Revista PACES Nr.2 - Aprilile 2011 by Patronatul Medicinei Integrative

PACES Noi credem în fericirea voastrã!

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Publicaţie a Patronatului Medicinei Integrative

Palatul Parlamentului a fost iluminat în albastru, sâmbătă, 2 aprilie, în Ziua Internaţională de Conştientizare a Autismului, de către Patronatul Medicinei Integrative, în colaborare cu Asociaţia „Autism România“

Nr. 2, Aprilie 2011

Str. Andrei Mureşanu, nr. 20, sector 1, Bucureşti Tel: 0372-770.126, Fax: 021-224.46.95 www.patmedin.ro

Răspunderea legală pentru conţinutul acestei publicaţii aparţine Patronatului Medicinei Integrative © PMI, 2011

Publicaţie a Patronatului Medicinei Integrative Str. Andrei Mureşanu, nr. 20, sector 1, Bucureşti Tel: 0372-770.126, Fax: 021-224.46.95 www.patmedin.ro

EDITURA SCRIB, 2011

Echipa de redacţie Redactor-şef: Redactori:

dr. Aurel Storin

Florin Condurăţeanu Irina Ghiţă-Cioroba Cornelius Popa Diana Moraru Clement Sava Anca Moraru Adina Moraru Larisa Toader Oana Gavril Editor imagine foto Silvia Mandler Administrator WEB Mihai Breahnă Traducător engleză: George Wainer Layout: Gabriel Ionescu

aurel.storin@patmedin.ro ﬂorin.condurateanu@patmedin.ro irina.cioroba@patmedin.ro cornelius.popa@patmedin.ro in2constient@gmail.com clement.sava@patmedin.ro anca.moraru@patmedin.ro adina.moraru@patmedin.ro larisa.toader@patmedin.ro oana.gavril@patmedin.ro silvia.mandler@patmedin.ro mihai.breahna@patmedin.ro geogwww@yahoo.com gabi@etipograﬁe.ro

Tipărit în România de SC SIMPLU PRINT SRL GHEŢA ROBERT • 0743-027955 • office@tipografie-offset.ro

ISSN-L 2247 – 0565

Noi credem în fericirea voastrã!

Editorial

CREZUL MEU

Gândurile m-au trezit din somn, m-am trezit mult mai devreme decât de obicei. Mă obseda ideea că în jurul meu există atâtea persoane cu dizabilităţi şi nu mă puteam împăca deloc cu gândul care mă obseda: cum pot fi eu fericit când alte persoane, lângă mine, suferă? Nu pot să tac, nu am linişte, oameni buni, până nu aflu o rezolvare! Am avut prilejul şi onoarea de a organiza, în cadrul Patronatului de Medicină Integrativă, un seminar de bune practici, cu partenerii noştri din Anglia şi Scoţia şi cu partenerii noştri naţionali, din proiectul pe care îl implementăm pentru susţinerea şi integrarea persoanelor cu dizabilităţi în societate şi pentru găsirea unui loc de muncă potrivit acelor persoane care-şi doresc un loc de muncă. Din păcate, uşile unor companii sunt încă închise pentru ei. Au fost două zile extraordinare în acest seminar, în care am învăţat multe lucruri pe lângă cele pe care le cunoşteam, în special de la oamenii de suflet, de la O.N.G.-uri care se ocupă zilnic de aceşti oameni şi, mai ales, chiar de la oamenii minunaţi pe care destinul i-a lovit fără ca ei să aibă vreo vină. Am învăţat din experienţele extraordinare ale partenerilor noştri străini; am avut o oportunitate de a-i vizita, împreună cu alţi colegi, pe aceşti parteneri în Anglia şi Scoţia şi am văzut la ce rezultate uimitoare au ajuns. Ei ne-au demonstrat că, dacă vrem, se poate. În seminarul de la Bucureşti s-au spus multe lucruri interesante, dar expresia cea mai circulată acolo mi s-a părut „problema oamenilor cu dizabilităţi“… Oare ei sunt „problema“? Nu cred, oameni buni. Aceşti semeni ai noştri nu sunt o „problemă“. Ei sunt nişte oameni calzi la suflet şi curaţi la gând, care vor să fie utili societăţii, dar pe care, din păcate, societatea îi refuză uneori. Noi suntem adevărata „problemă“! Noi,

societatea civilă sau comunitatea locală, care nu suntem întotdeauna deschişi nevoilor semenilor noştri, suntem din păcate, pasivi şi apatici, nu-i lăsam să fie alături de noi, îi marginalizăm. De aceea, crezul meu mă îndeamnă să spun deschis aceste lucruri, cu gândul că, poate, oricare dintre noi ar putea fi în locul lor. Dacă Dumnezeu ne-a ajutat să fim aşa cum suntem, atunci, oameni buni, hai să fim alături de aceşti oameni, pe care soarta nu i-a cruţat şi care au nevoie de ajutorul nostru! Noi adresăm adesea nemulţumirile noastre instituţiilor statului, care nu se implică… Dar noi unde suntem? Noi, oare, ne-am implicat suficient? Oricare om poate fi util semenului său cu dizabilităţi. Unii, prin sprĳin material, alţii, prin acordarea unui loc de muncă, unii, prin a invita aceste persoane cu diferite prilejuri şi a-şi deschide casa acestora, iar alţii, prin voluntariat. Vă rog şi pe această cale: haideţi să ne unim puterile pentru a găsi soluţiile cele mai bune pentru semenii noştri! Citez ce a spus Donald Trump: „Probleme au fost, probleme sunt şi probleme vor fi, dar noi nu tratăm problema, noi trebuie să gândim soluţia de a o rezolva“. Numai împreună, uniţi, vom reuşi să găsim aceste soluţii. Aşa cred eu şi aşa cred şi colegii mei din Patronatul Medicinei Integrative. Desigur, cineva s-ar putea întreba de ce un patronat se ocupă de probleme sociale? Eu cred că dezvoltarea unei economii puternice şi sănătoase trebuie să se bazeze pe promovarea prosperităţii umane. Într-o ţară în care vrem să vorbim despre o reală dezvoltare economică, stratul de mĳloc al economiei trebuie să fie dominant; din păcate, la noi domină stratul de jos al economiei şi al nivelului de trai. Cât despre dvs., mi-aş dori mult să vă simt alături de noi, împreună cu noi, atât reprezentanţi ai instituţiilor de stat care se ocupă de aceste probleme, Direcţiile sociale ale Consiliilor judeţene şi Consiliilor locale, O.N.G.-urile şi toţi oamenii de bine care-şi doresc să realizeze ţelurile nobile ale Patronatului Medicinei Integrative. Îmi deschid sufletul către aceste persoane şi-mi doresc ca alături de ei să devenim o societate mai prosperă, mai eficientă şi mai umană decât suntem azi. Acesta este crezul meu. Liviu Mandler Preşedinte, Patronatul Medicinei Integrative

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 2/Aprilie 2011

Despre noi

Misiune Promovarea, dezvoltarea, adoptarea și implementarea medicinei integrative în practica medicală din România. Conceptul Medicinei Integrative plasează pacientul în centrul echipei medicale și utilizează toate terapiile demonstrate ca ﬁind sigure și eﬁciente, indiferent de sistemul de gândire medicală din care aceste terapii provin.

Viziune Viziunea noastră este ca medicina integrativă să fie soluţia comună și locul de întâlnire pentru medici, educatori și cercetători în beneficiul omului. Patronatul Medicinei Integrative – P.M.I. va acţiona ca punct de referinţă central și ca factor de reprezentare, comunicare, educare și colaborare cu autorităţile publice și private care reglementează și/ sau coordonează acest domeniu pe plan intern sau extern, identificând problemele specifice ale prestatorilor de servicii de medicină integrativă și soluţiile optime de rezolvare a acestora.

Proiecte în derulare

● Susţinerea persoanelor dezavantajate Reţea regională pentru promovarea şi aplicarea conceptelor economiei sociale, în vederea creşterii şanselor de reinserţie socială a persoanelor cu dizabilităţi. • Susţinerea pacienţilor oncologici Reţea multiregională pentru terapie integrativă, consiliere şi reintegrare socială a persoanelor diagnosticate cu cancer. • Patronatul Medicinei Integrative-PMI Site-ul www.patmedin. ro unde găsiţi mai multe informaţii despre activităţile în desfășurare.

