea prezentului. Prezentul pare real, posibil, dar este imposibil. Prezentul moare în fiecare clipă, iar timpul dispare. Nu pot să gust prezentul pentru că el nu există. Prezentul va fi mereu trecut, căci orișicare clipă trece fără a putea s-o numãr. Deci trecutul și-a pierdut însemnătatea, întrucât e deja prezent. Iar cum prezentul reprezintă timp, numi rămâne decât un timp prezent deja trecut. Așadar, am conchis că oricât aș încerca, nu pot să privesc prezentul, ci doar să mă întorc în trecut, în trecutul ce a fost cândva prezent. Acum pot doar să aștept cu ochii închiși pe banca mea dintotdeauna. Vântul mă mai scoate din visare, mă coloreazã în alb și negru și mă stropește cu otravă în fiecare dimineață. Niciun om nu trece pe langă banca mea, căci e ruginită și respingătoare. Cu toate acestea, eu o iubesc, întrucât ea m-a creat. Câteodată mă murdărește de mucegai și mă face să tremur, câteodată mă sprijină în oboseala mea. Deși ar fi etic s-o urăsc, nu pot, întrucât asta e natura umană. Cineva mi-a spus mai demult: 'De ce ar fi părerea lumii importantă? De ce ar conta dacă ei vorbesc rău despre tine? Întrucât dacă vorbele lor sunt neadevărate, pentru ce să suferi? Căci sunt neadevărate. Iar dacă sunt adevărate, pentru ce să suferi? Căci sunt adevărate.' Aşadar am încercat. În calitate de ființă umană am încercat şi am aspirat la schimbări. Cine ar putea să nege că nu a încercat măcar o singură dată, cu toate că firea nu-i permite o acțiune impulsivă sau plină de un asemnea aer ludic? Eu nu pot să neg, nu pot să mint. Întrucât măştile sociale au reprezentat încă demult propriile veşminte, iar sentimentul satisfacției unei apartenențe umane nu a eşuat să apară în anii copilăriei. Astfel, am încercat. Şi ce este greşit în aceasta? Însă, mai presus de toate, cine este această societate şi de ce îmi impune sentimente și trăiri perturbabile, trăiri neruşinat de impertinente? De ce mă sileşte să port măşti şi cu toate acestea, încă mi se pare sibilic de ce am continuat să le colecționez, precum suvenirurile prețioase obținute prin eforturi covârşitoare. Aceste întrebări mă învăluie asemenea unei boli cangrenice şi îndrăzneşte să-mi mănânce carnea şi să-mi roadă oasele, lăsându-mă în această pustietate a necunoscutului anchilozant. Rareori oamenii trec pe lângă banca mea şi nu mă sfiesc a-i analiza şi a-i categorisi după criterii cinice şi crude. Unii indivizi debordează într-o goliciune sufletească incredibil de cuprins, care mă frapează întrucât mă consider o daltonistă în empatia cu celelalte ființe. Alții însă, se lasă purtați de măşti sculptate din lacrimi şi lipsă de putere morală. Păşesc încrezători pe frunze, dar inima lor tremură în jale, iar ochii li se strivesc de durere. Măştile pe care le privesc în fiecare zi urlă într-o anxietate ce îi canoneşte pe purtători noapte şi zi, trudindu-i într-o vicisitudine perpetuă. Așadar în locu-mi etern aparținând, întrebările mă ispitesc referitor la propria-mi persoană, la propria ființă socială. Dar astăzi ştiu, răspunsul nu-mi este şaradă. Eu una, am încetat să port măşti. Căci am plecat de la bal. „Cum te numeşti?”
54——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ Aceasta este prima întrebare pe care o adresăm unui om. Dar ce sunt oare numele mai mult decât nişte litere menite să ne reducă la un singur tipar, la o singură chemare, care ajung în cele din urmă să impună o tipologie inutilă devenind aşadar mai mult un adjectiv neputincios decât un cuvânt obiectiv? Cu toții avem un nume. Însă acest nume poate să imprime cuiva o amintire memorabilă sau o amintire cumplită. Acest nume poate să inspire teamă sau mister. Viață sau moarte. De ce toate par să aibă un nume, însă ceea ce mă defineşte pe mine este un anonim, un necunoscut, un sentiment copleşit de obscuritate? Pentru unii suntem frumoşi sau urâți, suntem simpatici sau antipatici, dar pentru noi înşine suntem numai libertate. Aş căuta să contrazic, dar nu-mi stă în putere. Numele noastre pot înfățişa un el iminent, un el misterios, un el profund, un el neutru, un el color, un el parfumat, un el inodor. Dar pentru sine este doar eternitate, pe care o urăsc mai mult decât pe toate. Dar ce este această eternitate, acest absolut mult căutat? Dar oare care este singurul lucru pe care nu-l poți găsi pe acest pământ? Moartea? Atunci să fie moartea singura eternitate accesibilă nouă? Însă, la urma urmelor, cât ne e de accesibilă? Iar dacă sentimentul ce mă chinuie, sentimentul căruia îi aparțin nu are un nume, atunci duce acesta către moarte, fiind o pură eternitate? Este oare sentimentul meu o eterninate letală? Întrebările mă copleşesc, iar răspunsurile nu apar. Îmi este necunoscută până şi existența răspunsurilor pe care le caut cu desăvârșire. De ce să mint? De ce să mint? Căci mi-e teamă. Mi-e foarte teamă ca aceste emoții să reprezinte motivul luptei mele şi totodată motivul sfârşitului meu. Dar i-am găsit un nume. Astăzi am renegat eternitatea şi mi-am personalizat trăirea. Acel sentiment. Astăzi a trebuit să-mi mut banca într-un loc public, în mijlocul societății, dar totodată separată de ea, în aşa fel încât s-o pot contempla în linişte, fără ca această ocazie să fie perturbată de alte gânduri hoinare. Oamenii duc o viață imbecil de simplă. O rutină anostă, searbădă care reprezintă îndeajuns cât să-şi ignore sufletele şi întrebările. O rutină pe post de alifie, o rutină pe post de anestezic. Aşadar, i-am privit. I-am analizat si am pătruns astăzi în lumea lor fără ideal. Cu atât mai mult pot spune că nu-i pot pricepe, că mi-e imposibil să le justific traiul. În jurul meu mişună ființe fără țeluri, oameni cu atitudini boeme care atrag privirile, psihopați ascunşi în spatele unor funcții înalte debordând de o superficialitate atrăgătoare, oameni marcați de trecut care nu-mi pot zâmbi, oameni neglijenți ce par a trece ca vântul prin zilele vieții. Iar eu sunt aici, privindu-i cu atenție şi murind pe dinăuntru. Ce ne separă atât de drastic? Ce au ei şi nu am eu? Sau mai bine spus, ce am eu şi nu au ei? Căci atunci când mă compar cu ceilalți, mă simt uneori zdrobită şi umilită, alteori înfumurată şi mândră, mă consider adesea pe mine însumi drept un geniu, adesea drept pe jumătate nebun. Şi cum mi-ar fi în putință să am o altă viziune asupra propria-mi ființă? Oare dacă m-aş găsi pe mine în această mulțime de oameni, ce imagine mi-aş face? Încerc din răsputeri să văd o asemenea umbră. Dar mi-e imposibil. Căci pe cât iubesc să fiu eu însămi, pe atât urăsc să trăiesc în acest mod. Pe cât iubesc să fiu singură, departe de toate aceste statui cu suflare de viață pe care ei le numesc oameni, pe atât mi-e frică de singurătate. Este un trai pasional, dar chinuitor. Şi va trebui să duc acest trai până la capătul pământului. Va trebui să-l iau cu mine peste tot. Regret, şi totuşi nu regret; îmi plac oamenii, şi nu îmi plac; mă plac pe mine, şi nu mă plac; sunt sătulă şi parcă mai este loc. Îmi doresc să nu mă înşel de această dată. Dacă trebuie să sap până la capătul pământului ca să fiu fericită, atunci voi săpa până voi rămâne fără puteri. Dacă trebuie să mă pierd în nişte pietre sălbatice şi lipsite de viață ca să fiu fericită, atunci le voi contempla la nesfârşit. Dacă trebuie sa fiu nefericită ca să trăiesc, atunci voi fi nefericită. Căci ce pot să-mi doresc mai mult decât o viață? Banca mea a rămas neclintită. Şi dorința mea la fel. Sper să nu mă înşel. Sper să nu părăsesc această bancă.
55——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ De ce? Pentru că mă doare. Doare atât de tare încât cele mai suave şi mansuete sunete nu mă pot alina. Muzica lui Bach e de prisos, iar Chopin... pe Chopin abia îl mai simt. Și așa am ajuns eu, cea care venea din grădinile gingașe, eu, care iubeam muzica lui Bach și poeziile frumoase. Mă privesc şi regret. Pe cine să păcălesc că nu regret? Regret. Regret. Dar pe mine mă voi iubi mereu, pentru că asta este natura umană. Iar dacă nu este natura umană, atunci sunt un monstru. Dar încă regret. Şi din nou acest sentiment mă învăluie. De ce? Nu ştiu. Cum a luat naştere? Nu ştiu. Este frustrant şi perturbabil. Ca o nelinişte perpetuă. Dacă trebuie să fug ca să primesc răspunsurile, atunci voi fugi pentru totdeauna. Dacă trebuie să rămân fără răspunsuri, atunci voi rămâne doar cu întrebările. Dacă trebuie să exist, atunci voi exista cât îmi este permis. Căci unde greşesc? A plouat foarte mult. Un amalgam de stropi au cutremurat pământul. La început ploua din pricina norilor încărcați. Apoi stropii păreau să cadă împroşcând o singurătate amară. Încet - încet plânsul lor a devenit un bocet al unei goliciuni interioare amețitoare. La un moment dat, s-a oprit preț de câteva clipe, secunde de răgaz în care emoția se aduna treptat. Şi ploua din nou. Şi din nou. Mă întrebam 'De ce plouă?', 'Cât va mai ploua?', 'De când plouă?', Pentru ce plouă?'. Într-un moment s-a oprit complet. Nu mai erau stropi. Aşadar aerul a rămas la fel de încărcat, copacii la fel de înfiorători, florile la fel de întunecate, pământul la fel de cabalistic, banca la fel de singuratică. Plouă fară stropi. Căci nu sunt oare stropii doar un motiv? Un pretext pentru o ploaie melancolică? Atunci oamenii spun: „Afară plouă. Este urât pentru că plouă”. Dar dacă stropii lipsesc, înseamnă că ploaia s-a oprit? Prea puțin probabil. Căci dacă lacrimile lipsesc, înseamnă că plânsul s-a oprit? Prea puțin probabil. Ploaia continuă fără stropi. Plânsul continuă fără lacrimi. Dar eu când voi exista fără tristețe? Nostalgia mi-a plăcut întotdeauna şi nu pot să reneg. Însă de ce este ea atât de imprimată în sufletul meu, încât traiul fără melancolie îmi este imposibil de imaginat? Dacă nostalgia face parte din mine, atunci nu voi putea să exist în continuare fără ea? Asemenea ploii. Însă, Eu nu sunt ploaia. Ochii mă ustură. În copilăria mea, somnul era cel mai mare adversar. Preferam să alerg câmpii sau să scriu poezii în defavoarea somnului. Îmi plăcea realitatea, îmi plăcea lumea şi protecția pe care mi-o ofereau împrejurimile. Ca un glob de cristal. Un glob de cristal fermecător şi îngrădit de fericire şi speranță. După câțiva ani însă, somnul a ajuns mai mult decât o nevoie. Preferam să dorm decât să trăiesc. Preferam să închid ochii şi să mă întind pe bancă, evitând privirile trecătorilor curioşi, evitând să le răspund la întrebări. Dormeam ca să evit. Şi evitam ca să dorm. Şi aşa mi-am dus traiul, evitând. Sentimente. Priviri. Întrebări. Vinovății. O absență completă. Aşa cum ploaia poate să trăiască fără stropi, de asemenea şi somnul este o moarte vie. O moarte cu respirații şi expirații. O moarte cu emoții.
56——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ Însă când somnul meu lua sfârşit, când acel vis mansuet devenea această realitate ruginită, îmbolnăvită, realizam că am ales calea cea mai uşoară. Căci cine nu a încercat măcar o dată să evite? Cine poate spune că nu şi-a evitat vreodată propria lume şi propriile gânduri? Îl aştept să apară. Îl aştept să mi se înfățişeze şi să-i pot da dreptate, să-i pot spune 'M-am înşelat'. Aşadar, am decis să nu fiu laşă. Cu toții putem să închidem ochii şi să debordăm într-un egoism imbecil. Cu toții putem refuza să privim lumina prea puternică sau bezna prea întunecată. Cu toții putem fi orbi. Dar am ales să îndur soarele arzător. Am ales să rătăcesc în acest neant cufundat în întunericul iute. Da, nu sunt făcută pentru a urma calea cea mai uşoară. Mie nu-mi era dat să respir în taină şi împlinire, aveam nevoie de chin şi hărțuială. Refuz să fiu oarbă. Refuz să mai dorm. Uneori somnul mă învăluie şi mă înveleşte cu mrejele lui otrăvitoare, formând o mică poartă de scăpare pentru amalgamul de gânduri moarte, otrăvitoare. Aceste momente în care am reflectat asupra mea, asupra îndoielilor mele sunt neprețuite, asemenea apei într-un moment de însetare. Căci, da, m-am îndoit mereu de mine. Şi ce poate fi mai chinuitor decât îndoiala? Să pleci, să rămâi? Să taci, să vorbeşti? Să dormi, să te trezeşti? Să vezi, să fii orb? Să exişti, să dispari? Astfel, mă îndoiesc. Şi ce este rău în asta? Este normal. Cred. Este normal sau anormal? Îndoielile nu încetează să poarte întregi dezbateri în mintea mea. Iubire şi ură. Greață şi plăcere. Pasiune şi chin. Răspunsul cercetărilor mele este că trebuie să mai cercetez. Răspunsul ploii este că trebuie să mai plouă. Răspunsul plânsului este că trebuie să mai plâng. Răspunsul existenței este că trebuie să mai exist. Şi ce-mi rămâne de făcut? Decât să cercetez, să privesc ploaia, să plâng şi să exist? Căci îmi caut răspunsul şi motivul. Care nu există. Caut un răspuns ce nu există, dar este real. Este aberant şi plin de frustrare. Am nevoie de el, îmi aparține, şi-l caut, dar el nu există. Ei bine, Acesta este chinul. Deoarece trăiesc. Aşadar, Mulțumesc mie. Mulțumesc ție. Mulțumesc lor. Mulțumesc existenței. Mulțumesc acestei clipe de răgaz.
