Imobilizare si transport in trauma

2017 DR.IUGA VIORICA Medic Primar Medicina Generalǎ Medic Specialist Medicina de Urgențǎ Asistent medical NEGOTEI ELENA SAJ BRAILA

[NOTE DE CURS]

CUPRINS I

INTRODUCERE

Pag.3

II

DIAGNOSTIC CLINIC ŞI TRATAMENT ÎN ENTORSE,

Pag.5

LUXAȚII, FRACTURI

III

MIJLOACE FOLOSITE LA LOCUL ACCIDENTULUI

IV

IMOBILIZAREA EXTREMITĂŢII CEFALICE ŞI A

Pag.16

GÂTULUI

Pag.28

V

IMOBILIZAREA FRACTURILOR TORACALE

Pag.29

VI

IMOBILIZAREA COLOANEI VERTEBRALE

Pag.37

VII

IMOBILIZAREA MEMBRELOR

Pag.40

FRACTURILE HUMERUSULUI

Pag.40

FRACTURILE ANTEBRAŢULUI

Pag.44

FRACTURILE OASELOR MÂINII

Pag.49

FRACTURILE FEMURULUI

Pag.51

FRACTURILE DE TIBIE/PERONEU

Pag.53

FRACTURA GLEZNEI

Pag.56

VIII TRANSPORTUL PACIENȚILOR ÎN PRESPITAL ŞI

Pag.60

SPITAL IX

1|Page

CONCLUZII

Pag.70

BIBLIOGRAFIE

Pag.71

A. Scopul manevrelor de imobilizare şi poziționare în traumă - Reducerea durerii; - Prevenirea deplasării fragmentelor osoase; - Prevenirea lezării organelor adiacente (pachete vasculo-nervoase).

B. Mijloace folosite la locul accidentelor - principii şi tehnici improvizate; - principii şi tehnici profesionale.

C. Imobilizarea extremității cefalice şi a gâtului - Improvizat: suluri textile, flacoane de plastic, curele sau benzi de fixare; - Profesional: fixatorul de cap, gulerul cervical.

D. Imobilizarea fracturilor toracale (ale claviculei și/sau coastelor) - Improvizat: baston, umbrelă; - Profesional: bandaje în “8”, fixarea voletelor costale.

E. Imobilizarea coloanei vertebrale - Improvizat: tărgi din haine, pături, crengi, țevi; - Profesional: targa lopată, plan dur, vesta extractoare (KED), saltea vacuum.

F. Imobilizarea membrelor - fracturi, luxații, entorse - Diagnostic de certitudine sau probabilitate; - Improvizat: reviste, cărți, scânduri, flacoane de plastic, basma triunghiulară; folosirea drept atelă a toracelui sau membrului inferior sănătos; *strapinguri pentru traumatisme articulare (genunchi, cot, palmă); - Profesional: atele lineare VELCRO, atele gonflabile sau vacuum, atele de tracțiune, atele cutie.

G. Transportul răniților - Improvizat: o tărgi din haine, pături, crengi, țevi sau târâre ( metoda pompierului), perne, pături rulate); o pe picioare, sprijinit pe umerii salvatorilor; o pe brațe (“scaunelul” salvatorilor); - Profesional: scaun cu rotile, brancard de transport cu înălțime reglabilă, targa prelată, cochilie, vacuum, plan dur pentru coloană, targa lopată.

2|Page

Suferința organismului provocatǎ prin agresiunea unor factori ai mediului ȋnconjurǎtor constituie o urgențǎ care trebuie tratatǎ din primele minute de la producerea ei. Toate mǎsurile luate pentru salvarea vieții și sǎnǎtǎții bolnavilor alcǎtuiesc asistența de urgențǎ, din care mǎsurile elementare aplicate imediat formeazǎ primul ajutor. Asistența medicalǎ de urgențǎ ocupǎ un loc special, ca prim contact trebuie sǎ rezolve prompt și competent toate cazurile de ȋmbolnǎvire care pun ȋn pericol iminent sǎnǎtatea, dar și viața bolnavului.

Primului ajutor medical este un complex de cele mai simple proceduri medicale efectuate la locul accidentului, sub forma de autoajutor sau ajutor reciproc, la fel de participanții la procesele de salvare cu folosirea echipamentului standard și celui improvizat. Scopul principal este salvarea vieții omului, eliminarea factorului de agresiune și evacuarea rapidǎ a accidentatului din zona afectatǎ. Timpul optim de acordare a primului ajutor medical este de pȃnǎ la 30 minute dupǎ producerea traumei.

IMOBILIZAREA PROVIZORIE - Reprezintă totalitatea mijloacelor cu ajutorul cărora menţinem în aceeaşi poziţie un focar de fractură sau o leziune postraumatică (luxaţii, entorse, rupturi tendinoase sau musculare, etc) necunoscută, prevenind astfel apariţia complicaţiilor (leziuni vasculare sau nervoase secundare), limităm durerea şi facem posibil transportul pacientului pe un plan dur către un serviciu specializat.

Se aplică de obicei în urgenţă la locul accidentului de către personal calificat ambulator (serviciul de salvare) sau de către alte persoane iniţiate.

După scoaterea accidentatului de sub acţiunea agenţilor vulneranţi, se aşează pacientul într-o poziţie comodă şi se sfătuieşte pacientul să nu execute nici un fel de mişcări.

Urmează examenul clinic complet care va inventaria şi aprecia ierarhic gravitatea leziunilor, în scopul întocmirii unui plan de prim ajutor (toate observaţiile vor fi consemnate pe biletul de trimitere). Existenţa unui focar de fractură (sau doar nerespectarea acestuia) impune executarea unei imobilizări provizorii.

3|Page

Scopul manevrelor de imobilizare şi poziționare în traumă  împiedicǎ mişcările active şi pasive – repaus, ȋmpiedicarea mișcǎrilor fragmentelor osoase fracturate;  menţine axarea corectă a membrului;  diminuează durerea;  evita complicaţiile provocate de mişcarea în focar a unui fragment osos;  ameliorează tulburări funcţionale date de compresiunea unor vase sau nervi;  poate reduce sȃngerarea;  scăderea hematomului perifracturar;  reduce probablitatea transformǎrii unei fracturi ȋnchise ȋn deschisǎ;  permite transportul pacientului și manipularea lui.

Principiile unei bune imobilizǎri - doar după stabilizarea funcţiilor vitale; - să realizeze axarea relativă a segmentului de imobilizat; - să cuprindă articulaţiile situate deasupra şi dedesubtul focarului de fractură; - să fie adaptată segmentului afectat; - să fie simplă, necompresivă; - în poziţia fiziologică a membrului; - să nu determine durere; - să permită vizibilitate asupra segmentului distal de fractură.

CE NU TREBUIE FĂCUT !?!

Nu se acţionează brutal!

Nu se impun victimei mişcări inutile!

Nu se face reducerea fracturii!

Nu se ridică victima în picioare!

Nu se transportă victima înainte de imobilizarea fracturii!

4|Page

CE TREBUIE FĂCUT !?!

1) Primul ajutor se acordă la locul accidentului şi constă în imobilizarea fracturii (cu ajutorul atelelor).

2) Diminuarea durerii prin administrarea unui calmant (antinevralgic, algocalmin, etc) şi asigurarea unui confort termic.

3) În caz de fractură deschisă: oprirea hemoragiei, pansarea rănii şi apoi imobilizarea.

4) Transportul victimei numai după realizarea imobilizării.

Condiţia de imobilizare corectă: orice imobilizare trebuie să cuprindă două articulaţii (încheieturi) – cea de deasupra şi cea de dedesubtul focarului (proximal şi distal).

Cu toții ne bucurǎm cȃnd vine iarna și ninge, ne place sǎ ne jucam și sǎ ne distrǎm fǎcȃnd oameni de zǎpadǎ, schiind sau patinȃnd, ȋnsǎ ȋn sezonul rece se ȋntȃmplǎ sǎ cǎdem mǎcar o datǎ alunecȃnd pe zǎpadǎ, iar aceste cǎzǎturi pot cauza diverse afecțiuni. Cele mai frecvente probleme ortopedice ȋntȃlnite ȋn sezonul de iarnǎ sunt: entorsele, luxațiile și fracturile.

Entorsa - afecțiune traumaticǎ care se produce prin rǎsucirea ligamentelor unei articulații ȋn urma unui traumatism sau unei mișcǎri greșite. Ea reprezintǎ o leziune de țesut moale, tendoane și ligamente care suferǎ o ȋntindere sau chiar o rupturǎ.

Formǎ minorǎ a traumatismelor articulare, ȋn care nu se pierde contactul permanent ȋntre suprafețele articulare (cele mai frecvente entorse producȃndu-se la articulațiile gleznelor și a genunchilor) prezintǎ ca simptome: durere, umflarea regiunii, mișcǎrile sunt dureroase ȋn articulație, dar mersul este posibil.

Deși frecvente, entorsele gleznei nu sunt ȋntotdeauna leziuni minore. Aproximativ 25% din cei care fac o entorsǎ de gleznǎ vor prezenta pe termen lung durere ȋn articulație și o oarecare sensibilitate.

O leziune prin inversiune, cea mai frecventǎ cauzǎ de entorsǎ de gleznǎ, apare atunci cȃnd glezna este rotatǎ ȋn exterior și talpa piciorului este adusǎ ȋn interior. Rezultǎ astfel ȋntinderea sau ruperea ligamentelor dintre talus și peroneu. Este cel mai frecvent mecanism prin care se produc entorsele de gleznǎ. Ȋntr-o leziune prin eversiune, glezna se rotește ȋn interior și talpa piciorului spre exterior, lezȃnd ligamentele din partea internǎ a articulației.

5|Page

Leziunile ligamentelor variazǎ de la simple ȋntinderi pȃnǎ la rupturi parțiale sau complete. Se va face o stadializare a leziunii de catre medicul specialist.

Entorsele pot avea 3 grade:  gradul I reprezintǎ ȋntindere a ligamentelor, prezentȃnd sensibilitate, edem (umflare a gleznei) și rigiditate. Apare durere la mers.

o

ușoarǎ

 gradul II reprezintǎ o leziune parțialǎ a ligamentelor cu durere, edem și echimozǎ (ȋnvinețire) moderate. Zonele lezate sunt sensibile la palpare și existǎ durere ȋn timpul mersului.

 gradul III reprezintǎ ruperea completǎ a ligamentului afectat ȋnsoțitǎ de edem și echimozǎ severe. De cele mai multe ori mersul este imposibil, existȃnd o durere puternicǎ, deși durerea inițialǎ poate sǎ scadǎ imediat ȋn intesitate.

6|Page

De obicei durerea este resimțitǎ imediat pe partea pe care s-a produs entorsa. Zona afectatǎ este sensibilǎ la palpare. Ȋntr-o entorsǎ ușoarǎ, edemul se amelioreazǎ ȋn cȃteva zile. Severitatea simptomelor depinde de gradul de lezare al ligametului afectat. Ȋn entorsele mai severe apare incapacitatea de a merge și instabilitate de gleznǎ. Dacǎ o entorsǎ nu se vindecǎ ȋn mod corespunzǎtor, articulația gleznei va deveni predispusǎ cǎtre o nouǎ leziune. Unele persoane acuzǎ durere și edem care persistǎ.

Primul ajutor constǎ ȋn imobilizarea provizorie (acest lucru va ameliora durerea de mare intensitate), aplicarea unor comprese reci pe articulație și a unui bandaj strȃns.

Tratamentul entorsei variazǎ de la repaus pȃnǎ la imobilizarea membrului afectat timp de 14 zile sau uneori tratament chirurgical - ȋn funcție de gradul entorsei!  fașǎ elasticǎ ȋn entorsele de gradul I și aparat gipsat 14-21 zile ȋn entorsele de gradul II și III;

 poziție proclivǎ (piciorul trebuie ținut sus, ȋn pat pe o pernǎ);

7|Page

 gheațǎ – ȋn primele 24-72 de ore sau pȃnǎ cȃnd dispare edemul (se aplicǎ pachete de gheațǎ timp de 20-30 de minute de 3-4 ori pe zi).

Luxația reprezintǎ ȋntinderea sau ruperea ligamentelor asociate cu deplasarea capetelor osoase afarǎ din cavitatea articularǎ. Leziunea constǎ din pierderea contactului normal dintre suprafețele articulare ale oaselor care formeazǎ o articulație (deplasarea capetelor osoase ale unei articulații). Dupǎ modul de producere luxațiile pot fi complete sau incomplete. Cele mai frecvente luxații sunt cele de umǎr sau de gleznǎ.

Semnele clinice pentru luxație sunt: durerea, urmatǎ de apariția edemului, tumefierii articulare și senzației de deplasare a osului din cavitatea articularǎ. Deformarea regiunii este bine pusǎ ȋn evidențǎ. Durere vie care mai scade din intensitate ȋn repaus, dar se accentueazǎ la cea mai micǎ mișcare.

Primul ajutor constǎ din imobilizarea provizorie a membrului afectat fǎrǎ a tenta reducerea luxației, accidentatul se transportǎ la spital.

Luxația este o urgențǎ ortopedicǎ, tratamentul constǎ ȋn reducerea luxației și imobilizarea articulației ȋn aparat gipsat sau ortezǎ și tratament cu antiinflamatoare - pentru calmarea durerii – precum și exerciții cu membrul afectat pentru evitarea atrofiei musculare.

8|Page

Orice rupturǎ sau discontinuitate a unui os poartǎ numele de fracturǎ. Aceasta este produsă în urma unei acțiuni traumatice în mod direct sau indirect asupra segmentului osos respectiv.

Creșterea numărului de accidente de diverse etiologii (rutiere, de muncă, de sport, prin agresiune) a dus la creșterea frecvenței leziunilor traumatice ale aparatului locomotor. Deși accidentele auto sunt una dintre cele mai comune cauze ale fracturilor, cele mai multe dintre fracturi au loc ca urmare a traumatismelor produse ȋn interiorul casei. Cel mai des, copiii ȋși fractureazǎ oasele brațelor, deoarece ȋși țin bratele ȋntinse ȋn fața corpului, atunci cȃnd cad. Ȋn cazul persoanelor de peste 65 de ani, cele mai frecvente fracturi sunt cele ale șoldului, coloanei vertebrale și alte membrelor inferioare. În fața unui pacient care prezintǎ leziuni traumatice ale aparatului locomotor trebuie practicat în urgență un examen clinic complet, sistematic și metodic. Fracturile, indiferent de localizare, se pot produce în mod direct, când agentul traumatic vulnerat acționează la nivelul focarului de fractură, dar mai frecvent se întâlnesc mecanisme indirecte, agentul traumatic acționând la distanță de focarul de fractură:  mecanismul de flexie – întâlnit frecvent în fracturile coloanei vertebrale și a oaselor lungi;  mecanismul de torsiune – întâlnit în fracturile ale gleznei, tibiei, col femural ș.a.;  mecanismul de tasare sau de presiune în ax – întâlnit în fracturile coloanei vertebrale, bazin, platou tibial, calcaneu ș.a.;  mecanismul de tracțiune – rezultat prin acțiunea în sens divergent în axul osului a factorilor cauzali divergenți (fracturile de rotulă, apofize spinoase ale coloanei vertebrale, trohiter humeral ș.a.). În momentul producerii fracturii, deplasarea fragmentelor se produce iniţial sub influenţa agentului traumatizant și e completată sub acțiunea contracţiei grupelor musculare. Există mai multe tipuri de deplasări: a. Translaţie - unul dintre fragmente se deplasează anteroposterior sau antero medial faţă de altul; b. Încălecare - deplasare în axul lung al fragmentelor, determinând scurtarea segmentului de membru; c. Angularea fragmentelor în diferite planuri realizând deformarea şi scurtarea regiunii; d. Rotaţia - deplasarea unuia sau a ambelor fragmente în jurul axului longitudinal; e. Decalajul reprezintă deplasarea în rotaţie inversă a fragmentelor; f. Deplasări complexe, prin asociere.

Mecanismele indirecte acționeazǎ la distanțǎ de locul ȋn care se produce fractura și forțele implicate sunt cele de tracțiune, compresiune, ȋndoire și torsiune.

Mecanismele directe sunt cele de loviturǎ (fracturile de apǎrare ale antebrațului) și de strivire. Ȋn mod caracteristic fracturile produse prin mecanism direct sunt mai grave și se asociazǎ cu leziuni extinse ale țesuturilor din jur.

9|Page

Fracturile mai pot apǎrea și ȋn lipsa oricǎrui traumatism, sub influența forțelor care acționeazǎ ȋn mod normal asupra oaselor.

Acestea sunt fracturi numite spontane sau patologice și apar ȋn cazurile de osteoporozǎ severǎ (de exeplu, dupǎ tratamentul ȋndelungat cu glucocorticoizi) sau ȋn cazurile de tumori care apar ȋn interiorul osului slǎbindu-i foarte mult rezistența.

De calitatea osului pe care se produce, fractura se împarte în fracturi pe os normal și fracturi pe os patologic. Există o serie de condiții asociate care slăbesc calitatea osului și favorizează apariția fracturilor uneori în incidente traumatice minore (rahitism carențial, osteomalacie, hemofilie, maladia Lobstein, osteoporoza, tumori benigne sau maligne ale osului.)

