Supliment

noiembrie 2011

MARGARET AJEMIAN AHNERT ŞI CARTEA EI...

...s-a născut la New York. Crescând a auzit relatările mamei sale despre propria ei copilărie în timpul Genocidului Armean din Turcia avea 15 ani.. Margaret Ahrent deţine un titlu de Master of Fine Arts (MFA) de la Goucher College, şi un Bachelor of Arts de la Goddard College, şi o licenţă de la Fundaţia Barnes. A traversat mai multe cariere: producător de documentare pentru TV, a ţinut cursuri în calitate de conferenţiar universitar la Muzeul Metropolitan de Artă, precum şi la Muzeul de Artă din Philadelfia, a predat lecţii de înţelegere a artei , în cadrul programului pentru şcolile elementare ,,Arta merge la Şcoală”. Are un brevet de căpitan pentru vase de 100 tone, şi este un vânător şi pescar pasionat. Cartea O bătaie în uşă este prima ei carte.

Acste supliment cuprinde fragmente din romanul “The Knock at the Door: A Journey Through the Darkness of the Armenian Genocide”, 2007, Beaufort Books.

4

BUD-A-GHETCERE ESTER -IULIE 1915 Soarele fierbinte de iulie mă apăsa în timp ce şedeam pe malul răpos al râului. Trecuseră două săptămâni de când Siranuş mă trăsese de pe stâncă. În fiecare zi ea îmi spălase corpul cu iaurt ca să-mi scadă febra. În curând febra scăzu şi picioarele mele umflate se reîntoarseră la forma lor iniţială. Deşi mergeam cu bastonul, mă simţeam din zi în zi mai în puteri. Într-o zi, cum îmi spălam faţa în apa râului mi-am trecut mâinile peste braţele şi picioarele mele. Mi-am putut simţi venele pe sub piele. Pielea mea a fost totdeauna întinsă, şi pulsând de sânge. Dar acum pielea mea nu părea că face parte din corpul meu. Nu mai eram aceiaşi fată care a fost. Cine eram eu ?

Zilele treceau. Cu febra mea care trecuse, părul meu pieptănat şi hainele curate, prezentam un aspect ceva mai uman. Am ajutat-o pe Siranuş să care apă şi să pregătească mâncarea pentru kurzii din tabără şi pentru soldaţii turci în trecere. Servind şi strângând după bărbaţi aveam grijă să-mi ţin privirea aţintită în pământ. Dacă priveam un kurd în ochi el ar fi putut crede că asta era o invitaţie sa mă poată atinge. Nu aveam nevoie de alte necazuri peste cele de care deja avusesem parte.

Câteva săptămâni mai târziu, Siranuş mi-a spus de un bărbat turc şi soţia lui care locuiau chiar pe drumul spre Malatia.

“Nu e departe de aici, Ester. Yusuf Bey şi soţia lui au nevoie de o slujnică,” spuse ea, “Te voi recomanda pentru că ei vor o fată de familie bună cu o bună creştere. Vrei să mergi?”

Malatia era direcţia în care se duseseră Vartuhi şi caravana. Poate puteam s-o ajung. Voiam să cred că mai este încă în viaţă şi mai merge încă.

“Da, dacă ei mă vor, voi lucra la ei” Siranuş m-a ajutat să mă strecor în spatele unei căruţe goale în timp ce căruţaşul îşi mânca prânzul în cort. Ea l-a plătit cu un prânz gratuit şi câteva monezi ca să ne ducă la Malatia. Ea a puse monedele şi inelul pe care i le dăduse Vartuhi, în mâna mea şi spuse , “Ia astea.

Acum că eşti bine poţi să le iei înapoi. Nu trebuie să le arăt ca să

5

dovedesc că ai murit.”

“Siranuş, îţi rişti viaţa salvând-o pe a mea. Vreau să le păstrezi.”

“Dar tu n-ai nici un ban. Ai putea avea nevoie de astea, Ester” Le-am apăsat înapoi în mâna ei. Ştiam că era lucrul cel mai bun de făcut. Am privit-o pe Siranuş, căutând în ochii ei un sfat. “Ce te faci dacă ei nu vor să mă ţină?” am întrebat.

“N-ai grijă. Te vor ţine. Doar să vorbeşti puţin şi nu uita: nu scoate nici un cuvânt armenesc. Dacă o faci, vei fi trimisă înapoi la caravană. Nu-ţi face griji, va fi bine. Roagă-te la Dumnezeu.”

Călătoria a fost scurtă cu căruţa. Siranuş m-a prezentat lui Yusuf Bey şi soţia lui, Hanum, la intrarea principală. Ea m-a îmbrăţişat, apoi s-a întors şi s-a îndreptat spre căruţa care trebuia să o ducă înapoi spre tabără.

Era târziu când sosisem aşa încât Hanum m-a dus repede la etaj şi spuse “Asta va fi camera ta. Vom sta de vorbă mîine dimineaţa”.

Eram aşa de obosită încât m-am strecurat în pat şi am adormit pe loc.Dimi neaţa devreme Hanum m-a trezit.

“Vino acum, îţi voi arăta restul casei.”

Casa era mare, cu multe camere mari, umplute cu picturi şi mobilă veche, de felul celor pe care le văzusem în cărţile mele franţuzeşti şi englezeşti de la şcoală. Argintăria, cristalurile şi covoarele de mătase părea că erau peste tot. Yusuf Bey era bătrân. El apropie nasul lui guturăiat spre faţa mea şi mormăi “Şti să găteşti?” Înainte de a putea răspunde, Hanum spuse “Ester mă va ajuta la alte treburi din casă, nu e nevoie să gătească.”

Hanum era mică de statură şi foarte slabă. Ea purta părul ei drept şi grizonat despărţit printr-o cărare dreaptă la mijloc. Faţa ei era zbârcită şi părea obosită, aşa cum arăta Vartuhi a doua zi după ce spăla rufle şi bătea covoarele.

Hanum mă strânse la piept şi spuse “N-avea grijă. Aici eşti la adăpost de omoruri. Nu am avut niciodată copii. Tu vei fi fata pe care am dorit-o din totdeauna, Ester.”

Ea zâmbi, precum tufa noastră de liliac , din Amasia. Părul ei lung cădea peste umărul meu. Ar putea fi femeia asta să fie aşa de drăguţă pe cât părea?.

Hanum zâmbi. Voiam să cred că amabilitatea ei era adevărată, dar cuvintele lui Harutiun îmi răsunară în urechi “Ţine minte, nu te încrede în nimeni.”

6

În casă mai erau deasemeni, lucrând ca servitori, Aram şi Suren din Amasia. Nu-i cunoşteam, dar îi ştiam de la distanţă, de la biserică.

Hanum ne-a prezentat, înainte ca să mergem pe la treburile noastre zilnice.

“Ester, sunt câteva cămăşi şi fuste pentru tine în debaraua din camera ta. Vezi dacă-ţi vin,” spuse Hanum.

Mi-am pus o cămaşă curată şi mi-am rotit privirea prin camera în care dormisem noaptea trecută. Cât era ea diferită, acum, în lumina zilei ! Ţi se părea că ai intrat într-o grădină. Picturi florale cu culori aprinse atârnau pe pereţi. Draperii de mătase azurii drapau ferestrele şi cuverturi lunecoase de satin asortate cu dantele acopereau patul.

Covoare cu motive florale colorate răspândite pe jos ca un câmp de flori sălbatice. M-am simţit în siguranţă.

Am ajutat bucătăreasa să spele şi să prepare legumele. Am servit mesele şi am ajutat-o pe Hanum la grădinărit, săpând şi punând seminţe. Aveam puţin deaface cu băieţii, deoarece sarcinile lor gospodăreşti erau mai mult pe afară. Trecură câteva săptămâni. Era august 1915. Într-o dimineaţă, de la ferestra deschisă a camerei mele, i-am auzit vorbind pe Aram şi Suren vorbind armeneşte.

Aram spuse, “Când am să fiu mai mare, mă voi întoarce aici să omor toţi turcii.”

Am privit pe furiş pe fereastră. Ochii lui Suren erau mari ascultându-l pe Aram cum descria el, în armeană, în ce mod avea el de gând să facă asta. Hanum a intrat în odaie chiar atunci şi i-a auzit şi ea, şi spuse, “Despre ce vorbesc ei?”

Mi-am ţinut respiraţia, şi privind-o drept în ochi, am spus, “Eh, Aram i-a spus lui Suren că într-o zi o să-l înveţe să înoate în lacul cel mare”.

“Frumos”spuse Hanum. Apoi ea se aplecă pe fereastră şi le strigă băieţilor în turceşte, “Mergeţi, învaţă-l cum să înoate acum, cât e apa caldă încă.”

Băieţii se uitară sus, încurcaţi.

Mai târziu, le-am spus să fie mai cu grijă când vorbesc. “Ce se.ntâmpla dacă cineva, afară de mine vă auzea? Nu vorbiţi armeneşte ! Ştiţi că nu e voie, şi veţi fi bătuţi dacă veţi fi prinşi. Aţi avut noroc că era Hanum şi nu Yusuf Bey care v-a auzit.”

Aram dădu din umeri şi spuse “Când am să învăţ destul turceşte ca

7

să trec drept turc, voi fugi peste graniţă la ruşi şi mă voi înrola în forţele revoluţionare armene.”

Am apucat gulerul cămăşii lui Aram şi l-am tras aproape de buzele mele şi i-am şoptit în ureche, “Ascultă, turcul nu e aşa prost cum îl crezi tu. Lasă-mă să-ţi povestesc ceva. Am auzit despre un alt băiat de vârsta ta care spunea acelaş lucru ca şi tine. Un ofiţer turc l-a oprit la graniţă bănuind că nu e turc. I-a tras pantalonii jos şi a văzut că nu e circumcis. Şi-a scos pumnalul şi a străpuns inima băiatului.”

Ochii lor se măriră şi gurile lor se strânseră în tăcere.

“Vezi”, am spus “vorbind turceşte nu-i va opri să descopere că eşti un armean. Acum fii cuminte sau vom fi cu toţii omorâţi din cauza vorbăriei tale prosteşti.” În fiecare noapte, săptămâni dearândul am avut coşmaruri şi transpiraţii nocturne. Curând am prins destulă putere să merg fără baston. Într-o seară, Yusuf Bey, care era ofiţer în retragere din armata turcă, avu câţiva oaspeţi militari, la masă. Hanum puse un burugh lung , brun închis, peste mine, şi mi-a amintit să nu vorbesc în prezenţa bărbaţilor.

Mi-am adus aminte când am purtat ultima oară un burugh. Asta a fost când l-am vizitat la închisoare pe tatăl meu pentru ultima oară. În aceaişi noapte turcii au incendiat biserica noastre şi au ars-o. În acea noapte am auzit strigătele celor care încercau să scape. În acea noapte nu a venit nici un ajutor.

Observând că eram dusă pe gânduri, Hanum mă trase de mână şi spuse,”Vino, Ester, şi ajută-mă să servesc cafeaua”.

Cum puneam ceştile de cafea şi prăjiturele cu miere, bărbaţii din jurul mesei începură să povestească şi să se laude. Unul povestea despre un cuplu tânăr, pe care ei l-au capturat într-unul din convoaie. ”Ei erau cam de vreo cincispezece ani,” spuse el. ”Băiatul avea foarte puţin păr pe faţă. El era foarte subţire şi mic de statură. Fata era mai înaltă decât băiatul. Purta părul într-o singură cosiţă groasă pe spate. Amândoi erau îmbrăcaţi cu haine lungi de lînă, ca să-şi ascundă trupurile. Ei credeau că ne puteau înşela pretinzând că sunt surori. ” ”Vă rog, nu mă despărţiţi de sora mea, ea e bolnavă şi are nevoie de îngrijirile mele,” zicea unul. ”Foarte bine gianăm, vă iau pe amândoi, am spus. După ce am vio-

8

lat pe prima, am mers spre cealaltă şi am realizat că am de fapt un băiat.Atunci i-am tăiat podoabele cu sabia mea. Ei, acum eşti o fată, cum îţi place? Apoi oamenii mei şi cu mine am proptit băiatul de perete aşa încât să poată vedea cum o sodomizam pe fată. După aceia, i-am legat pe amândoi împreună şi i-am aruncat în fluviu, unde au plutit un timp până ce un val i-a dus departe.Ei nu au mai zis nimic niciodată”.

Râsete şi aplauze au umplut aerul înconjurător.

“Ce metodă bună pentru a avea grijă de aceşti doi armeni, ” zise unul din ei.

Apoi, un om gras, de la capătul mesei vorbi, “Ei bine, am o poveste chiar mai bună să vă spun. După o zi lungă de bătut şi omorât armeni, eu şi fratele meu, am dat de un nou grup de armeni. Eram obosiţi, dar erau mulţi de omorât. Aşa încât i-am încovoiat pe armeni peste o fântânâ secată, şi dintr.o lovitură de sabie puteam reteza patru capete odată.Procedînd aşa reuşeam să omorâm cincizeci pînă la o sută pe zi.”

Alte aplauze.

Ucigaşul îşi umflă pieptul cu mândrie în timp ce prietenii lui, ofiţerii, îl băteau pe spate felicitându-l pentru această mare ingeniozitate.

“Turcia pentru turci!” strigară ei toţi.

