Revista PACES Nr.1 - Martie 2011

PACES Investim în oameni!

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Publicaţie a Patronatului Medicinei Integrative

Str. Andrei Mureşanu, nr. 20, sector 1, Bucureşti Tel: 0372-770.126, Fax: 021-224.46.95 www.patmedin.ro

Nr. 1, Martie 2011

Răspunderea legală pentru conţinutul acestei publicaţii aparţine Patronatului Medicinei Integrative

Publicaţie a Patronatului Medicinei Integrative Str. Andrei Mureşanu, nr. 20, sector 1, Bucureşti Tel: 0372-770.126, Fax: 021-224.46.95 www.patmedin.ro

Redactor-şef: dr. Aurel Storin Layout: Gabriel Ionescu

aurel.storin@patmedin.ro gabi@etipografie.ro

Tipărit în România de SC SIMPLU PRINT SRL GHEŢA ROBERT • 0743-027955 • office@tipografie-offset.ro

3

Investim în oameni!

Editorial

DREPTUL DE A TRĂI O VIAŢĂ NORMALĂ

Conceptul Medicinei Integrative plasează pacientul în centrul atenţiei noastre. Ne preocupă intens integrarea persoanelor cu dizabilităţi în viaţa socială, precum şi aportul comunităţilor, al oamenilor de afaceri faţă de nevoile celor vulnerabili. Societatea are nevoie de toţi semenii săi. Fiecare dintre ei poate poate fi util societăţii, chiar dacă unii sunt „vinovaţi fără vină” şi condamnaţi la marginalizare. Niciun om nu trebuie să trăiască la marginea societăţii şi nu avem dreptul să acceptăm pentru nimeni această nedreaptă marginalizare. Medicina Integrativă este, poate, cea mai umană cale de a rezista bolii, singurătăţii, umilinţei de a te simţi altfel decât ceilalţi. Lumea este pentru toţi oamenii şi noi ne străduim să-i facem pe toţi să se simtă părtaşii egali ai acestei lumi.

Sigur că ceea ce facem noi necesită eforturi importante, spirituale şi materiale. Nu de puţine ori ne adresăm oamenilor de afaceri

cu speranţa de a ne înţelege şi de a fi alături de noi. Nu de puţine ori le recomandăm acestora Legea 448 din 2006, care acordă unele facilităţi fiscale importante pentru angajarea celor cu dizabilităţi.

Ne adresăm adesea şi comunităţilor locale, solicitându-le sporirea atenţiei acordate oamenilor vulnerabili, pentru integrarea lor în societate.

Patronatul Medicinei Integrative îşi propune să constituie, în beneficiul omului, soluţia şi locul de întâlnire al medicilor, educatorilor şi cercetătorilor, precum şi al autorităţilor publice şi private.

Milităm, alături de Uniunea Europeană, şi niciun efort nu ni se pare prea mare pentru ceea ce, în concepţia noastră, constituie cel mai important drept al omului: dreptul de a trăi o viaţă normală.

Liviu MANDLER Preşedinte P.M.I.

4

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 1/martie 2011

Despre noi

Misiune Promovarea, dezvoltarea, adoptarea și implementarea medicinei integrative în practică medicală din România.

Conceptul Medicinei Integrative plasează pacientul în centrul echipei medicale și utilizează toate terapiile demonstrate ca fiind sigure și eficiente, indiferent de sistemul de gândire medicală din care aceste terapii provin.

Viziune Viziunea noastră este ca medicina integrativă să fie soluţia comună și locul de întâlnire pentru medici, educatori și cercetători în beneficiul omului.

Patronatul Medicinei Integrative – P.M.I. va acţiona ca punct de referinţă central și ca factor de reprezentare, comunicare, educare și colaborare cu autorităţile publice și private care reglementează și/ sau coordonează acest domeniu pe plan intern sau extern, identificând problemele specifice ale prestatorilor de servicii de medicină integrativă și soluţiile optime de rezolvare a acestora.

Proiecte in derulare

● Susţinerea persoanelor dezavantajate Reţea regională pentru promovarea şi aplicarea conceptelor economiei sociale, în vederea creşterii şanselor de reinserţie socială a persoanelor cu dizabilităţi.

• Susţinerea pacienţilor oncologici Reţea multiregională pentru terapie integrativă, consiliere şi reintegrare socială a persoanelor diagnosticate cu cancer.

• Patronatul Medicinei Integrative-PMI Site-ul www.patmedin. ro unde găsiţi mai multe informaţii despre activităţile în desfășurare.

OBIECTIVE • Să reprezinte și să protejeze interesele prestatorilor de medicină integrativă din România atât pe plan naţional cât și pe plan internaţional.

• Să furnizeze un cadru unde membrii asociaţi pot discuta și către care aceștia pot adresa întrebări, sesizări, propuneri privind aspecte de interes comun și să ajute la crearea și dezvoltarea unor strategii unitare de susţinere și soluţionare a acestora.

• Să prezinte şi să pledeze în susţinerea strategiilor Patronatului în faţă Parlamentului, a Guvernului, a oricăror alte autorităţi şi/sau instituţii constituite la nivel naţional şi/sau local, precum şi în faţă mijloacelor de informare în masă (mass-media) şi a oricăror alte entităţi relevante atât din România cât şi din străinătate.

• Să promoveze cele mai bune practici între membri, asigurând modalităţi etice şi responsabile de organizare şi funcţionare a medicinei integrative care să corespundă aşteptărilor comunităţii la cele mai înalte standarde de integritate.

• Să întreprindă toate acţiunile permise de lege în vederea conturării unui cadru normativ adecvat desfăşurării organizării şi funcţionării medicinei integrative şi care să reflecte în manieră optimă compatibilizarea necesităţilor acestui segment economic cu necesităţile societăţii. În acest sens Patronatul va putea să iniţieze contacte cu autorităţile având competenţe în adoptarea proiectelor de acte normative vizate, să participe în mod activ, dar cu respectarea limitele impuse de lege, la redactarea, avizarea, dezbaterea publică şi adoptarea proiectelor de acte normative în domeniul vizat sau în domeniile conexe.

• Să se afilieze sau, după caz, să adere la acele organizaţii sau asociaţii internaţionale care activează în domeniul organizării şi funcţionării medicinei integrative, în vederea reprezentării la nivel internaţional a intereselor medicinei integrative din România, dar şi a corelării modului în care se organizează şi funcţionează aceasta în România cu standardele internaţionale în domeniu.

• Să organizeze întruniri, conferinţe, expoziţii, work-shopuri pentru schimb de experienţă cu asociaţii, fundaţii sau instituţii cu profil asemănător. Să încheie parteneriate cu instituţii medicale sau nemedicale, fundaţii sau asociaţii care au obiectiv comun sau apropiat cu al Patronatului.

5

Investim în oameni!