57——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
RADU BOBICĂ Ai mei
- Fă, eu l-am înţărcat pe al meu târziu tare. Avea Emil şase ani de acum înainte şi tot sugea la ţâţă. “Mama ţâţa”, zicea. Am încercat cu de toate să-l înţărc, cu ardei iute, cu făină, sare, da’ ce nu i-am dat. Când i-am dat ardei plângea cu ţâţa în gură şi tot o sugea. Femeia grasă, oacheşă, cu ţâţele lăsate, stătea pe scaun în faţa mea. Avea în dreapta ei o altă femeie, ştirbă şi îmbătrânită devreme. În faţă, cu spatele la mine, tot în picioare, ca mine, era o altă femeie blondă, cu un lanţ de aur gros la gât. Era o mare veselie. Oricum, nimeni nu le băga în seamă. Bătrânele de lângă ele vorbeau la fel de tare. Lumea toată era o forfotă. Zeci de glasuri adunate într-o singură voce. Nici un secret nu rămânea nespus şi disecat de gura muierilor şi a bărbaţilor deopotrivă. Presimţeam că aşa va fi, şi totuşi am urcat. Afară era cald. O zi călduroasă, caniculară de august. Unul dintre cei mai fierbinţi ani. Aşteptam cuminte în staţie. Cuminte şi curios. Urcam după atâta amar de vreme în autobuz. În acel autobuz. Simţeam căldura cum îmi învăluie picioarele. Nu mă gândeam la nimic. Eram ca o stană de piatră într-un colţ, la umbra unui copac. Era cald. Femeile nu mai conteneau să vorbească. Fiecare îşi împărtăşea trăirile din ziua precedentă, din ziua curentă, din viaţa lor. Spuse, răs-spuse, trăite şi de mult apuse. Toată lumea vorbea şi nimeni nu asculta. Îşi răspundeau veseli, scurt şi continuau să povestească d’ale lor cu amănunte pe care nici ei nu-şi le mai aduceau aminte. Nu era atent nimeni la nimeni, dar era o veselie generală. Nu am stat mult în staţie. Maşina a sosit destul de repede. Autobuzul vechi era ca prin minune caleaşcă. Atâta timp. Atâta timp scurs de când nu am mai urcat în el. Am tresărit, m-am uitat în jur. Lumea mea. Eu. Timpul scurs. Autobuzul. Am aşteptat să se îmbulzească lumea. Mda, nimic nu se schimbase, doar autobuzul. E ciudat cum lumea tehnologică evoluează, în schimb sufletele rămân la fel. Ai crede că cei care construiesc sunt cu un pas înaintea maşinilor, dar nu, încă nu. Ce e din carne, e supus involuţiei. Era la fel ca atunci. Îmi venea şi mie să mă îngrămădesc odată cu ei, să-i simt mai aproape, să le simt durerile, bucuria, împlinirile, eşecurile, lipsurile, să le simt viaţa. Am urcat liniştit, tremurând, transpirând, cu capul sus, dar în acelaşi timp, plecat. O mulţime de sentimente nemaiîntâlnite, nedescrise, au trecut prin inima mea. Eram eu fizic, psihic, şi în acelaşi timp mă descompuneam uşor în zeci şi zeci de particule ce se împrăştiau în fiecare om din autobuz. Eram lipiţi unul de altul fără să ne dăm seama. Sufletele, sentimentele, gândurile, trăirile, erau comune dar duse de fiecare în stilul lui propriu. Florica iasta iar umblă cu băţu cela. O să pălească pi cineva într-o zi. Cred cî s-o tuns aşa cî avea păduchi… Ci zîci?... Cî avea păduchi, di asta s-o tuns aşa… Ei, apoi arz-o focu’ di treabă cî cine ştie ci mai are şi fata asta în cap… Păduchi, fa, n-auzi… Bătrânele priveau pe geam la o fată de vreo douăzeci şi şase de ani. Micuţă, cu trăsături tăiate de vânt, îmbrăcată cu o bluză mai largă decât firavul ei trup, cu o fustă groasă, şi cu şlapi roz ce îi acopereau picioarele negre de praf, tânăra stătea în aşteptarea autobuzului. Avea cu ea un fel de sac, peticit şi plin. Părea greu. Ce o fi având în el, Dumnezeu ştie. Gândul mi-a zburat la Ioana. O rătăcită a Domnului pe care o ştiam din anii copilăriei. Era mereu foarte gros îmbrăcată, indiferent de anotimp. Purta cu ea un imens sac, căra tot timpul câte ceva. Mai râdeam, copil fiind, de femeia micuţă, bruneţică, cu faţa blândă şi surâsul ce putea să ierte orice răutate. Ioana s-a dus de multă vreme. Venise timpul Floricăi. Nimeni nu ştia cum a apărut, de unde şi ce este cu ea. Sau poate nu vroiau să ştie. Florica e îngropată în societatea pe care o acceptă doar pentru că are nevoie de ea. Lumea are nevoie de Florica, de Ioana, pentru a se simţi în siguranţă. Ultima treaptă a sărăciei, ultimă cale a mântuirii, când simt că le este greu femeile şi
58——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ bărbații deopotrivă le dau de pomană, când sunt în putere, le hulesc. Florica, Ioana, au nevoie de lume pentru a-şi păstra sufletul pur şi a urca scara Raiului. Nu se schimbase nimic, doar autobuzul. Douăzeci de minute cu autobuzul. Aceasta este distanţa. Douăzeci de minute într-o altă lume. Tânjisem după ea. După acel microclimat. E bucată de viaţă plină de praf, transpiraţie, nervi, frig, căldură, îmbulzeală, ţipete, veselie, scandal. Autobuzul. Mă contopeam cu ei şi încercam să trec neobservat. Atâta timp cât nu am auzit şuşoteli despre mine, lumea mea era încă acolo, într-o perfectă stare de mişcare, exact de unde o lăsasem. Nu se schimbase nimic, nici măcar eu, numai autobuzul. Îmi tremura sufletul când am urcat în el. Soarele fierbinte îmi însoţea discret boabele de transpiraţie pe care le strângeam ferit în şerveţel. Încercam să nu mă uit disperat în jur şi să fiu eu, acel eu, firesc, contopit cu universul din care nu simţeam că am plecat şi care nu mă respinsese, întorcând spre mine priviri uimite. Eram împreunat cu viteza mică a autobuzului, firească, obişnuită, cu sunetul vechi într-o carcasă nouă, cu scaunele tapisate şi unele noi, de plastic, cu perderele schimbate, ceea ce e o noutate, cu drumul rău, plin de gropi, … cu ei. Mă duceam de la asfalt – acolo. În cealaltă parte, pe tărâmul unde pot umbla desculţ, simţind inima pământului. Muream de dorinţa de a simţi lutul ars de soare, lutul dătător de viaţă, între degetele picioarelor mele, sub tălpile mele, şi de acolo să intre în toată fiinţa mea. Artemiza Palaghiu Am tras aer în piept şi am depăşit prin faţă autobuzul, ca altădată. Era singurul care se schimbase, doar pe exterior. Hmm… ciudat, exact ca mine, ca tine, ca noi toţi… doar pe exterior. M-am abţinut să nu mă descalţ după ce am trecut strada. Şcoala se schimbase… o altă schimbare. Nu mai era loc de învăţătură, locuiau acum nişte ţigani… o altă schimbare. Nu se mărise dealul, erau doar emoţiile mele mari. Adia uşor vântul, mai mult împrăştia căldura. Nu ştiam să respir, cum să respir. Dealul nu se mărise, poate era de la căldură, sau poate, da, sigur, nu respiram eu corect. Inima mă anunţa acelaşi lucru: că nu respir cum trebuie şi dădea să iasă afară. Începusem să fur cu coada ochiului fiecare imagine din jurul meu. Eram însetat de aşa ceva, iar dealul parcă nu se mai termina. Nu eram nici pe departe obosit. Urcam şi înviam, respiram, trăiam, totul din mine zbura. Am tras zăvorul. Totul în jur zbura, eu pluteam, nimic din ce era ireal nu se mai oprea din mişcare, toată realitatea era oprită în timp, de timp. Am tras zăvorul. Făcusem pasul când am urcat în autobuz, pasul între cele două lumi, acum intram în adevărata mea lume… Am tras zăvorul.
59——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
ION GHEORGHE PRICOP Predoslovie
Cetitoriule de mâine, cu-a ta faţă grea, de pâine te îndreaptă către mine, să-mi vezi cartea de lumine, grea de fapte şi visare şi cu-o lună-ntrânsa, mare, astru prins în răsăritu, şi de mine iscălitu, pe foiţele veline, eu, Ion-făr'-de-hodine, eu nepot de ieremie, ce s-a hotărât să fie în cea primăvară strâmbă ce peste război se-ndâmbă, a lui patruzeci şi patru... Şi ascultă-mă cum latru, cum desferec şi foiescu ani ce fug şi ani ce ies cu viaţa duzii-n dinţi ca lupii să o-ngroape-n malul râpii, făr' de limbă şi picioare, ca pe-o oaie oarecare ce-a păscut la şesul verde şi-acum pe sub ierbi se pierde... Doar că eu, zis cronicariul, scârţâi, cum în grindă cariul, sub condeie şi sub pana răsucesc ceva din blana mult prea scurt-a vremii-oaie până mintea mi se-nmoaie şi reţine, bob de linte, în vâscoasa noastră minte, care dor, pe care drume soarta ne mână anume, ce-am gândit, făcut cu rostu, ce mai suntem, din ce-am fostu?... ,, Scriu aici, ca să se ştie insemnele cereşti care proslăvesc aceste locuri binecuvântate şi, uneori, uitate de bunul Dumnezeu, Timigenii noştri seculari în care dăinuim noi, dar au făcut-o cu prisosinţă moşii şi strămoşii noştri, care, precum pe haina cea de suman, călduroasă şi binemeritată iarna, dar incomodă şi înăbuşitoare, vara au trăit viaţa, când cu bunele, când cu relelele ei... Prin urmare, către nord, deasupra Pâhnei, sat vestit în viile şi vinurile lui, care ne străjuieşte către miază-noapte, priveşte galeşă, dar statornică şi înţeleaptă Roza Vânturilor, sau Steaua Polară. Ea ne arată direcţia de unde vin iernile geroase, lupii flămânzi şi stricători de turme, basmele la copii şi, nu în cele din urmă, bunul Moş Crăciun. În jurul ei, se învârte Carul Mare, cu boarul minuscul alături de uriaşii boi strălucitori şi ale cărui roate, vara, pe la început, hurducă pe deasupra capetelor noastre, dar undeva departe, în fundul cerului, acolo unde se fierb tainele misterioase ale nopţii. Luceafărul de seară, agăţat, o oră, două, cât durează înserarea, de sprânceana Dealului Lohan, către apus, Luceafărul nopţii, Venusul, strălucind cu văpaia lui argintoasă în buricul amurgului, pentru ca, pe îndelete, să urmeze calea Miercurului şi să lase în noapte a se vedea mai bine şi mai cu folos pulberile fine ale Căilor lactee. Acestea din urmă, răsucindu-se într-o infinitate de ,,X“-uri, de la nord-est către sud-est, un capăt, şi de la sud-vest către nord-vest, celălalt capăt. Razele, cu rombul lor perfect, deplasându-se de la est către vest, pe arcul cerului, la fel Cloşca şi puii, grupaţi mărunt într-o constelaţie-colibri, care urmează, noapte, acelaşi traseu cu cel al soarelui, ziua. Un soare alb, strălucitor, ziua, ajuns în punctul amiezii de vară mic şi neînsemnat, cât un bob de linte, şi-o Lună indiferentă şi rece. Multe alte constelaţii, mari şi mici, cu nume numai în tratatele de astrologie ale specialiştilor, dar care, acolo, şi în nimicnicia lor ne privesc şi înregistrează ceva din ciclul repetat al vieţilor 21 oct. 1857
Strămutaţii
Bat-o vina ţara, locul, cum te arde-n tălpi ca focul, cum te-n-ţeapă el ca zimţul neastâmpărul, când simţu-l, şi te poartă pe coline cătând valea pe-a Ivanului câmpie. cea-de-bine... Consemnez dintru-ncepute Şi-un căţel cu gura-n mlaci, una mie şi opt sute... Ziua-n care străbunicii, preaplăcându-le pe-aicii, şi venind de peste dâmbe pintenii tot lătra: Duda- Novaci, până ce un guguştiuc ciufulit de pe carâmbe lepădat-au ca să fie nume de statornicie şi cam năuc, într-un somn cu mulţi moşi-eni precizat-a: Timi... geni !... Timi... geni! 60——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
Alina-Laura Mihailă/63 George Petrovai/68 Ioana Andreea Aelenei/71 Valeriu Lupu/73 Ziua Culturii Naționale: Eminescu/82 Gabriela Janeta Simion/83 Mihaela Blănaru/84
61——————————————————————————————————————————–————
Ecouri „Şiliterare____________________________________________ totuşi, am renunțat la iubirea noastră, pentru liniştea ta. De acolo m-aş răpezi spre tine, şi totuşi n-o fac, aştept să vii tu la mine. Mi-ai fost călăuză în drumul iubirii, în calea descoperirii, în drumul existenței mele şi al maturității, iar prin tine am primit cea mai corectă dăscălie. O adevărată învățătură de viață şi o comoară cu amintiri care îmi hrănesc fericirea. Ne-am alungat ca să tânjim cu atât de multă ardoare unul după celălalt şi suntem conştienți că o altă încercare a relației noastre ar fi toxică. Te-am eliberat de noi din prea multă iubire, căci împreună eram un val de suferință şi nelinişte. Şi totuşi, ne dorim atât de mult, încât, iubindu-ne unul pe celălalt uităm să ne iubim pe noi înşine. Ne-am eliberat pentru a-şi atinge fiecare obiectivele, dar iată că dragostea ne magnetizează. Oriunde ne va duce viața, ne vom purta amintirile aşa cum ne purtăm sufletul, şi le vom şlefui mereu, înlăturând ce a fost dureros şi păstrând ceea ce ne-a făcut fericiți. Îți sunt recunoscătoare pentru tot ce mi-ai oferit şi pentru ce m-ai lăsat să-ți dăruiesc. Sper să fii fericit şi liniştit, iar prețioasele noastre trăiri să te poarte pe cele mai frumoase drumuri.” Alina Laura Mihăilă „Despre daoism am mai scris de câteva ori până acuma (vezi Cap. III din amplul studiu Filosofia chineză, respectiv textul intitulat Taoismul – filosofie și religie de rang imperial). Da, căci filosofia valoroasă se constituie în ghidul rațional-conceptual și moral-atitudinal al omului de pretutindeni, din totdeauna și pentru totdeauna. Cu atât mai mult atunci când vine vorba de gândirea chineză în general, de daoism în special, o filosofie contemporană cu cea antică greacă, ba în anumite privințe chiar devansând cu autoritate prima cugetare sistematică a Europei. Așa cum arătam în Filosofia chineză, asemănările frapante până la buimăcire dintre cele două mari și distincte capitole ale cugetării universale, nu pot fi explicate acceptabil decât prin prisma sincronismului cultural-artistic, mai bine spus ale inspirației și revelației specifice momentului istoric. Iar când afirm acest lucru, mai am în vedere atât surprinzătoarele coincidențe dintre piramidele faraonice, ziguratele asiro-babiloniene și monumentalele edificii ale aztecilor sau incașilor, cât și formidabilele apropieri dintre mitologia vechilor egipteni și cea polineziană, în ambele credințe astrul zilei fiind zeitatea supremă cu numele de Ra.” George Petrovai
„Există momente în viața unei comunități sau colectivități naționale în care comemorarea, readucerea în actualitate, sau pur și simplu evocarea unui făuritor de cultură se constituie într-un eveniment cu adevărat fast, ce poate induce acea stare de bucurie lăuntrică că aparții unui spațiu cultural viguros, care te reprezintă și în care te regăsești. Un asemenea moment îl reprezintă și comemorarea la fiecare început de primăvară a poetului, omului de cultură și patriotului prin excelență Ion Iancu Lefter. ”Când va fi să mori nu te uita la întunericul dinainte, ci la lumina ce lași în urma ta și te vei stinge cu zâmbetul pe buze” spunea cu îndreptățire Nicolae Iorga în celebrele sale cugetări. Cel care avea să părăsească această lume cu zâmbetul pe buze după o viață cu adevărat boemă, cel ce va lăsa într-adevăr în urma sa o lumină pururi strălucitoare, va fi bardul de la Albești, Ion Iancu Lefter. Stins din viață la numai 50 de ani, în plină efervescență creatoare, exact la începutul perioadei când exprimarea talentului său putea fi plenară, fără restricțiile sau încorsetările de care avusese parte în epoca de tristă amintire, Ion Iancu Lefter se dovedește extrem de prolific și în postumitate, grație eforturilor susținute ale soției sale, venerabila Doamnă Elvira Lefter, neobosită în a-i pune în valoare o inepuizabilă moștenire poetică realizată îndeosebi în ultimii 20 de ani de viață.” Valeriu Lupu „Într-un pom a mai rămas încă de astă vară o frunză drept mărturie a tot ceea ce a fost. A stat acolo în fiecare zi, în fiecare noapte. A fost biciuită de ploi, a fost lovită de ger şi a fost sărutată timid de soare. Mă întreb ce a făcut-o să rămână atât de semeaţă şi încrezătoare ? Ce i-o fi dat puterea şi încăpăţânarea să reziste? De câte ori a fost nevoie să-şi strângă forţele şi să se contopească cu vântul, sau ploaia sau soarele? E un act de curaj sau de resemnare atunci când rămâi sau când pleci?” Gabriela Janeta Simion 62——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