Mi-am muşcat buzele şi simţeam un tremur prin corpul meu .Ce sar întâmpla dacă descoperă că sunt armeancă ? O să mă violeze cu toţii după ce le voi servi cafeaua ? Trebuie că sunt nebună. Hanum nu va permite ca nimic să nu mi se întâmple. Ea mă tratează ca pe fiica ei. Totuşi, mă temeam pentru viaţa mea.

Hanum mi-a cerut să mai pun cafea.Apoi ea spuse unui dintre oameni, “Când Ester se va reface complet, o vom da vouă de măritat”.

Camera începu să se rotească. Aveam nevoie de aer. M-am dat înapoi şi m-am repezit în jos pe scara cea mai apropiată.

Lungită pe un maldăr la piciorul scării am auzit-o pe Hanum spunând, “Lăsaţi-o în pace, am eu grijă de ea. Haide Ester, te ajut eu”. Şi-a pus uşor braţele sub ale mele şi m-a ridicat încetişor.Nu aveam oase rupte, dar tremuram şi plângeam. Hanum m-a stropit cu apă rece, m-a condus până în camera mea şi m-a aşezat în pat.

Dimineaţa l-am rugat pe Yusuf Bey să mă ducă înapoi la Siranuş, în tabăra refugiaţilor .

9

“Vrei să spui că doreşti să părăseşti siguranţa casei mele şi să te întorci în drum unde sigur vei muri?”

“Da,” am spus. “Vreau să mă duc înapoi.”

“Fată proastă, nu vreau să te fac să rămâi, dar nu pot să te duc pe dealuri.O să te duc la orfelinatul din Malatia.” Ştiam că orfelinatul era aşezat chiar în Malatia. Du-te la Malatia, m-am gândit. Sivas e la nord de Malatia.Dacă pot merge la Sivas din Malatia, voi avea un drum drept spre Amasia.Da, trebuie să mă duc la Malatia.

Cu voce tare, am spus, “Vă rog, Yusuf Bey, vă rog, duceti-mă la orfelinat.”

Mai târziu, în aceiaş noapte, veni o vorbă de la Yusuf Bey printr-un lucrător, beyul voia să-mi de ceva pentru drumul de a doua zi.

“Urmează-mă, ” spuse el.

L-am urmat pe uşa din dos, la un şopron în spatele casei. Lucrătorul m-a condus inăuntru. De cum am intrat în cămăruţă el întinse un covor pe duşumeaua murdară şi aprinse o lumînare.

“Uite, mânăncă bomboana asta şi culcă-te jos” “Dar eu nu vreau nici o bomboană,”am spus.

El arăta în jos, “Stai liniştită şi mânăncă , repede” Am făcut cum mi s-a spus.În curând m-am simţit ameţită. Uşa se deschise şi o formă a unei siluete înalte înfăşurată în ceva ce semăna cu o capă neagră intră în cameră. Întunericul cuprinse corpul meu. Am adormit. Când m-am trezit, lumînarea arsese iar eu eram singură. Camera era rece. M-am sculat şi m-am întors în casă.

Hanum mă aştepta. Un lichid călduţ rozaliu se prelingea pe picioarele mele.

Hanum m-a privit şi scoase un ţipăt. “Oh, Ester, noi nu am ştiut că erai virgină. Vino, să te ajut să te speli. Oh, noi n-am ştiut. Oh, noi n-am ştiut,”ea repeat asta mereu.

Ea apasa mâinile sale pe faţa mea în jurul urechilor. Î-mi ţinea bărbia între degetele ei. Ea se holba şi apoi din nou şopti, “Oh, Ester, îmi pare atât de rău, atât de rău.”

Nu înţelegeam ce se petrecuse. Când am fost forţate să părăsim Amasia, şi mergeam pe traseu, eu m-am oprit deoarece îmi venise ciclul. Această sângerare părea la fel, deşi nu avusesm obişnuitele crampe la stomac. Era amsagan –ul meu , sau era altceva. ? Da, se pare că e altceva. Am aflat mai apoi că Yusuf Bey mi-a furat virgin-

10

itatea. Era cadoul lui de despărţire.

Apoi intră Yusuf Bey şi îmi puse o hârtiuţă în mână.

“Uite,”spuse el, “ia biletul ăsta şi păstrează-l mereu. Numele meu e acolo, împreună cu un mesaj că tu eşti sub umbrela protecţiei mele.

Te poţi întoarce aici oricând doreşti, şi persoana care teva aduce înapoi va fi recompensată”. Mi-am muşcat buzele, am aţintit privirea în podea, şi am strâns cu putere hârtiuţa în pumn.

Călătoria spre Malatia a luat două ore cu calul şi căruţa. O ploaie rece cădea din cerul întunecat. Dar dacă n-o fi nici un loc în orfelinat? Unde mă voi duce atunci ? Mă vedeam aruncată într-un şanţ şi lăsată să mor. Mi-am scos gîndurile astea din cap de îndată ce am sosit la orfelinat. Vorpanoţ -ul era ticsit cu copii de toate vârstele.

Atârnau de ferestre şi se iţeau de după uşi. Cu toţii voiau să afle cum arată noul venit. O femeie masivă cu bucle negre ridicate sus pe cap mă salută în prag.

“Bine ai venit”, spuse ea. “Eu sunt Mayrig ” Câte mame aş fi putut avea? La început a fost mama care m-a născut, pe care de fapt nu am cunoscut-o niciodată. Apoi a fost Peprone care a murit de pneumonie, după aceia a fost Vartuhi, care a dispărut în marşul morţii, şi apoi Hanum care pretindea că mă dorea ca pe o fiică dar în loc de asta m-a luat ca o târfă pentru soţul ei. Poate totul era un vis urât. Mă voi trezi oare în curînd şi mă voi regăsi în fine în patul meu din Amasia ?

Mayrig m-a luat de mână, “Vino, Ester. Îţi voi arăta unde vei dormi.”

Intrarăm într-o cameră cu zece paturi, înghesuite spre peretele din fund. În centrul camerei era o masă şi câteva scaune. Copii de toate vârstele măturau, făceau paturile şi curăţau toaletele din baia de la capătul culuarului.

“Vei dormi cu Mary şi Sofia în patul acesta.”

Ea a arătat spre patul din colţul camerei.

O fată bucălată se apropie de mine şi spuse, “Eu sunt Mary. Am paisprezece ani. Asta e Sofia, care e în pat. Ea are cinci ani, şi e prea bolnavă ca să poată mânca. Vino cu mine, te duc în sala de mese să mânănci.” “ Credeam că nu voi mai întâlni niciodată o fată de vârsta mea. Cei mai mulţi aici sunt mai tineri sau mai mari ca mine,” îmi spuse ea.

Eram tăcute. Puteam simţi ochii multora din cameră privindu-mă.

11

Mă întrebam cum de ajunseseră cu toţi aici. Nu am pus nici o întrebare.

Masa era un fel de ciorbă apoasă cu două felii de pâine veche, şi iaurt aşa cum o aveam pe timpul marşului. După masă am mers cu toţi la culcare. M-am tras spre dreapta saltelei căutând să nu ating pe celelalte două. Sofia dormi la mijloc şi nu s-a mişcat deloc toată noaptea.

Dimineaţa cineva a spus, “ Sofia a murit.”

Mary puse mâna, pe sub cerceaf, pe umărul meu şi şopti, “Nu te mişca, Ester. Cineva va veni şi o va duce la căruţa cu morţi. ” “ Care căruţă cu morţi,?”am întrebat. “ În fiecare dimineaţă, vine căruţa pentru morţi să-i ducă pe cei care au murit peste noapte.Şşt!Uite-i că vin.”

O matroană îmbrăcată în alb se aplecă peste mine şi apucă fetiţa moartă de mâna ei firavă. M-am răsucit şi am privit cum o târa apoi pe scări. Corpul fetiţei sălta cu un sunet înfundat pe fiecare treaptă. Priveam capul ei clătinându-se într-o parte şi alta ca o păpuşă de cârpe. Mi-am vârât capul sub pernă şi am astupat urechile cu amândouă mâinile. Ce alegere primejdioasă făcusem, şi nici nu eram aproape de familie. Nu era nici o speranţă. Cât timp va trece oare până voi muri şi eu ca Sofia?

Mary era scurtă şi grasă. Ea luă aproape tot patul şi toată plapuma. Aveam amândouă păduchi, aşa că ne scărpinam şi îi prindema toată ziua. Începurăm să avem senzaţia că păduchii erau prietenii noştrii. “ Ei, Ester, fă cunoştinţă cu amicul meu Kirkor,”spuse ea, dându-mi câteva fârâmiţe albe din capul ei. Ele mişunară în palma mea. “ De unde să ştiu care din ei este Kirkor,”am zis. “ Ei, e cel din dreapta, că mă pişcă cel mai tare,” Am chicotit şi am prezentat alţi păduchi una alteia. “ Ce s-a întâmplat cu familia ta ?,” am întrebat. “ Au fost toţi omorâţi pe drum. Eu am scăpat în spatele unei căruţe cu soldaţi, care nu băgaseră de seamă că mă agăţasem acolo. După ce m-au descoperit am fost aruncată de acolo. Sunt singura care am rămas din toată familia.” “ Eu cred că sunt singura care a rămas din familia mea,”am spus.

Ea î-mi vorbise în şoaptă, în armeană. “ Nu, nu vorbi cu mine în armeană, ”am spus. “ Şti că e împotriva

12

legii, şi vom fi pedepsite.” “ Ce poate fi mai rău decât asta ?”am spus în tuceşte. “ Vei fi bătută şi înfometată pînă vei muri.”Ea dădu din umeri. Faţa ei nu exprima nici o emoţie.

Apoi se rostogoli, îşi puse pătura în cap şi mormăi, “ Ei şi ?” În fiecare dimineaţă Mayrig ne spunea muncile de îndeplinit pentru ziua aceia. Noi ne scărpinam capetele, şi frecam podele. Ne scărpinam capetele şi lucram la bucătărie. Ne scărpinam capetele şi ne spălam hainele. De cele mai multe ori doar ne scărpinam capetele.

Trecu o săptămână. Eram în viaţă, dar nu mai aproape de Papa sau Vartuhi. Voiam să cred că şi ei erau în viaţă. Într-o zi, Mayrig ne-a spus să o urmăm într-o cameră mare, goală, la etjul trei. “ Deschideţi toate ferestrele, vom face o baie specială. Scoteţi-vă toate hainele şi puneţi-le acolo în colţ”. “ Ce se întâmplă ?,”întrebă Mary. “ N-avea grijă,”răspunse Mayrig. “ Fă cum ţi s-a spus. ” Ne-am scos toate hainele. Cu coada ochiului am văzut-o pe Mayrig aducând nişte găleţi umplute cu un lichid urât mirositor. Ea s-a aşezat pe un taburet pătrtat de lemn, în mijlocul camerei, şi ne-a chemat una câte una. Apoi a luat un burete moale, l-a înmuiat în găleată şi a stors apa puturoasă în capul lui Mary. “ Nu deschideţi ochii, sau veţi orbi,” avertiză ea.

Când a venit rândul meu, am păşit înainte încet şi mi-am înclinat bărbia spre piept. Mă holbam la picioarele mele. Nu –mi plăcea să fiu goală. Lichidul rece se scurse încet dealungul spinării mele din creştetul capului. El curse din vârful nasului meu şi formă o băşică gălbuie. S-a prelins în urechile mele şi în jos pe ceafă. “ Asta va uşura mâncărimile şi spuzeala de pe corp,”promise Mayrig. “ Dar eu nu am spuzeală pe corp, Mayrig.” “ Bine, cei mai mulţi din ceilalţi au, şi mai curând sau mai târziu o vei avea şi tu. Şşt, asta va ucide deasemeni păduchii din cap şi va dezinfecta orice germene de pe corp ce-l puteţi avea în locurile ascunse.”

Ce locuri ascunse ? Mayrig scufundă mâna sa în lichid şi mă masă între picioare şi crăpătura din spate. Am tras tare aer în piept. A

13

fost o usturime dureroasă, apoi o senzaţie pe care nu am mai avut-o niciodată înainte. Am suspinat. Mayrig zâmbi. “ Acum te simţi bine, Ester, nu-i aşa ?”

Faţa mea se coloră în roşu. Nu mai priveam.Doar am şoptit “ Da, Mayrig, ”Nu voiam ca celelalte fete să mă, audă.

După ce am scăpat toate de boală, ne-am întors în paturile nostre pline cu păduchi.

O dată pe săptămână, veneau turcii şi luau fete pe alese. Ei alegeau atât cât aveau nevoie ca bucătărese, lucrătoare pe câmp, servitoare în casă, sau soţii. Ca scalvii, nimeni nu punea întrebări. Nimeni nu putea alege. Într-una din aceste dimineţi, am fost arătate în faţa scărilor din holul central al orfelinatului. În spate erau zaptieh care separaseră şirul în două grupe. Pe o parte erau cele pentru a fi alese de turci care veneau să –şi ia muncitori gratuiţi. Pe de alta erau cele care nu erau bune la nimic. Ele au fost duse la o mică distanţă de clădirea principală, împinse într-o groapă şi împuşcate. Ştiu asta pentru că am putut vedea totul de la fereastra mea. Mă întrebam dacă voi face şi eu în curând această plimbare.

