Ce (nu) se cântă

Ne apropiem cu pași repezi de Anul Centenarului. Nu al României, care s-a încheiat într-un anonimat cultural desăvârșit, ci al Societății Compozitorilor Români, creată de George Enescu la scurt timp după reîntregirea neamului. În acele vremuri, marcate de mari probleme politice, economice, administrative, în acele vremuri în care oferta repertorială a muzicii europene mustea de noutăți fascinante, scenele de concert și de recital din România se mândreau cu cuprinderea permanentă în programe și a creației compozitorilor noștri, cei mai mulți dintre ei din generația enesciană.

însă pentru liniștea propagandiștilor. Au urmat anii cenușii, cu epurări inclusiv în viața de concert, când mai întâi legionarii apoi comuniștii întocmeau liste cu indezirabili și vegheau ca muzica unor compozitori evrei sau care ”nu aveau origine sănătoasă”, ori făcuseră muzică pe timpul regimului regalist, ori antonescian, ori nazist, ori care au emigrat, a fost eliminată din repertorii, atât de la Radio cât și de pe scene. Odată cu ”Cântarea României” muzica națională (creație și interpretare) a fost impusă în cifre, în procente, conducând la abandonarea principiului calității în favoarea unei cantități lipsite de criterii, suficientă

Dar acum, în democrație, ce se mai cântă din muzica românească? Acum, când nu ne împiedică nimeni să o facem, dar nici nu ne silește cu statistica în față. Generația enesciană, atât de prețuită timp de decenii, odată cu dispariția fizică a cam dispărut și dintre preferințele organizatorilor de concerte. Nu se mai cântă Mihalovici, Cuclin, Jora, Andricu, Paul Constantinescu, Toduță decât eventual ocazional... Generația atât de promițătoare, de dinamică, și de valoroasă, afirmată începând cu anii 60 (din păcate în majoritate dispărută și ea), a fost uitată. Ați mai ascultat la Filarmonică muzica lui Stroe, Niculescu, Berger, Bentoiu, Capoianu, Bughici?

Avem – ”în schimb” zic unii –festivaluri, evenimente, enclave dedicate exclusiv muzicii românești. Desigur, este foarte bine. Dar cât efort depun instituțiile muzicale pentru acestea, cât se implică, cât doresc sau cât comandă în acest sens? Aproape zero, toate strădaniile venind din partea Uniunii Compozitorilor. Sigur, acesta este și unul dintre sensurile existenței Uniunii –promovarea compozitorilor români; dar Uniunea, singură, nu are cum acopere întreaga viață muzicală, din București și din provincie, mai ales în condițiile în care nu primește vreo subvenție publică. Și, inevitabil dar oarecum firesc, muzica festivalurilor caută noutatea și privește, în consecință, spre generația de astăzi, cea mai inventivă și care nu doar încă trăiește dar și lansează mereu noi și noi partituri, care se cer a fi invitate la prima lor audiție. Reiterez aici o veche idee: directorii numiți de Ministerul Culturii, pe baza proiectelor de manageriat, care se află în fruntea unor instituții de cele mai multe ori ”naționale” (inclusiv în denumire), plătite de contribuabilul român, nu ar trebui ”să treacă clasa” (adică evaluările periodice) dacă nu demonstrează că nu sunt agenți electorali ai muzicii clasice sau romantice, ori ai națiunii germane, italiene, sau

franceze (că vizavi de Rusia începem să avem reticențe muzicale), ci sunt oameni de cultură români (nu doar în buletin) cu viziune și cu strategie, care își înțeleg misiunea educativă și care este inadmisibil să nu acorde interes muzicii noastre! Care – fără ezitare o spun – este bogată în valori și suficient de diversă stilistic pentru a fi capabilă să ofere nenumărate variante de alegere. Totul este să se vrea. Că de putut, se poate.