ALINA - LAURA MIHĂILĂ Scrisoarea mărțișor Iubire, Eşti un izvod tăinut în inima mea. Îți scriu deseori, dar parcă am o slovă unică, acolo, în suflet, ce nu poate fi tradusă nici de mine însămi. Nişte sentimente puternice sau niscaiva temeri mă poartă în tăcere, uneori. În fiece scriere de-a mea, te îndemnam să mă iubeşti. Pentru tine îmi purtam sufletul precum un lac cu cea mai curată apă, pentru a putea să mă cunoşti. Uneori te oglindeai în mine, Uneori te spălai cu mine, Uneori mă luai în mâini şi mă strecuram printre degetele tale, şi apoi, mă ascundeam de tine în mine însămi… Uneori săreai pe sufletul meu şi îmi înălțai inima, emoțiile pluteau sau erau iluzii în care credeam cu tărie, ca după să înțeleg că tu îmi zdrobeai bucățele din inimă… Mi-ai fost fericire şi tristețe, Bunătate şi rău necesar, Ploaie şi vânt deopotrivă, Soare ce mă-ncălzea sau mă topea, Ninsoare trecătoare ca iubirea ta, Ce mi se topea în palme, Şi parcă mă durea Să văd cum te pierdeam. Ai fost un amalgam de fenomene care există în viața fiecărui om, iar eu am învățat să iert şi să iubesc necondiționat, aşa cum ne iartă Tatăl nostru. Am fost preotul tău duhovnic care înălța mereu rugi pentru tine, Şi-mi amintesc cu drag cum şi tu, mă scriai în pomelnice, sau cum îngenuncheam împreună pentru a citi acatiste şi paracliste. Îmi amintesc clipa în care mi-ai propus să ne expediem scrisori, şi iată că şi acum le scriu, deoarece sunt nenumărate gânduri ce vor a-ți fi împărtăşite. Aşa cum sufletul I se roagă zilnic Tatălui, Aşa inima mi se roagă ție. Azi, îți trimit un mărțişor, dar nu pentru că acesta vesteşte primăvara, Ci pentru a te proteja. Strămoşii noştri nu purtau mărțişoare Deoarece aveau rol estetic, ci pentru că, mărțişorul avea funcție protopaică. Mărțişorul se purta ca şi astăzi, în dreptul inimii, pentru a fi protejați strămoşii de gloanțe. Aş vrea să-l porți şi să te protejeze de oamenii care vor să te lovească în inimă. M-ai întrebat cândva <Tu cum mă iubeşti?> şi pentru a nu-mi pierde esența iubirii ți-am spus doar să-mi asculți inima şi să zâmbeşti. Te iubesc prin orice, şi poate că, „orice” e un cuvânt prea mic pentru a cuprinde toată iubirea mea. În fiecare dimineață mă trezesc cu tine în primul gând şi ultimul gând din noapte tot ție-ți este destinat. Când citesc rânduri de dragoste îmi hămeiesc inima atât de tare, încât nu mai am nici lacrimi să
63——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ plâng din cauza mistuitorului dor. Şi totuşi, am renunțat la iubirea noastră, pentru liniştea ta. De acolo m-aş răpezi spre tine, şi totuşi n-o fac, aştept să vii tu la mine. Mi-ai fost călăuză în drumul iubirii, în calea descoperirii, în drumul existenței mele şi al maturității, iar prin tine am primit cea mai corectă dăscălie. O adevărată învățătură de viață şi o comoară cu amintiri care îmi hrănesc fericirea. Ne-am alungat ca să tânjim cu atât de multă ardoare unul după celălalt şi suntem conştienți că o altă încercare a relației noastre ar fi toxică. Te-am eliberat de noi din prea multă iubire, căci împreună eram un val de suferință şi nelinişte. Şi totuşi, ne dorim atât de mult, încât, iubindu-ne unul pe celălalt uităm să ne iubim pe noi înşine. Ne-am eliberat pentru a-şi atinge fiecare obiectivele, dar iată că dragostea ne magnetizează. Oriunde ne va duce viața, ne vom purta amintirile aşa cum ne purtăm sufletul, şi le vom şlefui mereu, înlăturând ce a fost dureros şi păstrând ceea ce ne-a făcut fericiți. Îți sunt recunoscătoare pentru tot ce mi-ai oferit şi pentru ce m-ai lăsat să-ți dăruiesc. Sper să fii fericit şi liniştit, iar prețioasele noastre trăiri să te poarte pe cele mai frumoase drumuri. Ştiu că mă iubeşti, Ştii că te iubesc, Ştiu că îți este dor, Ştii că-mi este dor, Ştiu că mă porți cu tine oriunde, Şi te port la rândul meu, Ştiu c-adormim împreună Şi ne trezim la fel, Dar ne va fi mai bine Separați şi în acelaşi timp împreunați, Iubindu-ne din amintiri. Te-am iubit când mă protejai, când mă alintai, când mă susțineai. Te-am iubit când mă iubeai, Când mă motivai, Când visuri frumoase îmi ofereai. Te-am iubit când credeam că nu mai pot, Dar puteam mai mult decât aş fi crezut. Te iubeam şi când mă certai, Şi când mă înşelai, Şi când brațele alteia îi deschideai. Când mă mințeai, Când mă descurajai, Când mă limitai, Continuam să sper, să visez şi să iubesc. Judecam infidelitatea aspru şi-o consideram un mare păcat, dar pe tine te-am iertat necondiționat şi m-am învinuit pe nedrept. Când îți priveam ochii îți vedeam iubirea, Şi am înțeles că sunt dragostea vieții tale, Iar tu dragostea vieții mele, Dar pentru binele nostru comun ne alungăm reciproc. Eu nu sunt ce ai tu nevoie, Nici tu ce nevoie am eu, Dar ne bat inimile atât de tare, încât nu ne putem bucura de iubirea altor oameni, până nu ne vom ascunde amintirile în adâncul sufletului.
64——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ Aş vrea să-ți pot fi înger, să mă bucur pentru realizările tale, pentru zâmbete şi fapte bune, să te ridic din cădere şi să te motivez în momente de neîncredere. Îți scriu mereu cu teamă, dar mai teamă mi-e să nu uit amintirile noastre, ori ce simt pentru tine, şi asta mă motivează să îți scriu mereu, să pot retrăi în viitor sentimentele ce cu timpul vor dispărea. Tăcerile mele nu vor fi uitare, Vor fi gânduri şi doruri înşiruite în jurnale. Mi-ai spus că atunci când va fulgera, să-mi amintesc de tristețea ta cauzată de absența mea, iar când tunete voi auzi, să ştiu că urli pentru că nu mai pot fi a ta. Eu vreau să mă simți prin Soare, deoarece, prin razele care te vor încălzi mă voi gândi că doar aşa te mai pot îmbrățişa. Te voi povesti ca o lecție de viață şi-ți voi mulțumi că mi-ai fost iubire, Te voi povesti aşa cum mi-ai fost : fericire şi nelinişte, dragoste şi tânjet, speranță şi iertare, vis şi iluzie. Te voi povesti cu povestea noastră. Deşi nu am avut o iubire cu final fericit, am avut o dragoste cu lecții de viață ce ne erau necesare. Un amalgam de sentimente trăite cu intensitate, simțuri puternice în ciuda voinței noastre, emoții trăite la cel mai înalt nivel al lor… Te voi respecta în continuare, Te voi aprecia ca om, Te voi saluta şi te voi sfătui când vei dori, Te voi susține şi te voi iubi, atunci când vei veni. Îți spun şi azi : Te iubesc şi mă îmbrac zilnic cu iubirea asta, o port în gânduri şi vise, în visuri şi speranțe, în iluzii şi dorințe, în amintiri şi locuri, filme şi melodii, în general în artă şi multe rugăciuni. Mi te poartă inima pe oriunde îmi duc trupul. Mi te poartă anotimpurile prin fiecare scriere, Primăvara când îmi înfloreai chipul cu zâmbete, Vara când mă plimbai prin nisipul plajei şi cântecul valurilor, Toamna prin dansul nostru-n ploaie Şi iarna prin bucuria ta la bradul din Copou. Te port prin cărțile ce le citesc, Prin tot ce fac şi prin orice văd, Prin tot ce simt şi tot ce aud. Azi îți declar ce tu mi-ai declarat cândva: <<Aş putea păstra într-o sticluță mirosul tău pentru toată viața? Şi într-o cutiuță, gustul? Într-o scoică vocea… Iar, pe petalele unui trandafir, finețea pielii tale?>> Te voi păstra, mă vei păstra şi ne vom întâlni unul în inima celuilalt de fiecare dată când ne va fi dor. Miroase o lăcrămioară să-mi regăseşti mirosul, Atinge o lalea să-mi simți iar pielea, Bea o cafea să-mi simți gustul buzelor, Şi pentru a-mi auzi vocea: sună-mă. Cu mult drag, cea care te iubeşte.
65——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
Mulțumiri mamei mele Înainte să cunosc femeia, am cunoscut mama. Primul cuvânt rostit în viață, Prima imagine a lumii, Prima iubire a omului, Prima speranță, Prima ocrotire, Prima iertare, Prima călăuză, Prima în universul unui copil. Mi-a zis „La Mulți Ani!” de ziua copilului şi la 5 ani, şi la 10, şi la 15, şi la 20. Indiferent de vârstă, mama e mamă şi copilul copil. Mamele au mereu aceleaşi griji, aceleaşi gânduri de bine, aceleaşi infinite sfaturi, aceeaşi energie în a ne răsfăța cu deserturi şi diverse mâncăruri. Mamele sunt florile noastre, iar prin sămânța lor ne-au înflorit pe noi. Mamele sunt doar iubire, sprijin, înțelepciune. <<La vârsta asta te-am născut eu pe tine!>> mi-a zis când am împlinit 21 de ani. I-aş fi zis că eu nu m-aş simți capabilă să am acum un copil, o familie. I-aş fi spus că nu aş fi ştiut să fiu o mamă atât de bună cum mi-a fost ea. I-aş fi spus că nu aş putea să fiu la fel ca ea. I-aş fi spus că mai am nevoie de timp pentru mine, pentru dezvoltarea mea, pentru mofturile mele, pentru a deveni independentă şi mai sus. Mai sus, mai sus, cât mai sus. I-aş fi spus că vreau să mai vizitez, să mai explorez, să cunosc, să aud, să văd şi să învăț tot ce n-am învățat sau întâlnit până acum. I-aş fi spus că vreau să mai greşesc, să mai iert, să mai trăiesc poveşti pe care apoi să le scriu. Dar, nu i-am spus. I-am mulțumit. Pentru fiecare noapte nedormită, Pentru fiecare teamă ce-o frământa, Pentru fiecare vorbă caldă, Pentru fiecare zi pierdută gătindu-mi, Pentru fiecare grijă pe care mi-o poartă, Pentru fiecare dată în care a renunțat la ea pentru mine, Pentru fiecare dorință pe care mi-a îndeplinit-o, Pentru iubirea necondiționată, Pentru felul în care m-a crescut. Şi, poate că, deşi mi-a oferit mai mult decât trebuia, sau decât meritam, ea voia să-mi ofere tot mai mult. Poate că uneori îmi doream mai multe lucruri, însă eram fericită că nu aveam lipsuri. Fiecare amintire e o bogăție a omului. Iar clipele mai grele, mereu vor fi de neuitat. Sunt un om bogat, aşa cum e mama. Mi-a oferit viața, acest dar plin de surprize, de imprevizibil, de bunătate şi rău, de fericire şi tristețe, de necunoscut şi poftă de cunoaştere, de iubire şi eşec, de căldură umană şi împlinire, de credință şi rugăciune, de speranță şi dorință. Mi-a oferit educație şi încredere. Mi-a oferit prietenie şi suport emoțional. Mi-a oferit sensibilitatea care mă poartă pe cele mai frumoase drumuri şi sufletul ce mă învârte în jurul frumosului. Mi-a oferit tot ce a avut şi chiar mai mult. Mi-a oferit toată viața ei în fiecare moment al existenței ei. Mi-a oferit timpul lucrând pentru mine, bani munciți pentru mine, mâncare gătită pentru mine, educație oferită mie,
66——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ sfaturi oferite mie, gânduri despre mine, rugăciuni pentru mine, temeri pentru mine, visuri pentru mine, şi fiecare minut al ei e plin de mine. Poate am neglijat-o uneori, sau poate că nu i-am mulțumit de ajuns, Poate că am țipat la ea uneori, Când nu voiam să o ascult, Poate că uneori o făceam să plângă, Şi eu nu ştiam, Poate că nu i-am zis cu adevărat cât de mult o iubesc Şi ce înseamnă pentru mine, Poate că nu am fost lângă ea când avea nevoie de mine, Sau n-am îmbrățişat-o când trebuia , Poate că nu i-am oferit timpul meu ei, Cum mi l-a oferit ea mie, Poate că nu m-am gândit că uneori îi fac rău, Deşi îi vreau doar binele, Poate că nu am ştiut să-i arăt cât o prețuiesc, Dar, azi, vreau să ştie că e cea mai frumoasă comoară a mea. Mulțumesc pentru tot! Mulțumesc că eşti! Mulțumesc că-mi eşti cel mai frumos exemplu! Mulțumesc că niciodată nu uiți de mine! Te iubeeeeeesc!
Iubesc muzica Nu pot trăi fără muzică. Poate, uneori, trece o zi fără să ascult o melodie, dar chiar şi atunci caut muzica... Şi o găsesc. În ploile pe care le iubesc la nebunie; în valurile zbuciumate ale mării; în păsările ce poposesc în zona mea; în trenul ce produce zgomot şi frică de pierderea timpului, ori nostalgia de a călători şi de a fi observator al vieții precum Igor Krutoi în videoclipul piesei „Sad angel”; în tunetele ce mă înspăimântă şi-mi amintesc că fiecare om are temeri şi eşecuri; în foşnetul covorului de frunze şi vâjâitul vântului care-mi stârnesc creativitatea; în orice sunet aş putea găsi o melodie căreia să-i ofer cuvinte şi interpretări personalizate, proprii. Fiecare melodie o asociez cu ceva. Unele sunt simple sunete pe care le doresc pe fundal. De multe ori au fost ca un decor al camerei mele. Mă rătăceam în gânduri ori în citit şi uitam să ascult muzica, care, de cele mai multe ori, este la volum maxim. Pur şi simplu este ca o pătură care mă încălzeşte şi uit de ea, dar i-aş simți absența dacă nu ar mai fi. Altele, sunt căutări sufleteşti. Caut să aud dincolo de linia melodică ori să găsesc cuvinte ce rezonează cu starea mea din acel moment. Muzica cuprinde tot atâtea stări, cât cuprinde şi sufletul. Uneori zâmbeşti şi-i oferi sufletului energie, bună-dispoziție. Te regăseşti dansând sau fredonând. Îți fluturi corpul dintr-un colț într-altul de parcă lumea ta este roz. De multe ori găteam şi dansam în timp ce căutam o tigaie ori vreun aliment. Mă amuzam copios când observam cât de penibilă puteam părea altor oameni. Cândva, o vreme mohorâtă mă moleşea. Mă adormea. Orarul era liber. Un duş cu muzică era un vis ce mi-ar fi putut schimba starea. Îl fredonam afonă pe Alifantis într-o lună de marte. Puteau să râdă vecinii cât voiau, eu trăiam. Iar de râdeau, nu ne place nouă să vedem oameni fericiți? Unele melodii sunt melancolice, triste, cu mesaje care provoacă o durere interioară. Şi trăieşti uneori povestea ta prin melodiile altora, plângi de nu ştii ce-i cu tine. Alte melodii te lasă cu semne de întrebare. Îți adresezi zece întrebări, cauți un răspuns. Căci întocmai răspunsurile duc la descoperirea sinelui. Muzica este prietena mea. Mereu are sunetul potrivit. Mai lent, mai rapid, mai trist, mai fericit, mai energic, mai nostalgic, dar mereu este sufletesc. Fiecare dintre noi se bucură de muzică. Şi toți trăim prin ea. Toți ascultăm, dansăm, fredonăm, trăim. Asociem melodii cu stările şi poveştile proprii Chiar şi cu oameni. Fie că te duc cu gândul la cineva, fie că cineva ți-a zis să le asculți. Aşa rămân unele melodii în sufletul meu, ca fiind „melodia noastră”. Pentru romantism, pentru bucurie, pentru relaxare, pentru gânduri, pentru regăsire, pentru joc, pentru tot şi tot pentru suflet - iubesc muzicaaaa!