Handicapul nu este o barierã Atitudinea faţă de o persoană cu dizabilităţi nu trebuie să difere de comunicarea cu ceilalţi oameni, spun specialiştii. “Oamenii au tendinţa de a cădea în rolul de salvator”, arată psihoterapeutul Lucian Negoiţă. Când vorbiţi cu o persoană cu handicap, purtaţi-vă firesc, exact aşa cum aţi dori să se poarte alţii cu voi, ne sfătuiesc specialiştii.

Problema ţine şi de persoana cu dizabilităţi, crede psihoterapeutul Lucian Negoiţă. “Noi încă avem încredere scăzută. în plus, unii au acceptat greu sau deloc handicapul”, explică acesta dând exemplu personal. În 1991, la 18 ani, şi-a rupt gâtul în urma unui accident şi de atunci foloseşte scaunul rulant. Negoiţă a negat ce i se întâmpla, dar a găsit răspunsul în psihologie, devenind psiholog în 2004 şi psihoterapeut în 2007. “Cei care au dobândit un handicap pe parcursul vieţii tind să se raporteze la felul în care erau odată. Iar asta trezeşte stări emoţionale şi chiar depresie”, explică Negoiţă.

La cabinetul său, Psiho Armonie, serviciile pentru persoanele cu dizabilităţi şi familiile acestora sunt gratuite. În orice fel de relaţionare cu persoane cu handicap “trebuie să vezi omul, nu handicapul.

Aici însă intervine dificultatea, mai ales că oamenii au tendinţa în primul rând de a se uita la scaunul rulant sau la cârjă. Şi familiile au rolul lor în

normarea situaţiilor”, mai spune psihoterapeutul.

Dacă vreţi să ajutaţi o persoană cu handicap, cel mai bine este să întrebaţi cum puteţi face asta. “Cei care vor să ajute trebuie să şi asculte explicaţiile persoanei cu handicap”, explică Lucian Negoiţă.

Oamenii au tendinţa de a cădea rapid, “în rolul de salvator, mai ales că asta ne face să ne simţim bine”.

Câteva sfaturi: • Când cunoaşteţi o peroană cu dizabilităţi, stabiliţi contactul Visual. “Oamenii cu dizabilităţi tânjesc să fie priviţi ca oameni normali”, spune psihoterapeutul.

• Uneori, în conversaţia cu o perosană care are un handicap de vedere, pot scăpa expresii de genul “ne vedem data viitoare” sau “după cum ai văzut”. Soluţia este umorul, “care poate fi o resursă valoroasă”.

• Comportaţi-vă cu cel în cauză aşa cum aţi vrea să fiţi priviţi şi abordaţi şi voi.

• “Suntem animale sociale, avem nevoie de contacte umane. însă, aşa cum ne place rolul de salvator, ne place şi rolul de victim. Unii nu renunţă uşor la acest rol, mai ales* pentru că au de câştigat de pe urma lui”, spune acesta. Din păcate, problem de accesibilizare chiar există. Unele instituţii s-au pus la punct, dar “metroul rămâne o rara avis a adaptabilităţii”, conchide Lucian Negoiţă.

OANA DAN (Din “Evenimentul zilei” – 14 februarie 2011)

6

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 1/martie 2011

INTERVIU cu Francisc Simon, preæedintele Consilului Director al Organizaåiei Naåionale a Persoanelor cu Handicap din România

Care este funcţia pe care o ocupaţi şi cum aţi ajuns să lucraţi aici?

Funcţia mea în cadrul Federaţiei ONPHR (Organizaţia Naţională a Persoanelor cu Handicap din România) este de preşedinte al Consiliului Director. Am fost ales secretar general în 1994, la primul congres (de înfiinţare a Federaţiei ONPHR) şi preşedinte în 1997, la al II-lea congres. Vreau să precizez că această funcţie nu este remunerată.

Câteva cuvinte despre programele în care sunteţi implicat? În prezent federaţia ONPHR este implicată în mai multe proiecte strategice, finanţate din fondurile europene. În ultimii ani ne-am orientat către programe de incluziune socială prin înfiintarea şi dezvoltarea de întreprinderi sociale în scopul formării profesionale şi angajării în munca a persoanelor cu

dizabilităţi. Aşa se face că suntem parteneri în două proiecte: • Crearea şi implementarea modelului integrat de evaluare, formare profesională şi angajare pe piaţa muncii a persoanelor cu dizabilităţi din România; • Împreună, pentru o societate mai bună şi suntem beneficiari, ca aplicant, în alte două proiecte: - Reţeaua de Economie Socială – o premisă pentru integrarea persoanelor cu dizabilităţi pe piaţa muncii; - RESCUE – Înfiinţarea unei Reţele de Economie Socială destinată integrării profesionale a persoanelor cu dizabilităţi, pornind de la experienţe şi bune practici în Uniunea Europeană.

Investim în oameni!

Tot ceea ce faceţi aici este aproape de inima dumneavoastră. Spuneţi-mi mai multe despre lucrul cu cei cu dizabilităţi.

Pentru ca şi eu am o dizabilitate, cunosc şi înteleg foarte bine problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi. A munci cu asemenea persoane, fie că sunt copii, tineri sau adulţi nu este prea usor, dar satisfacţiile sunt deosebite atunci când rezultatele sunt pe măsura eforturilor şi dăruirii depuse de ambele parţi. Contează foarte mult profesionalismul şi implicarea sufletească a întregii echipe, dorinţa de a face bine şi a realiza o schimbare în atitudinea semenilor nostri.

Scopul activităţilor voastre cu oamenii cu dizabilităţi este o încercare de integrare a lor din punct de vedere social sau, pur şi simplu, este o metoda de a-i ajuta să se simta acceptaţi între persoanele normale?

Scopul activităţilor noastre este integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu dizabilităţi.

Persoanele cu dizabilităţi fac parte din societatea/ comunitatea în care trăiesc şi aceasta trebuie să creeze condiţii optime pentru participarea deplină cu sanse egale la viaţa comunităţii.

Referitor la acceptarea „între persoanele normale” consider ca diversitatea umană este normală cu toate diferenţele indivizilor din societate, şi nu putem accepta doar anumite persoane ca fiind normale şi unele (cele cu dizabilităţi) anormale.

Cum sunt priviţi tinerii cu dizabilităţi de către ceilalţi tineri? Tinerii tipici au vreo problemă să lucreze împreună? Acceptă să actioneze în grupe mixte sau au probleme? În general, majoritatea tinerilor accepta să lucreze şi să acţioneze împreună dar, din păcate, mai sunt şi cazuri de refuz sau de intoleranţă.

7 Credeţi că noi, ne-am putea implica mai mult şi în ce fel?

Sunt convins că oricine doreşte se poate implica în activităţile de socializare şi sprijin a persoanelor cu dizabilităţi. Derularea unor activităţi şi proiecte în partneriat cu organizaţiile noastre în beneficiul persoanelor cu dizabilităţi pot aduce schimbări pozitive în mentalităţi şi atitudini faţă de aceste persoane şi, implicit, cresterea calităţii vieţii acestora.

