MESERII
ARTE &
nr 12
Nicoleta Lefter Emilian Oprea Byron Ivana Mladenovic
rAM#12_full.indd 1
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:18:10 AM
rAM#12_full.indd 2
9/22/2015 12:18:15 AM
rAM#12_full.indd 3
9/22/2015 12:18:19 AM
ARTE & MESERII
pasp ar tu
REDACTOR-ȘEF Alexandra Nistoroiu EDITORI COORDONATORI Alexandra-Maria Colța, Irina Vasilescu AUTORI Eli Bădică, Geo Barcan, Silvia Cazacu, Viorel Cojan, Amalia Drăgușin, Ioana Enache, Larisa Enache, Maria Gemescu, Hildegard Ignătescu, George-Mihai Irimescu, Ana Pașolea, Oana Răcaru, Andrei Runcanu, Alexandra Tănase FOTOGRAFI Vlad Bîrdu, Robert Bouariu, Alex Busu, Ioana Enescu, Ina Ionescu, Dani Ioniță, Adi Marineci, Claudiu Popescu, Andrei Runcanu ILUSTRAȚII Liviu Bărbulescu, Loredana Bulgaru, Ioana Șopov DTP & LAYOUT Alexandra Colța, Andreea Dragomir, Amalia Drăgușin, Cristian Dumitru, Carmen Ghia, Gabriel Kirmaier, Cosmin Marica CONCEPT GRAFIC Bogdan Grozavu FUNDRAISING Lorena Oaie Un proiect editorial co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
ISSN 2247-9198 Tipărit la Fast Print Revista se distribuie gratuit
FILM Emilian Oprea 4 Igor Cobileanski 12 FAQ 17 Cosmina Stratan 22 Adrian Ţofei 30 Ivana Mladenovic 35
COVER STORY Nicoleta Lefter 40
TEATRU Attila Bordas 50 Catinca Drăgănescu 58 [Fragile] 64 Recomandări 68
CARTE Ana-Maria Sandu 70 Matei Florian 78 Deci vrei să fii scriitor? 84 Clubul scriitoarelor 88 Recomandări 91
MUZICĂ Dan Byron 92 Firma 100 Fine It’s Pink 106 Recomandări Nipple’s Delight 112
FOTO Andrei Runcanu 114 Viorel Cojan 120
ARTE VIZUALE Victor Fota 126 Şcoala, educaţia şi liber-profesionistul 131 Julien Britnic 134
Scrie-ne la contact@revistaartesimeserii.ro!
rAM#12_full.indd 4
9/22/2015 12:18:20 AM
NE-AM ÎNTORS Metallica, Death Magnetic. Ultimul album al trupei până la acel moment, I Disappear, răpit de solouri de chitară, îi lăsase pe fani mai mult confuzi decât trădați, iar filmul care i-a urmat, Some Kind of Monster, arătase grupul într-o nouă lumină, mai vulnerabilă. Era nevoie de un album al dracului de bun ca să scoată din mintea fanilor imaginea muzicienilor la o ședință de terapie în grup, discutând despre sentimentele lor. Și a venit: Death Magnetic. Portishead, Third. Singura trupă de trip-hop care a supraviețuit anilor ‘90 și-a dus sound-ul la următorul nivel pe Third, album care venea la doar 11 ani după precedentul. Rămâneau însă extrem de ușor identificabili. Câtă vreme Beth Gibbons și angoasele ei rămân responsabile de părțile vocale, Portishead o să sune a Portishead, dar pe acest album au înlocuit aranjamentele bogate pentru corzi și beat-urile funk stil anii ’70 cu krautrock robust și atmosferă psihedelică. Rezultatul e cel mai puțin șlefuit și mai incomod material al lor de până în prezent. Și cel care le-a asigurat un loc în eternitate. Gil Scott-Heron, I’m New Here. Este primul disc în 16 ani și ultimul al artistului. Nu e doar o concisă fotografie a întregii sale cariere, ci și un album incredibil de puternic pentru cei (puțini) care nu-l mai ascultaseră până atunci pe artist: brut, emoțional, stilul mai-mult-vorbit-decât-cântat al lui Scott-Heron trece în zig-zag peste instrumente industriale. Soul până-n măduva decibelilor. Muzica (și arta, în general) e plină de povești cu reveniri spectaculoase, în care eroul, aparent dispărut sau rătăcit, se întoarce mai puternic ca niciodată. Asta (și nu numai asta) ne-a făcut să credem că revenirea rAM este un comeback necesar. Am ales poveștile de mai sus pentru că au în comun ceva mai mult decât reîntoarcerea în forță a protagoniștilor – este vorba de o continuare a artei lor în cel mai coerent sens cu putință. Și Metallica, și Portishead, și Scott-Heron au revenit, păstrând din istoria și identitatea lor de artiști exact acele bucăți care le dădeau sens și folosindu-le drept fundație pentru a construi mai departe. Îndrăznesc să sper că, mergând cu numărul 12 înapoi pe hârtie, înapoi la cerneală, înapoi la texte pe care poți să le atingi, și care sperăm să te atingă, vom reuși același lucru. De cinci ani încoace, facem tot ce putem ca să-ți aducem mai aproape artiștii de ale căror idei merită să auzi. Am făcut-o în primele nouă numere ale ediției tipărite rAM, în materialele publicate în toți acești ani online pe revistaartesimeserii.ro, dar și la evenimentele culturale pe care le-am organizat alături de ceilalți colegi din Asociația Paspartu, în Redacția Arte & Meserii. Nu-s tocmai mândră că fac asta, dar am să-l parafrazez aici pe LL Cool J: „Don’t call it a comeback/We’ve been here for years”. Chiar dacă am renunțat o vreme la formatul tipărit, nu am renunțat nicio clipă la motivația din spatele proiectului Arte & Meserii și am găsit alte căi pentru a spune poveștile din artă care meritau date mai departe. Dar ne era dor de cerneală. Ne întoarcem cu o ediție de colecție. E făcută cu drag de artă și jurnalism, de o echipă de voluntari. Cu nopți nedormite, cu reportofoane împrumutate, cu mai multe soluții decât resurse, cu grijă pentru detaliu și, mai ales, cu respect pentru adevărul poveștilor pe care le spunem. Îmi zicea Dan Byron, în timpul documentării profilului despre el, că i s-a părut mereu că noi facem Revista Arte & Meserii după principiul „o revistă așa cum ne-ar plăcea nouă să citim”. Și avea al naibii de multă dreptate: cioplim textele de-aici, de la idee la paginare, mai întâi din perspectiva unor cititori greu de mulțumit, și abia apoi ca reporteri și editori. Dacă citești rândurile astea, înseamnă că cineva, undeva, ți-a făcut cadou sau împarte cu tine un exemplar. Te invităm să faci același lucru, dacă vei simți, ca și noi, că poveștile pe care le-am strâns aici merită date mai departe. Alexandra Nistoroiu
rAM#12_full.indd 5
9/22/2015 12:18:20 AM
(
ADEVARUL LUI EMILIAN OPREA Meseria de actor înseamnă, printre altele, nesiguranță și teamă. Puțini au însă curajul să vorbească deschis despre ele. Dar Emilian Oprea este genul de persoană care îți vorbește cu o sinceritate debordantă despre toate trăirile și experiențele lui. Și aceeași deschidere o poartă cu sine în toate rolurile pe care le interpretează. Și în toate colaborările sale, așa cum ne-au povestit și cei cu care a lucrat și ne-au ajutat să întregim acest material. L-am crezut când l-a interpretat pe procurorul Panait, așa cum l-am crezut când l-am văzut jucând și alte roluri. Așa cum atunci când am stat de vorbă nu a ezitat să își asume fiecare cuvânt. Și am simțit că îl recunosc și îl identific cu toate acele personaje despre care vorbeam mai devreme. Dar nu pentru că a jucat un rol în fața mea, ci pentru că în fiecare rol, ca și în viața reală, aduce în față adevărul.
TEXT: George-Mihai IRIMESCU | FOTO: Andrei RUNCANU
„Adevărul unui actor cred că-i adevărul lui personal. Dincolo de text, de regie și de mise-en-scène. Cred că e adevărul tău pe care îl spui acolo. Pe care îl faci în primul rând, că nu doar vorbele sunt principalul, deși la teatru mai mult vorbele au putere. Iar urcându-te pe scenă cumva e și un soi de exorcizare a problemelor pe care le ai. Asta ne permite teatrul. Dincolo de frumusețea jocului și de faptul că vrei să demonstrezi ceva, e și o mare nevoie a ta. Și, în plus, pentru că iubești jocul ăsta de-a viața. Acolo nu ți se poate întâmpla nimic. Pe scenă ești safe întotdeauna, și e bine să te arunci acolo. Acolo urletul tău nu poate fi atât de surd cum e în viață.”
Adevărul despre începuturi
4
film portret
rAM#12_full.indd 6
Nu știe dacă e așa o poveste spectaculoasă. E o întâmplare. Își aprinde prima țigară și povestește cum a devenit actor. De multe ori auzim cum a fi artist este o vocaţie pe care unii o au de mici copii. A fi actor de teatru sau film, nevoia și plăcerea jocului de-a viața au fost pentru mulţi scopul clar spre care au țintit de mici. Nu pentru toţi. Emilian a vrut mai întâi să fie silvicultor. Era o meserie de familie, o meserie frumoasă, care părea perfectă pentru adolescentul de 14 ani care pleca spre Câmpulung Moldovenesc și căruia îi plăcea pădurea. Descoperind însă un domeniu corupt, „spurcat și smintit”, Emilian a ales actoria. A dat admitere la Universitatea de Artă din Iași, Facultatea de Teatru, Secția de Actorie. Mai mult o decizie de moment, o alegere pentru care şi-a dat seama că nu e destul de pregătit. Un adevăr încă nedescoperit. A stat un an acasă și a lucrat cu doamna Geta Cacevschi, care îl avertizase încă de la bun început că actoria este o meserie plină de nesiguranțe. Cu toate astea, în timp ce se pregătea, dorința de a deveni actor devenise un fel de încăpățânare. Începuse să îl încânte
ideea, fără să fie prea conștient de ce își dorește acest lucru. Își amintește cum atunci când era copil, își alegea viitoarele meserii în funcţie de cele ale personajelor din filme care îi plăceau. „Apropo de silvicultură, când îl vedeam pe Brad Pitt în Legendele Toamnei… Ce personaj mă atrăgea, asta voiam să mă fac. Păi, trebuie să mă fac actor, dacă vreau să fiu atâtea.”
Teatrul din Brăila
Începutul în teatru nu a fost ușor. A fost remarcat la Gala HOP și a primit promisiuni că atunci când se va elibera un loc la Brăila va fi chemat. Însă a durat ceva, iar așteptarea, câteodată, poate fi un supliciu. A stat jumătate de an acasă, timp în care intrase într-un fel de depresie. Dar într-un final a fost chemat la „Maria Filotti” în Brăila, unde a început să joace în spectacole de Radu Apostol și Radu Afrim. Bucuria cu care povestește despre acei ani este captivantă. „A fost o perioadă foarte faină atunci la Brăila. Au fost niște generații foarte mișto de tineri care veneau la teatru, care mai citeau, care vedeau anumite filme. Cărora puteai să li te adresezi într-un fel, apropo de spectacolele lui Afrim și de un anumit stil de a juca, poate uneori mai dur, poate uneori mai direct, mai pe limba lor, mai cinstit cumva, dincolo de glam-ul teatrului conservator. Iar asta mi-a plăcut foarte mult.” Fără să schimbe tonul, dar cu o ușoară urmă de tristețe, spune însă că Teatrul din Brăila a avut și căderi: „Dar poate așa e un dat în România, cum o instituție, sau un grup, urcă puțin, se întâmplă ceva și sunt stopați. Ni s-a schimbat directorul atunci, a venit un
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:18:20 AM
om care habar n-avea pe ce lume e, și ne-a dat în cap. Trei ani de zile am fost efectiv anihilați, nu mai știam ce se întâmplă cu noi, a fost o perioadă urâtă, urâtă tare.” Iar aceste experiențe și acumulări aveau să cântărească mai mult decât își imagina, poate, în rolurile sale viitoare.