67——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
GEORGE PETROVAI Frumusețea incitant-ermetică și captivant-poetică a daoismului Despre daoism am mai scris de câteva ori până acuma (vezi Cap. III din amplul studiu Filosofia chineză, respectiv textul intitulat Taoismul – filosofie și religie de rang imperial). Da, căci filosofia valoroasă se constituie în ghidul rațional-conceptual și moral-atitudinal al omului de pretutindeni, din totdeauna și pentru totdeauna. Cu atât mai mult atunci când vine vorba de gândirea chineză în general, de daoism în special, o filosofie contemporană cu cea antică greacă, ba în anumite privințe chiar devansând cu autoritate prima cugetare sistematică a Europei. Așa cum arătam în Filosofia chineză, asemănările frapante până la buimăcire dintre cele două mari și distincte capitole ale cugetării universale, nu pot fi explicate acceptabil decât prin prisma sincronismului cultural-artistic, mai bine spus ale inspirației și revelației specifice momentului istoric. Iar când afirm acest lucru, mai am în vedere atât surprinzătoarele coincidențe dintre piramidele faraonice, ziguratele asiro-babiloniene și monumentalele edificii ale aztecilor sau incașilor, cât și formidabilele apropieri dintre mitologia vechilor egipteni și cea polineziană, în ambele credințe astrul zilei fiind zeitatea supremă cu numele de Ra. Revenind la oile noastre, adică la daoism sau taoism (în limba chineză „d” se citește „t”), încep prezentul text cu următoarele precizări: 1)Pentru Șerban Toader, remarcabilul traducător din chineza veche și comentator al cărții de căpătâi a daoismului, carte atribuită legendarului Lao Zi (traducerea a apărut în limba română în anul 1999 la Editura Științifică, Bibliotheca Orientalis, cu titlul Lao Zi – Cartea despre Tao și virtuțile sale), Dao De Jing este „un poem filosofic neasemuit” și „regele tuturor scripturilor”. Iar pentru Dinu Luca, excepționalul traducător și comentator al acestui poem filosofic (Lao Zi – Cartea despre Dao și putere, cu ilustrări din Zhuang Zi a apărut în anul 1993 la Editura Humanitas), „Dao De Jing a ajuns cel mai tradus text din lume după Biblie, numai în engleză apărând peste o sută de traduceri, aproximări sau parafrazări, cam una la un an și jumătate”. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că în anul 1788 ajunge în Europa prima traducere a acestei cărți, ea fiind opera unui misionar englez anonim, că în 1842 Stanislas Julien o traduce în franceză și că Victor von Strauss realizează în anul 1870 prima ei traducere în germană. La noi, ne informează D. Luca, prima traducere (după o versiune franceză, posibil după cea din 1842) datează din 1932, în anii 50 are loc a doua traducere după o versiune rusească (în nici una din cele două cazuri nu este menționat numele traducătorului), iar în anul 1992, cartea este tradusă de Tao Jianwen, Florin Brătilă și Dan Mirahorian. N.B.: Mulți cărturari sunt de părere că cea mai tradusă carte după Biblie ar fi Imitatio Christi, fabuloasa creație atribuită călugărului Thomas din Kempis, carte apărută în românește sub numele Urmarea lui Hristos... 2)Piedicile, ne spune D. Luca, apar în calea traducătorului atât din pricina chinezei clasice (polisemia foarte extinsă a aproape fiecărui cuvânt, pluralitatea de relații gramaticale generate de una și aceeași particulă, numărul mare de variante grafice ale unui singur caracter, totala lipsă de orice punctuație), cât și din pricina textului (aproape incoerent, ambiguu și extrem de concis), fapt pentru care transpunerile în altă limbă sunt simțitor diferite de la un tălmăcitor la altul. Bunăoară, ele sunt lesne sesizabile la Dinu Luca și Șerban Toader încă de la prima din cele 81 de părți ale poemului (capitole pentru primul traducător, versete pentru celălalt). „Astfel/ întru totul lipsit de dorință,/ îi poți contempla ascunzișurile,/ întru totul aflat în dorință,/ îi poți contempla înfățișările” este traducerea lui Dinu Luca, pe când la Șerban Toader, aceeași frază are următoarea alcătuire: „[De aceea], cel ce nu are niciodată dorințe, îi va cuprinde taina, iar cel împovărat de dorințe îi va păzi hotarul [numai]”. Însuși De, conceptul strâns legat de Dao, mai exact arta sau metoda care-i permite Suveranului „să asigure eficacitatea ritualurilor orientate către perpetuarea corespondențelor cu Cosmosul”, capătă la cei doi traducători români valențe diferite: Dinu Luca optează pentru „Putere” (este adevărat că tot el în Introducere menționează că, având înțelesul de „virtute” în sensul elanului vital bergsonian, conceptul De desemnează spontaneitatea tuturor lucrurilor), pe când Șerban Toader optează cu hotărâre pentru „Virtute”. 3)Neunitară (înglobează maxime, pasaje de sorginte mitică și materiale de proveniență târzie), cartea Dao De Jing, suntem înștiințați de Dinu Luca, „s-a cristalizat pe o perioadă ce se întinde pe parcursul mai multor secole, probabil în perioada 650-350 î.e.n., fiind fixată în scris abia la sfârșitul
68——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ secolului trei î.e.n.”. Având numele tradițional Lao zi și pe cel canonic Canonul despre Dao și De, sinologii încă nu s-au pus de acord asupra datei la care a avut loc canonizarea textului Dao De Jing, respectiv ridicarea lui la rangul de carte clasică sau canon (jing). Potrivit tradiției, acest lucru s-ar datora împăratului Jing (156-141 î.e.n.) din dinastia Han de Apus (206 î.e.n.-23 e.n.), dar cert este că „denumirea de Dao De Jing a început să fie folosită extensiv abia în timpul dinastiilor Sui (581-618) și Tang (618-907)” (D. Luca). În Însemnări istorice, marele istoric Sima Qian (145-90 î.e.n.) îi atribuie lui Lao Zi compunerea unui text în două părți, care ulterior au fost numite Dao Jing (Canonul despre Dao), respectiv De Jing (Canonul despre De). Ba mai mult, unii sinologi susțin cu probe destul de credibile că „ordinea în care erau așezate părțile avea o semnificație bine definită”, că, adică, plasarea la început a lui Dao Jing accentua dimensiunea metafizică a textului, dimensiune specifică școlii daoiste, în timp ce așezarea lui De Jing pe prima poziție, specifică școlii legiste, cea care „a preluat din daoism ontologia de care avea nevoie pentru a deveni o filosofie comprehensivă” (D. Luca), sublinia caracterul politic al cărții. Structurarea textului în 81 de capitole sau versete este atribuită de tradiție lui Heshang Gong, personaj legendar despre care se presupune că ar fi trăit în timpul domniei lui Wen din dinastia Tan (202-157 î.e.n.), unul dintre primii și, totodată, unul dintre cei mai faimoși comentatori ai textului, autorul versiunii ce a circulat printre oamenii de rând. Din secolul al III- lea e.n. ne-au parvenit două variante complete, cea comentată de Heshang Gong și cea comentată de filosoful neodaoist Wang Bi (226-249), a cărui versiune a circulat în mediile literare și oficiale, precum și versiunea incompletă cunoscută cu numele de Xiang’Er. Și cum „potrivit tradiției cărturărești a Chinei clasice, comentariul ocupă (...) cel puțin o jumătate din economia oricărei ediții la Dao De Jing” (Șerban Toader), iată de ce compatriotul nostru nu se abate de la regulă, ci își susține explicațiile cu suculentele comentarii ale lui Heshang Gong, în vreme ce Dinu Luca, cu un aparat critic-explicativ mult mai dezvoltat, recurge la comentariile lui Wang Bi și ale altor erudiți chinezi și europeni, dar mai cu seamă la subtilitatea și frumusețea nepereche a ilustrărilor din Zhuang zi, cu siguranță „cel mai poetic text al înțelepciunii chineze”. 4)Pentru a putea fi deosebit de daoismul filosofic, ale cărui texte fundamentale sunt, în chip tradițional, Dao De Jing, Zhuang zi și Lie zi, „extrem de sincreticul fenomen” (Luca) ce poartă astăzi numele de daoism religios, se originează în practicile șamanice și divinatorii ale vechilor chinezi, deabia în secolul al II-lea e.n. el constituindu-se în religie organizată. Nu trebuie omis faptul că, pe lângă adorarea unui mare număr de zeități, inclusiv Lao Zi, în cadrul diverselor secte daoiste se studiază clasicele menționate mai sus și se practică alchimia, precum și complicate exerciții ce vizează longevitatea, ba chiar nemurirea. Dar ce este în definitiv Dao (Tao)? Chiar din primul verset suntem înștiințați că „Tao poate fi rostit, [însă acesta] nu este Tao cel veșnic. Numele [său] poate fi numit, [însă acesta] nu este numele veșnic”. Iar în Scriptura Liniștii se spune: „Desăvârșitul Tao nu are formă: [el] s-a întrupat în Cer și Pământ; desăvârșitul Tao este nepărtinitor: [el] pune în mișcare Soarele și Luna [deopotrivă]; desăvârșitul Tao nu are nume: [el] hrănește ̕cele zece mii de ființe și lucruri̕ . Eu nu-i cunosc numele – mă străduiesc să-l numesc și îi spun Tao”. Fac precizarea că prin c̕ ele zece mii de ființe și lucruri̕ , în taoism se desemnează infinitatea lumii înconjurătoare (fie – uneori – totalitatea cosmică, fie – alteori – numai ființele vii sau exclusiv ființele umane/poporul) și că Unu indică unitatea, ansamblul. Adică, la fel ca în filosofia antică greacă, el este tot un principiu fundamental-ontologic, dar un principiu mai puțin înzestrat din punct de vedere gnoseologic și axiologic ca Unul grecesc. Raportul dintre Unu și Tao ne este dezvăluit de comentariul lui Heshang Gong din Versetul XIV: „Dacă omul poate pătrunde Unul, ce viețuia la începuturi, se va chema că a înțeles rânduiala lui Tao”. Versetul XVI ne lămurește cum stă treaba cu rânduiala: „Redobândirea vieții” se cheamă rânduială, iar a cunoaște rânduiala se numește „a fi luminat”. Dar luminat nu poate să fie decât omul smerit, iertător, modest și cumpătat, adică acela care, prin redobândirea naturii primare (xing), pe care Zhuang Zi o consideră egală cu „temelia vieții”, se prezintă înaintea semenilor aidoma lemnului neprelucrat (pu): „̕ Lemn nelucrat̕ vrea să spună ̕trunchi ce n-a fost încă despicat̕ - înlăuntru ascunde spirit, iar pe dinafară este lipsit de strălucire” (Heshang Gong). Acesta, ne spune taoismul, este Omul Sfânt, acel om care dobândește natura lui Tao prin biruirea egoismului și care ascultă sfatul înțeleptului de a se preschimba cu fiecare zi în vid prin alungarea emoțiilor și dorințelor (Versetul XV). Iar următorul verset ne face cunoscut că vidul este „trupul” lui Tao și că Tao este „adevărul ultim, unitatea nediferențiată, nemișcarea și netulburarea”.
69——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ Vasăzică, Tao este neființa și originea Universului în calitate de „suflu originar” (Yuan qi), din care s-a zămislit ființa (cuplul Yin-Yang). La rândul lor, Yin și Yang au zămislit „suflul limpede” (Cerul), „suflul tulbure” (pământul) și „suflul îngemănat” care-l caracterizează pe om. Lao Zi ne dezvăluie în Versetul XL: „Ființele aflate sub Cer se zămislesc din ființă, iar ființa se zămislește din neființă”. Aceasta fiind filiația plăsmuirii, iată de ce Zhuang Zi afirmă în Cap. 22 din scrierea Înțelepciunea călătorește spre nord: „Eu pot să înțeleg că neființa există, dar nu și că neființa nu există”. Neființa (wu) „nu are formă sau înfățișare, nu are culoare, sunet, gust sau miros, nu are început și sfârșit, nu se află sus sau jos, înăuntru sau afară, nu cunoaște binele sau răul”. Pe scurt, neființa este vidul desăvârșit, fapt pentru care ea nu poate fi numită. Cu toate astea, pentru a-și face cunoscută învățătura, Lao Zi a numit-o Tao! Neființa (wu) este reprezentată prin simbolul wuji, iar ființa (you) este reprezentată prin simbolul taiji. Întrucât vidul, una din însușirile fundamentale ale lui Tao, ascunde în sine „pivotul nașterilor” (Versetul VI), taiji se naște din wuji și se reîntoarce la wuji. Tao, prin urmare, nu înseamnă inexistență, ci non-manifestare. În plus, neființa atotcuprinzătoare și omnipotentă se cheamă desăvârșita armonie dintre suflurile/principiile Yin și Yang. Iată, potrivit taoismului, cele zece însușiri esențiale ale lui Tao: vidul (etern și nemărginit, totul purcede de la vid și se reîntoarce la vid), imanența, netulburarea (natura primordială a lui Tao, care în alți termeni se cheamă puritate și nemișcare – puritatea corespunde Cerului, iar nemișcarea corespunde Pământului), nonacțiunea (nu semnifică lipsa acțiunii, pasivitatea sau nihilismul, ci acțiunea desăvârșită, adică aceea care întotdeauna este sortită izbânzii), neîntinarea (Tao este permanent pur), deplinătatea (Tao este etern nepreschimbat), simplitatea (întotdeauna Tao este simplu și firesc), pacea (lipsa dorințelor), blândețea și moliciunea (sub Cer, ceea ce este moale și slab, învinge ceea ce este dur și puternic), nelupta (Tao își desăvârșește lucrarea fără a lupta sau a se împotrivi firii lucrurilor). Când toate aceste însușiri, ne spune Șerban Toader, sunt încorporate în om, ele „poartă numele de virtuți ale lui Tao (De)”! Dar în Versetul IX ni se aduce la cunoștință că „excesul, lăcomia, preamărirea și trufia sunt potrivnice lui Tao” și că „desfătarea nemăsurată este urmată de-ntristare” (Heshang Gong). În concluzie, Tao este pretutindeni prezent, de la metoda de guvernare și până la sensul direct de cale sau drum. Zhuang Zi ne asigură că este atât de răspândit, încât „nu e loc în care să nu se afle”, până și „în balegă și scârnă”... În triada Cer-Pământ-Om, hiba aparține în totalitate omului, îndeosebi atunci când acesta are calitatea de Suveran. Da, căci dacă există un Tao al Cerului și unul al Pământului, se poate vorbi doar de un Tao al Omului Sfânt, singurul în măsură să guverneze eficient și armonios (Versetul XIX: „Cârmuirea desăvârșită se înfăptuiește numai prin mijlocirea lui Tao), altfel spus să procedeze în conformitate cu suprema înțelepciune a Versetului XXV: „Omul să urmeze pilda Pământului, Pământul să urmeze pilda Cerului, Cerul să urmeze pilda lui Tao. Tao lucrează prin el însuși”. Vasăzică, neîntrerupta punere în corespondență a sferei cosmice cu cea umană se poate realiza numai printr-un Tao al oamenilor, norma etică de origine cosmică, „structurată și manifestă într-un set de atitudini și însușiri pe care numai omul ideal, omul ales, îl stăpânește cu desăvârșire, dar la care fiecare trebuie să aspire” (Dinu Luca). În final, câteva caracteristici ale gândirii chineze în general, ale taoismului în mod deosebit: laconismul exprimării situează aceste scrieri în vecinătatea ermetismului, de unde tulburătoarea și neîncetata fascinație exercitată asupra cititorului; în locul dialecticii opoziției și conflictului din gândirea europeană, gândirea chineză impune o dialectică a complementarității, în cadrul căreia „Yin și Yang realizează (...) împreună un binom în care paritățile inverse se reunesc, pe baza logicii duale a coexistenței și alternanței” (D. Luca); Dao De Jing ne prezintă două din temele favorite ale taoiștilor: „Coexistența și alternanța contrariilor” și ”Conflictul dintre esență și aparență” sau relativitatea cunoașterii. Dar iată și câteva cugetări taoiste, realmente irezistibile prin concizie, simplitate, subtilitate și claritatea adevărului pe care-l găzduiesc: „Cine știe nu spune, cine spune nu știe”; „Cine își dă seama de propria prostie e departe de a fi prost, iar cine pricepe că e cu totul dezorientat nu e chiar atât de dezorientat” (Zhuang Zi în lucrarea „Cerul și pământul”); „Un câine nu este bun pentru că știe să latre, iar un om nu este vrednic pentru că e bun de gură” (Zhuang Zi în „Xu Wugui”); „Cel știutor nu se arată învățat, iar cel care se arată învățat nu este știutor” (Versetul LXXXI). Tot taoiștii ne explică în felul lor fermecător de lapidar ce înseamnă a ști: „A ști dar a te crede neștiutor este cel mai bine; a nu ști dar a te crede atotștiutor este o adevărată boală”. Sighetu Marmației , 12-15 martie 2017
