Festivalul “Enescu”, între vechi și nou

Conceput în 1955, imediat după moartea compozitorului, la propunerea unora dintre cei mai reputați și mai influenți muzicieni români (Ion Dumitrescu – secretarul Uniunii Compozitorilor, George Georgescu - directorul Filarmonicii, Constantin Silvestri – prim dirijor și fost director al Operei, Ioan D. Chirescu – rectorul Conservatorului, Paul Constantinescu și alții), Festivalul Internațional care poartă numele marelui creator român a fost lansat printr-o acțiune culturală și propagandistică fără precedent până atunci. Inițiativa a mai cuprins fondarea Concursului, a Muzeului, a caselor memoriale, atribuirea numelui lui Enescu Filarmonicii din București și localității Liveni (jud. Botoșani), comandarea unor statui, busturi și portrete, propunerile fiind avizate atunci într-o ședință prezidată de șeful statului, Petru Groza, secondat de politicieni precum Constanța Crăciun, Ion Pas, Pavel Țugui etc. Printre măsurile vizionare luate atunci a fost și tipărirea în tiraje suficiente a întregii opere enesciene, cu știme de orchestră și cu știme pentru instrumentele formațiilor camerale. La acel moment autoritățile doreau să demonstreze lumii capitaliste, dar și fratelui mai mare de la Răsărit, că România este capabilă să organizeze un festival muzical de talie internațională, cu participarea unor nume mari ale vieții muzicale, lansând și Concursul aproape simultan cu inaugurarea Concursului ”Ceaikovski” la Moscova (doar că de la moartea lui Enescu trecuseră numai 3 ani, în timp ce Ceaikovski părăsise această lume de 65 de ani...). Din start s-a urmărit punerea în paralel a creației enesciene cu marea muzică universală, dar și promovarea celorlalți compozitori români de valoare, cum ar fi Paul Constantinescu, Mihail Jora și mare parte din generația acelor creatori care, ca tineri aspiranți, au fost promovați de George Enescu însuși. Desigur, după peste 60 de ani, în democrație, Festivalul are astăzi alte coordonate, promovând în principal ideea că publicului român trebuie să i se ofere întâlnirea cu marile orchestre ale lumii, că numărul soliștilor de mare faimă este bine să fie cât mai mare, că nu trebuie să lipsească întâlnirile cu marii dirijori ai anilor noștri. Evident, nimic rău în asta, ba dimpotrivă. Se mai cântă muzică enesciană, nu puțină în cifre absolute, dar redusă cantitativ din punct de vedere statistic, raportat la integralitatea repertoriului. S-a cântat în 2019 multă muzică românească, centrată pe valorile componistice recente, contemporane, pe promovarea compozitorilor în viață, lucru foarte bun în sine. Poate ar fi și mai bine să nu se perceapă senzația saltului peste generații, astfel încât contemporanii lui Enescu și cei care i-au urmat imediat, ca și generația ”de aur” a anilor 70 să nu rămână în umbră, depășite de mult mai dinamica, mai moderna, mai ofertanta selecție de partituri de muzică nouă.

Prima ediție ale Festivalului au adus premiera românească a operei ”Oedipe”, deja jucată în occident încă din 1934 - este drept, într-o unică versiune, prea curând abandonată de către Opera din Paris. De atunci au mai existat multe montări, mare parte în România dar și un număr semnificativ pe importante scene ale lumii. Număr care deja depășește, ca să nu spun surclasează, numărul de producții din țară. Este foarte bine, dar cred că nu trebuie pierdut din vedere că Festivalul ar putea să revină la ideea de la prima ediție și să ofere mereu o nouă formulă a Oedipe-ului, scenică (la București, la Cluj, la Iași etc.) sau chiar și concertantă.

Se spune că nu peste mult timp Festivalul va fi preluat de o nouă echipă de conducere. De ce nu s-ar reveni la ideea unor obiective precise, centrate pe îmbunătățirea poziționării internaționale a muzicii enesciene și în general a muzicii românești? Dincolo de ideea legată de Oedipe, un al doilea obiectiv pe care îl văd necesar, pe care l-aș plasa de fapt pe primul loc, este ceva ce se poate regăsi în începuturile Festivalului: tipărirea creației enesciene, în condițiile în care partiturile marelui compozitor nu mai pot fi găsite și cumpărate, iar ediția franceză a Oedip-ului este uzată și tipărită cu erori muzicale nepermise la acest nivel. Dacă au existat și fonduri și voință pentru extinderea (treptat, după 1990) a duratei acestui splendid Festival și pentru creșterea spectaculoasă a numărului de evenimente, cred că nu țintim prea departe visând să se aloce banii necesari (nu mulți, raportat la buget) pentru o integrală editorială enesciană: un lucru care ar rezolva pentru mulți ani de acum înainte problema promovării muzicii lui Enescu în lumea largă. Coroborată poate cu ideea extinderii actualei înțelegeri privind interpretarea de către orchestrele străine a unei piese de Enescu la o formulare mai concretă, la o canalizare spre marile partituri simfonice, cu valoare circulatorie, cum ar fi simfoniile și suitele. Și, de ce nu, dacă orchestra oaspete include în programul de la București o asemenea partitură, să aibă bunăvoința să reia piesa cândva în cadrul stagiunii ei de acasă sau în turneu, poate chiar cu un dirijor român...

Sunt doar gânduri post-factum ale unui eveniment care s-a situat, probabil, pe unul dintre cele mai înalte paliere de până acum, ediția din acest an a Festivalului fiind, indubitabil, un succes lăudabil, care recompensează eforturile și priceperea duo-ului Mihai Constantinescu/Vladimir Jurovski.

PS. Chiar dacă, în mod neașteptat, Simpozionul de muzicologie a fost trecut în plan secund... sperăm, doar o singură dată.