Câteva săptămâni am scăpat de ochii senzuali ai cumpărătorilor şi a demonilor morţii. De fiecare dată, cînd coboram aceste trepte, mă gândeam poate asta va fi ziua să fiu aleasă pentru şirul morţii. Dar veneam sus înapoi pe scări sub privirea atentă a lui Mayrig. Într-o dimineaţă, am fost împinsă spre dreapta, “ Mişcă fato, yallah ” M-am uitat la soldat. Era costeliv, avea un nas lătăreţ şi o piele proastă. Părea de vreo şaisprezece ani.

Când m-a împins din nou, spre linia morţii, una din fete de lângă mine strigă, “ Du-te Ester şi arată-i biletul tău. Ce norocoasă eşti că ai hârtia aia ! Nu vei fi omorâtă.” “ Ce hârtie e aia ? zise el, în timp ce-mi apuca mîna.”

Am luat biletul lui Yusuf Bey din buzunar şi l-am rupt în bucăţele mici. “ Aiiii,”strigă una din fete, punându-şi mâinile pe gura mea. “ Nu spune nimic, Ester, eşti nebună. Vei muri sigur acum. Tocmai ai aruncat singura ta speranţă !”

Privirea mea zbura de colo colo. Stând aşa, cu mâna cuiva peste gură, mă întrebam ce să fac acum. Ştiam că nu voiam cu nici un chip să revin la Yusuf Bey, cel care mă violase.

14

Am simţit că sunt trasă cu putere de gulerul rochiei mele. O mână aspră şi băşicată o cuprinse pe a mea şi mă trase prin mulţime. Dintr-o mişcare am fost înghesuită în spatele unei căruţe.

ESTER MINERAGIAN AHRONIAN AGEMIAN (12 Martie 1900- 7 Februarie 1999) Acoperământ pentru femei musulmane 3 aici-menstruaţie (arm.occ) 4 orfelinat (arm) 5 mamă (arm) 6 soldaţi turci 7 grăbeşte-te !(tr) 1 2

15

VIAŢA CU ŞAMIL ESTER-1915-1918 Înghesuită în spatele unei căruţe, mi-am înălţat capul şi am văzut pentru întâia oară faţa lui Şamil. Şamil-Durhan-Olan nu părea mai mult de optsprezece. Turbanul alb, înfăşurat strâns în jurul capului său încadra faţa tânără şi osoasă. Ochii lui adânci şi albaştrii mă fixau. El zâmbi. Apoi faţa lui deveni batjocoritoare. Gura i se înăspri iar ochii se făcură foarte mici.

Cu o voce gravă, el mormăi, „Stai nemişcată’’,ridicîndu-se în picioare şi trăgând de hăţuri. Eram sigură că picasem din lac în puţ, dar trebuia să tac. Î-mi venea să plâng, dar voiam ca lacrimile să nu curgă. Trebuia să mă gândesc la o cale de scăpare. Alături de mine, în căruţă, era un ofiţer turc cu soţia lui. Ştiam că e ofiţer după uniforma şi medaliile lui.

L-am auzit spunând cuiva pe care nu-l puteam vedea, „Soţia mea şi cu mine călătorim spre Sivas”. Sivas, m-am gîndit, drumul meu înapoi spre Amasia ar fi mai aproape din Sivas.

M-am ghemuit jos şi mi-am coborât privirea. Când credeam că eram în siguranţă, m-am uitat şi am văzut soţia ofiţerului. Era palidă şi respira cu greutate. „E foarte bolnavă,” spuse soţul.

Apoi se înclină şi mă privi în faţă. Am încercat să nu-l bag în seamă.

Călătoream fără a scoate un cuvânt. Peste câteva ore am sosit la un han pentru a trece noaptea. Hanul era aglomerat. Erau doar două camere libere. Ofiţerul şi soţia lui au luat o cameră, iar Şamil şi eu cealaltă. Şamil m-a îmbrâncit prin uşă. „Stai aici,” lătră el.

Nu era cine ştie ce mobilă în cameră: un pat dublu cu o cuvertură decolorată roz, şi o măsuţă proptită pe partea stângă a patului. Mai era o lampă de alamă cu două becuri. Un bec lipsea. O oglindă fisurată atârna deasupra unui spălător, cocoţată pe o poliţă cu sertare. Am privit în oglindă. Părul meu despletit atârna în plete peste faţa mea. Am fost mirată văzând că nu se schimbase, şi arăta la fel.

Mi-am adus aminte de sfaturile de a fi precaută date de colegele mele mai mari de la orfelinat.” Dacă eşti luată de un turc, ţine-te cât poţi de mult. Odată ce te au, ei te omoară.„ Stăteam în mijlocul camerei, întrebându-mă ce să fac mai departe.

Nu aveam nici o scăpare. M-am aplecat pe fereastră şi am privit

16

afară. Era un scurt salt spre libertate. Dar încotro era să fug?

Stăteam aşa pe prichiciul ferestrei, gata să sar, când se întoarse Şamil. El apucă mâna mea şi mă trase înapoi spre căruţă. El aruncă o pătură de cai peste mine şi arătă în jos. M-am culcat acolo, şi miera frică să fac o mişcare. Încet, el strecură mâna sa sub pătură, şi mi-apucă sânul. „Nu, te rog,”am spus, împingând înapoi mâna lui. „Stai liniştită, am vrut numai să văd dacă nu cumva eşti băiat. Nu eşti cine ştie ce, dar eşti fată. Am fost scoşi din cameră pentru că a sosit un călător mai important. Va trebui să dormim aici,” spuse Şamil. „Hă, ei mă tratează ca pe o mâzgă pentru că sunt doar un căruţaş. Într-o bună zi o să le pară rău pentru asta”.

Auzisem că la turci, înainte ca un bărbat să facă sex cu o femeie el trebuie să se spele pe părţile genitale. Norocul era de partea mea.

Nu exista nici un fel de apă în căruţă. Şamil trebuia să aştepte. El se foi şi am fost nevoită să mă înghesui spre spatele căruţei până ce spinarea mea se lipi de jugul de fier. El blestemă multă vreme pe cei de la han înainte să cadă într-un somn adînc. De fiecare dată când mă mişcam un centimetru el deschidea ochii şi apuca rochia mea ţinându-mă strâns. Nu era nici o scăpare.

Dimineaţa, ofiţerul turc şi soţia lui s-au întors la căruţă. Soţia scuipa acum sânge. Respiraţia ei era neregulată şi tuşea mult. Ea murmură ceva că va muri curând. Eram prea înfricoşată şi obosită să ascult.

Toată ziua şi toată noaptea ea a şoptit lucruri stranii. „O să te faci bine,” spuse soţul. „Vom fi în curând acasă şi te vei simţi bine în patul tău.”

Ea nu-i răspunse defel.

Nimeni nu a fost surprins dimineaţa următoare cînd ofiţerul spuse: „Soţia mea a murit”.

Am îngropat-o la marginea drumului şi am continuat călătoria. Mam întrebat de ce nu a luat corpul ei acasă, doar era aşa de aproape.

Nu am pus nici o întrebare. De fapt nu-mi păsa ce a făcut cu ea.

Curând ofiţerul turc începu să mă fixeze, dar numai atunci când Şamil nu se uita.

A doua zi el se înclină spre mine şi şopti, „De ce mergi cu el? Vino cu mine. Locuiesc două zile distanţă de aici într-o casă frumoasă. Soţia mea a murit. Poţi avea bijuteriile ei. Uite, am câteva cu mine” Greutatea aurului vârât în mânile mele căzu greoi în poala mea.

17

Cum aş fi putut merge cu el? Dacă rămâneam cu Şamil şi mergeam la Sivas, puteam s-o găsesc pe Vartuhi şi Papa. I-am întors aurul înapoi şi am şuierat printre dinţi: „Am să te spun lui Şamil şi el te va ucide.” Şamil nu a auzit nimic.

Pe ziuă, călătoream liniştiţi iar noaptea mă dădeam spre spatele căruţei departe de cei doi bărbaţi. Nu peste mult timp am trecut pe lângă un grup de muncitori ce mergeau încet pe marginea drumului.

Mi-am lungit gâtul să văd dacă vreunul din ei mi-e familiar. Nu cunoşteam pe nimeni. Bărbaţii erau legaţi între ei cu un lanţ gros şi negru. Soldaţi turci călare cu săbii şi puşti îi escortau. Când căruţa noastră trecu pe lîngă ei unii îşi întoarseră capul să privească, dar cei mai mulţi priveau drept în jos spre noroiul de sub picioarele lor.

A treia zi l-am lăsat pe ofiţer în apropiere de casa lui. El îmi dădu un ultim ghiont şi murmură, „Vino cu mine, proastă mică.”

De data asta Şamil l-a auzit. El,strigă, „Yallah, yallah, nu te apropia de ea, dă-mi banii mei şi du-te” . Şamil era preocupat mai mult de banii lui decât de mine.

Bărbatul părăsi căruţa, murmurând ceva despre prostia mea. M-am ghemuit iarăşi în spatele căruţei în timp ce ne îndreptam spre Sivas.

Am ajuns la Sivas pe-nserat. Când am luat-o în sus spre casa lui Şamil, toţi vecinii au ieşit din case să vadă ce a adus Şamil. „Ah, ha, ha”, râse unul, „Şamil a adus o ghiaură în căruţa lui” Da, eram ghiaura lui, câinele lui infidel.

Am intrat în casă. Trei femei au venit spre mine. Se apropiară din ce în ce mai mult să mă examineze. M-am dat încet înapoi. Deodată am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare. Eram acoperită cu o spumă caldă lipicioasă. Căzusem în cuptorul săpat în pământ.

Acoperită cu funingine neagră arătam jalnic. Stăteam acolo fără o vorbă privind în sus din gaura aia. Toţi au râs. „Uite, uite, ghaura ta e aşa de proastă că a căzut în cuptor” Şamil nu râdea. El se aplecă şi mă scoase trăgându-mă de o mână. „Purcea proastă! Purcea proastă!”, striga Şamil lovindu-mă cu pumnii.

Mama lui Şamil, Selka Hanum, mă luă de cealaltă mînă şi mă trase departe de el. Mă duse spre uşa cealaltă, unde locuiau ea cu nora sa.

Vocea lui Şamil care ţipa ne-a urmat dar din fericire nu şi el.

Casa era mică. O încăpere centrală servea de sufragerie, bucătărie,

18

şi salon. Într-o parte era dormitorul unde dormeau femeile. Mobila era uzată şi murdară. Un covor complet uzat acoperea centrul duşumelei murdare. „Nu-ţi face griji”, spuse mama lui Şamil, „o să uite mânia până dimineaţa. Cum te cheamă?.” „Ester,” am spus. „Nici pomeneală,”spuse ea. „De azi înainte numele tău va fi Gezeer Kateejeh Mâine te vom pregăti pentru nunta ta”.

Nunta mea? Ce nuntă? Eram turburată. Eram obosită. Mi-era foame. De ce vor să mă mărite? Apoi mi-am adus aminte de ce vorbeau fetele mai mari din orfelinat despre turci care se însurau cu armence, deoarece era împotriva legii să ţi refugiaţi în casă. Turcilor le era permis să se însoare cu armence sau să le omoare dar nu să le găzduiască. Guvernul nu va şti că eu eram o refugiată din marşul morţii. Ei vor şti doar că Şamil s-a însurat cu o scroafă de armeancă.

Apoi mama lui Şamil spuse, „După ce mănânci poţi dormi aici, lângă mine. ” Ea arătă spre cei doi saci de dormit din colţul camerei. „Heurria, adu ceva de mâncare şi apă lui Kateejeh”.

Am mâncat în tăcere. Selka Hanum îmi spuse că fratele lui Şamil era plecat pe front şi lupta de partea nemţilor.

„Nu l-am mai văzut de multă vreme”, spuse ea. „ Soţia lui, Heurria, stă aici cu noi. O s-o cunoşti şi pe ea şi pe fiica mea, Meurria, sora lui Şamil. Stă şi ea cu noi pentru că nu e măritată. Avem grijă de case, vindem pâine în piaţă şi aşteptăm pe Şamil să vină acasă.”

„De ce staţi în case separate?”, am întrebat.

„Aşa-i felul nostru. Noi trei am stat din totdeauna în casa asta. Şamil stă alături. O să stai cu el când va fi în oraş. Când va fi plecat cu treburi te muţi aici cu noi.”

A doua zi m-am sculat devreme. După un mic dejun cu brânză, măsline şi pâine caldă, Hanum m-a tuns în felul fetelor turcoaice, cu breton mare pe frunte. Meurria, Heurria şi Hanum au croit şi cusut un material alb şi au potrivit la iuţeală rochia pe corpul meu. Un pliu ici şi acolo şi gata. În picioare mi-au pus o pereche de yemini roşii. Papucii din piele roşie cu vârfurile răsucite în sus, erau tivite cu fundiţe albastre şi argintii. Un văl smălţat cu auriu acoperea faţa mea. Eram îmbrăcată, dar nu eram gata.

19

Îmbrăcată ca o mireasă, mă priveam în oglindă , singura din casă. Era greu să-mi stăpânesc lacrimile. Unde era familia mea? Au vrut aceşti oameni, cu care am trăiam, să-i omoare pe toţi? Poate nu, direct, dar nu aveam nici o îndoială că, de s-ar fi ivit ocazia, Şamil i-ar fi împuşcat. Dacă el nu m-ar fi ales din orfelinat, şi eu aş fi fost moartă.

