Lucia di Lammermoor pe malurile Dunării

După aproape 3 decenii de la precedenta mea vizită la Teatrul muzical ”Nae Leonard” am revenit în prag de primăvară la Galați, la instituția intitulată astăzi Teatrul Național de Operă și Operetă ”Nae Leonard”. Rangul onorant și aderarea la un repertoriu mai complex, realizate sub directoratul domnului Teodor Niță, își găsesc natural corespondentul în activitatea acestui colectiv artistic, care acoperă, iată, un spectru larg de manifestări muzical-teatrale, de interes nu numai pentru locuitorii acestei urbe dar și pentru vecinii lor din Brăila (unde lipsa unui teatru de profil se face simțită).

Am participat la o reprezentație cu un titlu pretențios –Lucia di Lammermoor – care nu este la îndemâna oricărui manager, date fiind cerințele partiturii, care reclamă interpreți de anvergură muzicală, cu voci bine antrenate în belcanto dar și cu capabilități dramatice. Soluția cea mai practică și mai la îndemână, care asigură și o calitate superioară, a fost cea aleasă de conducerea teatrului: apelarea la invitați. Și nu orice invitați ci cântăreți care au dovedit că sunt capabili de performanță. Astfel, indiferent de costuri, alegerea pentru calitate a primat, soliștii prezenți pe scenă în spectacolul din 14 aprilie reușind pe de o parte să umple sala (toate bilete au fost vândute) iar pe de altă parte evolueze astfel încât la final publicul s-a manifestat cu entuziasm, apreciind nivelul unei reprezentații demne de oricare dintre Operele cu rezultate și cu tradiție din România. Am întâlnit în sală și spectatori care au venit din orașe mai îndepărtate, inclusiv din București, sezisând oportunitatea urmăririi unui spectacol care promitea mult.

Liantul acestui demers și garantul calității reprezentației a fost Christian Sandu (la rândul său oaspete), un dirijor foarte bine pregătit, exigent, doritor de a atinge parametri de calitate indiferent de efortul necesar. În câteva repetiții (în care a demonstrat știința și tactul organizării lucrului cu soliștii și cu ansamblurile, la eficacitate maximă) a pregătit colectivul muzical la un nivel de auto-depășire, atât orchestra cât și corul sunând foarte bine. Desigur, și răspunsul acestor muzicieni a fost unul total, acceptând munca suplimentară și dorind să facă muzică de cea mai bună calitate, prin implicare și responsabilizare.

Dintre soliști l-am remarcat pe Șerban Vasile, bariton tânăr și cu o carieră în ascensiune, care nu demult a cântat la Opera din Roma, instituția unde cândva strălucea compatrioata noastră Virginia Zeani. O voce frumoasă, un solist temperamental, cu energie în glas, cu o timbralitate pe care aș numi-o verdiană, dar perfect compatibilă cu personajul Edgardo; desigur, acutele ferme și legato-ul vin ca o completare firească la acest nivel al profesionistului de rang internațional. În rolul titular a debutat Adelina Diaconu (fostă studentă a Silviei Voinea la Conservatorul bucureștean), care și-a onorat cartea de vizită personală și descendența artistică printr-o realizare lăudabilă, constantă pe parcursul operei dar de-a dreptul impresionantă în marea arie a nebuniei. Fiind debutul ei absolut în acest rol, evoluția sopranei apare și mai meritorie, deschizând frumoase perspective pentru a deveni o interpretă necesară oricărui teatru românesc care propune publicului această capodoperă donizettiană.

Pe Florin Guzgă l-am urmărit la Iași într-una din primele reprezentații cu Lucia di Lammermoor preluară de Andrei Șerban după propria sa montare de la Paris. Atunci am fost absolut impresionat de acest tânăr cântăreț, care a păstrat multe lucruri bune, care are un timbru liric plăcut și omogen, acute sigure și metalice, un legato de cele mai multe ori bine susținut. Poate există și ușoare scăderi provenite, cred eu, și din lipsa unor studii permanente cu mari maeștri. Pe de altă parte sau adăugat și lucruri în plus: o mai mare siguranță, o abordare mai relaxată, o preocupare pentru echilibrul vocal în duete. Dominic Cristea a debutat în Raimondo, îndeplinindu-și misiunea, clericul fără să pară totuși cel mai potrivit rol pentru el – l-am ascultat și în țesături mai înalte, care îi veneau foarte bine la acel moment. Am remarcat-o și pe Antonia Cosmina Stancu, una dintre solistele cu rezultate notabile repetate la concursul Grand Prix, aflată acum la debutul într-un rol mic, de care s-a achitat cu conștiinciozitate. Nu prea ar fi mare lucru de comentat despre regie și coregrafie, Horia Balint semnând o punere în scenă convențională și fără provocări, schematică și economică, gândită, după cum am aflat, pentru conveniențele unei deplasări în turneu. Oricum, teatrul nu beneficiază de o scenă mare și nici de dotări deosebite în ceea ce privește manevrarea decorurilor sau efectele scenice, astfel încât punerea în umbră a parametrilor spectaculari (regretabilă în sine și în contextul actual atât de deschis pentru teatralitate) nu creează frustrare, mai ales publicului fidel. Rămâne însă un minus nerezolvat/nerezolvabil (cu dibăcie compensat la această reprezentație la care am asistat) faptul că sala nu avantajează vocalitatea și nici în general o reprezentație de operă, mai ales din prisma unei acustici nepotrivite. Pot concluziona că am fost plăcut impresionat de calitatea muzicală a spectacolului și de ceea ce se poate face la Galați, eforturile managerului pentru a depăși eticheta de teatru de provincie fiind încununate de succes și trezind speranțe către o poziționare din ce în ce mai activă a Operei care poartă numele marelui Leonard pe linia instituțiilor de spectacol românești care au ce oferi și care pot să se mobilizeze pentru a ieși în evidență, fie și ocazional.