Administratura armeana by Nor Ghiank

Cuprins Administratura Apostolică Armeană. Misiunea mechitaristă armeano-catolică din Regatul României (1918-1944) ........................................... 3 Fondarea Congregaţiei Mechitariste şi primele misiuni în Europa ..................................................... 4 Armenii catolici din Ţara Românească (secolele XVIII-XIX) ................................................................ 7 Comunităţile armeano-catolice înainte de ratificarea Concordatului ........................................ 11 Instituirea Administraturii Apostolice Armene ......................... 14 Comunităţiile armene din Regatul României după „arbitrajul” de la Viena .................................................. 18 Anexe ........................................................................................ 20 Note explicative ........................................................................ 25 Fotografii .................................................................................. 32

Foto coperta 1: Mechitar din Sabaste Foto coperta 4: Harta Gherlei, 1884

Administratura Apostolică Armeană Misiunea mechitaristă armeano-catolică din Regatul României (1918-1944) Drd. Marius Oanţă1 Deşi, din punct de vedere numeric, armenii catolici din Regatul României nu au reprezentat o comunitate însemnată, raportat la totalul populaţiei, au jucat un rol determinant în istoria zonei. Cel mai adesea omişi, surprinşi tangenţial, ori trataţi secvenţial în documentele vremii, alteori criticaţi din prisma apartenenţei lor religioase, nu au avut o poziţie privilegiată asemenea celor din Transilvania, şi doar retragerea din calea prigonitorilor turci a făcut ca să se stabilească pe teritoriul actual al ţării. Aici, ca şi în cazul altor comunităţi, condiţiile pentru practicarea cultului catolic erau mult mai prielnice decât în Imperiul Otoman. În absenţa preocupării istoriografiei noastre faţă de evoluţia acestei etnii şi minorităţi confesionale care, într-o majoritate covârşitoare prezintă istoria culturală, într-o cheie naţionalistă, omiţând vădit aportul minorităţilor, ne revine sarcina de a interpreta evenimentele istorice într-un mod aparte, consultând izvoarele edite în conexiune cu alte documente şi mărturii colaterale. Mai ales, datorită faptului că actele copiate odinioară de către Vladimir Ghika din arhiva Congregaţiei „De Propaganda Fide”, de la Roma, nu au putut fi identificate în colecţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, acolo unde au fost depozitate şi integrate fondului de documente orientale. Supliment Ararat

Fondarea Congregaţiei Mechitariste şi primele misiuni în Europa În anul 1914, apărea concomitent, la Roma şi Viena, volumul omagial Il servo din Dio Abatele Mechitar, fondatore dei pp. mechitaristi (padri armeni benedettini) di Venezia, di Vienna. Sua vita e suoi tempi, sub semnătura lui Minas Nurikhan, postulatorul cauzei de beatificare a călugărului armean, Mechitar din Sabaste. Lucrarea, ce se dorea a fi parte a procesului prin care Biserica Catolică urma să îl declare fericit pe fondatorul Ordinului Mechitarist, Peter Manuk (după numele său de botez, n.n), a fost înaintată, spre apreciere, Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. În paginile sale sunt enumerate meritele acestui corifeu al culturii şi spiritualităţii armene. Spirit ilustru şi vizionar, apărător al valorilor dobândite de la predecesorii săi, aplecat spre contemplaţie, totuşi un om al timpului său, Mechitar este prezentat drept un al doilea „luminător” după Grigore, apostolul şi evanghelizatorul Armeniei. La 5 aprilie 1705, Mechitar redactează o primă scrisoare pe care o trimite Sanctităţii Sale, papa Clement al XI-lea (1649-1721), anexând şi propunerea de constituţie a viitoarei comunităţi de viaţă consacrată, care va purta numele fondatorului2. Cu acest prilej, îl înştiinţează pe Suveranul Pontif şi despre istoria fondării primei case de clerici la Constantinopol. Totodată, încearcă o delimitare clară a istoriei propagării credinţei catolice, în spiritul înaintaşilor săi, Manuk/Mechitar exprimând şi scopul pentru care doreşte binecuvântarea Romei. Din momentul transmiterii epistolei, călugării reunesc documentele pentru obţinerea aprobării regulii respectivei congregaţii religioase. Din primele patru volume manuscrise, aflăm că armenii catolicii erau prezenţi, la anul 1710, în mai multe centre din Ungaria, la Belgrad 4

Administratura Apostolică Armeană

şi în Galiţia, toţi fiind plecaţi din Asia Mică3. Apreciind zelul apostolic al lui Mechitar, baronul Birov, guvernatorul Gherlei, îi invită pe mechitarişti ca, începând cu anul 1715, să predice în centrele armeneşti din Ungaria, dar şi în Elisabethopolis (azi Dumbrăveni, jud. Sibiu)4. În localitatea citată fiinţau 3.000 de familii de armeni prigoniţi în Moldova, care se stabiliseră aici în 1672, cu acordul principelui Mihail Apafi I şi cu angajamentul de a recunoaşte autoritatea împăratului şi de a devenii catolici5. La început, armenii, buni negustori, au intrat în conflict cu secuii, maghiarii şi saşii, cele trei naţiuni privilegiate din Ardeal6. Pentru faptul înavuţirii rapide, aceştia au fost acuzaţi că au obţinut privilegii în detrimentul semenilor de alte etnii. Armenii câştigau mari sume, în special din specula cu produsele cumpărate la preţuri mici şi revândute în cuantum sporit. Pentru a contracara acest fenomen, desfăşurat în dauna celorlalte etnii, Scaunul secuiesc din Gheorgheni a interzis armenilor participarea la târguri, în primele ore ale zilei. O altă măsură prohibitivă a vizat crâşmăritul şi limitarea activităţii măcelarilor, apoi săparea de fântâni şi, uneori, construirea de biserici7. Ca să obţină o poziţie privilegiată, reprezentanţii armenilor din Gherla şi Gheorgheni se adresaseră stărilor, însă, pentru că nu beneficiaseră de clemenţă şi nici nu obţinuseră un răspuns afirmativ, au recurs direct la Dieta Transilvaniei, anexând „suplicii” lor şi suma de 4.000 de monede de aur, „pentru îmbogăţirea limbii maghiare şi pentru alte nevoi ale ţării [...]”8. Adiacent acestor demersuri, menite a obţine statutul de naţiune privilegiată, armenii transilvăneni, veniţi din Moldova, sub rezerva admiterii uneia dintre religiile recepte au îmbrăţişat unirea cu Roma. Pentru că au acceptat condiţiile puse de către imperiali, catolicii de rit armean din Dumbrăveni primesc trei diplome de privilegii (în 1696; în 1733; în 1765)9. Cei din urmă, care la origine erau gregorieni, au intrat în Ardeal, fiind îndrumaţi de către episcopul neunit Minas. În anul 1686, la stăruinţele lui Supliment Ararat

Oxendiu Vărzărescu, deveneau catolici10, fapt materializat în 1701, printr-o bulă de confirmare a apartenenţei, conferită de către papa Clement al XI-lea11. Tot în timpul lui Vărzărescu, armenii au intrat în posesia domeniului imperial de la Gherla/Armenopolis, obţinând importante privilegii şi la Dumbrăveni. La moartea episcopului propriu, survenită în 1715, după toate protestele datorate neînţelegerilor dintre armeni şi după disoluţia episcopiei armene unite cu Roma, aceasta este trecută sub jurisdicţia episcopului latin de Alba Iulia, faptul contribuind la deznaţionalizarea şi implicit maghiarizarea populaţiei12, treptat asimilată13.