70——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
IOANA ANDREEA AELENEI Criza de sens 1932 – Louis Ferdinand Céline publică romanul Voyage au bout de la nuit. 1942 – Albert Camus publică eseul filosofic Le Mythe du Sisyphe. Zece ani diferenţă, aşadar Céline ne putea fi influenţat sub nicio formă de viziunea lui Camus în ceea ce priveşte o problemă marcantă pentru filosofia existenţialistă, anume sensul existenţei. Însă romanul, în primul rând prin conţinutul ideatic, apoi într-o oarecare formă şi prin stil, poate fi considerat un precursor mai mult sau mai puţin conştient al crizei existenţiale ilustrate de Mitul lui Sisif. Aş merge chiar mai departe să spun că eseul lui Camus e un fel de suport teoretic al problemei, firul metafizic, în timp ce Călătorie la capătul nopţii constituie oglindirea acestei teorii în existenţa palpabilă, firul epic ce confirmă în totalitate meditaţia – iar în acest caz nici că s-ar putea criză filosofică fără suport practic, ori tipar de existenţă căruia să nu i se succeadă meditaţia, respectiv criza filosofică, în cel mai scurt timp. Ferdinand Bardamu e un erou absurd prin excelenţă. Călătoria sa e prin neant şi neantul îl strânge ca întro cuşcă prea îngustă şi prea goală. Lumea întreagă nu e decât noapte – şi o noapte fără lumini, ce nu oferă decât două posibilităţi. Prima, pe care o voi numi dinamică, e încercarea de mişcare prin noapte, de a căuta ceva, ciocnindu-te de tot ce-ţi pune întunericul în cale. A doua posibilitate, cea aleasă, de altfel, şi de Bardamu, cea statică, e de a te lăsa purtat prin noapte. El nu caută nimic, nu găseşte nimic, iar la cea mai mică iniţiativă e lovit puternic, o dată de pereţii cuştii din care îi e cu neputinţă să se elibereze, apoi de golul masiv şi dur dinăuntru, sufocant până la un anumit punct. Călătorind în aproape întreaga lume, nu descoperă nicio cale de ieşire din noapte şi nicio lumânare aprinsă în interiorul ei. A încetat de la bun început să caute, conştient că nu va găsi. „Viaţa asta e, un capăt de lumină care se sfârşeşte în noapte.” – capătul de lumină e tocmai speranţa de a găsi ceva (adică sensul, adică o lumină aprinsă în noapte), când de fapt nu e decât infinitul întuneric. Existenţa, deci, nu are niciun sens, adică numai moartea, pe care însă oamenii nu vor să o admită ca absolută, poate din lipsă de curaj – moartea pe care nici el, Bardamu, nu voise să o admită la începutul războiului, când nu-i lipsea „imaginaţia” necesară dorinţei de viaţă. În fine, se resemnează într-un fel: „Valuri necontenite de fiinţe inutile vin din adâncul vremurilor să moară neîntrerupt dinainte-ne, în timp ce noi continuăm să rămânem aici tot sperând în ceva... Nici măcar în stare să ne gândim moartea nu suntem”. De remarcat că toate personajele romanului său aleargă prin noapte, lovindu-se unele de altele, într-o dezolantă lipsă de sens – dezolantă, aş zice, din lipsă de imaginaţie... Încercând să afle de ce, totuşi, continuă oamenii să alerge, Bardamu ajunge la concluzia că ei se caută pe ei înşişi: „Poate că tocmai asta căutăm prin viaţă, nimic altceva decât asta, cea mai mare durere cu putinţă pentru a deveni noi înşine înainte de a muri.” – iar prin plăcere nu te poţi simţi pe tine; plăcerea duce la visare, la uitare. Însă în durere omul se regăseşte inevitabil: durerea e a sa şi numai a sa. Camus avea să prezinte ideea ceva mai optimist, poate cu mai multă... imaginaţie: „Da, omul este propriul său scop. Şi el îşi este singurul scop. Dacă vrea să fie ceva, numai în această viaţă îi este dat a fi”. Totuşi, spre deosebire de renunţarea statică a lui Bardamu, Robinson alege o altă posibilitate de a străbate noaptea: cea dinamică. Mereu nemulţumit de viaţă, el preferă iniţiativa: acea iniţiativă care îl va împinge în pereţii cuştii (din care nu iese!) determinând o nouă nemulţumire, lanţul acela terminându-se numai odată cu moartea. Sensul, însă, îi lipseşte şi lui. Robinson ştie ce nu vrea, sau ce nu mai vrea, însă nu e un scop spre care se îndreaptă – se resemnează în felul său, precum Bardamu şi toţi ceilalţi. El confirmă că lupta împotriva neantului şi pentru nimic anume e la fel de inutilă ca renunţarea. În trecerea prin noapte către moarte omul poate alege între două formule, fără ca una să ducă mai departe decât cealaltă. „Capătul nopţii” nu e în niciun caz lumina, ci moartea, iar faptul că Bardamu nu moare încă nu e un argument contra, ci numai dovada că nu a ajuns la final călătoria – nu încă! Deşi dacă titlul i-ar fi aparţinut lui Camus, cred că ar fi însemnat altceva. Problema existenţială a fost pusă de existenţa în sine, de viaţa cât se poate de concretă – Albert Camus vine să o teoretizeze și nu se limitează la atât: propune o soluţie. Readuce imaginaţia pe care Bardamu (sau să spun Céline?) şi-o pierduse: scoate din lipsa de sens libertatea, pe care o colorează cu multitudinea de posibilităţi, foarte variate de altfel, ale lumii şi îi oferă lui Sisif posibilitatea fericirii –
71——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ măcar „fericirea metafizică” de a „susţine absurditatea lumii”. Cele două variante de a trece prin noapte nu sunt decât forma – fondul e dat de acele variante multicolore pe care Céline pare să le omită. Iar prin omiterea fondului, Bardamu devine mai absurd decât orice personaj al lui Camus. În ceea ce priveşte stilul lui Céline, ceea ce îl leagă de mesaj e faptul că aduce literatura în mijlocul străzii, o apropie atât de mult de personaje, adică de omul lipsit de scop, încât se elimină aparenţa de discurs ştiinţific, de analiză obiectivă a unei probleme atât de puternic înrădăcinate în corpurile oamenilor şi în viaţa ce pulsează printre ele. Acest lucru asigură autenticitatea, verosimilitatea întregului text cu tot ceea ce el înseamnă, la fel ca opţiunea pentru naratorul-personaj. Ca să nu mai vorbim că o astfel de revoluţie a stilului a avut urmări benefice în literatură... Prin urmare, cele două lucrări se îmbină reciproc în descrierea crizei de sens ce se resimte prin profunzimea sa mai departe de nivelul ideologic, mai adânc în existenţa efectivă, criză pregătită încă de secolul trecut şi declanşată odată cu primul război mondial. Desigur că aceasta ajunge să se propage dincolo de perioada interbelică, dincolo de al doilea război mondial, dovadă fiind faptul că artişti de mai târziu încă empatizează cu Céline: Jim Morrison cu melodia End of the Night în 1967, apoi Green Carnation cu albumul Journey to the End of the Night în anul 2000. Aceştia experimentează criza în starea ei iniţială, aşa cum e trăită şi de Bardamu, ca sentiment apăsător, oarecum confuz, încă neprelucrat, neabstractizat: criza fiinţei aruncate în haos şi care nu știe ce anume ar trebui să caute ca să se sustragă.
Inconştient... I-am propus să ne prefacem că ne căsătorim. O săptămână-două, să vedem cum e... şi-apoi, poate – spera ea –, poate... să fie real. Scenariul i s-a părut prea exagerat ca să-l punem în practică aici, de faţă cu toţi oamenii ăştia cunoscuţi... Ne-am dus la mare, la trei sute de kilometri, deşi era spre sfârşit de octombrie, şiam închiriat un apartament cât mai departe de plajă. -Şi rochia mea de mireasă? Foarte bine, să căutăm o rochie de mireasă! Nu, n-o s-o cumpărăm... doar aşa, de formă... să ne jucăm dea căutatul rochiei de mireasă... În primul magazin a probat vreo două rochii. Se distra, probabil, ştiind cât mă plictiseam aşteptând. De ce nu m-aş distra şi eu, atunci? La a treia rochie, am tras perdeaua de la cabina de probă, în timp ce se dezbrăca. Magazinul era plin de oameni. Ea se speriase. Vânzătoarea la fel. Ceilalţi clienţi se uitau urât la mine, în timp ce zâmbeam ca un tâmpit, singurul care se distra... în cele câteva secunde până a tras ea perdeaua la loc. S-a supărat pe mine – mi-a explicat asta în drumul spre casă, când eu încă zâmbeam cu un aer de inconştienţă. Ca să-i treacă, i-am făcut eu o rochie dintr-o faţă de masă albă şi nişte perdele de dantelă găsite în apartament: un fel de îmbinare între un stil din Grecia antică şi o nuanţă de romantism dată de florile apretate (de care, apropo, văzusem cândva la o mătuşă bătrână). În acea aşa-zisă rochie plus o haină lungă şi groasă de-a mea am dus-o cu taxiul până pe plajă, ca să-i arăt cât de rece e noaptea şi să-i prind nişte alge verzi în păr. Când ne-am întors mirosea ca marea. Frumos! A doua zi am dormit mult. Încă mai avea gust de sare când m-a trezit să mă întrebe cum se porneşte apa la duş. Gătea bine şi exagera puţin cu ordinea prin casă. Părea că încearcă să mă convingă să transformăm jocul ăsta în realitate... în timp ce eu îi demonstram, fără nicio intenţie de a face asta, că nu sunt făcut să mă căsătoresc. Am găsit repede un artist neînţeles pe stradă şi, cum n-aveam bani la mine, iar afară se făcuse frig, l-am adus „acasă” să vorbim despre realism şi despre extremismul de dreapta. Ea ne-a făcut cafea – conversaţia nu o interesa prea mult. Când artistul „în sfârşit” a plecat, ea mi-a zis: -Credeam că ai de gând să dormi cu el diseară... Am rupt nişte petale de flori dintr-un ghiveci găsit în sufragerie şi i le-am aruncat pe pat înainte să se trezească, plus ceaiul de cireşe negre pe noptieră. Şi a uitat complet de noul meu prieten care o deranjase cu o zi înainte. S-a supărat, însă, iremediabil, când am venit cu două femei acasă în timp ce ea cumpăra lapte de la un hypermarket. În fine, una era reprezentant la o firmă de cosmetice, iar cealaltă designer de interioare. Le adusesem numai pentru ea... omisesem un detaliu: ar fi preferat să le găsească îmbrăcate. Aşa am ajuns eu singur într-o cameră de hotel de lângă mare cu mobilierul tapiţat cu mov închis, cu un ceai verde mentolat şi cu televizorul deschis pe reluarea unui meci de tenis din vară, în timp ce ea pleca spre casă cu primul tren. Jocul s-a terminat – să-nceapă altul! Până atunci... am să zâmbesc indiferent, inconştient
72——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
VALERIU LUPU
Ion Iancu Lefter – un rapsod al dorului românesc sau ”Starea de dor” la ”Curțile dorului” ”Dorul este cuvântul împărat al limbii române, virtuțile lui sunt cu adevărat împărătești... e un cuvânt tipic de contopire a sensurilor, o sinteză specifică a poporului român”.
Constantin Noica
Există momente în viața unei comunități sau colectivități naționale în care comemorarea, readucerea în actualitate, sau pur și simplu evocarea unui făuritor de cultură se constituie într-un eveniment cu adevărat fast, ce poate induce acea stare de bucurie lăuntrică că aparții unui spațiu cultural viguros, care te reprezintă și în care te regăsești. Un asemenea moment îl reprezintă și comemorarea la fiecare început de primăvară a poetului, omului de cultură și patriotului prin excelență Ion Iancu Lefter. ”Când va fi să mori nu te uita la întunericul dinainte, ci la lumina ce lași în urma ta și te vei stinge cu zâmbetul pe buze” spunea cu îndreptățire Nicolae Iorga în celebrele sale cugetări. Cel care avea să părăsească această lume cu zâmbetul pe buze după o viață cu adevărat boemă, cel ce va lăsa într-adevăr în urma sa o lumină pururi strălucitoare, va fi bardul de la Albești, Ion Iancu Lefter. Stins din viață la numai 50 de ani, în plină efervescență creatoare, exact la începutul perioadei când exprimarea talentului său putea fi plenară, fără restricțiile sau încorsetările de care avusese parte în epoca de tristă amintire, Ion Iancu Lefter se dovedește extrem de prolific și în postumitate, grație eforturilor susținute ale soției sale, venerabila Doamnă Elvira Lefter, neobosită în a-i pune în valoare o inepuizabilă moștenire poetică realizată îndeosebi în ultimii 20 de ani de viață. Așa se face că celor cinci volume antume; ”Sărut” (1969), ”Starea de Duminecă” (1982), ”Coroana de Spice” (1985), ”Săgetarea cerbului” (1988), ”Gloria iubirii” (1989), li se vor alătura încă șase volume postume; ”Apoteoza lacrimei” (1997), ”Cele mai frumoase poezii” (2000), ”Arătura” (2000), ”Spre Golgota” (2005), ”Învierea a doua” (2014), ”Poezii de sertar” (2015), pentru ca la sfârșitul anului trecut (2016) să vadă lumina tiparului la Editura PIM Iași, cel de al șaptelea volum postum, întitulat sugestiv ”Starea de dor”, cu același efort meritoriu al Elvirei Lefter și cu sprijinul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vaslui. Această ultimă apariție care cuprinde nu mai puțin de 408 poezii, toate scrise sub imperiul dorului, a fost lansată cu ocazia celei de a 27 comemorări a trecerii poetului la cele veșnice, eveniment ce a avut loc în data de 1 martie a.c. în sala Tinart a Bibliotecii Județene ”Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui. Acest volum se dovedește a fi o revelație pentru iubitorii de poezie pentru că ni-l descoperă pe Ion Iancu Lefter într-o nouă ipostază, aceea a unui adevărat menestrel al dorului sub toate aspectele sale. Înainte însă de a dezvolta tema acestui ultim volum, câteva considerații privind omul și opera sa se impun. Dacă în poezia antumă critica literară părea unanimă în a considera că lirica lefteriană este iremediabil legată de zona rurală, cu farmecul și pitorescul ei pendulând între melancolic și elegiac, în poezia postumă gama exprimării variază între asprimea și duritatea răzvrătitului, și gingășia și duioșia celui copleșit de nostalgie și dor, creând senzația unui balans enigmatic între teluric și celest. În pofida unor previziuni că Ion Iancu Lefter ”rămâne un rural cantonat iremediabil și definitiv în universul satului” (Teodor Pracsiu – Coroana de spice, ”Vremea Nouă” 4 februarie 1986), dezvoltările ulterioare în evoluția poetului aveau să dezvăluie treptat aria tot mai largă de cuprindere, adeverind previziunile lui Th. Codreanu care spunea ”Talentul nativ, de o vigoare telurică am zice, n-a fost înăbușit și ar putea să ne ofere încă surprize în măsură să-l ierarhizeze astfel pe autor în noua geografie literară a țării” (Starea de Duminecă – în ”Cronica” nr. 26, Iași, 1983), ceea ce s-a și întâmplat, îndreptățindu-i astfel și așteptările lui I. A. Angheluș care, la rândul său, spunea că ”sunt de așteptat versuri deosebite” (Săgetarea cerbului – ”Luceafărul”, XXXI, 89, 1988).
