Supliment Eduard Tumagian by Nor Ghiank

ACTUALITAT

ANIVERSARE sor de canto Viorel Ban, Eduard Tumageanian a fost apreciat pe măsură oriunde a cântat. După 1990, melomanii bucureşteni au avut bucuria de mai multe ori să-l aplaude la scenă deschisă pe Eduard Tumageanian. A rămas memorabilă în amintirea noastră rolurile din Nabucco, Simon Bocanegra, Rigoletto, Traviata, pentru a nu mai pomeni şi alte roluri binecunoscute, fie şi în opere în concert pe scena radioului. La acest moment aniversar, sunt convins că Eduard Tu-

Eduard Tumageanian 70 ani Am ascultat pe scena operei bucureştene cântăreţi cu voci frumoase, de multe ori excelente, bine timbrate şi frumos conduse care au reuşit să-şi contureze o carieră artistică pe măsura virtuţilor native fiindcă şi-au manifestat prezenţa prin diverse teatre lirice din capitala ţării noastre şi dincolo de hotarele României. Despre succesele baritonului Eduard Tumageanian iată acum când a ajuns la o vârstă venerabilă merită a fi analizată întreaga sa carieră spre a fi aşezată pe o treaptă meritorie care a adus cinste ţării unde s-a născut şi naţiunii din care face parte. Din păcate tocmai când ascensiunea de viitor mare bariton anunţa o carieră spectaculoasă, a intervenit o decizie mai puţin

înţeleasă de noi, poate, de a părăsi România şi de a-şi continua şi urma destinul pe primele scene lirice din Europa de Vest. Prezent pe rând pe marile scene de la Scala din Milano la Colon din Buenos Aires, Eduard Tumageanian avea să dea la iveală talentul său muzical, harul nativ şi dăruirea totală, bucurându-se de fiecare dată de aplauzele călduroase ale publicului meloman, precum şi de cronicile de specialitate. Întreaga sa carieră de peste 40 de ani, l-a încoronat pe venerabilul sărbătorit, având în suflet dintotdeauna recunoştinţa faţă de părinţii lui, care i-au dat o educaţie admirabilă dovedind acest lucru prin caracterul său, cu o ţinută demnă şi morală. Student de excepţie al marelui bas şi profe-

mageanian, coleg de şcoală cu subsemnatul şi nu numai, va merita aplauzele tuturor în continuare, căci iubitorii de operă mai aşteaptă încă apariţia maestrului pe scena operei bucureştene. Un cuvânt aparte distinsei sale soţii Stela care şi-a îndeplinit pe deplin rolul său nu numai de soţie devotată dar şi pentru că a fost un sprijin moral şi spiritual în întreaga sa carieră. La mulţi ani maestre! Cu creştinească dragoste şi prietenie de peste 60 de ani

Arhimandrit Zareh Baronian

Interviu cu baritonul Eduard Tumagian Destinul?! Destinul s-a numit de asemenea Stela, soţia mea care m-a sprijinit în toate, dar mai ales în meserie, fiindu-mi criticul cel mai sever dar mai ales omul care a crezut în calităţile mele.

TUMAGIAN, aşa a apărut pe afişele marilor scene ale lumii baritonul român de origine armeană cunoscut publicului român sub numele de Tumageanian. Prescurtarea numelui i-a purtat noroc în carieră, căci iată ce scrie criticul francez G. Verdier: „Baritonul român Tumagian este pe cît de emoţionant, pe atît de pasionant. O voce frumoasă, servită de o exemplară inteligenţă de construcţie a rolului. La Tumagian muzicalitatea nu este niciodată sacrificată, nici pentru lirismul cel mai pur” 4 Interviu cu baritonul Eduard Tumagian

. St. Cazazian – MAESTRE cine v-a deschis drumul muzicii? E. T. – Provin dintr-o familie de oameni care iubeau muzica, mătuşa mea fiind marea soprană Arax Săvagian, prim solistă a Operei Române Bucureşti. Părinţii mei cîntau în corul bisericii armene din Bucureşti unde am cîntat şi eu foarte mulţi ani ca solist chiar şi atunci cînd eram prim solist al Operei Române. Mama mea avea o foarte frumoasă voce de soprană, scria poezie şi iubea foarte mult arta, lucruri pe care mi le-a transmis şi mie, cred că dînsei îi datorez dragostea pentru literatură şi setea de cultură. Îmi doream să ajung pictor, am luat şi lecţii cu Cik Damadian, şef de orchestră, pianist, ziarist! De altfel am fost colaborator ca reporter la „Nor Ghiank”! Pe la 14 ani, cam tîrziu, am început studiul pianului, mi se dezvolta gustul pentru muzica simfonică şi aveam înclinaţie pentru muzica germană. Cam pe la 17 ani – cînd începe să se formeze vocea – profesoara mea de pian Cecilia Manta auzindu-mă solfegiind, mi-a dat ideea să vocalizez şi am început primele lecţii cu mătuşa mea. Am avut o voce care atrăgea atenţia prin timbru nu prin volum, deci a trebuit să muncesc pentru a-mi construi vocea. În conservator m-am orientat spre lied şi oratoriu absolvind cu această specialitate, la clasa marilor profesori Secăreanu şi Aurel Alexandrescu avînd de asemenea profesor la canto pe maestrul Viorel Ban. Absolvent de lied, am fost totuşi repartizat din Conservator direct solist al Operei Române din Bucureşti. Pentru timpurile acelea era un lucru mare, dar care te obliga la performanţă! Am continuat să studiez şi să caut profesor care putea să-mi rezolve problemele

INTERVIU

notelor acute luînd lecţii cu maeştrii Enigărescu, Gabor, care m-au ajutat foarte mult. Am obţinut să mă audă maestru Tasian care mi-a spus: eşti un bariton cu o voce foarte frumoasă, ai muzicalitate, cantilină, acutul se rezolvă pe scenă dacă vei studia rolul, aşa încît să nu te

gîndeşti decît cine eşti în seara respectivă. Nu am luat decît trei lecţii cu dînsul încercînd să aplic ceea ce mi-a spus. Am căutat să mă documentez foarte mult înaintea abordării unui rol, am citit foarte mult – mai ales istorie aceasta fiind „hobby-ul” meu – şi am încer-