Administratura Apostolică Armeană

Armenii catolici din Ţara Românească (secolele XVIII-XIX) Deşi Nicolae Iorga, în volumul său Armenii şi românii: o paralelă istorică consemnează prezenţa răzleaţă a catolicilor de rit armean în Ţara Românească14, documentele din arhivele romane par să contrazică afirmaţia sa. Prinţul Vladimir Ghika constată, după o analiză „nesistematică” efectuată în arhiva Congregaţiei „De Propaganda Fide”, existenţa către sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Ţările române, a numeroşi etnici armeni, care, în majoritatea lor ţineau de Biserica Catolică15. Lipsiţi fiind de preoţi şi, după cereri succesive adresate Pontifului Roman, care nu se rezolvaseră favorabil, aceştia trec în masă la cultul gregorian. Abia câţiva ani mai târziu, Congregaţia Mechitaristă, probabil la solicitarea Sfântul Părinte, trimite în Valahia un reprezentant propriu, care confirmă datele interpretate de către Vladimir Ghika. Nu putem să omitem faptul că, în acea perioadă corespondenţa circula cu mare dificultate, fapt datorat deselor războaie şi distanţelor foarte mari între centrul religios şi periferie, acolo unde acţionau misionarii. Între 1780-1785, părintele Hugas Ingigian vizitase Moldova şi Ţara Românească, iar din cronica sa, publicată la Viena, în 1804, aflăm următoarele: „Armenii erau în număr mare, chiar în oraşele mari, dar mai ales în Bogdania [Moldova], populaţia era pe jumătate armeană; dar s-au împrăştiat cu încetul, în Polonia, Transilvania, de asemenea şi în alte ţări osmane [otomane], astfel că puţini au rămas acum”16. [...] „Înainte vreme [în Bucureşti] bisericile armeneşti erau numeroase, acum sunt două de piatră, una este mică”17. În 1803, lui Ingigian îi urmase călugărul Minas Pajişkian[ţ], care vizitase Dobrogea, găsind la Babadag o colonie cu Supliment Ararat

40 de case armeneşti, precum şi o biserică de piatră, cu hramul „Sfânta Cruce din Varag”. Cladirea a ars în 1823, dar a fost reconstruită în 1828, cu aprobarea „Sublimei Porţi”, printr-un firman al sultanului Mahmud al II-lea. Comunitatea armeană din Babadag datează din 1501, iar biserică este menţionată într-un manuscris din 164918. Mărturii despre comunitatea armeană din Bucureşti deţinem începând cu anul 1808, când preotul mechitarist Minas Bajişkianţ: «a călătorit prin Polonia şi alte ţări locuite de compatrioţii săi, culegând date asupra lor. Despre capitala Ţării Româneşti, el scrie: „[Bucureştiul] este vestita capitală a Valahiei sau Ulahului, la margine de hotar cu ţara Nemţilor şi renumit loc de neguţătorie, unde îşi are reşedinţa domnitorul sau Beyul în numele imperiului otoman, având o putere absolută şi un palat măreţ care se numeşte Curte”»19. Sursa memorialistică citată pomeneşte despre existenţa unui număr de 120 de case armeneşti, corespunzând unui număr similar de familii, dintr-un total de 50.000 locuitori, fără să se refere la confesiunea lor. Istorisirea călugărului mechitarist are, totuşi, multe lacune. Prima dintre ele vizează administraţia turcească a Bucureştiului, în fapt, în timpul războiului ruso-turc, Valahia se afla sub administraţie rusă (între decembrie 1806 – mai 1812), şi deloc otomană. Această eroare pare cel puţin ciudată şi, probabil, enunţată involuntar. Acest fapt ar fi putut crea probleme credincioşilor catolici de rit armean, în condiţiile în care, tocmai datorită administraţiei otomane, etnicii armeni au părăsit ţara lor de baştină pentru a se aşeza în ţinuturi în care să poată practica liber şi fără oprelişti, cultul armeano-catolic. A doua, are în vedere numărul exagerat de biserici pe teritoriul oraşului, circa 400, raportate la 64 de mahalale (cartiere ale Bucureştiului, n.n.), adică o biserică la 125 de locuitori, fără să luăm în calcul celelalte confesiuni şi etnii locale. 8

Administratura Apostolică Armeană

Fără îndoială, Minas Pajişkianţ a luat unele informaţii de la confratele său mechitarist, Hugas Ingigian. Minas ne oferă puţine elemente inedite, cea referitoare la cele două biserici armeneşti şi cea referitoare la comunitatea armeană urbană, alcătuită din meseriaşi şi negustori20. Relatarea lui Hugas Ingigian despre armenii prezenţi în centrele turceşti capătă sens dacă facem trimitere la documentul intitulat Pro memoria alla Sagra Cong[regatio]n[e] di Propaganda in vilaggio della Diocesi della Bulgaria ottomana del vescovo Giuseppe Ma[ria] Molajoni. Episcopul pasionist de Nicopole, Iosif Molajoni, administrator apostolic al celor două provincii canonice, a Valahiei şi a Bulgariei, identificase centrele în care foştii armenii catolici se stabiliseră, în urma trecerii la cultul gregorian, trimiţând o relatare despre aceştia la Roma, din teritoriul bulgar, administrat de călugării din Congregaţia Pasioniştilor21. Menţionaţi acum drept „schismatici”, ei reprezentau o comunitate importantă care se dorea a fi reconvertită. În acest sens, Molajoni cerea sprijinul Congregaţiei „De Propaganda Fide”, pentru a trimite doi preoţi mechitarişti, cunoscători ai limbilor germană, italiană, turcă şi armeană22. În aceste limbi pot fi convertiţi armenii din centrele aflate în sfera de influenţă turcească, după obţinerea unui firman23. Doar epidemia de ciumă din Bulgaria şi revoluţia de la 1848, din Ţările Române, abătute în teritoriile de la sud şi nord de Dunăre, au zădărnicit eforturile episcopului nicopolitan de a primi răspuns şi, astfel, îndeplini cererile formulate24. Ceva ani mai târziu, în timpul episcopatului lui Angelo Conte Parsi, după ani de acalmie, în ambele teritorii ale Diecezei de Nicopole, apărând un preot de la Viena, cu menirea de a-i păstori pe credincioşii armeni. Din Cronica Congregaţiei Fraţilor Şcolilor Creştine, volumul I (Cronik der Gesellschaft der Brüder Christlichen Schulen, Band I), traducere din germană publicată în fascicole, în revista „Verbum”, de către Violeta Barbu, putem menţiona prezenţa unui călugăr mechitarist la mijlocul celui de-al treilea pătrar al secolului Supliment Ararat