„O generație a tinerilor furioși în borcan” „Generația asta de care vorbesc avea 10-12 ani când am ieșit din comunism, când a venit Revoluția. Totuși, până la 12 ani știam și noi câteva lucruri despre asta. După ce am crescut, am fost generația care a avut drept de vot pentru prima oară în 1996, când ca și anul trecut era un val din ăsta puternic de entuziasm că se schimbă ceva, că se scapă de trecut.” Dar în teatru a simțit o ruptură faţă de acest mediu social-politic. Nu l-a mai interesat pentru un timp. Și a simțit cum, de fapt, întreaga lui generație a devenit dezinteresată. Tocmai din dezamăgire. Însă nu a descurajat niciodată un tânăr, doar pentru că el a fost decepționat: „Sunt alături de ei, și le spun «OK, din nou, sunt cu voi, din nou, o să ne ștergem cu toții de sânge la bot, dar nu contează»”. Așa cum, de altfel, are încredere în tinerii din teatru, dar care i se par prea puțin încurajați. Se teme doar că atunci când vor crește copiii lor îi vor întreba la un moment dat: „băi, dar voi ați fost o generație așa faină cumva, ați făcut teatru într-un fel, ați făcut film într-un fel, ați făcut muzică într-un fel. De ce-ați fost atât de blegi?” În continuare nu are răspuns la asta. Dar de-asta cumva încearcă și acum să fie mai prezent și mai atent. Însă actorii, prin cum reuşesc să fie vocile unei generaţii, au momente în care simt şi chiar schimbă ceva prin ceea ce fac. A simțit asta când a făcut Adam Geist cu Radu Afrim la Brăila. „Un poem punk este piesa aia. E plină de frumusețe, e extraordinară, și montarea noastră cred că a fost foarte bună. Mai frustă, cinstită și dură, dar tocmai pentru că textul ăla nu-ți permite altfel, nu puteai să o încălzești aiurea. Și mi-a plăcut foarte mult că Radu a fost atunci atât de puternic, și noi trupa de la Brăila am fost atât de puternici încât să nu cedăm. Au fost niște presiuni… și da, cred că a fost pentru prima oară când m-am simțit ca un star rock când terminam piesa aia. Și nu la modul vanitos o spun, chiar mă uitam în ochii oamenilor, gașca asta de tineri foarte faini care erau cu ochii în lacrimi și
Adevărul unui actor cred că-i adevărul lui personal. Dincolo de text, de regie și de mise-en-scène. Cred că e adevărul tău pe care îl spui acolo.
rAM#12_full.indd 7
9/22/2015 12:18:27 AM
E normal, ai căderi, te mai bagi într-o cambuză, îți fuți creierii, te mai cureți puțin, și după aia o iei de la capăt, asta este, te scuturi, mergi. Dar toți fac așa, nu cred că doar noi, actorii.
erau foarte puternici și-mi spuneam „«oh, fuck, în sfârșit, am făcut ceva OK»”.
6
Am simțit că asta îl hrăneşte. Ca pe oricare om care își face meseria cu mintea și sufletul deschise. Da, este adevărat, mai cazi, te ridici din nou, însă astfel de momente îți dau energia să continui. „E plăcut, dar îți trebuie genunchii tari și psihicul tare. E normal, ai căderi, te mai bagi într-o cambuză, îți fuți creierii, te mai cureți puțin, și după aia o iei de la capăt, asta este, te scuturi, mergi. Dar toți fac așa, nu cred că doar noi, actorii. Cred că toți care activează într-un mediu artistic au momente d-astea.” Însă și asta vine cu răspunderea de rigoare. „Îmi doresc să las ceva în urmă, cumva o amintire faină puștiului, să îl educ într-un fel, să vadă niște lucruri la mine, la noi, la prietenii mei, la generația asta, apropo de responsabilitate. Îmi doresc să fie foarte atent, ceea ce îmi doresc și mie de fapt. Asta cred că întotdeauna am avut așa în mine, dar după ce am terminat De ce eu?, după ce am făcut cunoștință mai bine cu Cristian Panait, mi-am dat seama cât de atent trebuie să fii și cât de mult contează. Chiar dacă el și alții ca
film portret
rAM#12_full.indd 8
el din generația lui au plătit mult… unii cu viața, mulți cu viața, alții cu presiuni psihice, cu ieșit din magistratură, cu stat pe bară o grămadă.”
Lupta din film Primul scurtmetraj în care a jucat a fost Un pahar de vin în plus (2008, r. Andrei Dobrescu). I-a plăcut entuziasmul tinerilor cu care a lucrat, solidaritatea și prietenia dintre ei, simțindu-se din nou ca în studenție, când stăteau și băteau cuie în practicabile. După aceea și-a dorit să repete experiența, însă poate și din cauza comodității, a faptului că se simțea foarte bine cu oamenii alături de care lucra la Brăila, cu teatrul de acolo, cu faleza Dunării, lucrurile nu s-au întâmplat foarte repede. Nu crede că sunt diferențe majore între actorii de film și cei de teatru. Sigur, sunt tehnici diferite, dar le înveți dacă îți place,
M-au frapat atitudinea, alura, privirea... mi-am adus aminte că l-am văzut în niște spectacole făcute de Radu Afrim și mi-am zis imediat că ar putea să fie un posibil procuror Panait pentru că avea și vârsta potrivită, privirea...
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:18:32 AM
rAM#12_full.indd 9
9/22/2015 12:18:41 AM
adevărul actorului e acelaşi şi pe scenă, şi în faţa camerei. Un actor de teatru trebuie numai ajutat puțin, însă ține de tine să experimentezi cât mai mult. A mai făcut cu Radu Potcoavă la MediaPro un scurtmetraj de jumătate de oră, Tatăl meu e cel mai tare, unde iarăși avea un rol mai dur „și iarăși mi-a plăcut să experimentez și zona asta de luptă. Diferă lupta scenică de lupta din film”. I-a plăcut foarte mult de un cascador care îi spunea „Ce mă bucur, Emilian, că ai învățat în 3 zile să mânuieși un butterfly, mulți actori din România nu vor să învețe să tragă cu arma”.
2015 Tudor Giurgiu l-a văzut într-o piesă a lui Radu Afrim la FNT, și l-a chemat la un casting pentru Despre oameni și melci (2012, r. Tudor Giurgiu). Acolo, deși a dat o probă foarte bună pentru rolul
Îmi doresc să las ceva în urmă, cumva o amintire faină puștiului, să îl educ într-un fel, să vadă niște lucruri la mine, la noi, la prietenii mei, la generația asta, apropo de responsabilitate. Îmi doresc să fie foarte atent, ceea ce îmi doresc și mie de fapt.
film portret
rAM#12_full.indd 10
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:18:50 AM
secundar, nu a fost ales pentru că împreună cu Andi Vasluianu ar fi arătat neconvingător, ca doi puştani sindicalişti la ARO în anii ’90. Tudor însă avea de atunci în minte filmul despre procurorul Panait, și căuta, în același timp, și posibili actori pentru acest film: „M-au frapat atitudinea, alura, privirea...mi-am adus aminte că l-am văzut în niște spectacole făcute de Radu Afrim și mi-am zis imediat că ar putea să fie un posibil procuror Panait pentru că avea și vârsta potrivită, privirea, fața cumva m-au dus cu gândul la procurorul adevărat, atât cât știam despre el. Am stat de vorbă cu el, am ieșit la o bere, și într-o săptămână i-am și dat dosarul”, își amintește Tudor. La început filmul a avut mai multe variante, unele din perspective obiective, pe schemă de film polițist. Tudor a ajuns însă la concluzia că privitorul trebuie să cunoască la fel de multe ca personajul, moment în care tot greul a picat pe umerii protagonistului, respectiv Emilian. Un adevărat tur de forță pentru primul său lungmetraj. S-au cunoscut treptat, ieșind împreună și vorbind mult despre film. Pentru Tudor, alegerea lui a fost mai mult o intuiție, cum li se mai întâmplă regizorilor. Ne spune că deși Emilian este un tip foarte fragil, poate fi și extrem de puternic. Are și el demonii lui și momentele lui de revoltă și luptă, de a fi singur împotriva tuturor, ca personajul pe care l-a interpretat. Or, cu toate că era ceva cu totul diferit față de ce a făcut el până în acel moment (un tip care se îmbrăca la costum, cu niște școli foarte diferite de ce a făcut Emilian), un contre-emploi, pe interior procurorul din film semăna foarte bine cu acumulările lui și cu tot ce a trăit acesta. „Emilian are propriile momente de revoltă, e deranjat de mentalități, toate datele astea l-au făcut să își asume rolul”. Mai mult, a reușit să aducă personajului și seriozitatea pe care o căuta Tudor. La început, Emilian nu știa nimic despre Cristian Panait, motiv pentru care s-a documentat asiduu. Trebuia să ofere și latura umană a personajului. În ochii presei el era o icoană, însă, așa cum și Lucian Pintilie i-a spus lui Tudor, au concluzionat că oamenii nu vor să vadă filme despre oameni perfecți. Iar Panait avea și el defectele lui ascunse. Le-a fost foarte greu să găsească puncte slabe, defecte, mici compromisuri sau slăbiciuni într-un om despre care toată lumea vorbea la superlativ, „un procuror de aproape 30 de ani ajuns poate prea devreme în vârf ”. Pe măsură ce îl cunoștea pe Panait, Emilian devenea din ce în ce mai fascinat. L-a descoperit ca pe un om capabil. Ca pe un coleg cu tabieturile lui, care ierta la fel de repede cum se supăra. Ca pe un bărbat iubit de femei. Și nu a crezut nicio clipă că prezentarea laturii lui umane ar știrbi cu ceva faptul că a fost considerat „copilulminune al justiției românești”. Nu s-a lăsat influențat de părerile lui politice când a construit personajul, ci a încercat pur și simplu să devină Cristian Panait. S-a întâlnit cu mulți oameni care l-au cunoscut. Doar cu mătușa acestuia a evitat să se întâlnească până cu cinci zile înainte de terminarea filmărilor, pentru că simțea deja că își ia prea multe pe umeri, și dorea să poată duce filmul până la capăt. „Mătușa lui mi-a povestit ce i-a zis, la un moment dat. L-a chemat acolo în bucătărie, unde noi stăteam acum de vorbă, în aceeaşi
rAM#12_full.indd 11
bucătărie, iar la un moment dat mi-a şi spus Cristian în loc de Emilian. Apoi a continuat şi mi-a zis cum încerca să-l liniştească: «Cristian, gata, liniștește-te, uite, vezi, te-am salvat, e-n ordine» iar el s-a uitat la ea și i-a zis «Ai salvat? Pe cine ai salvat?». Deci era hotărât. Mai este o replică într-adevăr pe care mi-a spus-o mătușa lui, din păcate cred că a uitat-o Tudor. La un moment dat i-a spus mătușii lui: «eu în justiția asta nu mai calc»”. A abordat rolul și cu teamă. Teama de a nu-i dezamăgi pe cei care l-au cunoscut pe Cristian Panait. N-are nimic dacă joacă un Hamlet prost. Se va vorbi că a avut Oprea un rol slab, dar nu moare nimeni. Acum însă, s-a simțit responsabil față de toți cei care i-au fost aproape lui Panait, un om care a existat cu adevărat şi care a avut o viaţă tragică. Și a reușit să facă ceea ce, credem noi, este unul dintre cele mai bune roluri de film pe care le-a dat mica noastră industrie cinematografică. „Toată lumea din echipă a fost suprinsă de modul în care reușea foarte bine să își lege stările și momentele”, mărturisește Tudor. Îmi spune cum l-a impresionat un anumit mod de a privi al acestuia. Cum un fost student de-ai lui, alături de care a privit filmarea percheziției făcute de Panait, i-a spus că nu își recunoaște profesorul acolo. Un profesor care avea un discurs coerent, care niciodată nu își lăsa fraza neterminată. Nu era pierdut absolut niciodată, era stăpân pe el, pe cunoștințele lui, pe valoarea lui, pe adevărul lui. „Nu știu ce să zic, tot timpul mă gândeam la el și mi-e frică de vorbe mari sau s-o dau în misticism, dar eu cred că de foarte multe ori în timpul filmărilor am fost efectiv condus. Nu știu de cine, de ce, dar la proiecția de la Galați a fost o chestie interesantă, a venit o verișoară de-a lui primară și a spus «este uimitor că Emilian nu l-a cunoscut pe Cristian Panait dar am recunoscut în el o mulțime de gesturi ale lui Cristian». Iar asta nu ține nici de actorie, pentru că n-aveam de unde. Nu l-am văzut în afară de percheziție și un mic reportaj la PROTV când el vorbea despre caz, n-am avut acces la mai mult, din păcate.” Ultimele scene au fost filmate chiar în apartamenul în care s-a sinucis Panait, Tudor simțind că nu poate face scena mai bine decât pe acea terasă. Și vorbind despre zilele de filmare, îl simt cum îi tremură bărbia și își stăpânește niște emoții extrem de puternice. Povestește cum a simțit o furie, care pare să îl cuprindă și acum „pentru că există și în meseria asta o parte urâtă care ține de voyeurism.” A simțit că nu are ce căuta acolo și nu înțelegea de ce trebuie să se afle chiar în locul unde s-a întâmplat tragedia. Apoi s-a liniștit dându-și seama că, până la urmă, asta e menirea lui de actor. „Problema mea era că mă atașasem mult de omul ăsta, un om real, cu sfârșit tragic, nu mă mai întâlnisem cu așa ceva până atunci. Și mi-am dat seama că aveam eu o problemă cu mine însumi atunci. Dar dincolo de asta era o emoție puternică în jur. Eram vreo 30 de oameni pe terasa aia și la un moment dat nimeni nu mai vorbea cu nimeni. Fiecare era în câte un colț, băieții de la sunet erau pe aparatele lor acolo, cei de la cameră tot făceau câte ceva, eu stăteam așa într-un colț, și la un moment dat m-a bușit plânsul. A venit şi
