Mihai Cosma - Editoriale

Ce (nu) se cântă Ne apropiem cu pași repezi de Anul Centenarului. Nu al României, care s-a încheiat într-un anonimat cultural desăvârșit, ci al Societății Compozitorilor Români, creată de George Enescu la scurt timp după reîntregirea neamului. În acele vremuri, marcate de mari probleme politice, economice, administrative, în acele vremuri în care oferta repertorială a muzicii europene mustea de noutăți fascinante, scenele de concert și de recital din România se mândreau cu cuprinderea permanentă în programe și a creației compozitorilor noștri, cei mai mulți dintre ei din generația enesciană.

Au urmat anii cenușii, cu epurări inclusiv în viața de concert, când mai întâi legionarii apoi comuniștii întocmeau liste cu indezirabili și vegheau ca muzica unor compozitori evrei sau care ”nu aveau origine sănătoasă”, ori făcuseră muzică pe timpul regimului regalist, ori antonescian, ori nazist, ori care au emigrat, a fost eliminată din repertorii, atât de la Radio cât și de pe scene. Odată cu ”Cântarea României” muzica națională (creație și interpretare) a fost impusă în cifre, în procente, conducând la abandonarea principiului calității în favoarea unei cantități lipsite de criterii, suficientă însă pentru liniștea propagandiștilor.

12