Fracturile apar atunci cȃnd o zonǎ a unui os nu mai poate suporta energia, forța la care este supusǎ și cedeazǎ. Prin urmare se disting 2 factori care favorizeazǎ acest tip de traumatism: energia aplicatǎ și rezistența osului. Acești factori sunt la rȃndul lor influențați de parametri secundari. De exemplu, osul are o rezistențǎ mai redusǎ la aplicarea unei forțe de torsiune (fractura de tibie la schiori) și o rezistențǎ mai ridicatǎ la aplicarea unei forțe de compresiune. De asemenea un os cu o elasticitate mai mare, cum este osul unui copil, va suporta mai bine energia aplicatǎ deși rezistența lui este mai micǎ decȃt cea a osului adult.

Un alt parametru care influențeazǎ rezistența oaselor este densitatea mineralǎ a osului. Aceasta este redusǎ ȋn osteoporozǎ sau ȋn rahitism la copil. Forțele care se aplicǎ pot acționa brutal, acut și cu energie ridicatǎ (ca ȋn cazul unui accident rutier) sau acționeazǎ cu energie joasǎ, dar cronic, repetitiv. Ultima situație este caracteristicǎ fracturilor de stres. Acestea apar de exemplu la soldați ȋn timpul marșului sau la femeile care poartǎ foarte mult timp tocuri foarte ȋnalte. Aceste exemple sunt caracterizate de suprasolicitare la nivelul oaselor metatarsiene care se rup.

La nivelul membrului superior, cele mai frecvente fracturi sunt cele ale humerusului, ȋn mod special fracturile extremitǎții proximale humerale, fracturile diafizei humerale, fracturile colului humeral, precum și fracturile colului chirurgical. La nivelul antebrațului este des ȋntȃlnitǎ fractura cubitusului (consideratǎ și fracturǎ de apǎrare). O fracturǎ agresivǎ care pune probleme ȋn recuperare este fractura metacarpianǎ. Tocmai prin rolul important pe care ȋl au membrele inferioare ȋn sprijin și ȋn locomoție, deasemenea și datoritǎ acțiunii unor forțe foarte mari asupra lor, ȋn diverse situații, de naturǎ traumaticǎ, acestea sunt expuse deseori la accidentǎri, cum ar fi fracturile.

Fracturile se pot clasifica în: a) fracturi complete – cu sau fără deplasare; b) fracturi incomplete sau fisuri. Acestea sunt greu de evidențiat clinic, examenul radiografic fiind obligatoriu pentru precizarea diagnosticului.

10 | P a g e

O altă clasificare se referă la interesarea sau nu a părților moi ce acoperă segmentul osos respectiv. Astfel putem observa: a) fracturi închise (cele mai numeroase); b) fracturi deschise – produse prin distrugerea părților moi de acoperire, focarul de fractură luând contact astfel cu mediul înconjurător.

Tipuri de fracturi osoase O fractura osoasǎ poate varia de la o fracturǎ minorǎ ȋntr-un singur loc, pȃnǎ la fracturi multiple la nivelul aceleiași zone. Medicii folosesc diferiți termeni pentru a descrie tipurile de fracturi osoase:  fractura ȋn lemn verde - este fractura ȋn care se rupe doar o parte a osului, fapt ce determinǎ ȋndoirea acestuia;  fractura completǎ - este fractura care rupe complet osul;  fractura de stres - este fractura rezultatǎ ȋn urma presiunii excesive care are loc asupra unui os (ȋn general, localizatǎ la oasele membrelor inferioare). De obicei, sunt prezente simptome minore;  fractura deschisǎ - este o fracturǎ care a strǎpuns pielea;  fractura de compresie - se manifestǎ frecvent ȋn cazul oaselor predispuse la rupere și este ȋntȃlnitǎ mai ales la nivelul coloanei vertebrale;  fractura cominutivǎ - caracteristic acestei fracturi este faptul cǎ osul este rupt ȋn mai multe locuri.

Factori de risc  mai ales persoanele sub 20 de ani cȃt și cele peste 65 de ani;  dupǎ vȃrsta de mijloc, femeile prezintǎ un risc major de a-și fractura oasele, comparativ cu bǎrbații, din cauza osteoporozei (scǎderea nivelului de estrogen dupǎ menopauza, poate duce la diminuarea valorilor calciului, fapt ce slǎbește densitatea osoasǎ și predispune la apariția fracturilor).  activitatea sportivǎ, ȋn mod special, sporturile de contact;  slǎbiciune muscularǎ și a oaselor ca urmare a sedentarismului;  tumorile osoase;  boli care fragilizeazǎ oasele.

11 | P a g e

DIAGNOSTIC 1. Anamneza - Este obligatoriu ca prin anamneză să se precizeze următoarele elemente:  data, ora și locul accidentului;  tipul de accident (rutiere, de muncă, de sport, prin agresiune, casnic, etc.);  mecanismul de producere al accidentului (traumatism direct, indirect, cădere de la înalțime, proiectare autovehicul, contracție musculară violentă, etc.);  în ce au constat primele îngrijiri la locul accidentului și de cine au fost acordate.

Se vor cerceta antecedentele personale fiziologice și mai ales cele patologice care pot evidenția afecțiuni ce favorizează producerea unor fracturi sau luxații (rahitism carențial, osteomalacie, hemofilie, maladia Lobstein ș.a.)

2. Examenul clinic  Examenul general se va efectua amănunțit pe aparate, fiind necesar a fi decelate afecțiuni asociate ce au rol important în stabilirea conduitei terapeutice cum ar fi: afecțiuni cardio – respiratorii, afecțiuni renale, diabetul zaharat, sindromul posttrombotic, afecțiuni hepatice, etilismul, denutriția, afecțiuni endocrine. Examenul general trebuie să precizeze dacă există disfuncții respiratorii și care este cauza acestora, precum și tipul de leziune în cazul unui traumatism cranioencefalic asociat.  Examenul local prezintă o importanță deosebită în stabilirea unui diagnostic corect. a. Semne clinice subiective - Dintre semnele clinice subiective trebuie reținut în primul rând cel dureros, apreciindu-se sediul durerii, intensitatea, iradierea, variabilitatea. Un alt element ce este relatat de către pacient este impotenţa funcţională, care poate fi parţială sau totală. b. Semne clinice obiective - În cadrul examenului clinic, obiectiv inspecția poate evidenția:  atitudinea generală a membrelor - De exemplu în leziunile traumatice ale membrelor toracice, pacientul se prezintă într-o poziție antalgicǎ caracteristică, așa numită poziție Dessault (își susține membrul lezat cu mâna și antebrațul de partea sanatoasă). La nivelul membrelor pelvine, în fracturi apare scurtarea lor și rotarea externă.  aspectul tegumentelor 1. Echimoze - într-o serie de fracturi apar echimoze întinse (echimoza Hennequin în fractura de col humeral), în fracturi de paletă humerală, în luxații de cot, în fracturi maleolare.

2. Edeme – fracturile, dar şi luxațiile si entorsele sunt însoțite de edeme, ce se instaleazǎ rapid și maschează reliefurile osoase.

3. Flictene, care pot apare la nivelul tegumentelor.

4. Plăgile - este foarte important a se face distincția între o plagă la distanțǎ de focarul de fractură și o fractură deschisă.

5. Deformarea reliefurilor osoase (angulații, deplasări laterale, rotație externă).

12 | P a g e

Prin palparea regiunii se vor evidenția punctele dureroase și raporturile osoase anormale.

De asemenea, prin palpare se va cerceta mobilitatea anormală și crepitațiile osoase.

Diagnosticul clinic al unei fracturi se bazează pe următoarele date - durerea reprezintǎ un simptom important care nu trebuie niciodatǎ ignorat. Caracterele durerii reprezintǎ indicii importante asupra afecțiunii cauzale.

Simptomele oaselor fracturate depind de locul fracturii, de gravitatea și de tipul acesteia (fractura prin compresie a coloanei vertebrale sau fracturarea tibiei ȋn urma tensiunii asupra zonei, etc.). Osul tibiei este rupt ȋn mod frecvent, de multe dintre persoane. Simptomele acestui tip de fracturǎ pot varia de la o ușoarǎ inflamare osului pȃnǎ la ruperea acestuia și strǎpungerea pielii (fracturi deschise).

DIAGNOSTICUL CLINIC de fracturǎ se pune pe seama a douǎ categorii de semne: a) Semnele de probabilitate care sunt prezente în toate leziunile osteoarticulare – fracturi, luxatii, entorse.Pentru precizare este necesar examen radiologic.

- Durerea spontanǎ, localizatǎ ȋntr-un punct fix, care crește ȋn intensitate la palparea zonei sau la ȋncercarea de a mișca membrul presupus fracturat.

- Echimozele – colorația violacee a pielii contuzionate de deasupra focarului de fracturǎ, ca urmare a leziunii concomitente și a unor vase de sȃnge, tumefierea regiunii și creșterea temperaturii locale.

- Deformarea regiunii respective, care apare din cauza proeminenței sub piele a capetelor osoase fracturate.

- Impotența funcționalǎ, care se manifestǎ prin incapacitatea de a efectua mișcǎri cu membrul traumatizat.

- Scurtarea membrului fracturat ȋn urma deplasǎrii ȋn sus a capǎtului inferior al fracturii ca urmare a contracturii musculare reflexe (poziție vicioasǎ prin deplasarea fragmentelor precum și prin scurtarea segmentului respectiv - membrul afectat e ținut ȋn rotație externǎ și adducție și e mai scurt decȃt cel sǎnǎtos). b) Semnele de certitudine (dacǎ este identificat mǎcar unul dintre ele) pun diagnosticul sigur de fracturǎ, imaginea Rx arătând doar traiectul fracturii.

- Mobilitatea anormalǎ ȋn focarul de fracturǎ evidențiatǎ atunci cȃnd, la ȋncercarea de palpare, osul se mișcǎ ȋn zona respectivǎ.

- Ȋntreruperea clarǎ a continuitǎții osului - se poate determina palpȃnd marginea osului.

La un moment dat se poate sesiza discontinuitatea și la nivelul pielii se poate remarca chiar o micǎ depresiune.

- Netransmiterea mișcǎrii cȃnd se ȋncearcǎ ridicarea membrului presupus fracturat de capǎtul sǎu proximal (capǎtul proximal se ridicǎ, dar capǎtul distal - de dincolo de fracturǎ rǎmȃne cazut).

- Crepitațiile osoase (zgomote specifice ca sunet, asemǎnǎtoare zgomotului produs la cǎlcarea pe zǎpada ȋnghețatǎ) apar la palparea fracturii și sunt cauzate de frecarea ȋntre ele a capetelor fracturate.

13 | P a g e

Ȋn cazul fracturilor deschise - evidențierea sub piele sau chiar prin piele a unuia sau a celor douǎ capete fracturate.

Modificǎrile radiologice permit aprecierea clarǎ a fracturii și a detaliilor acesteia. Ȋn mod practic, cǎutarea tuturor semnelor de certitudine este dureroasǎ și uneori chiar periculoasǎ. Ȋn prezența unor semne de probabilitate, este necesarǎ efectuarea unei radiografii care va infirma sau va confirma fractura.

Măsurătorile sunt necesare pentru a stabili anumite modificări regionale sau scurtări de membre. Pentru membrul toracic se vor utiliza următoarele repere: acromion, epicondil – epitrohlee, olecran, stiloidă radială, stiloidă cubitală. Pentru membrul pelvin reperele sunt: spina iliacă antero – superioară, marele trohanter, baza rotulei, maleola internă.

DIAGNOSTIC IMAGISTIC Diagnosticul radiologic se face prin efectuare de radiografii în cel puţin două incidenţe, una de faţă sau postero-anterioară şi una de profil. Pentru anumite varietăţi de fracturi sunt necesare incidenţe speciale. De asemenea, un aport important îl pot avea efectuarea de examinare prin tomografia computerizată sau prin rezonanţă magnetică nucleară. Angiografia aduce informaţii despre leziuni vasculare care pot să se producă în cazul unei fracturi deschise.

COMPLICAȚII Examenul clinic local trebuie să deceleze și existența unor complicații ale traumatismelor aparatului locomotor, cum ar fi: - complicații vasculare – se va cerceta pulsul perifieric (la arterele humerală, radială, femurală, poplitee, pedioasă, tibială posterioară, în funcție de caz). Se va cerceta culoarea și temperatura cutanată; - complicații nervoase.

Complicaţiile fracturilor pot fi sistematizate astfel: a. Complicaţii imediate: generale şi locale  Complicațiile imediate generale: stopul cardiorespirator, hemoragia internă, hemoragia externă în cazul unei fracturi deschise, șocul traumatic, embolia grăsoasă.  Complicațiile imediate locale: deschiderea focarului de fractură, leziuni vasculare și nervoase, interpoziția de părți moi.

14 | P a g e

c. Complicaţii tardive: generale şi locale  Complicaţii tardive generale – trombembolism, complicații de decubit prelungit;  Complicaţii tardive locale - calus vicios, ȋntȃrziere de consolidare, pseudartrozǎ; - osteite, osteomielite cornice; - redori articulare; - hipotrofii musculare; - hidartrozele, hemartrozele și artritele septice; - sindrom de compartiment, algoneurodistrofia, osteoporoza imobilizare.

Cele mai frecvente paralizii posttraumatice sunt:  paralizia de circumflex în luxația scapulo – humerală;  paralizia de cubital – în fracturile articulației cotului;  paralizia de median – în luxațiile carpiene;  paralizia de sciatic – în luxația coxofemurală posterioară.

post

Mǎsuri de prim ajutor ȋn cazul unei fracturi osoase Imobilizarea provizorie a focarului de fractură reprezintă un act terapeutic prin care se menține reducerea în ax a fragmentelor fracturate. La locul accidentului nu se insistă și nici nu se poate realiza o reducere anatomică. Dacǎ o persoanǎ suferǎ o fracturǎ a unui os, este esențial sǎ ȋși pǎstreze calmul și sǎ solicite ajutor. Mișcarea unui os fracturat poate ȋnrǎutǎți situația. Fracturile severe necesitǎ prim ajutor și tratament de urgențǎ.

Reguli de bazǎ de prim-ajutor care trebuie instituite ȋn cazul unei fracturi  nu se va mișca/muta niciodatǎ un os rupt mai ales dacǎ acesta este instabil, dacǎ implicǎ oase ale gȃtului, capului, coloanei vertebrale sau șoldului. Dacǎ persoana afectatǎ trebuie mutatǎ, aceasta ar trebui ridicatǎ de hainele sale (partea de sus a cǎmǎșii, curelei sau a pantalonilor) și transportatǎ cu atenție și blȃndețe.  se vor aplica comprese cu gheațǎ pe locul fracturii pentru a se reduce inflamația;  se va ȋncerca evitarea intrǎrii ȋn stare de șoc a victimei, prin ȋnvelirea sa cu o pǎturǎ și ridicarea picioarelor cu cȃțiva centimetri fațǎ de nivelul capului. Acest lucru nu se va face dacǎ se suspecteazǎ lezarea capului, gȃtului, coloanei vertebrale sau a șoldurilor.  ȋn cazul fracturilor deschise, se va dezinfecta rana și se va acoperi cu un pansament curat.

Sȃngerarea se va ține sub control printr-o presiune ușoarǎ asupra zonei afectate.

Nu toate fracturile sunt urgențe medicale, dar toate simptomele specifice unei fracturi trebuiesc raportate medicului. Se va apela la serviciul de urgențǎ ȋn cazul fracturilor deschise, hemoragiilor severe și ȋn cazul fracturǎrii oaselor capului, gȃtului, coloanei vertebrale, șoldului sau a pǎrții superioare a membrelor inferioare.

15 | P a g e

Atelele, fie că sunt confecţionate special fie că sunt improvizate (bastoane, umbrele, bucăţi de scândură sau placǎ, cozi de mătură, şipci, paturi etc), trebuie să îndeplinească trei condiţii: - să fie uşoare; - să fie rigide; - să fie suficient de lungi, să cuprindă articulaţia de desubtul şi deasupra focarului de fractură.

O imobilizare (provizorie) trebuie să îndeplinească următoarele principii:  sǎ execute imobilizarea articulaţiilor vecine focarului de fractură;  sǎ protejeze proeminenţele osoase (cu vată sau alte materiale moi - cămaşă, pulovere, cearşaf) în scopul prevenirii inducerii de noi leziuni (escare, etc.), având grijă să nu existe neregularităţi (noduli, pliuri, nasturi, etc.) în contact;  se supraveghează permanent atât segmentul distal de focarul de fractură sau de dispozitivul provizoriu de imobilizare (pentru a observa modificări circulatorii, senzitive sau motorii ale acestora - din acest motiv degetele mâinilor şi picioarelor se lasă expuse), cât şi funcţiile vitale ale accidentatului - respiraţia şi circulaţia (prin aprecierea frecvenţei şi amplitudinii mişcărilor respiratorii, a pulsului central şi periferic şi măsurarea tensiunii arteriale) ca şi evoluţia durerii, pentru a interveni imediat în concordanţă cu evoluţia stării generale a pacientului sau pe timpul transportului până în momentul predării acestuia unei unităţi specializate - spital.