9/22/2015 12:18:51 AM
Giurgiu care aparent pare un tip mai tare dar era flenduri și el… da, se simțea că acolo era o încărcătură puternică.” Și Tudor își amintește cât de complicată a fost scena terasei. Erau pentru prima dată în casa lui, iar echipa era bulversată. Își amintește cum Emilian se apropia de terasă, și dorea ca momentul final să fie foarte realist. Trebuia să fii cu ochii pe el. Poate și din cauza acestei senzații apăsătoare, dată și de faptul că apartamentul era foarte puțin modificat față de cum îl lăsase Panait, planurile nu s-au potrivit cu ce gândise. Modul de filmare s-a născut acolo și a avut nevoie de ore bune pentru a-l desluși. „Nu mi-am imaginat că va fi atât de complicat”, spune Tudor. Ne spune la fel de emoționat că telefonul de la final a fost real. Vorbele lui Panait sunt aproximativ reale. „Cu două zile înainte de a începe filmările ne-am întâlnit cu o fostă iubită de-a lui, el avea vreo 26 de ani, ea avea 21. Și ne-a povestit de anturajul lui, de Ponta, de cum mai ieșea cu el la beri, ce se mai întâmpla pe acolo. Și a primit cu vreo săptămână înainte de la el un telefon, și ea ne-a povestit atunci că i-a spus „Cristi, ești OK, ai o voce schimbată, ce e cu tine?”, și el i-a răspuns cu exact aceste vorbe: «Am niște probleme acum, dar în sfârșit o să fie bine, o să mă las, mă apuc de scris, poate predau, o să fie în ordine». El a închis, și după o săptămână ne-a povestit cum ea era în birou și a auzit la radio vestea.” Da, adevărul unui personaj real este mai greu de spus. „Când știi că omul ăsta a existat aproape de tine, cu 12 ani în urmă… când știi că poate prin locurile alea din București ai trecut și tu de o grămadă de ori… Pentru mine după filmări a început să fie mai problematic.” Într-un registru cu totul diferit a fost experiența filmărilor unui alt film în care îl putem vedea pe Emilian (asta dacă nu l-ați văzut deja la BIFF): Autoportretul unei fete cuminți (2015, r. Ana Lungu). Un alt film despre adevăr, însă unul biografic, pe care ni-l explică regizoarea:
10
„Partea autobiografică se referă la lumea cu care relaționează, în care trăiește personajul principal. Părinții Cristianei sunt jucați în film de părinții mei, prietenii ei sunt prietenii mei, doar din acest punct de vedere viața ei seamănă cu a mea. Întâmplările și situațiile din film sunt inventate și de aceea am optat pentru actori profesioniști în rolurile principale”. Emilian consideră filmul de o sinceritate brută. Iar Ana crede că Emilian spune asta pentru că a înțeles de la început demersul prin care și-a propus să înlăture orice element demonstrativ din actorie și să pună accentul pe „a face”, nu pe „a fi” sau „a simți”. „Îmi doream ca spectatorul să aibă senzația că se uită la un documentar. Din acest motiv o parte din scene sunt improvizate. Adică stabileam o situație și apoi dădeam drumul la filmare. Au existat câteva momente când practic lucram cu actori profesionisti ca și cum ar fi fost amatori. Uneori au ieșit lucruri interesante, alteori a fost pierdere de vreme”, a spus Ana. Și, ca multe lucruri frumoase, legătura lui Emilian cu acest film a fost dată de prietenie – a aflat despre film de la Iris Spiridon. Inițial a fost tentat să refuze, pentru că a simțit că nu i se potrivește rolul de
film portret
rAM#12_full.indd 12
9/22/2015 12:18:56 AM
Când știi că omul ăsta a existat aproape de tine, cu 12 ani în urmă… când știi că poate prin locurile alea din București ai trecut și tu de o grămadă de ori… Pentru mine după filmări a început să fie mai problematic. medic lui, actorul cu multe tatuaje. Deși chiar el a propus și alți actori, până la urmă Ana l-a ales pe el. „Mulțam, și hai să ne apucăm!” Nu l-a ales căutând anumite calități sau trăsături de personalitate, ci pur și simplu pentru că dintre toți cei cu care au dat probe lui Emilian i s-a potrivit cel mai bine textul. Îl credea. La asta s-a adăugat și faptul că au comunicat bine, mai întâi la casting, apoi la repetiții, ei înțelegând imediat ce i se cerea. Iar la filmare a venit întotdeauna relaxat și cu energie bună. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât a jucat alături de Elena Popa: „cu care mă știam, eram în clase paralele în Iași, Cluj, ne mai întâlneam pe la festivaluri și ne-am împrietenit. N-am reușit nici până acum să jucăm într-o piesă împreună dar s-a întâmplat în film. Și m-am bucurat.” Elena ne povestește cum abia așteptau să meargă la festival la Timișoara să vadă ce au mai făcut amicii lor de la Iași: „Ne și împrietenisem cu ei și ne admiram reciproc. Emilian era mereu superenergic pe scenă și în viață și fetele erau moarte după el”, ne povestește râzând. Elena îl consideră un partener de joc foarte generos, foarte prezent, care creează „siguranța” aia că dacă cumva tu pierzi un pic focusul sau te rătăcești pe undeva, el e acolo și situația e sub control. Mi se pare că e foarte expresiv în orice i-ai da să joace. Ce îmi place la el foarte mult e că este foarte conținut și cel puțin atunci când lucrezi cu el, ca și partener, e ca un ghem de energie bună lângă care poți construi lucruri cu sens. Și posibil ca ăsta să fie unul din atuurile lui Emilian, această energie bună, creativă, contaminantă”. Pentru Emilia, experiența a fost cu atât mai interesantă cu cât a jucat alături de actori neprofesioniști. Așa cum ne-a cucerit pe noi, cei din sală, la fel de mult a fost Emilian cucerit de tatăl Anei, care a fost unul dintre actorii filmului. De altfel, crede că din acest motiv Ana a hotărât ca personajul său să îi poarte numele – Dan Lungu. „Sunt înnebunit după tatăl Aniței, spre disperarea ei care tot spunea să nu-l mai încurajez, să-l las în pace.” Iar Ana ne spune că simpatia a fost reciprocă. „Și tata l-a îndrăgit pe Emilian, iar acum se laudă că a jucat alături de actori adevărați. Și din fericire, se potrivea și cu situația din film unde personajul Dan
(interpretat de Emilian) este un subaltern și coleg al tatălui Cristianei (interpretat de tatăl meu în film). Sunt multe momente reușite cu ei doi care nu au intrat în film. (De exemplu, la plecarea lui Dan și a soției lui, în timp ce îi conducea spre ieșire spunea: «Auzi, noi la Sibiu, avem o vorbă: Ne bucurăm când veniți, dar ne bucurăm și când plecați». Nu știu cum reușea Emilian să râdă de fiecare cu poftă la replica asta)”. Partea grea a venit tocmai din asta, pentru că era atât de fascinat de tatăl Anei încât adesea uita să rămână în pielea personajului. Personajul său este un medic sub aripa protectoare a unui profesor interpretat de tatăl Anei, care și în viața de zi cu zi este profesor. Trebuia să îl privească plin de admirație, ceea ce se și întâmplă, însă o făcea el, Emilian, nu personajul. El trebuia să interpreteze un rol, câtă vreme tatăl Anei vorbea așa cum o face în mod obișnuit. „El a ținut toată scena aia (n.n. scena mesei), a fost fantastic, demențial. La un moment dat a zis Anița să mai tragem o dublă iar el i-a zis: «Anița, uite care-i treaba, eu nu sunt actor, nu spun aceleași vorbe!» Eu mă căcam pe mine de râs, eram în extaz, pentru că îmi place omul de mor. Vorbeam cu el despre statui japoneze, despre tatuaje… Iar eu îi răspundeam: «Vă înțeleg, domnule Lungu, sunteți ca Marlon Brando, nu faceți de două ori la fel». La care el se uită așa… «Da măi Emilian, așa cum spui tu»”. Urmează un film în regia lui Marian Crișan, Orizont. Este o adaptare în zilele noastre a nuvelei Moara cu noroc, însă nu mai este vorba despre traficul cu porci, ci despre traficul cu lemn. Asta în caz că i se făcuse dor de silvicultură. Însă cea mai mare bucurie a lui este că va juca alături de András Hatházi și Bogdan Zsolt, actori la Teatrul Maghiar de Stat pe care îi admiră de multă vreme. Închid reportofonul și îi mulțumesc. Și nu din politețe. Nu numai pentru timpul pe care l-a petrecut cu noi. Ci pentru că mi-a împărtășit din adevărul lui. Și am cunoscut astfel un om dedicat, de o profunzime extraordinară, care iubește ceea ce face și își asumă rolul până la capăt. Care a reușit să transforme zbuciumul și lupta lui în cele ale personajului său. Nu i-am spus, însă măcar într-o privință poate sta liniștit. Îi va lăsa cu siguranță amintiri frumoase băiatului lui.
.
George Irimescu a pus bazele Revistei Arte & Meserii crezând cu tărie că este important ca artiștii să se facă auziți nu numai prin arta lor, ci și prin ceea ce au de povestit. Vrea ca tinerii să găsească în rAM o oportunitate de a explora jurnalismul cultural. Andrei Runcanu este actor, fotograf de actori și călător. Prieten vechi al Revistei Arte & Meserii, îl găsiți chiar în acest număr și puteți citi despre ultima lui călătorie la mytradetrip.wordpress.com
rAM#12_full.indd 13
9/22/2015 12:18:56 AM
12
Cu mâinile sprijinite de creştetul capului parcă să îşi facă puţină umbră, Igor Cobileanski priveşte cum o armată de oameni – aproape toată echipa de filmare – împinge un camion rusesc greoi cu un motor care refuză să pornească. Îşi gândeşte următorul cadru din Afacerea Est, al doilea lungmetraj al său la care filmează deja de câteva săptămâni. Este o secvenţă cheie în care se pregăteşte afacerea cu potcoave prin care protagoniştii speră să se îmbogăţească. Este foarte cald şi suntem în Bucureşti într-un depou deşi, în câteva minute, de la „acţiune” ne mutăm în Moldova. Păşim într-o lume atemporală, într-o comedie absurdă cu elemente tragice, într-un spaţiu estic scris, gândit şi aranjat până la cel mai mic detaliu de regizorul basarabean care aduce, încă o dată, o poveste despre oameni priviţi cu drag, cu un umor cald şi cu o notă de ironie. TEXT: Alexandra-Maria COLŢA | FOTO: Adi MARINECI
film feature
rAM#12_full.indd 14
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:19:00 AM
FILM REGIZORUL DIN EST
rAM#12_full.indd 15
9/22/2015 12:19:03 AM
O lună şi ceva mai târziu faţă de momentul de mai sus, mă întâlnesc cu Igor lângă unul din birourile în care echipa a stat până în miez de noapte să planifice producţia filmului. Este mai răcoare, mai linişte, iar filmul este deja tras şi în montaj. Deşi nu mai are presiunea timpului atât de apăsătoare pe umeri, regizorul vine uşor grăbit de la editare, gânditor şi concentrat ca şi cum încă este închis în camera aia printre cadre de decupat, duble de urmărit, replici de ascultat. Este un moment la fel de important, „când dintr-o scriitură se transformă în film”, când „totul stă în mâinile noastre, să-l facem mai lung, mai scurt, mai amuzant, e a doua viaţă a filmului”. Igor Cobileanski a știut că va face film de când era mic. A mai trecut prin emoțiile, gândurile și entuziasmul de a începe și termina un proiect de multe ori. S-a născut în Comrat în Găgăuzia în ’74, și a prins gustul filmului pentru prima dată ca actor, în 1988, în filmul Durerea. A fost adolescentul captivat de tot ce auzea în jur de la maeștrii cinematografiei moldovenești. A fost studentul venit la București la UNATC poate puțin mai blazat decât ceilalți colegi. Deja știa camerele, platourile, modul de lucru. Spune că asta a fost bine, că a avut un head start, dar și rău, că la doar 18 ani știa ce drum are în față, un drum cu mai puține surprize. A lucrat însă în aproape tot ce înseamnă film și video. Pe când avea păr lung și cioc, făcea documentare și clipuri trupei Zdob și Zdub. Pe la jumătatea anilor 2000, scria comedii absurde cu protagoniști tineri, de vârsta lui, de parcă povestea pe ecran ce poantă a mai auzit de la ei. A fost și în postura de first time director al lungmetrajului La limita de jos a cerului (2013), film cu un succes care l-a propulsat direct în festivalurile de prestigiu internaționale. A lucrat și la primul său serial, Umbre, difuzat pe HBO în iarnă. A ajuns până aici, și-a urmat visul și simte că mai are povești de spus și lucruri de învățat, „până m-oi coace”. În 2015 face un film gândit acum aproape zece ani, o poveste scrisă atunci căreia acum i-a sosit momentul. Și poate așa e mai bine. Mulți ne dorim să fi făcut ceva demult cu mintea, maturitatea și experiența de acum. Așa că Afacerea Est surprinde tocmai asta: același umor absurd, tineresc, haotic al regizorului de acum zece ani cu înţelegerea, cunoaşterea şi răbdarea dobândite pe parcurs. Între timp, scrisul i s-a conturat într-un stil recognoscibil, la filmări are un comportament antrenat, iar reflecţiile de mai jos pornesc din experienţa şi din întrebările pe care încă şi le pune, odată cu fiecare proiect.
