Greierele nu e bun de nimic

O luare de poziție recentă și repetată (cam neavenit și ireverențios expusă) a stârnit un val de reacții de apărare, de condamnare, de furie, de dispreț, de dezamăgire etc. din partea unei largi părți a comunității artiștilor. Un ”lider de opinie” lansat în televiziune opina că artistul care nu-și poate vinde producția ar cam trebui să dispară – ca să simplific, vulgarizator, ideea, care îi blama pe cei care cereau măsuri de protecție pentru artiștii care în aceste luni nu și-au mai putut face meseria. Artistul, ca și greierele, se pare că ”iarna” nu mai e bun de nimic, deci era sfătuit să se apuce de altceva, măcar până vin iarăși vremuri senine, și astfel să-și câștige pâinea prin muncă. Iar cei care sunt vandabili: bravo lor, merită să trăiască din artă.

Problema nu este vandabilitatea, după părerea mea. Discuția ar trebui să fie nu despre artist, ci despre opera de artă. Nu artistul, pentru că i se spune ”maestre”, merită automat bani și glorie, ci produsul muncii și talentului său: opera de artă, aduce și una și alta. Statul modern, capitalist, nu prea a salarizat artiștii la modul automat, ”din principiu”, preferând să plătească în schimb opera de artă, proiectele culturale, producțiile artistice. Statul, sau sponsorul, sau antreprenorul cultural. Sigur, depinde de țară, dar în general teatrele de operă, soliștii lirici ori soliștii instrumentiști s-au cam orientat către contracte punctuale, către realizări concrete, bazându-se pe performanță, pe valoare, pe oferta artistică atractivă, pe un marketing eficient. Polemica sus-amintită în mod paradoxal eluda tocmai cuvântul cheie: performanța. Adică valoarea. Adică ceea ce face – ca să intru în paradigma ”liderului de opinie” un produs cultural să devină căutat, dorit, cumpărat (bilet, operă de artă, angajament).

Ai ce oferi ca artist, vei fi căutat, apreciat, plătit. Nu ai valoare, nu ai talent, nu aduci nimic viabil, nu imprimi emoție și mesaj operei de artă pe care o produci – din păcate te auto-elimini, pentru că există concurență, există oferta liberă, iar beneficiarul are de unde alege. Și va alege calitatea. Înjurăm vârtos comunismul, sistemul sovietic dar... ce bine era pentru unii... Și ce bine că ei au venit cu ideea angajărilor cu contracte ”pe viață”, cu schema de salariați super-plină, cu teatre și orchestre în orice oraș mai răsărit, cu ”drepturi” și cu ”stimă pentru artiști”. N-a fost bine. Ba da? Sau? Doar când ne convine...

Indiferent ce am crede despre ideea de mai sus, sistemul este pe ducă. Salarizarea unor cohorte de ”oameni ai muncii” în instituții culturale, fără să li se ceară nimic, fără să fie realmente nevoie de ei în mod constant sau măcar în mod previzibil, înseamnă de fapt nu să încurajezi arta, ci să faci protecție socială pentru toți cei care, pe baza unei diplome, pot face dovada că sunt ”oameni de cultură”. Angajarea automată, lipsa unor prevederi minimale vizavi de ce trebuie să faci pentru public ca să-ți meriți salariul, simulacrele de evaluări anuale fără criterii artistice au sufocat sistemul, care a rămas, la noi, din inerție, neschimbat, din anii comunismului. Dar, dincolo de asta, nu în pandemie este momentul unor asemenea ”reforme”. Acum este clar că mulți artiști valoroși au probleme financiare, create de autorități prin interzicerea unor evenimente. Deci cine a stricat, să repare. Iar după ce se reintră în normalitate, reluăm discuția despre cerere și ofertă, despre valoare, despre sistem. Ce ar fi să ne uităm întâi ce titluri avem în stagiune, ce roluri sunt disponibile, care sunt cei mai potriviți artiști în acele roluri, și să le facem contracte generoase, pentru acele prestații, de care teatrul (adică publicul) are nevoie? Ce ar fi să nu mai angajăm 4 tromboniști dacă anul acesta cântăm piese pentru coarde sau pentru orchestră preclasică? Sau să nu mai angajăm coriste și balerini dacă jucăm, dau un exemplu, Bărbierul din Sevilla? Ori, dimpotrivă, să dublăm numărul de balerine dacă