Cum răspund tinerii cu dizabilităţi la activităţi? În funcţie de educaţia din familie şi mediul social în care trăiesc sunt tineri care participă cu entuziasm şi multă dăruire la activităţi dar mai sunt şi tineri care se autovictimizează, refuză participarea, acceptând izolarea şi marginalizarea.

Cum reuşesc voluntarii să se adapteze la tinerii cu probleme?

Din experienţa mea, despre voluntari pot spune numai lucruri minunate. Se adaptează foarte repede pentru că voluntariatul este o vocaţie şi nu o obligaţie.

Cateva lucruri legate de viitor şi ce ar trebui îmbunatăţit în legislaţia românească?

Situaţia din prezent şi măsurile de austeritate preconizate în continuare de către guvernanţi nu prefigurează un viitor mai bun, dar suntem optimişti şi sperăm, totuşi, în schimbări legislative care să asigure condiţii şi un nivel de viaţă mai bun.

Legislaţia românească în domeniul dizabilităţii trebuie să fie adaptată la cerintele Convenţiei ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilităţi/2006, iar legea care va fi adoptată va trebui să fie şi respectată.

Irina Ghita CIOROBA E o lipsă de educaţie sau o respingere de altă natură?

Mai degrabă cred că este o lipsă de educaţie, atât în familie cât şi în scoală.

8

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 1/martie 2011

Profesia de bazã: Învingãtor!

Numele lui este Ionică. Este născut în 4 ianuarie 1979, la Braşov. Este căsătorit şi a absolvit şcoala profesională. Aşa ar arăta un extras de fişă persoanlă pentru Ionică. Dar ar fi fundamental incomplet pentru că el, Ionică, absolventul de şcoală profesională într-o vreme în care diplomele universitare numai că nu le iei direct de la tarabă, are, în realitate, o profesie de bază absolut de invidiat.

Profesia de învingător. Cum? De ce? Dintr-un motiv extrem de simplu: într-o lume în care tineri cu spatele puternic susţinut de familie şi apropiaţi ratează intrarea în viaţă şi se prăbuşesc, Ionică e reuşit să învingă. Iar reuşita lui este cu totul aparte: Ionică a învins mentalitatea scaunului cu rotile.

Tânărul deţine recordul naţional la săritura cu coarda, este campion naţional la power lifting şi a reuşit performanţa de a sări cu parapanta. În plus, este membru al echipei naţionale de baschet.

Esenţa curajului stă în a reuşi să supravieţuieşti

Am putea spune că cea mai recentă ispravă a lui Ionică este performanţa în dans. Da, în dans. Şi nu oricum, nu în sufragerie, la un ceai, ci într-o trupă care se poate numi, fără ezitare, trupă profesionistă de dans.

Este vorba de „Just Dance”, compusă din persoane cu handicap şi dansatori profesionişti. Echipa a reprezentat România la Forumul European al modei adaptate - Mode H 2010, din Franţa. Deşi este în scaun cu rotile de la un an şi jumătate, nimic nu l-a împieditcat pe tânăr să-şi îndeplinească visele. Şi asta pentru că şi-a refuzat din capul locului statutul de ţintuit în scaunul cu rotile. A vrut să înveţe şi a învăţat. A deprins ambiţia de a şti şi, mai cu seamă, de a face. A vrut să demonstreze că poate performa acolo unde, de fapt, era condamnat la imobilism absolut: în mişcare. Şi a performat în sport. Apoi a vrut să învingă mitul lui Icar. „Un lucru de care mi-a fost teamă a fost înălţimea. Din cauza aceasta mi-am propus să zbor. Am reuşit să zbor cu ajutorul unui instructor parapantist. Mi-am dat seama că risc foarte mult, fiind vorba de un sport extrem, dar am avut curaj. Până la urmă esenţa curajului stă în a reuşi să supravieţuieşti”, mărturiseşte Ionică.

Învingătorul Este vicepreşedintele Asociaţiei „Sfântul Haralambie”. Tinerii organizează competiţii culturale şi sportive pentru persoanele cu handicap. „Am avut ocazia să merg în turnee în Germania şi Ungaria, unde am susţinut spectacole de dans, teatru şi pantomimă. Sunt şi în echipa naţională de baschet, alături de care am mers în turnee în Turcia şi Ungaria. Facem cursuri de engleză, masaj, de decoraţiuni floristice, dar şi alte activităţi de genul acesta”, declară Ionică. El deţine recordul naţional la săritura cu coarda. A reuşit să sară de la 145 de metri înălţime, în Cheile Râşnoavei. Este campion naţional şi la power lifting (ridicarea greutăţilor pe spate).

“Dacă este să fiu cinstit cu mine şi cu toată lumea, trebuie prin a începe să îi mulţumesc surorii mele, Mariana, pentru sprijinul ei necondiţionat şi pentru toată

9

Investim în oameni!

diferiţi. Altfel lumea ar fi o înşiruire de clone, de roboţi. Şi la „Sfîntul Haralambie” nu ne-am propus nici o clipă să fim egali cu ceilalţi. Ne-am propus – şi asta este dorinţa mea cea mai fierbinte – să realizăm un puternic lanţ al persoanelor cu handicap. Să învăţăm împreună să învingem, să descoperim împreună bucuria de a trăi.”

Îmi place să zîmbesc

iubirea pe care mi-a dăruit-o şi mi-o dăruieşte.

Trebuie să le mulţumesc celor bcare au stat şi stau în jurul meu, pritenilor din asociaţie şi colegilor din Trupa Just Dance. Aici, în această trupă, am descoprit ce înseamnă cu adevărat emoţiile pozitive, ce înseamnă trăire, ce înseamnă altruism şi înţelegere reciprocă. Nu compătimire, ci sprijin. Suport moral al unor oameni ce ştiu să învingă” - ne-a declarat Ionică.

Vaccinul ticăloşit Ionică a rămas imobilizat în scaun cu rotile în urma administrării vaccinului antipoliomielitic.

Se întîmpla puţin după împlinirea vîrstei de un an. „În existenţa cu ceilalţi am fost tot timpul provocat şi am învăţat din toate aceste lucruri. M-am autosugestionat să nu mă mint, să iau lucrurile aşa cum sunt, să fiu realist, dar şi optimist în acelaşi timp”, spune Ioanică. Asociaţia Sfîntul Haralambie i s-a potrivit ca o mănuşă.

Aici, la această organizaţie, există un leac cu adevărat miraculos pentru toţi cei care nu şi-au găsit încă un loc pe lume. „Nu cred în vorbele alea cu egalitatea care există în lume pentru toţi. Nu cred în egalitate şi nici nu cred că ar fi bine.