OBIECTIVE • Să reprezinte și să protejeze interesele prestatorilor de medicină integrativă din România atât pe plan naţional cât și pe plan internaţional. • Să furnizeze un cadru unde membrii asociaţi pot discuta și către care aceștia pot adresa întrebări, sesizări, propuneri privind aspecte de interes comun și să ajute la crearea și dezvoltarea unor strategii unitare de susţinere și soluţionare a acestora. • Să prezinte şi să pledeze în susţinerea strategiilor Patronatului în faţa Parlamentului, a Guvernului, a oricăror alte autorităţi şi/sau instituţii constituite la nivel naţional şi/sau local, precum şi în faţa mĳloacelor de informare în masă (mass-media) şi a oricăror alte entităţi relevante, atât din România cât şi din străinătate. • Să promoveze cele mai bune practici între membri, asigurând modalităţi etice şi responsabile de organizare şi funcţionare a medicinei integrative, care să corespundă aşteptărilor comunităţii la cele mai înalte standarde de integritate. • Să întreprindă toate acţiunile permise de lege în vederea conturării unui cadru normativ adecvat desfăşurării organizării şi funcţionării medicinei integrative şi care să reflecte în manieră optimă compatibilizarea necesităţilor acestui segment economic cu necesităţile societăţii. În acest sens Patronatul va putea să iniţieze contacte cu autorităţile având competenţe în adoptarea proiectelor de acte normative vizate, să participe în mod activ, dar cu respectarea limitele impuse de lege, la redactarea, avizarea, dezbaterea publică şi adoptarea proiectelor de acte normative în domeniul vizat sau în domeniile conexe. • Să se afilieze sau, după caz, să adere la acele organizaţii sau asociaţii internaţionale care activează în domeniul organizării şi funcţionării medicinei integrative, în vederea reprezentării la nivel internaţional a intereselor medicinei integrative din România, dar şi a corelării modului în care se organizează şi funcţionează aceasta în România cu standardele internaţionale în domeniu. • Să organizeze întruniri, conferinţe, expoziţii, work-shop-uri pentru schimb de experienţă cu asociaţii, fundaţii sau instituţii cu profil asemănător. Să încheie parteneriate cu instituţii medicale sau nemedicale, fundaţii sau asociaţii care au obiectiv comun sau apropiat cu al Patronatului.

Noi credem în fericirea voastrã!

Iubirea… medicament alternativ

dimineaţă strălucitoare de martie. Un soare bun şi generos mă ia hotărât de-o aripă şi mă scoate din casă fără să apuc să mă gândesc de ce şi nici măcar… încotro? Ajung aproape de şosea, în Piaţa Charles de Gaulle, de unde zăresc forfotă mare la intrarea în Parcul Herăstrău. Nu mă mir… e sâmbătă. Mă uit pe sub o sprânceană cu ochii mĳiţi (nu port ochelari de soare) la astrul complice la evadarea mea din casă şi îl întreb cu gândul: – Şefu’, aici trebuia să ajung? Mă orbeşte cu o rază, o iau drept încuviinţare şi atac la pas intrarea în parc. O atmosferă turbată de sărbătoare, cu baloane colorate, tărăbuţe cu mărgele, eşarfe, cercei, beteală, brânză şi cârnaţi de casă, copii fericiţi, lipăind acadele. Mă nedumereşte aglomeraţia de lângă un cort mare alb. Ca orice româncuţă fără defect… încerc şi eu să văd… ce se dă? Constat, fascinată, că se dăruiau portocale şi iubire! Doamne de toate vârstele, îmbrăcate cu tricouri albe, ofereau pliante îndemnând oamenii să facă mişcare şi să se hrănească sănătos ca să evite riscul îmbolnăvirii de cancer la colon. Abia acum observ inscripţionarea de pe tricouri: „Luna internaţională de luptă împotriva cancerului la colon“, abia acum realizez că cea care face gimnastică în aer liber cu toţi cei ce trec pe acolo şi se încumetă la puţin sport e Florentina Opriş,

vedeta gimnasticii aerobice, abia acum mă trezesc să întreb cine a organizat minunea din vitrina privirilor mele. Aflu o emoţionantă poveste de iubire: cum că a fost odată un bărbat care s-a îndrăgostit de o femeie şi s-au iubit cuminte şi frumos, până când într-o zi, doamna inimii lui s-a înbolnăvit de o boală rea şi nemiloasă, care nu iartă pe nimeni şi a plecat la stele. Atunci, bărbatul a născocit o asociaţie de luptă împotriva cancerului, sperând că, dacă oamenii pun suflet lângă suflet şi minte lângă minte, poate vor reuşi să păstreze în viaţă alte poveşti de iubire. Între timp, din atâtea lacrimi şi deznădejde, bărbatul s-a îmbolnăvit şi el de aceeaşi boală şi a continuat să adune tot mai mulţi oameni până a făcut o adevărată armată de luptă împotriva cancerului şi asociaţia s-a transformat în federaţia asociaţiilor bolnavilor de cancer. Ei mi-au spus povestea cortulului alb cu portocale. Mi-am adunat lacrimile cu vitejie, trăgându-mi nasul inestetic şi, uitându-mă către complicele meu de sus, de pe cer, i-am spus aproape şoptit: – Cât timp cei deja bolnavi au generozitatea să-şi uite de propriile dureri şi să încerce să-i ajute pe cei sănătoşi încă să se salveze, tu, soare, ai datoria să le luminezi drumul pentru că dumnezeu cred că a inventat deja un medicament miraculos al medicinei alternative – iubirea. Angela C.

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 2/Aprilie 2011

Avem de învãåat de la alåii

u de puţine ori mi s-a întâmplat ca, atunci când treceam prin aeroporturile statelor europene, să văd câtă atenţie se acorda persoanelor cu dizabilităţi. Erau trataţi aproape ca diplomaţii, intrau în faţă, aveau porţile lor de acces, personal care îi veghea. Acelaşi lucru se repetă peste tot în Occident: în magazine, la evenimente publice, oriunde apare o persoană cu dizabilităţi i se acordă o atenţie şi o grĳă speciale. Asta ca să nu mai vorbim de pârghiile instituţionale prin care aceşti oameni sunt vegheaţi, ajutaţi să se integreze, protejaţi, dar nu prin izolare, ci prin participare. Nu sunt adeptul formelor fără fond şi nici nu cred că trebuie să imităm automat tot ceea ce se întâmplă în Vest. Sunt şi acolo destule tare şi destule poticneli. Dar în ceea ce priveşte tratamentul acordat persoanelor cu dizabilităţi, cred că avem de învăţat din modelele de succes. Desigur, totul începe de la educaţie, de la felul în care sunt percepute persoanele cu dizabilităţi. Modelul estic era de izolare şi de uitare a lor, ca şi cum nu ar fi trebuit să existe, ca şi cum Omul Nou comunist trebuia să fie perfect sănătos şi apt de muncă, iar cei care contraziceau acest ideal contraziceau cumva şi teoria perfecţiunii susţinută de ideologia oficială. Tocmai de aceea, statele care au un trecut comunist încă mai sunt încercate de tendinţa de a uita de cei cu dizabilităţi ca şi cum dacă nu vorbim despre ei şi dacă nu-i vedem ei nu mai există şi problema s-a rezolvat. Dimpotrivă, Vestul defilează cu persoanele cu dizabilităţi încurajând modelele de succes pe care le promovează apoi ca pe mari reuşite umane, ceea ce şi sunt.

S-au inventat în acest sens până şi Jocurile Olimpice pentru această categorie, celebrele Paralympics, şi ce altă dovadă de deschidere decât să-i încurajezi pe cei cu dizabilităţi să devină performanţi în sport! Dar deschiderea modelului vestic nu se limitează la sport. Persoanele cu dizabilităţi sunt integrate social, au responsabilităţi şi joburi de mare răspundere. Din păcate, atunci când în România o persoană cu dizabilităţi ajunge să aibă succes, nu este datorat ajutorului societăţii sau statului, ci propriilor eforturi. Din această cauză şi reuşitele noastre în acest sens sunt puţine, minoritare prin raport cu cei care nu reuşesc să-şi depăşească condiţia tocmai pentru că nu sunt sprĳiniţi în acest sens. Şi atunci trebuie să recunoaştem că avem ce învăţa de la alţii şi să avem deschiderea şi bunăvoinţa să şi purcedem la drum. Una din activităţile proiectului european „Reţea regională pentru promovarea şi aplicarea conceptelor economiei sociale, în vederea creşterii şanselor de reinserţie socială a persoanelor cu dizabilităţi”, coﬁnanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, este tocmai aceea de a aduce în România expertiza şi cunoştinţele unor parteneri europeni care au ce să ne înveţe în ceea ce priveşte integrarea persoanelor cu dizabilităţi. Mai rămâne doar să avem ochii şi urechile deschise pentru a implementa şi în România ceea ce alţii au reuşit deja. Clement Sava

Noi credem în fericirea voastrã!