Atât diagnosticul prezumtiv cât şi aprecierile privind evoluţia stării generale şi a funcţiilor vitale sunt consemnate pe un bilet de trimitere care va însoţi bolnavul până la triajul spitalului unde, pe baza examenului clinic specializat şi al explorărilor paraclinice de urgenţă (alături de cunoaşterea evoluţiei pacientului din momentul producerii acidentului şi până în momentul sosirii în spital) vor permite conceperea unui plan terapeutic imediat şi adecvat.

16 | P a g e

Materialul necesar poate fi improvizat - scânduri, tablă, carton, scoarţă de copac, ramuri de copac, schiuri, etc (ajustate la dimensiunile şi eventual forma segmentului care trebuie imobilizat) sau poate fi un mijloc specializat - atele din lemn, din aluminiu, din sârmă împletită, tip Krammer, atele Brown, jgheaburi din material plastic cu diferite forme şi dimensiuni sau atele gipsate, confecţionate pe loc şi aplicate la nivelul segmentului respectiv. Aceste atele (improvizate sau specializate) trebuie învelite într-un strat de vată menţinut prin înfăşare (în spirală) cu faşă din tifon (sau orice alt material moale care există - hainele proprii sau ale pacientului etc.), pentru a proteja ţesuturile de noi eventuale leziuni iatrogene.

Dacă nu există nici un mjloc material pentru confecţionat atele, membrul superior va fi aplicat pe trunchi (ce joacă în acest caz rol de atelă) şi imobilizat fie cu o basma triunghiulară fie printr-o înfăşare tip Velpeau (dacă există feşe de tifon).

Membrul superior se imobilizează în poziţia intermediară – braţul aplicat pe faţa laterală a trunchiului iar antebraţul în flexie de 90din articulaţia cotului, aplicat pe faţa ventrală a trunchiului - cu ajutorul unei atele Krammer, adaptată dimensiunilor şi poziţiei de imobilizare a membrului superior, sprijinită la nivelul 1/3 distale a antebraţului (atela în unghi drept) cu o eşarfă (faşă) trecută după gât; mâna este liberă.

Pot fi folosite jgheaburi din material plastic sau din alte material uşoare (inclusiv din atele gipsate confecţionate pe loc în acest scop) fie simple, fie cudate sub un unghi de 90 (pentru regiunea cotului), fie triunghiulare (în fractura humerusului); poate fi de asemenea folosită basmaua triungiulară care susţine antebraţul flectat din articulaţia cotului la 90 (sprijinită de gât) sau poate fi imobilizat într-un bandaj Velpeau.

Pentru fracturile claviculei se folosesc inele Hidden fixate posterior.

Membrul inferior va fi imobilizat cu ajutorul membrului inferior sănătos controlateral (ce va juca rolul de atelă). Pentru imobilizarea provizorie a membrului inferior (executată în poziţie de extensie a coapsei pe bazin, a gambei pe coapsă şi cu piciorul în flexie dorsală de 90din articulaţia tibio-tarsiană) se folosesc: atele Krammer, adaptate ca lungime şi poziţie membrului inferior (pot fi transformate în jgheaburi), jgheaburi din material plastic sau alte materiale uşoare (alese conform segmentului de imobilizat şi dimensiunilor pacientului), atelele gipsate confecţionate pe loc şi aplicate cu ajutorul unei feşi de tifon derulate în spirală; se poate imobiliza de membrul inferior controlateral (sănătos) cu ajutorul unei înfăşări în spiral.

Pacienţii care prezintă o fractură a coloanei vertebrale (sau suspiciunea acesteia) vor fi aşezaţi pe un plan dur, orizontal, în decubitus dorsal, până în momentul aplicării imobilizării definitive.

17 | P a g e

18 | P a g e

IMOBILIZATOR PENTRU CAP FER 001

 în cazul unei suspiciuni de leziune de coloană se recomandă întotdeauna un sistem

complet de imobilizare pentru a proteja, imobiliza, stabiliza şi susţine coloana vertebrală;  terapia nu este definitivă fără soluţia completă care presupune utilizarea tărgii de coloană, a gulerului şi a dispozitivului pentru imobilizarea capului, toate împreună.

1) Atelele simple lineare - Sunt atele rigide, capitonate, radiotransparente, care se pot folosi la imobilizarea extremităţiilor distale ale membrelor, dar datorită faptului că necesită fixare circulară cu faşă sunt incomode la utilizare, fiind mai laborioase atât la montare cât şi la ridicare.

2) Atelele gonflabile - Sunt atele deosebit de utile lucrului în prespital, fiind livrate în seturi de atele adecvate diverselor segmente de membre ce pot fi afectate, având foarte multe dintre avantajele menţionate anterior, dar şi câteva dezavantaje importante, care le limitează utilizarea la câteva situaţii.

Aceste dezavantaje sunt reprezentate de: – compresiunea circulară susţinută, cu risc de ischemie; sindromul de compartiment; – presiunea de insuflare nemăsurabilă; – acces dificil la extremităţile distale ale membrelor fracturate, atela de acest tip îmbracă complet membrul afectat, până deasupra articulaţiei supradiacente focarului de fractură; – aceste dezavantaje fac ca acest tip de atele să fie folosite cu predilecţie pentru imobilizarea unor fracturi deschise cu sângerare importantă în focarul de fractură, acolo unde cu ajutorul atelei se realizează şi hemostaza provizorie.

3) Atelele vacumatice - Reprezintă echivalentul saltelei vacum pentru imobilizarea membrelor, fiind excepţionale pentru imobilizarea segmentelor distale ale membrelor, prin îndeplinirea tuturor condiţiilor de mai sus.

19 | P a g e

4) Atelele de tracţiune - Reprezintă singurele atele pentru reducere şi imobilizare folosite în prespital, toate celelalte menţionate realizând doar imobilizarea fracturilor. Utilizarea acestei atele presupune un program special de educaţie medicală şi odată utilizată continuarea fixării şi imobilizării se va face numai după preluarea prin alte mijloace de extensie.

Contraindicaţiile utilizării acestei atele: – fractura de gleznă, tibie sau genunchi; – fractura de bazin.

5) Atele Kramer (confecționate din sârma) 6) Atele improvizate: din scândura, crengi de copac...

20 | P a g e

Pentru fixarea oricǎrui tip de atelǎ, trebuie avut grijǎ ca aceasta sǎ nu apese pe rǎni sau sǎ producǎ rǎni accidentatului. Pentru aceasta orice obiect folosit drept atelǎ va fi ȋnfǎșurat ȋn fașǎ sau cȃrpǎ. Ca regulǎ generalǎ, orice atelǎ trebuie sǎ depǎșeascǎ deasupra și dedesubt ambele articulații ale osului fracturat, imobilizȃndu-le.

21 | P a g e

1) Targa rigidă pentru coloana vertebrală - Este o targă confecţionată sau improvizată din lemn, material plastic sau fibră de sticlă, care este folosită pentru extragere din locuri strâmte cât şi pentru transportul pacienţilor politraumatizaţi şi nu numai.

Pacientul se plasează pe targă după care este legat pe aceasta cu benzi late de material. Necesită 2 – 6 persoane pentru transport.

Manevra este reprezentată de o succesiune de mişcări cu pacientul perfect axat şi susţinut în această poziţie de minim 4 salvatori, al cincilea fiind cel care plasează şi fixează targa la spatele pacientului, acesta fiind apoi lăsat pe targă. Centurarea pacientului pe targă este efectuată tot în bloc prin translaţie, simultan de către toţi salvatorii la comanda liderului. Fixatorul de cap este realizat din material dur, dar netraumatizant, reprezentat prin două braţe laterale fixate cu benzi adezive la nivelul frunţii şi mentonului. Restul corpului este fixat de targă cu benzi (chingi) autoadezive şi reglabile.

2) Targa lopată din material dur, uşor (duraluminiu) formată din două jumătăţi simetrice uşor articulabile de mare rezistenţă care permit imobilizarea şi transportul pacientului pe distanţe scurte. Elemente componente:  Targă lopată telescopică şi pliabilă, construită din tuburi de aluminiu şi lame de aluminiu extrudat.  Set de 3 centuri nylon pentru fixarea pacientului pe targă.

Targa lopată este folosită pentru mobilizarea traumatizatului în condiţii de siguranţă.

Pentru a fixa un pacient pe targa lopată este necesară intervenţia a minimum 3-5 salvatori.

Iniţial se aşează targa lateral de victimă pentru a putea fi fixată la dimensiunea corespunzătoare.

Se desface apoi targa în cele două componente, fiecare componentă va fi aşezată de o parte şi de alta a victimei. Un salvator fixează coloana cervicală şi comandă operaţiunea. Alţi minim doi salvatori se aşează lateral de victimă şi la comanda celui de la cap întorc pacientul în decubit lateral. O alt persoană va introduce prima jumătate a tărgii sub victimă, şi tot la comandă se aşează pacientul pe aceasta. La fel se va proceda şi pentru introducerea celeilalte jumătăţi a tărgii. Se închide targa la cele două capete şi pacientul poate fi transportat. Important la ridicare este faptul ca salvatorii să se aşeze uniform în jurul tărgii, forţele să fie uniform repartizate.

3) Targa cochilie - Reprezintă o variantă constructivă a unei tărgi de transport montane, cu forma derivată din forma saltelei vacuum după vidare, şi care este confecţionată din material plastic tratat special şi stilizat în interior pentru a respecta curburile anatomice ale coloanei vertebrale. Această targă este adecvată transportului direct pe zăpadă a pacientului traumatizat în mediu montan unde alte mijloace de evacuare şi transport nu pot fi folosite, fiind tractată pe sol de către echipa medicală. Necesită 2 – 4 salvatori pentru transport.

4) Targa prelată - Este o targă confecţionată din prelată rezistentă, uşoară, nerigidă, care ocupă puţin loc şi care este utilă transportului celor mai mulţi dintre pacienţii netraumatizaţi, exceptându-i pe cei care necesită transport în poziţii speciale, cu toracele ridicat. Necesită 4 – 6 salvatori pentru transport, număr egal pe fiecare parte.

22 | P a g e

Targǎ-saltea

BRANCARDǍ TIP LOPATǍ

Brancardǎ antitraumaticǎ BAR 025

Brancardǎ tip coș

5) Targǎ tip UT 2000 - Este o targă care respectă curburile anatomice ale coloanei vertebrale. Cu aceasta pacientul se transportă pe zapadă şi pe uscat fiind prevăzută pe timpul sezonului uscat cu una sau două roţi, iar pe timpul iernii poate fi tractată direct pe zăpadă.

23 | P a g e

Avantajele utilizării acestui tip de targă: - este uşoară 7 – 10 kg; - foarte rezistentă; - uşor de transportat, se poate descompune în trei subansamble; - fixarea accidentatului în targă este comodă şi sigură; - sistemul cu roţi permite ca aproximativ 70% din greutatea totală ( targă + accidentat ) să fie preluată de acestea, salvatorii montani trebuind doar să o echilibreze şi frâneze; - fixarea accidentatului în targă trebuie să mai respecte următoarele reguli:  primul pas este acordarea primului ajutor;  protecţia şi tratamentul împotriva hipotermiei sau hipertermiei prin utilizarea foliei tip Sirius şi introducerea într-un sac termoizolant de transport;  imobilizarea în atela vacuum la politraumatizat sau cu traumatism de coloană;  fixarea victimei cu chingi.

Pacienţii sunt transportaţi cu aceste mijloace până la întâlnirea cu echipa medicală care va transporta pacientul cu ambulanţa sau cu elicopterul.

TARGǍ/BRANCARDǍ TRANSPORT BOLNAVI

24 | P a g e

Salteaua vacumatică Targa vacuum reprezintă o alternativă la targa rigidă de coloană, mai ales pentru pacientul traumatizat care prezintă şi instabilitatea bazinului sau necesită transport pe distanţe mari şi lungi. Acest mijloc nu poate fi folosit la extricare şi trebuie completat cu fixarea cu benzi frontale şi mentoniere a capului.

 este uşoară, se depozitează într-un spaţiu redus ca volum şi este realizată din materiale de rezistenţă mare.  este compusă din două părţi: o saltea interioara din PVC, care conţine microsferele din polietilenă şi o folie exterioară, fǎcută din nylon.  este prevǎzută cu 6 mânere pentru transport şi este bicoloră, faţa interioară este portocalie iar cea exterioară este gri-argintie.

Targa vacuum este poate cea mai bun variantă de imobilizare ce se poate recomanda pentru transportul pacientului traumatizat, în special pe distanţe mari.

Fiind de fapt o saltea care poate fi modelată după forma corpului victimei, se extrage aerul, devine rigidă şi acest lucru asigură o imobilizare suplimentară a coloanei cervicale, nepermiţând nici mişcarea de lateralitate, mişcare care era totuşi posibilă prin simpla folosire doar a gulerului cervical.

25 | P a g e

Vesta imobilizatoare KED Splintul de coloană este un dispozitiv folosit pentru imobilizarea pacienţilor traumatizaţi care sunt în poziţie şezândă. Vesta extractoare sau KED (Kendrick Extrication Device) este instrumentul cel mai potrivit pentru extragerea pacientului şi imobilizarea coloanei vertebrale în situaţii de urgenţă.  Vesta este rigidă pe vertical şi flexibilă pe orizontal, este construită din vinil dur pe exterior şi este prevǎzută cu centuri de imobilizare.  Poate fi folosită şi la paciente gravide sau la copii.  Realizează imobilizarea şi în cazul fracturilor de şold sau a celor pelviene.  Permite aplicarea monitoarelor/defibrilatoarelor şi nu limitează acţiunea pantalonilor antişoc.

Este folosită în special pentru extragerea victimelor din autoturismele accidentate.

După ce un salvator imobilizează coloana cervicală, un alt salvator aşează vesta între pacient şi scaun. Se fixează centurile (culoare la culoare) în jurul toracelui victimei. Se trece apoi la fixarea suplimentar ă a coloanei cervicale şi se aşează centurile de fixare a frunţii şi a bărbiei. Apoi se trece la fixarea centurilor sub coapsa victimei. Mânerele aşezate în partea laterală a vestei ajută la extragerea verticală.

Brancard scaun pliabil

26 | P a g e

În condiţii de urgenţă extremă când pacientul trebuie scos dintr-un mediu periculos şi nu există la dispoziţie un bord, trebuie improvizat unul. Bordul improvizat trebuie să fie destul de rezistent. Dispozitivele improvizate trebuie folosite doar când este necesar ca pacientul să fie scos dintr-un mediu periculos pentru a preveni o leziune sau chiar moartea acestuia şi când nu există la dispoziţie un bord.

Materiale ce pot fi folosite în locul bordului: scânduri late, uşi, borduri metalice, mese pliante.

27 | P a g e

Regiunea cervicală este una din segmentele cele mai expuse fracturilor simple şi fracturilor asociate cu luxaţia corpilor vertebrali. Aceasta este o afectare foarte gravă, deoarece alunecarea unui corp vertebral poate comprima măduva, fapt ce poate provoca moartea instantanee. Din aceste motive, dacă accidentatul prezintă următoarele simptome: dureri violente la nivelul cefei, provocate de cea mai mică mişcare a capului, senzaţie de amorţeală a mâinilor sau a picioarelor, sau chiar paralizia acestora, se impune imediat imobilizarea imediată şi corectă a capului şi gâtului.

Imobilizarea se face cu ajutorul colierului cervical pentru coloană cervicală, fie prin fixarea capului şi gâtului între două pături groase, rulate, fie prin confecţionarea unui guler făcut dintr-o cantitate mare de vată învelită în faşă.

Imobilizarea cervicală la locul accidentului este importantă în prevenirea pericolelor cauzate de leziunile stabile sau instabile ale coloanei cervicale.

Avantajul optim al pacientului este asigurat prin 4 paşi simpli: 1. Se aliniază capul în poziţia neutrală – numai dacă această manevră nu este contraindicată de protocol.

2. Se măsoară pacientul – se consideră distanţa dintre umăr şi bărbie; 3. Selectarea mărimii - se alege una dintre cele 4 mărimi; - se identifică mărimea corespunzătoare de pe guler; - se ajustează şi se blochează gulerul: - se ajustează suportul bărbiei la mărimea selectată; - se blochează lateralele prin apăsarea celor două clipsuri de fixare.

4. Preformarea şi aplicarea gulerului  gulerului i se dă forma circulară cu care va înconjura gâtul;  în timp ce capul este menţinut în poziţie neutră se aplică gulerul: - se amplasează corect suportul bărbiei sub bărbia pacientului; - se trage de capătul gulerului în timp ce partea din faţă se menţine fixată bine sub bărbie apoi se închide gulerul; - pentru pacientul culcat pe spate se fixează mai întâi partea din spate a gulerului apoi se aranjează suportul pentru bărbie; - dacă e nevoie de o altă dimensiune, se scoate gulerul pentru a preveni întinderile sau traumatismele apoi se redimensionează şi se aplică din nou.