73——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ Treptat Ion Iancu Lefter va deveni ”un neliniștit, un revoltat și un pârguitor de fructe celeste pe jarul inimii, a fost și rămâne prin poezia sa Ion Iancu Lefter Cel Bogat, îndelung preabogatul” (Alexandru Sfârlea – Al cincilea anotimp, ”Viața cărților”, Oradea, februarie, 1988), mai ales când abordează poezia patriotică, abordare pe care o face în stil personal și în momentele cele mai critice ale existenței sale când, oficial, acest tip de poezie era înădușit de festivismul cultului personalității conducătorului. În această etapă Ion Iancu Lefter scrie ”adevăratele poezii patriotice care înalță deopotrivă inima și gândul către România” (Gheorghe Tomozei – Cinci poeți, ”Flacăra” nr. 15, Buc. 15 aprilie, 1983). Până aici poetul se afirmă ca valoare, își definește crezul și viziunea, mai mult, reușește – dominat fiind de cele trei trăsături caracteristice ale sale: instinctuală, senzorială și rațională – să-și ofere un câmp larg de căutări în care să se regăsească ca gândire și simțire. Iată de ce biografia lui este una neliniștită, agitată și bântuită de inadaptare, de peregrinări în căutarea ineditului care să devină sursă de inspirație mai ales din confruntarea sa cu realitățile timpului său. Cel mai bine îi cunosc viața cei care i-au fost alături, îndeosebi tovarășa sa de viață Elvira Lefter care i-a rămas credincioasă așa cum și el a rămas credincios poeziei sale. Poate că și de aici poezia sa care, deși îmbracă toate formele − de la forma clasică (predilectă pentru poet) la cea modernă (versul alb și liber) − este o poezie frumoasă, armonioasă, deopotrivă ancorată în realitate și idilic, în natură și iubire. La fel ca în cazul marilor creatori și în biografia lui Ion Iancu Lefter se observă acea predestinație care pare să fie apanajul marilor spirite. În fața unor asemenea destine întrebarea firească ar fi; ce ar fi însemnat Eminescu, de pildă, dacă ar fi fost mai puțin boem, mai puțin dezinteresat de latura pragmatică a vieții, dacă n-ar fi trăit în lumea ideală (nu rareori chiar bizară pentru percepția comună), dacă n-ar fi peregrinat prin codri, prin străinătate și n-ar fi cunoscut viața în felul lui? În mod sigur n-ar fi fost Eminescu pe care îl admirăm și îl adulăm astăzi. Comparația poate fi extinsă și la biografia poetului nostru, ca și a contemporanului său Nicolae Labiș. Cu toate acestea dacă pentru Eminescu ca și pentru Labiș (ambii cu destine tragice) se poate pune întrebarea; ce ar fi fost Eminescu după Eminescu, sau Labiș după Labiș? pentru Ion Iancu Lefter, deși sfârșitul tragic i-a rupt brutal firul vieții (moare într-un tragic accident de circulație zdrobit de un autoturism la o trecere de pietoni din centrul orașului la 1 martie 1990), el a avut răgazul necesar să-și expună crezul încât poate e mai greu să vorbim despre Lefter după Lefter, mai ales că la pregătirea primelor trei volume apărute postum a lucrat chiar poetul (Apoteoza lacrimei, Arătura și Trenul de noapte). Pentru că iată, numărul postumelor se va îmbogăți în 2015 cu un nou volum întitulat ”Poezii de sertar” (Editura PIM), lansat exact cu un an în urmă, la comemorarea a 26 de ani de la dispariția poetului. Dat fiind titlul acestei penultime apariții, inedit chiar în peisajul cultural național, câteva considerații asupra ei se impun. Întâi de toate, merită subliniat faptul că deși Ion Iancu Lefter era cunoscut ca un nonconformist și ca atare făcea obiectul urmăririi operative pentru securitatea comunistă, puțini știau că poetul scria poezii în care protestul și revolta împotriva realităților vremii constituiau tema principală a nu mai puțin de 295 de poezii scrise în perioada 1980-1989. Apoi nota generală a acestor poezii era cea a dizidenței, a opoziționismului și militantismului anticomunist manifest și nu de circumstanță. Iată de ce publicarea volumului va însemna o adevărată revelație pentru literatura postdecembristă, pentru că făcea parte din așa zisa literatura de sertar bănuită și așteptată de la creatorii noștri, dar în fapt inexistentă. Din fericire, absența ei a fost suplinită cu asupra de măsură de literatura concentraționară, extrem de bine reprezentată de cei care au cunoscut atrocitățile din lagărele de muncă și pușcăriile comuniste, adevărate lagăre de exterminare care, chiar dacă nu au atins nivelul atrocităților naziste, rezultatul, deși mai lent a fost același. Interesant de ramarcat este faptul că perioada pe care această poezie de sertar o descrie, coincide cu ultima decadă din existența comunismului, dar și cu ultima decadă din viața poetului. Două teme centrale se pare că animă creația poetului în acest volum. Prima ar putea fi suferința pricinuită poetului de ceea ce s-ar putea numi durerea patriei care nu-și mai găsește rotundul de odinioară, în poezii ca; Decebal, Nistrule, Bucovina și, desigur, în Avertisment din care cităm câteva versuri:
74——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ Suntem și dacă nu vreți voi / e loc destul în omenire, n-om fi noi primii la război / să-i facem morții prăznuire. dar dacă nu se va-nțelege / suprema noastră dăruire, de-ales nu vom avea ce-alege / și vom pleca la prăznuire. În abordarea acestei prime teme Ion Iancu Lefter dovedește luciditate și cunoaștere, raționalitate și simțire patriotică, dar și acel curaj pe care îl degajă numai spiritul și sentimentul identității și apartenenței naționale. Cea de a doua temă este una a revoltei împotriva unui sistem opresiv, în care realitățile frustrante realizau un mediu sufocant pentru creator, ilustrate în poezii ca: Zeii absurzi, Prezicere neagră, Mă strigă, Pitic e, Plâns de zei și Blestem, din care cităm câteva versuri: Căci Țara nu vă plânge, nici vă cere, le-ar fi rușine mamelor să spună c-acest pământ le-a dat acea putere să nască niște pui de mătrăgună. Nota poeziei amintește de poetul Radu Gyr al cărui mesaj îl preia din celebra sa poezie ”Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” poezie ce avea să-i aducă autorului condamnarea la moarte în anii 50 ai secolului trecut. Ca un corolar trist al acestor teme este dispariția sa tragică pe care poetul o anticipează în poeziile Accident planificat, Strigăt sec, Mă caută înnebuniți hingherii, s-au prin detaliile halucinante pe care și le imaginează după moarte; Accident luminos, Bocindu-mă, Strigăt sec, din care vor rămâne celebrele versuri: Și dacă nu veți plânge, nu-i nici o supărare, credeți că plânsul vostru, m-ar învia din nou, voi veți rămâne singuri și-n mare depărtare, Eu voi tuna din aripi mereu ca un ecou... Comemorarea poetului de anul acesta coincide cu lansarea noului volum postum ”Starea de dor” care se prezintă ca o altă fațetă a creației poetului. Cele 408 poezii adunate în volum apar ca o dovadă a sensibilității poetului și a capacității sale de a se dărui celor care plutesc pe aripile dorului. Titlu incitant, generos și extrem de provocator, pentru că contrastează vizibil cu profilul poetului din volumul anterior, în care nota principală o constituie militantismul și opoziționismul manifest împotriva unui regim pe care-l condamna în termeni duri. De data aceasta termenii în care ni se prezintă sunt într-un alt registru, cel al meditației, al nostalgiei și mai ales al dorului care va alimenta lirismul său inconfundabil, ca pe un oaspete dorit, ceea ce ne trimite imediat cu gândul la meditația lui Lucian Blaga din poezia ”La curțile dorului”: Oaspeți suntem în tinda noii lumini La curțile dorului cu cerul vecini. În aceste minunate curți blagiene ale dorului îl găsim și pe Ion Iancu Lefter în versurile căruia se simte dorul, se definește dorul și se trăiește dorul. În cele 408 poezii cuvântul dor este aproape nelipsit. Cititorul va fi surprins nu numai de titlul cărții, dar mai ales de conținutul ei și va simți imboldul de a cunoaște și înțelege semnificația cuvântului dor. Tentația devine cu atât mai mare cu cât cuvântul dor a devenit atât de comun în viața noastră, încât nu ne mai aplecăm asupra lui, considerându-l ca făcând parte din existența noastră cotidiană până acolo încât aproape ne definește. Apoi cititorul va avea surpriza să constate că cuvântul dor este intraductibil pentru alte limbi și culturi, pentru simplul fapt că în acestea definește doar o parte din semnificația pe care o are în cultura noastră, cum ar fi; durere, tristețe, suferință, fără alte conotații, limitându-se la ceea ce etimologia latină a cuvântului semnifică; dolus = durere, duolo = întristare, adică o durere tristă sau întristată, însoțită de un pesimism fără ieșire. Va afla de asemenea că în cultura noastră dorul are o multitudine de semnificații; durere, mâhnire, chin, dorință înfrigurată, tristețe, nostalgie, dragoste, gingășie, duioșie, pasiune, frământare sentimentală, așteptare duioasă sau pătimașă și multe alte aspecte atât de comune trăitorilor acestui pământ încât, de-a lungul veacurilor, a căpătat o formă concretă de expresie folclorică în doină (alt cuvânt intraductibil în alte limbi și culturi) și baladă, unde melancolia, aleanul, deznădejdea și speranța sunt cântate cu o mare încărcătură emoțională. Iată de ce doina, care exprimă cel mai bine dorul în tradiția și spiritualitatea noastră, este unică în cultura universală și recunoscută ca atare în patrimoniul universal UNESCO.
75——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ Pentru Lucian Blaga – cel mai profund exeget al dorului la români – dorul este o duioșie, o neliniște plăcută care depășește cu mult cadrul unui simplu sentiment, realizând de fapt o trăire complexă, așa încât; dorul doare, dorul suferă, dorul plânge, dorul visează, dorul zâmbește, dorul mângâie, în sfârșit dorul adastă și nădăjduiește într-o realizare, într-o împlinire. Pentru că dincolo de atributele de mai sus dorul are o țintă, o năzuință către care se îndreaptă, dar are și un mijloc de realizare a sa și anume – dorința. Așa încât dorința de a vedea sau revedea ceva, de a întâlni sau reîntâlni pe cineva drag, de a se reîntoarce la trăirile anterioare, la stările emoționale care te-au marcat cândva, se transformă în dor de părinți, de frați, de copii, de copilărie, de locurile natale, de natură, de prieteni și în general de tot ceea ce înseamnă universul trăit cândva, indiferent cât de aspru sau idilic a fost. În acest context este ușor de înțeles că dorurile sunt multe, atât de multe încât l-au făcut pe Octavian Goga să spună în versurile sale: dorurile mele, n-au întruchipare / dorurile mele-s frunze pe cărare, iar pe Eminescu ”ale tale doruri multe / numai eu știu să le-ascult. Faptul că dorul se manifestă atât de variat l-au făcut pe același Lucian Blaga să-l asemuiască cu un adevărat ”organ de cunoaștere a infinitului”. Analogia cu cele cinci organe de simț (auz, văz, gust, miros și tact) este extrem de interesantă și evocatoare, dar include și o enormă deosebire. Dacă pentru organele de simț percepția este dată de proximitatea obiectului țintă, deci intră în câmpul lor de percepție, pentru dor însă, ținta deși există nu poate intra în contact cu ea pentru că nu se află nici în proximitatea spațială și nici în cea temporală a celui care dorește. De aici decurge o anumită stare sufletească deosebită care, prin particularitățile ei, poate fi asimilată cu starea de dor. Și mai are o particularitate dorul, care în egală măsură poate fi calitate sau defect – nu se vindecă niciodată. Tot Blaga afirma că ”dorul nu se vindecă ci doar se alină”. Este prin urmare o boală incurabilă, pentru că de fapt este o boală a sufletului, și uneori chiar a spiritului. În această calitate dorul este capabil să mobilizeze energiile organismului pentru a atinge ținta, sau dimpotrivă, poate duce la distrugere dacă ne referim la dramele pasionale pe care le poate genera. Prin urmare, am putea spune că după modul cum se manifestă, dorul poate fi considerat un etalon al sănătății sufletului. Încercând o aprofundare a noțiunii de dor Constantin Noica ajunge la o definire cu adevărat cuprinzătoare dar și surprinzătoare când spune ”e un cuvânt al deschiderii și închiderii unui orizont, unul al intimității cu depărtările, al aflării și căutării, un cuvânt al știutului și neștiutului, al limitației și nelimitației, al concretului și abstractului, al atracției de ceva determinat și al pierderii în ceva nedeterminat. Are o splendidă suveranitate în el, dor e un cuvânt al inimii numai și nu al gândului, după cum e un cuvânt al visului și nu întotdeauna al faptei, te poartă când spre trecut, când spre viitor, te încarcă și de regrete și speranță, îți face uneori de îndurat insuportabilul, dar alteori de nesuferit ceea ce trebuie și e bine să înduri. A plecat de la durere și a scos tot ce se putea din transfigurarea ei, dar nu a trecut de spirit, a rămas prins de suflet” Referitor la locul și rolul cuvântului dor în limba și cultura română tot Noica spunea că ”dorul este cuvântul împărat al limbii române, virtuțile lui sunt cu adevărat împărătești, e un cuvânt tipic de contopire a sensurilor, o sinteză specifică a poporului român” Nu întâmplător se găsește și în onomastica românească: Doru, Dora, Dorin, Dorina, Dorana, Doruțu, Doruleț sau chiar nume de sat: Dor Mărunt din Bărăgan. Dar poate cea mai frumoasă transpunere a dorului în viața noastră cotidiană o găsim la Novalis, în Floarea Speranței; ”fără acest măreț dor, omul nu e om, nu trăiește, nu făurește și nu iubește, trece prin viață ca frunza pe apă și nu rămâne în urma sa nimic”. Or, acest dor l-a inspirat și l-a mistuit pe Ion Iancu Lefter, în poezii aparent simple, dar extrem de profunde, cu o încărcătură metaforică de excepție care le dă strălucire și care încântă prin armonia și cadența cuvintelor. Atât de mult l-a chinuit dorul, încât încearcă chiar un fel de răzbunare împotriva lui, după cum se exprimă în poezia ”Voi spânzura”: Voi spânzura-n ogradă, de-un măr cuvântul dor acest buchet de sânge-nflorit pe guri de zei strâns, fir cu fir, în taină de bocet și descântec, de viscolita coapsă a singurei femei.