Lucrãm împreunã, evoluãm împreunã Interviu cu Naomi Bulliard, Newham College of Further Education, Anglia

lement Sava: Care este impresia dumneavoastră în urma schimbului de experienţă cu partea românească a proiectului european privind persoanele cu dizabilităţi? Naomi Bulliard: Înainte să vin la acest curs, auzisem că România este mult în urmă în ceea ce priveşte situaţia persoanelor cu dizabilităţi, însă odată ce am ajuns aici, am constatat că nu este tocmai adevărat şi am fost plăcut surprinsă de lucrurile care s-au făcut deja în acest domeniu. Cât despre curs, cred că este mai mult un schimb de informaţii şi idei, nu cred că Marea Britanie are răspunsul la problemele României în acest sens. De aceea lucrăm împreună, evoluăm împreună în sensul integrării persoanelor cu dizabilităţi în societate şi mai ales în câmpul de muncă. Este extraordinar să ai parte de perspective diferite. C.S.: Ce ne sfătuiţi să facem în continuare şi ce să preluăm din practicile vostre? N.B.: Nu cred că ţine de competenţa mea, sau a oricărui alt om să spună ce anume trebuie să faceţi. Noi nu putem decât să vă arătăm ce s-a făcut la noi şi aceasta nu de pe poziţii de experţi. Cred că nimeni nu este cu adevărat expert în astfel de privinţe. Voi sunteţi cei care decideţi dacă există lucruri bune în sistemul nostru şi dacă doriţi să le preluaţi. Orice pas pe care îl faceţi este binevenit. Chiar şi schimbarea termenului de „persoane cu handicap“ aduce o schimbare de bun augur în mentalitatea oamenilor. C.S.: Cine trebuie să se implice mai mult în problema persoanelor cu dizabilităţi, ONG-urile, sau instituţiile de stat? N.B.: Cred că ar ajuta dacă Guvernul ar implementa legi în acest sens. Însă oamenii sunt aceia care au mai multă putere, de fapt, în procesul de schimbare a mentalităţii şi a modului în care persoanele cu dizabilităţi sunt privite. Astfel, oamenii devin mai conştienţi de nevoile, dar mai ales de drepturile acestei categorii sociale. Cred că sursa problemelor de atitudine este lipsa de informaţie. Oamenii nu sunt informaţi corespunzător şi nu sunt conştienţi că lucrurile se pot schimba. De aceea, spun că acesta este un prilej de a aﬁrma democraţia, de a arăta că oamenii au puterea de a schimba mentalităţi

colective şi de a lua atitudine. Aşadar, dacă oamenii ar lua atitudine, guvernul nu ar avea de ales şi s-ar implica mai mult în această problemă. C.S.: Care este primul pas pe care ar trebui să îl facem, din punct de vedere instituţional? N.B.: Dacă vrem într-adevăr să integrăm cu succes persoanele cu dizabilităţi în câmpul muncii, trebuie să lucrăm mai întâi la educaţie. Nu va fi posibil ca o persoană cu dizabilităţi să lucreze dacă nu este educată şi dacă nu îi sunt puse în valoare capacităţile. De aceea, trebuie să ne asigurăm că aceste persoane au acces la programe de învăţământ de tip vocaţional şi de învăţământ universitar, astfel încât angajatorii să nu aibă motive să-i refuze din cauză că nu ar avea aceleaşi calificări ca absolvenţii obiş-nuiţi. C.S.: Ce părere aveţi despre aceste două zile de seminar? N.B.: Cred că există rezultate promiţătoare. Chiar am fost uimită de toate lucrurile care au fost făcute deja şi de entuziasmul oamenilor. Ceea ce mi se pare important şi îmbucurător în acelaşi timp este faptul că avem cu toţii acelaşi scop şi lucrăm în aceeaşi direcţie. Cred însă că trebuie să descoperim care sunt metodele care s-ar aplica cel mai bine în România şi, în sensul acesta, cred că românii sunt cei mai îndreptăţiţi în a observa calea cea mai eficientă. Mi-ar plăcea foarte mult să văd care va fi situaţia peste cinci ani şi ce progrese se vor face până atunci. C.S.: Scopul central al întâlnirii era găsirea unei metode de a transforma acest parteneriat într-unui ideal. La ce concluzii aţi ajuns? N.B.: Cred că secretul constă în paşi mici. Lucrurile care se pretează la a fi preluate şi implementate sunt diferite de la o ţară la alta. Ceea ce facem noi, în Marea Britanie, este să instruim copiii şi mai apoi să le găsim locuri de muncă. Alte organizaţii poate că folosesc alte metode. Cred că oamenii contribuie în primul rând la acest proces cu sprĳinul organizaţiilor private. Oricum, românii trebuie să decidă ceea este mai bine şi ce se potriveşte culturii şi mentalităţii din România.

Interviu realizat de Clement Sava

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 2/Aprilie 2011

Cu scaunul rulant în jurul lumii Vasile Stoica este unul dintre puţinii români care au intrat în Cartea Recordurilor. Şi nu oricum, ci în scaunul cu rotile. A parcurs zeci de mii de kilometri în jurul lumii, într-un scaun cu rotile, participând la mai multe competiţii naţionale şi internaţionale. Cu multă voinţă şi perseverenţă, Vasile călătoreşte şi se bucură asemenea unui om normal. Handicapul pe care îl are nu îl împiedică să colinde lumea. A traversat Ungaria, Germania, Franţa, Canada, Statele Unite (coasta estică şi 500 de km din coasta vestică), Australia (coasta estică, de la Melbourne la Cairns), Egipt, Turcia şi Bulgaria.

u poţi să citeşti povestea acestui om şi să nu rămâi impresionat. Un călător neobosit care a străbătut lumea în lung şi în lat. „M-am născut în luna iunie a anului 1970, la Măguri-Răcătău, judeţul Cluj, într-o familie săracă şi numeroasă, alcătuită din trei surori şi patru fraţi, eu ﬁind al patrulea născut. De la vârsta de un an până la şapte ani am stat mai mult prin spitale, timp în care am fost operat de treisprezece ori la ambele membre inferioare, deoarece m-am născut cu paraplegie congenitală. Din păcate, toate aceste intervenţii nu au rezolvat prea mult situaţia mea medicală. Am rămas să-mi petrec toata viaţa într-un fotoliu rulant.

Copilăria am petrecut-o la Căminul-Şcoală nr. 9 din Jucu de Sus, judeţul Cluj, unde am absolvit opt clase printre oameni cu handicap fizic. În vremea aceea nici măcar cărucior nu aveam. Eram un «târâtor»… Aşa erau numiţi copiii de la Jucu, care nu se puteau deplasa decât cu ajutorul mîinilor, pentru că nu aveam cărucioare. În anul 1985 tatăl meu a decedat. El fiind singura persoană care întreţinea întreaga familie, din acel moment au început problemele financiare ale familiei mele. În anul 1991 am ajuns la Lugoj, unde am absolvit Şcoală de Artă, secţia pictură. Pictura era un hobby al meu încă din copilărie. Talentul meu a fost apreciat, am participat la expoziţii şi am încercat să mă întreţin pictând. Din anul 1992, după o vizită făcută în Franţa, am văzut că şi persoanele cu handicap practică sportul şi acest fapt m-a decis să practic şi eu sportul, chiar dacă sunt o persoană care utilizează fotoliu rulant.“ PERFORMANŢE În primăvara anului 1993, Asociaţia Handicapaţilor Fizic Lugoj, la care eram înscris ca membru, a fost invitată la CONFERINŢA EUROPEANĂ A PERSOANELOR CU HANDICAP, care avea loc la SIOFOK, în Ungaria. Atunci am decis să fac traseul Lugoj – Siofok în cărucior rulant, ca semn al prieteniei. Am făcut 340 km în patru zile. În mai 1993, am participat la maratonul CHALLENGE DAY, care a avut loc la Bucureşti. Am fost prima persoană în fotoliu rulant din România care a participat la acest maraton. În august 1993, am plecat într-un nou turneu, de data aceasta până în Franţa. MARATONUL CURAJULUI a însemnat 3 400 km, străbătuţi solitar, în cărucior rulant, într-o perioadă de 40 de zile. Am traversat Ungaria, Austria, Germania şi Franţa. Obiectivul acestui maraton era participarea la Conferinţa Naţionala a asociaţiei BUGIES DE NOEL, traseul meu reprezentând un semn al mulţumirii şi prieteniei pentru toate persoanele şi organizaţiile care

Noi credem în fericirea voastrã!

au ajutat persoanele cu handicap din România. Curajul meu de a porni singur în acest traseu a însemnat, cred eu, un exemplu pentru toate persoanele cu handicap. Am devenit astfel o persoană cunoscută şi apreciată, atât în ţară cât şi în străinătate. Faptul ca am fost primit chiar de doamna DANIELLE MITTERRAND la Palatul Elysée dovedeşte că gestul meu a fost apreciat. Întors în ţară, am început să mă antrenez şi să particip, împreună cu alţi colegi din Lugoj, la competiţii sportive pentru persoanele cu handicap. Am devenit, în scurt timp, Campion Naţional la probele de viteză şi rezistenţă. În anul 1994, am înfiinţat, împreună cu alţi prieteni şi colegi, la Lugoj, Clubul Sportiv al Handicapaţilor Fizic „MARATON’93“ Lugoj. Am fost numit preşedinte al acestui club. Clubul nostru a reuşit, în scurt timp, să devină cel mai puternic din ţară. În anul 1995, am decis să pornesc pe un nou traseu, de data aceasta într-un TUR AL LUMII ÎN FOTOLIU RULANT, pentru a ajunge la ATLANTA, cu ocazia deschiderii JOCURILOR PARALIMPICE. Am pornit în 15 mai 1995, din Bucureşti. Am traversat ROMÂNIA, UNGARIA, SLOVACIA, POLONIA, SUEDIA, DANEMARCA, GERMANIA, OLANDA, BELGIA, FRANŢA. Din păcate, la graniţa cu Spania am fost nevoit să abandonez traseul deoarece nu am mai găsit sponsori. Am fost foarte decepţionat că nu am reuşit să finalizez acest proiect, condiţia mea fizică nu era un impediment, iar participarea la JOCURILE PARALIMPICE era un ideal mult visat. În mai 1998, am început un nou turneu în jurul lumii cu fotoliul rulant. M-am reîntors în ţară în mai 1999, după ce am traversat România, Ungaria,