A răsunat o bătaie tare în uşă. Era imamul local care venise să oficieze ceremonia. Cîţiva vecini au intrat şi ei, aducând scaunele cu ei. Ei au format un cerc iar eu cu Şamil stăteam în mijloc. Preotul musulman l-a pus pe Şamil să promită că dacă vreodată va divorţa de mine îmi va plăti o zestre de treizeci de galbeni. Acesta era jurământul tradiţional pe care îl dau toţi ginerii turci mireselor lor. Şamil zâmbi când pronunţă aceste cuvinte. El ştia că nu avea niciodată de plătit nimic acestei ghiaure. Câteva cuvinte au fost cântate în turcă şi gata.

După o masă cu kebab, orez şi vin, toţi plecară. Ceva mai târziu, singură cu Şamil în casa lui, priveam cum el se spăla pe îndelete, cu grijă. Eu, nervoasă, m-am aşezat pe călcâie şi m-am rugat la Dumnezeul meu, în timp ce el a îngenuncheat spre Mecca şi s-a rugat la al lui.

Apoi el spuse,” Foarte bine, am aşteptat prea mult”.

M-a împins în jos pe salteaua de pene. Răsuflarea lui mirosea a usturoi şi rachiu. Spatele meu se apăsa dureros pe salteaua subţire. Simţeam plasa de sârmă tăindu-mi pielea. Mi-am ţinut respiraţia. El s-a împins în mine. Apoi, deodată, nu a mai împins. A mormăit şi s-a răsucit.

Poate că e mort, m-am gândit.

Dar apoi el a început să râdă. „ Ah, ha, ha, deci nu eşti virgină”.

Ai întârziat. Premiul acesta l-a luat Yusuf Bey, m-am gândit, dar nu am spus nimic. Înainte de a adormi, el spuse, „ Nu-ţi face probleme. O să te ţin o vreme.”

Fiind căruţaş, Şamil era plecat cu treburi mai tot timpul.

Sora lui Şamil, mama şi eu eram ocupate cu gospodăria şi vânzarea pâinii în piaţa din localitate. Era treaba mea să cumpăr grâul şi săl duc la moară pentru a fi măcinat şi să aduc făina rezultată. Apoi noi toate frământam şi făceam aluatul din care apoi ieşeau pâinile pentru copt. Apoi luam pîinile crescute şi le duceam la brutar care cocea pîinea pentru toţi vecinii. Ultima sacină era vânzarea pâinii la

20

piaţă. Uneori era un mic câştig suplimentar după ce achitam grâul, taxa morarului, şi taxa brutarului. Acesta era singurul venit pe care îl aveam. Familia lui Şamil era foarte săracă. Ei nu aveau ambare pline cu fructe uscate şi boabe cum aveam noi în Amasia. Ei trăiau de pe o zi pe alta din bănuţii cîştigaţi la piaţă. Aveam foarte puţină carne şi legume. Masa noastră zilnică era mai ales iaurt cu pâine nu prea diferită de masa mea de la orfelinat. Nu ajunsesem prea departe.

De trei ori pe zi ne întorceam spre Mecca şi psalmodiam rugăciuni musulmane în genunchi. Înainte de fiecare şedinţă de rugăciune ne spălam pe mâini, braţe, picioare, faţă şi după urechi.

Cocoşată, în partea opusă a camerei, îmi spuneam rugăciunile mele creştine, foarte încet, abia respirând, luptând cu cânturile musulmane. Strânsă cu putere în pumn aveam crucea de fier a Bunicii mele care mi-o dăduse în timpul marşului când am plecat din Amasia.

Asta a mers cam două luni. Apoi, într-o zi, Hanum şi Heurria bănuiră ceva. Ele s-au oprit din cântat şi ascultau rugăciunile mele în armeană. Ele m-au împins de pe covorul meu de rugăciune şi m-au rostogolit. Ele au cerut să le arăt ce ţineam în pumn. Am îngheţat. Ele m-au împins de perete şi m-au tras iar Heurria cu forţa a deschis pumnul meu strâns şi acolo, strălucind ca o stea, era mica mea cruce metalică.

„Ghiavur, ghiavur!” strigă Heurria. „Aşa o turcoaică . Tu doar te prefaci că spui rugăciunile musulmane. Tot timpul ai spus rugăciunile tale creştine porceşti. O să-i spunem lui Şamil, când se va întoarce,ce faci şi o să vezi ce se va întâmpla atunci”, strigă Selka Hanum. „Pleacă! Ieşi de aici!”

M-am aşezat afară, sub un pom, aşteptându-l pe Şamil.

Aveam un plan. Voi ascunde crucea şi voi nega toată povestea. Şamil mă va crede. Dar unde aş putea s-o ascund? Cruciuliţa de vreo doi centimetrii părea acum de doi metri. Nu-i puteam găsi un loc ascuns. Am observat o mică crăpătură în zidul de cărămidă pe care apa de ploaie o făcuse spălând mortarul. Am sărutat cruciuliţa , am invelit-o în batista mea, şi am îndesat-o în spaţiul acele îngust.

Apoi am luat puţin noroi şi am nivelat locul. Mulţumită, mi-am reluat locul şi am aşteptat pe Şamil pînă s-a întunecat.

Şamil s-a întors mai târziu în seara aceia. Înainte de a putea

21

să-i spun povestea mea ,el a ascultat-o pe a lor. El m-a biciuit pînă la sânge. Ce proastă am fost crezând că mă va crede pe mine şi nu pe ele. În fiecare zi mă bătea până pielea mea deveni carne vie. Cu cât ţipam mai tare cu atât mă bătea mai mult.

M-a bătut o săptămână încheiată.

În timpul acestor bătăi zilnice el striga, „Ai să uiţi Dumnezeul tău, sau vei muri!”.

Stăteam tăcută şi luam bătaie. Cântam rugăciunile musulmane împreună cu celelalte. Apoi bătăile încetară. Şamil crezu că el m-a câştigat pentru religia lui.

Peste câteva săptămâni, cum frământam pâinea, Hanum îmi spuse, „ Ştiu ce gândeşti. Vei fugi de la noi, şi te vei duce înapoi la Amasia”.

Nu-mi venea să cred. Era exact la ce mă gândeam chiar în momentul acela. Cum de putea şti gândurile mele? Era clarvăzătoare?

„Ei bine prostuţo, nu o să mai vezi niciodată Amasia ta vreodată. Uite, ia oglinda asta. Când îţi vei vedea în spatele urechii, asta va fi atunci când vei vedea Amasia ta din nou”.

Mai târziu, când nu mă putea vedea nimeni, am încercat să mă uit în spatele urechii. Fireşte că nu am putut. Disperată, am încercat toate unghiurile posibile, dar nu, nu am reuşit să privesc spatele urechii mele. Numai dacă mai puteam găsi încă o oglindă aş fi putut, ţinându-le pe amândouă în câte o mână, să-mi văd spatele urechii. Nu mă gîndeam la nimic altceva. Eram convinsă că dacă reuşeam să văd spatele urechii mele mă voi întoarce la Amasia.

Într-o după amiază, când nimeni nu era acasă, am luat o tingire de aramă şi am frecat-o până a devenit lucioasă ca o oglindă. Şi atunci, ţinând-o într-un anumit unghi am văzut o mică porţiune din spatele urechii. Şi am ştiut, în momentul acela, că mă voi întoarce acasă.

Au trecut doi ani şi nu mă apropiasem de Amasia. Nu aveam nici o veste de la Papa sau Vartuhi, poate eram singura supravieţuitoare din familie. Dar apoi m-am gândit, dar poate ei mă aşteaptă acolo, în Amasia?

Era o zi fierbinte de iulie a anului 1917, când mi-am pus burugh-ul meu şi m-am îndreptat spre piaţă împreună cu Herruria şi Merruria să vindem pâine. Aveam şaptesprezece ani. Întrucât

22

asta era singura noastră sursă de venit, fiecare bănuţ era socotit.

Faldurile grele ale burugh-ului ţineau soarele după amiezii departe de corpul meu. Cum mergeam repede de-a lungul străzilor o briză uşoară se strecura pe sub îmbrăcăminte răcorindu-mi picioarele. Mă împiedicam adesea deoarece era greu de văzut prin fantele înguste pentru ochi. Vorbeam destul de bine turceşte ca să pot trece drept turcoaică.

Când am ajuns la piaţa largă, Herruria a luat un stand la un capăt al pieţii iar eu şi Merruia am găsit un loc la capătul celălalt.

Noi am jucam un fel de concurs: cine vindea primul partea sa de pâine primea o bucată de brânză în plus la masă. Aveam cinci pîini de vîndut pentru douazeci de monede fiecare pentru o sumă care ar fi cam un dolar. Aceşti bani trebuiau să ne hrănească timp de o zi.

Dacă Herruria le vindea pe ale sale, aveam bani în plus pentru delicatese cum ar fi nuci sau caise. Dacă nu vindeam nici o pâine, cina noastră ar fi fost doar iaurt cu pâine.

Vândusem două pâini când o turcoaică înaltă se opri la standul meu. În timp ce ea vorbea, am observat că burugh-ul ei acoperise cele trei pâini rămase. Ea vorbea despre tot felul de nimicuri: căldura, seceta, şi probabilitatea de a veni o ploaie. Apoi a plecat brusc.

Am spus Merruriei, „Ce a fost asta? De ce nu a cumpărat măcar o pâine?” Apoi, m-am uitat şi acolo mai erau numai două pâini.

„Femeia asta mi-a furat o pâine, Merruria.” Am fugit după ea strigând, „Hoţii, hoţii! Femeia asta e o hoaţă!” Am apucat-o repede şi am tras-o înapoi. „Mi-ai furat pîinea. Plăteşte sau chem pe zaptieh .”

Ea s-a întors spre mine şi m-a privit de sus. Nările ei se înroşiră şi părea că scoteau flăcări. Cu buzele strânse, dregându-şi vocea spuse,” Nu am pâinea ta. Cum îndrăzneşti să mă acuzi pe mine-Madame Tokay- de furt? Mică cerşetoare de stradă, voi face să fi arestată!”

Cu coada ochiului am văzut pe Meurria în spatele tejghelei mişcându-şi mâna a dezaprobare. Ea ştia că eram o armeancă şi pedeapsa de a acuza un turc de orice, dar mai ales de furtul unei pîini, era o crimă cu adevărat mare.

Meurria îmi făcu semn să vin înapoi. M-am uitat chiorâş

23

la Madame Tokay, nebăgând în seamă vocea ei ridicată. Am clipit sîngeros din ochi şi am privit-o drept în faţă. Am luat aer în piept, mi-am dat capul pe spate şi în turca mea cea mai aleasă am strigat cele mai rele vorbe de ocară învăţate de la Şamil. Mulţimea se adună şi formă un cerc.

„ Dă-i copilului pâinea, sau plăteşte, căţea ce eşti”, spuse cineva.

Încurajată de acest sprijin, am băgat-o iarăşi în perete şi pîinea căzu de sub burugh-ul ei. Tăcerea se aşternu peste mulţime.

Am luat pîinea de jos, şi ţinând-o strâns în mâna mea am spus, „ Vezi, am avut dreptate, această femeie mi-a furat pâinea”.

Apoi, m-am întors şi fără grabă m-am plecat, sigură că am învins. Mi-am ţinut răsuflarea , în eventualitatea că o ultimă izbucnire de energie ar ţâşni din partea căţelei.

Strigăte de aprobare s-au ridicat de la fetele din celelalte tejghele: „Bravo, eşti vitează, Kateejeh. Ce ageră eşti Kateejeh. Aveai o voce aşa de tare Kateejeh. Ai fugit aşa de repede Kateejeh.”

Am ridicat din umeri, mi-am ridicat bărbia şi m-am îndreptat spre casă mergând ca un soldat care a câştigat o bătălie. Când ne-am depărtat de piaţă, Heurria m-a pişcat de braţ şi îmi spuse că bravada mea prostească putea să ne coste la toate viaţa.

„ Îţi dai seama, dacă zaptieh-ul descoperea că eşti armeancă noi toate eram într-un mare necaz? Ne-ai pus pe noi într-un mare pericol”

„Îmi pare rău pentru zarvă. Nu am vrut ca vreuna din voi să fiţi suspectate. „ am spus. Dar ce am gândit era Da, sper ca toate să fiţi arestate şi împuşcate.

Când am ajuns acasă fetele au povestit lui Hanum cele întâmplate.

Hanum, mă luă pe după umeri, „ Tu ai avut dreptate că ţi-ai apărat drepturile, Kateejeh, dar ţine minte, tu ne-ai pus în pericol.

Să nu mai faci aşa ceva niciodată”.

Nimeni nu a spus nimic lui Şamil.

Într-o dimineaţă, câteva săptămîni după, am fost treziţi cu toţii de zgomotul unui vânt bubuitor şi o ploaie ce se izbea de pereţi.

Rafale grele deschiseră larg ferestrele şi frunzele zburau peste tot iar norii negri se iviră pe cer. Am zăvorât ferestrele şi uşile care zângăneau şi ne-am aşezat ghemuite în centrul camerei. Pereţii se

24

scuturau şi podeaua se mişca odată cu noi.

„Repede”, strigă Hanum, „Ieşiţi din casă. E un cutremur”.

„ Ce e un cutremur?” am strigat.

„În curând pământul se va deschide şi va înghiţi casa şi pe noi toţi” ţipa Heurria.

„De ce trebuie să mergem afară? Vom fi mai în siguranţă înăuntru”

„Nu, nu, repede, prostuţo, ieşi afară” porunci Hanum, împingându-mă pe uşă afară.