al XIX-lea. Fratele Werthanes Jakutian, născut la Smyrna (azi Izmir, în sud-vestul Turciei), cu sprijinul episcopului de Nicopolis ad Hystrum, monseniorul Angelo Conte Parsi, a sosit în capitala Ţării Româneşti şi, între 1861-1868, în paralel cu funcţia de confesor al şcolilor episcopale, se îngrijise şi de catolicii de rit armean25. Acesta locuia într-o cameră a reşedinţei episcopale a conventului de la „Bărăţia”. De asemenea, Jakutian acorda asistenţă religioasă şi pentru catolicii armeni din Rusciuc, Giurgiu26 şi Brăila27, comunităţi aflate sub jurisdicţia episcopului de Nicopole, care avea în grijă Vicariatul Apostolic al Valahiei, precum şi cel al Bulgariei. Pentru a suplini lipsa de preoţi, preotul mechitarist acorda sacramentele ex currendo pe teritoriul administrat de misionarii pasionişti. Părintele Werthanes, confesorul elevilor vorbitori de limbă germană, de la gimnaziul administrat de „Fraţii Şcolari”, celebra Liturgia după ritul armean, dar ţinea predica şi în limba turcă. După câţiva ani de la sosirea sa în Bucureşti devine şi păstorul sufletesc al armenilor „schismatici”, pe care îi converteşte la „marea familie catolică”. Pentru acest merit, călugărului vienez i se acordase un stipendiu anual din fondul misionar, fapt ce îl va face pe episcopul Iosif Pluym să exclame adesea: „Încă o convertire ca aceasta şi misiunea va rămâne sărăcită de tot!”28. Avea să fie rechemat la Viena, de unde va fi numit misionar la Constantinopol.

Administratura Apostolică Armeană

Comunităţile armeano-catolice înainte de ratificarea Concordatului Înainte de parafarea, în formă solemnă, a Concordatului dintre Sfântul Scaun şi Guvernul Român (10 mai 1927), misiunea mechitaristă de la Viena se preocupa de soarta catolicilor de rit armean din Muntenia, Dobrogea şi Oltenia. Încă din timpul episcopatului lui Francisc Xaveriu von Hornstein, după cum releva, în 1902, Raymund Netzhammer, pe atunci profesor la Seminarul catolic din capitala ţării, un preot al congregaţiei venea anual la Bucureşti, pentru a administra sacramentele, moment care reunea armeni din comunităţile de la Rusciuc, Constanţa, Brăila şi Galaţi29. În general, aceştia erau comercianţi, dar şi meşteşugari. Inaugurarea primei misiuni permanente a călugărilor vienezi, din congregaţia fondată de Mechitar din Sabaste30, debutase la finele Primului Război Mondial. Cu această ocazie sunt trimişi primii membri în Regatul României, la scurt timp după încheierea celei mai sângeroase Conflagraţii Mondiale. Pentru început, misiunea se afla sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti. În anul 1923, călugărul Cherubino Hovnanian, din ordinul omonim, va fi mandatat să se ocupe de problemele spirituale ale celor încredinţaţi grijii sale şi să elaboreze o statistică a tuturor credincioşilor armeni fiinţând în Regatul României31. Conform documentului intitulat Brevi cenni storici intorno agli armeni cattolici di Romania, în timpul lui Hovnanian, pe teritoriul administrat de mechitarişti locuiau circa 600 de suflete, dintre care 250, în Bucureşti32. În anul 1928, după rechemarea primului misionar la mănăstirea fondatoare, opera lui Cherubino Hovnanian este continuată de un alt preot al aceluiaşi ordin, dr. Clemens Khoren33. Niciunul dintre aceştia nu avea o reşedinţă proprie, iar Supliment Ararat

comunitatea lingvistică şi confesională de care se ocupau, deşi modestă numeric, era răspândită pe întreg teritoriul Munteniei şi al Dobrogei. Pentru că nu aveau unde să locuiască, în lipsa mijloacelor necesare traiului, călugării mechitarişti s-au stabilit la „Bărăţia” din capitală, pentru ca mai apoi să se mute în strada Pitar Moş nr. 13, în stabilimentul mănăstiresc al „Damelor Engleze”, ajutând, în calitate de confesori, călugăriţele din această congregaţie. Aici se vor consemna primele botezuri şi căsătorii, oficiate de preoţii Paul Tamaş şi Clemens Khoren, trecute în „matricolele parohiale”34. Îndeplineau, totodată, şi funcţiunile unor misionari itineranţi pentru un mandat misionar de cinci ani. Aşa se face că, pentru a suplini lipsa de preoţi, vor acopri zona Moldovei şi a Ardealului, unde, ajutaţi de episcopii locali, îşi desfăşurau activitatea de misionariat. Trimiterea lui Khoren la Bucureşti a avut menirea de a reuni toţi armenii catolici din România. La 27 martie 1928, din dorinţa expresă a cardinalului Frederich Gustav Pfiffl, arhiepiscop-mitropolit de Viena, protectorul mechitariştilor din localitate, călugărul armean este trimis în România35. Prima vizită o efectuează în Transilvania unde, la 16 decembrie 1928, este primit de episcopul-conte al Diecezei de Transilvania, Gustav Carol Majláth, care îndeplinea şi oficiul de ordinarius pentru armenii catolici din zonă. Acesta îi conferă toate facultăţiile speciale pentru catolicii de rit armean, în afara celor rezervate Scaunului Apostolic, precum şi dreptul de a îi vizita pe credincioşii săi36. La 21 ianuarie 1929, călugărul Clemens Khoren ajunge în Bucureşti şi se prezintă la sediul episcopal al Arhidiecezei de Bucureşti, unde este primit de vicarul general, monseniorul Carol Auner, care îi făgăduieşte susţinere în viitoarea sa muncă de pastoraţie37. La 14 iulie 1929, ajunge în capitala Moldovei şi este primit de episcopul catolic de Iaşi, Mihai Robu38. Cotidianul „Opinia” din Iaşi, în numărul său din 16 iulie 1929, amintea de inedita prezenţă a preotului armean în mijlocul clerul din Moldova, care ajutat de „vărguţa sa magică” identifica 12

Administratura Apostolică Armeană

izvoare de apă, creând indignare între preoţii romano-catolici din dieceza ieşeană39. La finalul vizitei întreprinse, episcopul local îi comunică facultăţile necesare şi îi transmite jurisdicţia pentru „armenii catolici răzleţi în Eparhia noastră […] pentru Dieceza întreagă şi pentru toţi credincioşii – şi poate ceti liturghia în orice biserică cu hainele preoţeşti latine”40.