A R R A A / 2012 T

cat să aplic ceea ce învăţasem de la marii mei profesori Rînzescu, Cotescu, Lupescu, Gropseanu, aceea că există două modalităţi de a aborda un rol: fie de a aduce personajul la tine, fie ca tu să mergi către personaj sau cum spunea Şaliapin: „Tu nu trebuie să plîngi, trebuie să faci publicul să plîngă”. Tot el spunea: „Nu se cîntă cu vocea ci cu inima”! Pe aceasta am încercat să mizez şi eu! Pentru asta mi-au fost mai apropiate rolurile de „tată” din „Rigoletto”, „Traviata”, „Luisa Miller”, „I due foscani” şi pe „Nabucco” îl tratez ca pe un părinte, deşi povestea lui este istoria unei conversiuni. M-am simţit bine de asemenea în roluri ca Macbeth, Iago din Otello, Scarpia din Tosca, foarte interesante din punct de vedere psihologic, sunt cazuri maladive, clinice, morbide care reclamă numeroase nuanţe, culori vocale şi o tensiune dramatică. Sînt roluri care necesită o implicare emoţionalpsihologică care te consumă, dar îţi oferă mari satisfacţii. O astfel de satisfacţie am avut-o cînd în Anglia la un spectacol de „Rigoletto” pus în scenă de maestrul Pintilie a asistat şi marele maestru Liviu Ciulei, care la sfîrşitul spectacolului a venit în cabina mea şi mi-a zis: Bravo! M-aţi emoţionat atît cu vocea cît şi cu interpretarea, cu cine aţi studiat, cu Goangă sau cu Tasian, pentru că aveţi ceva din amîndoi. Am fost copleşit de emoţie! St. Cazazian – Sînteţi un cîntăreţ complex, vocea dumneavoastră dovedeşte resurse de expresie, dar are şi luminozitate şi linia de bravură a marilor efuziuni lirice. Aţi abordat nu numai operă dar şi lied şi oratoriu. Cum vă apropiaţi de aceste genuri? E. T. – Mai întîi pentru că este specialitatea mea de bază. M-a ajutat şi cunoaşterea limbilor 6 străine. Vorbesc cîteva prin-

6 Interviu cu baritonul Eduard Tumagian

tre care şi limba armeană pe care am învăţat-o la şcoală, şi ca o paranteză vă spun că Siruni cînd a ieşit la pensie m-a recomandat în locul lui şi am primit în scris de la Universitate această ofertă! Pentru înregistrări mi-am grupat liedurile pe anumiţi autori! Plăcîndu-mi foarte mult poezia, de exemplu, le-am grupat pe autori francezi simbolişti, impresionişti, pe texte pe care au scris şi compozitori români. Am înregistrat de exemplu un ciclu de lieduri după Paul Verlaine, Ch. Baudelaire, Sully Prudhomme. Am cîntat şi înregistrat foarte multă muzică românească de compozitorii Bentoiu, Doru Popovici, Enescu, Aurel Stroe, Mihaela Vosganian, Paul Constantinescu şi alţii. Am avut o colaborare foarte fructuoasă cu Radiodifuziunea Română care mi-a dat ocazia sămi realizez visul de a interpreta pe scenă lucrări ca „Damnaţiunea lui Faust” în două ediţii (cu Badea şi Dietrich) “L’enfent Prodige”, „Romeo şi Julieta” de Berlioz, ciclurile de lieduri de Ravel şi J. Ibert cu Mandeal, cele 4 lieduri de Musorski, „Reqviemul” de Brahms, Haydn şi alţii. De asemenea pentru prima oară în România opera „Simone Boccanegra”, „Gioconda”, „Puritanii”, „Stifalio” „Macbeth”, duete cu Mosiuc, Mihaela Vosganian, Paul Constantinescu etc. St. Cazazian – Vorbiţi de înregistrări la Radio Bucureşti dar aveţi încă multe înregistrări care circulă pe piaţă! E.T. – Am înregistrat „Război şi Pace” cu Vişnevskaia la pupitru Rostropovici, „Boema” de Leoncavallo la Radio France, duete cu Aragal, „Madame Butterfley” cu E. Moldoveanu, „Ottelo” cu Martinuci, „Falstaff”, filmele din concertul cu Domingo la Wimbley Arena, „Luisa Miller” cu J. Anderson şi Plishka, „Rigoletto”,

„Cavalleria rusticană” şi „Paiaţe”, „Gianni Schicchi”, „Traviata” cu Văduva, o artistă cu care m-am simţit foarte bine. Am cîntat „Traviata” cu foarte multe soprane dar ce a transmis această artistă nu mi s-a mai întîmplat ; la duetul cu ea mi-au dat lacrimile. Spun asta nu pentru că şi ea mi-a făcut un mare compliment adică la emisiunea „Profesioniştii” a doamnei Vodă, întrebată fiind „dacă eraţi bărbat ce voce aţi fi vrut să aveţi”, a răspuns „bariton cu timbrul minunat al lui Tumageanian! St. Cazazian – Vorbeaţi de pasiunea din tinereţe pentru muzica germană dar sunteţi cunoscut ca unul din „Marii baritoni verdieni”. Aţi cîntat de asemenea foarte multă muzică veristă de Puccini, Italo Montemezzi (L’amore dei tre re), Leoncavallo etc, bel canto Belinni, Donizetti, muzică franceză (ca o paranteză aţi cîştigat premiul I, Poulenc la Paris), germană, ne aducem aminte cu nostalgie de “Tannhauser”-ul dumneavoastră, muzică rusă (Oneghin, Igor etc), lucrări vocal simfonice, lieduri etc. Puţini cîntăreţi au abordat atîtea stiluri! A fost o alegere sau întîmplare? E.T. – Aşa cum v-am spus că-mi place studiul eu aş fi fost în stare să cînt tot ce s-a scris pentru bariton! Că voi ajunge să cînt aproape toate operele lui Verdi şi Puccini şi aşa de multe ori nu am crezut la început! Aşa cum nu am crezut că vocea va căpăta volumul pe care l-am dobîndit şi care mi-a permis să fac faţă! St. Cazazian – Ce v-a ajutat în desăvîrşirea carierei dumneavoastră în afară talentului, datele glasului, temperamentul scenic, munca, şcoala românească de canto ori destinul? E.T. – Consider şcoala românească una din cele mai bune,

pentru că noi ca studenţi am primit o educaţie complexă la conservator. Studentul la canto avea cursuri de pedagogie, de metodica predării cîntului, de filozofie etc. Fireşte m-a ajutat şi destinul, contracte cu teatre mari: Scala din Milano, Covent Garden Londra, Paris (Bastille, Garnier, Radio France etc), Berlin, Viena etc., etc., evoluţii pe podiumul de concerte la Carnegie Hall din New York - „Nabucco” cu New York Philharmonic Orchestra dirijată de Ricardo Mutti - „Beatrice di Tenda” de Bellini şi “Gioconda” tot la Carnegie Hall, Salsburg, Orange, Tel Aviv etc. La toate astea se adaugă arta în management a impresarei mele Luiza Petrov soţia basului Petre Petrov. Sunt de asemenea oameni care m-au marcat, care mi-au fost un sprijin moral şi nu numai precum Vehapar Vasken I, Arşavir Glorighian, Siruni şi prietenul şi colegul meu părintele Baronian. Destinul?! Destinul s-a numit de asemenea Stela, soţia mea care m-a sprijinit în toate, dar mai ales în meserie, fiindu-mi criticul cel mai sever dar mai ales omul care a crezut în calităţile mele. Datorită acestor calităţi am cîştigat atîtea concursuri internaţionale şi am fost recompensat cu numeroase distincţii printre care ordinul Naţional de Merit în grad de „Comandor”, „Mare Ofiţer”, Premiul Gloriei în Arta lirică oferit de Uniunea Criticilor Muzicali din România, Cetăţean de Onoare al oraşului Montpellier etc. St. Cazazian – Sunt convins că cititorii ar vrea să ştie mai multe despre cariera dumneavoastră de 40 de ani. E.T. – În foarte multe interviuri mi s-a cerut să vorbesc despre cariera mea. Vă mărturisesc că nu mă simt foarte comod să mă laud şi pentru asta sunt acuzat de „modestie”. Cînd mi s-a cerut să susţin

