Hapsânii

Tot mai puține lucruri, fapte sau personalități ating, în România, standarde internaționale atât de înalte încât să poată aspira la supremația și admirația generală, pe plan mondial. Sunt departe vremurile când, prin secolul XX, spirite luminate de inventatori, medici, diplomați, arhitecți, matematicieni, constructori etc., și-au pus amprenta pe unele realizări absolut memorabile. Dar... astăzi... cu greu mai putem arăta că suntem o națiune, cultivată și mândră, și nu o masă de manevră pentru unii sau alții. Prea rar și prea timid mai zărim tentative de aducere aminte când vine vorba de Eugene Ionesco, Mircea Eliade, Constantin Brâncuși ori George Enescu (ce să vezi: toți plecați din țară, de bine ce le era aici...), spirite suverane ale umanismului de secol XX.

Ei bine, George Enescu, marele compozitor, marele interpret, marele povățuitor al tinerilor muzicieni, ne-a făcut un bine și după moarte: ne-a lăsat, pe deo parte, creația sa muzicală (abandonată de statul român în mâinile unor obscuri editori parizieni) și pe de altă parte prestigiul său uriaș, de artist și de om, adulat de toți cei care l-au cunoscut sau i-au cunoscut realizările creatoare. Tocmai pe această linie, de gestionare a fabuloasei prețuiri internaționale de care se bucurase Enescu, au pornit la drum autoritățile în anii ’50, când structurile de partid au încredințat Uniunii Compozitorilor coordonarea Festivalului și Concursului (și mai târziu și a Simpozionului) Internațional ”George Enescu”. Sigur, propaganda jubila pe atunci bucuroasă de succesul acestor manifestări, de respectul arătat lui Enescu și României, exploatând cât a putut de mult în scop politic acest vehicul de imagine care era Festivalul. Au venit anii ’90 și, prin intermediul eforturilor conjugate ale unui director executiv foarte priceput și ale diverșilor directori artistici sau directori de onoare, Festivalul (depolitizat, generos finanțat și din ce în ce mai bine pus în lumină și promovat), a tot crescut în ochii Europei și ai întregii lumi, repunând România pe harta culturală a lumii, ca gazdă a unuia dintre cele mai spectaculoase și mai ample

evenimente dedicate muzicii clasice. În timp ce directorii artistici/de onoare sau tot schimbat, la cârma Festivalului a rămas (din ce în ce mai profesionist, mai experimentat, mai dibaci și mai respectat), Mihai Constantinescu, muzician cu calități manageriale nemaiîntâlnite pe plaiurile mioritice. Acest Mugur Isărescu al muzicii clasice a rezistat tuturor schimbărilor de guverne, de președinți, de direcții în politică și fluctuațiilor bugetare, reușind nu numai să mențină foarte sus standardul artistic al Festivalului, dar să-l și crească de la an la an, ajungând acum, la ediția aniversară cu numărul XXV, să fie considerat ”cel mai mare festival de muzică clasică din Europa în acest an”, iar anul trecut să fie nominalizat la Premiul pentru cel mai bun festival din lume, pe o listă pe care figura, de exemplu, și celebrul Festival de la Salzburg. Modest, mereu retras din lumina reflectoarelor, dar omniprezent la toate secvențele dinainte, din timpul și de după festival, Mihai Constantinescu (laureat al Premiului revistei noastre pentru management) a reconstruit un eveniment de anvergură mondială, ai cărui parametri de calitate au săltat până la cer. El a reușit săi aducă la București pe cei mai valoroși și faimoși soliști, dirijori, critici muzicali și jurnaliști, orchestrele de top ale lumii, prime audiții ale unor lucrări fundamentale, într-o frenezie molipsitoare care a atras ca un magnet publicul din capitală, pe cel din multe alte orașe ale României, dar și publicul internațional, prin transmisiile online sau radio/tv, inclusiv pe cele mai prestigioase canale media din lume. Festivalul și Concursul Internațional ”George Enescu” au ajuns un brand de țară, făurit prin eforturile, dedicația, munca și sacrificiile unui prea puțin vizibil manager – Mihai Constantinescu.

