Jubileu: Enescu 25

Pentru a fi în ton cu așa-zisul ”Centenar” al Operei Naționale București (opera bucureșteană ființând, de fapt, din ultimul pătrar al secolului XIX), am putea aniversa cei 25 de ani ai lui Enescu... Nu 25 de ani de viață, nici măcar o comemorare de 25 de ani, ci... cele 25 de ediții ale Festivalului Enescu (care, se știe, nu înseamnă 25 de ani, ci mult mai mulți: 63). Dar cum aritmetica nu este punctul nostru forte iar întâiul matematician al capitalei nu mai prididește, printre denunțurile anti-corupție pe care le scrie, să mai vină și la concerte, putem să lăsăm cifrele de-o parte și să ne bucurăm de o trecere în revistă optimistă, îmbucurătoare, a realizărilor Festivalului. Înființat la moartea lui George Enescu de către forurile de partid, la propunerea Uniunii Compozitorilor, Festivalul Internațional ”George Enescu” a fost, multă vreme, unicul eveniment major al vieții muzicale românești la care publicul îi putea vedea pe marii interpreți din țările occidentale. Au venit la București și au cântat în memoria lui Enescu foști discipoli sau colaboratori ai săi – violoniști, pianiști, violonceliști, dirijori de primă mărime din Europa și din Statele Unite. Din fericire, buna organizare a festivalului a făcut posibile înregistrarea și lansarea pe loc, la cald, a unei serii de discuri Electrecord, în paralel cu transmisiunile în direct la televiziune și la radio, în așa fel încât evenimentul a căpătat dimensiuni spectaculoase și a avut șansa prezervării, în timp, a unor momente cu adevărat unice. Obiectivele Festivalului, deși în linii mari constante, au fost sensibil diferențiate în timp. Dacă inițial ideea de bază era invitarea unor personalități interpretative care să cânte pentru publicul românesc partiturile cele mai cunoscute ale lui Enescu, au existat și obiective paralele, mai mult sau mai puțin explicit asumate: descoperirea și lansarea unor lucrări care nu fuseseră prezentate încă în România – și aici exemplul cel mai grăitor este opera Oedipe, tocmai lucrarea despre care compozitorul spunea că îi este cea mai dragă dintre toate creațiile sale. Sau prima audiție a Simfoniei de cameră, realizată de același formidabil dirijor care a fost Constantin Silvestri. A urmat apoi o vreme în care a fost redusă drastic prezența oaspeților din țări capitaliste, pentru a demonstra superioritatea artei socialiste, care dispune de interpreți cel puțin la fel de buni ca ”vedetele” Occidentului – și atunci au apărut pe scenele Festivalului în primul rând maeștri ruși, dar și din Ungaria, Polonia, Bulgaria, R.D. Germană etc. Din păcate, odată cu reducerea bugetului și a interesului

autorităților pentru Festival s-a profilat și o scădere a calității și standardului interpreților, aleși după criteriul onorariilor mici. Cea mai nefastă perioadă avea însă să urmeze: ideea de bază devenise nu să demonstrăm superioritatea artei din țările socialiste, ci superioritatea muzicienilor din România, cărora partidul și statul le crease ”cele mai bune condiții de pregătire și de afirmare”, astfel încât afișul ajunsese să fie dominat de invitați autohtoni. Mai rău, sa propus chiar înlocuirea Festivalului cu celălalt festival, cel al culturii de mase, ”Cântarea României”, sau cel puțin ca pe afișele Festivalului ”Enescu” să fie promovați fruntașii de la ”Cântarea României”... Din fericire, anul 1989 a anulat aceste tendințe și reluarea în anii post-Revoluție a Festivalului a readus trendul invitării marilor soliști, dirijori și orchestre indiferent de originea lor geo-politică, inițial cu un buget economic.

Festivalul a fost vremelnic afectat și de tarele vizibile în instituțiile noastre de concerte: invitarea oaspeților se făcea, nu odată, pe principiul devenit un secret al lui Polichinelle al ”reciprocității” – eu te invit pe tine, tu mă inviți pe mine... sau altfel spus ”îi vom invita pe cei care sunt dispuși să ne invite pe noi, cei din ierarhia decizională a Festivalului”, fără a mai conta cine ar fi aceștia și ce valoare au... Dar, în ultima vreme, Festivalul, ajuns la dimensiuni nebănuite ca număr de concerte, are un bun standard de calitate și a atras, pe rând, cam toate orchestrele mari, și pe cei mai semnificativi muzicieni ai zilei. Acest obiectiv a fost, certamente, atins.

Ar fi binevenit acum, după ce Festivalul și-a consolidat renumele și a devenit o tentație pentru participanți, să fie implementată și o politică repertorială mai fermă, în sensul încurajării explicite a preluării în repertoriul acestor oaspeți a lucrărilor enesciene. Această țintă ar trebui să fie prioritară, astfel încât ceea ce s-a întâmplat cu Oedipe să se întâmple și cu Simfoniile, Suitele pentru orchestră și cu muzica de cameră: acestea să fie cunoscute, apreciate și alese de bună voie de marile ansambluri, de marii dirijori și de marii soliști. La mulți ani Festivalului Internațional ”George Enescu”! Și la mai mare!