INTERVIU

cursuri de Master class la Opera din Bucureşti la început am refuzat pentru că am considerat timpul prea scurt pentru a învăţa ceva, eu ştiind cîtă muncă şi cît timp îţi ia această meserie! Am acceptat în final pentru a le vorbi tinerilor solişti ai Operei din Bucureşti (care sunt foarte talentaţi) despre faptul că se poate ajunge foarte sus în ierarhia valorilor dacă munceşti, eu fiind un exemplu. O succintă trecere în revistă a carierei mele a realizat-o într-un articol domnul Costin Popa în 1995 şi republicînd acest articol

am satisface, parţial, curiozitatea cititorilor. Este adevărat că după data publicării acestui material am continuat să cînt mult. St. Cazazian – Maestre, 70 de ani este o vîrstă plină de realizări, întîmplări, dacă ar fi să începeţi încă o dată, aţi repeta totul, ce vă mai doriţi? E.T. – Foarte multe lucruri le-aş repeta, dar sunt sigur că tot Dumnezeu le-ar conduce încă odată pe toate! Ce mi-aş dori? Sănătate mie, familiei şi la toată lumea, armonie între oameni, Pace! St. Cazazian – Noi vă dorim acelaşi lucru. La Mulţi Ani!

A R R A A / 2012 T

La mulţi ani Maestre! Am primit de îl cunosc de la la Redacţia Ararat, via Şcoala Armeană, din e-mail, o ştire Radiorecreaţiile din curtea Erevan, care anunţa că bisericii, de la cursele Eduard Tumageanian a din jurul bisericii. Anii dat concert în Bucureşti, au trecut şi, împrietea fost medaliat de nindu-mă cu fratele lui Preşedintele României Hrayr, m-am împriteşi a fost serbat cu ocazia nit şi cu Bugik şi cu împlinirii vîrstei de 60 de soţia şi “managerul” ani. lui, Stela, pe care noi Aceste veşti o numeam Astghig. mi-au răscolit amintirile Bugik avea talent votinereţii, căci, dacă cal înnăscut, moştenit distanţele şi timpul pot de la mama lui, Sona să-i îndepărteze pe oaSâvagian, fondatoare meni, ele nu le pot esa corului “Komitas”, tompa amintirile. Dacă solistă de la înfiinţarea primele două veşti nu lui din anul 1926, şi m-au surprins, căci de de la mătuşa lui, Arax mulţi ani Eduard TumSâvagian, cîntăreaţă ageanian, devenit Tumade operă cu reputaţie. gian, este un cîntăreţ de Talentul vocal talie internaţională, ultia făcut ca Bugik să ma ştire - că el a împlinit se dedice artei şi vo60 de ani - m-a dat gata. cea sa de bariton să Dacă nu aş fi devină una din cele ştiut vârsta pe care o am, mai apreciate voci ale aceea a fratelui său Hurig, Operei Române din naşul meu de căsătorie, a Bucureşti. Deşi timid prietenilor noştri din anii din fire, de cum apărea ’70, nu aş fi crezut că pe scenă în costumaţia aceasta este posibil. Penpersonajului, prindea tru “băieţii de atunci” el curaj şi domina şcena, este un tânăr de 30 de ani In fotografie, Vartan, paltonul de transpunînu-se în rolul şi va rămâne tînărul de 30 pe care-l interpreta. de ani, timpul îngheţînd leopard a lui Stela, Bugik şi eu. Eduard Tumageanimaginea acelor ani ian a studiat canto-ul frumoşi ai tinereţii. Acest cu profesori de readevăr mi-a fost confirmat recent îmi spunea că este mai bine că nu nume, dar vocea lui s-a format şi într-o convorbire telefonică avută ne-am văzut de atîţia ani, pentru cultivat în Catedrala Armeană din cu oriort Diruhi Abazian, fosta mea ca fiecare dintre noi să păstreze în Bucureşti unde cînta duminică de profesoară de Clasa I-a de la şcoala memorie imaginea de atunci a ce- duminică, fascinat de reverberaţia Armeană din Bucureşti, veche luilalt, eu - un băieţel zburdalnic vocii sale între bolţile afumate ale prietenă a familiei Tumageanian, alergînd prin Curtea Bisericii, ea bisericii. Acolo sus, în balconul care locuieşte în prezent la Los - o doamnă în floarea tinereţii. corului, era locul unde el se simţea Angeles, şi pe care nu o văzusem Pe Bugik, aşa cum îi cel mai bine, deoarece cunoştea de6 40-45 de ani. În convorbire ea spuneau prietenii şi cei de acasă, fiecare colţişor de biserică, fiecare

8 LA MULŢI ANI MAESTRE

bucăţică de pămînt din curtea ei, pe care le scotocise şi bătătorise din copilărie, din anii de şcoală. În acei ani, biserica era plină de oameni, armeni şi români, care veneau duminicile să-l asculte pe Eduard Tumageanian, iar noi, tineretul de atunci, care stăteam în curte ca să bîrfim, să ochim vre-o fată armeancă sau să întîlnim pe cineva venit din America, ne îngrămădeam în biserică atunci cînd Bugik cînta Hayr Mer. Ce cor splindid avea atunci Catedrala, cu cîntăreţi şi solişti ca Smaranda Toscani, Sona şi Hamo Tumageanian, părinţii lui Bugik şi Hrayr, Toto şi Anahid Boiagian, Diruhi şi Hovep Abazian, Astig Gogonian şi mulţi alţii, care cîntau sub bagheta lui Armand Ghedoian sau Garabed Artiunian. Din coriştii de atunci, nu a rămas decît distinsa doamnă Anahid Boiagian, care duminică de duminică vine să-şi facă datoria începută cu ani în urmă. După slujbă şi împărţirea mass-ului, Bugik ni se alătura la discuţii, unde rămîneam pînă cînd se golea curtea şi se închideau uşile bisericii. Bugik şi-a păstrat întotdeauna spiritul armenesc, faima şi succesele nu l-au îndepărtat de naţie. Cu ani în urma cînd i se propunea schimbarea numelu-