Supliment Ararat

Instituirea Administraturii Apostolice Armene Ca efect al ratificării Concordatului dintre România şi Sfântul Scaun, la 15 iunie 1929, minorităţile naţionale şi etnice care aparţineau de Biserica Catolică au căpătat mai multe drepturi, putând, totodată, să se organizeze potrivit dreptului particular. La 5 iunie 1930, prin Constituţia Apostolică „Solemni Conventione”, a fost instituită „Administratura Armenilor Catolici din România”41, având în componenţă comunităţile din Bucureşti, Frumoasa, Cernăuţi, Gherla, Gheorghieni şi Dumbrăveni42. Primul dintre administratorii apostolici a fost numit dr. Sahag Kogian, care se deplasase la Gherla pentru a prelua oficiul încredinţat. Evenimentul fusese pe larg tratat în „Curierul Creştin”, oficiosul Eparhiei de Cluj-Gherla, a Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma. Concret, se făcea referire la următoarele aspecte: „În 28 şi 29 Martie a. c. [1931] armenii orăşelului nostru au avut o sărbătoare epocală. Ca o reînviere a vechei episcopii – şi ca o împlinire a unui vechiu vis frumos – în zilele acestea s’a reînfiinţat Biserica Armeană de sine stătătoare din România, primind Administrator Apostolic, dependent direct de Sfântul Scaun al Romei, în persoana Illustrisimului şi Revendisimului Domn Dr. Sahag Kogian, sosit acum în mijlocul turmei sale. Primirea i s’a făcut Sâmbătă, în 23 Martie a. c., în faţa Catedralei armeano-catolice. La primire s’au prezentat toate autorităţile bisericeşti şi civile din localitate şi un numeros public de credincioşi aparţinători tuturor confesiunilor oraşului. Administratorul Apostolic soseşte la Catedrală în procesiune, asistat de canonicul-prelat Dr. Fehér dela Alba-lulia, protopopul Dr. Kapatán şi alţi patru preoţi armeni. Fanfara oraşului şi corul liceului „Petru Maior”, condus de Dl. profesor Ionescu-Butaş, cântă imnuri religioase ar14

Administratura Apostolică Armeană

meneşti. În faţa bisericii înaltul prelat este bineventat de către Dl Primar V. Micşa, care în numele cetăţenilor oraşului Gherla, urează bun sosit Capului Bisericii armeano-catolice din România. Monsignorul Kogian răspunde în limba franceză şi apoi în limba românească, exprimându-şi nădejdea unei colaborări armonice între toate confesiunile şi naţiunile de aici, spre binele patriei, a cărui cetăţean începe să fie cu ziua de azi. [...] După primire s’a celebrat Te Deum în biserica ticsită de lume. Duminecă în 29 Martie – Dumineca Floriilor armeano-catolicilor – s’a celebrat prima liturgie pontificală de către Administratorul Apostolic. [...] După Liturgia pontificală – în care s’a desvoltat în toată splendoarea sa pompa ritului oriental şi în cursul căreia s’a citit Bula Papală, privitoare la numirea Administratorului Apostolic – au urmat recepţiile la reşedinţă. […] În cadrele banchetului, ce a decurs într’o atmosferă de cea mai bună dispoziţie, s’au rostit mai multe toaste. [...] Seria toastelor – dintre cari unele ne’u scăpat din vedere – a încheiat-o Ilustrisimul Kogian mulţumind tuturor pentru serbarea, ce au aranjat-o cu ocaziunea întronizării sale”43. La 11 aprilie 1931, după deplasarea la Gherla, pentru a se afla în mijlocul credincioşilor săi, Sahag Kogian solicita sprijin pentru pastoraţia armenilor catolici existenţi pe teritoriul Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, trimiţând o adresă episcopului Iuliu Hossu. Viitorul cardinal, printr-o circulară adresată tuturor clericilor din jurisdicţia sa, a dispus ca administratorul apostolic să fie ajutat în munca sa spirituală, solicitând totodată acestora să îşi dea concursul pentru păstorirea catolicilor de rit armean. Acest document fusese publicat în prima pagină a aceleiaşi revistei bilunare din Cluj-Gherla, sub titlul „Administratura Apostolică pentru catolicii de rit armean”, text reprodus mai jos: „Sfântul Scaun Apostolic al Romei, în urma Concordatului încheiat cu Statul Român, prin bula «Sollemni Conventione», dispune următoarele cu privire la catolicii de rit armean aflători pe teritoriul Ţării: «Voim ca Armenii catolici cari locuiesc în România, Supliment Ararat

în ce priveşte conducerea sufletească, să fie sub jurisdicţiunea unui Ordinariat, care va urma să fie ales de Sfântul Scaun, care va fi supus aceluiaş Scaun Apostolic şi se va numi: Administrator Apostolic pentru Armeni, având reşedinţa permanentă în Gherla». Illustrisimul şi Reverendisimul Domn Dr. Sahag Kogian, ales prim administrator apostolic, cu adresa Nr. 52 din 11 aprilie 1931, ne cere ajutorul în păstorirea Armenilor catolici răspândiţi pe teritoriul diecezei noastre. În urma acestei invitări, dispunem Veneraţilor Fraţi din pastoraţie, ca acolo, unde nu sunt preoţi de rit armean sau latin, să poarte buna grije şi de credincioşii Armeni cari ar locui pe teritoriul parohiei, avizând preotul armean mai apropiat despre cazurile de botez, cununie ori înmormântare, ce s’ar ivi. Gherla, la 5 iunie 1931, Nr. 2.305, Episcop dr. Iuliu Hossu”44. De la 13 aprilie 1931, în paralel cu funcţia de administrator apostolic, Sahag Kogian a îndeplinit şi pe cea de paroh al armenilor uniţi de pe teritoriul Regatului României, pentru ca, la începutul anului 1932, în numele Administraturii Apostolice, să achiziţioneze un teren viran de 950 metri pătraţi, în Bucureşti, situat pe strada Mihai Bravu nr. 26545. Pe suprafaţa aparţinând unui important latifundiar evreu, Adolf Hirsh, deţinător a două hectare în zonă, a fost construită o capelă, în stil tradiţional armean, după planurile arhitectului Jean Melun46. Aceasta a fost consacrată în anul 1933, deservind sediul Administraturii. Ea servea, totodată, drept centru de găzduire al copiilor de diferite naţionalităţi precum şi al parohiei armeano-catolice locale, până la construirea unei biserici. Dintr-o adresă a lui Clemens Khoren, transmisă la 7 martie 1947 Departamentului Cultelor, reiese că, la momentul înfiinţării stabilimentului permanent al mechitariştilor din Bucureşti, în anul 1931, fiinţau aici circa 162 de familii şi 485 de suflete47. Armenii din capitala ţării erau compuşi, în special, din cei veniţi din Imperiul Otoman, în urma exodului provocat de masacrele iniţiate de către musulmani între 1914-1918, dar şi din 16