14
film feature
rAM#12_full.indd 16
Afacerea Est este, înainte de orice imagine filmată, o scriitură savuroasă, oferă senzaţia unei cărţi pe care n-o mai poţi lăsa din mână. Râzi, cazi alături de personaje, îţi imaginezi lumea în care trăiesc şi atmosfera care îi înconjoară. Pe măsură ce citeşti, se conturează o poveste despre prietenie, despre încercări, despre un vis şi despre eşecurile repetate în a-l atinge. Marian şi Petro sunt doi bărbaţi în pragul pensionării care locuiesc într-un orăşel de provincie din Moldova. Trăiesc în sărăcie şi vor să-şi depăşească, cu orice preţ, condiţia. Aşa ajung parteneri de afaceri, mai mult de nevoie, şi plănuiesc să vândă 50.000 de potcoave unui baron. Aşa că pornesc într-o călătorie prin Europa de Est, din orăşelul lor până la acest personaj, dar nimic nu iese cum au plănuit. Scopul lor devine din ce în ce mai greu de atins, cu fiecare mică reuşită, pierd totul şi o iau de la zero. Aproape o oră și jumătate de răfuieli cu gangsteri, mitinguri politice, autostopul în câmp şi un şofer beţiv care transportă echipamente pentru vaccinarea găinilor împotriva gripei aviare, un iureş de întâmplări în care simţi că aproape îţi pare rău şi
vrei să intervii să-i ajuţi, dar în acelaşi timp vrei să vezi următoarea încurcătură în care intră şi să-i laşi să se zbată puţin. Igor își tratează personajele cu dragoste, descrie nişte caractere cu care putem să empatizăm, „să râdem pe alocuri, dar totodată să ne lase aşa un gust amar”. Acest tip de umor, ca o ironie spusă cu drag, a ajuns, mi se pare, un fel de semnătură a lui Igor Cobileanski. Cu fiecare scurt sau lungmetraj, comedie sau dramă, râdem dar ne şi întristăm, intrăm într-o realitate moldovenească autentică, dar şi într-o lume a absurdului. Igor recunoaşte că umorul e o mare provocare creativă pentru el: de a transforma ce i se pare lui amuzant, comic, la ce vibrează ca şi comedie, în ceva care să fie înţeles şi receptat la fel şi de spectatori, într-un limbaj universal al râsului. *** Un apartament mic, înghesuit de lucruri, covoare, veioze, unele de-ale casei, altele din scenografie. Se filmează un cadru cu Marian şi Petro la o masă în bucătărie, cu o halcă de slănină în faţă şi o votcă, să alunece. Două camere mai în spate, într-un colţ întunecat, printre costume şi recuzită, Igor priveşte atent în monitor. Nici nu stă pe scaun, ci îşi sprijină coatele de spătar, iar între el şi ecran nu sunt mai mult de zece centimetri. Din nou intrăm în bula atemporală de la filmări. Este o linişte în care parcă toată lumea îşi ţine respiraţia, să nu se audă nici un alt sunet în afară de vocile actorilor. Igor ascultă concentrat, orice s-ar întâmpla în jur în acel moment nu contează mai mult decât ca dubla să fie bună. Mai face nişte semne pe ecran, înţelese de cei din jur fără ca el să rostească vreun cuvânt, râde mocnit ca pentru sine şi așteaptă curios următoarea replică, de parcă nici nu o ştie. De fapt „eu uit textul pe platou”, spune Igor. „Sunt ochi şi urechi față de dialog și modalitatea de interpretare”. Igor preferă să ofere multă libertate actorilor cu care lucrează. „Fiecare dintre noi are un fel de a vorbi şi, fără să-ţi dai seama, scriind nu faci altceva decât să te autodescrii”. Aşa că le lasă actorilor mai mult timp de repetiţii, le dă textul „să-l ia acasă, să-l îmblânzească, să-l spele, să-l usuce, să-l înfieze”, un proces care aduce rezultate mult mai apropiate de adevărul fiecărui actor. Pentru rolurile centrale în Afacerea Est, Igor a găsit personajele în jocul lui Ion Sapdaru, actor basarabean care locuieşte de mai bine de 20 de ani la Iaşi, şi Constantin Puşcaşu, actor al Teatrului Naţional ieşean, încă începător în film. Regizorul a vrut ca actorii, chiar dacă nu sunt moldoveni get-beget, să poată vorbi cu accent basarabean, iar perioada de casting s-a întins pe aproape două luni prin Moldova românească: „acolo am adunat recolta mare”. Atât castingul, cât și multe alte etape, mai importante sau mai de detaliu, din traseul unui film, implică un rol foarte important al regizorului – acela de a lua multe decizii. Cum să fie atmosfera, ce încadratură, ce ritm al vorbirii, ce rămâne şi ce tai sunt doar câteva dintre lucrurile la care trebuie să se gândească un regizor pentru fiecare cadru, iar Igor crede că „e bine să te uiţi un pic în jur dacă ce faci tu funcţionează au ba”. Este o meserie în care se învaţă încontinuu, de la colegi, de la actori, din greşeli. Mai ales dacă regizorul se află şi în scaunul scenaristului, lucru care are şi avantaje, dar şi dezavantaje. „E bine că ştii exact ce scrii acolo, eşti frate cu scenaristul, vezi cu ochii lui, şi scenaristul din tine vede cu ochii regizorului”. Dar fraternitatea asta prea apropiată uneori poate fi o piedică: „eşti poate mai legat de material decât e nevoie. În unele revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:19:03 AM
cazuri poţi să iei decizii întârziate de a arunca nişte secvenţe sau de a scurta nişte cadre pentru că ai impresia că altfel nu iese filmul”. Dar Igor preferă, după ce se dă „stop” unei duble, după ce a mai filmat câteva şi înainte să dea verdictul „tras” ori „mai facem una”, să cheme operatorul, actorii care se strâng în jurul lui să privească materialul şi strigă „se judecă”. Apoi ia decizia. Afacerea Est vine la aproape trei ani de când La limita de jos a cerului, primul lungmetraj de cinema al lui Igor Cobileanski, a fost lansat. Două filme foarte diferite din multe puncte de vedere – vizual sunt opuse: unul merge pe culori reci, fără pic de soare – celălalt a căutat soarele şi să stea cât mai mult sub el, a vrut „Foarte multă căldură, transpiraţie, praf, zone aride, un spaţiu leneş, în care chiar dacă ai tentativa să schimbi ceva, e complicat pentru că te topeşti”. La limita de jos e mai mult dramă decât comedie, deşi Igor se simte confortabil între „ambele puncte cardinale, radical diferite”. Mai mult, lungmetrajul din urmă este, practic, cel dintâi. Afacerea Est a fost scris acum mai bine de opt ani. Pe atunci, Igor era apreciat deopotrivă în Moldova natală dar şi internaţional pentru scurtmetrajele Saşa, Grişa şi Ion, Plictis şi Inspiraţie, Când se stinge lumina, producţii savuroase, de comedie neagră, absurdă, „cinic cu un pic de zâmbet”, în aceeaaşi notă în care se găseşte şi Afacerea Est. Deşi filmele lui planează asupra socialului, de multe ori părăsesc orice referinţe realiste şi păşesc spre suprareal, imaginar, absurd. Poveştile personajelor din filmele regizorului pornesc de la o situaţie şi nişte
rAM#12_full.indd 17
circumstanţe verosimile, dar modul în care reacţionează şi deciziile pe care le iau de multe ori depăşesc realul. Tânărul ofițer pe care-l joacă Sergiu Voloc în Plictis şi Inspiraţie decide că cea mai rapidă cale de a jupui o gâscă este prin electrocutare. La fel şi în Afacerea Est, Marian, Petro şi şoferul beţiv găsesc o soluţie la problema lor: să facă bani fraierind ţărani că le vaccinează găinile împotriva gripei aviare, când de fapt le stropesc cu apă şi mai iau câte una din când în când pentru cină. Astfel, acţiunea şi umorul filmelor ies din temporalitate, acolo unde „absurdul e la el acasă”. Sunt lucruri, personaje şi situaţii complet inventate. Nu există o luptă între bine şi rău, „nu există bogaţi sau săraci, nu sunt personaje negative; ele fac lucruri rele pentru că sunt puse într-o anumită situaţie, sunt conduse de vânt”. Igor spune că al doilea lui lungmetraj este o continuare a stilului şi umorului din scurtmetrajele de acum zece ani. E ca o reîmprospătare a memoriei, o întoarcere în timp la o porţie de râs. În acelaşi timp un film muncit, de opt ani, timp în care s-au schimbat multe. „Eu m-am schimbat, nu mai sunt cel de acum opt-zece ani şi nu ştiu dacă mă mai reprezintă un scenariu scris atunci” spune Igor. Personajele filmului aveau iniţial în jur de 30 de ani, treceau prin alte întâmplări încât, dacă era făcut atunci, ar fi ieşit probabil un produs complet diferit. Dar acum i-a venit momentul. Acum a găsit finanţare, co-producători, echipă şi decizia finală asupra poveştii. Cu calm, Igor spune că toate se întâmplă la timpul lor. Poate că a trebuit să înveţe din alte experienţe care l-au ajutat în proiectul de acum. Poate acest film a fost un pas
9/22/2015 12:19:07 AM
înainte sau încheierea unei etape spre altceva. Îngândurat, reflectă la ce va face în viitor, dacă va mai spune poveşti moldoveneşti: „Încă mai am poveşti nespuse. Când o să simt că le-am epuizat, o să mă duc spre alte zone”. Şi totuşi simte nevoia de o schimbare: „că pământul de sub piciorul stâng şi cel drept se mişcă în direcţii diferite şi trebuie să sar cu ambele picioare pe o singură luntre”. Simte că mai are de învăţat, că nu a ajuns încă la maturitatea artistică: „că încă sunt într-un soi de căutări”. Simte nevoia să se apuce cât mai repede de scris, să pună măcar nişte scenarii din ideile din cap pe hârtie şi cel puţin în nişte sertare. *** O fermă dezafectată, o hală imensă, cu porţi imense, ruginite. 200 de găini se plimbă printre picioarele echipei. Este prima zi de filmare, pe o clachetă nouă inscripţionată cu Afacerea Est scris cu majuscule. O zi extrem de importantă, în care „simţi că pui prima cărămidă”. E ziua în care cunoşti echipa, te obişnuieşti cu locaţia, te acomodezi cu căldura. Unii regizori aleg lucruri simplu de filmat în prima zi. Igor şi echipa au început cu secvenţe foarte grele aşa că „emoţiile au fost maxime”. E începutul acestei bule atemporale în care te cufunzi în lumea filmului pentru 24 de zile. Platoul devine a doua casă, pleci când soarele nici n-a răsărit şi te întorci 12 ore mai târziu, gândindute la ce urmează mâine. Intri într-o lume de acum zece ani, într-o poveste pe care o ştii înaintea spectatorilor şi a cinematografelor. O lume pe care, în ultima zi, parcă încă nu vrei s-o părăseşti. Apoi, câteva luni mai târziu, vezi filmul la cinema şi eşti transportat, din
nou, undeva în Moldova, unde nişte oameni ca tine încearcă să-şi îndeplinească un vis. *** Este aproape asfinţit şi începe un ultim cadru pe ziua de filmare. Undeva în câmp, camera e aşezată la nivelul ierbii. O parte restrânsă din echipă stă pe jos ca la un picnic. Igor este aşezat pe o cutie de lemn joasă. Are în faţă un ecran mic şi stă acoperit cu un material negru, ca să poată vedea ce e pe ecran. Acţiunea are loc undeva la 100 de metri mai în faţă, pe o stradă îngustă. În acelaşi câmp uscat, o dubiţă veche, rablagită trebuie să treacă prin cadru. Dubiţa porneşte, trece şi se întoarce de unde a plecat. Călătoria prin Estul Europei a fost filmată integral în România, încercând să recreeze Moldova de peste Prut. Din multe puncte de vedere, deseori ţara vecină este aleasă ca locaţie de filmare pentru că oferă acces la echipamente mai performante şi mai multe posibilităţi de finanţare. Industria de film din Moldova este, spune Igor, într-o criză profundă. Marii maeştri s-au retras şi lipseşte veriga care să unească experienţa lor cu a celor din noua generație care îşi încep cariera. Mai mult, cinematografia este printre cele mai slab finanţate subdomenii culturale şi nu încurajează tinerii să aspire la o meserie în industria moldovenească de film. Vorbeşte cu o umbră de tristeţe şi resemnare, fiind printre puținii reprezentanţi din prezent ai filmului moldovenesc care continuă să redea cu pasiune şi umor poveştile oamenilor de rând, ale vecinilor lor geografici şi culturali, ritmul vieţii de zi cu zi şi atmosfera locurilor parcă uitate de vreme într-un purgatoriu, aşteptând schimbarea.