AMINTIRI lui, greu de pronunţat pe scenele internaţionale, păstra terminaţia ian ca semn de identitate a naţiei din care face parte. După absolvirea şcolii armene, Bugik a ţinut legătura nu numai cu conaţionalii săi, dar şi cu limba şi cultura armeană. Pe lîngă ziarele armeneşti la care era abonat, primea de la mătuşa lui, Arax Sâvagian, ziare în limba armeană publicate în SUA, iar corespondenţa şio făcea, ori de câte ori avea ocazia, în limba armeană. Îl întîlneam des la Siruni acasă, pe strada Vaselor, împreună cu fratele şi părinţii, iar de Surp Hagop, ziua de nume a profesorului, Tumageanienii erau nelipsiţi. Armenismul lui nu este de mirare pentru cei care i-au cunoscut părinţii şi atmosfera din casa în care a cresut şi educat. Pe Bugik am avut plăcerea să-l revăd, după 25 de ani, în anul 2000, pe scena Carnegie Hall din New York în “La Gioconda” de Ponchielli. Asta nu pentru că frecventez instituţiile muzicale, ci pentru că doream să-mi revăd prietenul din tinereţe, să-i revăd

pe Bugik şi pe Stela. Şi el vroia să-şi revadă prietenii din New York, invitîndu-i la spectacol, prin verişoara lui, pianista Seta Karakaşian-Von Bartesh, pe foştii prieteni şi cunoscuţi. Succesul lui Bugik din acea seară l-am putut vedea din ovaţiile publicului după fiecare arie c]ntată de el, şi am realizat cît de apreciată este vocea baritonul Eduard Tumageanian. Sărbătorirea din Bucureşti este un eveniment marcant în viaţa culturală a armenilor din România, dar cel mai important este pentru Bugik. Păcat că nu trăiesc părinţii lui şi tanti Arax, să se bucure, să fie mîndri de el. La mulţi ani Maestre, la mulţi ani Bugik, mult succes în carieră!. Edvard Jeamgocian

Articol apărut în Revista Ararat, Anul XIII, nr. 2 (239) din 16-31, Ianuarie 2002 cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani.

Premiile U.A.R. 5 februarie 2002 pentru Eduard Tumagian şi Arhim.Zareh Baronian

A R R A A / 2012 T

DERAPAJE REGIZORALE interviu cu baritonul Eduard Tumagian -Multe concepţii pervertite inundă astăzi teatrele de operă… -Într-o producţie de Cneazul Igor am şi intrat în conflict cu regizorul care insista: “Tu nu eşti Cneazul Igor, tu eşti Putin; ceilalţi sunt Arafat, Ariel Sharon”; nici măcar nu venise pregătit din punctul de vedere al dramaturgiei operei şi a trebuit ca noi să-i spunem care erau relaţiile dintre personaje. Regia a fost discutabilă, dar până la urmă muzica lui Borodin a învins. Chiar şi celebrele dansuri polovţiene au fost puse în scenă în mod ridicol, baletul clasic a fost refuzat şi au fost aduşi dansatori de muzică rap! -Unde a fost asta? -La Strasbourg, acum 3 ani. În plus, acum se concep montări cu multe spaţii goale, regizorii nu vor să aibă nimic pe scenă, poate numai… gunoaie. -Cred că ştiu la ce te referi. A existat o mizanscenă în care pe platou erau numai pubele, mi-a spus un prieten şi confrate, critic muzical la Paris. -De vină sunt şi programatorii, pentru că de multe ori directorii caută scandal, aşa cum s-a întâmplat cu o producţie de Nabucco la Saarbrücken, cu Marcel Roşca în rolul Zaccaria. Nabucco era îmbrăcat tradiţional, dar Zaccaria era în alb şi umbla în mână cu o… seringă uriaşă ca s-o ucidă pe Fenena!! -Atracţia managerilor de a aduce regizori-şoc… -Chiar de dragul de a face inovaţii, trebuie să se păstreze o relaţie între personaje, o idee. Mulţi regizori germani nu stăpânesc limba italiană şi când dau de muzică italiană, li se pare că este un fel de operetă, ceva neserios şi pot să-şi bată joc.

10 Interviu cu baritonul Eduard Tumagian

Eu cred că într-o zi o să se instituie un fel de Nürnberg al acestor regizori, care ucid genul. Ei nu se gândesc la partea educativă a muncii lor şi la lucrările pe care montează sau că generaţiile se schimbă şi vin oameni se întreabă: asta-i opera, deci? De multe ori publicul se pierde şi pleacă. -Andrei Şerban îmi vorbea odată că nu vrea să monteze Ring-ul (asta era acum vreo şase ani, mi se pare că între timp l-a montat undeva în America) pentru că nu ştie limba germană şi deci nu poate să pătrundă în esenţe. - Germanii şi-au ridiculizat ei înşişi Tetralogia, la Bayreuth. Tot acolo am văzut recent un Tristan fără un ochi şi mi-am amintit că atunci când am cântat în Aurul Rinului eram Donner - aveam în mână un ciocan de cizmar şi eram îmbrăcat în uniformă de ofiţer nazist. Directorii caută scandal şi invită presa, ca să se vorbească mult despre producţii. Desigur, sunt şi adepţi sinceri, cum au fost unii de la noi pentru versiunea lui Andrei Şerban de Oedipe. -A fost un spectacol conjunctural, am înţeles că el însuşi şi-a retraso… -Însă eu am văzut recent şi am participat la una din producţiile sale cu Vecerniile siciliene. Totul era superb, avea şi un decorator extraordinar la Opéra Bastille. La fel, Werther regizat de el la Viena mi-a plăcut foarte mult, nu este tradiţional însă merge pe logică, cunoaşte foarte bine dramaturgia muzicală, ca şi Petrică Ionescu, cu care am lucrat des. Să ştii că după întâmplarea de la Strasbourg aproape m-am decis să mă despart de rolurile de operă şi să abordez

repertoriul de concert, care-mi este foarte drag. -Prima iubire, nu? -Pe diploma mea de absolvire a Conservatorului scrie “Lied şi oratoriu”. Mă întorc cu nostalgie la compozitorii mei de oratoriu, mă gândesc la Brahms - Recviemul german, Berlioz - Damnaţiunea lui Faust şi Simfonia dramatică “Romeo şi Julieta”, titluri cu care am realizat şi înregistrări pe care le consider bune. -Relaţionarea mizanscenei cu muzica? -De multe ori regizorul nu ţine seama de asta şi se întâmplă săţi ceară să faci o mişcare rapidă pe scenă când muzica este foarte lentă, crezând că a proceda în alt mod este pleonastic. De exemplu, aria mare din Bal mascat, pasajul O dolcezze perdute, se termină cu o susţinere orchestrală tristă, melancolică; sunt regizori care spun: “Nu, aici trebuie să te agiţi pentru că altfel e pleonastic”. Tu pricepi treaba asta? -Nu prea. Sunt atâtea idei care derapează din cauza necunoaşterii muzicii… -Am avut satisfacţia să revin pe scena Operei Naţionale din Bucureşti în Simon Boccanegra. Găsesc că punerea în scenă a operei verdiene este logică, foarte cuminte, sigur că trebuie adăugat mai mult la personalitatea fiecărui personaj, toţi interpreţii sunt foarte tineri şi rolurile comportă o anume experienţă pentru fiecare. -O regie care lasă multă libertate, nu constrânge. Fiind foarte solicitat de casele de discuri, mă întreb cum recreezi într-un studio de înregistrări atmosfera de spectacol?