Este bine să fim diferiţi, este bine că sîntem

Povestea lui Ionică este o poveste cu adevărat fascinantă. Dar toate reuşitele lui pălesc în faţa unei propoziţii pe care o rosteşte cu dezinvoltură maximă: „Cel mai mult îmi place să zîmbesc”. O propoziţie pe care ar trebui să o prindem cu şuruburi puternice în mintea şi în sufletul fiecăruia dintre noi. Acest „îmi place să zîmbesc” este, de fapt, chintesenţa spiritului de învingător al lui Ionică. „Desigur, îmi place să socializez, să fiu în mijlocul oamenilor. Îmi place foarte mult de soţia mea, îmi place să mă bucur de tot ce e în jurul meu. Îmi place dansul, sportul în general, mai ales cel extrem şi îmi plac provocările. Dar cel mai mult îmi place să zâmbesc.” În schimb, lui Ionică nu îi place indiferenţa, laşitatea, atitudinea de renunţare. „Îmi este foarte greu să mă gândesc la ce nu-mi place, pentru că am învăţat să nu mă mai plâng. Şi nu-mi plac lucrurile făcute de mântuială”.

Nici nu au cum să îi facă, pentru că el, Ionică, face totul serios, temeinic, cu convingere. Şi cel mai bine face un lucru: învinge. El, Ionică Chiaburu, omul a cărui profesia de bază este cea de învingător.

Cornelius POPA

10

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 1/martie 2011

Rãzboiul locurilor de parcare

Parcarea maşinii pe locul pentru persoane cu dizabilităţi, un sport naţional pentru multă lume.

Cred că mulţi dintre noi am observat că orice supermarket sau Mall are un număr de parcări destinate persoanelor cu dizabilităţi. Aceste locuri sunt special amenajate în zonele cu cel mai facil acces în magazine. Dacă în ţările civilizate din vestul Europei aceste locuri sunt folosite doar de persoanele cu handicap, din respect pentru aceştia şi cu siguranţă şi de frica amenzilor foarte mari, în România aceste locuri sunt primele ocupate de “handicapaţi” care de fapt nu suferă de nimic, poate doar de lipsa de suflet faţă de cei ce-şi duc viaţa într-un cărucior cu rotile.

Sunt obiceiuri de care cu siguranţă că nu vom scăpa decât cu ajutorul unei legislaţii foarte severe în aplicare şi a unor amenzi piperate. Din informaţiile pe care le am, amenda pentru parcarea pe un astfel de loc poate să fie între 500 - 1 000 lei, o amenda ce te va face cu siguranţă să te gândeşti de două ori înainte de a parca neregulamentar. Problema este doar că acest lucru nu se aplică în nici un Hypermarket.

Este foarte simpla identificarea maşinilor ce aparţin persoanelor cu dizabilităţi, acestea au

lipit câte un abţibild în partea din faţă şi din spate a maşinii. Pe de o parte e de înteles că în multe situaţii, mai ales în parcările din oraş, din lipsa altor spaţii, şoferii sunt tentaţi să ocupe parcările persoanelor cu handicap, dar trebuie să ne gândim şi că acele persoane, poate au dificultăţi în a se deplasa şi aşadar orice mişcare în plus este un efort suplimentar În cazul parcărilor din Supermarket-uri nu poate să existe nici o explicaţie deoarece în cele mai multe cazuri există zeci de locuri goale de parcare la câţiva zeci de metri de aceste parcări. Am întalnit situaţii în care cu toate că era doar ora 8.30 dimineaţa şi aproape toată parcarea magazinului era goală, locurile destinate persoanelor cu handicap erau deja pline. Cu siguranţă că trebuie făcut ceva în această privinţă în aplicarea cât mai drastică a legislaţiei în vigoare, poate chiar îmbunătăţirea ei dacă e necesar pentru a aduce forţat un pic de civilizaţie şi la noi în ţară şi bineînţeles că încasările din amenzi ar duce la cârpirea bugetului în aceste vremuri de criză.

Irina CIOROBA

11

Investim în oameni!

România are nevoie de noi toåi Evoluţia unei societăţi se măsoară şi în felul în care ştie să-i integreze pe cei dezavantajaţi, fie că e vorba de deficienţe încadrate în categoria socială, fie, într-un cadru mai larg şi chiar mai sensibil, de cei care au avut neşansa unor probleme medicale.

Din acest punct de vedere, România nu se poate lăuda foarte tare, chiar dacă nişte evoluţii în acest sens au avut loc în ultimii ani şi la noi.

Avem acum şansa, oferită de proiectele europene, de a prelua ştacheta din acest punct de vedere şi de a ne apropia de cei care au plecat la drum în viaţă cu obstacole pe care mulţi dintre noi nu ni le putem nici măcar imagina. Ce putem face pentru cei care intră în categoriile amintite? Foarte mult, imens. Începând de la felul cum ne purtăm cu ei, de la felul cum îi acceptăm şi tratăm, până la mult mai mult, la felul în care facem efortul de a-i integra social şi de a le da şansa de a trăi o viaţă normală.

Proiectul european „Reţea regională pentru promovarea şi aplicarea conceptelor economiei sociale, în vederea creşterii şanselor de reinserţie socială a persoanelor cu dizabilităţi”, cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, are acest obiectiv major de a sprijini reinserţia socială a persoanelor cu dizabilităţi. La acest scop sunt invitate însă nu doar persoanele implicate activ în proiect, ci toţi cei care au o sensibilitate faţă de persoanele cu dizabilităţi şi doresc, la locul lor de muncă sau în viaţa privată, să aducă un pic de bucurie şi de

lumină în viaţa celor care se confruntă cu dificultăţi cauzate de diferitele forme de dizabilităţi. Contează mai mult decât de imaginăm!

O să îmi permit de aceea să deschid în paginile acestui ziar o serie de probleme care îi privesc pe cei mai neajutoraţi dintre noi. Cred că le datorăm acest lucru la începutul anului 2011, când disputele devin mai aprige ca nicicând, atât de dure încât avem tendinţa să uităm de lucrurile sensibile şi de cei care nu se pot agita pe scena publică fie pentru că sunt prea ocupaţi cu supravieţuirea, fie pentru că au nevoie de toată energia pentru a a rezista. Avem atunci noi datoria – cei care avem privilegiul de a ne putea exprima public – să le luăm apărarea şi să strângem rândurile pentru a veni în sprijinul persoanelor cu dizabilităţi. Proiectul european amintit este doar o ocazie în acest sens, dar startul dat astfel trebuie continuat cu efortul nostru, al tuturor. Primul pas ar fi conştientizarea opiniei publice asupra existenţei şi problemelor stringente ale persoanelor cu dizabilităţi. De altfel, mulţi dintre cei care se confruntă cu o asemenea situaţie sunt persoane de succes, sunt oameni care au reuşit în viaţă, care nu cer ajutorul nimănui pentru că au reuşit prin ei înşişi. Modelul lor merită promovat! Şi, până la urmă, din exemplul lor ne putem inspira noi toţi atunci când trecem prin clipe grele. Pentru că România are nevoie de noi toţi!