M-am luptat cât am putut să rămân înăuntru, dar femeile m-au copleşit cu forţa lor şi m-au tras afară exact în clipa în care ferestrele din faţă şi o parte din perete au căzut înăuntru. Mă uitam fără să pot crede ce vedeam. Locul din casă în care şezusem era acum o grămadă de pietre şi sticlă spartă înaltă de doi metrii jumătate.

Am tras câte ceva de sub grămadă, am bătut ferestrele cu scânduri şi am aşteptat să vină Şamil. El nu era de nici un ajutor. De câte ori venea din drumurile sale era beat şi dormea. Nu am reparat deloc stricăciunile. Pur şi simplu am locuit în jurul grămezii de pietre. Selka Hanum mi-a reamintit că puteam fi moartă dacă nu eram trasă afară din casă. Eram în viaţă, dar tot sclavă.

Când Şamil era în oraş aveam grijă de toate nevoile sale. „Hei, ghiavur , vino şi scarpină-mă pe spinare. Adu-mi ceva de mâncare. Curăţă podeaua. Scoate bagajele astea din căruţă. „

Între drumuri, dacă treceam prea aproape de el încât putea să mă ajungă, mă lovea cu piciorul. Dacă plângeam mă lovea din nou. Am încercat să nu plâng. Ziua eram sclava lui. Noaptea eram amanta, cu excepţia unor nopţi când avea altă companie.

Îi plăcea să bea, lui Şamil. Mergea la cafeneaua din localitate unde erau fete care dansau, şi bea aproape toată noaptea. Nu-i trebuia mult ca să se îmbete. Erau nopţi când mă temeam cel mai tare. Mergeam la culcare devreme şi mă prefăceam că dorm când îl auzeam venind.

Într-o noapte, l-am văzut intrând pe uşa din faţă cu o fată dansatoare de gât. Clătinându-se şi duhnind a rachiu el răcni „ Hei, ghiavur, ia uite ce am aici.”

Fata chicoti. Am rămas nemişcată, cu capul în aşternut.

„Ei, hai, vino şi vezi cum arată o fată frumoasă”

Nu m-am mişcat. El veni legănându-se spre pat. El şi-a scos

25

hainele şi pe ale ei şi căzu în pat aproape peste mine. Ghemuită într-un morman, auzeam cum făceau amor. Eram mânioasă. Era gelozie? Iubeam oare acest animal cu care trebuia să trăiesc? Ce-mi păsa dacă aducea o alta să împartă cu ea patul nostru? Am întors spatele la ei, mi-am astupat urechile şi am plâns toată noaptea.

Dimineaţa am dat ochi în ochi cu o femeie cu părul creţ.

Corpul ei era acoperit cu gogoloaie de grăsime iar machiajul ei era mânjit. Mirosea a rachiu stătut. Mi-am întors spatele şi m-am dus să prepar cafeaua. Ea veni după mine şi mă mângâie pe faţă spunând, „ Nu-ţi face griji, nu ţi-l iau de lângă tine”

Era adevărat. Ajunsesem să-mi pese de acest om groaznic.

Nu puteam înţelege ce simţeam, doar că eram mânioasă şi geloasă că el a adus o altă femeie în patul nostru. Îi duceam dorul de câte ori era plecat. Când se reîntorcea, mă bătea şi ocăra strămoşii mei.

Eram pur şi simplu alienată.

Timp de trei ani cât am trăit cu Şamil şi familia lui, am avut foarte puţină hrană. Turcii şi-au unit forţele cu Germania împotriva americanilor. Războiul a secătuit rezervele tututror. Nu am avut niciodată mult iar acum aveam şi mai puţin decât înainte. Gânduri despre familia mea şi prietenii mei murind cu stomacurile pline îmi umpleau mintea. Eram vie dar înfometată. Aceşti turci, cu care locuiam, sufereau şi ei. „Turcia turcilor”, era strigătul ce-l auzisem pe străzile Sivasului. Aceasta nu-mi părea o victorie pentru mine.

Aveam acum optsprezece ani, şi Şamil şi familia lui era tot ce aveam.Visam la Amasia, dar doar pe tăcute, în mintea mea. Nu puteam împărtăşi gândurile mele cu vreun suflet. Vorbeam pietrelor de pe stradă. Vorbeam grăunţelor din sacul meu. Vorbeam cuptoarelor care aruncau afară jeturi de aer cald. Vorbeam tare obiectelor neînsufleţite din jurul meu. Singurul sunet ce-l auzeam era vocea joasă din mintea mea şi strigătul tare a lui Şamil.

Într-o zi am auzit nişte turci de prin partea locului vorbind despre armeni.

„Şti, e doar o chestiune de timp, până ce toţi armenii să fie omorâţi. La sfîrşitul anului nu va mai fi nici un armean teafăr.”

Toţi armenii morţi? M-am aşezat pe duşumea în amurgul care se lăsa. Mi-am purtat mîinile peste faţă, apoi peste buze, în jurul urechilor, pînă au atins bărbia. Pînă la urmă voi muri. Va fi asta

26

mâine? Va fi când Şamil e acasă? Îi va ajuta oare pe ei să-mi taie beregata? Şedeam foarte liniştită.

Apoi, o lună mai târziu, oamenii din oraş şuşoteau că turcii şi nemţii au pierdut războiul. Ei spuneau că au cîştigat americanii.

În mai 1918 a sosit vestea că un mic grup de revoluţionari armeni au fondat o Armenie independentă.

Bărbaţii turci, la cafenele, vorbeau despre trupele armene care înaintau spre Sivas, pentru a salva refugiaţii. Am avut pe dată o izbucnire de speranţă. Putea fi adevărat? Soldaţi venind spre Sivas să salveze refugiaţi? Soldaţi venind să mă salveze pe mine! Şamil se temea atât de mult de aceste trupe încât m-a făcut să-i promit că îi voi ţine partea când ei vor sosi.

„Tu trebuie să le spui că am fost bun cu tine, Kateejeh. Tu trebuie să le spui că eu ţi-am salvat viaţa.”

M-am gîndit că se adresează mie cu Kateejeh, şi nu cu ghiavur. Trebuie că e într-adevăr îngrijorat. Nu era cazul să fie îngrijorat. Nu au venit nici un fel de trupe.

Într-o dimineaţă, în iunie 1918, când frământam aluatul, am auzit sunet de davul şi muzică de zurna în stradă. Bătaia repetată a tobei suprapusă cu ritmul flautului produceau un sunet interesant.

Ca în transă, am ieşit în stradă şi am lăsat ca muzica să –mi inunde corpul. Era aproape să fiu răsturnată de o căruţă care venea nu ştiu din ce direcţie, mergând iute în josul străzii.

În momentul acesta, ceva s-a frânt în mine. Cu mâinile mele, încă pline de făină şi cocă, am alergat după căruţă. Eram sigură că fratele meu Harutiun era în căruţă. Alergând, mă gândeam, oare ce fac? E o nebunie. Dacă m-am înşelat voi fi pedepsită. Dar dacă e adevărat, şi el e în căruţă, mă va recunoaşte el oare după atâţia ani?

Ultima dată când l-am văzut eu eram de paisprezece ani. Asta era acum patru ani. Nu sunt fetiţa inocentă pe care o ştia el odinioară.

Raţiunea nu avea vreo putere asupra mea. Eu fugeam. Când nu am mai putut fugi nici un pas, m-am prăbuşit la pământ plângând în hohote. Priveam cum căruţa se pierde încet la orizont. Un ţăran, care lucra pământul, m-a întrebat ce s-a întâmplat.

„Fratele meu e în căruţă. Trebuie să-l ajung. Nu mai pot fugi”. Mi-am şters lacrimile cu dosul palmei şi am început să fug din nou. Ţăranul îşi făcu palmele pîlnie şi strigă, „ Yayilgi, yayilgi ” Vocea lui răsună cu putere, iarăşi şi iarăşi, până ce căruţa

27

încetini şi apoi se opri.

„Du-te” spuse ţăranul. „ Am oprit căruţa pentu tine”

Cum mă apropiam, un om în uniformă militară turcească sări jos din căruţă şi cu o voce sonoră mă întrebă, „ Cine eşti tu? De ce ne-ai oprit din drum?” Mi-am înălţat faţa spre el. El se uita în ochii mei şi o expresie stranie întrebătoare trecu pe faţa lui.

„Cine eşti tu?” spuse el ridicîndu-mi bărbia.

„ Sunt eu, Ester, nu mă cunoşti?”

„O, Doamne, Ester, mica mea Ester”.

M-a cuprins cu braţele, m-a ridicat şi m-a strîns la pieptul său. Nasturii reci de metal şi medaliile pătrundeau în pielea mea.

Haina lui de postav aspru mirosea a transpiraţie şi tutun. Nu-mi păsa. Nu mă mişcam.

„Ester spune-mi tot ce ţi s-a întâmplat. Unde ai fost? Unde sunt ceilalţi?”

Un alt om se iţi din căruţă şi de ce se întârzie.

„Hai, vino, să mergem” strigă el.

Harutiun scrise repede ceva pe un petic de hârtie.

„Ne vedem mâine la Bagratian, Ester. Aici ai adresa” spuse el dându-mi hârtiuţa. „ Sunt prietenii mei şi te vor ajuta. Să fi acolo la ora 2 după amiaza. Nu vorbi cu nimeni despre asta.”

Am fugit acasă ducând secretul cu mine. Seara acea am mâncat în tăcere. Am făcut curat şi m-am culcat imediat. Mi-era frică să nu vorbesc şi să nu-mi scape secretul meu Ziua următoare, am plecat de acasă ţinând ascunsă strâns în pumn adresa. „Mă duc la piaţă” am spus cu voce tare. Cum spuneam asta zilnic nimeni nu a bănuit nimic. După ce am ieşit din casă m-am îndreptat spre piaţă. După ce casa nu s-a mai văzut am schimbat rapid direcţia şi am căutat casa lui Bagratian. Când am sosit Harutiun era deja acolo. El a explicat că familia Bagratian pleca la Amasia, şi dacă plăteam ei puteau să mă ia cu ei.

„Dar eu nu am nici un ban”

„Am avut grijă de toate” spuse Harutiun . „Acum du-te repede acasă şi nu vorbi cu nimeni despre acest plan. Să fi aici la apusul soarelui poimâine. „

Neavând idee când se va întoarce Şamil din drumurile sale, m-am rugat la Dumnezeu ca să întârzie măcar încă o zi.

28

FUGA ESTER-1918 Dumnezeu mi-a ascultat rugile. Şamil nu s-a întors. Dacă o făcea, ar fi descoperit planul meu, şi în mod sigur mă omora. Acum era momentul să fug. Mă temeam pentru viaţa mea, dar mă temeam şi pentru cea a fratelui meu. Dacă el era prins cu acest plan de fugă, şi el ar fi fost omorât, de asemenea. Trebuia să fiu calmă. Mă uitam la ceasul întors de pe perete, numărând fiecare ticăit al său. Mi-era frică de Hanum şi fetele ei că ar fi putut să-mi ghicească ce aveam în minte. Nimeni nu a băgat de seamă nimic.

Dimineaţa următoare m-am îmbrăcat, am pregătit micul dejun pentru mama lui Şamil şi surori, şi am pregătit pâinile pentru a fi coapte în cuptorul public, din coca ce o frământasem cu o seară înainte. Prietena mea, grecoaica Iligilen Tora Karik, mă aştepta în acelaşi loc din totdeauna, numai că astăzi era diferit.

Mă gândeam la momentele când am vorbit, cu voce înceată, despre familiile în care trăiam, în timp ce aşteptam pîinea să se coacă. Ea, ca şi mine, a fost luată de o familie de turci când familia ei a fost omorâtă de soldaţii guvernului. Ea, ca şi mine, fusese bătută zilnic de răpitorul ei. Ea, de asemenea, visase, să fugă. În timpul scurtelor noastre convorbiri, plănuisem cum să fugim, şi neam imaginat cum va fi cînd ne vom întoarce la casele noastre. Nu cred că vreuna din noi crezuse cu adevărat că visele noastre se vor realiza.

Când pâinea a fost gata, m-am aplecat spre Karik şi am spus, „Karik, eu fug astăzi. Tu nu trebuie să spui la nimeni”.

Karik, şovăi un pic şi spuse. „Uite Ester, ia astea”.

Ea îmi dădu două pâini mari ce le purta. „Vei avea nevoie de ele pentru drum”, adăugă ea.

Cadoul acesta o punea în mare pericol. Dacă se întorcea

29

acasă fără pâine, familia de turci unde locuia ar fi pedepsit-o. Karik mă îmbrăţişă cu putere. Puteam vedea că plângea.

„Te rog, ai promis că nu să spui, sau voi fi prinsă”.

„N-avea grijă Ester, secretul tău e în siguranţă la mine”. Ea îşi ţinu răsuflarea, apoi spuse, „Te rog, roagă-te ca ocazia mea de a fugi să vină mai repede.”

„Mă voi ruga, Karik, mă voi ruga”.

M-am îndepărtat de Karik şi am fugit la casa lui Bagratian. Doamna Bagratian era cam de vârsta lui Hanum. Faţa ei îngustă avea zbârcituri adânci care se intersectau în toate direcţiile ca o hartă veche.