-Sunt foarte mulţi artişti care se inhibă în faţa microfonului şi preferă să fie captaţi live. Eu, din contră, am trac în faţa publicului, întrucât condiţia fiziologică este întotdeauna o loterie în seara spectacolului. În faţa microfonului, având libertatea să mă opresc, să cer repetarea, sunt foarte liniştit şi pot apoi să-mi aleg variantele care mi-au plăcut. Studioul îmi dă posibilitatea să mă controlez şi să-mi corijez emisia şi culoarea, mai ales la un lied. Fac din nou o paranteză, foarte multă lume se exprimă peiorativ despre lied. Ori această miniatură, crează în 3 minute o atmosferă de o intensitate pentru care, pe scena de operă, îţi trebuie să treci 2 ore prin diverse stări sufleteşti ca s-o atingi. Mai ales prin faptul că, de multe ori, libretele de operă sunt mai slabe, în schimb liedurile sunt inspirate numai din poezii valoroase din literatura universală. Îl citez pe profesorul meu George Bălan căruia nu-i plăcea opera Faust şi spunea: “Iată ce capodoperă este lucrarea lui Goethe şi pe ce mâini a ajuns!” Nu suporta dulcegăriile din Gounod. Revenind, pot afirma că în şedinţele de înregistrare sunt în largul meu şi pot să rezist fizic mai mult decât inginerul de sunet, ceea ce este foarte greu de crezut. Chiar 5 ore. Toată viaţa eu am cântat pe voce, nu m-am menajat, am făcut toate repetiţiile. Mai ales că de la o vârstă, muşchii trebuie să fie tot timpul antrenaţi. -Anii nu se simt la Eduard Tumagian. Îţi doresc succese în continuare.

INTERVIU

Costin POPA (OPERA ÎN DIRECT, Editura Arvin Press, Bucureşti 2008)

A R R A A / 2012 T

PORTRET ANIVERSAR EDUARD TUMAGIAN A creiona personalitatea artistică profundă a unui mare artist român, baritonul Eduard Tumagian, la împlinirea vârstei de 70 de ani, înseamnă să te înclini cu o imensă preţuire şi admiraţie în faţa unuia dintre cei mai mari baritoni pe care i-a avut România, de-a lungul timpului. Pentru mine, Edi Tumagian reprezintă fără îndoială, după reputatul artist al poporului Nicolae Herlea care rămâne emblematic, una dintre cele mai nobile glasuri de bariton pe care le-am ascultat de-a lungul anilor. Tumagian este înzestrat cu o voce de o rară frumuseţe, bine timbrată şi egală în toate registrele, cu un acut sigur şi penetrant, cu o dicţie ireproşabilă ce accentuează în mod nuanţat şi subtil cuvintele cheie ale frazei muzicale. A ştiut întotdeauna să dozeze efectele, fiind un artist dotat natural şi nu făcut sau format în timp. Zestrea sa muzicală este pusă în slujba realizării unor roluri care vor rămâne în amintirea iubitorilor de operă, mai ales prin acel respect faţă de stilistica lucrării, ceea ce, după opinia noastră, este cea mai importantă cerinţă a unui act de creaţie. Vom încerca în scurtul periplu prin creaţia artistului român să ilustrăm doar câteva dintre creaţiile sale scenice din prima perioadă pe care a trăit-o în ţară,

12 PORTRET ANIVERSAR EDUARD TUMAGIAN

înaintea plecării sale în străinătate, pe scenele importante ale lumii. Eduard Tumagian a intrat în operă în 1968, fiind solicitat la început în roluri mai mici pe care el le-a interpretat cu aceeaşi dăruire şi respect ca şi pe marile sale creaţii viitoare. Era un tânăr modest, discret şi serios, care aborda fiecare rol cu acelaşi profesionalism de care a dat dovadă de-a lungul întregii sale cariere. L-am urmărit cu atenţie şi interes, de fiecare dată, fiind un împătimit al operei, prezent la toate spectacolele. Îl întâlnim în stagiunea din 1968 în Alcindoro din BOEMA şi

sacristanul din TOSCA, în două spectacole de excepţie de la Sala Palatului. Pe 16 mai 1969 are loc o nouă producţie a operei DON PASQUALE în regia marelui artist Jean Rânzescu, în care a interpretat rolul doctorului Malatesta. Desigur că, beneficiind de o distribuţie remarcabilă, care-i cuprindea pe Constantin Gabor, Elena Grigorescu şi Elena Simionescu, Valentin Teodorian, el s-a integrat admirabil acestei echipe. Vocea sa plină de culoare, specifică literaturii belcantiste l-a favorizat în interpretarea celebrului duet cu Constantin Gabor pe care l-am considerat remarcabil. La mijlocul lunii februarie 1970, Hero Lupescu ne-a oferit o producţie de MIREASA VÂNDUTĂ de Bedrich Smetana, în care el a interpretat rolul comic al lui Krusina. A fost o lucrare admirabilă, prin efecte comice suculente, fiecare interpret adaptându-se cerinţelor regizorale. Pe 22 martie 1970, în anul bicentenarului Beethoven se reia opera FIDELIO, în regia lui Jean Rânzescu şi sub bagheta lui Constantin Bugeanu. Într-o distribuţie ce conţinea nume importante ale operei din acel moment: Cornel Stavru, Elena Dima, Viorel Ban, Val-

entin Loghin, Elena Grigorescu şi Cristian Mihăilescu el a realizat o adevărată creaţie în rolul diabolicului Pizzaro, folosind cele mai subtile efecte dramatice pentru a scoate în evidenţă spiritul malefic al personajului. Pe 27 noiembrie 1970 are loc un eveniment de neuitat la Opera Naţională: premiera unei noi versiuni a operei TANNHÄUSER de Richard Wagner în regia memorabilă a lui Jean Rânzescu. A fost, într-adevăr, un spectacol pe care nu-l pot uita, în care au evoluat artişti foarte mari ai teatrului, precum: Cornel Stavru, Nicolae Florei, Mariana Stoica şi Elena Dima, Viorica Cortez. Aş dori să elogiez în mod deosebit creaţia lui Edi Tumagian în Wolfram von Eschenbach. De această dată, marele nostru bariton a demonstrat o ştiinţă a cântului de înaltă clasă, punându-şi în valoare glasul său nobil şi elegant pentru a realiza un personaj de o mare nobleţe. Aria luceafărului, în interpretarea sa, va rămâne veşnic în amintirea mea şi de fiecare dată, de câte ori am ascultat această operă, chiar pe mari scene, am raportat interpretul la creaţia de neuitat a lui Edi Tumagian. Cu timpul, el a intrat din ce în ce mai mult în repertoriul teatrului, interpretând şi roluri din creaţii originale româneşti precum Laertes din acel spectacol memorabil al lui George Teodorescu, HAMLET de Pascal Bentoiu, din 26 septembrie 1975 sau Andrei din DRAGOSTE ŞI JERTFĂ de Cornel Trăilescu. Una din creaţiile sale de neuitat pe scena bucureşteană a fost Evgheni Oneghin din opera cu acelaşi nume de Ceaikovski, care a fost reluată pe 27 februarie 1981, în limba rusă, în regia lui Hero Lupescu. Avându-i ca parteneri pe Eugenia Moldoveanu, Veronica Gârbu, Valentin Teodorian, Nicolae Florei, el a interpretat rolul principal într-o manieră pe care cu greu o poţi uita.