Austria, Germania, Franţa, Canada, Statele Unite (coasta estică şi 500 km pe coasta vestică), Australia (coasta estică de la Melbourne la Cairns), Egipt, Turcia, Bulgaria şi din nou România. Pe 20 şi 21 octombrie 2001, am intrat în Cartea Recordurilor pentru doborârea recordului de 124 km, cea mai lungă distanţă efectuată cu un fotoliu rulant pe o pistă de stadion timp de 24 de ore. Astfel, am doborât acest record care era deţinut de către un canadian în 19 ore şi 16 minute iar până la terminarea celor 24 de ore am realizat un nou record de 132 km. Acest eveniment a avut loc în California, la College of the Canyon, iar la ultimele ture de stadion am fost însoţit şi încurajat de către câţiva prieteni, vecini şi copii. Noul meu record este parte şi dintr-un serial documentar despre persoane extraordinare cu handicap din lumea întreagă. Documentarul se intitulează BROKEN WINGS („Aripi frânte“) şi este produs de către compania Amphion Productions Inc. din Los Angeles (www. amphionpro.com). Un alt turneu realizat a fost in primăvara anului 2003, de la Los Angeles la Chicago, pe renumita şosea Route 66. Am străbătut 3800 km în 66 de zile trecând prin statele California, Arizona, New Mexico, Texas, Kansas, Oklahoma, Missouri şi Illinois. În 2006, perioada 7 iulie–17 octombrie, am efectuat un alt turneu cu un fotoliu rulant fabricat de către ﬁrma elveţiană Kuschall. De la Bucureşti la Cabo Finisterre (Spania) şi Dusseldorf (Germania),7375 km în 3 luni şi 10 zile. 2008, Turneu România–Rusia. Peste 4000 km efectuaţi cu handbike-ul până la Volgograd.

Irina Ghiţă-Cioroba

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 2/Aprilie 2011

MARI PERSONALITĂŢI ALE LUMII, CU DIZABILITĂŢI Din antichitate şi până acum, mari personalităţi ale lumii au suferit de dizabilităţi, ceea ce nu le-a împiedicat să facă performanţe, să trăiască o viaţă plină, să-şi înscrie numele în istoria culturii, a civilizaţiei. Confruntarea cu handicapurile ﬁzice, dorinţa de a le depăşi le-a oţelit voinţa, caracterul. Au devenit exemple pentru întreaga omenire. În cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre aceste personalităţi. Lista este foarte lungă…

STEPHEN WILLIAM HAWKING

elebritatea acestui fizician englez, specializat în astronomie, este bine cunoscută în lume iar cărţile lui au fost traduse în zeci de limbi. Deşi se ocupă de astronomia teoretică, un domeniu la prima vedere pentru specialişti, lucrarea lui O scurtă istorie a timpului, a devenit best-seller şi a figurat pe locul întâi pe lista întocmită de publicaţia „The Sunday Times“, timp de 237 de săptămâni. Hawking s-a născut la 8 ianuarie 1942, la Oxford, unde părinţii s-au refugiat din Londra, supusă în acea perioadă bombardamentelor aviaţiei germane. Familia a revenit la Londra după naşterea lui, apoi s-a mutat la St. Albans. Aici, Stephen a urmat şcoala elementară şi liceul, unde nu s-a remarcat în mod deosebit. I-a plăcut matematica şi s-a gândit să o studieze la facultate dar tatăl lui, biolog, a dorit ca fiul să se înscrie la acelaşi colegiu unde a învăţat şi el – University College din Oxford. Aici însă nu se studia matematica, astfel că Stephen se înscrie la ştiinţele naturii unde obţine o bursă şi se specializează în fizică, în do-

meniile relativitate termodinamică şi mecanică cuantică. Deja, manifestă o inteligenţă originală. După absolvire, studiază astronomia şi se decide pentru latura ei teoretică. Astfel, la Trinity Hall din Cambridge studiază astronomia teoretică şi cosmologia.

Se declanşează boala Abia sosit la Cambridge, în 1962, apar simptomele bolii sale, scleroza laterală amiotroﬁcă (ALS sau boala Lou Gehrig), care-l lipseşte aproape în totalitate de controlul neuromuscular. Boala progresează. În 1974 nu mai poate să se hrănească singur sau să se scoale din pat, îşi pierde capacitatea de a vorbi clar. În 1985 se îmbolnăveşte de pneumonie, trebuie să i se facă o traheotomie şi nu mai poate vorbi aproape deloc. Un cercetător din Cambridge îi confecţionează un instrument cu ajutorul căruia va putea scrie la calculator mişcânduşi corpul. Cu ajutorul unui sintetizator de voce el poate auzi ce a scris. La ora actuală, este complet paralizat.

Noi credem în fericirea voastrã!

Masă rotundă

Creæterea economicã favorabilã incluziunii: Prioritãåi naåionale pe termen mediu

Toate aceste handicapuri ﬁzice nu l-au împiedicat însă să devină unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai timpului şi să aibă o viaţă de familie. A dezvoltat teoria relativităţii lui Einstein, dovedind existenţa singularităţii gravitaţionale în timp şi spaţiu; împreună cu alţi trei matematicieni a adus o dovadă matematică a caracteristicilor găurilor negre; a elaborat, împreună cu echipa sa, cele patru legi ale mecanicii găurilor negre, făcând o analogie cu termodinamica. A dezvoltat, împreună cu Jim Hartle, un model în care universul nu are limite în timp şi spaţiu, înlocuind modelele clasice ale Big Bangului cu o regiune asemănătoare cu Polul Nord, în sensul că nimeni nu poate merge la nord de Polul Nord deoarece nu există limite. În 2006, împreună cu Thomas Hertzog de la CERN, a elaborat o cosmologie de sus în jos (top-down cosmology), o teorie revoluţionară legată de istoria universului. Numeroase alte teorii sunt legate de numele lui. De remarcat că Hawking susţine existenţa vieţii extraterestre, pe care o demonstrează prin modele matematice, precum şi necesitatea zborurilor cosmice, mai ales că, potrivit lui, viitorul omenirii va ﬁ în spaţiu, dincolo de Terra. Deşi cuadriplegic, a participat la un zbor orbital într-o zonă cu gravitaţie zero, la 27 aprilie 2007. A fost pentru prima dată în 40 de ani când s-a mişcat liber, fără căruciorul cu rotile. Stephen Hawking a primit numeroase distincţii şi onoruri. Există două statui ridicate în cinstea lui şi două institute de cercetări, dintre care unul, la Cambridge, îi poartă numele. Eva Galambos

Această masă rotundă a fost organizată de către Departamentul pentru Afaceri Externe, Parlamentul României şi departamentele ce au atribuţii în această arie de influenţă. Principalele subiecte de discuţie au fost: Strategia Europa 2020 şi Programul Naţional de Reformă (2011–2013) cu următoarele obiective naţionale: incluziunea socială/reducerea sărăciei, reducerea ratei părăsirii timpurii a şcolii, ocuparea forţei de muncă. Strategia Europa 2020 Documentul ce stă la baza strategiei este comunicarea lansată la 3 martie 2010 de către Comisia Europeană şi intitulată EUROPA 2020 – O strategie europeană pentru creşterea inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii. Cele trei priorităţi ale Strategiei Europa 2020 care definesc viziunea UE asupra economiei sociale de piaţă pentru secolul XXI vizează: a) Creşterea inteligentă, prin dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere şi inovare; b) Creşterea durabilă, prin promovarea unei economii mai eficiente, mai ecologice şi mai competititve; c) Creşterea favorabilă incluziunii prin promovarea unei economii cu un grad înalt de ocupare a forţei de muncă pentru a asigura coeziunea socială şi teritorială. Cele cinci obiective principale propuse pentru atingerea celor trei priorităţi, la nivelul UE, până în 2020 sunt: 1. O rată de ocupare a populaţiei, cu vârsta între 20 şi 64 de ani, de 75%; 2. Investiţii (publice şi private) în cercetare şi dezvoltare de 3% din PIB-ul UE; 3. Atingerea obiectivului „20/202/20” în domeniul energiei şi al schimbărilor climatice; 4. Un nivel maxim de 10% al ratei părăsirii timpurii a şcolii şi un nivel minim de 40% al ratei de absolvire a unei forme de învăţământ terţiar în rândul tinerilor cu vârsta între 30 şi 34 ani; 5. Reducerea cu 20 de milioane a numărului de cetăţeni europeni ameninţaţi de sărăcie şi excluziune socială. Aceste obiective principale fac parte din Programul Naţional de Reformă. Anca Luca