28 | P a g e

FRACTURA DE CLAVICULĂ Fractura osului lung, dublu, curbat şi pereche ce formează partea anterioară a centurii scapulare mai este cunoscută şi sub denumirea de fractură de claviculă, o fractură foarte des întâlnită, care afectează persoane de toate vârstele. Sunt adesea cauzate de o lovitură directă aplicată la nivelul umărului. Acestea pot apărea în timpul unei căderi pe umăr sau în urma unui accident rutier. La nou-născuţi, aceste fracturi pot apărea în timpul travaliului.

Se produc mai frecvent prin traumatisme indirecte şi mai rar directe, sediul de predilecţie constituind-ul zona medie a claviculei. Poziţia în care trebuie să se efectueze imobilizarea provizorie este cu cotul de partea bolnavă împins către spate şi în sus.

Fracturile de claviculă pot fi foarte dureroase şi pot face dificilă sau chiar imposibilă mişcarea braţului. Alte simptome includ:  poziţia vicioasă a umărului care este „căzut" şi adus anterior, atitudine de umilinţă;  imposibilitatea ridicării braţului din cauza durerii insuportabile;  senzaţia de scrâşnet/frecare la încercarea de a ridica braţul;  deformarea regiunii la nivelul claviculei sub forma unei angulaţii cu vârf superior;  durere vie în punct fix;  întreruperea continuităţii osoase în porţiunea mijlocie;  extremitatea externă a fragmentului intern bombează sub piele;  micşorarea distanţei dintre acromion şi stern, comparativ.  învineţirea, inflamarea şi/sau sensibilitate crescută în zona claviculei.

De regulă, această afecţiune este însoţită de o deformare sau „umflatură" vizibilă deasupra locului fracturii. La apăsare uşoară, pacientul va resimţi durere. Deşi se întâmplă destul de rar ca un fragment osos să penetreze pielea spre exterior, el poate însă împinge pielea în sus.

29 | P a g e

În cazul în care capetele osului nu s-au deplasat deloc sau s-au deplasat puţin de la locul lor şi sunt aliniate corect, în mod normal nu se va recurge la intervenţie chirurgicală.

PARTICULARITĂŢI  este situată superficial, imediat sub tegumente;  este un os relativ fragil;  este curbă având forma de S italic;  este singura legatură osoasă între cutia toracică şi omoplat.

Fractura de claviculă se vindecă în cele mai multe cazuri fără o intervenţie chirurgicală.

Pentru a imobiliza acest tip de fractură, se poate folosi o umbrelă, o coadă de mătură sau de mop.

Se trage în spate coatele victimei şi se fixează umbrela între braţe şi spate.

Primul ajutor:  Se sprijină braţul pe partea rănită într-un bandaj tubular pentru a-i transfera greutatea pe partea sănătoasă.  Se ssigură braţul sprijinit pe corp cu un bandaj peste cel tubular, începând cu punctul median al cotului și legându-1 pe partea opusă a corpului.

30 | P a g e

Imobilizarea - Un simplu bandaj Dessault sau un bandaj în formă de opt (Watson Jones) va fi aplicat pentru a sprijini braţul şi a contribui la menţinerea acestuia în poziţia corectă pentru vindecare.

Tratament conservator (ortopedic, nechirurgical)  în fracturile nedeplasate sau în „lemn verde” – imobilizare 14 zile la copil şi 21 zile la adult cu o eşarfă Mayor sau bandaj Desault;  în fracturile deplasate reducerea se va face prin tracţiune înapoi, înafară şi în sus cu ajutorul bandajului „în forma cifrei 8” descris de Watson Jones, timp de 4 săptămâni, verificat din 7 în 7 zile.

ATENŢIE - În fracturile claviculei, la manevre brutale, se poate deschide fractura, iar în unele cazuri poate fi înţepată chiar pleura!!!

FRACTURILE SCAPULEI Sunt relativ rare, reprezentând procentual 1% din toate fracturile şi 3%-5% din toate fracturile centurii scapulare. În marea majoritate sunt fracturi secundare unor traumatisme de energie înaltă, acţionând direct. Mecanism:  Direct - corp, acromion;  Indirect: prin cădere cu braţul în extensie – col; smulgere (contracţii musculare violente) – coracoida, unghiul superoextern.

Raritatea fracturilor scapulei se datorează ţesuturilor moi care învelesc acest os. Un alt motiv este reprezentat de mobilitatea articulaţiei gleno-humerale şi a altor articulaţii ce alcătuiesc centura scapulară (sterno-claviculară, interfaţa scapulo-toracică).

Fracturile glenoidale şi de corp scapular sunt tipic secundare unor traumatisme puternice şi sunt foarte comune tinerilor şi bărbaţilor de vârstă adultă. 19% dintre pacienţii cu fractură de scapulă au şi alte leziuni asociate (adesea datorită celorlalte leziuni, fractura de scapulă poate să treacă neobservată).

31 | P a g e

25% sunt însoţite de fracturi ale claviculei ipsilaterale iar 37% sunt asociate cu leziuni pulmonare (hemopneumotorax, contuzie pulmonară).

16% mortalitate în cazul leziunilor asociate.

Traumele relativ minore pot să ducă la apariţia unei întreruperi simple a inelului, această leziune fiind considerată stabilă. Dacă sunt implicate două leziuni ale acestui inel (“întrerupere dublă”), acesta poate să devină instabil. Un exemplu ar fi urmatoarea fractură: colul scapulei şi treimea mijlocie a claviculei, mai exact sindromul de “floating shoulder”. Goss a descris un inel (SSSC – Complexul suspensor al zonei superioare a umărului). Acesta este alcătuit din: claviculă, ligamentele acromio-claviculare, acromion, procesul coracoid şi ligamentele coraco-claviculare.

ASPECTUL CLINIC  dureri şi impotenţă funcţională a umărului; la palparea ţesuturilor moi de asemenea se constată durere şi sensibilitate locală;  atitudine „de umilinţă”; examinarea fizică scoate în evidenţă umărul aplatizat, dacă fractura implică spina scapulară sau acromionul;  sărac în fracturile fără deplasare;  deformare „în epolet” în fracturile cu deplasare;  Semn patognomonic: pacientul cu fractură de omoplat nu poate face abducţia braţului.

Poziţia tipică în adducţie a braţului şi mişcările incomplete datorită durerii sunt semne diagnostice importante. Evoluţia de obicei favorabilă, spre consolidare. Complicaţia principală periartroza scapulo-humerală (PSH).

Tratament - Iniţial asigurarea funcţiilor vitale! În cazul leziunilor asociate severe, fractura scapulei nu este o prioritate.

Ortopedic - Clasic (reducere și imobilizare) – proscris; reducerea este imposibilă şi nu este necesară. Imobilizarea de lungă durată (45 zile) este urmată de periartroză cu înţepenirea articulaţiei umărului). Mobilizarea precoce – tratament de elecție!! Marea majoritate a cazurilor se tratează prin imobilizare 12-14 zile cu eşarfă sau aparat toracobrahial moale (pe perioada simptomatică), după care se încep exerciţii active până la limita durerii.

Decizia unei intervenţii chirurgicale este bazată pe gradul de deplasare.

Tratamentul chirurgical - indicat în fractura colului chirurgical cu mare deplasare sau instabilă (fractura omoplatului asociată cu o fractură a claviculei de aceeaşi parte).

32 | P a g e

FRACTURILE DE COASTE Reprezintă un prejudiciu comun - se poate întâmpla oricărei persoane într-un accident casnic, la locul de muncă sau accident rutier, ca urmare a unei căderi sau o lovitură directă la zona pieptului. Orice are grijă de sănătatea și bunăstarea familiei sale, trebuie să știe cum să intervină în traumă, cum ar fi traumatismul coastelor.

Fracturile de coaste se recunosc prin durerile la nivelul zonei fracturate, care se accentuează la mişcările respiratorii şi la tuse. Dacă este rănit şi plămânul, accidentatul poate expectora salivă cu sânge. În această situaţie accidentatul se aşează în poziţie semişezândă pe partea rănită şi se transportă. Dacă rănitul nu expectorează sânge, se poate face un bandaj al toracelui.

Palparea arcurilor costale pune cu uşurinţă în evidenţă durerea provocata în focarul de fractură, precum şi crepitaţiile osoase. Fractura de coastă în sine nu pune în pericol viaţa. De aceea trebuie căutate leziunile asociate de organe interne. În fracturile coastelor inferioare (8-12) pot coexista rupturi de splină, ficat sau rinichi. În fracturile primelor 2 coaste (care sunt rezistente şi bine protejate) probabilitatea existenţei unor leziuni vasculare grave este foarte mare. Astfel de leziuni se asociază adesea cu contuzie pulmonară, pneumotorax sau hemotorax.

33 | P a g e

În cazurile uşoare, când una sau numai câteva coaste au fost fracturate, rănitul prezintă o durere vie, bine localizată, sau în centură, de-a lungul arcurilor costale şi care este exagerată de mişcările respiratorii, de tuse şi strănut. Durerea este însoţită de o dispnee cu respiraţii scurte, superficiale.

La examenul local, regiunea poate prezenta o uşoară tumefiere prin revărsarea de sânge în ţesuturi şi prin edemul local. De asemenea, putem observa o diminuare a expansiunii toracice de partea lezată. La o palpare atentă, pe măsură ce ne apropiem de sediul fracturii şi urmărind arcul costal dinapoi înainte, se constată intensificarea durerii şi uneori o fină crepitaţie osoasă. În cazurile grave de fracturi pluricostale sau în volet, rănitul prezintă o stare de şoc, mai mult sau mai puţin gravă. Prin lezarea pleurei şi a plămânului apare sputa hemoptoică şi semnele unui hemotorace sau hemopneumotorace. Local poate exista o deformaţie mai mult sau mai puţin pronunţată a cutiei toracice, cu înfundare inspiratorie a voletului costal, crepitaţii şi emfizem subcutanat.

Diagnosticul se bazează pe datele clinice şi radiologice. Radiografia va preciza numărul coastelor fracturate, sediul liniilor de fractură, precum şi deplasarea fragmentelor osoase.

Concomitent, ea pune în evidenţă eventualele colecţii gazoase sau lichidiene din cavitatea pleurală.

Fracturile costale nu se imobilizează - Excepţie situaţia voletului costal!!!

Voletul costal este minimum dubla fractură la două coaste învecinate. Imobilizarea se face prin înfundarea zonei respective împiedicând astfel mişcările segmentelor la acest nivel.

Semnele şi simptomele constau în dificultatea respiratiei, mişcarea paradoxală a segmentului (în inspir când toracele se destinde fragmentul se înfundă; la expir când toracele se micşorează fragmentul se deplasează spre exterior), durere, cianoză.

Imobilizarea fracturilor costale prin bandaje toracice circulare este contraindicată, pentru că reduce capacitatea de expansiune a hemitoracelui sănătos, ceea ce duce repede la insuficienţă respiratorie acută, prin reducerea câmpului de hematoză.

Dacă bandajarea este prea strânsă, poate îndrepta vârful ascuţit al coastei fracturate către pleură, pe care o poate leza.

34 | P a g e

Semne de gravitate în fracturi costale  probleme de respirație, respirația devine frecventă, superficială și foarte zgomotoasă, în mișcările respiratorii sunt implicaţi muşchi suplimentari (gât, abdomen);  pielea este palidă, apare akrotsianoză (cianoză a buzelor, degete, nas);  spută cu sânge ( semn de hemoragie pulmonară);  prezența de răni deschise în piept;  senzaţie de sete, amețeli;  sau pierderea conștienței.

Oricare dintre aceste semne pot indica leziuni ale organelor interne, care necesită ajutor specializat de urgență pentru a salva viața victimei. Întârzierea acordării îngrijirilor medicale, în astfel de situații, lasă puține șanse de supraviețuire.

Conduita de urgență  Securizarea ariei de la locul accidentului;  Verificarea stării de conștiență;  Poziţia semişezândă (dacă această poziţie este permisă de starea generală a pacientului) asigură o mai bună ventilaţie pulmonară;  Fixarea externă a voletului cu comprese sterile fie prin compresiune manuală, fie cu feşi rulate (mănunchi de comprese) aplicate pe volet. Totul se fixează apoi cu benzi de leucoplast care să prindă numai hemitoracele corespunzător. Se impune un bandaj circular pentru a limita mobilitatea pieptului şi marginii ascuțite de coastă ruptă, reducând astfel durerea și riscul de deteriorare a organelor interne.

Pacientul cu coaste rupte se transportă cel mai bine în această poziție!!!

De regulă, în cazul în care fractura nu este însoțită de complicații (leziuni ale organelor din cavitatea toracică), atunci se va vindeca timp de 1-2 luni. În acest caz, fracturile costale simple se pot trata la domiciliu, dar sub supravegherea medicului.

35 | P a g e

TIPURI DE BANDAJE ALE LEZIUNILOR CRANIO-FACIALE ŞI ALE EXTREMITĂŢILOR

36 | P a g e

Fractura coloanei vertebrale presupune ca măduva spinării, ce trece prin canalul osos, să fie rănită sau secţionată în timpul accidentului sau în timpul unei manipulări greşite. Orice fractură la nivelul coloanei vertebrale prezintă riscul lezăriii măduvei, ceea ce poate provoca paralizii sau chiar moartea victimei. De aceea, în cazul în care se suspectează o fractură de coloană vertebrală, se va evita mobilizarea victimei până la sosirea echipei medicale. Se vor evita orice mişcări inutile şi mai ales grava eroare de a ridica bolnavul în picioare, orice manevră de prim ajutor se face cu prudenţă, păstrând un ax perfect între cap, gât şi trunchi.

Fracturile de coloană vertebrală se produc la persoanele ce cad de la înălţime, la persoanele aruncate din vehicul (folosirea centurii de siguranţă face posibilă evitarea totală a acestui tip de leziuni). Când fractura este fără secţionarea măduvei, bolnavul simte o durere vie la palpare în regiunea fracturii, apare învineţirea, deformarea regiunii. Accidentatul are dificultate în mişcarea membrelor inferioare, are senzaţii anormale de descărcări electrice, cald sau rece, furnicături, diminuarea sensibilităţii.

Când fractura se însoţeşte de secţionarea măduvei spinării, membrele inferioare sunt fără sensibilitate sau sunt paralizate. Accidentatul poate pierde urină şi fecale.

Examenul clinic la locul accidentului permite stabilirea diagnosticului de fractură amielică sau mielică. Frecvența crescută a șocului traumatic în fracturile coloanei vertebrale necesită depistarea precoce a acestuia și instituirea măsurilor terapeutice cele mai adecvate.

37 | P a g e

Imobilizarea de urgență a unei fracturi de coloană vertebrală trebuie să fie realizată prin așezarea bolnavului pe un plan orizontal și tare.

Mijlocul ideal este o targă tare, dar în lipsa acesteia se poate improviza un mijloc de imobilizare dintr-o ușă, o scândură tare. Pentru evitarea unor complicații este necesar ca ridicarea bolnavului și așezarea lui pe targă să fie efectuată de trei persoane, dintre care una va ține capul în tracțiune ușoară în ax, alta va ridica trunchiul și membrele toracice, și alta bazinul cu membrele pelvine. Așezarea bolnavului pe targă se face în decubit dorsal, cu capul în ușoară extensie, cu un sul (cearceaf, prosop, haină) sub ceafă și altul la nivelul coloanei lombare, în acest fel păstrându-se curburile fiziologice ale coloanei vertebrale.

Dacă bolnavul prezintă vărsături se recomandă așezarea sa pe targă în poziția de decubit ventral sau lateral. Transportul unui accidentat cu fractura de coloană vertebrală se recomandă a se face cu mijloace specializate de transport (autosanitare) evitându-se drumurile accidentate.

Cele mai frecvente fracturi vertebrale sunt cele ale coloanei cervicale. Acestea prezintă marele pericol al provocării morţii instantanee. Uneori nu se poate pune în evidenţă la locul accidentului nici un semn evocator de fractură. Fractura trebuie mai ales suspectată în accidentele rutiere.

Alteori se poate găsi unul sau mai multe din semnele următoare: durere în dreptul cefei, poziţia capului întors într-o parte. Uneori accidentatul îşi susţine singur capul, dar are dificultate în mişcarea degetelor, senzaţie de furnicături, descărcări electrice în membrul superior, piederea temporară a conştienţei. În acest caz imobilizarea se face cu ajutorul gulerelor cervicale profesionale sau improvizate.

38 | P a g e

Măsuri de prim ajutor  Dacă există un potenţial pericol şi victima trebuie mobilizată, aceasta se va face cu imobilizarea coloanei vertebrale (targă de lemn, scândură lată, uşă); victima va fi culcată pe spate, pe un plan dur şi fixată cu legături trecute peste coapse, bazin şi torace.  Dacă se suspectează o fractură în zona cervicală se va imobiliza şi capul victimei cu un guler cervical iar în absenţa acestuia se va trece o legatură şi peste frunte şi se vor sprijini tâmplele cu 2 suluri.  Aşezarea de pe sol pe targă sau brancard se face astfel: se va întoarce simultan tot corpul victimei pe o parte (ideal de către 2 persoane) şi o altă persoană va introduce brancardul sau targa sub corpul victimei.