Administratura Apostolică Armeană

urmaşii vechilor colonişti stabiliţi în Ţările Române. Dintre aceştia, după disoluţia Imperiului Otoman şi recunoaşterea statului armean, în urma Tratatului de Pace de la Sévres, din 10 august 1920, o parte au revenit în ţinuturi de origine. Între anii 1920-1940, putem observa fluctuaţia etnicilor armeni, dinspre Transilvania şi Bucovina, înspre Muntenia, unde condiţiile de viaţă erau cu mult mai bune. După ce, în doar un an, comunitatea respectivă a scăzut la 200 de persoane, la începutul anului 1940, aceasta ajunsese la 574 de suflete. Cu toate acestea, Relatio de statu parochiae arm. cath. Bucharestiensis „Sanctae Crucis”, menţiona doar două botezuri, două decese şi o singură căsătorie48. La 14 septembrie 1939, Sahag Kogian a demisionat din fruntea Administraturii Apostolice Armene din România, locul său fiind luat de Zoltán Lengyel, Kogian fiind numit administrator apostolic al armenilor din Boston, Statele Unite49. Retragerea sa a fost motivată de necunoaşterea limbii maghiare, vorbită de către etnicii armeni din Transilvania. O alta cauză pentru care administratorul apostolic se hotărâse a părăsi România fusese distanţa dintre centrele armeneşti de peste Carpaţi şi sediul de la Bucureşti, unde se afla şi administraţia publică centrală a ţării. În aceste condiţii, pastoraţia armenilor catolici se desfăşura cu mare dificultate.

Supliment Ararat

Comunităţiile armene din Regatul României după „arbitrajul” de la Viena În septembrie 1940, profitând de consecinţele „arbitrajului” de la Viena, trupele horthyste au intrat şi au ocupat o parte însemnată a Transilvaniei. Linia de demarcaţie stabilită ajungea până la Carpaţi şi cuprindea oraşe precum: Oradea, Cluj, Târgu Mureş, Odorhei şi Sfântu Gheorghe, până la limita judeţului Buzău. La 28 iunie 1940, România pierduse, în favoarea Uniunii Sovietice, Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Sub presiunea „Puterilor Axei”, în urma Tratatului de la Craiova, din 7 septembrie 1940, Cadrilaterul a devenit parte componenta a Bulgariei. În aceste condiţii, Administratura Apostolică a Armenilor Catolici din România fusese redusă la numai trei parohii, şi anume: Bucureşti, Dumbrăveni şi Cernăuţi; toate aveau un statut jurisdicţional ambiguu. Celelalte trei – Gherla, Gheorgheni şi Frumoasa – au revenit statului maghiar, în spatele liniei de demarcaţie. După aceste evenimente, la 20 noiembrie 1940, prin adresa nr. 6.668/40, Nunţiul Apostolic de la Bucureşti, monseniorul Andrea Cassulo, comunica parohului Clemens Khoren, că a fost numit administrator provizoriu al parohiilor armene din România, având în subordine pe clericii Andrea Lukasievici şi Barolomeo Sahin, preoţi din Cernăuţi, respectiv Dumbrăveni, reprezentaţi deopotrivă în faţa autorităţilor50. La numai câteva zile, în 28 noiembrie 1940, superiorul mechitarist, adresându-se binevoitor, cu formula de „servitor umil al Excelenţei Voastre”, răspundea nunţiului mulţumind pentru „inepuizabila sa grijă părintească”. Totodată, îi cerea să îl recomande „lui Dumnezeu şi Mamei sale cereşti”, revărsând un prinos de haruri asupra micii comunităţi armene. Într-un ton reverenţios, parohul îi solicita tri18

Administratura Apostolică Armeană

misului papei în capitala României şi binecuvântarea sa apostolică51. La 26 martie 1942, „după separaţia dureroasă de Transilvania”, Clemens Khoren reclama Nunţiului Cassulo, ca să insiste pe lângă guvernul Antonescu pentru instituirea unui Vicariat Apostolic al Armenilor Catolici din România, desprins din Administratura Apostolică cu sediul la Gherla, cu care, sub noua administraţie, nu se mai putea comunica. De asemenea, se pomenea faptul ca acesta să fie recunoscut de către stat52. Această formalitate viza reducerea birocraţiei, o mai bună armonizare şi reprezentare, pe care parohul armean spera să o obţină pentru comunităţiile catolice armene din România, în raporturile lor juridice cu statul. În felul acesta, se arăta în documentul trimis Nunţiaturii, că puteau fi eliminate dificultăţiile cauzate de noua ordine instituită după aplicarea prevederilor stipulate la Viena. Cu acest prilej, au fost invocate dificultăţiile micilor comunităţi armeneşti, care nu puteau să se susţină financiar, din cauza posibilităţilor reduse de supravieţuire materială şi a numărului minim de credincioşi53. Cererile parohului armean nu au fost rezolvate favorabil, din moment ce Nunţiatura Apostolică nu a remis niciun răspuns în acest sens. Se cunoaşte cu certitudine că situaţia grea resimţită la nivelul întregi ţări se va repercuta şi asupra micii comunităţi armene din Bucureşti. Aceasta a suferit ca urmare a furtului petrecut în anul 1944, când hoţii au forţat uşa bisericii şi au sustras potirul din altar. Totodată, au dispărut şi odăjdiile sfinte dar şi lucruri personale ale parohului, precum maşina de scris etc.54.

Supliment Ararat

Anexe: I.

Scrisoarea Excelenţei Sale, Monseniorul Angelo Maria Dolci, Arhiepiscop titular de Nazianz şi Nunţiu Apostolic în Regatul României către Monseniorul Mailath, Episcop de Alba Iulia în care i se solicită aplicarea Bullei Pontifului Romei „Sollemni Conventione” cu privire la înfiinţarea Administraturii Apostolice Armeano-Catolice din România55. NUNZIATURA APOSTOLICA RUMENIA OGGETTO

No. 6471 Bukarest, 27 Luglio 1930

Eccellenza Reverendissima,

Mi pregio portare a conoscenza dell’Eccelenza Vostra che, in esecuzione della Bolla Pontificia:”SOLLEMNI CONVENTIONE” del 5 Giugno 1930 –:

1) – Il 15 Agosto prossimo entrerà in vigore il nuovo ordinamento ecclesiastico riguardante gli Armeni, come è e specificato nel l’acchiuso: „DECRETUM de spirituali Armenorum regimine in Regno Rumenico commorantium”. Finché però non si sarà proceduto alla nomina dell’Amministratore Apostolico per gli Armeni, prego V.E. a voler continuare nel loro governo spirituale. 20

Administratura Apostolică Armeană

2) – A partire dallo stesso giorno 15 Agosto prossimo, sarà costituita una sola Provincia Ecclesiastica per il rito latino, di cui sarà Metropolitana l’Archidiocesi din Bucarest, e Suffraganee le Diocesi di Transilvania – Timişoara, Satumare ed Oradea unite aequepprincipaliter – Iaşi. -, in conformità alle note disposizioni del Concordato. Pregando V[ostra]. E[ccelenza]. a volermi dare un cortese cenno din ricevuta dalla presente, con sensi di alta e veneration passo a confermarmi. A S.E. Mons. G[ustavo]. C[arlo]. MAILATH Vescovo di ALBA-JULIA (Con inserts)

D[o]m[in]o aff[ir]mo in Gl[i] (?) † Angelo [Maria] Dolci Archiepiscopo Nunzio Apostolico

Supliment Ararat

II.