Clement SAVA

12

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 1/martie 2011

Sã biruieæti în viaåã cu niæte cioturi de mâini având un singur deget din zece O soartă nedreaptă l-a lovit bezmetic pe săracul Petrică. I-a lovit ambele mâini. Şi nu printr-un accident cu vreo maşină, nu prin vreo boală.

O ciudăţenie a genelor l-a făcut pe săracul Petrică să se nască cu două mâini anormale. Mâna dreaptă este un ciot, fără degete. Mâna stângă este un rudiment. O mână de dimensiunile mâinii unui bebeluş de câteva luni. Şi după ce că e lungă de doar 15 centimetri nu are decât un deget precum un cârlig stingher. Tocmai de aceea lui Petru Moroşan i se spune Mânuţă. Petrică este un bărbat acum de 32-33 de ani şi a reuşit să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie unde este în anul 3. Are doi copii frumoşi, cuminţi şi silitori, o nevastă cumsecade.

Toţi îl iubesc şi sunt chiar mândri că Petrică, şeful familiei blestemat parcă să aibă nişte mâini inutilizabile de când s-a născut este un mare învingător. Un bărbat care prin lipsă de complexe, puternic în alungarea timidităţi inhibiţiilor curând va oficia în biserici după terminarea facultăţii.

Dar nu numai membrii famiiei îl iubesc pe Petrică Moroşan zis Mânuţă ci şi oamenii cu care se intersectează prin viaţă care-l îndrăgesc pentru blândeţea lui, pentru că este săritor şi pentru că are figură şi purtare de om bun. Viaţa l-a lovit în rafale pe bietul Petrică Moroşan zis Mânuţă. Văzând la maternitate că s-a născut cu aceste malformaţii părinţii l-au abandonat şi copilaşul cu mâini ca şi

inexistente a crescut la orfelinat.Tenacitatea lui şi puterea de a lupta cu infirmităţile l-au făcut să se descurce. A terminat liceul dar cu ciotul de mână dreaptă şi cu mânuţa stângă înzetrată doar cu un deget nu putea să scrie.

Dar Petrică Mânuţă nu s-a dat bătut. A scris cu gura ţinând pixul între dinţi. Numai că scriind cu gura ochii îi erau prea apopiţai de caiet şi şi-a stricat vederea. Aşa că Petrică poarte nişte ochelari cu lentile groase precum fundurile de sticle. A fost şi supraveghetor la o şcoală de copii cu înapoieri psihice. Dar nişte oameni neomenoşi l-au pus pe făraş şi l-au concediat pentru invaliditatea lui. Dar Petrică s-a luptat şi iată-l în ultimi ani ai facultăţii de teologie. Are o viteză impresionantă în a da paginile la agenda lui şi paginile le mută cu buzele. Greu îi e să-şi lege şireturile la ghete. Dar aici îl mai ajută copiii lui. Primi nasturi ai cămăşii îi închide cugura, nasturii de jos sunt introduşi în butonire de către cei doi copii, elevi cu note mari.

Petru Moroşan Mânuţă nu se consolează cu necazurile lui de sănătate. Se luptă şi are iniţiative. A înaintat la Primăria Bucureştiului un proiect în care cerea un lucru minor, poate chiar caraghios dar important pentru el cu cioturile lui de mâini. Cerea Primăriei să se pună câte un cui în closetele publice. “Când îmi dau pantalonii jos să-mi fac nevoile, dar când să-i ridic nu mai pot. Aşa că aş sări ca să se agaţe cureaua pantalonilor de cui şi să pot să-i îmbrac. Ca mine mai sunt oameni cu infirmitate şi acest cui banal i-ar ajuta în wc-urile oraşului. Nimeni nu a luat în considerare cererea mea”. Bărbatul cu două bucăţi neajutorate de mâini şi cu un singur deget din zece posibile este optimist, vioi, vorbăreţ şi cu idei. Şi-a învins handicapurile şi reuşeşte să stârnească admiraţia.

După ce l-am avut de câteva ori în emisiunile de televiziune şi am şi scris articole despre ambiţia şi tăria lui exemplare, mă felciită cu mesaje de Crăciun, e Anul Nou, de Paşte. Şi de câte ori este o zi religioasă Petru Moroşan Mânuţă, viitorul teolog îmi trimite sms-uri explicând-mi importanţa zilei sfântului respectiv.

Florin CONDURĂŢEANU

13

Investim în oameni!

Un pas înainte handicap fizic, împreună cu alţi şapte dansatori voluntari a fost prezentat, în premieră, la Tours, în Franţa, unde a avut loc cel de-al treilea Forum European al modei adaptate - Mode H 2010

Poveste în Cartierul de Vest

Sînt talentaţi. Sînt tineri. Sînt frumoşi. Sînt ambiţioşi şi, mai cu seamă, sînt învingători. Învingători nu într-o competiţie sportivă, nu întrun festival al teatrului, literaturii sau muzicii. Deşi au performat inclusiv în asemenea domenii. Ei sînt învingători în lupta cu soarta. Cu propria lor soartă.

O soartă dură, care i-a legat nemilos de scaunul cu rotile. Desigur, puteau sta în acel scaun şi să îşi plîngă de milă. Dar nu au făcut-o. Au luat, pur şi simplu, viaţa ca atare, şi au purces la luptă.

Braşov – Tours şi retur Ei au reprezentat România în cadrul unui spectacol de dans dedicat egalităţii de şanse, spectacol organizat în Franţa,la Tours. În paranteză spus, ceea ce s-a întîmplat acolo nu este o pură întîmplare.

Toursul, unul dintre frumoasele oraşe ale Franţei, situat la porţile Loarei, este înfrăţit cu Braşovul de douăzeci de ani. Între cele două comunităţi s-au legat, în cele două decenii, porţi de suflet. Una dintre acestea a fost spectacolul acestei toamne.

Spectacol reluat apoi şi în România, la Gala Persoanelor cu Dizabilităţi, care a putut fi vizionată în data de 20 noiembrie, la televiziunea publică. Dar acolo, la Tours, tinerii braşoveni au demonstrat lumii întregi că pot fi aplaudaţi, la scenă deschisă, la fel ca oricare alt artist. Şi acolo a fost mai mult decît artă. A fost mai mult decît un spectacol realizat de persoane cu disabilităţi pentru a-şi umple timpul şi a-şi crea impresia că duc o viaţă cît mai apropiată de normalitate.