39 | P a g e

Primul ajutor traumatologic la locul accidentului în fracturile membrului superior trebuie să vizeze următoarele obiective: a) reducerea în ax se realizează prin tracțiunea segmentului anatomic ce conține focarul de fractură în direcția lungimii sale. În fracturile membrului superior reducerea în ax a fracturilor se realizează astfel: pacientul este așezat în decubit dorsal, brațul fiind în abducție și antebrațul flectat pe braț. Se utilizează manevra de extensie cu contraextensie, ceea ce permite o axare bună a fragmentelor fracturate. b) imobilizarea provizorie se poate realiza cu ajutorul unei atele gisate, atele Cramer, bandaj Dessault, pânza triunghiulară, inelele Delbet și Elastoplastul în fracturile de claviculă. c) evitarea unor manevre incorecte de degajare a victimei din automobil sau a unor greșeli de axare și imobilizare ce pot produce unele complicații imediate ca: deschiderea focarului de fractură, leziuni vasculare și nervoase. Aceste complicații se pot evita dacă se respectă câteva principii de bază ale tehnicii de imobilizare a fracturilor: - imobilizarea în urgență a unei fracturi trebuie să cuprindă și articulațiile vecine focarului de fractură; - în cazurile în care se suspectează mai multe fracturi pe diferite segmente ale membru, se recomandă imobilizarea în totalitate a membrului respectiv.

FRACTURILE HUMERUSULUI Se produc mai frecvent prin traumatism direct. Humerusul este osul unic al braţului.

Cauzele cele mai frecvente sunt: accidentele rutiere, căderile de la înălţime (accidente de muncă sau casnice), accidentele sportive, heteroagresiunile, zdrobirile de cauze diferite, etc.

Fractura extremităţii superioare a humerusului (capul şi colul humerusului) sânt recunoscute destul de uşor. Bolnavul având o astfel de fractură, are o atitudine ,,umilă" (umărul este căzut şi-şi susţine antebraţul segmentului lezat cu mâna sănătoasă). Durerea în punct fix este importantă. Apariţia unei mobilităţi anormale la umăr confirmă diagnosticul de fractură. Nu se vor face manevre brutale (tentative de reducere), deoarece în imediata vecinătate a umărului trec formaţiuni vasculo-nervoase importante, care pot fi interesate iatrogen.

Fracturile diafizei humerusului (ale braţului) sunt de asemenea uşor de recunoscut prin deformarea (unghiularea) regiunii, prin prezenţa mobilităţii anormale, prin crepitaţiile osoase şi prin netransmisibilitatea mişcării (în caz de fractură a 1/3 medii a humerusului, dacă se imprimă o mişcare antebraţului prin mână, aceasta nu se mai transmite umărului). Durerea este foarte puternică.

Forme clinice - Prezintă interes distincţia dintre traumatismele închise şi deschise (cu plăgi), dintre cele cu sau fără hemoragie importantă, cu sau fără leziune de nerv radial. Ca sediu, pot fi fracturi ale micii sau marii tuberozităţi (trohin, respectiv trohiter), ale capului humeral, colului (mai frecvente), care pot fi prin abducţie sau prin adducţie, fracturile diafizare, fracturile de paletă humerală, de condil humeral, de trohlee, de epicondil medial (epitrohlee) sau lateral.

Există fracturi cu sau fără deplasare.

40 | P a g e

Diagnostic clinic  Pentru fracturile diafizare: netransmisibilitatea mişcărilor, mobilitatea anormală a segmentului, durerea şi crepitaţia osoasă, impotenţa funcţională a segmentului.  Pentru leziunea axului vascular principal: lipsa pulsului la periferie, extremitate rece, paloare, hipo- sau anestezie, impotenţă funcţională, uneori stare de şoc. Dacă este lezat şi nervul radial, extensia degetelor nu este posibilă. Poate apărea şi anestezia pe faţa dorsală a mâinii.  Dintre semnele subiective, apar frecvent durerea şi impotenţa funcţională, însoţită de mişcările anormale ale braţului, relatată de pacient. Dacă există leziune pe nervul radial, extensia activă a degetelor nu este posibilă.  Pentru fracturile de cap radial, prono-supinaţia este dureroasă, în special la palparea capului radial. La fracturile de olecran extensia activă a cotului nu este posibilă.  Pentru fracturile epifizelor distale apare tumefacţie radio-carpiană, durere, impotenţă funcţională şi deformarea în dos de furculiţă sau în burtă de furculiţă, după felul deplasării.

Pentru membrul traumatizat, trebuie verificată imobilizarea provizorie, prezenţa unui eventual garou, existenţa plăgilor, mişcările degetelor, sensibilitatea, pulsul.

La imobilizarea fracturii drept atelă putem folosi chiar toracele de care se fixează segmentul fracturat cu ajutorul unei eşarfe.

Bandaj Dessault

41 | P a g e

Fracturile membrului superior se imobilizează fixând întreg membrul de torace, cu cotul îndoit la 90°, folosind o bucată de pânză, de formă triunghiulară sau o eşarfă petrecută în jurul gâtului.

Imobilizarea fracturii de humerus se mai poate realiza cu ajutorul atelelor de lemn; atela va depăşi 1/3 medie a braţului în sus şi articulaţia pumnului în jos.  Se pune o atelă în axilă (subsuoară) care va depăşi în jos linia cotului;  Cea de a doua atelă va fi fixată în partea externă, depăşind linia umărului şi cotului;  Se rigidizează cele două atele cu ajutorul a două feşi amplasate spre extremităţi;  Se susţine braţul împreună cu antebraţul îndoit la 90° cu ajutorul unei eşarfe, de gât sau se fixează de torace cu ajutorul a 2-3 feşi ori cu o bucată de pânză.

Dacă se poate folosi o atelă de sârmă ce se mulează pe umăr şi cot, aceasta va fi căptuşită cu vată şi va fi aplicată după o tracţiune blândă în axul lung al braţului. Este imobilizarea optimă.

Este necesară folosirea unei manevre foarte blânde de tracţiune, în ax, fără nici un fel de unghiulare a braţului, deoarece această fractură se produce în imediata vecinătate a nervului radial care poate fi lezat.

Tratamentul ortopedic va fi aplicat în fracturile de trohin, cele de trohiter cu mică deplasare, cele de col chirurgical cu mică deplasare sau cele cu deplasare la persoane vârstnice cu alte afecţiuni asociate, cele diafizare spiroide lungi cu minimă deplasare la persoane în vârstă, sau cele de paletă humerală la vârstnici, cu şanse mici de consolidare chiar după osteosinteză.

42 | P a g e

Pentru humerusul proximal se va practica (la cele cu deplasare prin abducţie) manevra Böhler de reducere închisă, apoi imobilizare în bandaj Dessault.

Celelalte fracturi proximale se vor imobiliza direct. Pentru fracturile diafizare şi de paletă se adaugă şi o atelă ghipsată umero-palmară, peste care se aplică bandajul Dessault. În anumite fracturi diafizare se poate aplica procedeul Caldwell-Luck, cu ghips de atârnare pus sub nivelul fracturii, de deasupta cotului până la mână inclusiv, cu o greutate atârnată sub nivelul cotului şi o eşarfă elastică.

În cazul fracturilor localizate la partea distală (în apropiere de cot), care se manifestă prin tumefiere accentuată a cotului, cea mai bună imobilizare se asigură printr-o atelă de sârmă care poate fi modelată în unghi drept la nivelul cotului, bine căptuşite cu vată sau material textil moale.

Fracturile articulaţiei cotului, fracturile extremităţii inferioare a humerusului (paleta humerală), fracturile extremităţii superioare a radiusului (capul radial) şi fracturile extremităţii superioare a cubitusului (olecranul) survin foarte frecvent, asociate. Imobilizarea corectă se face cu antebraţul flectat pe braţ la 90°.

43 | P a g e

FRACTURILE ANTEBRAŢULUI Sunt definite prin întreruperea continuităţii a unuia sau ambelor oase (radius şi ulna) ce formează scheletul acestui segment de membru, produse, de obicei, prin cădere pe membrul superior în extensie, accidente rutiere, traumatisme directe, dar şi prin împuşcare cu proiectile cu viteză mare.

Se produc mai frecvent prin traumatism direct. Fracturile de antebraţ pot implica fie radiusul, fie cubitusul sau ambele oase şi pot include şi articulaţia cotului sau încheietura mâinii (pumnului). Fractura capătului distal (inferior) al radiusului (numită fractura lui Colles) deformează încheietura mâinii ca o furculiţă răsturnată. Acest tip de fractură este mai frecventă şi se produce ca urmare a sprijinirii pe mână în momentul unei căderi, alunecări etc.

ETIOPATOGENIE Incidenţa fracturilor diafizei oaselor antebraţului este relativ scazută (5% din totalul fracturilor antebraţului şi mâinii). Majoritatea este reprezentată de persoane de sex masculin.

Mecanismul de producere poate fi direct (leziune de apărare) sau indirect (accidente rutiere, accidente sportive, căderi de la înălţime). Frecvent există leziuni asociate, precum fracturi şi/sau luxaţii ale cotului sau pumnului, apariţia sindromului de compartiment.

CLASIFICARE În funcţie de structurile osoase afectate:  fracturi izolate ale ulnei;  fracturi izolate ale radiusului;  fracturi ale ambelor oase. În funcţie de caracteristicile focarului: - fracturi cu traiect simplu; - fracturi cu fragment intermediar; - fracturi complexe (cominutive).

44 | P a g e

DIAGNOSTIC - este clinic şi radiologic.

Conturul anatomic al braţului este deformat, cu edem local important şi echimoze. În cazul fracturilor deschise, se poate observa o soluţie de continuitate la nivelul tegumentului, de dimensiuni variabile, de la o plagă punctiformă, la defecte tegumentare extinse cu leziuni ale ţesuturilor moi, hemoragie şi expunerea fragmentelor osoase.

Din punct de vedere radiologic se poate observa întreruperea continuităţii osoase, cu sau fără deplasarea fragmentelor, cu sau fără fragmente intermediare, cu sau fără leziuni asociate, precum fracturile sau luxaţiile cotului şi pumnului. Incidenţele standard pentru antebraţ sunt antero-posterior si latero-lateral, care trebuie obligatoriu să includă cotul şi pumnul.

Fractura de epifiză distală de radius Este o fractură extrem de comună şi frecventă, osul osteoporotic fiind foarte susceptibil la aceasta fractură. Mecanism - traumatism prin cădere cu mâna în extensie (cel mai frecvent)/flexie.

FRACTURA POUTEAU-COLLES

Câteva tipuri de fracturi radiale clasificate după regiunea epifizei radiale: fractură cu deplasare dorsală (Colles), fractură cu deplasare volară (Smith), fractura marginii articulare (Barton).

O clasificare mai complexă este cea a lui Frykman: extraarticulară (I), fractura extraarticulară însoţită de fractura stiloidei ulnare (II), fractura radiocarpală intraarticulară (III), fractura radiocarpală intraarticulară însoţită de fractura stiloidei ulnare şi de manşeta rotatoare (IV), fractura intraarticulară distală radioulnară (V), fractura intraarticulară distală radioulnară cu fractură de stiloidă ulnară(VI), fractura intraarticulară radiocarpiană şi disjuncţie radioulnară distală (VII), fractura intraarticulară radiocarpiană şi disjuncţie radioulnară distală cu ambele ligamente radioulnare şi radiocarpale implicate şi fractura stiloidei ulnare (VIII).

Simptome: durere, inflamaţie, deformare în “dos de furculiţă” în cazul fracturilor Colles, scurtare, pierderea mobilităţii active şi pasive. Se recomandă un examen neurovascular.

45 | P a g e

Atunci când fractura este multifragmentară sau cominutivă, asociază deplasarea fragmentelor şi poate fi însoţită şi de fractura stiloidei cubitale de vecinătate, atitudinea terapeutică devenind mult mai dificilă.

După o cădere pe mână, pacientul resimte o durere la nivelul articulaţiei pumnului. Această regiune se măreşte în volum şi, uneori, se deformează. Mobilizarea articulaţiei este dificilă, dar nu întotdeauna imposibilă. Deformarea clasică pentru fractura Pouteau Colles este “în dos de furculiţă”, însă absenţa deformării nu exclude riscul de fractură.

Diagnosticul se pune radiologic, practicându-se două incidenţe prin care se urmăresc parametrii: traiectul de fractură, gradul de cominuţie al fracturii, înclinaţia volară (11 grade), înălţimea radială (11-12mm) şi înclinaţie radială (23 grade), toate aceste valori fiind normale.

Este necesar un examen CT, în caz de fractură intraarticulară.

TRATAMENT - Există două opţiuni terapeutice: tratament conservator (ortopedic) şi tratament chirurgical.

Nu există un protocol unic al tratamentului acestui tip de fractură, ci mai multe alternative, arată specialiştii. Tratamentul acestor fracturi este fie ortopedic (imobilizarea într-un aparat ghipsat sau într-un polimer de răşină), fie chirurgical (intervenţie chirurgicală cu fixarea osului cu broşe, placă şi şuruburi etc.).

Tratamentul depinde însă de mai mulţi factori aflaţi în legătură cu pacientul, precum vârsta, starea psihologică şi calitatea osului, dar şi în legătură cu fractura, precum sediu, număr de fragmente, tipul deplasării acestora etc.

46 | P a g e

1. Tratamentul ortopedic Indicaţiile tratamentului ortopedic sunt limitate la leziunile izolate, fără deplasare, ale unuia dintre cele două oase ale antebraţului (fracturi izolate ale radiusului sau ulnei, fără alte leziuni asociate, precum luxaţii sau fracturi suplimentare). O fractură fără deplasare va fi tratată ortopedic, fără anestezie, fără reducere.

După cum menţionează specialiştii în ortopedie-traumatologie, acest tip de fractură se imobilizează într-un aparat ghipsat sau un polimer de răşină sintetică. Imobilizarea trebuie făcută însă cu atenţie, deoarece pumnul trebuie să se afle în prelungirea axului antebraţului, iar aparatul trebuie să lase libere degetele să se mişte - prima falangă a degetului mare trebuie imobilizată, dar cotul este lăsat liber.

Imobilizarea într-un aparat gipsat circular trebuie neapărat să cuprindă articulaţiile cotului şi pumnului, cu flexia antebraţului faţă de braţ la 90° şi mâna în supinaţie (palma priveste în sus).

Aparatul gipsat nu trebuie sa cuprindă articulaţiile metacarpo-falangiene, pentru a permite mobilizarea degetelor. Membrul imobilizat trebuie susţinut printr-o eşarfă lată, pentru a preveni angularea ulnară a fragmentelor şi pentru a menţine membrul în poziţie elevată (astfel se previne sau limitează apariţia edemului în ţesuturile moi).

Mişcarea permanentă a degetelor trebuie încurajată. Este necesară o atentă supraveghere clinică pentru a preveni apariţia sindromului de compartiment la nivelul antebraţului.

Monitorizarea clinică şi radiologică periodică este esenţială pentru a observa în timp util eventualele deplasări secundare.

Convertirea la tratamentul chirurgical este posibilă numai în primele 3 săptămâni de la producerea evenimentului traumatic.

După această perioadă, o reducere anatomică este foarte dificil de obţinut (focarul de fractură consolidează). Imobilizarea se menţine până la apariţia semnelor clinice (dispariţia durerii) şi radiologice de consolidare.

Avantajele tratamentului conservator sunt reprezentate de anularea riscului anestezicochirurgical şi infecţios, dar presupune riscul unor deplasări secundare, întârziere în consolidare sau consolidare vicioasă, cu urmări nefavorabile asupra funcţionalităţii membrului superior afectat.

Complicaţiile imobilizării în aparat gipsat circular sunt reprezentate de riscul apariţiei sindromului de compartiment: edem masiv al ţesuturilor moi ale antebraţului, constrânse într-o structură inextensibilă. Poate apare ischemia musculaturii, care se retractă, generând aşa-numita contractură Volkmann, cu pierderea funcţionalităţii membrului superior.

De asemenea o evaluare clinică amănunţită trebuie să excludă eventuale leziuni nervoase (tulburări motorii şi de sensibilitate) şi/sau vasculare (absenţa pulsului periferic şi modificări de culoare şi temperatură tegumentare).

47 | P a g e

2. Tratament chirurgical Tratamentul chirurgical este rezervat fracturilor cu deplasare ale antebraţului, fracturi instabile, în care nu se poate obţine vindecare corectă doar prin imobilizare gipsată. De asemenea tratamentul chirurgical este indicat în fracturile deschise, precum şi în caz de complicaţii neurologice, vasculare sau existenţa altor fracturi asociate.

Va fi efectuată o radiografie de control în prima săptămână. Se recomandă fiziokinetoterapie pentru reluarea mişcărilor mâinii, după îndepărtarea imobilizării, adică după 34 săptămâni, iar pacientul trebuie să-şi folosească cu prudenţă mâna timp de alte 4 săptămâni de la terminarea tratamentului de recuperare. Programul de recuperare durează o lună şi se va efectua zilnic în primele două săptămâni şi la doua zile în ultimele două. Undele scurte, ultrasunetul şi electroterapia sunt necesare doar dacă apare un edem postdeghipsare sau dacă redoarea articulaţiei pumnului este accentuată.

