Supliment Ararat Ianuarie

supliment ianuarie 2012

ﾃ始 memoria unei femei de excepﾅ｣ie: SATENIC KEHAIAN

Născut în Turcia în anul 1921, Dr. Ared Kochoumian, fiul Elisei şi al lui Diran este crescut şi educat în România, în mijlocul unei familii armene de elită, foarte unită şi foarte iubitoare.

De mic copil el este martorul ecourilor genocidului care a lăsat răni adânci în sufletele familiei. Înzestrat cu o mare sensibilitate artistică moştenită de la mama lui, Ared picteză, cântă la pian şi îşi aşterne gândurile pe hârtie cu o uşurinţă demnă de invidiat.

Personalitate extrem de complexă , Ared îşi alege profesiunea nobilă de medic, dovedind compasiune, loaialitate şi respect pentru toţi pacienţii săi, care îl iubesc şi îl apreciază pentru calităţile lui.

Mare pasionat de istorie, literatură, ştiinţă, dar şi de călătorie şi natură, autorul are un caracter intuitiv şi ingenios, dotat cu un subtil simţ al umorului, de o vitalitate contagioasă, o percepţie subtilă a vieţii şi într-o perpetuă căutare a ineditului, iată numai câteva din trăsăturile autorului acestei monografii. El este totodată şi veteran de război, căci după absolvirea studiilor, Ared şi-a servit ţara pe front.

Un bun armean, copleşit de istoria neamului din care îşi trage seva, marcat pe viaţă de vicisitudinile prin care armenii au trecut, autorul hotărăşte să împărtăşească cu noi momente din viaţa familiei sale, ea însăşi marcată de genocid.

Această monografie nu reprezintă numai o simplă pagină tristă din viaţa familiei Momgian, în care personajul principal, Satenic, se dovedeşte a fi o chintesenţă de tenacitate, loaialitate, curaj şi generozitate, dar şi o filă de istorie a poporului armean la început de secol XX. Nu avem destule cuvinte de apreciere pentru efortul depus de autor în a pune pe hârtie aceste momente tragice din viaţa familiei şi a neamului şi a păstra ca mărturie cele întâmplate părinţilor şi bunicilor noştri.

Nimic nu poate egala sentimentul cunoaşterii rădăcinilor din care ne tragem seva şi mândriei de a fi purtătorii unei civilizaţii seculare.

Mulţumiri pe această cale autorului pentru minunata oportunitate oferită în a ne ajuta pe noi toţi să înţelegem adevărul istoric şi indirect de a ne face să apreciem prezentul.

Satenic reprezintă fără îndoială nu numai o pagină vie de istorie a unei familii greu încercate de tragedii, dar totodată deschide larg şi porţile către generaţia ce ne urmează - o lecţie de tenacitate, curaj, speranţă, demnitate, generozitate, apreciere a valorilor de familie, atribute pe care trebuie să şi le apropie şi să le transmită la rândul lor generaţiilor ce ne urmează.

Madi Hovnanian, născută Kehaian

4

Mărturii ale timpului meu

A

ici încep să-mi adun gândurile şi să merg înapoi în lungul şir al anilor, ca să reconstruiesc şi să evoc viaţa acestei minunate fiinţe care mi-a rămas foarte vie în amintire: viaţa şi personalitatea mătuşei mele, Satenic Kehaian, născută Momgian. Relatarea de faţă face parte din istoria familiei mele, pe fondul evenimentelor din acea vreme.

Satenic s-a născut în cartierul Pera din Constantinopol, prin anii 1880. Era dintr-o familie nobilă armeană, căci Momgienii se trag din una din cele mai aristocrate familii din Constantinopol. Bunicul ei a fost Sarchis Momgian. Această familie provenită dintr-o viţă de armeni veniţi din regiunea Agan a dat mulţi intelectuali şi oameni de seamă, distinşi cărturari printre armenii din Constantinopol.

Familia aceasta se numea Momgian pentru că moşteniseră din tată în fiu fabricarea lumînărilor de ceară, foarte necesare în epoca aceea, înainte de iluminarea cu gaze naturale şi electricitate (mom înseamnă «lumânare » în limba armeană). Descoperirea becului electric a pus capăt acestei activităţi industriale şi comerciale. Odinioară foarte prosperă, familia şi-a pierdut marile beneficii şi rangul de mari bogătaşi.

Momgienii erau şi furnizorii palatelor sultanilor, cărora le vindeau fel de fel de lumânări de ceară parfumate, creând ambianţa orientală a seraiurilor turceşti. Sarchis a avut opt copii, dar în această evocare nu mă opresc decât la doi care au avut un rol în viaţa lui Satenic. Trei fii au plecat de tineri în America şi le-am pierdut urma - doar de Mildon îmi mai răsare undeva câte o amintire. Mildon mai scria din când în când din Louisiana. El a avut doi băieţi din care unul a murit 5

în războiul din 1916. Sarchis Momgian a fost un intelectual de valoare. Împreună cu băiatul mai mare, Bedros, a tradus multe cărţi din franceză în armeană, printre care Contele de Monte Cristo, a cărei ediţie originală am văzut-o şi eu. Sarchis n-a putut niciodată să-şi refacă averea. Băieţii au căutat să-şi realizeze singuri cariera lor profesională. Singura fată, Eranic, s-a ocupat de organizarea casei şi ulterior s-a căsătorit cu un om excepţional de înzestrat, un mare matematician cu studii în Franţa, Apetic Nevruz, cu care s-a înţeles perfect. Nu au avut niciodată copii.

Bedros Momgian a avut o slujbă importantă la Erzerum, unde a fost trimis ca funcţionar guvernamental după congresul de la Berlin, când Vilaieturile (comunităţile) armene au căpătat dreptul de a avea guvernatori armeni. Guvernator armean a fost numit Magardici Agaton, iar ca secretar a fost numit Bedros. Sub domnia lui Abdul Hamid drepturile politice ale armenilor au regresat din nou, iar Bedros a fost obligat să se întoarcă la Constantinopol. De aceată dată a fost numit secretar de Ambasadă a Rusiei Ţariste la Constantinopol. Tot atunci s-a căsătorit cu o fată deosebit de frumoasă şi distinsă, Tacuhi Djismardahos, dintr-o familie de bogătaşi din Smirna (se ocupau cu comerţul de covoare orientale). Tacuhi era foarte tânără când s-a căsătorit. Bedros s-a îndrăgostit de ea şi se pare că au avut împreună ani fericiţi, dar puţini.

Tacuhi avea un frate, Zairmair Djismardahosian şi o soră mai mică, Ibraxie. Au fost o familie unită şi legată prin sentimente puternice. Locuiau în plin centru în Constantinopol, pe strada Nisan Tas nr.11, într-o clădire cu trei etaje. Se înţelegeau de minune şi cu mătuşa Eranic, sora lui Bedros, şi cu soţul ei, Apetic care fusese de curând numit şi el la Ambasadă.

Fericirea nu a durat mult. Tacuhi a început să dea primele semne ale unei boli grave (TBC osos - morbul lui Pott). În decurs de 9 ani, se născuseră două fete şi un băiat. Prima a fost Satenic, a urmat Zareh si apoi Eliza. Fără nicio îndoială, sarcinile şi grijile au deteriorat rapid sănătatea lui Tacuhi.

6

Bedros era distrus şi vedea cu claritate evoluţia teribilă a acestei boli care ruina nu numai viaţa lui, dar punea în pericol întreaga familie. Eranic a fost îngerul păzitor al acestei familii.

Femeie robustă, cu un caracter de nezdruncinat, inteligentă, cu o raţiune şi o voinţă deosebite, ea a preluat conducerea efectivă a casei. A fost toată viaţa stîlpul şi forţa conducatoare a acestei familii care altfel s-ar fi năruit. O soţie veşnic bolnavă, cu rare remisiuni, mereu vizitată de doctori incapabili din acea epocă, cu trei copii mici, unde mai putea Bedros să găsească o clipă de linişte pentru a se ocupa de problemele politice grave în relaţiile veşnic încordate dintre Rusia şi Turcia? Omul acesta cu răspunderi profesionale enorme cu greu mai putea să găseasca energia necesară pentru a-şi întreţine o familie grea, cu o soţie veşnic bolnavă.

Satenic a crescut în această atmosferă apăsătoare, iar călăuza care i-a format caracterul, educaţia şi mai târziu personalitatea ei morală şi intelectuală a fost Eranic Nevruz, mătuşa ei, cu care de altfel s-a înţeles tot timpul de minune. Bedros a evoluat foarte bine în diplomaţie, a parcurs toate gradele, a fost decorat cu cele mai importante ordine turceşti şi ruseşti, dar a plătit scump preţul acestor satisfacţii: Tacuhi s-a stins din viaţă la treizeci şi ceva de ani, lăsând un soţ zdruncinat şi neconsolat pentru tot restul vieţii sale.

E de notat că această tragedie din familie nu a modificat caracterul copiilor. Satenic devenise o domnişoară frumoasă, foarte feminină, cochetă şi cu o siluetă frumoasă ; era inteligentă, vioaie şi spontană, cu un gust deosebit pentru frumos, intuitivă dar şi lucidă, înzestrată cu o voinţă şi o determinare de neclintit. A înţeles imediat rolul ei de soră mai mare şi a unificat familia printr-o cimentare puternică a legăturilor fraterne. Ei au fost realmente toţi pentru unul şi unul pentru toţi. Pentru ca lucrurile să devină şi mai teribile în această familie deja încercată de soartă, apar primele simptome ale tuberculozei pulmonare la Zareh. Aici intervine din nou Eranic; consultat de cei mai buni specialişti, Zareh este trimis la Viena, la un 7

sanatoriu renumit, unde tînărul se vindecă şi revine acasă după aproape un an.

Zareh era un băiat splendid, foarte înzestrat fizic şi intelectual şi adorat de surorile sale. Intră şi el ca secretar de ambasadă la ruşi şi cu educaţia, inteligenţa şi manierele lui distinse avansează repede şi e decorat cu cea mai mare distincţie ţaristă.

Satenic devine în acest timp o domnişoară cu o educaţie desăvârşită, vorbeşte la perfecţie limba franceză, e elegantă, distinsă şi în niciun fel îndreptată spre distracţii ieftine. Ea e conştientă că are obligaţii mari faţă de familia asupra căreia planează acum spectrul unei boli cumplite: fratele e vindecat, dar oricând poate să apară o recidivă. Sora mai mică, Eliza, nu a avut parte de afecţiunea unei mame. Era o fată romantică, o fire visătoare cu mari înclinaţii artistice. Satenic o iubeşte imens, copleşind-o cu o afecţiune aproape maternă. Nu o scapă din ochi, o dădăceşte tot timpul, la fel ca pe fratele Zareh pe care îl adoră. Verişoarele şi verii lor sunt mereu împreună cu ei. Ei sunt copiii lui Zarmair Djismardahos, fratele lui Tacuhi.