Ochii ei se mişcau repede dintr-o parte în alta .Puteam observa că era nervoasă. Ea îmi făcu semn s-o urmez până la un mic şopron din spatele casei, unde ei ţineau găinile.

„Ester, stai aici şi să nu faci zgomot. De cum familia lui Şamil va descoperi că ai fugit, ei vor veni să te caute. Pentru că suntem armeni, ei pot veni aici, aşa că să nu faci nici un zgomot. O să-ţi aduc ceva de mâncare şi apă mai târziu, când va fi în sigur”.

„Am nişte pâine ce mi-a dat o prietenă. Uite, ţine una.” Iam dat D-nei Bagradian una din pâinile mele.

Mai târziu, în aceiaşi seară, aşa cum promisese, D-na Bagradian mi-a adus supă de pui şi brânză. „Nimeni nu a venit pînă acum să te caute, dar trebuie să fim cu băgare de seamă; trebuie să rămâi aici peste noapte,” spuse ea.

Am rupt un coltuc din pâinea mea şi am mâncat cum nu mâncasem nicicând înainte. Eram liberă de Şamil şi familia lui; chiar şi aerul mi se părea mai proaspăt. Filtrată prin beznă, o lună plină zâmbi deasupra micii mele colibe. O bufniţă se aşeză pe o cracă. Nu se auzea nici un sunet.

În zori, exact cum se aşteptase D-na Bagradian, mama lui Şamil bătu cu putere în uşa din faţă a familiei Bagradian.

„ E aicea Gezeer Katteejeh?”, strigă ea la D.na Bagradian.

„Nu, nu cunoaştem nici o Gezeer Katteejeh.Pleacă”, spuse ea, şi îi închise uşa în nas.

Prin crăpătura coteţului de găini puteam vedea ce se petrecea afară şi să aud ce se vorbeşte.

„Ştiţi, dacă sunteţi prinşi cu refugiaţi în casă, veţi fi împuşcaţi!”, urlă ea la d-na Bagradian.

„Ester e aicea?” strigă ea. Am fost surprinsă că m-a nu-

30

mit Ester, numele meu înainte de a mi-l fi schimbat. Asta era acum câţiva ani şi credeam că uitase. Prin uşa închisă am auzit-o spunând. „ Ah, pleacă bătrânico şi lasă-mă în pace. Nu e nimeni aici cu numele de Gazeer Kateejeh sau Ester. Du-te caută în altă parte.”

Hanum se întoarse, se scărpină în cap, murmurând ceva, şi plecă.

Familia Bagradian supravieţuise genocidului pentru că erau fierari. Turcii aveau o politică de a păstra câte un meseriaş din fiecare branşă în fiecare oraş. Erau mai mulţi fierari în Sivas înainte de masacre. Nu ştiu de ce , dar Bagradienii au fost aleşi să rămână în viaţă, în timp ce ceilalţi vecini ai lor au plecat în marş spre deşert.

Preţul plătit pentru această soartă norocoasă a fost acela de a nu vorbi niciodată limba armeană şi să nu practice credinţa lor creştină.

Şedeam pe jos în şopronul Bagradienilor şi le cântam cântece găinilor. Găinile se uitau la mine în timp ce eu cântam imnurile mele corale. Apoi m-a străbătut un gând groaznic. Şi dacă Harutiun nu va veni înapoi?. Unde mă voi duce? Am alungat aceste gânduri şi am continuat să cânt imnuri. Hanum n-a mai venit să mă mai caute.

A opta zi Harutiun se întoarse. Trebuie că arătam tare speriată dacă el s-a apucat să-mi spună să mă liniştesc şi să nu am grijă.

„N-avea grijă Ester, o să ajungem în siguranţă la Amasia.

Sunt cu tine. Nu vei mai fi singură niciodată.”

M-am uitat la fratele meu, şi după multă vreme ce trecuse, m-am simţit în siguranţă.

De abia se crăpa de ziuă când Bagratienii au încărcat puţinele lor bunuri împachetate într-un căruţă mică.. Ne având decât hainele de pe mine, nu duceam grija împachetatului.

Harutiun aşeză nişte fructe uscate şi nuci în căruţă, alături de o boccea cu lucrurile sale, şi am pornit-o spre Amasia. Mi-am pierdut unul din pantofii mei uzaţi în graba de a părăsi oraşul. Am azvârlit celălalt pantof la marginea drumului şi am mers desculţă în noroiul rece şi moale de la marginea şoselei.

Bagradienii aveau un cal cu aspect bolnăvicios, care trebuia să tragă căruţa grea încărcată cu avutul lor, şi un alt cal ce o ducea pe fiica lor Varsenig. D-na Bagradian, soţul ei, fratele meu, Harutiun, şi eu mergem pe jos. Am mers şapte zile şi şapte nopţi. Avusesem

31

odată la Amasia, un porc care se sălbăticise. Varsenig avea aceiaşi privire sticloasă ca şi acel porc.

De câteva ori D-na Bagradian spuse,”Varsenig, las-o pe Ester să mergă şi ea puţin călare”.

Varsenig răspunse cu o voce tare şi scârţăitoare, „Nu, nu, nu mă dau jos. Nu am s-o fac. Ester lasă să meargă. Ea nu are dreptul să împartă cu mine.”

Mi-am dorit ca ea să cadă de pa cal şi să-şi rupă gâtul ei mare şi gras. Dar ea nu a făcut-o.

Drumul a fost lung. Tot ce aveam de mâncare erau fructele uscate şi nucile, pe care Harutiun le împachetase împreună cu ceva pâine uscată şi nişte brânză, adusă de Bagradieni. M-am gândit la Karik, de la brutărie. Mai simţeam încă mirosul pâinii calde în nări. Am comis oare o greşeală? Trebuia să rămân la Sivas? Am îndepărtat repede aceste gânduri din mintea mea. Trebuia să mă întorc la Amasia.

Nopţile ne opream la marginea drumului şi dormeam îngrămădiţi buluc. Harutiun înveli haina lui militară în jurul umerilor mei ca o pătură. De cum se lăsa întunericul o mulţime de licurici ţeseau o plasă luminoasă în jurul nostru. Luna arunca lumina ei peste tabăra noastră sărăcăcioasă şi aşternea umbre lungi, calde.

Ce mici şi ce singuri păream. Te făcea să crezi că eram singurii oameni rămaşi pe pământ. O briză uşoară făcu să freamăte copacii.

Auzeam câinii lătrând undeva pe aproape, dar nici un sunet de om, cu excepţia sforăitului puternic a lui Harutiun.

În a şaptea zi, se zări Amasia. Picioarele mele erau atât de pline de bătături, călcâiele păreau ca o piele veche brăzdată şi tare.

Nu mai simţeam durerea şi nici nevoia de încălţăminte. De cum am pătruns în oraş m-am uitat în dreapta şi stânga, căutând feţe familiare. Nu am văzut nici una.

Era duminică, dar nici o biserică nu trăgea clopotele. Doar rotirea constantă a roţii de apă, tip tip tip, marca trecerea timpului. O tăcere grea atârna deasupra străzilor ca un nor întunecat.

Nu se zărea nici un copil. De asemenea lipsea sunetul soldaţilor mărşăluind ce umpluse străzile în ziua în care am plecat în grabă cu trei ani în urmă. Când am trecut pe lângă casa mea am observat că părea pustie. În sinea mea credeam cu adevărat că toţi locuiesc în Amasia, afară de mine. Crezusem că atunci când mă voi întoarce,

32

vecinii şi prietenii mă vor aştepta.

Dar nu era nici un fel de muzică, nici o petrecere, şi nici un comitet de întâmpinare. Mă întorceam pe scena unei crime violente. Sângele fusese curăţat, cadavrele au fost înlăturate, dar vederea acestor orori era încrustată în creierul meu. Puteam vedea totul, din nou, cu claritate.

„Îţi aminteşti prima dată când te-am văzut în casa asta, cu patru ani înainte?” întrebă Harutiun.

Cuvintele lui m-au surprins. M-am întors şi am spus, „Desigur, mi-aduc aminte. Erai atât de frumos. Eram aşa de mândră să aflu că am un frate ca tine. Era doar patru ani în urmă?”

„Da”, răspunse Harutiun. „ S-au întâmplat aşa de multe din ziua aceia. Atât de multe omoruri inutile. Spune-mi despre marşul tău când ai părăsit Amasia. Spune-mi despre armeni. Şti cumva dacă a supravieţuit vreunul din ei?”

În timp ce noi ne urmam drumul pe străzile Amasiei i-am explicat tot ce am văzut şi trăit în totalitate. El clătina capul a neîncredere.

„Şi tu ai supravieţuit! Dumnezeu are un scop anume pentru viaţa ta. Da, El în mod sigur şi-a pus mâna Sa deasupra creştetului tău, surioară”. El mă bătu uşor peste cap cu palma sa „ Cum e când te întorci din morţi?”

Am stat să mă gândesc puţin, înainte de a răspunde. „ Pot respira. Aerul nu miroase. Pot vorbi. Aş fi dorit să uit. Aşa te simţi când te reîntorci din morţi.”

Am ajuns la o răspântie. Era timpul să mă gândesc la faptul că Bagradienii m-au ţinut ascunsă în casa lor timp de o săptămână şi la faptul că ne-au dat voie să călătorim cu ei. M-am uitat la Varsenig şi m-am gândit, „Sper să cazi în nasul tău acela urât”. Cu glas tare am spus, „ Mulţumesc Varsenig” . Sper că nu a crezut că am spus-o cu adevărat.

După ce ne-am despărţit de Bagradieni, Harutiun m-a condus la o căsuţă la jumătatea drumului în susul străzii.

„Vino Ester, mergem acasă la unchiul Karamanian. El va avea grijă de tine acum. I-am plătit o sumă frumuşică de bani să te ţină până mă întorc. Trebuie să mă întorc la regimentul meu. O să revin curând. Draga mea Ester, eşti acum înapoi în Amasia, aşa cum ţi-am promis”.

33

Karamanienii ne aşteptau atunci când am sosit.

„ Şşş, şşş, veniţi repede, înainte ca cineva să vă vadă”, spuse unchiul.

Harutiun se înclină puţin şi spuse,” Nu, eu nu am timp ca să mai intru. Ţine minte Ester, mă voi întoarce în curând şi împreună vom naviga spre America. Acolo vom fi în siguranţă; viaţa noastră va fi alta. Vino, lasă-mă să te mai îmbrăţişez odată.”.

Mi-am lipit nasul de ceafa lui, l-am cuprins cu braţele mele, şi gândul mi-a zburat spre pământul îndepărtat al Americii.

Nu mi-am mai văzut fratele niciodată.

Karamanienii aveau doi copii—un băiat, Arslen, de vreo cinci ani, şi o fiică, Nartuhi, doar de doi. M-am aşezat nervoasă chiar pe marginea sofalei din mica sufragerie. Familia se uita la mine cum mi-am strâns mâinile cu putere şi mi-am muşcat buza. Mica Nartuhi s-a apropiat şi-şi puse capul în poala mea. Ea mi-a deschis pumnul şi-şi puse mica ei mânuţă plinuţă în a mea. Am zâmbit, pentru prima oară, după foarte multă vreme. Băiatul se smiorcăi şi apoi scoase limba la mine.

„Vino, hai să mâncăm ceva,” spuse unchiul.

Ne-am mutat în partea unde se mânca, unde m-am aşezat cu Nartuhi în braţe. Eu am mâncat puţin.

„Ce-i cu tine, Ester?,” întrebă d-na Karamanian. „Eşti cumva bolnavă?”.

„Nu,” m-am bâlbâit eu. Nu voim să le spun că eram îngrozită, gândindu-mă la promisiunea lui Şamil de a mă găsi şi ucide dacă fugeam. Respiraţia mea era scurtă şi mă durea pieptul.

Nu voiam să-mi împărtăşesc gândurile. Mintea mea şi secretele mele erau singurele lucruri care îmi aparţineau mie, cu adevărat.

Am înghiţit cu greutate, şi am păstrat tăcerea.

Cînd masa s-a terminat, d-na Karamanian m-a condus întro cameră din spatele casei.

„Vei dormi aici, Ester”, spuse ea.

Camera părea pustie. Era doar un singur pat acoperit cu o cuvertură decolorată cu motive florale. Podeaua prăfoasă de lemn, era acoperită cu un covor foarte uzat şi murdar. Singura fereastră din încăpere era deschisă. Am tras o gură de aer. Aerul rece al serii m-a ajutat să alung mirosul de stătut care-mi umpluse nasul. Pe peretele opus era un dulap îngust cu două pulovere albastre şi o

34

haină neagră atârnând împreună. Pe podea era o pereche de papuci bărbăteşti alături de o pereche de cizme negre foarte lustruite. Cum nu aveam decât hainele de pe mine, nu aveam ce despacheta.

M-am aşezat pe marginea patului, şi am privit pe fereastră.

Mă uitam la casa de alături. Avea cărămizi lipsă, ferestrele sparte, şi scânduri mari ce atârnau stând gata să cadă. Iarba era maronie şi călcată în picioare. Era iunie, dar nu se vedea nici o floare. Un val de ceaţă groasă intra rostogolindu-se înăuntru. Umerii î-mi căzuseră aproape să ajungă în talie. Eram epuizată după lungul drum. Camera era rece. Am închis fereastra, şi mi-am frecat mâinile. Prin uşa închisă auzeam pe unchiul şi soţia lui certându-se.