ANIVERSARE Avea eleganţă, aristocraţie, ştia săşi dozeze efectele pentru a puncta nuanţat şi subtil stările contorsionate ale personajului. A fost, întradevăr, un Oneghin de neuitat. Pe 14 decembrie 1979, într-o producţie remarcabilă, are loc premiera operei ERNANI de Giuseppe Verdi, în regia lui Dimitrie Tăbăcaru, artist de origine armeană, avându-i ca interpreţi principali pe Ludovic Spiess, Elvira Cârje, Nicolae Florei. Edi Tumagian l-a întruchipat aici pe Don Carlos. Şi-a construit personajul pe o vocalitate specific verdiană, fiind foarte acomodat cu scriitura lucrării care se potrivea de minune cu timbrul şi culoarea sa vocală. A fost, de asemenea, un spectacol superb, bine montat, fastuos, beneficiind de o distribuţie de mare clasă. Edi Tumagian a mai realizat şi alte creaţii precum Marcello în BOEMA, Kilian în FREISCHÜTZ de Carl Maria von Weber. Din păcate, pentru noi iubitorii operei, cariera sa pe scena bucureşteană a fost relativ scurtă, ea derulându-se, însă, într-o dinamică ascendentă pe mari scene ale lumii. Cariera sa internaţională a început la Strasbourg pentru a continua la Scala, Verona, Paris, Viena şi în multe alte teatre din lume unde a interpretat marile sale roluri din RIGOLETTO, SIMONE BOCCANEGRA, CEI DOI FOSCARI, TRUBADURUL, NABUCCO, TOSCA şi multe altele. După revoluţie, el a revenit de nenumărate ori în ţară, dovedinduşi dragostea şi ataşamentul său faţă de publicul românesc pe care l-a iubit şi respectat toată viaţa. A cântat la Operă în multe spectacole

de TRAVIATA, RIGOLETTO, NABUCCO, CEI DOI FOSCARI, SIMONE BOCCANEGRA, TOSCA, fiind aplaudat de fiecare dată cu mare căldură şi entuziasm de publicul bucureştean. De asemenea, in Studioul de concerte „Mihail Jora” cu Orchestra Naţională Radio, a colaborat în mai multe spectacole de operă în concert sau în lucrări vocal-simfonice. De fiecare dată, a avut-o alături pe soţia sa credincioasă, doamna Stela Tumagian, şi ea artistă, coristă a Operei Naţionale, care ia fost un credincios sfătuitor, consilier şi chiar impresar. L-a ajutat enorm în carieră, înţelegându-l şi fiindu-i un preţios prieten de o viaţă. Am încercat să punctăm, doar, câteva din contribuţiile artistice ale marelui bariton român, de origine armeană, Eduard Tumagian. El a avut o carieră strălucită pe mari scene, s-a impus prin măiestrie şi talent în lumea muzicală internaţională, fiind un exponent exemplar al şcolii de canto româneşti. La împlinirea acestei frumoase vârste, ţinem săl felicităm şi să-i urăm sănătate şi putere de muncă pentru a-şi desăvârşi profesia prin cunoscutele sale master-class în care încearcă să insufle elevilor lui ceva din talentul şi măiestria sa.

Mihai Alexandru Canciovici

A R R A A / 2012 T

Între Scala şi Colon, Covent Garden şi Staatsoper sau Drumul neocolit spre esenţe Critica străină despre Eduard Tumagian Nu, nu este o greşeală de tipar! Tumagian, aşa apare pe afişele marilor scene ale lumii baritonul cunoscut de către publicul român sub numele de Eduard Tumageanian. Prescurtarea numelui său nu este fără precedent în universul internaţional al operei, ba chiar nici în acela românesc… Să ne amintim că un alt mare cântăreţ al nostru, basul Pompei Hărăşteanu, s-a numit o vreme, la începuturile existenţei sale artistice, ca în certificatul de naştere: Hărăstăşeanu. Amândurora – dar mai cu seamă lui Eduard Tumagian – se pare că noul botez le-a purtat noroc în carieră… Căci iată ce scrie criticul francez G. Verdier: „Baritonul român Tumagian este pe cât de emoţionant, pe atât de pasionat. O voce frumoasă, servită de o exemplară inteligenţă de construcţie a rolului. La Tumagian, muzicalitatea nu este niciodată sacrificată, nici chiar pentru lirismul cel mai pur.”

În ţara baritonilor

Drumul artistic al lui Eduard Tumagian a început acum peste 20 de ani la Bucureşti. În ţara baritonilor apăruse un nou glas, de o calitate deosebită: un timbru splendid, cu irizaţii de bronz, dublat de un muzician inteligent, plin de har artistic. Ciclul afirmării a urmat în atare condiţii un drum firesc: premii la competiţii tradiţionale, contracte internaţionale, agenţii concurente în permanent război pentru a-şi asigura impresarierea artistului român. Renumele său a crescut constant, în paralel cu maturizarea sa artistică, teatrele de operă europene şi americane devenind ambientul uzual al lui Tumagian. Acum, bilanţul este impresionant: multitudine de roluri interpretate pe scenă sau în concert, integrale discografice, parteneri iluştri… Teatrele celebre l-au avut ca oaspete în repetate rânduri: Teatro alla Scala din Milano, Wiener Staatsoper, Teatro Colon din Buenos Aires şi Royal Opera House Covent Garden din Londra etc.

14 Între Scala şi Colon, Covent Garden şi Staatsoper sau Drumul neocolit spre esenţe

Cred că dimensiunea majoră a artei lui Tumagian este ilustrată de repertoriul romantic şi verist italian; aceasta neînsemnând că incursiunile artistului în teritoriul francez sau în cel contemporan nu sunt semnificative. Un interpret de inteligenţa sa muzicală găseşte întotdeauna drumul neocolit spre esenţa texturii sonore, spre portretistica profundă rezervată unei largi diversităţi tipologice de personaje. Culoarea timbrală farmecă, vocea are acea calitate de penetrabilitate neizvorâtă din dimensionarea excesivă a frazei muzicale, sunetul este focalizat şi strălucitor. Registrul său central împrumută personajelor forţa de expresie atât de necesară în Nabucco sau Otello, Tosca sau Macbeth, Fata din West sau Gianni Schicchi, dar şi în Rigo-letto, Cavalleria Rusticana, Paiaţe, Mantaua, Luisa Miller, Beatrice di tenda, Forţa destinului, Attila, Samson şi Dalila, Cei doi Foscari, Wilhelm Tell, Vecerniile siciliene, Traviata, Riccardo III de Flavio Testi etc.

