Fir-ar-monica să fie

...au decretat comuniștii în anii de după război. Și firamonică se făcu, astfel mun’cipiul alegându-se cu o orchestră simfonică de stat... Cu nostalgie, unii visează și azi la acele elaborate scheme în care e suficient să cunoști pe cineva, undeva, la Partid – și gata, se rezolvă orice problemă, iar soluția este implementată, ”din respect pentru valori”, pe termen... nedeterminat. Zilele trecute a fost mare agitație sindicală prin mediile de socializare, unde nu puțini muzicieni s-au solidarizat și au înfierat cu mânie Atacul împotriva culturii, Asasinatul muzical care se pregătește pe malurile Mureșului. Că aveau sau nu aveau treabă cu subiectul, că s-au interesat sau nu despre ce este vorba, că erau pe acasă ori pe alte meleaguri (unde lucrurile sunt organizate cu totul altfel decât aici... adică mai pe linia reformelor, care ar putea acum să lovească în ”ai noștri”), zeci de vajnici apărători ai vieții spirituale ardelene au răsărit de peste tot și au condamnat cu indignare așa-zisa desființare a unei instituții de cultură. Printre argumentele supreme: în anii Democrației Populare orchestra asta avea n salariați, corul avea și el n salariați, iar în anul de grație douăzecidouăzecișiunu ar putea să ajungă să aibă... n minus x. Păi nu se interesează și domn’ primar cum era pe vremea Tătucului, când împreună cu lumina de la Răsărit veneau și ștatele cu salariile pentru oamenii muncii din firarmonici? Plătite, fără discuții, de la buget, că doar nu dădeau din buzunarul propriu... Și peatunci țara era săracă, dar tot își permitea... Păi cum, la ce împrumuturi externe se iau astăzi, nu sunt bani pentru Artă?!... La doar câteva luni după ce mulți dintre acești apărători ai culturii țipau ca din gură de șarpe că... ”Ciuma roșie” ne va înghiți dacă nu stârpim acel partid stalinist al cărui nume era pronunțat sacadat de întâi-stătătorii aleși de popor, tot ei privesc acum cu nostalgie la decretele Puterii Populare roșii, care înființa firarmonici și opere de stat. Dar când vine vorba despre interesele noastre personale,

democrația, cererea și oferta, competiția, calitatea, concurența... nu trebuie luate în seamă. Bune sunt rămășițele vremurilor când instituțiile noastre erau copiate la indigo după cele imaginate de Kremlin – sigur, atunci când unora le iese ceva din asta... Și cum să nu iasă, când salariații întreprinderilor culturale sunt angajați (nu mai spun cum, asta e o altă discuție) cu contracte valabile de la absolvență până la pensionare, cu salarii care au dreptul doar să crească (și, ce bine, au tot crescut). Așa că, orice s-ar spune, săriți! Ne omoară Firarmonica! Să ieșim în stradă sau pe Facebook să apărăm Cultura! Corupția ucide! Demisia! Din ce s-au luat, totuși? Există o intenție la nivelul autorităților locale de a se face o analiză și o reformă a unei instituții despre care afirmă că ar fi statică și ineficientă, și care de la înființare nu a mai avut nicio transformare sistemică, nicio schimbare de paradigmă. Vrem o țară ca afară, vrem să ne modernizăm, vrem să o rupem cu trecutul comunist sau PEE-SEE-DEE-ist dar, desigur, fără să se schimbe nimica – dacă asta near deranja cumva. Cum ar fi să adoptăm (temporar sau experimental) sistemul de funcționare a instituțiilor de concert sau de spectacol ale aliatului strategic? Odată cu armamentul SH să importăm și principiile de performanță din teatru, din filarmonicii sau opere? Să nu mai facem angajări pe aceleași criterii ca în fabrici și uzine, ci să alegem, în fiecare stagiune, pe cei mai buni – care ar aveau curajul și pregătirea necesare să participe la un concurs liber, deschis, corect, bazat pe performanță și competitivitate artistică? Să-i angajăm doar pe cei care se clasează pe primele locuri; pentru proiecte interesante, inovatoare, spectaculoase. Și să-i plătim regește, dacă sunt atât de buni încât pot să atragă publicul și să impulsioneze vânzările de bilete. Dar nu, asta cauzează... Ar însemna că artiștii ar trebui să mai și studieze, să se pregătească, să se mențină în formă, să evolueze, să facă față concurenței celor tineri sau a străinilor. Da, vrem libera circulație a valorilor – dar numai cu sens unic: ai noștri să fie angajați în Occident, dar cei de acolo să nu cuteze să se angajeze la noi, căci nu vorbesc limba noastră sfântă strămoșească atunci când cântă la flaut sau când dansează pe scenă...

Cum ar fi să ni se ceară ca în sezonul estival, în timpul vacanțelor noastre la turci, să mai dăm și concerte (pentru că atunci s-ar vinde mai multe bilete, căci sunt și turiști în oraș)?! Or, Doamne-ferește, să se dea concerte și în weekenduri –taman când sunt nunțile și botezurile... Sau să fie nevoie de mai mult de 1 concert pe săptămână (plasat strategic la mijlocul acesteia, la ore calculate după mersul tramvaielor, astfel încât salariații să ajungă devreme acasă – poate mai văd un meci, sau mai beau o bere cu colegii)... Ne-ar călca în picioare demnitatea și tradiția dacă ar fi să înceapă concertele la ora 20, ca în Occident – oră care permite și celor

care muncesc în economia reală să-și încheie activitățile, să meargă acasă și să se pregătească să iasă în oraș, la teatru ori la filarmonică... Nu, așa ceva nu se poate! Sindicaliștii din instituțiile de spectacole să nu se lase intimidați și să nu cedeze drepturile câștigate de înaintași!

Subordonate Ministerului sau autorităților locale/județene, instituțiile din România ar face bine să asigure, în veacul vecilor, rente viagere pentru cei care au apucat să ajungă salariați ai acestora. Ei să aibă toate drepturile, în timp ce angajatorul sau beneficiarii actului de cultură să aibă dreptul să aplaude. Așa că deschideți repede tabletele primite de copii de la același domn’ primar și băgați un comentariu furibund. Și semnați liste de susținere a Culturii.

PS Acesta este un pamflet. Orice asemănare cu situații sau persoane reale este pur întâmplătoare.