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 2/Aprilie 2011

Candidaåi la viaåa socialã

e cât de incluşi în discuţii pe atât de excluşi din societate! …Ne-o spun atât viaţa reală, de zi cu zi, cât şi şansele şi oportunităţile destul de scăzute pe care le au persoanele cu dizabilităţi în România. Una dintre situaţiile problematice în societatea noastră constă în situaţia socioeconomică nesigură a persoanelor cu dizabilităţi, venită din lipsa sau insuficienta dezvoltare a serviciilor sociale oferite de stat pentru adulţii cu dizabilităţi. Pe de altă parte, persoanele cu dizabilităţi se confruntă cu atitudini discriminatorii din partea societăţii, o atitudine crescută pe fondul unui proces precar şi lacunar de informare şi conştientizare cu privire la acest segment social marginalizat. Schimbarea societăţii porneşte în paşi mărunţi, într-un ritm anevoios, însă, cu siguranţă, ritmul şi durata în timp îşi vor lăsa amprenta la un moment dat când vom începe să observăm primele semne de îmbunătăţire a conduitei sociale a omului de rând faţă de acceptarea persoanei cu dizabilităţi. Totodată, schimbarea societăţii în masă porneşte de la schimbarea într-un plan axial pe trei coordonate majore: Atitudine, Mentalitate şi Comportament. Partea bună a situaţiei problematice ţine de faptul că, în prezent, avem societăţi, instituţii, ONG-uri şi factori sociali care se implică din ce în ce mai mult într-un complex de problematici cu care se confruntă persoana cu dizabilităţi şi familia de aparţinători. Partea mai puţin bună este că aceşti actori sociali nu sunt suficient... de mulţi, de ascultaţi, de sprĳiniţi. Dar, să parcurgem câteva din problemele reale cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi: - marginalizarea şi riscul ridicat de excluziune socială, - nerespectarea drepturilor lor, - neîncadrarea într-un program educaţional special şi adaptat cerintelor şi nevoilor lor, - lipsa oportunităţilor privind încadrarea în câmpul muncii, - lipsa/insuficienţa serviciilor de informare, de formare educaţională şi profesională,

- existenţa unor prejudecăţi cu privire la imaginea şi potenţialul persoanelor cu dizabilităţi, - reticenţa angajatorilor faţă de oferirea unor locuri de muncă adaptate pentru încadrarea în câmpul muncii a persoanelor cu dizabilităţi, - lipsa de suport şi încredere a familiilor/aparţinătorilor. Câteva din cauzele ce stau la baza situaţiilor problematice de mai sus: - lipsa/insuficienţa serviciilor sociale oferite de stat pentru persoanele cu dizabilităţi, - legislaţia ambiguă şi incompletă cu privire la drepturile şi încadrarea în câmpul muncii, - informarea lacunară şi distorsionată atât a angajatorilor cât şi a angajaţilor, - lipsa de informare la nivel local, regional şi naţional privind aspecte ale economiei sociale, - informarea laconică a familiilor cu privire la tipurile de servicii sociale şi psihologice pe care le pot accesa. Astfel, punând accent pe consolidarea justificată a motivaţiei pentru incluziunea, acceptarea şi participarea persoanelor cu dizabilităţi la/în societate cu siguranţă cresc şansele şi oportunităţile de a acţiona la nivelul fiecărei cauze în parte, de a facilita o serie de servicii sociale, de a dezvolta programe educaţionale specifice şi adaptate cerinţelor şi nevoilor persoanelor cu dizabilităţi, de a dezvolta programe de consiliere psihologică individuală şi de familie, de a dezvolta programe şi cursuri de formare si calificare profesională cu scopul integrării persoanelor cu dizabilităţi în câmpul muncii.

Noi credem în fericirea voastrã! Efectul ar ﬁ cu atât mai mult de dorit cu cât ar presupune o dublă participare activă în câmpul muncii, pe de-o parte a persoanelor cu dizabilităţi iar pe de altă parte a multor aparţinători/membri de familie care pot reveni în câmpul muncii, ﬁind degrevaţi de sarcinile de îngrĳire a copilului/ tânărului cu nevoi speciale. Astfel de intervenţii pot duce la stimularea persoanelor cu dizabilităţi de a participa activ la educaţie, dezvoltare personală şi formare profesională. La celălalt capăt al drumului se pot observa, şi mai ales încuraja, rezultate importante în societate precum: - diminuarea abandonului familial, - reducerea abandonului şcolar, - îmbunătăţirea relaţiilor dintre aparţinători şi persoanele cu dizabilităţi prin reducerea

13 gradului de dependenţă; - creşterea autonomiei atât a familiei/aparţinătorilor cât şi a persoanelor cu dizabilităţi. Cele de mai sus, şi cu siguranţă mulţi alţi factori, pot îndrepta societatea şi actorii săi într-o direcţie dorită şi râvnită care, până nu demult, a cauzat multă suferinţă, multe obstacole şi multă respingere, însă o astfel de direcţie nu poate decât să schimbe atitudinea refractară a societăţii faţă de un segment social care are potenţial crescut, de a-şi asuma un rol activ în societate şi nu doar de a ﬁ etichetaţi ca ﬁind persoane cu dizabilităţi, oameni pasivi care îşi cer drepturile... Multe dintre ele cu mult încălcate... Diana O. MORARU, psiholog clinician

Controlul natural al unui braå artif icial

enomenul e cunoscut ca “membrul-fantomă” – e vorba de senzaţia de durere care persistă la un om căruia i s-a amputat o mână sau un picior. Evident ea provine din faptul că nervii secţionaţi continuă să transmită durerea la creier, unde imaginea membrului dispărut continuă să existe. Dacă nervii funcţionează de ce nu i-am refolosi pentru a acţiona cu ei membre artificiale, cu comandă electronică? Mâna electronică, de exemplu, pe care o vedeţi în fotografie, preia semnalul nervos, care e de natură electrică şi îl foloseşte pentru a acţiona o proteză. Dar electroniştii au mers mai departe: ei au izbutit să stimuleze nervii unei mâini sau ai unui picior paralizat pentru a-i face să pună din nou în mişcare muşchii rămaşi fără comenzi. Sistemul artificial după cum vedeţi în fotografie, e mult mai voluminos şi complicat decât cel natural care ne ajută să mişcăm braţul, e un omoplat de câteva kilograme. Trebuie reamintit că astfel de antebraţe electronice erau produse cu peste trei decenii în urmă la Clinica de ortopedie a Spitalului Militar Central din Bucureşti. Cel mai modern sistem nu preia direct semnalul nervos ci detectează, prin electromyografie (EMG), cu senzori plasaţi pe piele, comenzile creierului pentru „muşchii fantomă“, comenzi care sunt traduse electric în mişcări ale protezei. O tehnică numită „reinervare ţintită“ a fost creată de Todd Kuiken, directorul Centrului

pentru inginerie nervoasă destinată membrelor artiﬁciale de la Institutul pentru Reabilitare din Chicago. El redirecţionează nervii care iniţial acţionau membrul amputat către alte părţi ale corpului, astfel că adesea mişcarea protezei e comandată printr-o încordare a muşchilor pieptului. Redirecţionarea nervilor motorii către partea încă vie a membrului amputat sau către muşchii pieptului ori ai umărului şi conectarea nervilor cu proprietăţi senzoriale la pielea din acea zonă deschide un nou canal către zona din creier care controla partea amputată a mâinii sau piciorului. Dispozitive multisenzor au fost deja inventate şi au fost ataşate la pielea invalizilor cu membre artiﬁciale astfel încât aceştia pot avea acum şi senzaţii tactile în proteză! Această tehnică a fost aplicată cu succes la 40 de pacienţi din mai multe ţări şi e disponibilă în toată lumea dar la un cost încă ridicat. Andrei Banc