„Şti, dacă suntem prinşi cu o refugiată în casă, vom fi în mare necaz. Ea nu are dreptul să ne pună în pericol”.

„D-na Karamanian întrerupse,” Dar noi tocmai am promis fratelui ei că’ vom avea grijă de ea până la întoarcerea lui”.

„Bine”, spuse unchiul, „ o vom pune în beci, unde nimeni nu o va vedea, până mă voi gândi la altceva”.

Am tras cuvertura murdară de pe pat şi mi-am lungit trupul meu obosit. Era o lumânare pe noptieră dar nici un chibrit s-o aprinzi. Am dormit toată noaptea în beznă. Când a răsărit soarele eram în stare să gândesc mai clar. Patul era tare, dar mult mai moale decât marginea murdară a drumului pe care am dormit timp de şapte nopţi.

Dimineaţa, d-na Karamanian se scuză în timp ce îmi arăta cu degetul trapa deschisă care ducea spre pivniţă. Ea îmi dădu o pătură maronie şi o pernă fără învelitoare, două felii de pâine şi o bucată de brânză de vaci.

„Uite, Ester, ia astea toate, cu tine. Îmi pare atât de rău,” spunea ea mereu.

Mica Nartuhi îşi puse puloverul meu şi se lipi de rochia mea. Ea voia să o iau cu mine în pivniţă. D-na Karamanian smulse fetiţa ce plângea agîţându-se de mine şi trânti chepengul.

Era lumină slabă şi mucegai acolo jos. Pe măsură ce ochii mei se obişnuiau cu întunericul mi-am găsit calea spre un colţ care era mai uscat decât restul podelei murdare şi noroioase. Înghesuită de peretele rece de piatră am plâns şi am încercat să-mi aduc aminte ce rele am făptuit în viaţa mea că acum meritam această soartă.

Aveam voie sus în partea locuită, numai la orele de masă

35

ori atunci când foloseam latrina din spatele casei. În fiecare seară unchiul cobora ferestrele şi le acoperea cu covoare înainte de a aprinde lumânările. Spunea că se temea de vecinii turci care puteau să-l denunţe autorităţilor dacă eram văzută.

Mica Nartuhi chicoti şi mă trase de păr. Stătea în poala mea şi mă mângâia. Îşi vâră degetul mare în gura mea. Instinctiv, l-am supt.

În fiecare seară şedeam în tăcere, mâncam repede şi mă întorceam în pivniţă. Tanti mi-a dat o lumânărică, pe care o ţineam aprinsă mai tot timpul pentru că asta ţinea şobolanii la distanţă.

Erau o mulţime de şobolani mici în beci. La început lumina îi ţinea la respect, dar destul de curând, ei se apropiară de mine şi s-au urcat pe picioarele şi mâinile mele. Mă tot scuturam de ei, dar ei veneau tot mereu. Voiam să strig, dar nici un sunet nu ieşi din gura mea în timp ce obiectele astea îmblănite se plimbau pe pielea mea umedă.

Mi-am pus pătura subţire peste cap şi braţe, astfel încât doar picioarele îmi erau expuse la linsul şi zgâriatul micilor lighioane. De ar fi fost Arsen aici, el ar fi putut rupe gâturile lor păroase. Bietul Arsen.

Mă întrebam dacă era mort. Mă întrebam dacă cineva îl îngropase, aşa cum i-am îngropat noi pe ceilalţi. Speram ca nimeni să nu-i fi mâncat carnea aşa cum se temuse.

Prin crăpăturile duşumelei puteam auzi vizitatorii. Am recunoscut vocile vecinilor armeni. Am auzit odată vorbindu-se turceşte în sufragerie, deasupra capului meu, cum şedeam chircită lîngă peretele mucegăit al pivniţei.

Dimineaţa următoare, am vrut să-i spun lui Tanti că sunt şobolani acolo jos, dar eram aşa de înfricoşată că mă va alunga încât nu am mai spus nimic.

Cîteva nopţi mai târziu, în timpul mesei, l-am întrebat pe unchiul Karamanian, de ce ei şi vecinii lor armeni nu vorbesc armeneşte acasă, unde sunt în siguranţă.

Faţa lui se făcu stacojie şi el strigă, „ Crezi că eşti grozavă că te-ai întors aici. Ei bine, nu o să ne pui în pericol vorbind armeneşte în casa asta. Tu şti că e împotriva legii. Vrei să faci să fim omorâţi cu toţi? Aminteşte-ţi fetiţă proastă că tu ai căzut „în catran” şi că nu te vei curăţa niciodată!” . Era o veche zicală care spunea că cine a dormit cu inamicul, se zicea despre el că a căzut în catran.

Despre ce tot vorbea el? M-am pătat şi nu sunt curată pen-

36

tru că am mărşăluit din Amasia, în loc să devin o turcoaică? Am văzut că într-adevăr nu mă dorea prin preajmă. Otrăvită de „catran”, pentru că am dormit cu un turc, chiar dacă asta a fost împotriva voinţei mele, era mai mult decât putea el suporta. Mi-am strâns cu putere pumnii. Eram întărâtată la culme.

Dimineaţa următoare, devreme, înainte ca cineva să fie treaz, am dat zăvorul ruginit al pivniţei într-o parte şi am şters-o tiptil din casă. Am fugit, în josul străzii spre vechea noastră casă.

Cucutele crescuseră aşa de înalte încât făcuseră un perete în faţa casei. Casa care era văzută mereu din stradă, era acum ascunsă.

Umbra aruncată peste intrare era întunecată şi ameninţătoare. Era o cârpă murdară aruncată lângă uşă. În trecut, mi-am şters totdeauna pantofii înainte de a intra. Mi-am frecat picioarele mele noroiate de covoraşul acela murdar—vechile obiceiuri e greu să le uiţi. Am păşit prin camerele pustii, reamintindu-mi momentele fericite ale copilăriei mele.

Am stat singură pe grămezile de gunoaie sub dudul din curte. Dudele atârnau grele în ciorchine deasupra capului meu. Erau aceleaşi dude ce le culegeam când mă întorceam de la şcoală. Soarele strălucea printre frunze şi arunca modele minunate pe pământul din jurul meu. M-am ridicat şi mi-am umplut gura cu poamele delicioase. Aveau acelaşi gust. Dumnezeu era acolo în cerul lui, dar eu unde mă aflam oare? Eram singură. Eram înfricoşată.

Tocmai atunci am auzit un zgomot venind din camera alăturată. „Cine e, cine e acolo?”, am spus. O turcoaică apăru din spatele perdelei, lîngă uşă. Am privit cu luare aminte. Era oare posibil? Da, ea purta haina mea bej, de lână, cea pe care o lăsasem atârnând în spatele uşii când am părăsit Amasia.

„E haina mea, cea pe care o porţi” , am spus. Ea s-a întors şi s-a apropiat încet de mine. „Uite, uite, şi acolo atârnă zeiree-le mele, traistele mele de şcoală; şi alea sunt ale mele” , am spus. Uite, aici e numele meu, Ester, brodat pe colţ.”

„Stai cuminte”, şuieră ea. „Ştiu cine eşti tu, tu Ester…Ai tăi au stat aici dar acum tu nu eşti decît una reîntoarsă, şi dacă eşti prinsă, vei fi arestată. Tu nu ai nici un fel de drepturi. Eu plec, aşa că poţi să-ţi iei casa înapoi, dar eu voi lua totul de aici. Dacă faci gălăgie, voi face să fi arestată.”

M-am dat la o parte din drumul ei. Ea trecu frecându-se

37

de mine, continuînd să încarce căruţa cu conţinutul casei mele.

Cratiţele în care Peprone obişnuia să gătească mâncarea noastră, tacâmurile, sfeşnicele, yorghan -ul meu, şi dulapul sculptat plin cu lenjeria pe care o brodasem la şcoală pentru ziua nunţii mele. Toate covoarele noastre groase şi colorate erau rulate şi rânduite în spatele căruţei.

„Plec acum. Dă-te din drumul meu, tu scroafă armenească, sau trec peste tine!”

Eram împietrită locului, privind cum încet se îndepărta căruţa. Apoi ea dispăru după colţul străzii. M-am întors înapoi, şi m-am întrebat dacă ea găsise ascunzătoarea secretă a lu’ mama mare. M-am dus încet spre colţul curţii unde aurul şi bijuteriile noastre erau îngropate. M-am aşezat peste locul ascuns şi am săpat adânc cu unghiile mele în mâzga murdară de sub mine. Da, capacul cutiei de metal se lovi de unghia mea. Am scos repede mîna şi m-am ridicat. Inima mea bătea să-mi sară din piept. Nu puteam să dezgrop cutia. Dar de ce? I-mi aparţinea şi nu era nimeni în preajmă.

Am nivelat şi am bătătorit pământul cu degetele acolo unde tocmai făcusem o gaură şi m-am îndepărtat încet.

Am stat acolo îndelung, privind pământul. M-am gîndit la Papa, şi plimbările noastre în drumul spre casă de la şcoală.

Deodată mi-a venit o idee. Poate ar fi cineva pe care-l cunoşteam de la măcelăria lui Papa, care ar putea să mă ajute. M-am smuls din nemişcare şi m-am îndreptat spre magazin. Cînd am intrat în prăvălie am fost surprinsă şi şocată să-l văd pe Papa stând în spatele tejghelei.

„Bună, Ester”, spuse el.

„O, Papa, Papa! M-am întors, şi tu erai tot timpul aici”. Am fugit spre el şi mi-am încolăcit braţele în jurul pieptului său. Am simţit că apuc un gol de aer. El dispăruse. Ce glumă proastă. Papa nu făcea niciodată glume cu mine. Am strigat din nou.” Papa , Papa!

Sunt eu , Ester! Unde eşti?”.

„Sunt aici” spuse vocea lui Papa. În spatele tejghelei, cu braţele sale întinse era Papa. M-am căţărat pe tejghea şi m-am lovit de peretele îndepărtat.

Papa dispăruse. Aspectul prăvăliei, cum era el acum trei ani dispăruse. Murdăria şi praful acopereau tejghelele şi sticla spartă era împrăştiată pretutindeni. Rafturile erau goale. Totul fusese în

38

imaginaţia mea.

„Mi-e dor de tine, Papa”, am spus vidului ce mă înconjura.

M-am întors la casa mea, şi am stat aşa următoarele două zile şi nopţi sub crengile dudului, în curte. Nimeni nu a ştiut că sunt acolo. Karamanienii nu m-au căutat. Ei erau bucuroşi că plecasem. Noaptea stăteam trează privind stelele. Cerul albastru ca safirul, punctat cu bobiţe albe, stacojii şi galbene mă acoperea ca o plapumă. Nu m-am mai dus niciodată la cutia din colţul curţii şi nici la prăvălia lui Papa. Era iunie 1918.

A treia zi, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, m-am dus la casa unui văr îndepărtat, Bedros Effendi Zovikian, şi soţia lui nemţoaică, Frau Gretel.

Gretel m-a strâns cu putere la piept şi mi-a şoptit, ”Ester, tu nu poţi sta în casa aia singură. E prea periculos. Stai aici cu noi. Am promis fratelui tău, când l-am văzut ultima dată, că voi avea grijă de tine, dacă din vreun motiv oarecare, vei părăsi pe Karamanieni.”

Apoi adăugă, „ Ascultă Ester, dacă vei sta acolo şi Junii Turci te descoperă, o să-ţi facă felul, cum au obiceiul. Va fi mai sigur aici cu noi. Poţi fi menajera mea şi să ai grijă de copii mei”.

Am dat din umeri. Nu mai aveam unde să mai fug.

Vărul Bedros Effendi era farmacistul oraşului şi un important membru al comunităţii. În fiecare seară politicieni turci veneau în vizită, îi vedeam din spatele draperiei grele. Nimeni nu ştia că Zovikian adăpostea o refugiată. Mai târziu, ei au explicat că eram o vară dintr-un oraş învecinat. Nimeni nu a pus întrebări lui Bedros Effendi.

Sarcinile mele zilnice erau să văd de gospodărie, şi să gătesc puţin. Cea mai mare parte a zilei aveam grijă de Eva şi Sofia cei doi copii mici a Zovikienilor. Zovikienii mai aveau un fiu, Aram, care era mai apropiat ca vârstă de mine, 18 ani.

Cam la o lună de la sosirea mea la ei, am auzit-o şoptind pe Gretel soţului ei, „ Cred că Ester ar putea fi gravidă cu turcul acela cu care a trăit”.

Stăteam după uşă şi tremuram de frică. Putea fi adevărat?

O Doamne, fă în aşa fel să nu fie! Nu vreau să am un copil de la Şamil!”

„De unde şti?”, a întrebat el.

„Ei, uite, am observat că luna asta care a trecut ea nu a avut

39

amsaganul ei.”

„Ar trebui s-o întrebăm” spuse el. „Ester, vino aici”.

Am intrat în cameră, păşind ca şi cum fiecare pas ce-l făceam ar fi fost ultimul. Ei şedeau pe o canapea mică lîngă fereastră având soarele după amiezii în spate. Silueta lor arunca o umbră întunecată peste covorul persan colorat. Mi se pusese un nod în gât.

Gretel spuse,” Ester, trebuie să te întrebăm ceva. Noi am observat că tu nu ai avut amsaganul tău luna asta. Suntem îngrijoraţi că ai putea fi gravidă.”

Mi-am ţinut respiraţia. „ Nu am mai avut amsagan după primul atac, cînd am părăsit Amasia , trei ani în urmă.”