Fracturile extremităţii inferioare a oaselor antebraţului (epifizele distale) sunt imobilizate pe atela de lemn sau sârma, ce se întind pe toată lungimea antebraţului până la cot, iar distal, până în dreptul articulaţiilor metacarpo-falangiene.

Imobilizarea fracturii se poate face cu oricare tip de atelă specială sau folosind atele improvizate. Imobilizarea se poate realiza şi cu ajutorul a două atele de lemn care cuprind şi articulaţiile cotului şi pumnului.  fie se fixează cu 2 atele aplicate pe feţele medială şi laterală a antebraţului fie se foloseşte o atelă pe care se aşează antebraţul şi degetele mâinii (care se fixează de la nivelul degetelor până la articulaţia cotului); în lipsa atelei, antebraţul se imobilizează, fixându-se cu faşă membrul superior lipit de corp, cu articulaţia cotului în unghi drept şi cu degetele spre abdomen; o altă posibiltate este atârnarea membrului superior într-o bucată de material de forma triunghiulară (cornişor), cu articulaţia cotului flectată în unghi drept.  în fracturile diafizare ale oaselor antebraţului, după o axare blândă, antebraţul va fi imobilizat fie pe atele de scândură, fie pe atele de sârmă, dar cu prinderea obligatorie a articulaţiilor pumnului şi cotului. Antrebraţul este flectat la 90° faţă de braţ.

Primul ajutor pentru fracturile situate ȋn lungul cubitusului sau radiusului cere ca salvatorul să procedeze astfel:  Liniștiți victima și sprijiniţi antebraţul și încheietura mâinii printr-o tracțiune ușoară și plasarea în cea mai confortabilă poziţie și cu palma în jos;  Imobilizaţi antebratul și încheietura mâinii pe o atelă cu fașă, plasată pe partea palmară a antebraţului și întinsă de la cot până la baza degetelor; 48 | P a g e

 Asiguraţi atela la braţ prin bandaje înguste, unul mai sus (proximal) și altul mai jos (distal) de fracturǎ;  Plasaţi antebraţul cu atelǎ peste piept, cu mâna ușor mai ridicată și sprijinindu-l cu o eșarfă de gât;  Controlaţi circulația sanguină.

FRACTURILE OASELOR MÂINII Mâna este formată din mai multe oase care alcătuiesc scheletul pe care se fixează celelalte elemente constitutive. Oasele funcționează ca puncte de fixare ale mușchilor care realizează mișcarea articulației pumnului și a degetelor. Fractura apare atunci când este aplicată o forță suficient de mare asupra osului, astfel încât să producă ruperea acestuia, cu apariția durerii, inflamației și impotenței funcționale locale.

Fracturile simple sau stabile sunt cele în care fragmentele osoase apărute în urma rupturii rămân aliniate și stabile. Fracturile instabile sunt cele în care fragmentele osoase tind să se deplaseze sau să-și interschimbe poziția.

Unele fracturi au loc la nivelul axului lung al osului, iar altele implică suprafața articulară. Fracturile cominutive (cele în care osul este fragmentat în mai multe părți) au loc cel mai adesea datorită aplicării unei forțe foarte mari, acestea fiind frecvent instabile.

Fracturile deschise trebuie acoperite cu cel mai curat material avut la dispoziţie!  Fracturile falangelor - cele mai obişnuite sunt ale falangei proximale şi mijlocii. Capul proximal al fracturii falangei proximale deviază dorsal (tras de extensori), iar al falangei mijlocii poate devia dorsal sau volal în funcţie de sediul fracturii , în raport cu inserţia flexorului superficial al degetelor.  Fracturile care interesează articulaţiile interfalangiene: interesarea capetelor articulare ale interfalangienelor cu lezarea consecutivă a capsulei articulare duce în marea majoritate a cazurilor la redoare articulară.  Fractura policelui cunoscută ca fractura Bennett, este o fractură a metacarpului (capătul distal) cu dizlocare carpometacarpiană.  Fractura scafoidului este cea mai frecventă fractură a oaselor carpului.

49 | P a g e

Fracturile localizate la încheietura mâinii se vor imobiliza fără tracțiune, pe o atelă cu fașǎ, care trebuie mulată pe forma încheieturii și a mâinii.

Fracturile oaselor mâinii (carp, metacarp, falange) sânt imobilizate pe atele aşezate pe faţa palmară a segmentului, întinzându-se de la jumătatea antebraţului până în vârful degetelor.

Obligatoriu, în toate imobilizările, degetele mâinii vor fi lăsate libere, pentru a se putea constata mobilitatea lor, precum şi temperatura locală; în toate fracturile membrului superior va fi cercetat pulsul la artera radială. Acolo unde mâna este rece şi nu se pot face mişcări active ale degetelor, există posibilitatea unor leziuni vasculo-nervoase.

Mişcările brutale din timpul imobilizării pot accentua sau definitiva aceste leziuni.

Fracturile oaselor mâinii se imobilizează pe faţa palmară de la cot la degete. Dacă degetele sunt zdrobite, se aşează pansament moale între degete.

Mâna se fixează pe o atelă, membrul superior fiind flectat în articulaţia cotului sub unghi drept şi menţinut în această poziţie cu ajutorul unei faşe sau prin atârnarea într-o pânză triunghiulară.

50 | P a g e

Fracturile membrului inferior Femurul poate fi rupt ȋn orice loc pe lungimea sa. Fracturile capătului superior al femurului (gâtul, colul femurului) sunt calificate ca fracturi de șold și apar, cel mai frecvent, la persoanele mai vârstnice.

FRACTURILE FEMURULUI Se produc prin traumatism direct sau indirect. Fracturile pe lungimea femurului (diafizei) sunt uşor de diagnosticat din cauza scurtării coapsei, deformării marcate şi a durerii intense.

Asemenea fracturi sunt cauzate de o forţă mare.

Pentru imobilizare se folosesc două atele inegale. Atela mai lungă se aplică pe faţa laterală externă a membrului inferior şi se întinde de deasupra oaselor bazinului până la călcâi.

Atela mai scurtă se aplică pe partea internă şi se întinde de la regiunea inghinală până la călcâi.

Fracturile de femur se mai pot imobiliza cu o atelă posterioară, cu o atelă Cramer sau altă atelă improvizată.

51 | P a g e

Cele 2 atele se fixează cu faşe sau curele de trunchi, astfel încât să se asigure o imobilizare completă a membrului inferior afectat.

În zona genunchiului pot apărea fracturi la capătul distal (inferior) al femurului, la capătul proximal (superior) al tibiei sau la rotulă. Astfel de fracturi se produc de obicei prin aplicarea directă a forţei dar şi contracţiile musculare puternice pot determina fracturarea rotulei.

Fractura de rotulă se produce prin cădere în genunchi, se imobilizează în atele posterioare. Există o deformare marcată a genunchiului şi durere severă, compresia arterei principale a gambei poate diminua circulaţia sângelui la gambă şi laba piciorului.

Fracturile genunchiului se imobilizează cu ajutorul unei singure atele care se întinde de la porţiunea superioară a coapsei până la călcâi. Cand femurul este fracturat în apropierea genunchiului imobilizarea se poate realiza folosind o singură atelă trecută prin partea din spate a membrului din regiunea fesieră până la călcâi. La imobilizarea genunchiului, care nu poate fi imobilizat în poziţie dreaptă, se folosesc perne sau pături.

52 | P a g e

Primul ajutor pentru fracturi ȋn zona genunchiului implicǎ urmatoarele manevre:  Sprijiniți piciorul rǎnit, realiniindu-l cu grijǎ, numai ȋn mǎsura ȋn care nu accentuați durerea.  Nu utilizați tractiunea.  Imobilizați piciorul pe o atelǎ suficient de lungǎ pentru a se ȋntinde de la bazin pȃnǎ dincolo de cǎlcȃi, cu ȋnfǎșare sub scobiturile naturale la genunchi și gleznǎ.  Asigurați atela cu bandaje de forma cifrei 8 ȋn jurul șoldurilor și la capǎtul superior al atelei și un bandaj lat ȋn jurul gambei și atelei.  Sprijiniți membrul cu atela ȋntr-o pozitie ușor ridicatǎ.  Controlați circulația sȃngelui la laba piciorului.

FRACTURILE DE TIBIE/PERONEU Fracturi de gambă implicând unul sau ambele oase, se întâlnesc frecvent în sport dar ele se pot produce şi la locul de muncă. Fracturile capetelor distale (inferioare) ale acestor oase pot fi confundate cu glezna luxată.

Fracturarea tibiei se poate produce fie prin traumatism indirect ce torsionează osul sau îl îndoaie până când acesta se rupe, fie prin lovitura directă şi violentă ce are de multe ori ca efect expunerea acestuia la exteriorul pielii (fractura deschisă de tibie).

Tibia, al doilea os ca mărime al scheletului uman, se articulează în extremitatea superioară cu femurul formând platoul tibial, componentă a articulaţiei genunchiului. În extremitatea inferioară, tibia se articulează cu astragalul şi peroneul, componente ale articulatiei gleznei. În funcţie de specificul accidentului, tibia se poate fractura atât de-a lungul osului (diafizei), cât şi în părţile extreme (fractura de maleolă / fractura platoului tibial). Fractura de tibie poate fi însoţită de fractura peroneului, leziune ce este frecvent deschisă şi cunoscută sub numele de fractură de tibie şi peroneu.

De asemenea, acest tip de fractură poate fi însoţită şi de leziuni precum ruptura ligamentului colateral extern sau ruptura tendonului bicepsului femural.

Fractura de tibie poate aparea în 3 zone: în treimea inferioară cu sau fără afectarea articulaţiei gleznei, izolat sau împreună cu fractura de peroneu, în segmentul de mijloc (diafiză) al osului, sau în treimea superioară, respectiv zona platoului tibial. Gravitatea fracturilor de tibie depind de gradul impactului, respectiv de forţa aplicată ce cauzează ruptura. În plus faţă de semnele şi simptomele generale, la fracturile gambei pot apărea deformări accentuate, strâmbarea sau rotirea gambei.

53 | P a g e

Fracturile gambei sunt foarte frecvente iar imobilizarea poate fi facută cu orice tip de atelă.

Membrele inferioare pot fi imobilizate membru la membru. Pentru imobilizare este necesar de exclus mişcările în articulaţiile gambei, genunchiului şi ale şoldului. Pentru aceasta se folosesc câteva atele de sârmă sau placaj: două atele se leagă împreună ca să cuprindă porţiunea de la fosa axilară până la talpă, fiind îndoite sub un unghi drept. Lungimea atelei a doua, trebuie să fie de la pliul fesier până la vârful degetelor piciorului; ea, de asemenea, se îndoaie sub un unghi drept. Pe suprafaţa medială a femurului se aplică încă o atelă de la perineu până la talpă.

Fracturile oaselor gambei se pot imobiliza şi cu atelă posterioară sau laterală ce se întinde de la pliul fesier și până la vârful degetelor piciorului respectiv.

Se folosesc 2 atele lungi care se fixează lateral şi medial, de la laba piciorului până în partea superioară a femurului.

54 | P a g e

Imobilizarea cu atelă ''naturală'' - Dacă piciorul valid este utilizat ca atelă, se poziţionează la început bandajele sub piciorul rănit, apoi se aşează faşă de-a lungul piciorului. Se aduce piciorul valid lânga cel rǎnit și se ȋnfașǎ ambele picioare ȋmpreunǎ.

Imobilizarea cu douǎ atele - Ȋn acest caz imobilizarea persoanei trebuie sǎ fie realizatǎ cu atele pe ambele laturi ale piciorului rǎnit, astfel:  Liniștiți victima și sprijiniți piciorul, aplicȃnd și menținȃnd tracțiunea pȃnǎ la imobilizarea completǎ.  Plasați cinci bandaje sub picior, utilizȃnd scobiturile naturale de la genunchi și gleznǎ.

Lǎrgiți bandajele ȋn poziția de la coapsǎ, genunchi și gleznǎ și strȃngeți bandajele mai sus și mai jos de locul fracturii.  Plasați feși de-a lungul piciorului pentru a umple golurile naturale de la genunchi și gleznǎ.  Asigurați atelele pe ambele laturi ale piciorului cu bandaje la coapsǎ și gleznǎ, ȋn vecinǎtatea genunchiului și, ȋn fine, mai sus și mai jos de fracturǎ.

1) NU se va ȋncerca reducerea fracturii (repunerea ȋn poziție normalǎ a fragmentelor osoase) ȋn cazul fracturilor cu deplasare: aceasta ar putea provoca leziuni suplimentare, vasculare sau nervoase.

2) Se va limita la minim manevrarea zonei cu fracturǎ ȋnainte de imobilizare: dacǎ este nevoie de scoaterea hainelor acestea se vor tǎia.

55 | P a g e

FRACTURA GLEZNEI Semnificǎ faptul cǎ unul sau mai multe oase care alcǎtuiesc articulația gleznei se fractureazǎ. De asemeni, este posibil ca pe lȃngǎ aceste fracturi, sǎ existe și rupturi asociate ale ligamentelor.

Pot fi produse printr-o loviturǎ violentǎ sau o rotire puternicǎ și pot implica tibia sau peroneul sau ambele oase. O fracturǎ la gleznǎ poate fi confundatǎ cu o luxație. Sunt prezente durerea, umflarea și deformarea zonei. O regulǎ simplǎ: cu cȃt sunt mai multe oase fracturate la nivelul gleznei, cu atȃt instabilitatea articularǎ este mai mare și fractura este mai gravǎ.

O fracturǎ de gleznǎ poate varia de la o simplǎ fisurǎ osoasǎ (fracturǎ fǎrǎ deplasare), care poate sǎ nu impiedice bolnavul sǎ meargǎ pe piciorul fracturat, pȃnǎ la fracturi complexe, severe, care fac imposibil mersul ȋnainte de trei luni dupǎ ȋnceperea tratamentului.

Mecanism: cǎdere prin rǎsucire, rotație, cǎderi de la ȋnǎlțime, accidente rutiere etc.

Deoarece o entorsǎ severǎ de gleznǎ poate avea aceleași simptome ca și o fracturǎ de gleznǎ, orice traumatism al gleznei prezintǎ suspiciunea unei fracturi, și pacientul trebuie examinat de cǎtre un medic. Simptomele cele mai frecvente ale unei fracturi de gleznǎ sunt:  Durere imediatǎ și severǎ;  Mǎrirea de volum difuzǎ;  Durerea la palpare;  Imposibilitatea mersului cu sprijin pe picior;  Deformarea gleznei (uneori articulația se subluxeazǎ).

Examenul clinic la locul accidentului trebuie să stabiliească în primul rând dacă este vorba de o fractură închisă sau deschisă. Menționăm acest fapt datorită numarului crescut de fracturi deschise ale membrelor inferioare (gambă, gleznă, femur) întâlnit în accidentele de automobil. De asemenea trebuie decelate de urgență complicațiile vasculare asociate uneori fracturilor membrelor inferioare.

Diagnostic Ȋn afara examenului clinic, radiografiile sunt cea mai frecventǎ investigație folositǎ. Uneori, poate fi necesar un examen Computer Tomograf (CT) pentru a preciza mai exact tipul fracturii. Pentru unele fracturi, examenul RMN este efectuat ȋn vederea evaluǎrii ligamentelor.

56 | P a g e

Leziunile „scoabei” (sau „pensei” sau „mortezei”) tibioperoniere pot afecta ȋn diferite grade funcţiile principale ale gleznei: stabilitatea şi mobilitatea articulară. Gravitatea lor se explică prin dereglarea funcţiilor articulaţiei tibiotarsiene ca urmare și a celor mai mici imperfecţiuni ale acestui sistem.

Articulația („Scoaba”) tibio-peronieră este formată din: maleola tibială, plafonul tibial şi maleola peronieră. Tibia și peroneul sunt unite distal printr-o sinartroză, cu un ligament anterior, unul posterior şi unul „intern” (prelungire a membranei interosoase). Astfel se formează o „scoabă” suplă ce se adaptează dimensiunilor „scripetuluî” astragalian, mai voluminos în partea sa anterioară. De asemenea, cele două maleole sunt unite de astragal şi calcaneu printr-un sistem de ligamente grupate în ligamentul colateral extern şi ligamentul colateral intern sau deltoidian.

Glezna are mișcǎri de flexie şi extensie. Mişcările anormale la nivelul său sunt complexe şi sunt clasificate după predominenţa uneia din ele, adoptând clasificarea anglo-saxonă: inversiunea constă în supinaţie asociată cu adducţie, iar eversiunea în pronaţie asociată cu rotație externă.

Prin inversiune, piciorul basculează în jurul unui ax antero-posterior, marginea sa internă se ridică, iar planta priveşte medial (rotaţie internă), în primul moment va fi întins ligamentul colateral extern peronier, iar dacă se va rupe parțial sau complet, va duce la o entorsă de diferite grade. Dar ȋn majoritatea cazurilor cedează maleola externă, care este fracturată prin smulgere. Ȋn acest caz apare o fractură unimaleolară, de regulă fără deplasare.