Roz Tsatsa, soţia lui Zarmair este o femeie admirabilă, cu care toţi se înţeleg de minune. Băieţii Kegham şi Nerses sunt foarte buni prieteni cu Zareh. Marie, verişoara lor, o fată foarte frumoasă (o frumuseţe exotică, brună cu ochi albaştri) e bună prietenă cu Satenic. Se văd săptămânal la ei acasă sau la Zarmair, care avea o casă splendidă, cu marmură peste tot.

Anii trec, regimul turcesc de anihilare a armenilor le dă deseori frisoane, veştile din provincie sunt alarmante. Abdul Hamid, sultanul roşu, o bestie cu chip de om, şi-a pus în cap să le facă de petrecanie armenilor. Bedros are o viaţă destul de frumoasă. Copiii îl adoră, iar Satenic este mereu alături de el, energică, cu tact şi stăpână pe sine. Matură, cu o fire deschisă, are o privire pătrunzătoare şi totuşi foarte feminină.

E un contrast între domnişoara delicată , micuţă de stat, dar atât de stăpână pe sine, şi impunătoare faţă de alţii. Tentaţiile adolescentine încearcă să o cuprindă, dar ea rezistă, le biruie 8

cu stoicism şi le îndepărtează. Eranic amia (mătuşa) cum îi spun copiii, veghează ca un jandarm.

Anii trec şi familia navighează încă bine în apele tulburi ale acestui început de secol. Nori cenuşii însă se întrevăd de departe şi prevestesc vremuri teribile pentru armeni. Sultanul roşu, criminalul dement Abdul Hamid îşi ascute în tăcere iataganul în seraiurile misterioase de pe malurile Bosforului. În strada Nisan Tas nr.11 domneşte încă o atmosferă plăcută; trei tineri foarte apreciaţi de societatea bună din Constantinopolul anilor 1912 îşi dispută invitaţiile la petrecerile armenilor bogaţi şi aristocraţi.

Maximov, ambasadorul rus la Taligrad este mereu la ei, fac petreceri frumoase şi picnicuri în grădina publică Taxim şi în Prinkipo, insula fermecată de pe Bosfor. Deşi biata naţiune armeană din Anatolia o duce greu cu abuzuri, măceluri, violuri şi acte de banditism şi brutalităţi turceşti, comunitatea din Constantinopol o duce bine.

Au apărut poeţi noi foarte talentaţi ca Siamanto, Vartkes, Daniel Varujan. Apare şi un compozitor genial, Komitas, care deseori dă concerte de pian cu improvizaţii pe teme de Chopin şi Paderewski. Slujbele religioase de la Patriarhie sunt ticsite de lume venită să-l asculte pe Komitas şi compoziţiile lui, care transformă liturghia monotonă oriental armeană într-un adevărat concert cu implicaţii divine.

O epocă nouă e pe cale să înceapă. Armenii se trezesc dintrun somn adânc, un vânt de libertate adie peste comunitatea aceasta, un tineret armean modern cu idei europene şi ţeluri de libertate. Se petrece însă un eveniment grav: Banca Otomană e luată cu asalt şi ocupată de câţiva tineri armeni dasnagtzagani. Ei cer o constituţie nouă, libertate şi egalitate pentru armeni. Europa îi susţine şi se duc tratative cu sultanul. Acesta, perfid şi ascuns, dă promisiuni goale. Revoluţionarii se retrag, eliberează banca şi se îndreaptă spre vasele ancorate în port. În drum ei trec prin casele din NisanTas, sub acoperire rusească.

Nici astăzi nu ştiu ce rol au avut în această treabă Bedros sau 9

Zareh, sau dacă turcii au ştiut de această escală. A rămas un mister pentru mine, dar cursul evenimentelor arată că undeva s-a înregistrat acest amănunt şi vom vedea mai departe cum au decurs faptele în această familie unde pentru moment mai domnea pacea şi armonia.

Bedros este extrem de fericit în această ambianţă veselă şi reconfortantă. Satenic foarte drăguţă, a evoluat simţitor, e elegantă, foloseşte pălării cu boruri largi şi are o grijă permanentă de fraţii ei. Eliza are un temperament artistic, pictează şi frecventează şcoli de perfecţionare în pictură. Pictorul maître Mill e un autentic artist cu renume european şi inspiră tinerei sale eleve teme avansate în stil impressionist, care acum era la mare modă.

Bedros, deseori în glumă, le spune prietenilor că are un băiat diplomat şi două fete: una e toiagul lui de sprijin şi cealaltă e tesbec-ul lui (şirag de mărgele orientale gen rosarii). Deseori vin prieteni vechi şi devotaţi şi fac partide de bezig, casa e foarte bine întreţinută, au totdeauna personal de serviciu şi bunăstarea domneşte peste tot. Din păcate, sănătatea lui Bedros Efendi se deteriorează brusc, are tulburări de respiraţie datorate unui enfizem pulmonar care se agravează pe zi ce trece, căci era un mare fumător. Doctorii nu-i mai dau nici o speranţă, cu toate îngrijirile şi devotamentul cu care Satenic îl înconjoară. La ultima sa vizită, doctorul Servician îi prevesteşte sfârşitul iminent. Fetele sunt disperate, în special Eliza, care nu-i mai părăseşte camera şi asistă în cursul nopţii la ultima răsuflare a tatălui adorat, care i-a fost deosebit de apropiat. Le-a trebuit mult timp copiilor să se adapteze şi să accepte ideea inexorabilei despărţiri. Stăteau zile întregi în cameră cu perdelele trase şi nu mai doreau să vadă pe nimeni. Încă o dată Satenic intervine şi ajută familia să iasă la lumină din impas. Căţeluşa Gavroche i-a fost de mare ajutor. Eliza iubea in mod exagerat animalele. Strîngea tot felul de animale părăsite şi le aducea acasă. Satenic sfătuia ca peste noapte servitoarea Manig să le dea drumul afară, căci nu se mai putea 10

altfel, casa tindea să devină o menajerie.

Tânărul Siruni, un bun prieten al familiei, venea deseori la ei; era veşnic optimist, plin de viaţă şi cu idei revoluţionare. Visa o Armenie liberă, puternică şi prosperă, fără asupritori turci.

Se închidea ore întregi în biblioteca lui Bedros Efendi, care număra nu mai puţin de 20.000 de volume legate în piele şi unele manuscrise rare, extrem de valoroase. Le spunea mereu că se pregătesc evenimente grave. Germania se înarma rapid şi trimitea mereu misiuni militare în Turcia, care-i devenise aliată.

Franţa, Anglia şi Rusia formau o alianţă puternică şi ţineau în şah presiunile revanşarde ale Germaniei, care cerea expansiuni teritoriale şi era foarte beligerantă în materie de idei hegemoniale. În special politica Rusiei era foarte mult dezbătută în casă, căci Zareh era secretar de ambasadă, foarte apreciat, şi i se încredinţau mereu misiuni secrete. Nici astăzi nu ştiu şi nici nu s-a vorbit în casă ce activitate specială avea el, dar cert este faptul că era foarte apreciat. Ambasada rusă nu era departe de casa lor, el pleca de dimineaţa şi se întorcea seara.

Cât a fost de apreciat este evident, căci la o vârsta încă foarte tânără primise cea mai mare decoraţie rusă, Ordinul Stanislov cu vulturul imperial de aur gravat pe margine cu briliante. În plus, mai era decorat şi cu Crucea Sf. Gheorghe, altă decoraţie care nu se decerna cu uşurinţă. Deseori mergeau la grădina de vară Taxim împreună cu verişorii şi verişoarele Djismardahosian, călăreau pe măgăruşi, stăteau pe verandele luminoase şi pitoreşti ale insulelor Prinkipo; alteori se duceau la Fanarachi, unde se vorbea greceşte şi unde surorile Momgian conversau în greceşte, căci erau foarte fluente în această limbă. Limba turcă nu le-a plăcut niciodată, chiar o urau; erau filogreci şi mai ales francofili până în măduva oaselor.

Lângă ei era casa unui paşă turc, Portocal Paşa, care avea câteva fete cu care se înţelegeau foarte bine. Se duceau la teatru, la operă, la concerte, căci foarte des ansambluri franceze făceau turnee. Eliza recita de minune tirade şi monologuri întregi pe 11

care le învăţa pe dinafară şi le prezenta la baluri, festivităţi şi petreceri. Sora ei Satenic era foarte mândră de ea şi o înconjura tot timpul cu o atenţie deosebită. Dragostea dintre cele două surori devenise aproape proverbială şi era adesea citată ca un exemplu. Dar Eranic era stâlpul de granit: ea veghea, ea sfătuia şi ea lua marile decizii. Era destul de bogată, avea multe acţiuni care produceau rente viagere, avea o colecţie celebră de bijuterii, unde un diamant sau un briliant de 3-4 carate nu era o raritate. La un moment dat dispare din viaţa ei soţul pe care îl adora, Apetic Efendi, acel domn admirabil, glumeţ, simpatic şi plin de viaţă. Din acel moment sărmana Eranic simte că a primit cea mai dureroasă lovitură din viaţă, care mai târziu îi va fi şi fatală. Şi aşa ne apropiem încet de anul 1914, când se produce atentatul de la Sarajevo, scânteia care a produs cea mai groaznică reacţie în lanţ. Butoiul cu pulbere deja sub presiune de ani de zile, explodează. Germania cu Austro-Ungaria şi Turcia pe deoparte intră în război contra Franţei, Angliei şi Rusiei. Turcia condusă de Abdul Hamid pe serpentine diplomatice intră în revoluţie şi se debarasează de Sultan cu tot haremul lui de eunuci şi trei sute de cadâne. Talaat, Enver şi Djemal Paşa proclamă Turcia democrată şi organizează un guvern condus de Junii Turci. Turcia este invadată de sute de ofiţeri şi misiuni militare germane. Populaţia creştină este în extaz, crezând că noul guvern va aduce o viaţă nouă în sânul minorităţilor abuzate brutal de vechiul regim şi de Sultan. Kegham Djsmardahos, care este şi fotograf amator cu renume îi fotografiază odată la un «chef» de relaxare unde e prezent Talaat şi cine credeţi…. Zohrab, deputatul în Medjlis (parlamentul turc) reprezentant al Armenilor. Ei beau împreună şi petrec, rostind fraze de ataşament permanent şi fraternitate veşnică.