Piatra de hotar

Grăitor este faptul că debutul lui pe o mare scenă s-a făcut direct în templul operei – Scala –, sub ilustra baghetă a lui Riccardo Muti, în Nabucco de Verdi. Ca alternativă a celebrului bariton Renato Bruson, maestrul Muti l-a ales pe Eduard Tumagian; mai mult decât atât, l-a invitat ulterior la Philadelphia şi în Japonia, unde ansamblul teatrului milanez a efectuat un turneu. În plus, debutul din iarna anului 1986 a fost urmat de alte angajamente la Scala, pentru rolurile Francesco din Cei doi Foscari de Verdi (sub bagheta octogenarului Gianandrea Guvazzeni), Giorgio de Clarence din premiera mondială a operei Riccardo III de Flavio Testi şi Monfort din Vecerniile siciliene de Verdi, din nou sub

M U Z I C Ă

conducerea lui Riccardo Muti. (Între 1986 şi 1990, Eduard Tumagian a fost un oaspete curent al Scalei, cu un bilanţ de 14 spectacole interpretate.) Şansa a făcut ca, acum câţiva ani, o casetă video a spectacolului cu Nabucco să circule prin Bucureşti. Am scris atunci (în revista „Melos”) şi repet şi acum: din unghiul modelării nuanţate a scriiturii, Tumagian îţi depăşeşte partenerul de serie de spectacole, Renato Bruson. Tot rolul lui Nabucco ia oferit artistului român şansa de a-şi înscrie numele în familia nu foarte numeroasă a conaţionalilor care au evoluat pe scena marelui Teatro Colón din Buenos Aires. Evenimentul a avut loc în luna mai 1992, sub conducerea muzicală a lui Anton Guadango. Ca şi la Philadelphia, Tokyo sau Milano, presa argentiniană a remarcat în termeni elogioşi prestaţia lui Tumagian. Momentele fierbinţi ale Revoluţiei din decembrie 1989 l-au găsit tot pe celebra scenă a Scalei, în Vecerniile siciliene, parteneri fiindu-i tenorul Chris Merritt şi soprana Kallen Esperian. Un titlu pe

care l-a mai abordat şi ulterior, spre exemplu în 1990 la Montpellier, alături de românca Nelly Miricioiu, islandezul Kristján Johannsson şi italianul Giorgio Surjan. Renumitul critic Jacques Lonchampt consemna (în „Le Monde”): „Eduard Tumagian – în rolul lui Monfort – a fost stăpân necruţător şi tată înduioşat”; iar Michèle Fizaine nota (în „La Mafrseillaise”): „A fost o reală plăcere a-l reasculta pe Eduard Tumagian”.

„Acest rol cumplit”

Rigoletto şi Tosca s-au înscris printre spectacolele sale cu cele mai timpurii debuturi în străinătate (în ordine: 1981 la Basel şi 1982 la Linz), devenindu-i rapid repere importante ale carierei. La Basel, aflat în contextul unei mizanscene moderne, întrun aşa-numit Rigoletto mafioso, Eduard Tumagian l-a determinat pe criticul Alain Duault să scrie (în „Les nouvelles litteraires”):

A A R RR R A A A A 5 // 2010 2012 23-24 23-24 2010 TT

Maria Chiara şi tenorul Alberto Cupido.

Dimensiunea shakespereană

„Tumagian, cu alura sa à la Edward G. Robinson, are o frumoasă voce de bariton verdian, rezonantă, bogată în culori şi în accente, care se armonizează minunat cu impresionanta coloratură a sopranei Ghislaine Raphanel”. Dintre numeroasele momente în care bufonul interpretat de Tumagian a impresionat publicul, aş aminti spectacolele de la Zürich (1988) în care parteneri i-au fost Edita Gruberova şi Francisco Araiza sau cele de la Philadelphia (1991, 1992), alături de Nelly Miricioiu şi Marcello Giordani. Lesley Valdes era entuziasmat (în coloanele ziarului „The Philadelphia Inquirer”) de credibilitatea dramatică şi sonoră a baritonului român. Abordând rolul lui Scarpia din Tosca, Tumagian a putut să-şi valorifice admirabil potenţele de cântăreţ-actor şi minuţiozitatea cu care, prin studiu profund, construieşte profilul unor complexe personaje. Georgina Szeless, impresionată, chiar se întreba (în „Volks blatt Linz”) dacă spectacolul nu ar fi trebuit să se numească Scarpia în loc de Tosca… Nu rămâne de adăugat decât că inter-

preta rolului principal era renumita Ghena Dimitrova. Scarpia a fost şi rolul cu care Eduard Tumagian a debutat la Opera de Stat din Viena, în noiembrie 1987. O distribuţie în care baritonul român a strălucit alături de Dame Gwyneth Jones şi Nicola Martinucci. Peste ani, Tumagian a continuat să culeagă şi alte elogii. Să-l citim aici pe dl Marc Laborde, care scria (în „Ut Mi Sol” din (Montpellier): „Distribuţia, perfect omogenă, este dominată de un Eduard Tumagian absolut prodigios ca veridicitate. Acest rol cumplit îl serveşte de minune. Vocea este caldă, amplă şi ştie să găsească teribilele accente care îl caracterizează pe Scarpia”. O gală cu Tosca la Berna l-a avut printre spectatori pe reputatul critic londonez Andrew Clark, care a consemnat (în coloanele prestigioasei reviste de specialitate „Opera”): „Punctul central al spectacolului a fost însă Scarpia lui Eduard Tumagian, care a cântat cu mult mai multă proiecţie sonoră, convingere şi autoritate scenică decât mulţi cunoscuţi exponenţi ai rolului”. Partenerii dominaţi de Eduard, în opinia dlui Clark, erau soprana

16 Între Scala şi Colon, Covent Garden şi Staatsoper sau Drumul neocolit spre esenţe

Macbeth a constituit întotdeauna o tentaţie pentru baritoni; nu atât pentru performanţa vocală, cât pentru complexitatea şi profunzimea personajului. Este un rol verdian care cere o mult mai vastă paletă interpretativă chiar decât Scarpia lui Sardou şi Puccini. Iată ce scria Corinne Blaizot (în „Var Matin”) despre spectacolele lui Tumagian de la Toulon, din 1992: „Publicul a fost entuziasmat de Eduard Tumagian în rolul lui Macbeth… Tentaţia puterii, hotărârea de a ucide, crima, remuşcările, totul transpare în remarcabila lui interpretare. În lamentările sale febrile, în elanurile sale disperate, subjugat în întregime soţiei sale (…) Macbeth duce toate nuanţele la un grad de subtilitate care dă personajului dimensiunea shakespeariană”. Se poate aprecia că prin creaţia sa în Macbeth, plămădită în aqua-forte, Tumagian a cunoscut consacrarea ca „superb bafriton verdian” – ca să citez o expresie preluată tot din critica franceză.Exploit-urile din Tosca, pe linia interpretării unor personaje demonice, au convers spre un alt rol în care calităţile de cântăreş-actor sunt indispensabile: Jago din Otello de Verdi. Şi, din nou, preocuparea pentru o variată expresivitate vocală şi actoricească a impresionat publicul şi critica. Louise Baron nota (în „La Marseillaise”): „Jago este pivotul acţiunii şi a a fost interpretat de către excelentul bariton Eduard Tumagian. El are o voce caldă, amplă, uniformă, de o frumoasă plenitudine, cu care ştie să exprime duplicitatea şi setea de răzbunare. În Credo, Tumagian dă expresia întregii sale măiestrii vocale şi sce-

nice”. La rândul lor, Raymond Bonavita şi Lucien Rambert subliniază „relieful somptuos al baritonului român” şi – respectiv – „meticulozitatea construcţiei rolului”.

