Festivalul “Enescu”, între vechi și nou Conceput în 1955, imediat după moartea compozitorului, la propunerea unora dintre cei mai reputați și mai influenți muzicieni români (Ion Dumitrescu – secretarul Uniunii Compozitorilor, George Georgescu - directorul Filarmonicii, Constantin Silvestri – prim dirijor și fost director al Operei, Ioan D. Chirescu – rectorul Conservatorului, Paul Constantinescu și alții), Festivalul Internațional care poartă numele marelui creator român a fost lansat printr-o acțiune culturală și propagandistică fără precedent până atunci. Inițiativa a mai cuprins fondarea Concursului, a Muzeului, a caselor memoriale, atribuirea numelui lui Enescu Filarmonicii din București și localității Liveni (jud. Botoșani), comandarea unor statui, busturi și portrete, propunerile fiind avizate atunci într-o ședință prezidată de șeful statului, Petru Groza, secondat de politicieni precum Constanța Crăciun, Ion Pas, Pavel Țugui etc. Printre măsurile vizionare luate atunci a fost și tipărirea în tiraje suficiente a întregii opere enesciene, cu știme de orchestră și cu știme pentru instrumentele formațiilor camerale. La acel moment autoritățile doreau să demonstreze lumii capitaliste, dar și fratelui mai mare de la Răsărit, că România este capabilă să organizeze un festival muzical de talie internațională, cu participarea unor nume mari ale vieții muzicale, lansând și Concursul aproape simultan cu inaugurarea Concursului ”Ceaikovski” la Moscova (doar că de la moartea lui Enescu trecuseră numai 3 ani, în timp ce Ceaikovski părăsise această lume de 65 de ani...). Din start s-a urmărit punerea în paralel a creației enesciene cu marea muzică universală, dar și promovarea celorlalți compozitori români de valoare, cum ar fi Paul Constantinescu, Mihail Jora și mare parte din generația acelor creatori care, ca tineri aspiranți, au fost promovați de George Enescu însuși. Desigur, după peste 60 de ani, în democrație, Festivalul are astăzi alte coordonate, promovând în principal ideea că publicului român trebuie să i se ofere întâlnirea cu marile orchestre ale lumii, că numărul soliștilor de mare faimă este bine să fie cât mai mare, că nu trebuie să lipsească întâlnirile cu marii dirijori ai anilor noștri. Evident, nimic rău în asta, ba dimpotrivă. Se mai cântă muzică enesciană, nu puțină în cifre absolute, dar redusă cantitativ din punct de vedere statistic, raportat la integralitatea repertoriului. S-a cântat în 2019 multă muzică românească, centrată pe valorile componistice recente, contemporane, pe promovarea compozitorilor în viață, lucru foarte bun în sine. Poate ar fi și mai bine să nu se perceapă senzația saltului peste generații, astfel încât contemporanii lui Enescu și cei care i-au urmat imediat, ca și generația ”de aur” a anilor 70 să nu rămână în umbră, depășite de mult mai dinamica, mai moderna, mai ofertanta selecție de partituri de muzică nouă.
7