Nimeni nu prevede încă, şi asta din naivitatea armenească, că sub zâmbetul duios al lui Talaat se ascundea un rânjet de asasin care îşi pusese în cap să nimicească cele trei milioane şi jumătate de armeni, descendenţii unui regat care în timpul 12

lui Tigran cel Mare se întindea de la Marea Caspică la Mediterana şi care avea un trecut de peste 2000 de ani. Între aceste două naţiuni a existat un contrast enorm din toate punctele de vedere. Armenii sunt descendenţi indo-europeni, iar turcii sunt mongoli năvălitori din stepele asiatice. Cu o moralitate nobilă, buni creştini, dotaţi cu un simţ artistic dezvoltat, armenii au aspirat mereu către evoluţie şi progres. Din rândurile lor au promovat arhitecţi, ingineri, medici, oameni de ştiinţă, buni tehnicieni, comercianţi şi industriaşi de frunte. Evident că aceste succese nu au fost tolerate cu uşurinţă de turci, pe care nici armenii nu i-au avut la inimă. Simpatiile armeneşti mergeau în acea epocă către Rusia şi Franţa, totuşi au rămas loiali faţă de turci. În 1917 aproape toţi bărbaţii care puteau să servească ţara au fost mobilizaţi şi trimişi la unităţi militare. Ce s-a întâmplat cu ei până la urmă vom vedea mai departe. În strada Nisan Tas 11 domnea o stare febrilă. De dimineaţa până seara se vorbea despre război, mobilizări, scufundări de vase şi mai ales despre conflictul ruso-turc. Rusia devenise peste noapte stat beligerant şi inamic al Turciei.

Ministrul rus de afaceri externe, Sosonov, trimisese o telegramă cifrată lui Zareh, iar acesta o înmânase imediat ambasadorului Maximov: “Luaţi măsuri urgente pentru închiderea ambasadei”. Toţi funcţionarii primiseră paşapoarte cu imunitate diplomatică pentru părăsirea Constantinopolului şi îmbarcarea pe un vas rusesc ancorat la Constantinopol, cu destinaţia Odesa.

Aici consiliul de familie face o greşeală gravă şi nu ştiu nici până azi cine a dat sfatul ca ei să nu părăsească ţara devenită acum ostilă lor. Cum a putut Satenic - care ştia că fratele ei Zareh, funcţionar de ambasadă, simpatizant al mişcării revoluţionare armene Dasnag, cu siguranţă pus pe listele negre ale turcilor, laolaltă cu fel de fel de spioni împrăştiaţi în toată zona Constantinopolului - să hotărască să rămână fără a avea neplăceri grave din partea autorităţilor turceşti? Ei puteau or13

icând să-l declare spion şi să-l trimită direct la spânzurătoare. Începuseră deja arestări sporadice printre armenii revoluţionari Dasnaghişti. După procese sumare, aceştia, îmbrăcaţi în cămăşi albe lungi puse peste haine şi pe care scria cu caractere arabe acuzaţiile juridice, erau spânzuraţi peste noapte la intrările podurilor de pe Cornul de aur de pe Bosfor. Aviz amatorilor, nu vom tolera ca vreun armean să ducă o activitate subversivă faţă de Statul Turc care i-a tolerat şi a tăcut până în prezent. Cam aşa sunau pancardele afişate pretutindeni. Ambasada s-a închis şi mai toţi au plecat.

Unii s-au îndreptat către Elveţia sau alte ţări cu care Rusia era în alianţă militară sau către alte ţări neutre. Eu cred - şi asta este versiunea cea mai plauzibilă - că fetele nu au vrut să o părăsească pe Eranic. Aceasta nu a vrut să plece nici în ruptul capului, deşi avea mijloace materiale necesare. Fetele nu aveau conştiinţa să o lase singură şi totodată nu aveau tăria să abandoneze casa de care erau atât de legate. Cel puţin pentru moment, ele nu aveau cum să bănuiască întorsăturile grave care urmau să apară în perioada din 1914-1915. Poate credeau că flotele fantastice ale aliaţilor venite din Mediterana spre Galipoli aveau să străpungă fortificaţiile de la Dardanele şi să intre eliberatoare în Constantinopol. Asta este, după mine, varianta cea mai plauzibilă. Credeau probabil că o forţă imensă, o armată de câteva sute de vase moderne supra fortificate vor veni să elibereze, după teoriile lui Churchill, Constantinopolul, Bosforul, şi să creeze un front de debarcare în Grecia şi Turcia Europeană. Din păcate, nu s-a petrecut aşa, si evenimentele s-au întors în favoarea turcilor. Conştienţi de simpatiile armenilor pentru ruşi, turcii şi-au dat jos masca aparent tolerantă şi în schimb a apărut un rânjet diabolic, caracteristic popoarelor mongole, acel rânjet revanşard, criminal, izvorât din decizia turbată de a nimici duşmanul secular: pervertitul popor armean, ghiaurii, câinii detestaţi, care încă mai trăiau din mila lor pe pământul sacru al islamului, uitând că de fapt acest pământ secular aparţinuse Regatului Armeniei cu 2000 14

de ani în urmă.

Hotărârea de a rămâne a fost fatală pentru familia Momgian, iar cel care a plătit tributul cel mai scump a fost Zareh, adoratul frăţior al lui Satenic şi al Elizei. El ar mai fi putut să plece singur, ca prietenul sau ambasadorul Maximov, un om greu, cu relaţii mari şi care putea să-i aranjeze un post diplomatic fără dificultate. Ce era pentru imensa putere rusească să găsească un post de secretar de legaţie unui tânăr cu mari perspective de viitor, undeva în Rusia, în Europa sau într-o altă ţară aliată sau neutră? Rusia era în epoca aceea încă o mare putere militară, bogată şi cu un prestigiu imens. Dar Zareh nu a făcut pasul. Cum avea el să-şi lase surioarele ? Gândea să mai aştepte, poate vin aliaţii şi îi eliberează. Totul era să mai câştige timp, în plus aveau relaţii suficiente ca să deschidă multe uşi.

Casa era confortabilă, căci nu cu mult înainte instalaseră lumina electrică şi chiar aveau perspective ca în curând să instaleze şi telefon, această invenţie fantastică… să stai cu picioarele sus şi să chemi la telefon pe Lidia Azarian, pe Marie Djismardahos, pe vărul Kegham, pe frumuşelul Aram Marcarian sau pe fratele său Garabet, aceşti fermecători bărbaţi, care se pare că nu erau prea indiferenţi la farmecul lui Satenic sau al tinerei Eliza. Şi aşa, timpul cel preţios se scurgea pe nesimţite, aşa cum se scurge mareea, ca apoi să lase apele nimicitoare să năvălească peste golul lăsat de reflux. Între timp, verişorii şi verişoarele Djismardahosian, presimţind primejdia, plecaseră în Elveţia, după o foarte tristă întâlnire de adio. Plecaseră cu Orient Expresul supraîncărcat cu diplomaţi şi familiile lor şi mulţi oameni foarte bogaţi. Gările erau tixite de ofiţeri şi trupe turceşti; se remarcau multe uniforme germane, ofiţeri superiori cu crucea de fier şi cu tradiţionalul monoclu lucind sub chipul cu cozoroc negru. Era o agitaţie febrilă, parcă prevestind întâmplarea unui eveniment tragic, care încă nu se produsese, dar a cărei apropiere iminentă spiritele sensibile o presimţeau.

15

Era o mare tensiune în aer, un climat încărcat cu energie negativă, care îi făcea pe bărbaţi mai nervoşi şi pe femei mai îngrijorate. Şi la Momgieni în casă atmosfera era tensionată.

Zareh stătea acum acasă cu cele două surori, vorbeau, trăncăneau şi se jucau cu Gavroche, căţeluşa Elizei, foarte zburdalnică şi deosebit de umanizată. Uneori începea să urle din senin cu botul întors în sus, fără niciun motiv şi asta se repeta mai ales când cineva cânta la pian sau era un semn rău.

Trecuse şi Paştele şi încă se comentau prodigioasele coruri bisericeşti unde, sub egida Patriarhului Ozmanian, corul excepţional de bine aranjat dădea replicile liturgiei armeneşti.

La biserică, lumea dădea semne de îngrijorare. Fără motiv?

Nu, căci se întâmplase ceva îngrijorător: încercările Aliaţilor de a străpunge Dardanelele la Galipoli eşuaseră catastrofal.

Turcii erau victorioşi! În ciuda bombardamentelor suferite de pe marile vase de razboi, fortificaţiile turceşti bine dirijate de ofiţeri germani, acţionaseră eficient şi ripostaseră zdravăn. Câteva crucişătoare franceze şi engleze se scufundaseră cu sute de marinari şi trupe de debarcare. O blocadă de o lună şi mai mult eşuase, la fel toate încercările de a debarca şi de a creea un front care să atace Constantinopolul pe la spate, în timp ce flota urma să intre în Bosfor şi să debarce în oraş. Frontul aliaţilor şi atacul Dardanelelor reprezenta marea speranţă a armenilor, dar visul lor se năruise acum. Unul câte unul, marile vase de război se retrăgeau în Mediterana, iar turcii jubilau. Un influx de şovinism şi atitudine patriotică îi cuprinsese pe turci. Frontul rusesc de la Erzerum, la început victorios, se oprise brusc, în timp ce armata rusă se dezmembra sub impulsul curentului subversiv al bolşevismului. Armenii din întregul stat Otoman îşi manifestau sentimentele de dezamăgire care se citeau acum clar pe figurile lor.

Cu toate acestea nu a existat niciun act ostil faţă de ţara a cărei cetăţeni erau de aproximativ cinci secole. Enver Pasa, ministrul de război, ceruse armenilor din Anatolia să formeze regimente 16

compacte care să lupte contra ruşilor pe frontul din Caucaz.

Armenii au refuzat să ridice armele împotriva binefăcătorilor lor din totdeauna; acest act a pus capac la toate. Soarta armenilor din întregul Imperiu Otoman era hotărâtă definitiv. Talaat decisese împreună cu liderii junimii turceşti exterminarea totală a naţiunii armene şi lichidarea din rădăcini a acestui element dăunător. Telegrame cifrate parcurgeau tot întinsul Anatoliei şi a zonei europene. Valii, mutasarifii guvernatori şi primarii locali din garnizoanele cele mai îndepărtate de la Edirne până la Van şi Erzerum, aveau deja planurile gata cifrate şi amănunţit organizate pentru asasinarea în masă a unui popor milenar ce se afla pe platourile, munţii şi poienile din Anatolia, încă de pe vremea lui Tigran ca un prosper regat armean.