Pledoarie împotriva barierelor discriminării Cei şapte tineri braşoveni au performat pe scenă, este adevărat. Dar spectacolul lor a fost, mai înainte de toate nu numai o victorie împotriva scaunului cu rotile, ci o pledoarie împotriva barierelor fixate de discriminare. Proiect extrem de ambiţios, realizat de cei şapte împreună cu Direcţia de Servicii Sociale a municipiului Braşov. Spectacolul, pregătit cu multă pasiune de către şapte tineri cu

Maria şi Toni, alias Elena şi Ionică au avut rolurile principale în muzicalul „West Side Story“. Dansatorii trupei „Just Dance” au prezentat pe scenă, în faţa a peste 2000 de spectatori, musicalul „West Side Story”. Zâmbetele şi prestaţia tinerilor aflaţi în scaun cu rotile au demonstrat că arta nu are bariere. „Am vrut să arătăm lumii că putem schimba ceva prin atitudinea noastră. Sperăm ca în viitor să se schimbe ceva pentru ca persoanele cu dizabilităţi să aibă un loc în societate şi mai ales pe piaţa muncii”, a spus Cosmin Buga, unul dintre dansatori. Pe lîngă scopul de a demonstra că pot face spectacol, tinerii au închegat relaţii puternice şi au reuşit să obţină laudele juriului francez pentru cea mai bună conexiune pe scenă şi cea mai închegată echipă.

Mai mult decît o trupă de dans „Am împărţit cele mai frumoase sentimente alături de colegii mei din trupa «Just Dance». Sîntem, cu siguranţă, mai mult decât o trupă de dans.

Sîntem prieteni. Sper să continuăm acest minunat proiect şi să avem parte de cît mai multe astfel de evenimente”, a spus Ionică Chiaburu, din scaunul său cu rotile. „Sînt foarte bucuroasă că am făcut parte din acest proiect şi mai ales că am mers în Franţa. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că toată lumea s-a comportat cu noi ca şi cum am fi fost egali şi chiar suntem egali”, a spus Elena Buciumanu-Roznovăţ, care a avut rolul principal în musicalul prezentat la Tours. Trupa Just Dance a fost invitată să prezinte spectacolul la Gala Persoanelor cu Dizabilităţi, care a fost transmis în data de 20 noimbrie, la televiziunea publică. Cei şapte dansatori cu dizabilităţi fizice au dansat sub sloganul „diferenţele dintre noi nu sunt bariere, ci adevărate surse de îmbogăţire spirituală”.

Cornelius POPA

14

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 1/martie 2011

Soarele de la „Sun Plaza“ În această lume grăbită, cu Rezonanţa Schuman fugărită de predicţiiie Calendarului Mayaş, am ajuns întâmplător duminică, 13 februarie, la un Moll denumit cu trufie occidentală şi produse din cele patru zări – Sun Plaza.

Parcarea subterană deşi spaţioasă, era plină ochi de maşini, semn clar că romînii au luat de suflet „Valentines day“ şi au năvălit la cules inimioare.

Mă aşteptam la liota de păpuşi Barby autohtone circulînd în „haită“ cînd am auzit râsete de copii, muzică şi aplauze.

M-am apropiat tocmai cînd erau invitate în scenă Stela Popescu şi Cristina Sta-

mate, vedetele Teatrului de Revistă C-tin Tănase şi mai tânărul lor coleg Nae Alexandru. De la ei am aflat că există o zi internaţională a copiilor bolnavi de cancer, 15 februarie, şi minunea ce se petrecea sub ochii mei era o încercare a unor oameni cu suflet generos de a sensibiliza opinia publică la drama famililor care luptă cu disperare de a mai cîştiga o zi în plus de la viaţă pentru micuţii lor condamnaţi fără vină.

Erau acolo, în public, copii sănătoşi şi copii bolnavi care se bu-

curau deopotrivă de un spectacol oferit de alţi copii, care cîntau dansau, oferind bucurie tuturor. Am întrebat cine se află în spatele acestei minuni şi am aflat că există un domn Ştefan Florescu, ajutat de o doamnă, Simona lonescu, care au iniţiat o acţiune de ajutorare a copiilor cu dizabilităţi din Romînia numită DIN INIMĂ PENTRU COPII. Ei adună banii (D-nul Florescu, om de afaceri, mai mult îi dă din buzunarul propriu) necesari pentru tratamente şi operaţii costisitoare pentru copii pe care soarta i-a vitregit cu boli multe şi bani puţini. Şi, dintr-o dată, pentru mine, Sun Plaza s-a transformat în Piaţa Soarelui şi m-am trezit gândind că, totuşi, s-ar putea ca primăvara să nu ne fie chiar atît de departe.

Angela S.

15

Investim în oameni!

Nick Vujicici, un exemplu de curaj Predictorul australian de origine sârbă, Nick Vujcici, este un exemplu de curaj în confruntarea cu viaţa. Născut cu un handicap sever, boala Tetra-amelia, ceea ce a însemnat că îi lipsesc braţele şi picioarele, având doar două labe mici, printr-o voinţă de fier şi credinţa în Dumnezeu, el a reuşit să demonstreze că handicapul fizic nu înseamnă şi cel mintal, făcând o carieră demnă de orice om normal. Nu i-a fost uşor. Din cauza dizabilităţii de care suferea şi a neînţelegerilor manifestate de cei din jur, în copilărie a ajuns pe pragul sinuciderii.

Dar părinţii l-au sprijinit şi a prins curaj, mai ales când a aflat că alte persoane cu handicapuri severe, au putut duce o viaţă normală. Astfel, a învăţat să scrie cu cele două degete de la laba dreaptă şi cu un instrument special legat de degetul mare, să utilizeze calculatorul, să arunce o minge de tenis, să se

pieptene, să se spele pe dinţi, să răspundă la telefon. A terminat liceul, apoi Facultatea de ştiinţe economice, a organizat un grup de rugăciune şi apoi o organizaţie non profit, “Viaţa fără membre”. În 2005 a fost nominalizat pentru distincţia “Tânărul australian al anului”. Nick face turnee în toată lumea în care vorbeşte celor cu dizabilităţi, explicând că se pot bucura de aceleiaşi drepturi ca ceilaţi oameni.

Până acum a vorbit în faţa a trei milioane de oameni în 24 de ţări. A avut numeroase apariţii la televiziune, a scos un DVD despre viaţa lui şi a scris o carte, “Viaţă fără limite: Inspiraţie pentru o viaţă bună”. A apărut în filme de scurt metraj, iar la Festivalul de film Method Fest a fost recompensat cu titlul de cel mai bun actor. Trăieşte în California, iar la 11 aprilie va veni în România.

Eva GALAMBOS

Centre de consiliere a bolnavilor de cancer Patronatul Medianei Integrative din România a lansat un proiect pentru înfiinţarea unei reţele multiregionale pentru terapie integrativă, consiliere şi reintegrare socială a bolnavilor de cancer. Mai precis, în Bucureşti, în Cluj-Napoca şi în Iaşi vor exista centre de consiliere şi de terapie integrativă atât pentru persoanele care tocmai au fost diagnosticate cu cancer, cât şi pentru cele care au terminat deja tratamentul şi întâmpină dificultăţi în ceea ce priveşte reintegrarea în societate.