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 2/Aprilie 2011

I.I., un succes al medicinei româneæti

.I. era profesoară la o şcoală din Timişoara. Fiind soţie de medic, şi-a dat seama că nodulii mamari nedureroşi pe care îi avea pot ﬁ periculoşi. A mers la control. Era prin anii ’80, când doctorul Crişan, de la chirurgie, i-a aplicat metoda Halstad, fără a mai aştepta rezultatele de laborator. S-a consultat doar cu soţul bolnavei, tot medic. I-a extirpat sânul stâng, plus întreg lanţul ganglionar din axilă. Dimineaţă, femeia s-a trezit în şoc. Verdict: cancer. Avea doar 39 de ani şi nu mai avea un sân. S-a simţit sfârşită, terminată, măcelărită. Atunci nu erau psihologi. Nimeni nu avea să-i explice că s-a ales „răul mai mic“ pentru a stopa calea „răului cel mare“. Ani de zile susţinea că s-a dus la spital sănătoasă şi s-a întors bolnavă. Într-adevăr, un tampon de vată, uitat în operaţie, i-a făcut viaţa ulterioară un calvar. Doar cu noroc nu a ajuns la septicemie. Organismul puternic i-a învelit corpul străin şi a protejat-o. De abia după jumătate de an, chirurgii şi-au dat seama. Alte infecţii. Un pioceanic din spital, alte chinuri. Chimioterapie. Normal că pacientul era slăbit, dar nu s-a lăsat biruit. Voinţa sa de ﬁer, existenţa celor doi copii, pentru care voia să lupte, a menţinut-o în viaţă. Aşa i s-au cicatrizat rănile. Şi-a revenit total, mai ales după primirea unei proteze din Anglia, adusă de un fotbalist român, renumit la acele vremuri. Era fericită că îşi poate ascunde lipsa sânului şi că putea folosi din nou rochii vaporoase. Inimaginabil, câtă forţă de revenire socială i-a dat o proteză, greu de procurat în anii comunismului. Handicapul era practic mascat. Vacanţele şi le petrecea la sora ei, la Eforie. La mare, la soare, între ghiol şi nisipurile plajei. Nu rata nici orele amiezii, chiar dacă medicii au sfătuit-o să renunţe complet la băile de soare. Nu putea, practic, să se abţină de la una dintre puţinele sale plăceri. Mergea o dată la doi ani la control, la Cluj. Întotdeauna a avut încredere în medicii de acolo. S-au purtat cu ea ireproşabil. Echipa profesorului Nicolae Ghilezan i-a fost aproape. Nu numai cu sfaturi medicale, ci şi psihologice. Se simţea acasă. A călătorit mult, mai ales în ţările răsăritene. Nu mai simţea povara bolii. I-a recidivat după câţiva ani. Alte operaţii, speranţe năruite. Dar a continuat să lupte, chiar şi

după criza citostaticelor. Deja ştia terapia de încredere în medici şi în propriile forţe. A continuat să lupte, până ce într-o zi şi-a numărat zece ani trecuţi de la prima operaţie. Frica a cuprins-o doar când a numărat şirul femeilor dispărute din saloane. La un moment dat, s-a trezit singura care mai trăieşte. A simţit că e momentul să-I mulţumească mai mult lui Dumnzeu. Deşi era o femeie credincioasă, s-a decis să-şi caute un duhovnic la Catedrala Mitropolitană. Era permanent în mĳlocul prietenelor. Nimeni nu sesiza că a devenit mai bisericoasă. Nu făcea paradă. Considera comunicarea cu Dumnezeu drept o taină. Ce-l răscoleşte pe om în interior nu trebuie să dea afară.

Copiii şi cercul de prieteni îi menţineau tonusul Revoluţia a prins-o pe scările Catedralei din Timişoara. De fapt, îşi căuta copiii. Pe ai ei şi pe cei de la şcoală, unde le purta de grĳă ca dirigintă. A plecat după ce a convins câţiva. Nu şi-a imaginat că peste câteva minute, în locul în care era, avea să înceapă măcelul, cu 13 ucişi. A revenit, asemenea multor timişoreni, a doua zi cu lumânări. După revoluţie, I.I. a trăit o a doua viaţă. Deşi recidivele o cam supărau, descoperirile lumii libere, ale occidentului, o fascinau. Era grăbită să vadă cât mai mult. Prin 1996, la vreo 16 ani de la declanşarea bolii, o durere nemiloasă la ﬁcat a adus-o la radiologie. Tăcerea de câteva secunde a prietenei sale, Ţuki, radioloagă, avea să o prindă rapid, ca un sfârşit. La câteva zile, a intrat într-un icter mecanic. Fiul ei a dus-o la Cluj. Cei de acolo au descoperit metastazele, dar printr-un stil aparte de comunicare i-au menţinut tonusul. A luat ceaiurile unui naturist la modă atunci. Cu mare stricteţe şi devotament. Simţea că e ultima ei şansă de supravieţuire. Cu o gestiune matematică şi cu mare încredere, le lua de şase ori pe zi, conform calendarului prescris. A reuşit să iasă din icterul mecanic, ceea ce i-a uimit pe medici. A continuat să predea la catedră încă aproape un an. Până în ultima săptămână a vieţii a predat lecţii de istorie. Marius Ghilezan

Noi credem în fericirea voastrã!

Monitorizare PMI de Ziua Autismului

Parlamentul României, iluminat în albastru, pentru conætientizarea autismului

alatul Parlamentului a fost iluminat în albastru, sâmbătă, 2 aprilie, de Ziua Internaţională de Conştientizare a Autismului, informează un comunicat de presă al Patronatului Medicinei Integrative. Evenimentul face parte din campania internaţională Light It Up Blue, în cadrul căreia sunt iluminate în albastru clădiri-reper din întreaga lume, strălucirea luminii albastre atrăgând astfel atenţia asupra autismului. În România, în afară de Palatul Parlamentului, au mai fost iluminate cu albastru şi Teatrul Naţional Bucureşti, Ateneul Român, Arcul de Trimf, Academia de Studii Economice şi Poarta Sărutului. Evenimentul a fost organizat de „Autism România”, membră a Organizaţiei Internaţionale

„Autism Europe“, în parteneriat cu Patronatul Medicinei Integrative. Autismul este o tulburare complexă neurobiologică ce afectează comunicarea, relaţiile sociale şi comportamentul persoanei. Potrivit datelor furnizate de Patronatul Medicinei Integrative, în prezent, 67 milioane de persoane din întreaga lume suferă de autism. Un copil dintr-o sută are autism, unul din 70 ﬁind băieţi. Organizaţia „Autism România“ estimează că, în ţara noastră, aproximativ 40 000 de copii ar ﬁ afectaţi de aceasta tulburare neurobiologică. Numărul persoanelor adulte este greu de estimat, mai ales datorită problemelor de dignosticare. Adăugând şi familiile, numărul celor a căror viaţă este afectată zi de zi se triplează.

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 2/Aprilie 2011

Eurodeputata Oana Antonescu a moderat la Bruxelles o dezbatere despre maladia Alzheimer

ana Antonescu, europarlamentar PDL, membră în Comisia de Mediu, Sănătate publică şi Siguranţă alimentară din Parlamentul European, a co-prezidat dezbaterea Health and Science Briefing on Alzheimer’s (Informare Ştiinţifică şi Medicală despre Boala Alzheimer), care a avut loc miercuri, 26 ianuarie 2011, la Bruxelles. Eurodeputata a subliniat că doar printr-un efort coordonat şi printr-un dialog continuu statele membre ale Uniunii Europene vor ajunge să combată eficient această boală la nivel comunitar. Modalităţile moderne de a acţiona în cazul bolii Alzheimer, precum şi impactul economic şi social asupra celor care trăiesc cu această maladie au fost principalele subiecte abordate în cadrul dezbaterii. După prezentările lui Nenad Bogdanovic (Pfizer) şi Annette Dumas (Alzheimer Europe), a urmat dezbaterea moderată de Oana Antonescu. Eurodeputata a subliniat că astfel de întâlniri au rolul de a aduce la aceeaşi masă toţi factorii interesaţi de găsirea unor soluţii privind maladia Alzheimer la nivel european. „Aceste discuţii sunt esenţiale pentru a continua eforturile făcute în ultima perioadă la nivel european pentru combaterea maladiei Alzheimer, printre care aş menţiona: «Raportul referitor la iniţiativa europeană privind boala Alzheimer şi alte demenţe», votat săptămâna trecută în şedinţa plenară de la Strasbourg a Parlamentului European, pentru care am fost desemnată raportor din partea grupului partidului Popular European, precum şi activitatea de cercetare întreprinsă de companiile private sau studiile realizate de organizaţia Alzheimer Europe. Obiectivele centrale sunt diagnosticarea timpurie şi intervenţia în fazele incipiente ale bolii, acestea reprezentând,

în opinia mea cheia către progresul în lupta împotriva acestei maladii“, a declarat Oana Antonescu. Oana Antonescu a evidenţiat în mod special, accentul pus de cele două prezentări asupra implicaţiilor sociale, economice şi de sănătate ale bolii. În cadrul dezbaterii deosebit de dinamice, invitaţii au abordat problema celor mai bune modalităţi de a îmbunătăţi educaţia medicilor şi

îngrĳitorilor în privinţa simptomelor timpurii ale bolii Alzheimer, precum şi necesitatea de a oferi diagnostic şi tratament timpuriu în toate statele membre UE. Evenimentul le-a mai avut ca moderatoare pe Nessa Childers (europarlamentar, Grupul S&D) şi Marisa Matias (europarlamentar, Grupul Confederal al Stângii Unite Europene), iar printre speakeri s-au regăsit Nenad Bogdanovic (Senior Medical Director la Pﬁzer Europa) şi Annette Dumas (Reprezentant al ONG-ului Alzheimer Europe). Irina Ghiţă-Cioroba

Noi credem în fericirea voastrã!