Gretel şi Bedros s-au dat înapoi şi au scos un suspin. Ei au înţeles că eu nu mai avusesem periodul meu ca urmare a stresului produs de teribilele evenimente. Pentru că suferisem prea mult, şi nu pentru că eram gravidă, Chiar a doua zi, Bedros Effendi a amestecat un lichid gros şi mi-a spus să-l beau repede. Avea un gust foarte amar. Am avut amsaganul meu câteva ore mai târziu şi apoi în fiecare lună. Nu eram prea sigură că mi-au făcuseră o favoare; chestia asta sângerie era dezgustătoare.

Am petrecut multe momente fericite în acei doi ani cât am stat în casa Zovikienilor. Într-o zi, fiul lor, Aram, a cumpărat un cal beteag de la un soldat şi l-a îngrijit făcându-l să se însănătoşească.

Numele calului era Gennan. O, ce-mi plăcea de Gennan! Era negru cu alb şi înalt de cincisprezece palme. Mi-am amintit de calul meu, Aragats. Mă întrebam cine îl călărea acum. Un ofiţer turc?

Sau trăgea o căruţă de închiriat? Aram mă săltă sus pe cal şi puse să mă ţin de mijlocul lui cu braţele. Spatele lui Aram se lăsa greu spre mine. Nu mă mai gândeam la Aragats şi pe unde putea el fi.

Călăream din nou, şi asta era tot ceea ce conta.

Mi-am amintit de Şamil. Şamil? Mă mai caută el oare?

Dacă mă găseşte, mă va omorî aşa cum a promis, sau va avea o umbră de compasiune în inima lui pentru ghiaura lui¬? Când m-au năpădit gândurile despre Şamil, mi-am scuturat capul, ca să alung imaginea lui. Apoi aş fi vrut să spun cu voce tare, dar nimănui în special, „ Ha, probabil s-a dus înapoi la orfelinat să culeagă o altă fată. Chiar aşa cum mergi la piaţă după o nouă vacă, doar că vaca asta nu costă nimic”.

Gennan sbura peste pietre şi drumuri desfundate aşa de re-

40

pede încât picioarele lui abia atingeau pământul. Coada lui flutura în vânt, şi mă izbea uşor pe spate. Nisipul sărea în spatele nostru într-un nor învolburat de praf. De-aş fi putut fugi aşa de repede ca Gennan. Dar încotro puteam fugi? Ceai-başi-ul meu, da, acolo trebuia să merg. Nimeni nu m-ar fi găsit în livezi. Poate Aragats era acolo lîngă aiky aşteptându-mă. Am alungat toate gândurile de a fugi din mintea mea. Aici, în casa Zovikienilor eram în sfârşit în siguranţă. Aveam chiar şi pantofi noi.

Amasia era aceiaşi, numai oamenii erau alţii. Familii turceşti locuiau în casele familiilor armene care nu s-au mai întors niciodată. Acele familii armeneşti care au rămas în Amasia, vorbeau numai turceşte. Toate bisericile armene au fost bătute în scânduri, şi stăteau ca simple umbre sub cerul senin. Oare se întreba Domnul unde se roagă credincioşii Săi, acum când casele lor de rugăciune erau închise? Aude oare El cânturile musulmane de victorie asupra infidelilor creştini? Se întreabă el oare unde au dispărut comunităţile Lui?. De ce nu a oprit El omorurile? Desigur trebuia s-o facă.

Cuvintele lui Papa mi-au venit în minte,” Ester, nu trebuie să ne întrebăm niciodată de ce ne trimite Domnul un mesaj, deoarece în fiecare pas înapoi, este un pas ascuns înainte. Ai putea să nu-l vezi, dar crede-mă el e acolo”. Mi-era dor de Papa.

Persoane oficiale importante veneau în vizită la Zovikieni, dar nici unul nu vorbea de „evenimente”. Era ca şi când nu s-ar fi întâmplat. În intimitatea caselor lor, armenii şopteau istorii oribile, dar nu prea des. Morţir a devenit cuvântul ce-l foloseau. Dar cum poţi oare uita? Cei ce au rămas în Amasia nu au văzut niciodată ce s-a petrecut pe drumul spre iad. E uşor să uite cineva care nu a văzut nimic. Nici o infinitate de cuvinte nu pot descrie durerea prin care am trecut.

Morţir , î-mi şopteam iarăşi şi iarăşi, sperând că asta m-ar ajuta să uit.

.

Într-o zi, a venit o invitaţie. Zovikienii erau invitaţi la casătoria lui Manuş Hovsepian şi eu am fost inclusă în invitaţie.

Manuş se mărita cu fiul unei proeminente familii turceşti. Seara înaintea nunţii, Gretel şi eu ne-am dus la casa miresei pentru

hănayum, vopsirea cu henna a mâinilor şi picioarelor miresei pentru a o face mai frumoasă pentru mire.

Când am sosit, toate femeile din partea miresei şi ginerelui erau de acum acolo. Erau toate, afară de mireasă. După ce ne-am aşezat şi am servit de ale gurii şi băuturi, trusoul brodat din dulapul miresei a fost prezentat tuturor. Fiecare lucrătură a trecut din mână în mână, examinată pentru fineţea broderiei, calitatea firului, şi felul cusăturilor folosite. Mama miresei a ales câteva piese de îmbrăcăminte din grămadă şi le duse în camera cealaltă ajutând-o pe fiica ei să se îmbrace.

Când Manuş veni, ea privea în pământ. Cu ochii plecaţi, ea păşi încet prin cameră. Ea sărută mâna soacrei sale, mâna cumnatei sale, şi spre mirarea mea, mâna Gretei. M-am săltat pe scaun şi miam ascuns mâinile sub mine. Nu era să-mi pupe şi mie mâna. Am cântat nişte cântece şi am mai servit ceva.

Mă uitam atentă în timp ce femeile amestecau henna. Mama miresei vopsea cu grijă unghiile de la mâinile şi picioarele miresei, apoi le înveli într-un tifon alb, curat. Apoi ea a fost pusă în pat; mâine era ziua nunţii ei şi ea avea nevoie de odihnă. Scurt timp după asta oaspeţii plecară. În timp ce se petreceau toate acestea, rudele de parte bărbătească din ambele familii, l-au luat pe ginere afară şi l-au luat în tărbacă. Ei l-au împins şi l-au bruftuluit ca săi reamintească faptul că era ultima lui seară de libertate. Nu am înţeles de ce trebuia să-l pedepsească astfel.

Mi-a fost greu să adorm noaptea aceia. M-am gândit la propria mea nuntă şi la frumoasele haine pe care nu le voi purta niciodată. Mă gândeam la henna pe care Vartuhi nu o va pune niciodată pe mîinile şi picioarele mele. Vartuhi, unde eşti? Am plâns. La picioarele mele dormea Misgar, câinele Zovikienilor. De fiecare dată când plângeam, părea că şi din ochii lui Misgar curgeau lacrimile.

Gretel a adoptat pe Misgar când familia cu care trăia a fost masacrată în 1915. Un vecin a povestit lui Gretel că Misgar a fost martor la masacru. Plîngea oare acest câine deoarece îi era milă de mine? Sau plîngea pentru că îşi amintea masacrele? Câinii îşi amintesc? Oare cîinii plâng? L-am îmbrăţişat pe Misgar şi feţele noastre ude de lacrimi se uniră. El linse lacrimile mele. Eu, i-am şters lacrimile.

Dimineaţa următoare, înaintea ceremoniei, familia noastră a fost invitată în casa miresei.

„De ce poartă ea acest văl greu peste capul ei? Nici nu pot vedea faţa ei”, i-am spus lui Gretel. „Uite ce tare plânge, nu e fericită că se mărită?”

„De sigur , e fericită”, spuse Gretel, „ dar ea nu poate să-şi arate bucuria, ea trebuie să plângă în onoarea familiei sale şi să şadă smerită ca să arate umilinţă socrilor ei.

Nu am priceput nimic din asta. Am urmat procesiunea la altarul musulman, unde naşul şi imamul aşteptau. Au fost necesare câteva persoane să o ajute pe Manuş să urce în căruţă. Cineva din mulţime spunea că hainele şi podoabele ei cântăreau mai mult de zece kile. Ea mai purta brăţări grele la glezne şi încheieturi. În jurul capului purta o plasă largă de care se bălăbăneau monede mari de aur la nici un deget distanţă una de alta. Eram sigură că va cădea sub această greutate, dar nu a fost aşa. De fiecare dată cînd se ridica sau se aşeza două persoane trebuia să o ajute. Ea părea stingherită.

Aşezatul pe bucăţi mari de metal tare trebuie că era dureros.

Ceremonia a durat mult. Mă întrebam dacă lungile predici pregăteau cuplul pentru o viaţă lungă şi plicticoasă împreună. În timp ce aceste gânduri îmi treceau prin cap, le-am dat repede la o parte. Ce prostie! De ce trebuia să dureze aşa de mult ca să te măriţi? La urma urmei ceremonia musulmană care a avut loc între Şamil şi mine a durat doar câteva minute.

Apoi veniră urările naşilor. Fiecare familie a ridicat în slăvi meritele celeilalte. Au tot vorbit în lung şi lat ce fericire a dat peste ei că s-au găsit unul pe celălalt.

Mai târziu, toţi s-au dus la casa ginerelui să danseze, să bea vin şi să mănânce. Petrecerea a durat toată noaptea şi primele ore a dimineţii de a doua zi.

La amiază, vecinele aşteptau nerăbdătoare veşti din patul nupţial. Aceste veşti erau anunţate numai dacă erau bune.

Când ne-am precipitat cu toţii, în stradă mergând spre casa ginerelui, am întrebat-o pe Gretel, „ Ce se mai întâmplă acum?”.

„Ginerele trebuie să arate dovada principală a virginităţii lui Manuş”.

„Cum?”, am întrebat.

„În mijlocul patului nupţial e o pânză de mătase albă,

bordurată cu dantelă. După ce ginerele şi Manuş vor fi împreună în pat, ginerele arată pânza mamei sale. Dacă nu este pătată de sânge, Manuş va fi expediată înapoi familiei sale, cu ruşine şi dizgraţie.

Când am sosit la casa ginerelui erau mulţi deja acolo în stradă care aplaudau. Ginerele dansa în cerc fluturând pânza pătată de sânge ca pe un steag al victoriei. Am aplaudat şi noi pentru Manuş şi onoarea ei.

Doi ani mai târziu, în primăvara anului 1920, s-a răspândit vestea prin oraş că guvernul turc va masacra armenii iarăşi. Chiar dacă Zovikienii supravieţuiseră primei epurări, şi poziţia lor în oraş părea sigură, ai au hotărât că era momentul să plece. Gretel m-a întrebat dacă doream să mă căsătoresc cu tânărul fiu al vecinilor turci ca să fiu în siguranţă, sau preferam să fug cu familia lor în America. Puteam folosi paşaportul fiicei ei decedate, Margaret.

„Cândeşte-te puţin la asta”, spuse Gretel.

Ma-m aşezat pe un dâmb cu iarbă, în spatele casei, şi m-am pus pe gânduri. Aş fi în siguranţă în America? Care ar fi fost viitorul meu acolo? Mi-am întors privirea spre casa vecinilor şi am zărit tânărul cu faţa bucălată. În clipa aceia am ştiut că nu aş mai putea să mă mai culc cu un alt turc. „Nu în viaţa asta”, mi-am spus.

Cuvintele lui Gretel răsunau proaspăt în urechile mele. „Fugi cu noi în America”. Mi-am amintit de dispariţia lui Papa, prăbuşirea bunicii sub lovitura patului de armă, Arsen luat în puterea nopţii, şi pe Vartuhi mărşăluind alături de mine. Nu mai primisem nici o veste de la Harutiun de doi ani. Dacă ar fi fost în viaţă, el s-ar fi întors la mine. Era timpul să accept faptul că întreaga mea familie era moartă.

Şi apoi ce lăsam în urmă? Foametea şi înfometarea? Bătăile şi maltratările lui Şamil? Cadavrele plutind pe Eufrat? Trupurile sfârtecate ale copiilor în şanţuri? Maladiile şi bolile? Câteodată, noaptea auzeam vaietele copiilor înfometaţi implorându-mă să la dau ajutorul pe care nu eram în stare să le dau.

Am găsit-o pe Gretel în bucătărie curăţind nişte mere. Înainte ca ea să se întoarcă la mine am spus cu hotărâre, „ Da, plec cu voi în America”. Gretel m-a cuprins în braţele ei.

Ca Ester, am murit în acea dimineaţă de primăvara din

1920, dar o nouă Margaretă îndrăzneaţă şi recunoscătoare se născu.

Singurul lucru pe care l-am adus cu mine în America, a fost memoria mea—lucrul pe care am dorit cel mai mult să-l las în urma mea.

Selecţie şi traducere de A.Sahaghian NT. Cititorul ia cunoştinţă, aici, prin aceste patru fragmnte,cu o mică parte a romanului O BĂTAIA ÎN UŞĂ, de Margaret Ajemian Ahnert.(2007) Structurat pe 16 capitole şi două planuri—amintirile mamei sale Ester, supravieţuitoare a Genocidului, şi amintirile sale personale, el a fost premiat şi primit cu căldură de cititori.

Poate, dacă va exista dorinţa cititorilor de a parcurge tot textul, redacţia va reflecta la acest lucru.