Decretul prin care Nunţiul Apostolic în Regatul României, Angelo Maria Dolci, este mandatat să aplice (să pună în executare) Bulla Pontifului Romei „Sollemni Conventione”56. NUNTIATURA APOSTOLICA IN ROMANIA DECRETUM de SPIRITUALI ARMENORUM REGIME IN REGNO RUMENICO COMMORANTIUM NOS ANGELUS MARIA DOLCI ARCHIEPISCOPUL TITULARIS HIERAPOLITANUS IN SYRIA EUPHRATENSI et IN ROMANIA NUNTIUNS APOSTOLICUS

N. 6435

Cum in Apostolicis sub plumbo Litteris „SOLLEMNI CONVENTIONE” datis Romae apud S. Petrum anno Domini millesimo nongentesimo ac trigesimo, die quinta mensis Junni, designata fuerit Nostra Persona ad omnia executioni mandanda quae in dictis Litteris Apostolicis contenta et statuta sunt, cum facultatibus ad id necessariis et opportunis: Et cum, inter alia, provisum fuerit spirituali Armenorum rigimini in Regno Romania commoratium: 22

Administratura Apostolică Armeană

Ut ad effectum deducantur quae pro illis statuta sunt, decernimus et declaramus: Die decima quinta Augusti huius anni, Sollemnitate Gloriosae Assumptionis Beatae Mariae Virginis, pro ARMENIS in hoc Rumenico Regno commorantibus ADMINISTRATOR APOSTOLICUS constituentur, qui in urbe Gherla habitualem Sedem habebit, iuxta ea quae Apostolicis Litteris statuta sunt, videlicet: „Volumus denique, ut fideles Armeni, qui in Romania dicione morantur, quoad spirituale regimen sub iurisdictione sint ordinarii ab Apostolica Sede eligendi, qui eidem immediate subiectus erit, et Administrator Apostolicus pro Armenis denominabitur ac in urbe Gherla habitualem sedem habebit”. Datum Bucarestini, ex Aedibus Nuntiaturae Apostolicae, die decima sexta Julii. Ann[o]. Dom[ini]. 1930. † Angelo [Maria] Dolci Nuntius Ap[osto]licus

Supliment Ararat

III.

Scrisoarea Excelenţei Sale, Angelo Maria Dolci, Nunţiul Apostolic în Regatul României către Clemens Khoren, prin care i se aduce la cunoştiinţă numirea de administrator provizoriu al armenilor catolici57. NUNTIATURA APOSTOLICA IN ROMANIA

N. 6668/40 Bucarest 20 Nov. 1940

Rev[errendisime]. Padre,

Mi affretto a signicarle che il Ministero dei Culti ha approvato la concessione dell’ assegno a favore della S. V., del Sac. Andrea Lukasievici e Bartolomeo Sahin. Il Ministero riconosce incoltre la S.V. come administratore provisorio per la parochie armene in Romania. Tanto Le communico per sua norma e guverno. Con ogni mia benedizitione per Lei e per la sua communità, mi profeso. p. Clemente Khoren superiore degli Armeni Bucarest 24

Administratura Apostolică Armeană

† Angelo [Maria] Dolci Nuntio Ap[ostolico]

Note explicative 1 2

3 4 5 6

7 8 9

Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române din Cluj-Napoca, e-mail: mariusu1981@yahoo.com. Minas Nurikhan, Il servo din Dio Abatele Mechitar, fondatore dei pp. mechitaristi (padri armeni benedettini) di Venezia, di Vienna. Sua vita e suoi tempi, Roma, Officina Poligrafica Laziale, 1914, p. 8.

Ibidem, p. 9.

Ibidem, p. 10.

Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale [în continuare: SANIC], fond: Departamentul Cultelor, dosar 1/1946, vol. I, f. 3.

Kovács Bálint, Armenii în Transilvania (de la stabilirea lor în sec. XVII până în sec. XX), în: Bernád Rita şi Kovács Bálint, A Szamosújvári Örmény Katolikus Gyűjtőlevéltár. Repertórium. Arhiva de Colecţie ArmeanoCatolică din Gherla. Repertoriu. The Armenian Catholic Collective Archive in Armenopolis. Repertory. Erdélyi Római Katolikus Levéltárak 4. Budapest-Gyulafehérvár-Leipzig, 2011, p. 116. Ibidem, p. 115. Ibidem, p. 116.

„Ararat”, XXIV, nr. 9 (270), 1-15 mai 2003, p. 4.

Oxendiu Vărzărescu, născut în Botoşani, în 1655, este primul episcop catolic pentru ritul armean al Episcopiei Armeano-Catolice de Gherla/Armenopolis; purta titlul de Alada (în Irlanda) şi era totodată vicar apostolic al armenilor transilvăneni. Alături de el, armenii gregorieni trec munţii din Moldova şi se aşează la Dumbrăveni, în Transilvania. În 1701, după înfiinţarea Societăţii Tăbăcarilor din Armenopolis, care o avea ca protectoare pe Sfânta Fecioară Maria, redactează statutul acestei bresle, intitulat: „Carte cu sfera de activitate şi regula de bază ale Societăţii Tăbăcarilor, redactată de domnul prelat superior dr. Verzar Oxendius, episcop de Alada şi vicar apostolic al armenilor care s-au aşezat în Transilvania, 1 august 1701.” Episcopul armean a fost Supliment Ararat

13 14

deasemenea şi un important sprijinitor al celorlalte bresle prezente în oraşul pe care îl fondează, a cordovanilor, a pielarilor, a legătorilor de coşuri, a cizmarilor etc. (Cf. Meşteşugurile armenilor din Transilvania, Bucureşti, Ed. Ararat, 2013, p. 1-3.)

Minas Nurikhan, op.cit., p. 45 şi 105; Nicolae Iorga, Armenii şi românii: o paralelă istorică, Bucureşti, Librăriile Socec & comp., 1913, p. 25-30. De altfel, Nicolae Iorga aminteşte în cartea sa că, armenii au îmbrăţişat unirea cu Roma, în mai multe etape succesive: începând cu Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), când au depus actul de unire, atât în latină cât şi în armeană (Nicolae Iorga, op.cit., p. 25.), în timpul lui Despot Vodă, la 1568, când misiunea iezuită condusă de predicatorul Mancinelli a convertit la credinţa catolică o parte dintre armenii din Iaşi, bogaţi negustori de „aromate” (Ibidem, p. 27.), respectiv în 1690, când armenii trecuţi în Transilvania, din Moldova, se hotărăsc să dea ascultare împăratului Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, Leopold I (Ibidem, p. 32.). Acelaşi material, al aceluiaşi autor este publicat şi în: „Analele Academiei Române”, II (1913-1914), tom XXXVI, pp. 1-38. SANIC, fond: Departamentul Cultelor, dosar 1/1946, vol. I, f. 3; Lukácsi Kristóf, Adalékok az erdélyi örmények történetéhez, Kolozsvárt, a rom. kath. lyceum nyomda betüivel, 1867, p. 24. În lucrarea citată, apărută pentru prima dată în 1859, în limba latină, la Viena, sub titlul Historia Armenorum Transilvaniæ, clericul Cristophorus Lukacsi menţionează următoarele: „Habent hoc indultam a Sede Apostolica in Transilvaniæ principatu unita nation valachica, ut e gremio suo Episcopo gaudeant, et cur eodem indultu Armeni, cum simus etiam diversi ritus frustrari deberemus. Ad haec S. Sedes Apostolica decursu complurium annorum, plures, quos Roma ipsa educavit submisit populo nostro operarios, at vero ex nullis instrumentis litterariis erui potest, eosdem operarios subjici debere jurisdictioni Episcopi latini, Unio forte cum S. Romana Ecclesia staret pro Episcopi latini, vero haec ratio nobis vacillare videtur; nam non obstante eo, quod nation valachica S. Unioni subscripserit, nihilominus tamen ex suo gremio legit Episcopum, et nos partier ad evitandas tot inordinationes de gente nostras […] eligendum saltem suffraganeum ardentissime petimus…”.