.
Alexandra Colța a descoperit gustul cinematografiei și face tot ce poate să scrie și să descrie mai ales poveștile oamenilor din spatele camerei. Îi place fiecare moment în care vede artiștii la lucru și speră ca măcar o parte din entuziasmul ei să se simtă și pe hârtie. Adi Marineci vine cu un rucsac încărcat cu aparate, obiective și este tot timpul pregătit să surprindă fiecare moment de pe platoul de filmare. Aproape fiecare nou film românesc are pozele semnate de el, așa că este mereu ocupat să ne aducă aminte cum a fost la filmări, mult timp după ce ele s-au încheiat.
16
film feature
rAM#12_full.indd 18
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:19:11 AM
FILM 1894 – o înregistrare de 17 secunde cu doi bărbaţi care dansează, prima încercare de a sincroniza sunetul cu imaginea, în laboratorul lui Edison, alături de inventatorul William Dickinson. Se numeşte The Dickinson Experimental Sound Film, primul „film” cu sunet, de mulţi interpretat ca fiind şi primul film gay. Probabil departe de adevăr, filmul este des citat ca momentul zero în istoria filmului cu tematică LGBT. Indiferent de intenţia cu care a fost realizat, the Dickinson Experiment este un început de discuţie pentru industria de film gay, criticată, premiată, subtilă sau activistă, dezvoltată sau aproape inexistentă în funcţie de contextul cultural al fiecărei ţări. Textul de mai jos e un scurt experiment de abordare a industriei de film cu tematică LGBT din România, despre asumare şi identitate de gen, filme şi consecinţe, subiectivism şi schimbări împreună cu o parte din echipa primului festival de film LGBT, Feminist and Queer Film Festival (FAQ) din Bucureşti, care debutează în noiembrie. TEXT: Alexandra-Maria COLŢA | ILUSTRAȚIE: Liviu BĂRBULESCU
2015. Ideea de a încerca o discuție despre industria de film LGBT din România mi-a venit prin aprilie. Urmărind pitchurile filmate ale participanților selectați la Next Film Pitch, secţiunea de susținere a scurt-metrajelor în căutare de producători sau finanțatori, am descoperit o proporție interesantă. Din 14 proiecte selectate, trei abordau personaje și povești care se învârt în jurul temei homosexualității. Andreea Borțun – When Night Meets Dawn, o poveste coming of age și despre asumarea sau mai degrabă frica de asumare a orientării sexuale. Paul Mureșan a prezentat o animație Mom, Dad, I have to tell you something... o metaforă personală despre a fi diferit, regăsire, înțelegere și acceptare. Al treilea film a fost Ana is Coming Back de Ruxandra Ghițescu, despre două prietene foarte bune din liceu care se reîntâlnesc după zece ani, una dintre ele își trăiește împlinită viața în cuplu cu o altă femeie, cealaltă încă se luptă cu prejudecățile pe care singură și le impune. Trei filme scurte cu povești foarte puternice, care au mari șanse să ajungă pe ecran și în festivaluri anul viitor.
rAM#12_full.indd 19
Ivana Mladenovic pregăteşte regia primului său lung-metraj de ficţiune, adaptarea romanului Soldaţii scris de Adrian Schiop. Adi, un antropolog homosexual se mută în Ferentari şi se apucă de un studiu amănunţit despre manele. Pe lângă manele, Adi începe şi o relaţie fragilă cu un bărbat de etnie romă care-l ajută în cercetare, dar şi să se adapteze lumii diferite în care abia s-a mutat. Tot în 2015 a apărut și primul festival din România care îmbină feminismul și cultura queer în cinematografie, pe ecranele din București. Feminist and Queer Film Festival este la prima ediție și promite o selecție diversă, echilibrată și activistă. Am vorbit cu o parte din echipa festivalului: Alexandra Carastoian, managerul festivalului, Andrei Luca și Iulia Voicu – selecționeri lung-metraj și Patrick Brăila – selecționer scurt-metraj, despre o misiune importantă de îndeplinit și o întrebare dificilă: putem să vorbim despre coagularea unei industrii de film LGBT în România – și dacă da, suntem pregătiți pentru ea?
9/22/2015 12:19:11 AM
rAM#12_full.indd 20
9/22/2015 12:19:15 AM
FAQ a pornit cum pornesc multe proiecte, pe o podea, într-o sufragerie, între prieteni care au înșirat niște idei pe hârtie. Încetîncet s-au alăturat mai mulți oameni cu diverse background-uri în film, ONG-uri, media și toți au învățat făcând. Ideile s-au concretizat în festival, iar evenimentul a luat amploare la sute de filme înscrise (mii de scurt-metraje) și zeci de ore de proiecții.
între 160 de titluri de lungmetraj la care se adaugă alte propuneri de la distribuitori sau prieteni cinefili, selectate în acest top 5. Din toate astea, zero este numărul celor înscrise din România. Au fost înscrise vreo șase-șapte scurtmetraje româneşti, spune Patrick, dar care nu prea aveau legătură cu tema. Două dintre ele au fost „salvate” şi vor fi proiectate într-un eveniment off-competition.
De multe ori festivalurile încep ca un răspuns la o nevoie a societății sau a spațiului cultural. Fie că nu-s cinematografe, că nu sunt promovați artiști autohtoni, că e o temă socială – ecologie, drepturile omului sau drepturile comunității LGBT – slab reprezentată cultural. Alăturarea F-ului şi Q-ului din nume a venit natural, pentru că „nu sunt două teme separate, se intersectează destul de puternic mai ales când ne gândim la identitatea de gen”, a spus Alexandra, una dintre inițiatoarele proiectului. Discuţiile, brainstormingurile şi concluziile au conturat conceptul festivalului către „identitatea de gen care, din punctul nostru de vedere, trebuie să fie un concept cât mai fluid, cât mai flexibil, cât mai desprins de standarde şi stereotipii socio-culturale”, a continuat Iulia. Conceptul ales, ca şi selecţia făcută ulterior sunt însă două procese foarte subiective, care se bazează mai ales pe oamenii din spatele festivalului.
2013
1001 „Nu există obiectivitate absolută în selecţie” spune Andrei din experienţa lui ca unul dintre selecţioneri pentru competiţia de lungmetraj. O primă treaptă de subiectivitate a fost stabilirea criteriilor pe care vor alege cele cinci filme din competiţie. „Neam dorit să creăm un melanj unitar între queer şi feminism, să ilustrăm diferite abordări ale culturii queer, polemice şi cu istoria filmelor şi evoluţia lor, polemice şi ca formă cu modul în care se face cinematografia astăzi, dar şi în trecut”, spune Andrei. Marea provocare teoretică pentru el a fost să găsească tema şi problematica LGBT şi acolo unde este mai ascunsă la o primă vedere: „există filme cu o poveste de dragoste heterosexuală care ar putea fi mai relevantă pentru cultura queer decât filme care au două personaje din comunitatea LGBT.” Andrei a putut să schimbe păreri cu Iulia şi să ajungă la un top 5 unitar care vorbeşte de la sine, adresat unui public „care ştie deja destul de multe despre cultura queer, dar să şi apropie oamenii care se feresc de temele astea” a adăugat Iulia. Patrick însă a fost singurul selecţioner al scurt-metrajelor. După ce a văzut toate filmele înscrise, a ţinut cont de „două filtre personale, primul fiind că sunt, ca bărbat transgender, un membru activ al comunităţii LGBT, activist, îmi asum public pe cât posibil identitatea, mă confrunt automat cu o mulţime de situaţii, le identific mai uşor, le înţeleg şi lupt împotriva lor. Al doilea filtru a fost experienţa mea de aproximativ zece ani în industria de film şi TV locală”. Patrick a văzut 1001 de filme scurte din 85 de ţări, 47 au intrat în competiţie în aproape 11 ore de film. Andrei şi Iulia au avut de ales
rAM#12_full.indd 21
Lipsa cinematografiei româneşti cu tematică LGBT vine şi dintr-o lipsă a asumării temei. „Dacă nu-ţi asumi, nu te acceptă. Dacă nu te acceptă, de multe ori nu poţi să-ţi asumi. E un cerc vicios”, spune Alexandra. Şi asumarea este la fel de importantă pentru artist, prin arta pe care o aduce în faţa publicului, dar şi pe plan personal: „Eu acum doi ani nu aş fi putut face selecţia asta. Deşi experienţa mea profesională e aproximativ aceeaşi, dar având în vedere că de doi ani am reuşit să-mi asum, să-mi accept, să gestionez şi să transform în activism identitatea mea, m-a ajutat foarte mult acum” confirmă sincer Patrick eliberarea simţită atunci când eşti sincer cu tine însuţi în faţa tuturor. În ceea ce priveşte arta, Patrick spune că artiştii ar trebui să se ducă spre subiectele care-i ard cel mai mult şi îi provoacă artistic, aşa e ordinea firească a lucrurilor. Poate şi din cauza asta, precum şi a contextului social și politic, deschiderea către arta cu tematică LGBT, în special festivaluri de film, Vestul e foarte diferit faţă de Est, Nordul faţă de Sud. O hartă interactivă care urmăreşte evoluţia festivalurilor queer din 1977 până în prezent pune câte un pin în spaţiul geografic în care există sau a existat cândva un astfel de festival. În Europa, odată ce treci de Europa Centrală, spre Polonia, Cehia, Ungaria, România, apar din ce în ce mai puţine pioneze colorate. Acelaşi lucru a fost observat de selecţionerii FAQ în rândul filmelor înscrise. Filmele Est-Europene sau din Africa, deşi înscrise la un festival cu tematică queer, abordau predominant alte teme – sărăcia, războiul, foametea. Temele arzătoare lor, care îşi găsesc locul în cinematografie. În general însă arta cu mesaj politic, social împinge înţelegerea oamenilor mai departe, spre mai multă toleranţă. „Arta este unul dintre cele mai bune instrumente prin care să schimbi ceva în bine şi să poţi să ajungi la oameni. Arta spune ceva despre societate şi o critică într-un anume fel. Cinema-ul este unul dintre instrumentele puternice care poate fi uşor popularizat”, crede Iulia. Şi nu doar ea. Recent intervievată, Julianne Moore, protagonista unui nou film lansat de curând în SUA, Freeheld, despre povestea de dragoste dintre două femei, spune că „cred că entertainment-ul reflectă ce se petrece în cultura noastră”. Şi ultimii zece ani, spune ea, au reprezentat paşi mari spre mai bine. Şi 2015 poate e mai bun decât 2013 când în Noul Cinematograf al Regizorului Român, la filmul cu aceeaşi actriţă Julianne Moore, The Kids Are Alright, un grup de oameni au oprit proiecţia, au strigat
9/22/2015 12:19:18 AM
„Muzeul Ţăranului Gay” şi alte remarci homofobe pline de furie. Totuşi, lucrurile merg înainte, spun organizatorii FAQ. Dacă în 2001, a fi gay încă era considerat ilegal, în 2013 a fost scandalul la MŢR, acum se organizează un festival activist cu tema LGBT. Iar festivalul, organizat de voluntari, a găsit sprijin de la Cinema Studio, din partea UCIN-ului, ambasadelor din Spania, Finlanda şi alte ţări, aşa că poate festivalul se naşte într-un moment bun. Se naşte totuşi în aceeaşi societate în care feminismul e înţeles greşit, deopotrivă de femei şi de bărbaţi, „există tendința de simplificare a feminismului la un simplu război între bărbați și femei, ceva foarte belicos și cu pistoalele pe masă, or lucrurile sunt mult mai complicate de atât,” cum spune Andrei. O societate în care comunitatea LGBT este în continuare o nişă, în care „percepţiile la nivel naţional nu s-au schimbat foarte mult. Există câteva nuclee în oraşele mari, Bucureşti, Cluj, uşor Timişoara dar cam atât. Noi trăim în nişte bule pe care încercăm să le extindem. Sperăm ca festivalul acesta să ajungă să nu mai aibă o miză activistă, cât pur şi simplu o manifestare artistică” spune Patrick. Iar miza festivalului îi dă dreptate. Speranţa organizatorilor de a atrage cât mai mulţi oameni, de a porni un dialog între cei care sunt şi cei care nu fac parte din comunitate, de a deschide minţi către alte abordări ale temei în film şi în societate este o misiune care implică şi multă responsabilitate, aşa cum spune Patrick: „Din toate punctele astea de vedere, festivalul ăsta e vital”. Iar despre momentul în care un astfel de festival nu va mai fi o necesitate pentru a umple o lipsă, ci doar un eveniment cultural, Iulia crede: „Momentul de maximă eliberare va fi când o femeie va putea merge goală pe stradă şi va fi privit ca ceva foarte normal. Când transgenderii vor avea acces la specialitişti şi sprijin financiar de la stat”. Când doi bărbaţi îmbrăcaţi elegant ca la sfârşit de secol XIX vor putea dansa pe o muzică în surdină fără nicio grijă de a fi judecaţi.