76——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ Urmărindu-i calea dorului din cartea ”Starea de dor” cititorul va avea surpriza să descopere în cele 408 poezii tot atâtea variante de dor, acoperind practic întreaga paletă de manifestare a dorului pe care Ion Iancu Lefter, cu sensibilitatea sa de poet l-a trăit dramatic. Cu nostalgia-i cunoscută și pornind de la pitoreasca și idilica viață de la țară, trecând prin crudele realități ale vieții lui zbuciumate, dar și prin înaltele idealuri ce animă un spirit elevat de dimensiunea lui, Ion Iancu Lefter va ști să pună în mișcare dorința care să-i împlinească chemările dorului așa cum apare în poezia ”Scrisoarea astrală” ca o dovadă vie a acestui modus vivendi pe care și l-a asumat: Îți scriu iubită din mileniul trei / unde-am ajuns pe-o rază-naripată, sudoarea-mi e cerneală de condei / și umbra-mi e de stele treierată. ........................................................................................................ Ți-am scris să știi și tu că e mai bine / să-mi ceri întoarcerea-n mileniul doi unde, iubito, te aveam pe tine / și stoluri de omături și de ploi. Truda în trăirea cuvântului dor nu a fost zadarnică pentru Ion Iancu Lefter, pentru că unde nu este dor e loc de barbarie, ne convinge poetul: Cum l-am trudit, Cuvântul, ca un dulgher, o casă mormânt de circumstanțe, profund înșelător pot să-l dărâm, desigur, căci barbarie este în spațiile terestre un-nu există Dor. Dar poate cel mai important lucru pentru cititor, dincolo de savoarea lecturii, este faptul că se va regăsi, el însuși, în propriile doruri. Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
Orizonturi eminesciene la început de drum
Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri Și niciodată n-or să vie iară, Căci nu mă-încântă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori, eresuri, Ce fruntea-mi de copil o-seninară, Abia-nțelese, pline de-nțelesuri. (Trecut-au anii)
Ca întreaga sa viață și copilăria (ca de altfel și adolescența), rămân oarecum contradictorii sub aspect biografic, pentru că și aici abordările merg de la a-l prezenta ca un copil normal ca dezvoltare, dar bizar sub aspect comportamental (neascultător, hoinar, rebel – atitudini prin care ar fi pus serioase probleme familiei), până la prezentări idilice, chiar nostalgice ale unui copil cu înclinații serioase, ascultător, timid, atent, retras, melancolic și cu simțul datoriei. Sunt cele două extreme în care biografii încearcă să surprindă copilăria poetului. Prima este cea consacrată de pana lui G. Călinescu în biografia poetului (”Viața lui Mihai Eminescu”, 1934 și edițiile următoare), care insistă pe starea remarcabilă de sănătate a copilului Eminescu capabil de orice năzdrăvănie, rebel până acolo încât aduce familia la disperare (silindu-l pe Gheorghe Eminovici la măsuri drastice), și a doua, prezentată de Petru Rezuș (”O copilărie nepereche”, Ed. Ion Creangă, Buc. 1990) a unui copil firav, precoce, cu calități promițătoare, prezentare care deși pe alocuri pare oarecum forțată, totuși se apropie poate cel mai mult de adevăr. Mica copilărie și mirajul ei Copilul Eminescu va vorbi după 2 ani, se va comporta ca orice copil care caută instinctiv protecția părinților. O va găsi aproape exclusiv la Raluca – mama sa – tatăl său, mai aspru din fire, era mereu plecat cu treburi. Când a început să priceapă va manifesta o înclinație specială pentru natură, bucurându-se în sufletul său de copil de frumusețile ei, dar și de poveștile lui moș Miron prisăcarul și mai ales ale lui moș Toader (vătaful moșiei tatălui său), oameni sfătoși, buni povestitori, de care Eminescu își va aminti cu plăcere. Ambiția căminarului de a avea copii învățați avea să se traducă prin tocmirea unui învățător acasă pentru fiecare din cei cinci frați mai mari ai poetului și școlirea lor la Gimnaziul german din
77——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ Cernăuți, de unde fiecare își va urma cariera dorită. Așa se face că Șerban (primul dintre frați) va urma cursurile Facultății de Medicină de la Viena și Berlin, Nicolae – va face Dreptul la Sibiu, Iorgu – va absolvi Academia Militară din Berlin, Ilie – Școala de Medicină Carol Davila din București, Matei – Liceul Militar din Iași, iar surorile sale, Aglaie și Henrieta, vor frecventa pensionul din Botoșani. În pofida greutăților, Gheorghe Eminovici va reuși în demersul său de a-și vedea copiii învățați, chiar dacă va fi nevoit să-și ciuntească din avere (va vinde casa de lângă bisericuță), înțelegând să-și vadă copiii medici, ofițeri, avocați, profesori, mai puțin filosofi sau poeți, cum era cazul fiului său Mihai. Se va îndupleca însă și pentru Mihai, numai la insistențele Ralucăi (mama sa) și ale lui Șerban (fratele său mai mare). În familie se va apropia cel mai mult de mama sa, a cărei fire de altfel o va moșteni (tăcut, simțitor, retras și melancolic) și de fratele său Ilie (mai mare ca el cu doi ani) cu care se înțelegea foarte bine în jocurile copilăriei și hoinărelile prin crâng, iar mai târziu de Henrieta, care-l va îngriji spre finalul vieții. Primul său învățător a fost Scarlat Wojacek de Voiuski care-i va desluși buchia cărții (așa cum a făcut și cu frații mai mari) după o carte pentru începători în limba germană. Domnul DerDie-Das, cum îl poreclise Ilie, va fi surprins de vioiciunea intelectuală a micuțului Mihai, dar și de ciudățeniile pe care le observă în comportamentul său. ”Băiatul ăsta-i parcă pe altă lume. Parcă visează întruna” va constata, nu fără îngrijorare Gheorghe Eminovici, influiențat și de sugestia învățătorului. Poveștile lui moș Miron, moș Toader și ale învățătorului Scarlat, peregrinările prin câmp, prin pădure sau prin crâng, la iazul din apropiere sau la izvor – împreună cu fratele său Ilie – vor avea un ecou deosebit în sufletul copilului Mihai, ajutându-l să-și creeze o lume imaginară în care: Feți Frumoși sau Ilene Cosânzene, zmei și alți eroi de basm, prind contur în ”codrii de aramă”, ”în pădurea de argint”, unde ”izvoarele cântâ”, ”lacul tresare și scânteiază”, peste toate revărsându-se ”blânda lumină a lunii”, se vor regăsi în minunatele sale creații poetice de mai târziu. Simte o atracție irezistibilă pentru a se retrage în singurătate, în meditație și visare, dar și o curiozitate particulară pentru tot ce-l înconjoară. Din fire era pașnic și blând, fără să răspundă la agresiunile și răutățile obișnuite ale copiilor, a căror tovărășie o căuta mai rar (Petru Rezuș - O copilărie nepereche, Ed. Ion Creangă, Buc. 1990). Un moment important în evoluția copilului Eminescu va însemna mănăstirea Agafton pe care Raluca Eminovici o vizitează foarte des împreună cu Mihai, aici viețuind trei dintre surorile ei; Fevronia, Olimpiada (va ajunge chiar stareță), Sophia și nepoata Xenia de la sora sa Safta. Comportamentul copilului Eminescu, interesul lui pentru viața de mănăstire, apropierea de cartea veche și textele biblice, mijlocite de mătușa sa maica Fevronia, vor sădi în sufletului viitorului poet sentimentul religios – întărit apoi de lungile vacanțe petrecute aici – vizibil aproape în toată opera sa (vezi capitolul Eminescu din perspectivă religioasă). Primii ani de școală și plecarea de acasă Urmând tradiția familiei va fi dat și el la pensionul lui Ladislau Ferderber din Botoșani, unde se preda și se vorbea doar nemțește, exista o severitate și disciplină ușor cazonă, dar tipic germană, ceea ce-l va face meticulos, precis, exact și disciplinat în tot ceea ce făcea. Deloc conflictual în relațiile cu colegii, era dimpotrivă: prietenos, binevoitor și zâmbitor, așa cum învățase de la mama sa și de la mătușile sale după mamă (Fevronia, Olimpiada și Sophia), câteștrele măicuțe la Mănăstirea Agafton, unde una din mătușile sale (Olimpiada n.n.) va ajunge chiar stareță. ”Să nu mi-l crești ca pe o duducă, e doar băiat” va protesta tatăl observând puternica influiență feminină și religioasă asupra băiatului (Ion Popescu – Amintiri despre Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1971). În spiritul aceleiași tradiții a familiei va urma ultimele două clase ale ciclului primar la Școala Ortodoxă din Cernăuți. ”Statul – crescătoriu, părul negru, ochii negri, nasul potrivit și fața smolită” era descrierea din pașaportul său spre Bucovina de Nord, stăpânită la acea vreme de imperiul habsburgic. Va locui ca și frații săi în casa lui Aron Pumnul (profesor de limba română la gimnaziu) care îl va supraveghea și îndruma. De personalitatea acestui eminent profesor viitorul poet se va lega definitiv printr-o relație cu totul specială, sădindu-i în suflet dragostea de patrie,
78——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ neam și limbă. Rezultatele școlare vor fi pe măsură, așa încât în ierarhia clasei a III-a va fi pe locul 15 din 72 de elevi, iar în clasa a IV-a pe locul cinci din 82 de elevi. ”Mic și îndesat, cu părul negru pieptănat de la frunte la ceafă, cu fruntea lată, fața lunguiață, umerii obrajilor puțin ridicați, ochii mari dar vii, colorul feții întunecat prin care răzbate rumeneala sănătoasă a obrajilor. Asculta profesorul, dar era departe de el” își va aminti colegul său Theodor Ștefaniuc (Theodor, Stefanelli – Amintiri despre Eminescu, Buc. 1914). În contrast cu unele prezentări biografice – ca un copil neastâmpărat și greu de stăpânit – pe care amintirile nesigure ale unor cuntemporani ni le lasă, era totuși copilul liniștit, tăcut, chiar timid, distrat, incapabil de răutățile inerente ale copilăriei, urând din tot sufletul brutalitatea și asuprirea. Ca elev de școală nu a fost bătut niciodată, deși bătaia la vremea aceea făcea parte din arsenalul educațional, unii profesori aplicând-o cu o satisfacție sadică mai ales pentru elevii români. Ca să nu mai vorbim de sistemul de notare, net în defavoarea acestora, ceea ce va face ca mulți elevi români să părăsească gimnaziul înainte de absolvire. ”Profunzimea adâncă a privirii, caracterul ei melancolic și meditativ era ca un scut împotriva pedepselor” va consemna mai târziu același Theodor Ștefaniuc, mai ales că dirigintele clasei a III-a, Ioan Litviniuc – pentru care a bate copiii era o plăcere – va nota elevul M. Eminovici cu următoarele calificative: purtarea – foarte bine, aptitudini – foarte bine, religia – bine, limba germană – foarte bine, limba română – foarte bine, aritmetica – bine, caligrafia – bine; sârguincios; media generală bună, iar pentru clasa a IV-a dirigintele Ioan Zybaczynski (având reputația unui sadic în raport cu elevii săi) va nota la rândul său: purtarea – foarte bună, aptitudini – foarte bine, religia – foarte bine, limba germană – foarte bine, limba română – foarte bine, limba ruteană – bine, aritmetica – foarte bine, caligrafia – foarte bine; foarte sârguincios, media generală – foarte bună. Elev la Gimnaziul din Cernăuți La Gimnaziu situația se va schimba radical, mai ales în clasa a II-a când frații săi vor pleca unul câte unul la alte gimnazii din țară sau din Transilvania. Profesorul Aron Pumnul (mentorul său) se îmbolnăvește și va fi preocupat mai ales de Lepturariul său, din care va și tipări primele două volume în acel an (1862), prin urmare supravegherea și îndrumarea tânărului gimnazist va fi ca și absentă. Așa încât, după cele trei note excepționale obținute în semestrul I (religie, limba română, istorie și geografie), va obține la sfârșitul anului I doar note de trecere, nu însă și în anul al II-lea când situația școlară devine dezastruoasă. Modul de predare în gimnaziu, cele două gazde la care s-a mutat și nu s-a putut adapta (birjarul Țârtec și profesorul de franceză Victor Blanchim - de la care va învăța totuși franceza), discriminarea abuzivă față de elevii români ce se practica în gimnaziu, impactul trupei Fane Tardini-Vlădicescu -- ale cărei spectacole le sorbea cu voluptate spirituală – îl va determina să părăsească gimnaziul și să se întoarcă la Ipotești odată cu trupa de teatru ce venea în turneu la Botoșani. Anii 1863 și 1864 sunt ani care plutesc în ceață sub aspect biografic, informațiile sunt contradictorii, de la un posibil pelerinaj cu trupa Tardini, care ar fi ajuns chiar la Brașov, la o tentativă de a-și da examenele claselor a II-a și a III-a la Sibiu la Gimnaziul Catolic (fratele său Nicolae locuia în Sibiu ca student la Drept), sau ca timp petrecut la mănăstirea Agafton pentru care simțea o atracție deosebită, mai ales că în această perioadă ar fi fost într-un conflict deschis cu familia, îndeosebi cu exigența tatălui său. Toate acestea par a fi pure speculații pentru că nu sunt susținute de date biografice certe, cu excepția ipotezei Agafton (vezi capitolul Eminescu din perspectivă religioasă). Mai degrabă credem că influiențat de frumusețea reprezentațiilor trupei Tardini (a cărei spectacole le sorbea pur și simplu), de pitorescul locurilor natale pe care le regăsește de fiecare dată trezindu-i reverii nostalgice, își va încerca talentul poetic prin rime inspirate de natură, de codri, păsări și izvoare, împletindu-le fericit cu trăirile adolescentine care-i dădeau atâta farmec. Ceea ce se știe sigur este faptul că Eminescu pierde clasa a doua din motivele expuse mai sus, are o tentativă nereușită de a recupera clasa a II-a de gimnaziu în 1864, ceea ce-l determină în cele din urmă să-și găsească un rost lucrând în calitate de copist la Tribunalul Botoșani (4 oct 1864 – 5 martie 1865), unde a și fost avansat datorită scrisului caligrafic, seriozității și corectitudinii sale (Eminescu practicant la tribunal.... în ”Omagiu lui Mihai Eminescu”, 1909, pg 57-60).
79——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ Harnic, corect, disciplinat, cu un salariu acceptabil la vârsta de 14 ani (250 lei/lună), cu un scris admirabil, tânărul Eminovici va realiza curând nevoia de a-și termina studiile. Prin urmare, după cinci luni de serviciu, se va întoarce la Cernăuți pentru a-și continua studiile ca ”privatist” trăgând la vechea și neprețuita sa gazdă, Aron Pumnul. Acesta, nu numai că îl va primi, dar chiar îl va însărcina cu gestionarea bibliotecii gimnaziștilor. Astfel, va reuși ca până în toamna anului 1865, să treacă examenele clasei a II-a și să le pregătească pe cele pentru clasa a III-a. Extrem de studios, preocupat de pregătirea examenelor și de creația poetică, Eminescu se va izola în lumea cărților și a viselor sale poetice. Este momentul când se naște poetul, talentul începe să se exprime, creația prinde contur, iar activitatea creatoare eclipsează orice altă preocupare. ”Era foarte mulțumit când tovarășii săi nu erau acasă – nota prietenul său Theodor Ștefaniuc. Atunci era el singur stăpân între cei patru pereți și putea citi și scrie fără să fie stingherit de nimeni. Se plimba atunci prin cameră, bea cafea, șuiera, fredona câte o melodie și-și alcătuia astfel ideea și forma în care avea s-o îmbrace. Se punea apoi la masa de scris și scria, scria mereu așternând pe o coală sau un petec de hârtie rodul gândurilor sale, și dacă i se ivea vreo dificultate, se scula iarăși, bea cafea, se plimba, gândea și iarăși se punea la scris. Dacă-i lipsea vreo expresie potrivită sau vreo frază frumoasă, el nu se împiedica de lipsa ei, ci lăsa un loc gol și trecea mai departe. Când era lucrarea gata, o citea de mai multe ori și acuma începea să o netezească, să adauge și să cizeleze cele ce scrisese, până ce lucrarea căpăta forma frumoasă și expresia concisă ce o admirăm în scrierile sale” (Theodor Stefanelli – Amintiri despre Eminescu, Buc. 1914). Același stil de muncă și creație îl va descrie mai târziu și Ioan Slavici, ceea ce certifică fără echivoc travaliul creator extraordinar de care Eminescu era capabil încă din anii de gimnaziu. A fost perioada care-i va marca definitiv evoluția ulterioară, pentru că va cunoaște pe marii scriitori autohtoni: Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, va cunoaște literatura lumii prin Friederic Schiller, J.W. Goethe, N. Lenau, Heinrich Heine, va cunoaște istoria poporului său și a lumii prin lectura istoriei lui Welter, în sfârșit, va cunoaște limba română și nevoile ei, atât din scrierile mentorului său (Lepturariile lui Aron Pumnul), dar și din faptul că pătrunde esența tradiției și folclorului poporului său.
Cunoașterea spațiului românesc și debutul poetic Moartea profesorului Aron Pumnul va însemna o cotitură importantă în evoluția ulterioară a poetului. Dincolo de faptul că între coperțile cărții întitulată ”Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști la moartea prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul”, editată de profesorul Ion Gh. Zbierea sunt cuprinse două poezii: prima nesemnată (ca stil pare să aparțină poetului), iar a doua întitulată ”La mormântul lui Aron Pumnul”, publicarea acestei poezii va însemna de fapt debutul poetic oficial. Eminescu nu va putea depăși momentul dispariției mentorului său și împreună cu prietenul său Dumitru Scurei, (din clasa a V-a), dezamăgit și el de calitatea mecanică a învățământului și de abuzurile stafului profesoral asupra elevilor români, vor părăsi gimnaziul. ”Eu aici nu mai am ce sta. Școala asta nu-i ca altele, e o moară de măcinat vorbe!” îi va spune prietenului său (Petru Rezuș - Cercetări personale la Universitatea din Cernăuți 1931-1937). Vor poposi la Caliceanca̶ – satul de baștină al lui Scurei ‒ după care se vor îndrepta spre Ipotești, urmând ca prietenul său să plece la Gimnaziul din Roman pentru continuarea studiilor, iar Eminescu să se îndrepte către Blaj, împins și de minunatele descrieri pe care mentorul său Aron Pumnul, i le făcuse în timpul vieții despre minunatele plaiuri transilvane. Numai că Eminescu după nici o lună de peregrinări prin locurile natale alimentându-și nostalgia poetică și simțindu-se pregătit pentru examenele clasei a III-a, va lua brusc hotărârea de a se întoarce la Cernăuți pentru a-și susține examenele. În plină adolescență, vorbind o germană perfectă și dovedind o pregătire serioasă, va impresiona pe directorul Gimnaziului Ștefan Wolff, pe profesorul de istorie Ernest Rudolf Neubauer și pe profesorul de limba română Ion Gh. Zbierea. Va trece examenele clasei a III-a ca elev privatist cu note de bine și foarte bine, mai ales la limba română, limba germană, geografie și istorie, concomitent cu o activitate publicistică care se înfiripa (Petru Rezuș - Mihai Eminescu, Ed. Cartea Românească, Buc. 1983).