500 de beneficiari pentru început Printre cele mai importante probleme pe care le întâmpină bolnavii de cancer şi supra-vieţuitorii (cei care au încheiat tratamentul şi în cazul cărora boala s-a oprit din evoluţie) sunt lipsa unui suport

psihologic atât în timpul, cât şi după tratament şi dificultatea de a se angaja. Specialiştii din cadrul acestor centre îi vor ajuta pe bolnavi să depăşească mai uşor aceste probleme. Pentru început, grupul-ţintă al proiectului îl reprezintă 500 de persoane diagnosticate cu cancer 50 de bărbaţi (cancer testicular) şi 450 de femei (cancer de col uterin şi cancer mamar). În acelaşi timp, Patronatul Medianei Integrative a lansat şi o campanie de promovare a unui stil de viaţă sănătos pentru prevenirea riscului de îmbolnăvire şi pentru conştientizarea necesităţii controalelor medicale regulate.

Printre partenerii implicaţi în această campanie se numără şi un medic oncolog, un psihooncolog şi un specialist în comunicare din cadrul Asociaţiei Oncologice „Valii Misa e Nevoia” din Italia.

Andrada FRĂŢILĂ (Din „Adevărul“ – 2 martie 2011)

Lipsa de suport psihologic este o problemă cu care se confruntă bolnavii de cancer şi supravieţuitorii

16

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 1/martie 2011

Susţinerea persoanelor dezavantajate Reţea regională pentru promovarea şi aplicarea conceptelor economiei sociale, în vederea creterii şanselor de reinserţie socială a persoanelor cu dizabilităţi.

Grupul ţintă al proiectului este format din 800 de persoane cu dizabilităţi structurate astfel: 200 de persoane cu dizabilităţi perceptiv vizuale, 200 de persoane cu dizabilităţi perceptiv auditive, 200 de persoane cu dizabilităţi perceptiv motorii şi 200 de persoane cu alte tipuri de dizabilităţi.

Toate aceste persoane vor beneficia de consiliere profesională şi psihologică în cadrul centrelor înfiinţate iar 420 dintre acestea vor participa la cursuri de formare profesională în cele trei centre sociale formate în cadrul proiectului: Bucureşti, Braşov, Constanţa.

Patronatul Medicinei Integrative implementează în prezent un proiect dedicat integrării pe piaţa muncii şi incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilităţi ce se va derula în parteneriat, pe o durată de 36 de luni, începând cu luna iunie a anului 2010.

Partenerii de proiect sunt Institutul Postliceal Phoenix - România, Fundaţia Bethania - România, Reid Kerr Colege - Marea Britanie, Newham College for Further Education - Marea Britanie. Proiectul este cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

„Nu uita niciodatã cã pielea se încreþeºte, Pãrul încãrunþeºte, iar zilele se adunã în ani...

Dar ce este mai important se conservã, Forþa ºi determinarea ta nu au vârstã, Spiritul tãu e cel care îndepãrteazã pânzele de pãianjen.

Dincolo de orice reuºitã e o altã încercare, Cât timp trãieºti, simte-te viu!

Dacã þi-e dor de ce fãceai, fã-o din nou, Nu te pierde printre fotografii îngãlbenite de timp...

Mergi mai departe atunci când toþi aºteaptã sã renunþi, Nu lãsa sã se toceascã tãria pe care o ai în tine, Fã astfel ca în loc de milã, sã impui respect.

Când nu mai poþi sã alergi, ia-o la trap, Când nu mai poþi nici asta, ia-o la pas, Când nu mai poþi sã mergi, ia bastonul, însã nu te opri niciodatã...”

Maica Teresa de Calcutta

17

Investim în oameni!

Drama actorului Vladimir Gãitan Actorul Vladimir Gaitan a jucat în numeroase filme şi piese de teatru. A rămas toată viaţa fidel scenei Teatrului de Comedie, unde joacă şi în prezent. Puţini sunt însă cei care ştiu că în spatele zâmbetului şi al bunei-dispoziţii, maestrul Găitan duce o luptă cu o boală cruntă, care i-a schimbat viaţa. „Coşmarul a început acum 24 de ani, când tocmai împlinisem 40 de ani. Am fost diagnosticat cu o formă de cancer la sânge, care se numeşte piliticemie vera. Când am aflat, mi-a căzut cerul în cap, pentru că la vremea aceea nu se ştia absolut nimic despre această boală. Am fost luat cu Salvarea, iar analizele au ieşit dramatice, astfel încât nu mi s-a mai dat voie nici să conduc maşina. A urmat o lună cu tot felul de investigaţii, unele mai complexe decât altele. La un moment dat, mi-am dat seama că aveam vreo 20 de ace înfipte în diferite părţi ale corpului. În fiecare zi, mi se făceau controale la sânge, de câte cinci ori. De atunci, am devenit dependent de medicamente foarte grele, dureroase, donări de sânge forţate… Spun asta pentru ca trebuia să dau câte un litru de sânge, deoarece era prea gros şi puteam face oricind un accident vascular“, povesteste actorul. Găitan nu a renuntat la luptă şi a plecat din România pentru noi investigaţii şi răspunsuri. „Cum medicina românească era foarte ambiguă, pentru că mi se spuneau doar păreri foarte generale, am profitat de o ofertă şi am

plecat la Paris, unde un celebru profesor hematolog mi-a făcut o serie de investigaţii, după care m-a dat pe mâna unui băieţel aflat, cred, la prima puncţie şi care m-a chinuit ca pe hoţii de cai… În plus, francezii, cu cinismul lor, m-au anunţat ca speranţa mea de viaţă este de până în zece ani. În momentul acesta, am toate hârtiile pregătite pentru familia mea, pentru că pot face oricând un accident vascular. Se pare ca totul a pornit de la explozia de la Cernobîl, care m-a prins mai nepregătit şi m-a iradiat. De atunci, duc o bătălie continuă cu mine însumi, dar consider că a fost o lecţie de viaţă. A fost greu, pentru că din străinătate m-am întors într-o Românie în care era foamete şi un frig îngrozitor în case, iar eu trebuia să mă protejez… Am dus o viaţă normală, am avut spectacole de teatru, am început să trăiesc, toate acestea după ce am descoperit o echipă de oameni extraordinari la Spitalul Fundeni, care mă ajută şi în momentul de faţă. Şi iată că au trecut 24 de ani, timp în care am făcut citostatice, care te repară pe o parte şi te darâmă pe alta. Acum, la vârsta mea, îmi dau seama că fiecare zi furată de la viaţă este o zi câştigată. În ciuda acestei maladii îmi trăiesc viaţa ca un om normal şi am reuşit să mă prezint de fiecare dată în faţa publicului meu, fără ca el să ştie prin ce trec“, a încheiat Vladimir Găitan.

Livia LIXANDRU (Din „VIP“ – 14-20 februarie 2011)

18

Promovarea şi Aplicarea Conceptelor Economiei Sociale Nr. 1/martie 2011

O fracturã de æold e un handicap pentru un baseball-ist? Depinde…

Alex Rodríguez e un jucător de baseball, are 36 de ani şi acum doi ani părea definitv scos din competiţii din cauza unei fracturi a osului şoldului.