20
2001 2004
Ultima lege care discriminează împotriva persoanelor gay este abrogată.
Serile Filmului Gay – Primul festival de film LGBT din România este inaugurat la Cluj-Napoca. Cea mai recentă ediție a avut loc în 2014
2006
Primul film românesc de lungmetraj cu o poveste de iubire între două femei – Legături bolnăvicioase de Tudor Giurgiu
2011
Primul documentar din România despre viaţa de cuplu dintre doi tineri homosexuali – Noi doi de Claudiu Mitcu
2013 2015
MŢR - Episodul de la Muzeul Țăranului Român la proiecția filmului The Kids Are Alright
Primul festival queer şi feminist din București, România:
1001 scurtmetraje înscrise 85 de ţări 11 ore de scurtmetraje proiectate 160 de lungmetraje înscrise 0 din România.
.
Textul de mai sus reprezintă un prim pas în discuţia despre industria de film cu tematică LGBT în România. Începe cu un festival dedicat filmului cu subiecte din zona feministă şi queer şi va continua cu alte păreri, interviuri, orice comentarii şi noi perspective care se deschid odată cu proiectele care s-au făcut şi ce urmează să se facă, împreună cu oamenii care le-au realizat. Până atunci, mergeţi la festival.
Alexandra Colța a fost acum câțiva ani la TEDDY, secțiunea de film queer din cadrul Berlinalei. De atunci își dorește să vadă și în România un festival de film dedicat temei LGBT. L-a găsit, i-a întâlnit pe organizatori și a scris despre festival, realizând, în același timp, că mai are foarte multe de aflat în continuare.
film feature
rAM#12_full.indd 22
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:19:22 AM
rAM#12_full.indd 23
9/22/2015 12:19:26 AM
COSMINA STRATAN. CU TEMELE FĂCUTE
În După Dealuri, ochii Cosminei Stratan te invită să priveşti în sufletul Voichiţei și să îi înţelegi transformările. În ceainăria de la mansarda Librăriei Bastilia, aceeaşi prezenţă discretă a Cosminei îmi spunea că, de data asta, nu voia să privesc prin ochii ei mari şi sinceri la ea în suflet. Nu are nimic de ascuns, dar nu îşi poartă transformările imprimate pe haine. Cosmina vorbeşte cu grijă. Cu grija să nu fie înţeleasă greşit. Cu grija să nu rănească pe nimeni. Cu grija să fie cât mai sinceră, fără să se lase prea descoperită. TEXT: Alexandra NISTOROIU | FOTO: Vlad BÎRDU
Februarie 2013 Locul la UNATC
22
Stabilisem să ne vedem la Cărtureşti. Cosmina a ajuns prima şi am găsit-o aşteptând cuminte într-un colț, răsfoind o carte. Nu mai avea părul lung, cuminte împletit al Voichiței. De data aceasta îl purta într-un bob ușor ciufulit, care îi scotea și mai mult în evidență ochii mari și limpezi, cu care ar fi putut spune toată povestea din După Dealuri și dacă Mungiu ar fi făcut un film mut. Ghemuită printre rafturile pline de volume, înfăşurată într-o haină groasă de iarnă, părea un copil cuminte, pe care nu îl vei prinde niciodată cu tema nefăcută. Pentru că la Cărtureşti toate mesele erau ocupate, am plecat spre Bastiliei. Pe drum, Cosmina mi-a povestit că a citit cândva o parte dintr-un număr rAM pe care l-a descoperit într-o cafenea: „Tot aşa, era un articol despre o studentă la UNATC.” Aşa se vedea Cosmina încă: o studentă la Actorie, în ultimul an de master. Premiul luat la Cannes, pentru rolul din După dealuri (2012), confirmarea care i-ar fi făcut pe mulţi să se îmbete de glorie şi de ei înşişi, nu schimbase felul în care se raporta Cosmina la sine: studenta care a pregătit, alături de colegii ei, repetiție după repetiție, examenul de dizertaţie pe Livada de vişini a lui Cehov.
Cosmina stă la locul ei. Cosmina face din orice spaţiu locul ei. Primele amintiri din copilăria Cosminei sunt din beciul casei din Iaşi, unde o lăsa uneori sora ei cu doi ani mai mare, babysitter delegat, ca să plece la joacă. „Ea nu voia să stea cu mine, să aibă o grijă în plus, aşa că mă lăsa în beci şi stăteam acolo, cuminte, fără film portret
rAM#12_full.indd 24
nicio problemă. Nu e o amintire tristă, nu plângeam, nu eram speriată.” Cosmina de azi păstrează ceva din anduranţa copilului deatunci: îşi este suficientă sieşi şi știe cum să facă din orice situaţie şi orice context locul ei. În aparenţă e o fată care „stă la locul ei”, dar în timp ce povestim în mansarda din Bastiliei, fiecare gest mic, dar puternic pe care îl face îmi spune că, de fapt, Cosmina știe să facă, discret, fără urmă de agresivitate, din orice spaţiu locul ei. Cosmina a fost un „copil cuminte”, dar asta nu spune mare lucru. La fel de mult ca sumedenia de animale de casă care i-au umplut copilăria, iubea sporturile şi a încercat de mică să atingă performanţa în tenis şi echitaţie. Câţiva ani mai târziu a început să studieze violoncelul, dar „n-a fost să fie”. Ca în cazul încercărilor din sport, Cosmina își dorea să stăpânească instrumentul cu virtuozitate, dar simţea că există un punct de care nu poate să treacă. Are încă la Iaşi violoncelul croit pe măsura unui copil pe care a făcut primele încercări şi pe care l-a abandonat când a simţit că nu îl poate îmblânzi suficient de bine. La şcoală îi plăceau ştiinţele matematice (mai ales geometria) şi chimia, dar nu a găsit un domeniu al ştiinţelor exacte care să o ţină atentă suficient de mult timp încât să i se dedice. A ales, însă matematic jurnalismul după un algoritm al eliminărilor. A făcut o listă cu facultăţi la care ar fi putut da admitere, după care a început să taie pe rând opţiunile împotriva cărora găsea contraargumente suficient de puternice. Jurnalismul i se părea „planul cel mai puţin dăunător”. Şi ca să îi probeze caracterul inofensiv, a început să lucreze de mică, din clasa a XI-a, când a fost reporter de teren la Antena 1 Iaşi. Îi plăcea să scrie, aşa că s-a gândit că facultatea de jurnalism ar fi o potrivire bună pentru ea. Spune, însă, că ştia de la început că urma să fie ceva temporar, până ce şi-ar fi găsit cu adevărat drumul. revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:19:28 AM
FILM
rAM#12_full.indd 25
9/22/2015 12:19:31 AM
Locul reporterului
24
În timpul facultăţii a continuat să lucreze ca reporter pentru TVR Iaşi, iar la absolvire s-a mutat în Bucureşti, unde a intrat în echipa de ştiri a Antenelor, angajată de Vlad Petreanu, care a pariat pe ea pentru că i s-a părut că tânăra jurnalistă avea „microbul meseriei”. Deşi ştia că nu va face asta toată viaţa, Cosmina nu a funcţionat cu jumătăţi de măsură nici în meseria de reporter. Nu ar fi ştiut cum să facă asta. A încercat să îşi facă treaba aşa cum învăţase din cărţi, serios, responsabil. Îi plăcea să ajungă la oameni şi poveşti la care, altfel, nu ar fi ajuns, dar după fiecare ştire rămânea cu frustrarea că nu are suficient timp să intre în profunzimea subiectelor. A putut să facă asta abia când a fost recrutată în echipa de patru reporteri cu care a pornit proiectul Reporter Special, pe care îl coordona tot Vlad Petreanu. O emisiune de reportaje şi publicistică din grila Antenei 3, care a reuşit, în ciuda vieţii scurte, să urce standardele jurnalistice în peisajul media autohton. Petreanu i-a dat un al doilea vot de încredere Cosminei pentru că „era foarte proaspătă şi foarte curajoasă în abordarea subiectelor, foarte curioasă şi serioasă. Nu avea experienţă. Avea 20 şi ceva de ani la vremea respectivă, dar avea un fel de prospeţime care era interesantă într-o echipă de publicistică.” Fostul şef al Cosminei îşi aminteşte şi primul reportaj făcut de aceasta pentru Reporter Special: „O mică bijuterie. Un material de 20 de minute, destul de curajos, pe o temă controversată: homosexualitatea şi felul în care este receptată de societatea românească.” La Reporter Special, Cosmina avea, în sfârşit, echipa, resursele şi susţinerea necesare pentru a face jurnalism aşa cum voia, cu simţul
film portret
rAM#12_full.indd 26
răspunderii. Ceva îi lipsea, totuşi, şi asta a înţeles mai bine tocmai după un discurs de motivare ţinut de Vlad Petreanu într-o şedinţă de redacţie. „Ne spunea că suntem norocoşi, că avem cea mai frumoasă meserie din lume, că trebuie să profităm… Şi îmi dădeam seama cât de dedicat e el şi cât crede în chestia asta şi mi-am dat seama că nu pot să merg până la capăt. Mi-am zis: da, e una dintre cele mai frumoase meserii din lume, dar nu şi pentru mine.” A înţeles atunci că e momentul să plece în căutarea acelei meserii care o va face să se simtă la fel de dedicată. Cosmina îşi găseşte locul Mutarea la București a ajutat-o să facă această descoperire. A început să meargă din ce în ce mai des la teatru și, având cel puțin curiozitatea specifică reporterilor, a vrut să afle ce se întâmplă în spatele unui spectacol, ce este dincolo de ceea ce se petrece pe scenă, cum își fac oamenii respectivi meseria când nu îi vede nimeni. Curiozitatea ei avea să se transforme în vocație, dar realizarea asta a venit mult mai târziu. Când s-a hotărât să dea admitere la Actorie, și-a dat, pragmatică, o singură șansă. Avea 24 de ani și și-a promis că nu va alerga după un vis care nu vine, la rândul său, spre ea. Nu voia să se alăture celor care își încearcă șansa în fiecare toamnă, ani de-a rândul, sperând să prindă un loc la UNATC. Credea că, dacă meseria asta e pentru ea, atunci se va întâmpla din prima. Şi așa a fost. Nu apucase să se pregătească foarte mult, pentru că a lucrat până în ultimul moment ca să strângă bani pentru taxă. Ziua mergea pe teren să facă reportaje, seara își repeta poeziile alese pentru repertoriu. Admiterea a fost prima confirmare, dar nu din prisma răspunsului primit de la evaluatori. Cosmina a primit mai întâi un
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:19:36 AM