M U Z I C Ă

„O magnifică voce”

Eduard Tumagian a fost întotdeauna atras de diversificarea comoziţiilor sale şi de lărgirea repertoriului. La Lyon şi la Staatsoper din Viena a interpretat rolul lui Miller din Luisa Miller de Verdi, în compania renumitei soprane June Anderson sau a tenorului Franco Bonisolli; la Montpellier l-a încarnat pe Germont din Traviata, partener fiindu-i tenorul Roberto Alagna; la celebra Carnegie Hall din New York a cântat într-un concert cu opera Beatrice di Tenda de Bellini; la Catania a fost Carlo di Vargas din Forţa destinului, alături de Giuseppe Giacomini; la Lisabona, sub bagheta maestrului Nello Santi, a debutat în Ford din Falstaff, rolul titular revenind baritonului Juan Pons; la Covent Garden, Tumagian a cântat în rolul lui Ezio din Attila de Verdi, în compania celebrului bas Samuel Ramey; în fine, la Staatsoper din Viena, a interpretat rolul Marelui Preot într-o serie specială de spectacole cu Samson şi Dalila, alături de Agnes Baltsa şi José Carreras. Pe marea scenă a Teatrului Capitole din Toulouse a cântat în 1992 în Fanciulla del West de Puccini. Anne-Marie Couchon, menţiona (în „La Depêche du Midi”): „Eduard Tumagian cântă în rolul lui Jack Rance cu o magnifică voce de bariton, omogenă şi întotdeauna bine condusă, evitând să cadă în greşeala frecvent comisă de alţi interpreţi, care îşi prezintă personajul în culori prea negre”. Preo-

cupat de permanenta intercalare a rolurilor verdiene şi puccieniene cu alte teritorii lirice, Tumagian a abordat la Toulon, în 1988, partitura rossiniană Wilhelm Tell. Semnalând şi concertele alături de Plácido Domingo pe arena Wembley sau Katia Ricciarelli la Radio France (Le Villi şi Messa di Gloria de Puccini), încheiem un destul de succint curriculum vitae absolut impresionant, care însă nu se opreşte aici. Contractele pe următorii ani sunt deja semnate. Dar, alături de performanţele de

scenă sau concert, cariera artistului conţine şi un element de noutate între soliştii români din generaţia lui: acela al prezenţei frecvente în studiourile de înregistrare ale caselor de discuri.

Opţiune pentru eternitate

Importanţa unei cariere se măsoară şi în gradul de interes pe care producătorii de CD îl acordă vocilor frumoase şi mai ales fo-

A R R A A 5 / 2012 T

togenice A face disc înseamnă o opţiune pentru eternitate. La casa NAXOS, Tumagian a gravat integralele operelor Cavalleria rusticana, Paiaţe, Simon Boccanegra, Rigoletto, Gianni Schicchi, Mantaua (în acesta din urmă având-o ca parteneră pe reputata noastră soprană Maria Slătinaru), precum şi Recviemul german de Brahms. Apariţia discurilor lui Tumagian cu Gianni Schicchi (rolul titular) şi Paiaţe (Tonio), aflate sub conducerea muzicală a lui Alexander Rahbari, s-a făcut în paralel cu lansarea altor noi ediţii… concurente. Astfel, Bruno Bartoletti îl avea protagonist pe Leo Nucci în rolul lui Schicchi, iar Riccardo Muti pe Juan Pons în Tonio, alături de Pavarotti (Canio) şi Daniella Dessi (Nedda). Doi prestigioşi critici muzicali – Alan Blyth în revista „Opera” şi Gerhard Persché în „Opernwelt” – au făcut evaluări comparate ale celor două ediţii. Ele îi acordă lui Tumagian prioritatea valorică faţă de cei doi faimoşi rivali, Nucci şi Pons. Alan Blyth: „Rahbari are cel mai subtil şi interesant Schicchi în persoana lui Tumagian, cumva în stilul de neînlocuit al lui Tito Gobbi. Nucci este cel cunoscut, bun la toate, egal cu el însuşi, lipsindu-i personalitatea timbrală şi dicţiunea”. Gerhard Persché: „Tumagian cântă cu ton consistent şi o cupolă minunată în acut (inclusiv celebrul la bemol din Prolog) şi stă pe un loc aflat înaintea oarecum obositului Juan Ponce din înregistrarea semnată de Muti”.

Costin POPA 15 martie 1995 în suplimentul Spectacolul muzicii al ziarului AZI

BUGIK 70

Dacă Eduard Tumageanian chiar împlineşte 70 de ani putem spune că viaţa asta are chiar un sens. Acolo unde nu desluşim sensuri trăim degeaba. Iar Bugik – aşa cum îi spuneau şi alintau cîndva nişte părinţi care l-au iubit enorm - şi Hurik – un frate chiar mai zîmbăreţ decît Bugik – s-au dovedit nişte oameni de ispravă.

Armeni, armeni proveniţi dintr-o familie de haiaseri şi amîndoi fraţii Tumageanian au străbătut lumea. Unul ca să se plimbe, altul ca să cînte. Pe unde a apucat. Pe marile scene lirice ale lumii. Alături de nume zăngănitoare şi sub bagheta altor nume la fel de clopoţitoare. Eduard Tumageanian a onorat marea artă lirică românească şi universală. Fără să aibă calităţi vocale ieşite din comun ca să zbiere tare, a rămas cu aceeaşi inteligenţă artistică a cîntului care i-a permis să interpreteze şi la vîrste la care alţi maeştri ai scenei lirice joacă table. Ca vechi admirator al lui Bugik Tumageanian îi dorim multe bucurii în continuare. Alături de Stela lui care i-a fost mereu mai mult o stea călăuzitoare în carieră, decît o consoartă bombănicioasă. La Mulţi Ani, draga Bugik!

REDACŢIA ARARAT Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU Colaboratori : Carmen DROPOL (Constanta). Tiberiu COSOVAN (Suceava) Corespondenţi din străinătate : Edvard JEAMGOCIAN (New York), Anton Lanis ŞAHAZIZIAN (Toronto), Giuseppe MUNARINI (Padova) Cristina POPA (Karabagh) Sergiu SELIAN (Australia) Tehnoredactare : Ovidiu PANIGHIANŢ Pagină web : www.araratonline.com e-mail : redactia@araratonline.com Adresa redacţiei: Bd Carol I Nr. 43, Bucuresti – 2 Tel. / Fax: (4021) 314.67.83 I.S.S.N.1220-9678 Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

Bedros Horasangian fotografiile din acest supliment fac parte din arhiva personală a maestrului.

A R R A A 5 / 2012 T