Bomba era gata şi trebuia amorsată ca să explodeze în toată forţa ei, cu scopul final de anihilare totală a întregii naţiuni armene, începând cu bătrânii ei nonagenari şi terminând cu pruncii nou-născuţi. În noaptea de 24 Aprilie 1915, la o oră la care se presupunea că toată lumea este acasă, detaşamente de poliţişti aparţinând Comitetului pentru Uniune şi Progres (Ittighad ve Terakki Teshkilati), cu membri ai poliţiei secrete şi jandarmi în uniforme cu baionete lucitoare puse la armă, au început, pe la orele 12, să bată la uşile şi porţile a 275 de intelectuali, înalţi funcţionari, medici, arhitecţi, gazetari, deputaţi, senatori, bogătaşi, industriaşi şi chiar preoţi armeni. Mulţi dormeau şi au fost treziţi din somn, alţii privegheau sau stăteau paşnici în atmosfera caldă a familiilor lor, înconjuraţi de bunici, de părinţi şi de copii. ATCH-CAPU! adică Deschide uşa! urlau ei tare, cu acel tipic accent gutural mongolic. În casa din strada Nisan Tas 11 era 11 noaptea, luminile din salon ardeau încă. Mătuşa Eranic se retrăsese mai devreme şi se culcase. Eliza încă făcea retuşuri la un tablou pe carel începuse cu o zi înainte, reprezentând portretul unei femei din popor, o figură foarte expresivă, cu trăsături accentuate armeneşti. Satenic făcea nişte socoteli, iar Zareh citea ziarul, 17

făcând adesea remarci către surori. Era o atmosferă relativ calmă. Gavroche se lungise liniştit pe covorul persan, dar la un moment dat a început să mârâie, să devină agitat, apoi sa apropiat de fereastră lătrând din ce în ce mai puternic.Toţi trei şi-au îndreptat privirile unul către altul, căci era ceva cu totul neobişnuit. În acel moment se auziră lovituri puternice la uşa dinspre stradă şi strigăte puternice ATCH-CAPU! POLIS BURDA! (Deschide uşa, poliţia!) S-au sculat în picioare toţi trei, iar Satenic s-a dus să deschidă uşa. Era calmă, decisă, dreaptă şi avea parcă un aer dominant în felul ei de a fi. Pentru prima oară ea apărea singură şi nepregătită în faţa unui reprezentant al forţei turceşti, forţa brutală a stăpânului turc.

Uşa s-a dat la o parte şi trei namile de soldaţi cu baionete la armă au năvălit în salon, acompaniaţi de doi indivizi mai mărunţi, cu fesuri roşii şi îmbrăcaţi civil. Aveau o atitudine fals amabilă, păreau chiar să se scuze, făcând temalele rituale ale turcilor. Zâmbeau mereu şi nu se uitau direct, priviri piezişe fugeau în toate direcţiile, în timp ce jandarmii, nişte vite necioplite, aruncau priviri iscoditoare celor două femei tinere. Zareh era alb ca varul şi simţea instinctiv că toată parada asta era îndreptată asupra lui. Pe de altă parte, mândria din el, educaţia lui superioară şi formarea lui profesională ca diplomat îl făceau să braveze situaţia şi era gata să apere până la sacrificiu onoarea celor două surori. “Bracmaye afedersin efendi hanam“ adică «Vă cerem scuze pentru aceast deranj», începură ei, «dar suntem puşi în situaţia de a executa un ordin. Ştiţi, în vreme de război toţi suntem gata să servim firmanele (deciziile) ţării. Iertaţi-ne “Hanam Evalah!”». Apoi continuară: «Sperăm că nu e nimic mai mult decât un mic interogatoriu. Zareh Momgian Efendi, vă rugăm să ne urmaţi la secţia de Poliţie pentru o mică formalitate. Nu va dura decât cîteva minute şi veţi veni acasă, să nu se supere hanam ». Puseră mâna pe umărul acestui mândru, elegant şi tânăr vlăstar al nobilei obârşii a Momgienilor. Zareh simţi atunci un curent puternic ce-i trecu prin vine şi instinctiv a vrut să 18

se scuture de contactul oribil al acestei mâini murdare, dar s-a abţinut.

Vorbi clar şi convingător: «Sunt diplomat de carieră şi sunt imun în faţa unor legislaţii care implică acte poliţieneşti».

«Imunitatea dumneavoastră a încetat din momentul în care ţara pentru care aţi lucrat a intrat în beligeranţă cu statul Otoman. De altfel, asta nu ne va incomoda, ne veţi da o declaraţie şi vă vom da imediat drumul». Satenic se ridicase şi voia să înceapă să-şi apere fratele, în timp ce sora mai mica, Eliza, fusese apucată de un tremur nervos incontrolabil, clănţănea din dinţi şi comportarea ei atrăgea dorinţa fratelui de a o ocroti.

Căţeluşa Gavroche nu înceta să latre şi să mârâie. Nu era nimic de făcut, toţi ştiau că nu se poate glumi cu turcii şi totodată câtă încredere poţi pune pe cuvântul lor. Trecutul şi experienţa neamului armean erau pline de dovezi. Satenic nu vroia să-şi lase fratele pradă ghearelor turcilor, Eliza era înnebunită de spaimă, iar sărmanul Zareh, cu blândeţea caracteristică unui gentelman cu maniere alese, îşi plecă capul în faţa destinului.

«Bine, să mergem», zise el.

Se uită imperativ, nu rugător, la Satenic, îşi luă pardesiul şi pălăria (căci nu purta niciodată fes) şi se duse. Uşa se închise după el şi se auzi poarta din stradă. Se lăsase o tăcere de mormânt, întreruptă doar de gemetele şi tremuratul Elizei.

Satenic stătea dârză ca o statuie antică, în ea forţele combative începuseră deja să lucreze. Avea să lupte, avea să alerge, avea să implore, avea să ameninţe, avea să cerşească, avea să se sacrifice, dar trebuia să-şi salveze fratele. Nici vorbă că ar fi crezut că fratele ei se va reîntoarce de la poliţie, căci aşa ceva nu se întâmplase niciodată cu turcii; ei erau ca şarpele care atunci când muşcă nu mai lasă prada decât moartă. Noaptea aceea a fost groaznică. Mătuşa Eranic n-a aflat decât dimineaţa cele întâmplate şi a avut un şoc teribil; în decursul anilor învăţase ce înseamnă să intri în ghearele turcului. Şi aşa trecură zile şi zile. Zareh nu s-a reîntors de la poliţie, 19

ca de altfel alţi 275 de armeni de vază din Constantinopol; în aceeaşi noapte au fost îmbarcaţi pe un vaporaş şi apoi duşi la Haidar Pasa, gara spre Anatolia. Împreună cu el au mai fost deportaţi şi Komidas Vartabed, Krikor Zohrab, deputat şi avocat celebru (prieten al lui Talaat), Daniel Varujan, Siamanto, Vartkez, medici celebri, avocaţi, scriitori, pictori, industriaşi şi alte celebrităţi. Au fost cu toţii duşi în interiorul Anatoliei, la un lagăr lângă Ankara. Mai era cu ei şi cel mai bun prieten al lui Zareh, pe nume Kerope, un băiat simpatic cu care se înţelegeau bine atât Eliza cât şi Satenic.

De ce au fost arestaţi şi trimişi toţi aceştia, nimeni nu înţelegea.

Erau absolut nevinovaţi, nu complotaseră, nu spionaseră, nu vorbiseră în public nimic, dar aveau un păcat secular care putea să fie letal, erau armeni. În plus, reprezentau crema unei societăţi care începuse să se trezească la adierea unui vânt ce venea de la apus şi vântul se numea libertate.

Elementul armean în contextul turcesc era o realitate greu de digerat. Armeanul era inteligent, muncitor, constructiv, pozitiv, avea fineţea necesară ca să se dezvolte în artă şi mintea destul de ascuţită ca să se afirme în ştiinţe, a dat mari matematicieni, astronomi, compozitori, pictori, arhitecţi, industriaşi şi inventatori. Într-un cuvânt, în comparaţie cu elementul turc era net superior. În decurs de cinci secole ei nu au produs nicio minte remarcabilă în ştiinţă, în artă sau literatură. De aici se înţelege de unde venea starea de complexare, de invidie şi de ură. Satele armeneşti şi orăşelele din Anatolia unde erau armeni erau prospere, acolo unde prevalau turcii era mizerie, stagnare şi înapoiere, căci ei nu puteau accepta nicio idee de progres, evoluţie sau perfecţionare. Orice invenţie modernă era privită de ei ca un produs al diavolului. Seitan evabasi numeau ei automobilul. În capul acestui monstru care s-a numit Talaat,a încolţit o idee năstruşnică: Ce ar fi să se debaraseze de acest millet (naţie) care le este duşman secular? Acum era momentul cel mai propice: timp de război şi aliaţii creştini au preocupări prea importante ca să se intereseze de aşa numiţii 20

fraţi co-religionari. Şi aşa a încolţit în capul acestei bestii ideea organizării unui măcel în masă. A găsit repede un alt aliat care se numea Enver Pasa, o mediocritate care tot citind istorie, se credea salvatorul Panturanismului, ofiţer de Stat Major în Berlinul militarist de pe vremea Kaizerului Wilhelm 2 şi apoi cârdăşia unei alte brute cu o figură sardanapalică, asiriană, cu nume de Djemal Pasa, cu care a organizat în amănunţime şi cu perfidie o deportare a 3 milioane de armeni,locuitori paşnici din Anatolia. În toată această acţiune nu s-a ţinut însă seama de un singur lucru: inteligenţa şi puterea fantastică de adaptare şi tenacitate a acestei rase milenare.

De 2400 de ani, armenii au rezistat la invaziile asirienilor, perşilor, mongolilor lui Gingishan şi Timur Lenk, arabilor şi bizantinilor. Reduşi la cenuşă, armenii au reînviat de fiecare dată precum pasărea Phoenix. Aşa a trebuit să se întâmple şi cu invazia turcilor Selgiucizi, ale Osmanliilor, ale lui Abdul Hamid din epoca de tristă memorie mai recentă a triumviratului turc, genial condus de Talaat, Enver şi Djemal Pasa.

Să revenim la strada Nisan Tas 11, unde se aşternuse deja dezolarea, durerea şi incertitudinea. Flacara izvorâtă dintr-un adânc ancestral s-a aprins atunci în sufletul lui Satenic. Ea nu plângea, nu blestema, nu se mistuia în disperare.

Dimpotrivă, a început imediat să caute urmele lui Zareh. Nimeni nu-i răspundea ceva precis: “Aşteptati, veţi primi veşti şi răspunsuri.” Între timp, începuseră execuţiile în Pera, zilnic, pe podul de pe Cornul de Aur, în pieţele publice apăreau imagini îngrozitoare cu tineri armeni spânzuraţi pe acel trepied improvizat, îmbrăcaţi în halatul alb al celor condamnaţi pentru crime şi pe care apăreau cu litere arabe capetele de acuzare. Pentru ce?