DA de la ea însăși: „Nu eram foarte încrezătoare, dar din prima clipă când am intrat în sală la ultima probă, proba hotărâtoare, dinainte să scot orice cuvânt pe gură, mi-am dat seama că o să intru. Nu știu de ce. Am avut un val de energie și am fost foarte relaxată. A fost foarte frumos, nu o să uit niciodată admiterea.“ Dacă la admitere faptul că avea cu 5-6 ani în plus față de majoritatea candidaților a speriat-o puţin, în facultate s-a bucurat că anii pe care i-a petrecut muncind ca jurnalist i-au dat maturitatea necesară să filtreze critic informațiile primite și să gestioneze corect libertatea „periculoasă” de care au parte studenții la Actorie. „Ai o libertate foarte mare de care nu ești conștient. Programul este foarte încărcat, ești ocupat de dimineaţă până seara, dar de fapt în orele astea e foarte mult timp mort. Și tu ai impresia că stai în sală și te pregătești pentru cariera de actor, dar dacă nu faci ceva în plus faţă de școală, nu ai cum să reușești. Ai impresia că cineva te duce pe un drum, dar nu e chiar așa.” A învățat asta pe propria piele, după mai multe castinguri ratate. A înțeles că în actorie nu trebuie să iei nimic de-a gata, că nu există Metoda, ci tot atâtea metode câți actori și fiecare e dator să își descopere propria cale. O vreme nu s-a mai dus deloc la castinguri și a încercat, sistematic, să citească și să încerce toate modurile de lucru consacrate, probate deja de alții, ca să vadă ce i se potrivește și ce nu. Colegii şi-o amintesc: „Mereu cu caietul de actorie la ea, notându-şi tot ce considera că îi poate fi de folos”. Nici acum nu crede că a găsit „metoda Cosminei”, care să funcționeze indiferent ce rol ar aborda și caută să se sprijine mai mult pe intuiție și să își păstreze „curajul ăla orb cu care trebuie să te arunci în rol.” „Cosmina nu lucrează niciodată cu idei preconcepute, are o logică foarte bună a textului, se aruncă înainte cu tot curajul, îşi respectă partenerii de scenă. Mulţi dintre noi mai avem uneori o dorinţă specifică actorului – dorinţa de a acapara toată scena, toată atenţia spectatorului. Dorinţa asta nu am văzut-o niciodată la Cosmina. Mereu a fost adepta ideii că teatrul nu este ceea ce faci tu sau ceea ce fac eu, ci este ceea ce se întâmplă între noi pe scenă” îmi povesteşte Radu Stoian, coleg de an cu Cosmina la UNATC, după ce a jucat cu ea în două spectacole. Locul Voichiței Pe intuiție s-a bazat și în descoperirea treptată a Voichiței pentru După Dealuri, încă din faza castingului. A dat proba video fără să ştie pentru ce film sau despre ce regizor este vorba şi a plecat acasă convinsă că nu o vor mai chema din nou. S-a înşelat. „Proba video mi s-a părut… wow! Fata asta are o prezenţă aparte şi e capabilă să genereze o emoţie remarcabilă, mi-am zis, iar colegii mei mi-au atras atenţia că mai trăsesem odată aceeaşi concluzie, cu patru ani în urmă, după 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, când mă intervievase pentru Antena 3” povestea Mungiu imediat după Cannes. La început, Voichița era aparent un personaj complet neinteresant, ar fi preferat rolul Alinei. „Mi se părea o fată care tace sau vorbește
rAM#12_full.indd 27
încet și nu prea are schimbări de-a lungul poveștii și mi-am zis: ce fac eu cu fata asta? Apoi a început să îmi placă faptul că e un personaj mai subtil și mai greu de evidenţiat, dar mi-era în continuare frică să nu cad în liniaritate. Voichiţa e o persoană care ţine totul înăuntru, iar asta e foarte greu de arătat camerei.” Libertatea primită de la Mungiu, însă, i-a permis să își descopere și să își reabiliteze discret personajul. Chiar de la prima probă, Mungiu a întrebat-o: „Tu cum lucrezi?” și atunci Cosmina a înțeles că va avea atât libertatea, cât și responsabilitatea propriului mod de lucru. „La nicio probă nu mi se mai întâmplase asta. De obicei noi, actorii, ne pliem pe un model impus de regizor.” La filmări a încercat să se adapteze filmului, scenă după scenă. A lucrat după cum a simţit contextul, motivaţiile personajului, partenerii care îi dădeau replica. „Am folosit pentru fiecare scenă modul de lucru al scenei. Au fost scene în care am putut să improvizez, scene în care am respectat scenariul până la virgulă, scene în care am fost surprinsă de personaj…” Cele mai dificile scene i s-au părut, paradoxal, situaţiile simple de viaţă. „Cel mai greu e pentru mine când trebuie să intru şi să zic: «Bună, ce mai faci?» pentru că nu am nicio miză. Trebuia, la un moment dat, să pun nişte supă într-o farfurie. Am avut nişte emoţii de credeam că nu se mai termină. Nu mă pricepeam deloc la asta… sunt neîndemânatică”, povesteşte şi mă surprinde uşurinţa cu care râde de ea însăşi. Fără reţineri. Cristian a zis: „dacă până la 11 dimineaţa nu sună telefonul, înseamnă că asta e.” Telefonul a sunat abia la 12.30. Era Mungiu care i-a zis: „La 2 e un zbor. Sper că puteţi să îl prindeţi.” A pus în prima geantă pe care a găsit-o hainele împrumutate pentru festival şi a fugit spre aeroport. Nu s-a oprit din fugit până când a ajuns pe scena de la Cannes.
A trăit filmările cu o bucurie de copil, egalată doar de teama că nu o să îi iasă bine rolul. Mungiu o chema după fiecare scenă trasă să vadă înregistrarea, ca să îşi evalueze performanţa, dar, la început, ea evita să se privească, pentru că i se părea că face totul pe dos. Încetul cu încetul, a trecut peste fobia asta şi a început să urmărească scenele cu un ochi autocritic care a ajutat-o să filtreze mai bine energiile cu care îşi construia personajul. Apoi a durat ceva până s-a putut detaşa de acest spirit autocritic. Abia când a văzut filmul pentru a treia oară, a putut urmări povestea, şi nu aspectele pe care le-ar corecta sau îmbunătăţi. Între timp, a primit, mulţumită lui După Dealuri, cea mai mare confirmare exterioară pe care o putea primi ca actriţă: trofeul pentru actorie la Cannes. Un trofeu care i-a adus o atenţie copleşitoare, care i-a aglomerat programul, dar care nu s-a ridicat la nivelul satisfacţiilor trăite deja în timpul filmărilor, perioadă la care priveşte cu nostalgie.
9/22/2015 12:19:36 AM
26
film portret
rAM#12_full.indd 28
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:19:41 AM
De la Cannes… încotro? La Cannes, echipa care a lucrat la După Dealuri s-a dus să prezinte filmul, după care s-a întors în România chiar cu o zi înainte de decernarea premiilor. „Cristian a făcut asta şi cu 4-3-2. Şi-a terminat protocolul şi a plecat acasă pentru că e foarte greu să stai acolo şi să aştepţi.” Ajunşi acasă, s-au revăzut seara, la cabina de montaj din Bucureşti, ca să urmărească o serie de bloopers rămase de la filmările peliculei. „Ne-am distrat, am râs unii de alţii, apoi Cristian a zis: dacă până la 11 dimineaţa nu sună telefonul, înseamnă că asta e.” Telefonul a sunat abia la 12.30. Era Mungiu care i-a zis: „La 2 e un zbor. Sper că puteţi să îl prindeţi.” A pus în prima geantă pe care a găsit-o hainele împrumutate pentru festival şi a fugit spre aeroport. Nu s-a oprit din fugit până când a ajuns pe scena de la Cannes. A ajuns în sală cu 10 minute înainte să se strige premiul şi crede că a fost mai bine aşa, pentru că nu a avut timp să se încarce cu toate emoţiile specifice unui moment atât de important. Trofeul împărţit cu Cristina Flutur, obţinut chiar la debutul în cinematografie, i-a adus, pe lângă un mare DA din partea întregii lumi, pe lângă siguranţa că trecerea de la jurnalism la actorie a fost cea mai bună alegere, o serie de alte provocări cărora trebuie să le răspundă: „Pune foarte mare presiune pe mine. De fapt, pune o întrebare: dacă aş mai putea să fac asta. Nu neapărat să mai iau o dată premiul, dar să mai fac un personaj la nivelul ăsta. (…) E greu să alegi după. Îmi doresc foarte mult să lucrez, trebuie doar să găsesc oamenii şi povestea.” Octombrie 2014 „Sunt aici” Regizorii care vor tot timpul confirmare că tu ești cea mai bună alegere a lor pentru rolul respectiv. Aceștia sunt regizorii cu care nu poate lucra Cosmina. Când spune asta, mi se pune un nod în gât. Îmi dau seama de câte ori am trăit pe pielea mea tensiunea asta. Presiunea pe care o pun pe tine cei care vor constant reasigurări că a meritat să investească în tine poate fi ușor paralizantă. Sunt la întâlnirea cu Andi Vasluianu și Cosmina Stratan organizată în redacția Arte & Meserii la un an și jumătate de când am cunoscut-o. E o dimineață de duminică, zi de toamnă însorită, dar friguroasă. La fel ca prima dată când ne-am întâlnit, Cosmina este punctuală. Nu mă miră asta la ea. E doar un semn în plus al seriozității sale. Intră pe poarta de la The Can purtând ochelari de soare, o bluză albă groasă și lărguță, cei mai simpli pantaloni din lume și pantofi negri cu șiret, comozi și ușor masculini. Fără machiaj. Ochii aceia mari și limpezi fac inutile retușurile, pigmenții artificiali, orice urmă de contur nenatural. Mă întreabă de revistă și de scris, îmi spune că tocmai s-a întors din Danemarca unde a filmat o parte dintr-un film. Singura româncă din distribuție. Regizorul a vrut-o în film, după ce a văzut După Dealuri. Nu a fost nevoie de casting. „Mai bine, nu îmi place să merg la castinguri” zice Cosmina. Nu îi place încărcătura momentului.
rAM#12_full.indd 29
După eveniment, va merge la o repetiție. Pregătește, alături de alți opt actori, premiera piesei De ce n-o facem în drum? în regia lui Neil LaBute, cu care a făcut un workshop la Sibiu în vară. Vorbește despre proiectele astea cu calmul și siguranța celui care îți spune cât e ceasul sau ce-a mâncat de dimineață. Fac parte din cotidianul ei. Și, deși e o normalitate pe care o trăiește mereu cu teama că o poate pierde oricând, e o normalitate care dă un echilibru luminos. Unul care i se citește pe față. La un moment dat se instalează o tăcere stânjenitoare. Genul pe care eu n-am știut niciodată să le umplu. Tot așteptând, am epuizat subiectele pe care le au la îndemână doi oameni care se văd rar. Așa că ea se gândește să întrebe, din senin și zâmbind fugar: „și, cu cine votezi?” Andi ajunge mai târziu. A uitat de întâlnire. Dar nimeni nu i-ar putea reproșa nimic. E genul de om care se simte în largul lui oriunde ar fi și umple cu energia lui orice încăpere. Dacă ți-ar fi prieten, pe Andi l-ai chema și la botezuri și la înmormântări. Poartă jeanși și un hanorac gri, în trei secunde s-ar putea transforma într-un băiat rău cum a jucat de-atâtea ori. Se așază pe puful albastru și ușor sclipicios. Cosmina, pe cel de lângă, verde prăzuliu. El se face comod cu gesturi largi, mișcări relaxate. Cum ar face-o acasă la un amic. Ea stă ușor ghemuită și de multe ori își trece mâinile pe sub picioare. În bluza mare și albă, arată inocentă sau neajutorată. Sau amândouă. El vorbește mai tare, cu un accent pe alocuri forțat să sune a băiețaș de cartier. Ea rostește cuvintele încet, domol, molatec, cu accent moldovenesc. Înconjurați de necunoscuți, schimbă câteva priviri prin care par să își spună: „sunt aici!” Au lucrat împreună doar la serialul HBO, Rămâi cu mine, fac parte din generații diferite și au în spate portofolii de mărimi diferite. Dar când îi auzi vorbind, e clar că împart o filosofie și o iubire față de munca lor care nu prea are legătură cu anii de experiență, ci cu calitatea ei. Cu felul în care au înțeles să își facă meseria. Amândoi subliniază cât de importantă este încrederea primită de la regizor. „Asta arată cât de sensibili suntem noi, ca actori”, crede Andi, care își amintește un moment în care Tudor Giurgiu l-a ajutat să își depășească frica. E vorba de scena monologului din Despre oameni și melci. Andi nu se simțea confortabil să țină discursul în fața mulțimii, era o situație nouă și încă nu îi dăduse de cap. Nu îi ieșea. Giurgiu l-a citit și l-a întrebat: „Ce faci, Andi? Bei o cafea, fumezi o țigară?” L-a ajutat să se relaxeze, scoțându-l puțin din presiunea timpului. După care totul a mers conform scenariului. Cosmina are o poveste similară. O scenă din După dealuri, una cu miză mică, dar la care a tot trebuit să facă duble. Mungiu a vrut să o facă să se simtă în siguranță, așa că s-a luat pe rând de toată lumea din echipă: sunetist, mașinist, etc. La fiecare dublă, de altcineva. Mai puțin de ea. Deși Cosmina știa foarte bine că ea era de vină că nu ieșea scena. Dar regizorul a avut răbdare cu ea, i-a dat spațiu. Și exact tipul ăsta de relație a fost cel care a făcut din După dealuri un film perfect.
