Mihai Cosma - Editoriale

Jubileu: Enescu 25 Pentru a fi în ton cu așa-zisul ”Centenar” al Operei Naționale București (opera bucureșteană ființând, de fapt, din ultimul pătrar al secolului XIX), am putea aniversa cei 25 de ani ai lui Enescu... Nu 25 de ani de viață, nici măcar o comemorare de 25 de ani, ci... cele 25 de ediții ale Festivalului Enescu (care, se știe, nu înseamnă 25 de ani, ci mult mai mulți: 63). Dar cum aritmetica nu este punctul nostru forte iar întâiul matematician al capitalei nu mai prididește, printre denunțurile anti-corupție pe care le scrie, să mai vină și la concerte, putem să lăsăm cifrele de-o parte și să ne bucurăm de o trecere în revistă optimistă, îmbucurătoare, a realizărilor Festivalului. Înființat la moartea lui George Enescu de către forurile de partid, la propunerea Uniunii Compozitorilor, Festivalul Internațional ”George Enescu” a fost, multă vreme, unicul eveniment major al vieții muzicale românești la care publicul îi putea vedea pe marii interpreți din țările occidentale.

Au venit la București și au cântat în memoria lui Enescu foști discipoli sau colaboratori ai săi – violoniști, pianiști, violonceliști, dirijori de primă mărime din Europa și din Statele Unite. Din fericire, buna organizare a festivalului a făcut posibile înregistrarea și lansarea pe loc, la cald, a unei serii de discuri Electrecord, în paralel cu transmisiunile în direct la televiziune și la radio, în așa fel încât evenimentul a căpătat dimensiuni spectaculoase și a avut șansa prezervării, în timp, a unor momente cu adevărat unice.

Obiectivele Festivalului, deși în linii mari constante, au fost sensibil diferențiate în timp. Dacă inițial ideea de bază era invitarea unor personalități interpretative care să cânte pentru publicul românesc partiturile cele mai cunoscute ale lui Enescu, au existat și obiective paralele, mai mult sau mai puțin explicit asumate: descoperirea și lansarea unor lucrări care nu fuseseră prezentate încă în România – și aici exemplul cel mai grăitor este opera Oedipe, tocmai lucrarea despre care compozitorul spunea că îi este cea mai dragă dintre toate creațiile sale. Sau prima audiție a Simfoniei de cameră, realizată de același formidabil dirijor care a fost Constantin Silvestri.

A urmat apoi o vreme în care a fost redusă drastic prezența oaspeților din țări capitaliste, pentru a demonstra superioritatea artei socialiste, care dispune de interpreți cel puțin la fel de buni ca ”vedetele” Occidentului – și atunci au apărut pe scenele Festivalului în primul rând maeștri ruși, dar și din Ungaria, Polonia, Bulgaria, R.D. Germană etc. Din păcate, odată cu reducerea bugetului și a interesului 65