80——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ Astfel în luna februarie 1866 va apare în revista ”Familia” poezia De-așiu ave, ocazie cu care Iosif Vulcan va nota în revistă ”Cu bucurie deschidem coloanele revistei noastre acestui june de numai 16 ani care, cu primele sale încercări poetice ne-a surprins plăcut”. A urmat apoi poezia ”O călărire în zori”, ambele poezii fiind semnate (la inițiativa lui Iosif Vulcan) cu numele care-l va consacra definitiv în cultura noastră, Mihai Eminescu. Nerăbdător, Iosif Vulcan îi va scrie ”Lanțul de aur așișderi va ieși. N-ai primit epistola noastră? De ce nu ne mai trimiți niscari poezii?” Este vorba de nuvela germană în traducere românească realizată de Mihai Eminescu. Va trimite poeziile Din străinătate, La Bucovina, Speranța și Misterele nopții care vor fi publicate în același an, 1866. Dorința de a învăța, setea de a cunoaște, inclinația sa poetică și vocația de creator începe să-și arate roadele; la 10 – 12 ani stăpânește iambii, dactilii și troheii, la 14 ani poezia devine modul său de a gândi în lecturile sale nesfârșite care îi ocupau aproape în întregime timpul, iar la 16 ani se deschide miraculos, duios și sensibil crizantema poeziei, care-l va urmări ca un adevărat demon pentru toată viața. De la 14 ani Eminescu simte fiorul poeziei, îl încântă frumusețea limbii, și mai ales ”straiul de aur al poeziei” în care se va cufunda ”ca într-o mare de visări dulci și senine” (Petru Rezuș - O copilărie nepereche, Ed. Ion Creangă, 1990, pg.58).
Blajul și dezamăgirea legată de el Conștient de talentul și valoarea sa, având conturată o solidă concepție despre lume și viață după îndelungatele lecturi în biblioteca lui Aron Pumnul, dar și din vacanțele prelungite de la mănăstirea Agafton, dezamăgit de limitele profesorilor din gimnaziul cernăuțean, de stilul scolastic dur al învățământului și maniera mecanică de a memora, de discriminarea sistematică în defavoarea gimnaziștilor români, după trecerea examenelor clasei a III-a va lua totuși drumul Transilvaniei în căutarea unui gimnaziu în care să-și desăvârșească studiile liceale. Această hotărâre a fost puternic influiențată de dorința expresă a lui Aron Pumnul, împărtășită învățăcelului încă din timpul vieții, când spunea: ”Piatra cea scumpă a românilor fierbe la Blaj” amintindu-și cu nostalgie de marea adunare pașoptistă de la Blaj din anul 1848 la care participase activ, fiind nevoit apoi să i-a drumul exilului pentru a scăpa de rigorile legilor stăpânirii austro-ungare. De altfel, la un an după peregrinările eminesciene la Blaj (1867, n.n.), principatul Transilvaniei va intra în componența imperiului austro-ungar. Avea și binecuvântarea familiei pentru acest demers, tatăl dăruindu-i 10 galbeni, iar mama 5 galbeni și lacrimile ei. Chemarea și speranța Blajului era una foarte puternică, iar tânărul poet o trăiește din plin atunci când zărind orașul de pe dealul Hulei va exclama ”Te salut din inimă Mică Romă”. Drumul până la mica lui Romă a fost unul de un pitoresc deosebit, încălzindu-i sufletul și sensibilitatea poetică cu frumusețile naturii patriei sale. Cu bocceaua sa de cărți, va pleca cu poștalionul lui Wilhelm Hoffman spre Vatra Dornei, savurând cu trăirea sa de poet minunatele plaiuri ale Bucovinei. Va parcurge valea Bistriței, cu pitorescul ei și spectacolul inedit al plutelor navigând pe albia râului, în compania a doi olari (Mardare Magopăț și Dumitru Iacub) care-și duceau marfa spre târgul din Bistrița Năsăudului, traversând valea Bârgăului prin pasul Tihuța, încercând deopotrivă bucuria artistului în fața frumuseților naturii, dar și greutățile drumului, pentru că va ajuta la mânatul cailor și rezolvarea greutăților inerente ale drumurilor din acea vreme, alegânduse în cele din urmă și cu un mic câștig (câte 5 coroane de la fiecare olar) pentru vrednicie, sumă cu care va reuși să-și continue drumul până la Târgu Mureș. Povestirile celor doi olari legate de viața românilor îl vor impresiona pe tânărul Eminescu, pentru că va afla astfel multe lucruri despre soarta românilor, a culturii și credinței lor, într-o țară în care nu aveau drepturi (deși erau majoritari în țara lor), notându-și meticulos toate acestea în ”notes-ul” său, obicei pe care nu-l va mai părăsi. Pesemne că și Mihai își deschisese sufletul pentru planurile lui, de vreme ce Dumitru Iacub iar fi spus ”eu îmi vând oalele și trăiesc, dar de tine cine are nevoie în împărăția asta fără capăt și fără rânduială pentru valahi. Tu nu-i vezi cum ne spune parcă pe un nume de ocară” (Petru Rezuș - La Blaj în ”O copilărie nepereche”, Ed. Ion Creangă, Buc. 1990, pg 63). (va urma) Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
81——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ Ziua Culturii Naționale: Eminescu – Glasul poeziei populare În zilele de 20 și 30 ianuarie, 2017, în colaborare cu Inspectoratul Școlar Județean și Consiliul Județean Vaslui, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vaslui a organizat concursul de interpretare și eseu, dedicat Zilei Culturii Naționale, cu tema: Eminescu – Glasul poeziei populare. Secțiunea de eseu a avut loc în dimineața zilei de 20 ianuarie, la Consiliul Județean Vaslui, cu participarea elevilor liceeni din Vaslui. Comisia de examinare, formată din prof. Mirela Sălcianu, de la liceul Emil Racoviță, și prof. Irina Popa, de la liceul Mihail Kogălniceanu, în urma analizei lucrărilor elevilor a hotărât următoarele: Premiul I: Chebac Miruna, Liceul Emil Racoviţă, clasa a XII-a Premiul al II-lea: Mărăndescu Ana Maria, Liceul Emil Racoviţă, clasa a XII-a Premiul al III-lea: Manolachi Nicoleta, Liceul Emil Racoviţă, clasa a XII-a Premiul al III-lea: Luca Denisa Emanuela, Colegiul Anghel Rugină, clasa a XII-a Menţiunea I: Bădiţ Andreea Mădălina, Colegiul Anghel Rugină, clasa a XII-a Menţiunea a II-a: Căldare Adina-Bianca,
Liceul cu Program Sportiv, clasa a XII-a; Ungureanu Andreea, Liceul Ştefan Procopiu, clasa a XI-a; Băetu Alexandra Elena, Colegiul Anghel Rugină, clasa a Xl-a; Chiriac Andreea Cătălina, Colegiul Anghel Rugină, clasa a IX-a; Profireanu Diana Anişoara, Colegiul Anghel Rugină, clasa a XI-a Gurguţă Daniela Bianca, Colegiul Anghel Rugină, clasa a Xl-a; Atănăsoai Oana Crenguţa, Liceul cu Program Sportiv, clasa a XII-a. Cea de-a doua secțiune, de interpretare a poeziei, desfășurată pe 30 ianuarie și moderată de Lucian Onciu, a întrunit la sala de cinema de la Silver Mall atât elevi liceeni din Vaslui cât și din ciclul gimnazial, din comuna Bogdănești. Comisia, formată din actorii Teatrului V. I. Popa din Bârlad, Ramona Ananie și Sorin Ghiorghe, care au susținut și un recital poetic, analizând calitatea interpretării, dicția și prezența scenică a concurenților, a hotărât următoarele: Premiul I: Costin Teodora, Liceul Emil Racoviţă, clasa a XI-a Premiul al II-lea: Teletin Aura, Liceul Emil Racoviţă, clasa a Xl-a Premiul al III-lea: Ciobanu Casian Ilarion, Școala Horia Stamatin din Bogdănești, clasa a V-a Menţiunea I: Nastur Roxana, Liceul cu Program Sportiv, clasa a XI-a; Ciolacu Alina, Colegiul Anghel Rugină, clasa X-a; Cârniceanu Diana, Liceul cu Program Sportiv, clasa a XI-a; Spumă Smaranda, Colegiul Anghel Rugină, clasa a IX-a.
82——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
Menţiunea a II-a: Mircea Maria Magdalena, Școala Horia Stamatin din Bogdănești, clasa a VII-a; Maftei Georgiana, Liceul Emil Racoviţă, clasa a XII-a; Pricop Gabriela, Colegiul Anghel Rugină, clasa a Xa; Pruteanu Bianca, Liceul Emil Racoviţă, clasa a XI-a; Dănăilă Vasilica, Liceul Ion Mincu, clasa a XI-a; Prisecaru Andreea, Liceul Emil Racoviţă, clasa a XI-a; Dăniciuc Mădălina, Liceul Emil Racoviţă, clasa a XI-a; Codrianu Mara Elisabeta, Școala Horia Stamatin din Bogdănești, clasa a V-a; Stoica Ionela Silvia, Colegiul Anghel Rugină, clasa a IX-a; Gâfei Ionela, Liceul Ion Mincu, clasa a XI-a. Centrul Culturii Tradiționale Vaslui
GABRIELA - JANETA SIMION ARTA MEA DE MÂINE
(Premiul I - la Simpozionul județean de literatură „Pe drumul de costișe...” - Lipovăț 21.03.2017)
Iarna îşi arată ultimele capricii aruncând năbădăioasă pete albicioase pe întinsul îngheţat. Suflă cu putere peste crengile ce trosnesc într-un scâncet înfundat. La fereastră o vrăbiuţă îşi ciuguleşte plictisită penajul creionat şi ciripeşte pe note grave părţi melodice din scurta sa viaţă. Cerul îşi îmbracă umerii în culori purpurii şi îşi decorează bolta cu nori în formă de îngeri. Grădina îşi aliniază meticuloasă merii şi îi transformă în falnici străjeri ai nopţii argintii. Într-un pom a mai rămas încă de astă vară o frunză drept mărturie a tot ceea ce a fost. A stat acolo în fiecare zi, în fiecare noapte. A fost biciuită de ploi, a fost lovită de ger şi a fost sărutată timid de soare. Mă întreb ce a făcut-o să rămână atât de semeaţă şi încrezătoare ? Ce i-o fi dat puterea şi încăpăţânarea să reziste? De câte ori a fost nevoie să-şi strângă forţele şi să se contopească cu vântul, sau ploaia sau soarele? E un act de curaj sau de resemnare atunci când rămâi sau când pleci? Ce ne face pe noi oamenii să fim semeţi? Care e curajul nostru? Fapta noastră măreaţă? Cum pot şti dacă ceea ce fac e înălţător? Pentru început am să iau un penson şi o coală de hârtie. Cine ştie?... Poate că va ieşi ceva măreţ…Am început să pictez. Culorile încep să prindă formă ca într-un basm magic. A ieşit un chip de copil: cu ochi mari şi albaştri, nasul cârn, părul bălai şi gura ca o cireaşă pârguită. Privirea adâncă mă face să cred că-i real. Sunt mândră de lucrarea mea. Ce talent! Îmi zic cu lipsă de modestie…Am să mi-l aşez pe birou şi am să mă mândresc cu lucrarea mea. Şi totuşi, după zile de analiză şi contemplare tabloului meu îi lipseşte ceva… ceva care nu mă împlineşte, nu-mi dă siguranţă şi măreţie…
83——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________ Hmmm…Am început să caut altceva, care să pară viu, care să transmită forţă şi viaţă, care să fie făcut de mâinile mele, care să-mi confere titlu de ,,maestru”. Am găsit: argila. M-am hotărât să modelez un înger. Am pus suflet, am muncit şi am simţit fiecare trăsătură pe care am gravat-o. A ieşit un înger cu ochii albaştri, nasul cârn, părul bălai şi gura roşie ca o cireaşă pârguită. Aripile diafane îi protejau trupul şi îl încununau într-o îmbrăţişare infinită. ,,Câtă pricepere!” mi-am zis din nou. Acum da! Eram mândră cu adevărat. Făcusem ceva nobil, demn de laudă. Mi-am aşezat îngerul cât mai aproape de mine, pentru a-l contempla ori de câte ori simţeam nevoia. Într-o zi am găsit zeci de bucăţi de argilă pe jos, risipite ca perlele unui colier. Zăceau reci, pierdute pe podeaua de gheaţă. Era îngerul meu…. Cel cu care mă mândream. Opera mea…Şi totuşi..nu fusese aşa măreaţă munca mea…doar se risipise într-o clipă! Ce dezamăgire! Ce frustrare!Poate că o frunză poate fi mult mai măreaţă ca mine, doar ea a găsit puterea să reziste!!! Poate că era timpul să mă resemnez şi să mă desprind de visul meu nobil de a realiza ceva înălţător…Şi când gândurile îmi alergau sălbatice prin mintea întunecată, am simţit cum obrajii îmi sunt loviţi cu putere de bucăţi îngheţate de noroi. ,,Nu am vrut! Iartă-mă!”am auzit ca prin vis încercând să-mi şterg boabele de noroi de pe faţă. Şi când privirea mi s-a limpezit, am reuşit să văd că în faţa mea stătea un înger de copil, cu ochi mari albaştri, nasul cârn, părul bălai şi cu gura ca o cireaşă pârguită. Mâinile îi atârnau pe lângă corp ca nişte aripi frânte. Scăpase mingea într-o baltă aproape îngheţată din faţa mea. Speriat copilul luă mingea şi dispăru ca într-o vrajă. Am rămas încremenită privind în urma lui. Cum de nu mă gândisem? Cât de simplu era. În sfârşit visul meu avea să devină realitate: să pictez aripi de înger , să gravez în suflet de copil, să fac să trăiască veşnic munca mea prin ei, copiii, să fiu DASCĂL….
MIHAELA BLĂNARU
PĂPUŞI SPECIALE
(Mențiune la Simpozionul județean de literatură „Pe drumul de costișe...” - Lipovăț 21.03.2017
A fost odată ca niciodată un meşter păpuşar. Era tare vestit pentru frumuseţea păpuşilor sale. Într-o zi, a auzit la televizor că există o grădiniţă unde copiii nu au deloc jucării şi s-a hotărât să le dăruiască toate păpuşile pe care le avea în atelier. Trebuie să vă spun că din neatenţie sau dintr-un accident unele păpuşi aveau câte un defect: unora nu li se deschideau ochii, altele aveau o mânuţă ruptă sau un picior înţepenit, dar erau la fel de frumoase ca şi celelalte. A doua zi, maşina cu jucării a ajuns la grădiniţă. Nici nu pot să vă descriu bucuria cu care au fost întâmpinate de către copii. Fiecare copil şi-a ales o păpuşă frumoasă…erau tare fericiţi ! Păpuşile care aveau un defect au rămas singure pe raft aşteptând nerăbdătoare ca vreun copil să le observe şi să se joace cu ele; dar aşteptarea le-a fost în zadar. În fiecare zi deveneau tot mai triste până când, într-o noapte, s-au hotărât să se întoarcă la atelierul meşterului care le crease. Domnule meşter, să ştii că ne-a plăcut la grădiniţă veselia copiilor, dar ne-am simţit tare singure deoarece niciun copil nu a vrut să se joace cu noi….dacă ai putea să faci cumva să devenim speciale… Dar voi sunteţi speciale! Fiecare dintre voi are ceva special şi totuşi am să fac cumva să fiţi observate de către copii. În acea zi meşterul s-a apucat de treabă; a montat fiecarei păpuşi câte un aparat…era minunat: păpuşile cântau, dansau, vorbeau… Cum s-a lăsat întunericul, păpuşile s-au întors l-a grădiniţă pline de încredere şi cu speranţa că micuţii le vor observa şi se vor juca cu ele. Era o zi frumoasă de primăvară; glasurile cristaline ale copiilor intonau cântecelul “Cu primăvara ne jucăm”. În timp ce copiii cântau, pe raft se desfăşura un adevărat spectacol: păpuşile cântau şi ele, unele dansau, altele băteau din palme. Toţi copiii au remarcat că erau nişte păpuşi speciale şi fiecare şi-a dorit să se joace cu ele. Din ziua aceea, nicio păpuşă nu a mai fost tristă. Cu drag, pentru toţi copiii!
84——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
DE LA PRIETENI - PENTRU PRIETENI
85——————————————————————————————————————————–————
Ecouri literare____________________________________________
86——————————————————————————————————————————–————