Greierele nu e bun de nimic O luare de poziție recentă și repetată (cam neavenit și ireverențios expusă) a stârnit un val de reacții de apărare, de condamnare, de furie, de dispreț, de dezamăgire etc. din partea unei largi părți a comunității artiștilor. Un ”lider de opinie” lansat în televiziune opina că artistul care nu-și poate vinde producția ar cam trebui să dispară – ca să simplific, vulgarizator, ideea, care îi blama pe cei care cereau măsuri de protecție pentru artiștii care în aceste luni nu și-au mai putut face meseria. Artistul, ca și greierele, se pare că ”iarna” nu mai e bun de nimic, deci era sfătuit să se apuce de altceva, măcar până vin iarăși vremuri senine, și astfel să-și câștige pâinea prin muncă. Iar cei care sunt vandabili: bravo lor, merită să trăiască din artă.
Problema nu este vandabilitatea, după părerea mea. Discuția ar trebui să fie nu despre artist, ci despre opera de artă. Nu artistul, pentru că i se spune ”maestre”, merită automat bani și glorie, ci produsul muncii și talentului său: opera de artă, aduce și una și alta. Statul modern, capitalist, nu prea a salarizat artiștii la modul automat, ”din principiu”, preferând să plătească în schimb opera de artă, proiectele culturale, producțiile artistice. Statul, sau sponsorul, sau antreprenorul cultural. Sigur, depinde de țară, dar în general teatrele de operă, soliștii lirici ori soliștii instrumentiști s-au cam orientat către contracte punctuale, către realizări concrete, bazându-se pe performanță, pe valoare, pe oferta artistică atractivă, pe un marketing eficient. Polemica sus-amintită în mod paradoxal eluda tocmai cuvântul cheie: performanța. Adică valoarea. Adică ceea ce face – ca să intru în paradigma ”liderului de opinie” un produs cultural să devină căutat, dorit, cumpărat (bilet, operă de artă, angajament).
30