Pentru ce erau condamnati EI la moarte? Majoritatea erau victimele unor denunţuri false, autorizate de tribunalele militare turceşti; erau denunţaţi ca spioni, ca sabotori, ca agenţi provocatori, inamici ai generoasei patrii otomane. Alţii nu erau nici măcar judecaţi. Era o vânătoare de oameni. Veştile aces21

tea le cutremurau pe cele două surori rămase să îngrijească de mătuşa în vârstă, Eranic Amia.

Satenic era convinsă că-şi va găsi fratele; trebuia să-l găsească, viu sau mort, trebuia să-i facă măcar un mormânt creştinesc.

Primul om căruia i s-a adresat a fost Manuk Azarian, senator în parlamentul turcesc. Erau şi oarecum rude. Manuk Azarian era trecut de 60 de ani, avusese un trecut glorios în viaţa politică a ţării, dar sub guvernul Junilor turci fusese redus la tăcere. De ce? Pentru că era armean, iar acum tremura el însuşi de teamă pentru viaţa şi familia lui. Erau în relaţii amicale de familie, iar Lidia, fiica lui, se împrietenise cu Eliza. Manuk Azarian a primit-o şi a ascultat-o cu atenţie pe Satenic, care a expus toate căile prin care se putea obţine eliberarea lui. Cea mai puternică armă era imunitatea lui diplomatică, căci rămăsese încă funcţionar al unei ambasade. E drept că guvernul acestei ambasade era în război cu turcii. Oricum, se punea întrebarea de ce nu a plecat cand s-a închis ambasada? Nu cumva era un spion rămas să ducă o activitate subversivă? Era logic, uneori eu însumi mă întreb dacă nu cumva el a rămas acolo spre a putea fi întrebuinţat de către ruşi, să furnizeze date utile lor?

Dar să lăsăm la o parte aceste prezumţii; cert este că Azarian i-a spus pe şleau că el nu poate face absolut nimic. Dar… «Ştiu pe cineva cu care poţi să iei legătura şi să expui cazul dumitale; dar este un mare secret, fii atentă căci este un mare risc şi pentru tine şi pentru mine. Mâine te vei duce la Ambasada Americană, unde îl vei găsi pe Smavorian Arsag. El e funcţionar, mâna dreaptă a lui Henri Morgentau, vei vorbi cu el şi vezi ce puteţi face acolo». În acea clipa, în sufletul lui Satenic s-a născut o mare speranţă. Un diplomat american, armean de origine, Smavorian, îi va putea salva viaţa lui Zareh din ghearele unei morţi sigure şi cumplite. Smavorian a primit-o cu multă simpatie. Ea venise însoţită de sora ei, Eliza. Satenic era foarte agreabilă şi ştia foarte bine să se facă plăcută. Amândouă au pledat cauza fratelui lor cu abnegaţie şi convingere, astfel încât Smavorian se lăsă cucerit. Era foarte 22

impresionat. “Am o soră, se numeşte Zabel, e de vârsta sorei tale şi ar trebui ca aceste două fete să se cunoască, iar eu am să fac tot posibilul să-l readuc pe Zareh înapoi acasă”, a spus el.

Smavorian se grăbi să vorbească imediat cu Morgentau. Era un caz flagrant de abuz în chestiuni de etică parlamentară.

Cum poţi să arestezi un diplomat rus, să nu ţii seama de statutul lui şi să-l trimiţi în lagăr împreună cu alţi prizonieri? Aşa au făcut ruşii cu diplomaţii turci? În cel mai rău caz, putea să primească un aviz de expulzare ca persona non grata. Imediat, Morgentau interveni pe lângă Talaat, cu care era în relaţii personale, şi îi relată cazul.

- Pe dumneata, care eşti american şi eşti şi evreu, ce te interesează acest individ care aparţine unei rase care ne stă nouă pe gât?

- E de datoria mea ca om să salvez un om nevinovat, a fost replica lui Morgentau.

Talaat îi telefonă lui Bedri Bey, şeful poliţiei din Constantinopol şi se hotărî o audienţă la el în birou, peste o zi. Bedri Bey era o altă fiară, un tigru cu chip de om. Sfătos, cu nişte ochi sfredelitori, ura pe armeni şi tot ce era viu în ei. Se devotase complet Ihtihadului şi avea la activ sute de execuţii publice ale revoluţionarilor armeni patrioţi sau membri ai Dasnagului.

Tot el emisese un firman (o decizie) de execuţie pentru tânărul Siruni, un bun prieten al familiei ; acesta, abil, dispăruse la timp, fără urmă. Bedry Bey le primi pe amândouă surorile.

Deşi o fiară agresivă, era totuşi sensibil la genul feminin.

Ambele surori elegante, franţuzite, bine îmbrăcate, de familie nobilă, îl impresionară favorabil. În plus, avea ordin de la Talaat să rezolve favorabil cazul Zareh Momdgian. Totuşi încercă să se opună: - De ce vreţi neapărat să vină înapoi? Noi îl ţinem foarte bine acolo, e bine tratat, nu-i lipseşte nimic!

- Suntem o familie unită, e sprijinul nostru moral, nu putem trăi fără el şi e foarte departe de noi, am fost mereu împreună. În plus, e un băiat plăpând şi suferind. El şi-a devotat viaţa 23

diplomaţiei şi nu puteţi să-l reţineţi fără motiv.

Cum au putut să se descurce fetele cu limba turcă nu stiu, cert este că după o jumatate de oră, Bedry Bey, după ce a cântărit situaţia din toate punctele de vedere, i-a dat lui Satenic două scrisori, una către comandantul lagărului din Sadri-Angora şi un permis de părăsire a Constantinopolului via BulgariaSofia. Parcă mii de volţi au electrizat atunci mădularele lui Satenic, în timp ce Eliza zburda de fericire. Noaptea aceea nu au dormit, a fost o noapte albă. Şi totuşi, în mintea lui Satenic revenea mereu ideea groaznică: dacă Zareh este deja mort, măcelărit, aruncat într-o văgăună?

Se auzeau din ce în ce mai dese cazuri oribile întâmplate în Anatolia. Sate, oraşe, golite peste noapte de armeni, bătrâni, copii, femei gravide sau cu copii în faşă, aruncate pe drumuri îngrozitoare în marele marş al morţii, pe drumul fără întoarcere, în timp ce bărbaţii lor şi tinerii impuberi erau ucişi cu baioneta şi aruncaţi pe marginea şoselelor şi devoraţi de câinii vagabonzi, căci turcul are această milă curioasă - nu poate să omoare un câine (chiopec gianina), dar omoară fără nicio remuşcare un ghiaur, mai ales armean. Cuprinsă de aceste sentimente şi gânduri amestecate, moarte-speranţă, Satenic a aşteptat primul tren către Ankara, cu firmanul lui Bedry Bey, prin care se cerea eliberarea lui Zareh. Şi aşa a pornit a doua zi dis-de-dimineată, singură, îmbrăcată modest ca să nu atragă atenţia, cu părul nepieptănat şi cât mai prost aşezat, pe drumul care ducea spre speranţă şi viaţă. Acest episod este cu siguranţă cel mai mare şi cel mai strălucit moment din viaţa lui Satenic.

Avea atunci 27 de ani, era foarte frumoasă, avea un corp bine proporţionat, un păr şaten bogat, nişte ochi migdalaţi şi negri.

Era o femeie cu adevărat atrăgătoare. Cum a putut ea străbate drumul acela pe calea ferată, drum de 20 de ore în vagoanele ticsite de militari turci, vlăjgani neciopliţi, aroganţi şi agresivi, gata să atace o femeie singură cu alură apetisantă! A mers fără să aibă cea mai mică ezitare, ca să ajungă la fratele ei într24

un lagăr oribil de concentrare, unde zilnic se făceau 20-30 de execuţii, ca să ajungă la comandant să-şi smulgă fratele din ghearele morţii şi să vină cu el, victorioasă, acasă. Ea nu mia povestit niciodată acest episod; când ajungea aici, parcă se punea o perdea peste ochii ei frumoşi şi expresivi şi începea să se uite în neant. O înţelegeam şi schimbam subiectul convorbirii, deşi eram extrem de curios. Acum o înteleg, imaginea fratelui pe care l-a salvat, dar căruia n-a putut să-i redea şi sănătatea, o tulbura şi o înlemnea. De aceea o stranie tăcere acoperea întotdeauna acel episod dureros. În mintea ei a fost o victorie incompletă.

Tot ce am aflat a fost de la mama mea, Eliza.

Drumul spre Ankara a fost extrem de obositor, mereu controale, mereu jandarmi care cereau acte şi o cântăreau cu priviri murdare şi iscoditoare. Treceau pe lângă convoaie întregi de armeni nevinovaţi, în zdrenţe, înfometaţi, care cerşeau de la geamurile vagoanelor o coajă de pâine; orfani părăsiţi care de-abia aveau energia necesară să rostească: «Para, cuchiuc parasi madam! ecmec parasi» (Daţi-mi nişte bănuţi, doamnă, de mâncare !). I se rupea sufletul de milă, dar şi de indignare pentru felul cum neamul ei era târât şi nimicit în noroi.

Uneori vedea zeci de cadavre îngrămădite prin şanturi, cai morţi şi căruţe abandonate. Apăreau sate întregi părăsite, unde mai vedeai câte un câine vagabond urlând la cerul insensibil.

Peste tot jale, ruină, moarte.