Nu numai operaţia era un handicap pentru un fundaş în acest sport extrem de dur ci şi vârsta. Rodriguez nu s-a lăsat însă impresionat de faptul că toate condiţiile „obiective” erau contra lui şi a introdus în ecuaţie voinţa sa de a recupera handicapul, sub controlul permanent al chirurgului care l-a operat. Doi ani de exerciţii fizice l-au readus în formă. În plus a slăbit cu 5 kg, până la 110 kg! iar grăsimea din corp a redus-o cu 9%. În 2011 va juca 150 de meciuri, ceea ce numai 12 jucători de vârsta sa au izbutit în istoria acestui sport. Ceea ce e important, subliniază Rodríguez, este faptul că el a recuperat în acelaş timp mental fiindcă în situaţia lui simpla revenire fizică nu e deajuns.

Alex Rodiguez e considerat unul din cei mai buni jucători din istoria acestui sport şi are un contract de 225 milioane de dolari pe 10 ani cu clubul New York Yankee. În 2008 a divorţat de soţia sa Cynthia, cu are doi copii. Alex Rodríguez a fost susţinut în această perioadă de efort mental şi psihic de prietena sa, actriţa Cameron Diaz. Să recunoaştem că e un suport pentru care merită să lupţi în loc să îţi plângi de milă.

Andrei BANC

19

Investim în oameni!

Tabloul pictat de românul paralizat se af lã în expoziåia Vaticanului Atât de firesc arată Papa în tablou, are atâta omenesc şi viaţă Sfântul Părinte pe pânza tabloului încât mai că-ţi vine să-i pupi mâna şi să-i ceri binecuvântarea. Frumosul tablou poartă semnătura unui român, a unui pictor din Cluj, Ghiţă Aştileanu. Când bărbatul frumos şi talentat, ardeleanul Aştileanu a vrut să-şi pună fruntea pe mâna conducătorului creştinătăţii catolice dificultatea era uriaşă, nu avea cum să coboare de pe estrada din sala somptoasă a palatului papal, cele câteva trepte greu puteau fi coborâte de scaunul cu rotile în care se afla Ghiţă Aştileanu. Şi atunci Papa a urcat el treptele, s-a apropiat de pictorul român paralizat şi cu căldură i-a înlesnit apropierea buzelor de mâna sa.

Pictorul Aştileanu îl pictase pe Papă, o spledidă pictură, care a intrat în galeria de tablorui de valoare de la Vatican. Ce victorie a bârbatului artist ţintuit în căruciorul cu rotile, ce izbândă asupra invalidităţii! Nedreaptă şi nemiloasă a fost soarta cu Gheorghe Aştileanu. Cu ani în urmă, îşi luase cu note bune examenul de bacalaureat şi a dorit să depună un buchet de flori pe mormântul bunicului, cel care participase la creşterea proaspătului absolvent de liceu.Întâmplarea a lovit ca o piază rea, s-a prăbuşit o cruce de piatră foarte mare, care l-a îngropat până la brâu pe tânărul venit la mormântul bunicului. Ghiţă Aştileanu a rămas paralizat de la mijloc în jos şi a ajuns pe viaţă în scaunul de invalid. Şi-a muşcat buzele până la sânge, şi-a încordat toată puterea şi a purces la războiul cu paralizia, a urmat Facultatea de Arte Plastice şi a picat cu mult har, culegând succese la diverse expoziţii de pictură. Inclusiv prin tabloul Papei, atât de apreciat la Vatican. Şi-a învins infirmitatea prin artă. A pictat numeroase tablouri, îm unele picturi a pus cai în galop. Caii liberi fără frâu, probabil era visul lui de a se mişca liber, el ţintuit în scaunul de invalid. Cu picioare nemişcate, neputincioase, dar cu visări în zbor înalt, cu voinţă biruitoare, cu talent în clocot, cu victorii asupra infirmităţii. Splendidul tablou cu galopul cailor liberi l-a încântat pe primul ministru Adrian Năstase, care l-a cumpărat de la pictorul paralizat. Ghiţă Aştileanu a biruit boala, a învins beteşugul picioarelor şi priveşte mândru la o viaţă, pe care şi-a făcut-o demnă şi apreciată.

Florin CONDURĂŢEANU

Cât costã un om?

Acum câţiva ani, un chimist american plin de fantezie a îndrăznit să calculeze cât costă un om. Şi-a aşezat în faţă tabloul periodic al elJurnal de ementelor, a calculat câte din acestea compun, din punct de solidaritate vedere chimic, corpul omenesc, a consultat preţul pieţii pentru fiecare element şi a constatat, în final, că un om de circa 70 de kilograme ar costa circa 7 dolari şi 35 de cenţi. Din punct de vedere strict ştiinţific, ăsta-i preţul, domnilor!

Degeaba. Nu m-a convins. Mi s-a părut un truc ieftin, o şmecherie. Pentru că pe mine nu mă interesează cât costă un om, ci cât valorează. Ce preţ are viaţa lui. Dar viaţa, visul, talentul, caracterul, aspiraţia, dragostea şi ura, adevărul şi minciuna, frica şi curajul, nu intrau în calcul. Omul nu este o alcătuire de elemente chimice, omul este altceva. Sigur că lumea nu duce lipsă nici de ticăloşi. Dumnezeu ne-a atras atenţia, încă de la început, că şi fraţii se pot ucide între ei. Istoria lumii este plină de trădări şi de asasinate. Un preot catolic francez a publicat anul trecut o carte care poartă titlul „Holocaustul prin gloanţe”. E o cercetare riguroasă. El a descoperit în Ucraina gropile în care circa 1,5 milioane de evrei, masacraţi de către nazişti, au suferit o moarte îngrozitoare: erau împuşcaţi pe marginea gropii, unul câte unul, iar cei răniţi erau îngropaţi de vii.

Martorii acestor odioase asasinate îşi amintesc că pământul de deasupra gropilor se mişca încă trei zile...

Care savant îmi poate spune mie, domnilor, cât costă un om?

Să mă ierte fantezistul cercetător, dar eu îl prefer pe anticul Sofocle: „în lume sunt mai multe mari minuni, dar nici una nu este mai mare decât omul”. În holocaust nu au fost ucişi numai oameni.

Au fost ucise cele mai mari minuni ale lumii.

Puţin îmi pasă cât costă un om.

Minunea existenţei lui a fost întotdeauna şi rămâne de nepreţuit.

Sigur că nu toţi oamenii sunt la fel; unii sunt normali şi sănătoşi, alţii – miloane de oameni! – suferă de boli incurabile, de dizabilităţi, de maladii care-i fac să se simtă la marginea societăţii.

Pentru ei există un singur remediu, poate lucrul cel mai de preţ al omenirii: solidaritatea umană. dr. Aurel STORIN

Adrese importante: www.paces.ro www.informatiicancer.ro