Iubire în trei picioare din plastic

u sosit la întâlnirea cu mine ţinându-se de mână. Doi soţi care şi astfel îşi demonstrau iubirea, care nu-şi pierduse din căldură, chit că trecuseră nişte ani de când îşi uniseră destinele şi putea să se aştearnă rutina, obişnuinţa. Nici vorbă, soţii Gheorghiţoiu erau şi acum doi îndrăgostiţi. Subţirei, îmbrăcaţi cu gust, siluete plăcute, prezenţe care emanau o eleganţă a sufletului, a gândurilor, a purtărilor. Îi chemasem să scriu aceste rânduri despre ei, despre nişte învingători asupra unor destine grele, nedrepte. De ce erau Dorina şi Gheorghe Gheorghiţoiu nişte biruitori? Pentru că soţia şi soţul, care veniseră la dialogul cu mine păşind sigur, fără ezitări, aveau împreună 3 picioare din plastic, adică trei proteze şi doar un picior normal, din carne şi oase. O iubire în trei picioare de plastic şi doar un picior ca al oricărui om. Dorina avea ambele picioare tăiate de chirurg. Bolile ei grave au impus amputarea picioarelor devenite o carne moartă din pricina bolilor. Iar lui Gheorghe Gheorghiţoiu un accident l-a adus în situaţia să piardă şi el piciorul drept. S-au cunoscut în sala de aşteptare la firma de proteze pentru oamenii cu un beteşug, care nu aveau picioare sau mâini. Şi-au povestit necazurile de sănătate şi au simţit că soarta i-a ajutat să se cunoască. Dorina şi Gheorghe au simţit că se înfiripă iubirea între ei şi că vor putea să urmeze acelaşi drum în viaţă, că se pot bizui unul pe altul, că sufletele lor nu au nevoie de proteze. Erau suflete frumoase, întregi, nici

bolile, nici izbitura unei maşini nu le împuţinaseră suﬂetele. Dragostea lor s-a dovedit trainică şi s-au căsătorit. Când au mers la altar mirele şi mireasa nu au avut paşi şovăielnici, protezele pe ambele cioturi de carne de deasupra genunchilor la soţie şi proteza de pe rămăşiţa membrului inferior la soţ nu se observau şi nici mersul nu arăta rău. Dragostea lor chiar sprĳinită în trei proteze şi doar într-un picior normal s-a dovedit nobilă şi soţii Gheorghiţoiu au acum şi un băieţel frumuşel şi zburdalnic. Ba mai mult, Gheorghe Gheorghiţoiu are şi un serviciu important, este director economic la Spitalul din Novaci. O victorie de toată admiraţia a unor oameni, care au izbândit în viaţă şi în dragoste şi care au fost mai puternici decât beteşugul lor. Florin Condurăţeanu

Informaåia. Cancerul. Viaåa!

oi, 24 februarie 2011, a avut loc evenimentul de lansare a campaniei de promovare a unui stil de viaţă sănătos, de prevenire a riscului de îmbolnăvire şi de conştientizare a necesităţii controalelor medicale regulate – Informaţia. Cancerul. Viaţa! organizat de Patronatul Medicinei Integrative, în cadrul proiectului „Reţea multiregională pentru terapie integrativă, consiliere şi reintegrare socială a persoanelor diagnosticate cu cancer“. Campania de promovare Informaţia. Cancerul. Viaţa! şi-a propus sensibilizarea societăţii civile, referitor la problematica reintegrării sociale a persoanelor diagnosticate cu cancer şi informarea publicului larg asupra metodelor de prevenire a cancerului şi promovare a stilului de viaţă sănătos. La eveniment au participat reprezentanţi ai Organizaţiilor Nonguvernamentale din România, reprezentanţi ai instituţiilor de stat, medici şi jurnalişti. „Prin

campania de teasing, iniţiată la începutul acestui an, ne-am străduit să atragem atenţia publicului larg asupra unei boli considerate necruţătoare, dar care, descoperită la timp, este vindecabilă în foarte multe cazuri. Informaţia este vitală pentru a atenua prejudecăţile şi a corecta imaginea eronată despre această maladie. Controlul periodic şi stilul sănătos de viaţă pot reduce semniﬁcativ riscul dezvoltării unor forme grave de cancer şi pot spori şansele de vindecare, dar pentru asta trebuie să cunoaştem principalele simptome ale acestei boli. „Aşa cum sprĳinul familiei şi reintegrarea în societate a persoanelor diagnosticate cu cancer sunt esenţiale pentru un nivel decent de calitate a vieţii pe durata tratamentului“, a declarat dl. Liviu Mandler, preşedintele Patronatului Medicinei Integrative.

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 2/Aprilie 2011

Nevoia de solidaritate

imic nu a lovit mai greu România acestor ultimi ani decât lipsa de solidaritate. Cred că o mare parte din lipsurile noastre ca ţară, ca stat, ca societate, se datorează acestui mic amănunt care se dovedeşte capital prin consecinţele sale: absenţa acelui spirit de a fi împreună care defineşte, până la urmă, comunitatea umană. Atunci când au luat naştere naţiunile europene, în secolul XIX şi începutul secolului XX, ele s-au definit pe sine ca largi comunităţi umane care împărtăşeau ideea unui popor unitar, chiar dacă existau şi minorităţi naţionale consistente în cadrul teritorial definit prin tratate. Unitar, adică animat de idealuri comune, în mare parte şi de o limbă şi o cultură comune, ca să nu mai vorbim de istoria care îi lega participanţii la idealul naţional. Solidaritatea era inclusă în acest concept, dovadă şi statul social care s-a creat odată cu naşterea multor naţiuni. Tot ceea ce cunoaştem azi ca sistem de pensii, de ajutor social, subvenţii şi subsidii şi alte forme de susţinere sunt rezultate ale solidarităţii coagulate în jurul naţiunii. Poate că România nu a mai avut timpul normal necesar coagulării, pentru că istoria a fost prea dură. Cel puţin ultimii 20 de ani sunt mărturia atomizării şi individualizării extreme, după comunitarismul forţat şi artificial impus de comunism. Cred însă că am plătit destul pentru a ne reveni din şablonarea la care ne-a obligat comunismul. Era firesc, pe undeva, ca după 50 de ani de lipsă de intimitate şi individualism, să alunecăm cumva periculos în

cealaltă extremă. Nu e nimic normal în atomizare, ca dovadă că cea mai liberală şi mai individualistă dintre societăţi, cea americană, e capabilă de demonstraţii impresionante de solidaritate. Aşadar, libertatea şi individualismul democraţiei moderne nu sunt incompatibile cu solidaritatea. Ca o dovadă a acestui lucru şi ca un stimulent în egală măsură, Uniunea Europeană a oferit posibilitatea, prin câteva din fondurile structurale oferite României, să accesăm şi să încurajăm sentimentul şi acţiunile speciﬁce solidarităţii. Astfel, proiectul european „Reţea regională pentru promovarea şi aplicarea conceptelor economiei sociale, în vederea creşterii şanselor de reinserţie socială a persoanelor cu dizabilităţi”, coﬁnanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, are acest obiectiv major de a sprĳini reinserţia socială a persoanelor cu dizabilităţi. Ce înseamnă acest lucru dacă nu realizarea unei solidarităţi active prin care să venim în sprĳinul celor dezavantajaţi fără vina lor? Există aşadar şi mĳloacele, şi cadrele în care să ne reamintim de solidaritate. Mai e nevoie doar de bunăvoinţă. Şi de înţelegerea faptului că fără solidaritate nu mai suntem o naţie, ci doar o mulţime fără scop şi fără perspective!

Clement Sava

Noi credem în fericirea voastrã!