Din când în când se urca în vagon câte un zdrenţuros murdar şi rău mirositor, cu priviri pierdute, care era imediat zvârlit afară - deşi trenul mergea în viteză - de către jandarmi sau militari cu expresii vulgare, chiar animalice. Aşa a ajuns Satenic la Ankara, într-o gară din mijlocul Anatoliei. De jurîmprejur munţi stîncoşi şi fără vegetaţie. Din gară a luat imediat o trăsură care a cerut o sumă fabuloasă ca să o ducă la lagărul de concentrare. Un drum plin de hârtoape, prăfuit, şi o configuraţie sinistră. Însuşi vizitiul era parcă inhibat, nu vorbea prea mult, dar parcă înţelesese ceva: “Ermeni olsun? “ 25

(Eşti armeancă?) şi se uita compătimitor la ea. Dar ei puţin îi păsa. O energie fără limite o călăuzea şi era mânată de o forţă lăuntrică. Cum o să-şi găsească fratele? E încă viu? A păţit oare soarta crudă a neamului lor, este mort, ciomăgit sau spintecat cu baionetele? Turcii nu-şi cheltuiau gloanţele costisitoare pe pielea unui pârlit de armean, un câine râios! Ajunsă la lagăr, a văzut parcă deschizându-se porţile infernului. Zeci de bărbaţi cu figuri nobile stăteau pe bănci în afara unor barăci rudimentare. Toţi erau nebărbieriţi, palizi, cu o paloare de mort şi cu cearcăne de nopţi nedormite. Zeci de jandarmi cu fesuri roşii şi cu baionete la arme îi supravegheau, glumeau pe socoteala lor, îi îmbrânceau şi le strigau invective înjositoare. Nu recunoscu pe nimeni; cei mai mulţi fuseseră deja duşi la abatorul uman care era la câţiva kilometri, unde erau parlagii kurzi plătiţi de guvern să omoare şi să jefuiască. De obicei, când se dădeau jos din căruţă aveau ciomegile încă pline de sânge. Nu a existat un tribunal sau un proces. Erau întâmpinaţi cu “Hos gheldinermeni chiopec!”, (Bine ai venit, câine armean!), “Ne iapiorsun?” (Cum o mai duci?), “Sebec cafal”. În timp ce deţinutul vorbea cu cel din faţă, unul din spate îi aplica lovitura fatală. De obicei îi sfărâma capul, apoi se năpusteau şi îl terminau ceilalţi. Urma buzunăritul şi furtul hainelor, dispăreau ceasurile, verighetele, mantalele, banii, dinţii de aur. Dacă nu ieşea verigheta, se tăia cu deget cu tot, căci toţi erau dotaţi cu satâre şi topoare ascuţite. Aşa a pierit Zohrab, Vartkez, Daniel Varujan, marele poet al neamului, Siamanto, poetul subtil care a scris cele mai delicate poezii armeneşti. Acesta era un bărbat vânjos şi a opus rezistenţă, ceea ce i-a enervat pe ciomăgari. “Cum îndrăzneşti, armean împuţit, să opui rezistenţă celor care-ţi vor binele?” L-au bătut uşor, apoi i-au smuls ochii, apoi limba, organele genitale, toate pe viu, după care, indispuşi că bietul om urla ca din gură de şarpe, i-au pus organele genitale cu forţa în gură. Toate acestea le aflase Zareh, care acum îngrozit, îşi aştepta rândul. Dacă Satenic ar mai fi întârziat o zi, bietul băiat ar fi avut aceeaşi 26

soartă cumplită a celor 275 de deportaţi din 24 Aprilie 1915, care reprezentau intelectualitatea neamului armenesc. Prietenul lui, Kerop, avusese aceeaşi soartă cu o zi înainte.

E curios că întâlnirea aceasta între soră şi frate n-a fost o reunire frenetică sau zgomotoasă. S-au regăsit, s-au privit şi sau înţeles din priviri. Zareh era deja mort sufleteşte. Nu se mai întrista, nu se mai bucura de nimic… era mort sufleteşte, deşi nu era decedat. În el nu mai era nimic ce aparţinea vieţii.

Turcii îi suprimaseră forţa vitală. A urmat o întoarcere tristă la Constantinopol, acelaşi drum de 20 de ore prin aceleaşi sate ale distrugerii şi ale morţii, create de turcii secolului al XX-lea, aceiaşi turci care nu se civilizaseră în decurs de cinci secole după căderea Constantinopolului.

Drumul de întoarcere a fost tot aşa de sinistru; aceleaşi convoaie interminabile, care din fuga trenului păreau apocaliptice. Satenic era îngrijorată de expresia fără de viaţă a fratelui ei. Zareh stătea cu ochii ţintă spre ceva vag în depărtare, nu reacţiona la nimic, nu vorbea, nu se exterioriza, nu părea nici obosit şi nici bucuros că scăpase din acel infern care se numea Ceangara sau Sangara. La întrebări răspundea cu întârziere şi aproape mecanic. La început, Satenic nu s-a alarmat prea mult. Era normal ca un om care a stat la marginea prăpastiei şi care şi-a aşteptat moartea dintr-un moment în altul să fie încă în stare de şoc. Au ajuns la Haidar asa, gară sinistră a deportaţilor de pe versantul asiatic al Bosforului, apoi au luat din nou vaporaşul la Pera şi de aici acasă în strada Nisan Tas 11. Regăsirea cu Eliza a fost aproape dramatică; sora cea mică îl adora pe fratele ei şi dragostea era reciprocă. Eliza nu mai putea de bucurie, căci îşi regăsea fratele plecat de atâta timp şi în condiţii atât de dramatice şi pe care deja îl considera pierdut. Cine s-a mai întors vreodată, din ghearele turcilor, sănătos şi întreg acasă? Şi aşa s-au scurs câteva zile febrile în timpul cărora s-au făcut demersurile necesare, paşapoarte, vize de tranzit, aprobări de la legaţia bulgară, care le-a acordat şedere liberă pe teritoriul 27

Bulgariei. Au plecat cu trenul către Sofia şi au trebuit să se despartă de mătuşa lor bătrână şi bolnavă. Eranic Amia i-a binecuvântat şi le-a promis că e încă în putere şi că va avea grijă de casă. De la Sofia au plecat către o staţiune climaterică care se numea Vitosa, căci sănătatea lui Zareh începuse să se deterioreze şi se temeau de o revenire a tuberculozei pulmonare de care suferise cu mulţi ani în urmă. În plus, avea simptomele unei depresii nervoase grave şi tenace. Era mereu apatic, de dormit dacă apuca 1-2 ore de somn pe noapte. Se trezea în toiul nopţii cu vise oribile, îi reveneau mereu imaginile îngrozitoare ale atrocităţilor la care asistase. Mereu se gândea la cei care rămăseseră acolo după plecarea şi eliberarea lui.

Striga şi urla, sculându-se cu ochii scoşi din orbite şi cerea mereu apă. Calmantele nu îl ajutau, somniferele ajunseseră la limita tolerabilităţii. Satenic veghea plină de curaj şi abnegaţie la tratarea şi însănătoşirea fratelui ei drag. El scădea mereu în greutate, gâfâia la cel mai mic efort şi avea o tuse care nu se calma cu nimic, în special spre seară. Un medic bătrân chemat de Satenic a diagnosticat fără nicio dificultate o tuberculoză pulmonară în plină evoluţie. Nici asta nu a învins-o pe Satenic.

A dublat eforturile, a chemat alţi doctori, a încercat alte tratamente şi alte speranţe. Dar în zadar; după câteva luni, Zareh a început să aibă dureri cumplite de cap, halucinaţii şi o agitaţie continuă. Nu suporta lumina şi îşi dădea seama că sfârşitul îi este aproape. Cu toate acestea, Zareh încerca să nu le sperie pe cele două surori distruse de grijă şi de durere. S-a diagnosticat o meningită tuberculoasă cu o evoluţie galopantă. În trei zile totul s-a sfârşit în mod tragic. Tot efortul imens depus de aceste două femei tinere pentru a-şi salva fratele a căzut în neant.

Dar nici acum Satenic nu s-a lăsat învinsă; avea o soră care trebuia salvată şi trebuia să-şi dedice acum viaţa pentru binele ei. Toată viaţa lui Satenic a fost o luptă plină de abnegaţie pentru cei din jurul ei. A luptat cu forţe uriaşe pentru binele familiei, pentru tatăl ei, pentru fratele şi pentru sora ei şi apoi 28

pentru propria ei familie. Unele poze pe care le-am văzut şi care înfăţişează cele două surori în doliu la Vitosa sau la Sofia, arată două stafii în negru şi pe dinăuntru şi pe dinafară.

E o expresie a durerii pe care nu o pot uita, deşi vine de la o fotografie. Se vede durerea şi demoralizarea Elizei, în contrast cu privirea demnă şi încă plină de voinţă a lui Satenic. Ca să fie tragedia şi mai mare, o telegramă anunţă decesul celeilalte leoaice, Eranic Amia. Ea le lăsase nu numai o moştenire destul de substanţială, dar şi una morală, care le va călăuzi toată viaţa.

Au lichidat repede tot ce era în Bulgaria şi au luat trenul spre Constantinopol, unde au ajuns din nou în strada Nisan Tas. Era spre sfârşitul anului l917, când luptele încrâncenate de pe toate fronturile erau în plină desfăşurare. Omenirea uitase de omenie. O singură dorinţă ţinea această încleştare din ce în ce mai sângeroasă: să ucizi cât mai mult şi să distrugi tot ce nu aparţinea neamului tău.

A mai trecut un an şi provinciile armene din Anatolia s-au golit. Peste un milion şi jumatate de armeni dispăruseră în drumul morţii cu destinaţia deşertului de la Der Zor. Puţini rămăseseră în viaţă. Turcii îşi umpluseră haremurile cu fetiţe orfane de 9-12 ani. Pe băieţi, câţi mai rămăseseră, îi convertiseră la islamism. Un miros greu de stârv bântuia încă pe drumurile însângerate ale Anatoliei spre Sasun, Zeitun, Van şi multe alte vilaeturi. Sângeroşii turci le acaparaseră celor ucişi conturile, fiicele, nevestele şi gospodăriile. Bisericile care nu fuseseră arse se transformaseră în grajduri de vite sau erau demolate pentru materiale de construcţie de către noii proprietari. Pământurile nu mai produceau decât scaeţi şi neghină. În Constantinopol se simtea deja lipsa de resurse alimentare. În sfârşit, veni anul 1918, apoi armistiţiul şi pacea. Dar până la pace se produsese ceva neobişnuit. Turcia ieşise bătută zdravăn din acest mare confict mondial. Bosforul era ţinta multor naţiuni rivale, întârziind procesele definitive şi apoi părăsirea ocupaţiei aliate asupra Constantinopolului. Zeci de vase de 29

război cu tonaje mari, adevărate cazemate plutitoare erau ancorate în rada portului şi de-a lungul Bosforului. Oraşul era ticsit de francezi, englezi, americani, italieni. Ofiţeri distinşi erau pretutindeni prezenţi la spectacole de gală, reuniuni şi chiar petreceri familiale. Între anii 1918-1920, oraşul a trăit o epocă de aur pentru armenii rămaşi în Constantinopol. În special francezii erau foarte agreaţi de familiile armene francofone şi francofile. Se petrecea, se dansa, lumea încerca să se înveselească după atâţia ani de opresiune turcească, de distrugeri şi tragedii. Se distrau ca să uite. Constantinopolul devenise o metropolă internaţională unde se trăia foarte bine şi unde nu lipsea nimic. Un avânt de optimism se infiltra în inimile celor care suferiseră cumplit.