Kovács Bálint, op.cit., p. 105 ş.u. Nicolae Iorga, op. cit., p. 28.

Administratura Apostolică Armeană

15 16

18 19 20 21 22 23

Vladimir Ghika , Spicuiri Istorice, Iaşi, seria I, 1935, p. 24.

Comunicarea lui H. Dj. Siruni, prezentată de Nicolae Iorga este denumită „Păr. Hugas Ingingian (1758-1843). Mărturii armeneşti despre Români: Valahia şi Moldova. Eialatele guvernate de principi străini”, a fost publicată fragmentar în: „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiunii Istorice, III (1928-1929), tom IX, p. 264.

Ibidem, p. 310; H. Dj. Siruni, Armenii în viaţa economică a Ţărilor Române, Institutul de Studii şi Cercetări Balcanice, Seria Istorică, III, Bucureşti, 1944, p. 6. Armenologul H. Dj. Siruni preia informaţia din: Minas Bajişkian, Călătoria în Polonia, Viena, 1830, p. 83. Simon Tavitian, Armenii dobrogeni în istoria şi civilizaţia românilor, Constanţa, Ed. Ex Ponto, 2003, p. 22 ş.u.

Paul Cernovodeanu, „Călători străini din primele două decenii ale veacului al XIX-lea” în: „Biblioteca Bucureştilor”, II, 1999, nr. 6, p. 2.

***Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, Bucureşti, Ed. Academiei, 2004, vol I, (1801-1821), p. 464 ş.u.

Serviciul Municipiului Bucureşti al Arhivelor Naţionale [în continuare: SMBAN], fond: Arhiepiscopia Romano-Catolică, doc. 93/1840, f. 1v.

Idem, doc. cit., f. 1f.

În documentul citat, centrele armeneşti, după numărul de suflete, care urmează a fi convertite, sunt: Baba-Dagh................................3.000; Rusciuk.....................................1.000; Şumla........................................1.300; Silistra.........................................700; Târnovo.....................................2.000; Bazargik Razgrad-Varna Kazanlîk....................................2.000; Total.........................................10.000.

SMBAN, fond: Arhiepiscopia Romano-Catolică, doc. 121/1848; doc. 123/1948; doc. 127/1848; doc. 128/1948. Toate aceste mărturii atestă impactul epidemiei de ciumă şi cererile preoţilor din Valahia şi Bulgaria de Nord, de a fi mutaţi pentru a nu fi infestaţi. De asemenea, pentru o privire de ansamblu a revoluţiei de la 1848, din Ţara Românească, Supliment Ararat

28 29

începută în Bucureşti, se poate consulta: Constantin. C. Giurescu, Istoria Bucureştilor, Bucureşti, Ed. Vremea, 2009, p. 280-292.

Violeta Barbu, „Cronica Congregaţiei Şcolilor Creştine (II)”, în: „Verbum”, II, nr. 7-12, iulie-decembrie, p. 63.

Julius Hering, „Parohia catolică Giurgiu”, în: „Pro Memoria”, VIII, nr. 8/2009, p. 17.

Julius Hering, „Analele parohiei catolice Brăila”, în: „Pro Memoria”, VI, nr. 6/2007, p. 103.

Violeta Barbu, „Cronica Congregaţiei Şcolilor Creştine (II)”, p. 64.

Raymund Netzhammer, „Schiţă din istoria Misiunii Romano-Catolice”, în: „Pro Memoria”, VI, nr. 6/2007, p. 181.

Congregaţia Mechitariştilor (mechitaristă) este o ramură a Ordinului Benedictin, a cărei regulă o pastrează, pentru ritul armean. A fost fondată în anul 1712, în Biserica Armeano-Catolică, de Mechitar din Sabaste (transliterat uneori şi Mkhitar Sebastatsi), după numele său de botez Peter Manuk (1676-1749), născut în Anatolia (Imperiul Otoman, în prezent Silvas, Turcia), la 7 februarie 1676. În anul 1701, animat de ideea de a fonda un ordin religios de predicatori, pentru a educa poporul armean în tradiţia şi spiritualitatea înaintaşilor, pune bazele, la Constantinopol, unei prime case de călugări, ceea ce ulterior se va numi Congregaţia Mechitaristă. În 1703, după ce scapă de persecuţiile autorităţilor otomane, ordinul se mută la Modon, în Pelopones, atunci Morea, posesiune a Veneţiei. Papa Clement al XI-lea aprobă formal, la 1712, înfiinţarea abaţiei Mechitariste. În 1715, la invitaţia Republicii Veneţiene, călugării din congregaţia mechitaristă se mută pe Insula San Lazzaro delli Armeni. Mechitar construieşte aici o manăstire unde se vor forma misionari pentru a fi trimişi în comunităţiile armene din Orientul Mijlociu. Moare la 27 aprilie 1749 şi este înmormântat în biserica mănăstirii. În Europa funcţionează şi azi două mănăstiri ale acestei congregaţii mendicante, una la Viena, cealaltă la Veneţia. (Cf. Petit dictionnaire de l’Orient chrétien, Mékhitar de Sébaste, Brepols, Turnhout, 1991, p. 372; H. D. Siruni, Mărturii armeneşti despre români. Valahia şi Moldova, eialetele guvernate de principi creştini, de păr. Hugas Igigian (1758-1843), în: „Analele Academiei Române”, III (1928-1929), tom IX, p. 256).

Administratura Apostolică Armeană

32 33

35 36 37 38 39

Arhiva Parohiei Romano-Catolice „Sfânta Cruce” din Bucureşti [în continuare: APRCSCB], fond: Comunitatea armeană, cutia I-1, Brevi cenni storici intorno agli armeni cattolici di Romania, fond neordonat. Idem, doc.cit..