Pianistul fãrã mâini

pectacolul-concurs “America got talent “ a fost preluat de multe televiziuni din lume; recent, şi de PROTV. Dar nu numai… şi chinezii i-au preluat formatul, iar câştigătorul din 2010 este Liu Wei, un adolescent care şi-a pierdut ambele mâini la vârsta de 10 ani, în urma unui accident. Se juca de-a faţa ascunselea cu prietenii când, din greşeală, a atins nişte cabluri electrice de înaltă tensiune. Braţele i-au fost arse şi medicii au trebuit să le amputeze. Mama lui i-a spus să înveţe să facă totul singur fiindcă într-o zi nu va mai fi nimeni să îl ajute. Liu a învăţat să se descurce, folosindu-şi picioarele şi gura. Acum are 23 de ani. La 19 ani a început să înveţe singur să cânte la pian fiindcă în copilărie visul lui era să devină muzician. A încercat să angajeze un profesor dar acesta a declarat că e imposibil să cânţi pe clape cu degetele de la picioare. Greşea. Liu a declarat că a participat la concurs pentru a o face pe mama lui să fie mândră de el. Liu Wei a interpretat o piesă de virtuozitate, „Mariage D’amour“, de Richard Clayderman. Juriul concursului era uluit, unii lăcrimau de emoţie, sala s-a ridicat în ovaţii…

În ﬁnal, Liu Wei s-a adresat publicului şi zecilor de milioane de telespectatori: „Pentru oameni ca mine erau numai două opţiuni. Una era să abandonez toate visurile, ceea ce ar ﬁ dus la o moarte rapidă şi fără speranţe. Cealaltă era să lupt fără braţe ca să trăiesc o viaţa extrordinară.“ Andrei Banc

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 2/Aprilie 2011

Nici paralizia cerebralã nu poate f i un handicap

uferă de paralizie cerebrală şi manageri ai unor echipe sportive! Două atribute care par incompatibile. Greşit! Exemplul lui Frank Kieavy şi al lui Nick Gaynor dovedeşte că orice handicap se poate recupera. Depinde însă nu numai de handicapat ci şi de cei din jur. Universitatea din Villanova, SUA, are două echipe de volei, masculină şi feminină iar managerii lor sunt cei doi băieţi bolnavi de paralizie cerebrală. Nu fiindcă voleibaliştii nu ar găsi manageri mai buni dar studenţii din echipe au dorit să le dea o şansă de afirmare celor doi handicapaţi, să trimtă în societatea americană un mesaj pentru egalitate şi integrare a celor care aparent sunt excluşi din naştere. Amândoi băieţii sunt incapabili să meargă şi stau numai în cărucioare. Tatăl lui Nick Gaynor e decanul sectorului de admiteri în Universitate. În urmă cu trei ani el a întâlnit o familie cu un băiat aflat într-un căruţ cu rotile, la fel cu al fiului său. Din vorbă în vorbă cei doi taţi au realizat că s-au însurat în 1986 şi au fost în călătorie de nuntă la acelaşi hotel, la o lună diferenţă. Probabil că factori de mediu de la hotelul acela au influenţat la familiile Gaynor şi Kieavy ADN-ul copiiilor, care s-au născut cu acelaşi handicap doar că Frank Kieavy îl are într-o formă mai gravă: el e aproape complet paralizat: nu poate nici să meargă, să scrie şi să citescă. El comunică ajutându-se cu un computer pe tastatura căruia bate numai cu un deget de la mâna dreaptă. Amândoi băieţii au petrecut mult timp în liceu pe lângă echipele de volei şi s-au familiarizat cu acest sport, au fost şi în deplasări cu echipa. Kieavy urmăreşte filmele făcute la antrenamente şi la meciuri, le analizează,

evaluază viteza de reacţie a jucătorilor, recomandă antrenorului căi de îmbunătăţire a mişcărilor ﬁecărui voleibalist. La Universitate au fost adoptaţi de echipele de volei şi au căpătat atribuţii precise, manageriale. În campus Nick are camera lui, Gaynor locuieşte acasă dar amândoi sunt trataţi ca orice student, se descurcă singuri, iar Franck e unul din cei mai buni studenţi din anul lui. Antrenorul de volei spune că Franck e şi un excelent factor motivant pentru echipă. A.B.

Noi credem în fericirea voastrã!

Pledoarie pentru familie

zota Popescu este ceea ce am putea numi, fără ezitare, o visătoare. O visătoare pentru că, de ani și ani, construiește cu sârg familii pentru copiii abandonaţi, tot sperând că și statul român, că politicienii români vor înţelege că dreptul la o familie este un drept sfânt și inalienabil. Este o visătoare pentru că, luptând pentru acești copii abandonaţi, traumatizaţi, se luptă de fapt împotriva unei imense mașinării a nesimţirii politice și a intereselor meschine. Dar, dincolo de acest război de uzură, Azota Popescu, profesoara devenită președinte al Asociaţiei Catharsis, a obţinut rezultate acolo unde statul român și autorităţile sale au dovedit doar nepăsare, nepricepere, neputinţă. Iar cifrele sunt mai mult decât concludente: 261 de copii cu probleme majore de sănătate – copii cu dizabilităţi – au beneﬁciat, graţie eforturilor Azotei Popescu și ale membrilor și partenerilor Catharsis, de investigaţii medicale speciale, extrem de costisitoare, pe care statul român nu s-ar ﬁ gândit niciodată să le facă pentru copiii abandonaţi de fa-

miliile lor naturale, iar 36 de copii și tineri cu probleme extrem de grave au beneﬁciat de intervenţii chirurgicale în România și în străinătate (Anglia, Italia, Israel, Belgia, Germania, Ungaria). Cornelius Popa

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 2/Aprilie 2011

Un Ciclop în baseball

n baseball un pitcher este un jucător care prinde în mănuşa aceia mare, specifică acestui sport, mingea lovită cu bâta, care zboară zeci de metri, şi o aruncă unui coechiper în altă zonă a terenului, cam la 15-20 m distanţă. Este o aruncare la distanţă care trebuie sa fie precisă. Jordan Underwood a jucat pe acest post până când o minge, cu o traiectorie scăpată de sub control l-a lovit în faţă şi i-a scos un ochi. Trei săptămâni mai târziu, aflat la casa lui din Oklahoma, Jordan a încercat să îşi toarne în cana cu ceai nişte îndulcitor artificial. Spre dezolarea lui a turnat praful dulce nu în ceaşcă ci pe toată masa: cu un singur ochi nu mai avea controlul precis al distanţei. Sportul părea atunci un domeniu ratat pentru el fiindcă, fără un ochi, pierduse percepţia adâncimii spaţiului. Era, spune Jordan, ca şi cum un pianist ar avea Parkinson. Dar aşa cum se întâmplă în toate povestirile pe care vi le oferim în revista noastră, voinţa omului se dovedeşte mai puternică decât previziunile pesimiste ale statisticilor medicale. La doi ani după ce i s-a implantat un ochi artificial acrilic, Jordan a reînceput să joace iar ca pitcher în divizia I de baseball. După cum au constatat experţii, la început neîncrezători, acesta e rezultatul exclusiv al efortului său de a depăşi o stare care

părea total negativă. Jordan a fost încurajat de oculista care i-a desenat ochiul artificial, Nancy Townsend. Ea era sigură că recuperarea este posibilă fiindcă… în 1978, după ce la rândul ei pierduse un ochi a recuperat şi a ajuns să joace în turneele de softball, tot ca pitcher. “Creierul e un lucru minunat” i-a spus Nancy. Cu doi ochi creierul uman poate discerne o adâncime a spaţiului de cca 6,5 m. Dincolo de această distanţă e suficient şi un ochi. Niciun antrenor din Liga I-a de baseball a S.U.A. nu a crezut că Jordan va putea reintra pe terenul de sport. Niciunul! Asta ar putea descuraja pe orice jucător. Medicii îţi spun că e imposibil, antrenorii îţi spun acelaşi lucru şi singur în faţa neîncrederii generale trebuie să ai voinţa de a nu renunţa. Şi să te încrezi în plasticitatea creierului. După cum spune Joan Vickers, profesoară de psihologie la Universitatea din Calgary, au fost făcute experienţe cu sportivi cărora li s-au pus prisme peste ochi şi care au fost curând capabili să meargă pe bicicletă, pe stradă, deşi vedeau totul cu susul în jos. Creierul are o mare capacitate de adaptare la cerinţe noi. Dar trebuie să îl ajutăm să îşi formeze noile legături neuronale. Andrei Banc

Noi credem în fericirea voastrã!

Maratonul voinåei

erena Burla, o alergătoare de fond din St. Louis, s-a internat în spital pentru o operaţie care părea să anunţe ﬁnalul carierei ei sportive. Serena avea un sarcom sinovial, un cancer potenţial letal, o tumoare care creşte şi înlocuieşte unul din tendoanele genunchiului. Tratamentul impunea scoaterea muşchiului biceps al tendonului. Chirurgul care a operat-o, un specialist în chirurgia sinovială, nu a găsit în literatura de specialitate nici un caz asemănător şi nici el nu mai făcuse o astfel de intervenţie. A făcut totuşi aceasta operaţie radicală dar şi-a exprimat îndoiala că Serena va pu-

tea face din nou sport de preformanţă. S-a înşelat! În noiembrie anul trecut Serena Burla a sosit pe locul 19 în maratonul din New York. Apoi, în ianuarie a.c. a ocupat locul 2 în campionatul american de semi-maraton. Serena e decisă să concureze anul viitor la caliﬁcările pentru maratonul olimpic. Pasiunea pentru alergări a căpătat-o dela tatăl ei, un antrenor de atletism şi cross-country, Serena începând să participe la concursuri de alergări din clasa a III-a. A fost membră a echipei de atletism a Universităţii din Missouri şi campioană la 10000 m în 2006. După absolvire s-a căsătorit cu un coleg şi s-au mutat la St. Louis. Vestea că are cancer a fost un şoc dar a izbutit sa îl învingă psihic şi după operaţie şi-a reluat treptat antrenamentele. Chirurgul care a operat-o era convins ca Serena nu va mai alerga niciodată, dar nu a ţinut seama de voinţa ei. B.A.

Adrese importante: www.paces.ro www.informatiicancer.ro