Satenic avea acum peste 35 de ani, era încă foarte frumoasă, elegantă şi ştia să se comporte perfect ca o doamnă de societate. Era încă o partidă demnă de luat în considerare. Atunci îl cunoaşte pe Simon Kehaian, un domn foarte simpatic, inteligent şi foarte bogat, din România. El locuia la Galaţi, unde venise sub auspiciile lui Azarian Efendi, la Comisia Europeană a Dunării, care avea sediul la Sulina şi o sucursală la Galaţi.

Era şi un distins om de afaceri în comerţul cu Anglia pentru stofe de calitate. Se plac şi se căsătoresc. Între timp, Eliza îşi alege şi ea ca soţ pe Diran Cociumian, care era de aceeaşi vârstă cu ea, deci avea aproape de 30 de ani. Satenic şi Simon pleacă în România, unde el trebuia să-şi continue activitatea comercială.

Urmează un voiaj frumos de nuntă în Europa; vizitează Austria, Italia, apoi Elveţia şi Franţa. Satenic era în sfârşit fericită.

Păstra o corespondenţă permanentă cu sora ei rămasă la Constantinopol, unde ducea o viaţă socială foarte activă, invitată mereu la cele mai distinse familii din oraş. Era şi ea fericită şi îşi făcea planuri de viitor.

Satenic se mută ulterior la Bucureşti, unde Simon avea o casă frumoasă şi elegantă pe strada Popa Nan şi o altă casă pe strada Mecet. Aici îşi ţinea cele trei automobile, trăsura cu cai şi 30

vizitiu şi cele două servitoare. Satenic ducea o viaţă de lux; intrase repede în societatea de elită bucureşteană şi de la început a fost apreciată ca o doamnă foarte simpatică, distinsă şi cu o personalitate extrem de placută. Simon deţine funcţia de viceconsul al Armeniei în România şi vicepreşedinte al Comitetului Central al Uniunii Armenilor, având ca preşedinte pe Armenag Manisalian. Într-adevăr erau fericiţi şi îşi făceau planuri de viitor.

Dar fericirea nu e un atribut permanent. Unii spun că fericirea e o pauză între două nenorociri. Şi aşa a şi fost.

Anul 1921 marchează un eveniment grav pentru greci şi armeni. Pacea cu Turcia este anihilată de un alt personaj tot aşa de sinistru pentru armeni, pe nume Kemal Pasa, supranumit Ataturk. Acesta îşi formează armata în estul Anatoliei, preface în pulbere noul stat armean creat de Aliaţi şi porneşte un război nimicitor contra grecilor lui Venizelos. Armatele victorioase fac din nou scrum şi prăpăd organizaţiile armeneşti reapărute anemic după armistiţiu. Îi bat aşa de aprig pe greci, că în 1921 îi aruncă în mare atât pe greci, cât şi pe voluntarii armeni angajaţi sub steagul lui Venizelos. O panică nebună domneşte în Constantinopol. Jaful şi măcelul care au nimicit Smirna a durat 6 zile, oraşul a ars din temelii pînă în Port. Au murit masacraţi peste 300.000 de oameni (armeni şi greci).

Groaza evenimentelor din 1915 reapare în Constantinopol.

Armenimea fuge panicată din faţa armatelor turceşti, care se apropie de Constantinopol. Aliaţii nu fac nimic; încet, încet, îşi ridică ancorele şi ies în larg spre Mediterana, se retrag în tăcere, nimeni nu vrea să se angajeze într-un nou conflict de dragul grecilor şi al armenilor. Douăzeci de mii de morţi ajung, lumea nu mai vrea război, nu mai vrea să vadă sânge.

Planurile generoase ale preşedintelui american Wilson se prefac în pulbere. El vroia să creeze Armenia liberă şi istorică, o ţară renăscută din cenuşă şi sânge, cu graniţe naturale de la Marea Neagră, Marea Caspică şi până la Mediterana, bineînţeles cu Cilicia şi incluzând istoricul Ararat, muntele 31

sacru al armenilor. Vise goale şi zadarnice; hoardele lui Kemal şi Ismet Pasa pulverizează totul în câteva săptămâni. Grecii sunt înfrânţi şi fug de le scapără călcâiele în faţa turcilor, hotărâţi să-i nimicească. Visul lor de glorie reînnoit de Venizelos, visul bizanţului grecesc, se transformă într-o goană nebună ca să-şi salveze pielea. Turcii îi ajung din urmă şi la Smirna ăi aruncă în mare. Vasele de război ale aliaţilor stau în rada portului oriental şi nu trag nici măcar o salvă. Din contră, cu topoare şi răngi de fier, ciopârţesc mâinile nenorociţilor care se caţără pe bastingaje. E un spectacol urât, barbar, plin de laşitate, nesimţire, duplicitate ce predomină în locul compasiunii celor de religie creştină.

Populaţia îngrămădită pe cheiuri aşteaptă o minune cerească ca să-i salveze de masacru. Oraşul arde din temelii şi rare sunt persoanele care au scăpat cu viaţă în acele zile ruşinoase pentru aliaţi şi transformate în zile de glorie pentru hoardele lui Kemal. O pagină urâtă a istoriei. Peste 300.000 de creştini armeni, greci şi alte neamuri au pierit în acest ultim masacru în masă. Supravieţuitorii au ajuns la Constantinopol ca să povestească îngroziţi de acele zile apocaliptice. Azi se vorbeşte foarte rar despre acele pagini murdare din trecutul lui Ataturk Kemal Pasa; din contră, unii l-au glorificat şi i-au făcut statuie în Bucureşti pe Calea Victoriei, personificându-l ca pe un mare prieten al României, uitând că în acea perioadă Parlamentul României se gândea chiar să trimită un corp expediţionar în ajutorul celor aflaţi în primejdie. Istoria este dependentă de interesele politice, dar adevărata istorie e aceea care intră în letopiseţele neamului şi se cristalizează abia după ce apare maturitatea gândirii etice, istorice.

Cert este că Eliza şi Diran, care aveau acum şi un băieţel autorul acestei cărţi - Ared Bedros (numit după numele bunicului) sunt cuprinşi de griji şi trebuie să fugă. Se vor repeta oare scenele din 1915? Sau cele care s-au petrecut recent la Smirna? Ei ştiu bine de ce sunt capabili turcii. O experienţă seculară i-a maturizat şi nu mai acordă nicio crezare la îndem32

nurile ziarelor care vor să stingă panica. Trebuia să treacă cât mai repede la acţiune, căci acolo nu se mai putea sta.

«Nu vreau ca băiatul meu să crească în mijlocul unei naţiuni care a fost în stare să masacreze 1.500.000 de armeni. Pentru numele lui Dumnezeu, noi vom pleca de aici pentru totdeauna!», scrie Eliza surorii ei.

S-au îmbarcat pe vaporul Regina Maria, care făcea curse regulate spre Constanţa şi în toamna anului 1922 au călcat pe pământul creştinesc al României, unde îi aştepta Satenic, Simon şi cel mai nou membru al familiei lor, micuţul Zareh, în vârstă de un an, numit aşa în amintirea unchiului care nu a avut şansa de a vedea această zi.

Din Constantinopol vin veşti proaste, dictatorul cu ochi verzi şi cu expresie de vultur de hoituri a dat un decret diabolic la care nimeni nu se aştepta. Toţi cetăţenii turci, indiferent de etnie (greci, armeni, albanezi etc.), care au plecat din ţară în cursul anilor 1921-1922, se consideră trădători de ţară, li se retrage cetăţenia turcă şi li se confiscă automat averile mobiliare şi imobiliare. Decretul, o capodoperă a acestui creier diabolic, le loveşte crunt pe Eliza şi pe Satenic. O casă frumoasă în plin centru, cu trei etaje, cu o bibliotecă de 20.000 de volume, cu mobilă de artă, covoare, argintărie, ceasuri, pendule, piane şi tablouri de artişti cu renume, cad pradă guvernului setos de a-şi rotunji veniturile şi de a lichida definitiv problema armească.

Erau câteva zeci de mii de armeni în Constantinopol (acum se numeşte Istanbul), oameni bogaţi, cu averi imobiliare pe tot întinsul Turciei şi mai cu seamă în Istanbul. O mare parte a fugit în străinătate, acestora li s-a confiscat averea şi nu se mai puteau reîntoarce. În plus, s-a confiscat orice depunere în băncile din Istanbul şi mai ales orice valoare în acţiuni sau fonduri monetare, care acum treceau în patrimoniul bandiţilor acestora care au pus mâna pe tot ce au posedat armenii, case, vile, terenuri, moşii, suprafeţe agrare, bani, bijuterii, acţiuni, dividente şi nu numai atât. Ei au pus mâna şi pe fetiţele lor nevinovate de nouă şi zece ani, închizându-le în haremurile 33

acestor ticăloşi lipsiţi de cel mai elementar simţ uman. A fost o batjocură universală, la care lumea creştină din Occident a asistat, a văzut, a înţeles, dar nu a mişcat niciun deget.

Singurul gest de generozitate făcut de naţiuni a fost să ofere posibilitatea unui azil temporar. Printre statele sensibile la această tragedie naţională armeană, a fost şi România. Românii au primit mii de refugiaţi, orfani, victime ostracizate. Le-a oferit cămine, ajutoare, şcoli gratuite şi internate, în numele creştinătăţii pe care alţii nici măcar n-au înţeles-o. Le-a asigurat asistenţă medicală şi socială, i-a introdus fără discriminări în şcoli şi i-a redat societăţii ca oameni integraţi în societatea modernă. Aici este de menţionat aportul uriaş pe care l-a avut Armenag Manisalian. Românii au fost la înălţime.

Satenic şi-a ajutat din nou sora şi familia. Avea deja legături puternice şi relaţii importante. Au decis ca Diran să se instaleze definitiv în România, la Bucureşti. Simon l-a ajutat şi l-a îndrumat să-şi organizeze o fabrică şi o tipografie de ambalaje de carton. Cele două surori erau din nou tot timpul împreună, viaţa a început să se scurgă agreabil, şi-mi amintesc perfect o mulţime de evenimente începând de la vârsta de trei ani.

Locuiam în strada Traian unde era şi fabrica şi care nu era departe de strada Popa Nan. Mergeam deseori la tante Satenic, care avea aceeaşi expresie dulce, amabilă, o expresie mai degrabă veselă, căci a fost întotdeauna o femeie cu un bogat simţ al umorului. Avea un râs ca o vibraţie cristalină, dar decent şi care niciodată nu jignea. O femeie care a fost extrem de iubită şi admirată. Madi, nepoţica ei, are acelaşi râs. Cum am mai spus, Satenic vorbea la perfecţie franceza, greaca şi binişor turca; româna a învăţat-o destul de bine, dar cu accent şi cu greşeli gramaticale. Armeana o vorbea foarte frumos şi fără turcisme. Era foarte cultă, fără să fie pedantă, cunoştea foarte bine literatura franceză şi avea o mare admiraţie pentru filozofi. Ea însăşi avea o filozofie proprie, în sensul că interpreta viaţa întotdeauna ca având un sens şi un conţinut raţional, ceea ce este mai rar la femei. Dar Satenic a fost 34

mereu o înţeleaptă; în timp ce mama mea Eliza, sora ei, a fost o artistă ce interpreta totul pur sentimental şi idealistic, Satenic era realistă şi practică.