Preot Dr. Clemens [Hariutium] Khoren, s-a născut la 28 martie 1881, în Biledjik (Asia Mică), ca fiu al lui Boghos (Paul) şi al Serpuhi (născută Kujumdjian). A fost botezat şi, potrivit prescripţiilor Bisericii Armeano-Catolice, a primit Sacramentul Confirmaţiunii, în aceeaşi zi, la 5 aprilie 1881, în biserica parohială din Biledjik. La doar 9 ani a intrat în mănăstirea mechitaristă din Viena unde, între 1892-1899, îşi desăvârşeşte studiile gimnaziale. Între 1899-1903, îşi definitivează studiile teologice în aceeaşi instituţie de învăţământ, primind tonsura (6 iunie 1904), subdiaconatul (8 iunie 1904), diaconatul (9 iunie 1904) şi consacrarea preoţească (12 iunie 1904). La 15 septembrie 1915, devine doctor al Bisericii Armeano-Catolice. Între 1906-1913 şi 1914-1918, este numit misionar la Constantinopol, unde va îndeplini şi funcţia de capelan al Colegiului Mechitarist din acest oraş. Timp de aproape un an, este numit misionar în Smyrna şi Ardin, Asia Mică (1913-1914). În timpul Primului Război Mondial, împăratul Carol al VI-lea, al Austriei, i-a acordat o înaltă distincţie, mai precis „Crucea de Argint a Răspunderii Civile”. Pentru o perioadă scurtă de timp, a îndeplinit oficiul de capelan al Sanatoriului Mechitarist din Constantinopol (1919-1920). (Vezi: Narcis Ispas şi Marius Oanţă, Biserica şi capela „Sfânta Cruce”. Schiţă de monografie istorică, Bucureşti, s.n., 2012, p. 5). APRCSCB, Liber Matrimoniorum, 1929-1950, tom I, nr. 1-4, poz. 1-3; APRCSCB, Liber Baptizatorum, 1923- 1953, tom I, primele cinci poziţii. APRCSCB, fond: Comunitatea armeană, cutia I-4, Documente personale ale preotului Clemens Khoren, doc. 2.181/1928., f.3.

Idem, doc. 5.555/1928. Idem, doc. 51/1929.

Idem, doc. 2.406/1929.

„Opinia”, XXV, nr. 6.651, marţi, 16 iulie 1929, p. 4. Relatarea, plină de picanterii specifice, încă din titlu: „Se pot găsi izvoare subterane? Preotul cu vărguţa magică – Experienţa dela Miroslava”, ridiculiza manifestările preotului venit de la Bucureşti, care, cu mijloacele rudiSupliment Ararat

40 41

42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54

mentare de care dispunea, identifica izvoare de apă în proximitatea viei episcopiei de la Miroslava. Deşi, aparent neutră, indică mirarea clericilor catolici, în frunte cu P.S. Sa Mihai Robu, intrigat de acţiunile călugărului şcolit la Viena.

APRCSCB, fond: Comunitatea armeană, cutia I-4, Documente Clemens Khoren, doc. cit.

Cf. Acta Pii PP. XI, Constitutio Apostolica de Nova Circumscriptione et Ordinatione Hierarchica Diocesium rhitus tam latini, tam graeci-rumeni in Romaniæ Regno – „Solemni Conventione”, Reg. in Canc. Ap., vol. XXII, nr. 9, p. 345. Întregul document, care a stat la baza încheierii Concordatului, precum şi al normelor juridice de aplicare a Constituţiei Apostolice sunt disponibile în: Acta Apostolicae Sedis, annus XXI, volumen XXI, Romae, Typis Polyglottis Vaticanis, p. 441-451. Narcis Ispas şi Marius Oanţă, op. cit., p. 6.

„Curierul Creştin”, Gherla, XIII, nr. 7-8, 1-15 aprilie 1931, p. 66-67. „Curierul Creştin”, Gherla, XIII, nr. 12, 15 iunie 1931, p. 1.

APRCSCB, fond: Comunitatea armeană, cutia I-1, doc. 9/1947, f. 1. Narcis Ispas şi Marius Oanţă, op. cit., p. 6.

APRCSCB, fond: Comunitatea armeană, cutia I-1, doc. cit.

APRCSCB, fond: Comunitatea armeană, cutia I-1, Relatio de statu parochiae arm. cath. Bucharestiensis „Sanctae Crucis”, 2 iunie 1940, f. 1.

Narcis Ispas şi Marius Oanţă, op. cit., p. 15.

APRCSCB, fond: Comunitatea armeană, cutia I-1, doc. 6.668/40. Idem, doc. 168/1940. Idem, doc. 399/1942. Idem, doc.cit..

Informaţia a fost preluată dintr-un fragment de ziar, existent în arhiva parohială, sub titlul Spargere la Biserica Armenească, menţiona următoarele coordonate: „Timpul”, 1-2, XI, 1944. Articolul dedicat acestui nefericit eveniment are următorul cuprins: „Hoţii nu-şi aleg nici victimele şi nici clădirile pe cari vor să le prade. Astfel, hoţii au forţat uşa Bisericii Armenească din şoseaua Mihai Bravu nr. 265 şi intrând în

Administratura Apostolică Armeană

55 56 57

altar au furat potirul. Apoi au forţat uşa de la cancelaria bisericii, au răvăşit scriptele din birou, căutând bani. În lipsa banilor, hoţii au luat o maşină de scris marca „Schmidt Premier”, un palton negru, o căciulă de astrahan şi diferite acte oficiale ale preotului”. Trebuie să menţionăm că acest gest nu a fost unul singular. Din informaţiile culese am putut afla că, în etape temporale succesive, parohia armeană din Bucureşti a fost ţinta predilectă a borfaşilor. Aceştia au jefuit biserica de mai multe ori, motiv pentru care parohul Khoren solicitase Prefectului Poliţiei Capitalei permisul de a poseda şi purta un revolver. În documentul din 20 august 1939, reînnoit în 29 august 1939, se specifica faptul că, parohia a fost prădată de 3 ori, fără a se lua nicio măsură în acest sens. În cel de-al doilea act, neînregistrat ca şi primul, se stipula că „o bandă de hoţi de 5 persoane, ameninţa locuitorii din cartier”.

Document pertinent Arhivei de Colecţie Armeano-Catolică din Gherla. Document pertinent Arhivei de Colecţie Armeano-Catolică din Gherla. Document pertinent Arhivei Parohiale Sfânta Cruce din Bucureşti.

Supliment Ararat

Stema Orașului Gherla sec.XVIII

Sigiliul Orașului Gherla sec. XVIII

Cap de cîrje episcopală din a doua jumătate sec. XVII – Gherla

Administratura Apostolică Armeană

Madona cu Pruncul sec. XVIII – Gherla

Catedrala Sf. Treime – Gherla

Casa parohială armeano-catolică – Gherla

Supliment Ararat

Crucea din casa parohială armeano-catolică – București

Oxendius Verzerescu

Sahag Kogian

1. Isahag Bartev 2. Mesrob Vartabed 2. Nerses Șnorhali 3. Grigor Naregați

Administratura Apostolică Armeană

Insula San Lazzaro

Sfﾃ｢ntul Grigorie Luminﾄフorul

Supliment Ararat