Dacă traumatismul continuă, astragalul eliberat în partea sa externă va împinge maleola internă şi o va detaşa în totalitate după un traiect oblic, realizând fractura bimaleolară. Poate surveni însă şi o deplasare medială a astragalului, deci o fractură bimaleolară cu subluxaţie internă, leziune mult mai gravă, deoarece implică şi leziuni ligamentare şi capsulare importante care necesită un tratament mai complex. Ȋn caz că traumatismul continuă şi după provocarea fracturii bimaleolare, astragalul are tendinţa de a se aşeza transversal, apasă pe marginea posterioară a pilonului tibial, provocând fracturarea acestuia, în acest caz, va rezulta o fractură bimaleolară şi marginală posterioară sau o fractură „trimaleolară” (asimilând marginea posterioară a pilonului tibiat cu o a treia maleolă). Leziunea este mult mai gravă, fiind însoţită de rupturi ligamentare şi capsulare. Ele pot fi evidenţiate adeseori prin radiografii simple, de faţă şi profil; uneori este însă nevoie de un examen radiologic suplimentar. Dacă traumatismul continuă, astragalul eliberat în partea sa medială, apasă pe maleola externă provocând şi fractura personeului. Va rezulta o fractură bimaleolară cu sau fără deplasare.

Fractura de peroneu se poate produce, în principiu, ȋn trei zone diferite şi în funcţie de asocierea cu fractura de maleolă tibialǎ pot rezulta trei leziuni deosebite: a) Dacă peroneul se fracturează la nivelul bazei maleolei sale; b) Când peroneul se fracturează mai sus, la cca. 7-8 cm de vârful maleolei; c) Când fractura de peroneu se produce la nivelul colului peroneului se va numi fractură tip Maisonneuve.

57 | P a g e

Tratamentul este ortopedic sau chiar chirurgical după situaţie.

De câte ori este posibil, se va face un tratament conservator (ortopedic) – reducerea ortopedică şi imobilizarea.  Pentru fracturile unimaleolare, de regulă fără deplasare, este suficientă imobilizarea într-o cizmă gipsată de mers, sub genunchi timp de 4-6 săptămâni. Se permite sprijinul pe membrul fracturat la 2 săptămâni de la accident.  Pentru fracturile bimaleolare, adeseori tot fără deplasare, se aplică o cizmă gipsată de mers sub genunchi pentru 6-8 săptămâni şi se permite sprijinul pe membrul fracturat la 34 săptămâni de la accident.  Pentru fracturile trimaleolare şi fracturile uni sau bimaleolare cu subluxaţii, tratamentul este mult mai nuanţat. După reducerea ortopedică, se face o imobilizare în cizmă gipsată peste genunchi, femuro-podală timp de 3 săptămâni, apoi sub genunchi până la 8 sǎptǎmȃni, iar sprijinul pe membrul inferior se permite după 6 săptămâni de la imobilizare - timp necesar pentru refacerea formaţiunilor fibroase (capsulare şi ligamentare). Reducerea fracturii trimaleolare cu subluxație posterioară se face prin metoda de „scoatere a cizmei” iar imobilizarea se va face cu piciorul în poziţie de „talus” (flexie dorsală), în primele 3 săptămâni, iar apoi în poziţie de unghi drept (90°) faţă de gambă. După imobilizare, se va face control radiografic la 5, 10 şi 15 zile pentru a se verifica menţinerea reducerii (fracturi cu deplasare sau subluxaţie). Dacă se produc deplasări sub aparatul gipsat, se reia reducerea sau se trece la tratamentul chirurgical.

Este necesar ca accidentații cu fracturi deschise să ajungă cât mai rapid într-un serviciu de ortopedie – traumatologie, iar cel cu complicații vasculare să fie transportați de urgență la primul serviciu de chirurgie vasculară.

Ȋn caz de nesiguranțǎ tratați traumatismul ca pe o fracturǎ!!!

Pentru a acorda primul ajutor ȋn cazul unui traumatism al gleznei procedați astfel:  Imobilizați glezna cu o pernǎ sau cu o pǎturǎ micǎ bine fixatǎ.  Pentru a ajuta la reducerea umflǎturii, puneți o compresǎ rece sau o pungǎ cu gheațǎ.  Ȋncǎlțǎmintea poate ajuta la imobilizarea gleznei, dar slǎbiți șireturile, pentru a preveni constricția vaselor de sȃnge ca rezultat al umflǎrii care apare ȋn aceste situații.  Dacǎ rǎnile gleznei necesitǎ pansamente, ȋndepǎrtați ȋncǎlțǎmintea.

58 | P a g e

Fractura oaselor labei piciorului: se folosesc 3 atele, una sub talpǎ și 2 de o parte și de alta a gambei, care se fixeazǎ cu tifon pentru a imobiliza talpa ȋn poziție normalǎ (unghi de 90 de grade ȋntre gambǎ și talpǎ). Actionați astfel:  Dacǎ sunt prezente rǎni, ȋndepǎrtați ȋncǎlțǎmintea, pentru a permite aplicarea pansamentelor și a bandajelor.  Daca nu exista rǎni, lǎsați ȋncǎlțǎmintea pe picior pentru a contribui la imobilizare, dar slǎbiți șireturile, pentru a evita vasoconstricția cauzatǎ de umflarea zonei.  Imobilizați laba piciorului folosind o atelǎ ȋnfǎșatǎ, o perna micǎ, o pǎturǎ strȃnsǎ ȋn jurul labei sau ȋncǎlțǎmintea, asiguratǎ cu bandaje.  Asigurați atela sau ȋncǎlțǎmintea cu un bandaj ȋn forma cifrei 8 dupǎ cum urmeazǎ: plasați centrul unui bandaj lat pe talpǎ; traversați scobitura piciorului și purtați capetele prin spatele gleznei, apoi treceți-le peste scobitura labei și ȋnapoi pe sub talpa ghetei; legați capetele peste atelǎ sau peste talpa ghetei.  Ridicați laba piciorului la 15-30 cm și sprijiniți-o ȋntr-o poziție confortabilǎ.  Transportați victima la spital pe targǎ.

Fracturile degetelor piciorului se imobilizeazǎ legȃnd degetul accidentat de un deget vecin sǎnǎtos.

59 | P a g e

Mobilizarea și transportul politraumatizatului Cuprinde totalitatea manevrelor care se executǎ de la scoaterea victimei de la locul accidentului pȃnǎ la așezarea sa pe un pat de spital. Se face numai dupǎ ce s-au acordat primele mǎsuri de prim ajutor: stabilizarea funcțiilor cardio-vasculare, oprirea hemoragiilor, imobilizarea zonelor de fracturǎ, pansarea plǎgilor etc. Ȋn cazul ȋn care sunt mai multe victime se va face triajul acestora ȋn funcție de gravitatea leziunilor și de necesitatea unor acte medicale urgente.

Mijloacele de transport ale pacienților joacǎ un rol important ȋn îngrijirea specificǎ a pacienților, transportul fiind parte integrantǎ din atitudinea terapeuticǎ adoptatǎ fațǎ de aceştia.

Criteriile dupǎ care se aleg mijloacele de transport sunt:  tipul situației clinice (medical sau traumǎ);  profilul şi complexitatea leziunilor;  spațiul de lucru, posibilitatea de a improviza anumite tipuri de tǎrgi;  calitatea drumului de acces;  necesitatea de a se adopta anumite poziții particulare de transport;  necesitatea de a decide în situația accidentelor cu victime multiple.

Degajarea pacientului traumatizat – Atenție la siguranța salvatorilor!!!

La locul accidentului se face doar ȋn scopul prevenirii pericolului iminent care poate sǎ aparǎ.

Triajul victimelor A. Capacitatea de asigurare a asistenţei medicale e depăşită  se tratează primii cei care au cele mai mari şanse de supravieţuire;  cei care necesitǎ timpul cel mai scurt şi personal puţin.

B. Capacitatea nu este depăşită  se tratează primii, cei cu multiple leziuni şi cu funcţii vitale ameninţate.

Urmǎtoarele situații pot impune degajarea pacientului:  pacientul se aflǎ ȋntr-o ȋncǎpere cu fum sau foc;  pacientul se aflǎ ȋntr-o mașinǎ instabilǎ, ce urmeazǎ a se rǎsturna;  pacientul se aflǎ ȋntr-o mașinǎ cu pericol iminent de explozie.

60 | P a g e

Ȋnainte de a ȋncepe degajarea victimei se verificǎ sǎ nu fie prinse picioarele pacientului de pedale, se desface centura de siguranțǎ.

Ridicarea şi transportul incorect fără asumarea responsabilității sănătății şi vieții celui în cauză, poate agrava durerea, hemoragia, fractura, afecțiunea, leziunea respective!!!

Salvatorul introduce o mȃnǎ sub brațul victimei și va menține capul ȋn ax, iar cealaltǎ mȃnǎ se introduce prin spatele victimei, se agațǎ de cureaua victimei și cu mișcǎri ușoare se ȋncearcǎ scoaterea ei din autoturism, avȃnd permanent grija de menținere a capului imobilizat de umǎrul salvatorului.

Odata scoasǎ din mașinǎ, așezarea victimei pe sol impune de asemenea respectarea anumitor reguli cu foarte mare strictețe și anume: capul va fi menținut ȋn permanențǎ ȋn ax. Ȋn cazul ȋn care victima este gasitǎ culcatǎ pe burtǎ, examinarea nu se poate face decât după aşezarea ei în decubit dorsal (culcatǎ pe spate). Pentru acest lucru este nevoie de minimum trei persoane. Unul dintre salvatori se aşează la capul victimei, îl v-a pune în ax şi îl v-a imobiliza comandând întreaga operaţiune de întoarcere. Ceilalţi salvatori se vor aşeza lateral de victimǎ, cât mai aproape de ea, ridicând braţul dinspre salvatori în sus, lângă capul victimei. La comanda celui aflat la cap, toţi salvatorii vor efectua întoarcerea în acelaşi timp, menţinând în permanenţă coloana pacientului în ax.

61 | P a g e

O dată aşezat pe spate se poate efectua examinarea primară şi secundară a pacientului iar pentru transport se poate folosi targa metalică, de lemn sau vacuum sau altǎ targǎ improvizatǎ.

Tipuri de tărgi folosite: targa metalică (cu lopeți), targa de coloană tip Baxtrap şi targa vacuum. La nevoie, poate fi improvizatǎ o targǎ din crengi, bețe, schiuri, scȃnduri cu haine, cearșafuri, plapume, pȃnzǎ etc. Cel mai simplu, se confecționeaza din 2 bare de lemn pe care se ȋnfǎșoarǎ un pled care se fixeazǎ apoi cu ace de siguranțǎ sau trecȃnd barele de lemn printr-o hainǎ ȋncheiatǎ.

Transportul cu targa este preferabil să fie folosit chiar dacă la prima vedere starea accidentatului nu pare să fie îngrijorătoare!!!

Așezarea pacientului pe targǎ necesitǎ, ȋn mod ideal 4 persoane: unul care imobilizeazǎ capul victimei, alți 2 care susțin trunchiul și membrele inferioare și al 4-lea care ȋmpinge targa sub victimǎ cȃnd ceilalți 3 ȋntorc victima lateral. Poziția pe targǎ a victimei, trebuie sǎ previnǎ apariția unor noi leziuni sau complicații. Apucarea victimei și asezarea pe targǎ trebuie sǎ se facǎ ȋn așa fel ȋncȃt sǎ nu flecteze corpul, pǎstrȃnd poziția dreaptǎ pe cȃt posibil.

62 | P a g e

Acest transport cu targa este obligatoriu în cazul fracturilor de coloană vertebrală.

Pacienții inconștienți sau cu traume cerebrale, se vor transporta culcați pe o parte, pentru a preveni asfixia prin cǎderea limbii sau vomǎ.

Pentru transportarea accidentaților pe distanțe mai mici se poate proceda ȋn mai multe feluri, dupǎ cum este vorba despre o singurǎ persoanǎ care ajutǎ un accidentat sau de mai multe.

Accidentații care nu pot umbla pot fi transportați ȋn brate, ȋn spate sau pe umeri. Accidentatul care poate umbla va fi transportat fǎrǎ sprijinire, așezȃndu-ne de partea rǎnitǎ, ducȃnd mȃna și brațul accidentatului peste umǎrul nostru și sprijinindu-l cu brațul de spate pentru a-l menține ȋn echilibru.

Transportul cu brancardul sau targa standard ori targǎ improvizatǎ se poate face de 2 sau 4 salvatori.  Transportul pacientului cu targa de cǎtre două persoane - pe lângă forța membrelor superioare pot fi asigurate şi prin folosirea unor chingi sau cordoane, legate de barele tărgii şi trecut apoi după gâtul salvatorilor. În acest fel greutatea tărgii se repartizează pe tot corpul iar mersul poate fi mai uniform.  În cazul în care mai există doi salvatori disponibili, aceştia pot susține targa de barele de la extremități pe părțile laterale către mijlocul ei. Trebuie sǎ ȋnainteze cȃt mai lin, purtȃnd ȋntodeauna brancarda cu capul victimei ȋnainte. Ȋn cazul ȋn care trebuie sǎ treacǎ peste obstacole sau sǎ urce pante, brancarda trebuie menținutǎ ȋn poziție orizontalǎ.

Ridicarea de la locul accidentului şi poziționarea pe targă sau alt suport improvizat, a unei persoane suspecte de leziuni la nivelul coloanei vertebrale se poate realiza astfel:  din lateral, după procedeul „cules”, cu ajutorul a trei persoane;  de sus, după procedeul „punții olandeze”, cu ajutorul a patru persoane;  prin procedeul „mâinilor alternante”, cu ajutorul a patru sau mai multor persoane. În cadrul procedeului „cules” toți cei trei salvatori se aşează de aceeaşi parte a victimei, care se află culcată la sol alături de targă. Mişcarea se execută în 3 timpi iar comenzile se dau cel mai adesea de cel care are mai multă experiență în astfel de situații şi care va ocupa prima poziție, aceea de la nivelul capului şi gâtului: la comanda „pe locuri”, toți trei sunt în picioare şi reperează vizual zonele care îi revin pentru a fi mobilizate; la comanda „apucați”, cei trei iau poziția stând pe un genunchi, şi primul susține cu cele două mâini capul, gâtul şi umerii accidentatului, al doilea, zona dorsală, lombară şi bazinul, iar al treilea coapsele şi gambele, evident partea posterioară a acestora; la comanda „ridicați”, toți trei în acelaşi timp vor ridica pe cel accidentat, vor face un pas mic şi apoi îl aşează pe targă.

63 | P a g e

Procedeul de ridicare numit „puntea olandeză” se execută astfel: la comanda „pe locuri”, trei salvatori se vor poziționa cu un picior de o parte şi de alta a accidentatului sau în „punte” peste victimă; la comanda „apucați”, toți trei se apleacă şi apucă victima, primul de la nivelul capului, gâtului şi umerilor, al doilea de antebraț şi bazin iar al treilea de genunchi; la comanda „ridicați”, toți trei ridică simultan accidentatul, fapt ce menține rigiditatea segmentului format din cap – gât – torace – bazin. În acest timp, un al patrulea salvator introduce targa ca un „sertar” între picioarele celor trei salvatori şi deci sub victimă; la comanda „coborâți” cei trei salvatori se sincronizează astfel încât să coboare simultan accidentatul în siguranță pe targă apoi să-şi elibereze mâinile.

Atunci când se utilizează procedeul „mâinilor alternante”, salvatorii pot fi în număr de patru sau cinci şi vor ridica pe cel accidentat de la sol folosind mâinile alternate, astfel: în situația în care sunt 4 salvatori, doi dintre ei vor sta de o parte a accidentatului, doi pe partea cealaltă. Poziția este aceea de „cavaler servant” iar mâinile începând de la cap vor fi:o mână a unui salvator de o parte a accidentatului, următoarea a unui salvator de cealaltă parte a accidentatului şi tot aşa. În continuare punctele cheie ce vor trebui asigurate sunt capul şi gâtul, regiunea dorsală, lombară şi bazinul şi de asemenea membrele inferioare. Ȋn situația în care sunt disponibili 5 salvatori, poziția celor patru salvatori se păstrează, iar a cincilea va asigura temeinic zona capului, gâtului şi a umerilor şi de asemenea va fi cel care comandă ridicarea accidentatului. Și în acest caz ridicarea va păstra aceleaşi reguli.

Aplicarea bordului prin ridicarea pacientului este o metodǎ care poate fi efectuatǎ dacǎ nu exista suficient spațiu pentru a efectua manevra descris anterior. Și pentru aceastǎ metodǎ este nevoie de cinci persoane: o persoanǎ la cap şi gât, una la umeri şi torace, una la bazin şi coapse, una la picioare şi o persoanǎ pentru a introduce bordul sub pacient dupǎ ce primele patru persoane au ridicat pacientul 5-10 cm de la sol. Partea cea mai grea a acestei metode este coordonarea ridicǎrii pacientului. Aceasta metodǎ este folositǎ în special în situațiile în care victima este gǎsitǎ sub maşinǎ sau obiecte greu de înlǎturat.

Un salvator imobilizeazǎ coloana cervicalǎ, iar celǎlalt salvator aşeazǎ bordul în prelungirea victimei. Se aşeazǎ materialul folosit pentru extragerea victimei, iar la comanda celui aflat la cap, încetul cu încetul,victima va fi extrasǎ şi aşezatǎ pe bord.