Simon era un om de afaceri cu o avere considerabilă. În strada Mecet avea o fabrică de produse de ceară şi unde se producea cremă de ghete de toate culorile şi consistenţele. Treburile mergeau bine, aveau şi multe imobile cu chiriaşi care-i aduceau un venit substanţial. Satenic a fost o excelentă gospodină şi un bun administrator. Avea în permanenţă personal de serviciu, de obicei basarabence, care deseori erau şi hoaţe şi care i-au furat multe bijuterii şi obiecte de valoare. Prin 1924 a apărut un alt membru al familiei, fratele meu, care s-a numit Agaton, după numele unui bunic celebru. Crescând, am devenit uniţi şi foarte apropiaţi de vărul nostru Zareh, pe care-l consideram ca pe un frate. Duminicile mergeam cu trăsura cu doi cai la Şoseaua Kisselef, ceea ce era pentru noi o mare bucurie. Locul preferat al lui Zareh era alături de vizitiu, care se numea Vasile, iar soţia lui, Frusina, era bucătăreasa noastră. De la Satenic am primit întotdeauna o educaţie aleasă, bazată pe cinste şi corectitudine. Încet, încet ne infiltra principii înalte şi ne orienta discret spre limanuri nobile. Deşi foarte democrată în aparenţă, ştia să păstreze totdeauna o anume ţinută şi nu se împrietenea decât cu persoane alese. La ei în casă venea des episcopul Husig, Siruni, Acikghiozienii, Baruir Levonian, generalul Dro, Araratian (foşti miniştri armeni), dar aveau relaţii şi cu români intelectuali. Bunii lor prieteni erau Derunienii şi Garabedienii. Uneori se ţineau picnicuri cu mese afară în gradină, cu peste 30-40 de invitaţi. În fundul intrării din Mecet erau garajele automobilelor, în număr de trei; acolo era atracţia cea mare pentru noi, băieţii. Era un Renault vechi cu lămpi de acetilenă şi capitonat pe dinăuntru cu mătase; se vorbea cu şoferul prin cornet acustic. Mai era un Puch deschis cu un bot ascuţit, care prinsese războiul din 1916 şi o maşină mai modernă, un Ansallo italian roşu. Uneori mergeam la Sinaia în caravană cu trei maşini. În acea epocă erau foarte rari proprie35

tarii de automobile. Unchiul Simon şi Satenic îşi puneau căşti de pânză ca de aviator şi ochelari mari fumurii, căci drumurile erau pline de praf, fiind neasfaltate. Pe vremea aceea, şoselele erau încă desfundate, era un praf de zece degete şi se stârneau nori imenşi, care îngreunau vederea. Mergeam cu 40-50km/oră şi se trecea Ialomiţa şi Prahova pe poduri de lemn, care la trecere scârţâiau şi se balansau. Cârduri de raţe şi gâşte ocupau des şoseaua şi uneori apăreau în aer fulgi şi pene de la păsări neatente. Oi şi vite mai pretutindeni pe drum.

Uneori câte un cal la o căruţă primitivă, sau doi boi la jug la o căruţă cu paie, opreau traficul câte un sfert de oră. Claxoanele urlau, înjurături şi ameninţări la ţăranul indiferent, care-şi legăna încărcătura după placul lui, imperturbabil. Nu exista să nu avem pene de cauciuc una, două, chiar trei, de la cuie şi potcoave abandonate. Asta ne întârzia mult să ajungem la Sinaia la câte un hotel sau la câte un ţăran care închiria. Satenic era foarte amatoare de asemenea escapade. Automobilul îi plăcea foarte mult, benzina era ieftină, dar cauciucurile scumpe.

Satenic era foarte bucuroasă de noua ei patrie, îi iubea pe români cu sinceritate şi recunoştinţă, în contrast cu ura permanentă pe care o avea pentru cei care i-au distrus fratele. Avea o atitudine veşnic maternă faţă de sora Eliza şi o dragoste reciprocă a unit cele două surori pe toată durata vieţii lor. Ea a rămas mereu protectoare şi n-a abdicat niciodată de la aceasta postură. Mai mult, şi-a extins dragostea ei generoasă şi asupra noastră (a mea şi a fratelui meu Toni). Venea pe la noi aproape zilnic şi de câte ori venea, ne aducea câte o mică atenţie într-un coşuleţ pe care-l ţinea în mânuţele ei aristocrate, căci Satenic a fost şi a rămas până la sfârşit o aristocrată veritabilă, o doamnă de clasă. Timpul s-a scurs încet şi frumos în compania celor trei doamne care ne-au format viaţa nouă, celor trei verişori (Zareh, Toni şi cu mine). Aceste trei doamne au fost Satenic, Lidia, fiica lui Manuk Azarian, căsătorită cu unchiul meu şi Eliza; ele au fost marile noastre mentore de la alfa la omega, ele au pus temeliile solide şi de neclintit ale educaţiei noastre.

36

Satenic era şi o exceptională diplomată; în viaţa mea n-am auzit-o niciodată ridicând tonul în discuţii. Îşi impunea părerea personală cu tact, cu covingere, în crescendo şi întotdeauna cu succes.

Dar a venit războiul şi au apărut noi transformări. Între timp, unchiul Simon şi-a pierdut mult din avere, dar încă se descurca bine şi nu au dus lipsă de nimic. Începuseră bombardamentele aeriene şi lumea se ferea de incursiunile americane. Veneau câteva sute de fortăreţe zburătoare şi nimiceau cartiere întregi, ca Griviţa şi Cotroceni. Eu intrasem la medicină ca student, făceam injecţii deseori unchiului Simon, care începuse să aibă probleme de sănătate. Zareh intrase la Politehnică şi îşi făcea practica pe un şantier de lângă Bucureşti. Într-o noapte s-a anunţat un atac aerian, probabil englez, căci în acea epoca, ziua ne bombardau americanii, iar noaptea, englezii, care aruncau bombele lor la întâmplare. Şi nenorocirea s-a produs. Era o noapte de vară cu cer senin; antiaeriana a început să facă să trepideze cerul, iar bombele, pământul. Una din bombe a căzut din nenorocire chiar pe casa lor din strada Mecet. Satenic fusese luată cu forţa de Frosa Ciolpan, fata din casă, şi dusă la adăpost. O zguduire fantastică, apoi altele mai mici şi apoi o tăcere mormântală. Când au ieşit din adăpost, casa era toată o ruină. Dintre cărămizi, moloz, mobile sfartecate, l-au scos pe unchiul Simon, în vârstă de 76 de ani şi cu probleme cardiace. Încă mai trăia şi gemea conştient. Satenic, ca o leoaică, l-a scos dintre dărâmături şi l-a dus de urgenţă la Spitalul Brâncovenesc, unde unchiul Simon şi-a dat sfârşitul.

Era din nou o mare încercare pentru Satenic… soarta o lovea încă o dată crunt şi nemilos. Soţul omorât, casa distrusă din temelie, nu mai avea nici unde să doarmă. Şi atunci iar s-a trezit în ea acea forţă misterioasă. Nu s-a plâns la nimeni, şia păstrat ca întotdeauna demnitatea şi acel zâmbet blând şi îngeresc. Deşi nu mai era tânără (avea puţin peste 60 de ani), începe cu o îndârjire supraomenească să facă împrumuturi, să adune materiale, să facă iar planuri şi să reclădească locuinţa 37

nimicită de bombe. Zareh, fiul ei, a fost alături de ea tot timpul, au muncit cot la cot, au luptat şi au izbutit cu succes să refacă o casă cochetă, în care au trăit încă mulţi ani.

Mai târziu, Zareh s-a căsătorit cu Clemance şi au locuit împreună în casa din strada Mecet; din căsătoria lor a apărut pe lume o fetiţă pe nume Madi, care are multe asemănări fizionomice şi morale cu bunica ei, Satenic.

Mă opresc aici cu aducerile aminte, căci nu vreau să depăşesc o limită peste care va trebui din nou să fiu copleşit de amintiri dureroase.

Pot spune că Satenic a fost iubită, admirată, respectată şi preţuită de toţi cei care au avut şansa să o cunoască; îi plăcea să facă bine, şi a făcut bine şi a ajutat toată viaţa. De altfel, Satenic şi-a împlinit cu brio misiunea ei, şi imaginea ei a rămas o figură luminoasă.

Viaţa a încercat-o necontenit, o viaţă plină de mari tragedii, presărată însă cu perioade şi momente de echilibru şi fericire.

Aidoma păsării Phoenix, Satenic a ştiut să reînvie de fiecare dată din propria-i cenuşă. A îndurat greutăţi mari, dar a ştiut întotdeauna să îşi ducă poverile cu mare demnitate. A ştiut să lupte pentru lucrurile în care credea şi să se ridice deasupra nedreptăţilor. Nu a acceptat cuvântul «nu» drept răspuns, atunci când credea că există o soluţie mai bună. Satenic devenea mai puternică şi mai determinată atunci când toţi credeau că nu i-a mai rămas putere să lupte. Ca orice armean, Satenic a considerat familia un sanctuar căruia i s-a dăruit până la sacrificiu, cu un altruism demn de urmat. Aş zice că Satenic a fost profund orientală în crezurile ei şi convinsă de apartenenţa ei armenească. A ştiut să fie o femeie cu o atitudine modernă, dovedind o adaptabilitate perfecta - o adevărată mână de fier îmbrăcată într-o mănuşă de catifea şi mătase. Atingerile ei erau întototdeauna delicate şi reconfortante. Satenic impunea întotdeauna într-un mod unic.

A fost o femeie superioară, o persoană cu principii conservatoare, dar totodată modernă şi democratică în concept. Satenic 38

a ştiut să domesticească tigrii, dar să şi dinamizeze oile, folosind armele ei secrete, tact, inteligenţă şi răbdare. Satenic a reprezentat în opinia mea chintesenţa femeii armene luptătoare şi totuşi feminină. Şi mai presus de toate, Satenic a fost femeia cu acel zâmbet ce mă fascina şi cu care cucerea şi pe care eu nu îl voi putea uita niciodată.

Satenic împreună cu soţul şi fiul lor, Zareh

39

40