prezentăm, de pildă, Lacul lebedelor? Avem 4 mezzosoprane salarizate dar pe afiș se propune Tosca... Avem solist angajat al orchestrei pianist, dar prevalează concertele de vioară... și tot așa... Sau, mai rău, avem o soprană excelentă dar trebuie să iasă în față protejata managerului, care este mezzosoprană (sub-mediocră) și, desigur, prima este ținută pe tușă iar cea de-a doua angajată pe sume generoase... Avem un regizor fabulos dar nu, șeful are o obligație față de un altul (dezolant de netalentat) care la rândul său i-a făcut odată un favor... și cere acum parandărăt... Cam așa funcționează lucrurile la stat, și atunci există armate de angajați, o bună parte dintre ei neperformanți, care toacă salarii consistente fără să-și pună cineva problema câte prestații au, pe lună. Iar alții, care vin din urmă, cu forțe proaspete și cu avânt, cu talent și cu valoare, nu mai au loc... Iar, ca să revenim la pandemie, protejați sunt acum ”salariații”, plătiți fără probleme, în timp ce liber-profesioniștii (o bună parte dintre ei excepționali) nu mai au niciun angajament și niciun venit. Puteți răspunde la întrebarea unde lucrează Angela Gheorghiu? Sau unde a lucrat Ileana Cotrubaș ori Virginia Zeani? Ori la ce instituție este angajat Radu Lupu? Sau Marcel Iureș? Sau alți mari, foarte mari artiști? Nicăieri și peste tot, deoarece ei nu sunt salariați, ei cutreieră lumea semnând contracte cu antreprenori culturali care au capacitatea să îi pună în valoare și să le ofere prezențe scenice atât de dorite de public, în condiții mutual avantajoase. Când? Când pot. Până când? Până când pot. Ce fac după ce nu mai pot? Aici este o altă discuție. Aici abia trebuie să intervină protecția socială. Artistul la capătul puterilor fizice (nu intelectuale sau artistice) trebuie să se bucure de pensie, trebuie să aibă acces la serviciile medicale, la odihnă. Căci cu toții au plătit taxe către stat (sau au cotizat la fonduri private de pensii și de sănătate). Li s-au reținut procente semnificative din onorarii, care trebuie să se reflecte în venituri sigure și constante după retragerea din activitate. Pensionarea, adevărată, cinstită, este capătul de drum pentru artistul bătrân, la fel ca pentru orice alt cetățean. Alte categorii sociale au beneficiat de scheme oneroase de pensionare, primind pensii de stat generoase la 45-50 de ani, a doua zi după pensionare fiind reangajați pe aceleași funcții, cumulând cu nerușinare pensia cu salariul. Sau se sugera ”reconversia profesională”. Cum anume? În ce direcție? Cu ce sprijin? Să ne amintim cum unele categorii sociale au primit ”premiu” 24 de salarii brute ca să iasă la pensie, eliberând chipurile statul de cheltuielile salariale. Și ce au făcut? Majoritatea lucrează bine mersi tot la stat, făcând exact ceea ce știau - în cel mai bun caz în cadrul altui minister, eventual, dacă nu chiar tot în aceeași ramură... Atunci de unde înverșunarea și pretenția ca artistul să dispară? Sau să se metamorfozeze în muncitor? Repet, artistul bun este ca inventatorul bun, ca medicul bun, ca profesorul bun. Ceea ce face el este fantastic, dacă are valoare. Și atunci este căutat, este nevoie de el, merită orice sumă consideră ”piața culturală” că își poate permite să o plătească. Să căutăm valoarea și să facem orice efort pentru a o răsplăti! Să ignorăm mediocritatea sau impostura, și atunci vom economisi enorm de mulți bani, redirecționați către cei din top, către cei mai buni. Am vrut capitalism, liberalism, piață concurențială. Păi, atunci, să-i acceptăm regulile.