O dedicație (mult prea) discretă

Anul acesta ambele instituții de concerte ale Bucureștiului au programat în săptămâna dinaintea Crăciunului lucrări vocal-simfonice care să rezoneze în mod corespunzător cu momentul. Dacă la Filarmonică nașterea lui Isus a fost întâmpinată cu capodopera lui Paul Constantinescu, Oratoriul de Crăciun ”Nașterea Mântuitorului”, la Sala Radio au fost comemorați cei uciși în decembrie 1989, prin Requiemul de Verdi. Celebra pagină ne-operistică verdiană, finalizată după premiera Aidei, are de fapt toate caracteristicele stilului marelui compozitor de operă: dramatism, melodicitate, o iscusită conducere a vocilor soliste și a celor corale, o orchestrație plină de culoare, care contribuie din plin la atmosfera necesară comemorării celor dispăruți. Rămâne și unica partitură nescrisă sau ne-tradusă în limba italiană, textul Missei latine fiind mult mai intens în semnificație, fiind cu mare grijă așezat pe note de către experimentatul maestru al melodramei. După eșuarea proiectului Missei per Rossini, Verdi a adăugat secțiunii ”Libera me” și celelalte părți ale slujbei morților, oferind noua partitură ca ofrandă memoriei marelui scriitor și patriot italian Alessandro Manzoni.

Prima audiție a avut loc în cea mai veche catedrală din Milano, San Marco, ale cărei chilii l-au găzduit pe Mozart, autorul celuilalt celui mai cântat Requiem din repertoriul clasico-romantic; după care partitura verdiană a răsunat la Teatro alla Scala, templul operei italiene. Nu este întâmplător că 3 dintre cântăreții de la premiera

Aidei au dat viață și Requiemului, soprana fiind nimeni alta decât Giuseppina Strepponi, partenera de viață a compozitorului. Tot un italian a coordonat interpretarea Requiemului și la București. Este vorba despre bine-cunoscutul David Crescenzi, un dirijor excelent, cu mare experiență, foarte eficace în repetiţii, un bun comunicator și un atent îndrumător al vocilor. A condus lucrarea din memorie, neavând nevoie de partitură, într-atât de profundă este cunoașterea acestei piese, căreia i-a imprimat din start un tempo alert, mizând pe tensiuni crescute și rezolvări eliberatoare, fără să neglijeze pasajele lirice și nuanțele reduse, interiorizate. M-am bucurat să ascult 8 trompetiști care nu dau chix-uri (nu 10, ca la Scala), ba mai mult, care oferă strălucire unui moment stereofonic multiplu,

cu dialoguri între scenă și sală, când din stânga acesteia, când din dreapta (”Tuba mirum”). În opinia mea David Crescenzi a fost vedeta serii, autorul unei versiuni căreia nu prea ai ce să-i reproșezi, a cărei emoționalitate s-a impregnat adânc în inimile ascultătorilor (chiar dacă finalul a fost brutal bruiat de un entuziast pirat video, prin declanșarea sunetelor specifice închiderii filmării cu telefonul, exact peste tăcerea mormântală care vibra cutremurător peste ecoul ultimelor note ale partiturii). David Crescenzi a coordonat o orchestră atentă, responsivă, care a lăsat impresia că a lucrat cu plăcere și cu convingere sub îndrumarea unui maestru competent, care știe ce să ceară și cum să explice. La fel și corul (pregătit de Ciprian Țuțu), care a contribuit din plin la reușita serii.

Ca echipă solistică dirijorului oaspete i s-a oferit (cred) colaborarea cu Teodora Gheorghiu, el alegându-l probabil pe tenorul Ovidiu Purcel, solist al Operei Germane a Rinului (unde David Crescenzi este invitat permanent), echipa fiind completată cu doi soliști ai ONB, bine-cunoscuți maestrului italian din colaborările pe care le-a avut la această instituție (mezzosoprana Maria Jinga Miron și basul Marius Boloș). N-aș putea să spun că este cea mai bună garnitură solistică pe care am auzit-o, mai ales pentru că nu a fost timp pentru a se reuși o omogenizare perfectă; dar faptul că s-a cântat cu simțire, cu intenții lăudabile și că toți cei patru invitați au timbruri frumoase și bine calibrate au condus către o impresie pozitivă, concretizată în îndelungi aplauze, acustica de la Sala Radio aducând un plus față de sonoritățile artificiale și sărace de la Sala Palatului, unde am auzit ultima dată lucrarea, în Festivalul Enescu, cu o echipă mult mai titrată decât cea românească.

Nu am înțeles de ce, dincolo de comunicatul de presă al organizatorilor, nu sa găsit de cuviință a se sugera/comunica/evidenția în vreun fel (artistic poate) mesajul serii, adică închinarea acestui moment martirilor de acum 30 de ani...