O altǎ variantǎ constǎ din ridicarea pacientului de cei patru salvatori, ridicare efectuatǎ la comanda celui care fixeazǎ capul victimei. Salvatorii îşi vor introduce mâinile sub pacient cu palma orientatǎ în sus, ei fiind aşezați la acelaşi nivel descris mai sus. Bordul este aşezat tot lateral, în partea opusǎ salvatorilor. La comanda celui aflat la capul pacientului, se ridicǎ victima şi se aşeazǎ pe bord, fǎrǎ ca aceasta sǎ fie mişcatǎ.

Aceastǎ variantǎ este recomandatǎ a fi utilizatǎ în special la copii şi mai puțin la adulți. Chiar în prezența a patru salvatori este greu sǎ ridici şi sǎ menții un adult pe antebrațe.

64 | P a g e

În transportul accidentaților, există principii de bază cărora, indiferent de situația creată, trebuie să ne subordonăm şi anume: capul victimei va fi aşezat întotdeauna către direcția de deplasare pentru a putea fi permanent supravegheat de salvatori; indiferent de obstacolele întâlnite în cale, trebuie menținută poziția orizontală a tărgii; deplasarea trebuie să fie uniformă şi fără grabă, pentru ca targa să nu se balanseze; cei doi salvatori care conduc targa trebuie să facă pasul invers unul față de celălalt, unul porneşte cu stângul celălalt cu dreptul; în situațiile în care se urcă scări sau pante se va evita înclinarea tărgii.

Pentru aceasta salvatorul din față va coborî targa, iar cel din spate o va ridica astfel încât targa să rămână în permanență la o poziție orizontală; în situațiile în care se coboară scări sau pante, manevra se face invers; în situațiile în care echipa coboară pe pantă lungă este preferabil ca victima să se afle cu picioarele înainte. În acest fel pe perioada coborârii, accidentatul nu mai riscă să fie menținut timp îndelungat cu capul sub nivelul corpului, poziție inconfortabilă pentru starea lui de sănătate; pentru confortul accidentatului, cu atât mai mult când afară este frig, pacientul trebuie acoperit cu o pătură. Pătura se aşează inițial pe targă (înaintea aşezării accidentatului) oblic față de axul tărgii astfel încât să rămână în exces şi să poată acoperi accidentatul; aşezarea tărgii în ambulanță se face prin uşa din spate, accidentatul fiind introdus cu capul înainte.

Tehnicile de transport fără targă pot fi folosite numai atunci când starea generală a accidentatului este bună. Aceste tehnici se aplică în situațiile în care extremitățile inferioare ale corpului sunt invalide şi când victima trebuie deplasată prin spații înguste sau dificil de deplasat unde targa nu poate fi introdusă şi transportul se desfăşoară cu dificultate. Tehnicile de transport fără targă sunt:  susținerea de către o singură persoană a accidentatului;  susținerea de către două persoane a accidentatului.

1) Susținerea de către o singură persoană a accidentatului se realizează prin purtarea acesteia pe brațe dacă greutatea acestuia o permite şi forța celui care face transportul este pe măsură. Una dintre condiții ar fi menținerea membrului inferior traumatizat spre exterior pentru a nu răni sau jena leziunea produsă.

2) În situația în care acest lucru nu se poate realiza, transportul mai poate fi executat şi prin purtarea pe umăr, ceea ce permite salvatorului să se poată ajuta de trecerea printre anumite obstacole, urcarea sau coborârea scărilor.

3) O ultimă variantă a transportului unui accidentat de către o singură persoană ar fi aceea a susținerii acestuia la nivelul trunchiului şi deplasarea accidentatului pe un singur picior.

65 | P a g e

Cȃnd existǎ mai multe persoane, transportarea accidentatului se poate efectua de cǎtre douǎ persoane pe brațe, pe un “scaun” format din trei sau patru mȃini sau cu ajutorul unui baston, al unei chingi sau benzi de pȃnzǎ.

Transportul efectuat de doi salvatori folosind metoda “scaunului” - se poate improviza un „scăunel” prin împreunarea a patru sau trei mâini care vor ajuta astfel la uşurarea acestui transport.

Metoda “scaunului” presupune ca cei doi salvatori sǎ ȋși foloseascǎ brațele și corpul pentru a forma un scaun pentru pacient. Cei doi salvatori ȋngenuncheazǎ de-o parte și de alta a pacientului, aproape de bazinul acestuia. Salvatorii ridicǎ pacientul ȋn poziție sezândǎ și ȋși unesc mâinile ȋn spatele pacientului. Apoi salvatorii ȋși pun o mânǎ sub genunchii pacientului și se prind de mâini. Dacǎ este posibil, pacientul ȋși pune mâinile ȋn jurul gâtului salvatorilor pentru a asigura un suport ȋn plus. Deși este nevoie de doi salvatori pentru aceastǎ metodǎ de transport, nu este necesar nici un fel de echipament.

66 | P a g e

Ȋn lipsa altor mijloace, victima poate fi transportatǎ:  ȋn brațe, ca pe un copil: salvatorul ține victima ȋn brațe, cu o mȃnǎ sprijinind-o de spate și cu alta sub genunchi;  ȋn spate: victima ținȃndu-se de umerii salvatorului, care o ține de membrele inferioare;  pe umeri: ȋn cazul victimelor inconștiente dar fǎrǎ fracturi cervicale;  de cǎtre doi salvatori: primul salvator ȋn spatele victimei o apucǎ de sub mȃini iar al doilea cu spatele la victimǎ o apucǎ de sub genunchi;  dacǎ victima este conștientǎ poate fi transportatǎ pe mȃinile ȋncleștate, a doi salvatori: aceștia se prind reciproc de mȃini, fiecare apucȃnd cu palma gȃtul mȃinii celuilalt, formȃnd astfel un fel de scaun pe care este așezatǎ victima care se va sprijini de umerii salvatorilor;  o victimǎ conștientǎ poate fi transportatǎ și așezȃnd-o pe un scaun care apoi este transportat de cǎtre 2 persoane;  pe o barǎ (bǎț): victima așezatǎ pe o pȃnzǎ rezistentǎ, ale cǎrei colțuri se leagǎ la capul și la picioarele victimei, ȋn timp ce o altǎ pȃnzǎ este trecutǎ pe sub trunchiul victimei și ȋnnodatǎ; se trece bara (bǎțul) pe sub cele 3 noduri și se transportǎ pe umerii a doi salvatori;  transportul accidentatului cu ajutorul unui baston;  transportul accidentatului cu ajutorul benzii de pȃnzǎ;  targǎ improvizatǎ din saci de pȃnzǎ.

67 | P a g e

MANEVRA RAUTEK Este utilizatǎ pentru transportul și ȋndepǎrtarea victimei de la locul accidentului. Se aplicǎ la pacienți aflați ȋn poziție culcatǎ sau șezȃnd.

Manevra Rautek aplicatǎ la pacientul culcat 1. Salvatorul se așeazǎ cu picioarele ușor depǎrtate la capul victimei care a fost gǎsitǎ sau așezatǎ ȋn decubit dorsal (a).

2. Se apleacǎ deasupra accidentatului cu brațele ȋntinse, prinde accidentatul de ceafǎ și printro singurǎ mișcare ȋl ridicǎ ȋn șezut, menținȃndu-l apoi ȋn aceastǎ poziție cu ajutorul mainilor (b).

3. Cu accidentatul ȋn poziție șezȃndǎ (prin sprijin pe genunchii salvatorului) se plaseazǎ un antebraț de-a curmezișul abdomenului superior pe care salvatorul ȋl prinde cu mȃinile trecute pe sub axilele acestuia, realizȃnd o prizǎ puternicǎ (c).

4. Salvatorul ȋși ȋndreaptǎ spatele, dar rǎmȃne cu genunchii flectați, trǎgȃnd ȋn acest fel accidentatul sprijinit pe coapsele sale; apoi se retrage cu pași mici ȋndepǎrtȃnd victima de locul accidentului (d ).

Manevra Rautek aplicatǎ la pacientul șezȃnd Se referǎ ȋn special la victimele accidentului de automobil. l. Se verificǎ dacǎ victima are sau nu membrele inferioare blocate sub bordul mașinii; dacǎ sunt blocate ȋncercǎm sǎ le eliberam. De asemenea desfacem sau secționǎm centura de siguranțǎ.

2. Salvatorul introduce o mȃnǎ pe la spatele accidentatului pȃnǎ la nivelul bazinului unde ȋl prinde de curea sau marginea pantalonului și ȋl roteazǎ pȃnǎ cȃnd ȋl aduce cu spatele ȋn fața sa (a și b).

3. Ȋn continuare se aplicǎ punctele 3 și 4 de la manevra Rautek cu victima ȋn poziție culcatǎ (c si d). Ȋn ambele situații capul, gȃtul și trunchiul trebuie mobilizate ȋn bloc, date fiind posibilele asocieri cu leziuni ale coloanei și riscul secționǎrii mǎduvei spinǎrii. Ȋn cazul ȋn care suspicionǎm o fracturǎ a coloanei cervicale aplicarea manevrei Rautek va fi precedatǎ de instituirea unui guler cervical de tip „minerva”. Cu ajutorul manevrei Rautek poate fi transportat orice pacient, indiferent de greutate, cu condiția respectǎrii corecte a timpilor descriși.

68 | P a g e

Pozitionarea și transportul de la locul accidentului reprezintǎ mǎsuri de prim ajutor de mare importanțǎ mai ales cȃnd victima este amenințatǎ de un pericol pe care nu-l poate evita (pierderea conștienței, obstrucția cǎilor aeriene, plǎgi grave etc.).

De modul ȋn care se realizeazǎ poziționarea și transportul bolnavului depinde uneori evoluția sa ulterioarǎ, ceea ce presupune cunoașterea unor manevre specifice.

Poziții particulare de transport  semişezând cu toracele ridicat - insuficiențǎ respiratorie acutǎ;  semişezând, cu toracele ridicat şi membrele inferioare coborâte sub planul trunchiului edemul pulmonar acut;  Trendelenburg, culcat pe un plan oblic cu membrele inferioare mai sus decât capul pacientul în şoc;  culcat pe partea bolnavă - pacientul cu afectare pleuroparietalǎ unilateralǎ;  decubit lateral în „pozitie de siguranţă” - pacientul comatos la care nu s-a protejat calea aeriană prin alte mijloace tehnice;  decubit dorsal, cu axarea perfectǎ a coloanei vertebrale - pacientul politraumatizat.

69 | P a g e

Pentru practica celor chemaţi să acorde primul ajutor în situaţii de dificultate sau accidente, sunt necesare noţiuni de anatomie şi fiziologie (modificări ale stării normale, ariile de elecţie pentru luarea pulsului, aplicarea unei staze corecte în caz de hemoragii, localizarea diferitelor organe etc.) necesare pentru a stabili un diagnostic obligatoriu în acordarea primului ajutor.

Transportul improvizat este rezervat exclusiv persoanelor cu leziuni uşoare, numai în condiții cu totul excepționale se poate indica şi transportul unor accidentați gravi cu mijloace improvizate. În condițiile actuale de organizare şi dotare a serviciilor de salvare, nimeni în afară de echipa medicală nu are dreptul de a dispune ridicarea şi transportul victimelor de la locul accidentului. Până la sosirea serviciului medical, salvatorul ocazional are menirea de a interveni cu promptitudine pentru combaterea cauzelor şi consecințelor accidentatului şi pentru înlăturarea factorilor de agravare.

Faptul că transportul de la locul accidentului până la cel mai apropiat serviciu medical nu depăşeşte în medie 15 – 20 min., nu poate constitui o justificare pentru neglijarea aplicării măsurilor de prim ajutor la locul accidentului sau în timpul transportului.

Este dovedit că nerespectarea regulilor de acordare a primului ajutor la locul accidentului, nesocotirea necesității transportului victimei cu ambulanța şi neaplicarea tratamentului necesar în aceste situații duce inexorabil la situația “de a ridica o persoană în stare de şoc, a transporta un muribund şi a preda la destinație un decedat”.

70 | P a g e

BIBLIOGRAFIE: 1) https://ro.scribd.com/doc/108846096/Urgente-Medico-Chirurgicale 2) http://www.scrigroup.com/sanatate/ASISTENTA-MEDICALA-DE-URGENTA95716.php 3) http://www.scritub.com/medicina/Primul-ajutor-medical-in-caz-d9218131212.php 4) http://experti.acasa.ro/sanatate-302/expertul-acasa-ro-dr-nazer-tarek-ai-cazut-pegheata-iata-ce-trebuie-sa-stii-205700.html#ixzz4WfR3FOUM 5) http://ovidiusmd.net/wp-content/uploads/2012/12/curs-electronic.pdf 6) http://www.sfatulmedicului.ro/Oase-si-articulatii--membrele-/cum-poate-fiidentificata-o-fracturai_8526 7) http://www.fractura.biz/Articole-Fractura/Generalitati-despre-fractura/ce-estefractura.html 8) http://www.kinetikmed.com/Tratamente-afectiuni/Tratamente-afectiunilocalizare-diversa/tratament-fractura.html 9) http://www.cursurimedicina.ro/files/ortopedie.pdf 10) http://www.sfatulmedicului.ro/Oase-si-articulatii--membrele-/cum-poate-fiidentificata-o-fracturai_8526 11) http://www.drumetiimontane.ro/ghid-montan/prim-ajutor/prim-ajutor

12) http://www.doctorortoped.ro/umar-si-brat/afectiuni/umar-si-brat/fractura-declavicula.html 13) http://www.umfiasi.ro/Rezidenti/suporturidecurs/Facultatea%20de%20Medicina/ORTOP EDIE%20-%20TRAUMATOLOGIE/07.FRACTURILE%20OMOPLATULUi.pdf _ 14) http://simphealth.com/ro/pages/1661274

15) http://www.esanatos.com/ghid-medical/traumatologie/Traumatologiabazinului84795.php 16) http://ovidiusmd.net/wp-content/uploads/2012/12/curs-electronic.pdf 17) http://www.i-medic.ro/boli/fractura-de-antebrat 18) http://www.spitalul-municipal-timisoara.ro/data_files/content/sectii/clinica-dechirurgie-generala-i/protocol-traumatologie-fracturi-humerus.pdf 19) http://www.clinicazetta.ro/ro/chirurgie-plastica/chirurgia-mainii/fracturilemainii.html 20) http://www.ortopedie-arcalife.ro/fractura-de-tibie.html 21) http://ortopediaonline.ro/content/view/63/50/ 22) http://www.lectiadeortopedie.ro/traumatologia-membrului-superior/fractura-deepifiza-distala-de-radius/ 23) http://www.saptamanamedicala.ro/articole/Fractura-de-epifiza-distala-radiusfractura-Pouteau-Colles-sau-fractura-de-pumn.html 24) https://www.scribd.com/doc/291923531/Ortopedie-Traumatologie-Si-Nursing 25) http://www.scritub.com/medicina/Primul-ajutor-medical-in-caz-d9218131212.php 26) https://www.scribd.com/doc/129583529/Mobilizarea-Si-Transportul-Pacientilor 71 | P a g e

27) https://books.google.ro/books?id=B1S3W-

GTwTgC&pg=PA109&lpg=PA109&dq=reducerea+durerii+in+fracturi&source= bl&ots=hHYT8mWgRv&sig=q9GhCyGjfJ2puU9T_oegJHApEkQ&hl=ro&sa=X &ved=0ahUKEwjxtdbkzNrRAhVB1ywKHfElDxA4WhDoAQgXMAA#v=onepa ge&q=reducerea%20durerii%20in%20fracturi&f=false 28) http://www.sjagiurgiu.ro/doc/Curs-de-asistenta-medicala-de-urgenta-apacientului-traumatizat.pdf 29) http://ortopedie.usmf.md/wpcontent/uploads/2014/07/CarteaOrtopedietraumatologie.pdf 30) http://www.romedicale.ro/fracturile-diafizare-ale-antebratului-658/ 31) http://www.fractura.biz/Articole-Fractura/Medicatia-in-fractura/medicatia-infracturi.html 32) http://cadredidactice.ub.ro/balinttatiana/files/2011/03/prim-ajutor-si-evaluaresomato-functionala-de-lucru.pdf 33) http://www.deltamed.ro/wp-content/uploads/2015/01/brosura-ro-2015.pdf 34) http://documents.tips/documents/imobilizarea-provizorie-si-definitiva.html 35) http://www.umfiasi.ro/Rezidenti/suporturidecurs/Facultatea%20de%20Medicina/ ORTOPEDIE%20%20TRAUMATOLOGIE/07.FRACTURILE%20OMOPLATULUi.pdf 36) http://www.consultatieortopedie.ro/servicii/traume-sau-fracturi/fracturi-gleznasau-picior/fractura-bimaleolara-de-glezna/ 37) https://www.scribd.com/doc/129583529/Mobilizarea-Si-Transportul-Pacientilor 38) https://centruelenadoamna.wordpress.com/2014/08/28/primul-ajutor-in-caz-defracturi/ 39) http://documents.tips/documents/imobilizarea-provizorie-si-definitiva.html 40) https://www.youtube.com/watch?v=RowjW6hefhI

72 | P a g e