Ei bine, încă de la sfârșitul anului 2019 (când conducătorii noștri puneau bazele... ”dezinsecției de ciuma roșie”, a încarcerării adversarilor politici, a cumetriilor

și a numirilor halucinante în posturi publice a nevestelor, amantelor, copiilor, nepoților și prietenilor) a apărut zvonul mazilirii părintelui Festivalului, sub penibilul pretext al... necesarei pensionări. Părea imposibil acest gând deoarece era și este evident pentru toată lumea că directorul executiv al Festivalului este omul potrivit la locul potrivit, care și-a construit, în peste 30 de ani de eforturi neîntrerupte, un prestigiu și o rețea de conexiuni în lumea muzicală, care sunt IMPOSIBIL de înlocuit peste noapte. Dar, când la butoane sunt urmașii lui Brătianu sau #progresiștii, orice devine posibil, pentru că Festivalul – la care nu s-au înghesuit nici Supermani nici promotori ai golfului – a început să fie văzut ca un business, pentru că, nu-i așa, iată că a mai rămas ceva Made in România. Un business de milioane de euro anual, care întrece ca valoare trotuarele împestrițate și bordurile de marmoră, un business care a scăpat până acum controlului potentaților zilei și zeciuielii clientei de partid. O vacă de muls! Este momentul să fie găsit un personaj destoinic care să-i ia locul ”pensionarului”, din mers, acum când și directorul artistic și-a dat demisia, acum când, la 2 ani de la anunțul ”retragerii” managerului, nu s-au mai făcut strategii, planuri, invitații, ante-contracte. Pentru că se așteaptă momentul în care, eliberați de profesionalismul actualului organizator, vor cocoța cine știe ce sinistru în fruntea bucatelor, care va împărți cu dărnicie cașcavalul după ”criteriile” lamentabile aplicate deja pe la entitățile controlate politic. Iar dacă nu se descurcă cu mulsul vacii, o schimbă pe o oaie și... iese în câștig, evident, pentru că Miorița dă și lână! Îl avem ca manager al Festivalului pe unul dintre cei mai pricepuți și mai respectați conducători de asemenea instituții (căci Festivalul & Concursul au devenit o instituție). Dovada: faptul că Mihai Constantinescu deja a fost invitat să preia o Filarmonică din Germania, din postura de intendent. Este ca și cum l-am avea la echipă pe Hagi, în formă maximă, care demonstrează fără echivoc că îi poate aduce lângă el pe Ronaldo, Messi, Neymar, Lewandowski, Mbappe etc., care și vin în România, pentru că i-a chemat el. Așa, și?! Pe el îl dăm afară (pardon, pensionăm conform legii), fără să ne pese că îi pierdem pe toți ceilalți – acesta fiind primul preț al distrugerii coloanei vertebrale și a creierului Festivalului. Oricum, bugetul tot va fi alocat, și, dacă nu mai vin de-alde ăștia renumiți, găsim noi niște muzicanți și pe aici, prin jur, care au deja bine uns resortul parandărătului și al ”recunoștinței” față de mâna care împarte. A nu se confunda mâna (care o spală pe alta) cu brațul (lungul braț al legii), tot mai paralizat și în prag de amputare. Dacă ne vom lua adio de la Mihai Constantinescu, ne luăm adio de la Festivalul ”Enescu”, de la clipe luminoase ale unui trecut și prezent care, dacă va fi destrămat, nu se va mai putea întoarce. ”Zdrobite cătușe” era imnul României la un moment dat, compus de un politruc deplorabil, cocoțat în funcții de către marionetele regimului stalinist, căruia i s-a dat scaunul de Președinte deținut până atunci de... George Enescu! ”Zdrobită cultură, răpus festival” ar fi imnul zilei, întocmit, se pare, pe baza aceleiași rețete de înlocuire a celor valoroși cu ”ai noștri”, astfel Enescu fiind înlăturat de politicieni pentru a doua oară. Suntem în ceasul al 12-lea, deși cei mai mulți mă contrazic și spun că și acesta a trecut. Chiar nu ne mai poate salva nimic?!