9/22/2015 12:19:41 AM
Locul egoismului în artă
28
După Dealuri este pelicula pentru care Cosmina a luat premiul la Cannes. Dar nu a lăsat niciodată fără ca asta să o definească. După cum glumește și Andi, poți să te duci cu trofeul la filmări și la repetiții, dar nu te va ajuta prea mult. Când a câștigat la Cannes, părinții ei „au știut, ca întotdeauna, ce să-mi zică”. Tatăl ei i-a spus: „ai primit premiul, acum îl iei și îl dai deoparte”. Ca să faci onest meseria asta, trebuie să o iei întotdeauna de la început, nu? Mă gândesc că și în jurnalism e la fel. Cu fiecare pagină albă pornești de la zero. Răspunsurile Cosminei mi-amintesc de prima conversație. Și conținutul, dar mai ales livrarea. Felul în care alege atent cuvintele, privirea curată, senzația că și-a pus și ea sieși aceleași întrebări înainte să i le adresezi tu, că își caută mereu, printre nesiguranțe, certitudinile. Ne spune, de pildă, că atunci când își alege proiectele „nu mă gândesc aproape deloc la public, sunt un pic mai egoistă, n-ajung până acolo. Dacă e un lucru real, automat mă interesează.” „Teatrul e al actorilor, filmul e al regizorului.” E o frază pe care am auzit-o de la Andi și înainte de întâlnirea din redacția Arte & Meserii. Întotdeauna mi-a plăcut ideea că aceeași meserie poate căpăta valențe diferite în funcție de mediul în care o practici. În film, regizorul are controlul suprem, ultimul cuvânt de spus la fiecare dublă. În teatru, lucrează o vreme cu actorii, care rămân apoi responsabili de spectacol, pe care trebuie să îl crească, să îi aducă noi direcții. Cosmina îl completează, de data asta: „în film, tu nu îndeplinești fantezia ta, împlinești fantezia altuia și asta e cel mai mișto”. Trei săptămâni mai târziu, merg la premiera piesei în care joacă Cosmina: De ce n-o facem în drum? (Teatrul Act). Primul spectacol
din România regizat de Neil LaBute. Nouă personaje își disecă frica și singurătatea în fața noastră în nouă monoloage de un comic amar. Scrise de nouă dramaturgi pentru nouă actori (jucate, însă, uneori de șase actori). Sunt nouă întâlniri cu tine sau cu oamenii din jurul tău, dacă vrei să le permiți să fie. E un spectacol uman, personal, intim și incredibil de uniform, în ciuda faptului că e scris la 18 mâini. Cosmina are ultimul monolog din piesă, cel scris de Alex Popa. Joacă rolul unei fete tinere care s-a îmbolnăvit de ciroză și moare singură într-un spital. Poartă niște pijamale imense (așa începe textul, cu ea întrebându-se dacă nu cumva pijamalele i-au ieșit la apă) și privește în gol majoritatea monologului. Vorbește aproape mecanic, ca o persoană fără speranță. Urâțită pentru rol, e în continuare cea mai frumoasă actriță din câte am văzut eu jucând. Umorul secvenței nu lipsește, ci este, dacă nu negru, crud. Piesa se încheie cu fraza (o citez din memorie): „De ce mă privești așa? Trebuie să te concentrezi pe ce e aici, acum. Pe pijamalele astea mari, pe lemnul ăsta, pe bananele verzi, pe fetele frumoase, pe chinezii galbeni. Scuze pleonasmul. (toată sala râde gândindu-se la chinezii galbeni) Fetele nu pot să fie altfel decât frumoase. Așa mi-a spus mie tata când eram mică: toate fetele sunt frumoase. Chiar și când sunt galbene?” Ca atunci când am văzut prima dată După Dealuri, câteva picături de apă sărată îmi ajung pe buze, înainte să îmi dau seama că sunt în public și să îmi revin. Mă ridic să aplaud și mă gândesc ce mult mă bucur că, la un moment dat, și-a spus că nu mai vrea să facă jurnalism, ci actorie. Afară miroase a iarnă, în Piața Revoluției e un fel de târg de produse tradiționale, clădirile sunt luminate frumos, oamenii se țin de mână. Și eu… eu sunt aici.
.
Alexandra Nistoroiu este reporter și trăiește pentru a-și povesti viața. Prima întâlnire cu Cosmina Stratan și textul care-a rezultat de-acolo au fost un moment de răscruce în relația ei de love&hate cu jurnalismul. A ieșit câștigătoare bucata de love, era mai încăpățânată. Ne place să-l rugăm pe Vlad Bîrdu să ne fotografieze actorii ale căror povești le spunem. Pentru că rezultatele nu sunt portrete de actori, ci poze cu oameni, în carne și oase. E enervant de talentat și îl găsiți aici: www.vladbirdu.com.
film portret
rAM#12_full.indd 30
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:19:45 AM
În film, tu nu îndeplinești fantezia ta, împlinești fantezia altuia și asta e cel mai mișto
rAM#12_full.indd 31
9/22/2015 12:19:50 AM
30
ADRIAN TOFEI , REGIZORUL, FRICA ȘI FACEBOOK-UL
L-am văzut prima oară pe un ecran de proiecție de la Cluj, în primul film regizat de el, Be My Cat: A Film for Anne. Avea rolul principal, al unui pseudo regizor din Rădăuți care locuiește cu mama și este pe cale să comită niște lucruri atroce în numele lui Anne Hathaway, de care este obsedat. Fără să discut acum filmul, spun doar că la sesiunea de întrebări și răspunsuri de după m-am bucurat că le-a adus pe actrițele colege, ca să mă conving că sunt tefere și nevătămate. În lumina caldă din cinema, Adrian Țofei, cu toate că e înalt de 1.97 metri, nu mai părea atât de amenințător. TEXT: Irina VASILESCU | FOTO: Robert BOUARIU film interviu
rAM#12_full.indd 32
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:19:53 AM
Momentan, Adrian locuiește în Rădăuți, împreună cu mama lui, în casa copilăriei, de unde o să se mute „când face bani cu Be My Cat”. Pe parcursul discuției, a râs incredibil de des. La fiecare două-trei fraze, strecura câte un chicotit care putea fi datorat amuzamentului autentic, un râs defensiv când discutam chestiuni mai delicate, ceva menit să umple două secunde de tăcere sau încântarea vizavi de un subiect.
Irina: Când au început să te preocupe și să te fascineze filmele de groază?
Eram foarte mic. N-aveam internet, n-aveam nici calculator, aveam televizor. Era perioada de imediat după revoluție, când deodată, toate filmele clasice horror, care erau interzise înainte de ’89, au început să fie date la TV. Era o cantitate enormă de filme bune care au început să fie date necenzurat. Adică filme super horror, super șocante, la ore foarte accesibile. Chiar și ziua, dacă nu mă-nșel. Chiar și la amiază. Și am prins perioada aia. Adrian:
Îmi plac filmele care, ca Odiseea Spaţială, reușesc ca, în două ore, să se ocupe cu întregul sens al existenței umane și al existenței universului. Cu totul, cu absolut tot ceea ce există. Era normal să ajung la punctul în care să îmi doresc să fac un astfel de film.
FILM
În general, cei din lumea filmului care îl cunosc pe Adrian nu s-au hotărât încă dacă îl apreciază, îl disprețuiesc sau îl vor ignora. Din discuțiile pe care le-am avut cu ei, am simțit o oarecare ostilitate față de omul ăsta care a apărut, netam-nesam, direct la TIFF 2015 cu filmul lui în care personajele au aceleași prenume cu actorii și multe aspecte par improvizate. Până se dumiresc ei, Be My Cat așteaptă să fie distribuit, iar Adrian a început să lucreze la următorul film, de data asta apocaliptic – I Put the World to Sleep. Personajul principal va fi jucat tot de el, iar pentru protagonistă tocmai a încheiat un casting online, public, metodă nu foarte apreciată de unii dintre colegii de breaslă. Cineva care nici nu și-a lansat bine primul film și deja a atras o seamă de resentimente (mai mult sau mai puțin fondate) nu avea cum să fie altfel decât cel puțin interesant, așa că am vorbit cu el despre filme de groază, actrițe, teatru și found footage.
Am văzut că tu ai început cu teatrul, totuși, dar de curând ai cultivat o preferință clară pentru film.
Ceea ce nu-mi place la teatru e că este o artă efemeră. Nu ține, nu poți avea impact global. Văd câțiva oameni într-o sală de teatru chestia asta. Și de-asta filmul este mult mai puternic și vreau să fac film, pentru că ai putere să-ți spui mesajul întregii lumi, ai putere să schimbi întreaga lume. Și nu doar de-acum, din zilele noastre, și peste cinci ani, și peste zece, și peste o sută, și peste o mie, depinde de cât de interesați vor fi oamenii să arhiveze. Da-n orice caz, durează mult mai mult și atinge mult mai mulți oameni decât teatrul… Deși în teatru se poate merge până la lucruri super extreme [în ceea ce privește ștergerea granițelor dintre realitate și ficțiune, n.r.]. Era un tip, parcă din America de Sud, care făcea niște spectacole de teatru din-astea, să spunem, într-un bar. Intrau actorii în personaj, mergeau și interacționau cu oamenii de acolo fără ca oamenii să știe că ăia sunt actori. Și la un moment dat, actorii dezvoltau un conflict între ei, începeau să se întâmple lucruri. Și oamenii ajungeau să asiste la chestia aia, dar la fel cum se adună oamenii în jurul unui accident sau când se întâmplă un scandal. „Oare ce se-ntâmplă?” Și se ajungea la chestii care aveau o structură dramatică, dar făcute atât de bine, încât oamenii să creadă că se întâmplă pe bune. Și abia la final li se spunea că totul a fost fake. Dar pe parcurs, dacă cineva s-ar fi uitat, n-ar fi crezut... [din ce în ce mai încântat] n-ar fi avut niciun indiciu, zero!, că ăla-i teatru. Deci se poate ajunge cu teatrul la niște chestii mai adevărate decât filmul. Văd că te interesează destul de mult ștergerea limitei dintre
Dar atunci nu s-a dat drumul numai la filmele de groază, nu?
realitate și ficțiune, pari destul de preocupat de chestia asta. Ți se
Nu știu, eu doar pe astea le țin minte [râde nervos] din perioada aia. Eu nu conștientizam că ceea ce văd e artă. Mă uitam la filme pur și simplu, așa, că mă uitam. Ca atunci când mergi cu autobuzul și auzi niște muzică, la întâmplare. Nu realizam contactul meu cu cea de-a șaptea artă. Prima dată când am realizat lucrul ăsta a fost la Odiseea Spațială a lui Stanley Kubrick. Aia a fost revelația vieții mele. Cel mai tare lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Atunci pur și simplu mi s-a ridicat părul pe spate...
pare... că asta e esența în artă, să nu mai știi care este show-ul și
Câți ani aveai când l-ai văzut?
Uite, nu mai știu exact. Cred că eram la finalul școlii generale sau începutul liceului. Și atunci a fost momentul în care am început să fiu interesat de tot ce înseamnă artă și de atunci, zi de zi, după liceu mergeam la o fundație (că n-aveam internet acasă, nici calculator) și stăteam cu orele și citeam despre istoria filmului. Ăsta era tot timpul meu liber. Și dup-aia cumpăram TV Mania și urmăream toate capodoperele alea care erau date cu cinci stele... Era unica mea șansă să le văd.
rAM#12_full.indd 33
care-i viața?
Eu nu știu care-i treaba cu alte arte, habar n-am. [La film, n.r.] în subconștient întotdeauna există acea chestie care zice „băi, e un film totuși. Nu empatiza prea mult. Nu te băga prea mult, că totuși e ficțiune.” Dar în momentul în care ai un film realist psihologic, cum e mai ales found footage, care duce la extrem chestia asta, singurul mod prin care spectatorii pot empatiza cu ceea ce văd este să creadă. Să nu aibă niciun element care să le dea de bănuit că ceea ce văd nu este real, că este regie, că este actorie, că este producție, că este fake. Atunci nici măcar subconștientul nu-ți mai zice chestia aia și-ajungi să empatizezi total cu ceea ce vezi. Și empatizând total, ai șansa să treci printr-un proces autentic de transformare, să ieși un alt om din sala de cinema sau din fața laptopului sau a tabletei. Filmul chiar are puterea de a transforma, atunci când rupi granițele astea dintre realitate și ficțiune. În filmele care nu sunt found footage, se cheltuiesc zeci de milioane de dolari ca să facă spectatorul să uite că el vede totul printr-o cameră de
9/22/2015 12:19:54 AM
filmat. Trebuie păcălit cu efecte și cu tehnologie în așa fel încât să creadă că asistă la acțiunea respectivă. Și nu înțeleg de ce fac oamenii lucrul ăsta, de ce nu se fac mai multe filme found footage, pentru că nu mai trebuie să păcălești omul că vede filmul printr-o cameră de filmat [se ambalează, vorbește mai tare], este justificată prezența ei. Ce ne sperie, de fapt, în filmele horror?
Da’ pe mine nu mă interesează, sincer, chestia cu speriatul la un film horror, nu știu de ce oamenii se sperie. Important e modul în care te transformă filmele horror. Eu de-asta cred în filmele horror, și-n general în cele cu o violență realistă. Ele pun în fața spectatorilor o oglindă în care ei își văd reflectate propriile impulsuri foarte întunecate, sau violente, din subconștient. Și văzându-și-le reflectate învață să le controleze în viața reală. De-asta și fanii horror, la fel ca fanii muzicii extreme metal, în viața reală sunt persoane non-violente, foarte OK. În schimb, un manelist sau o persoană care respinge orice formă de artă dark, în viața reală va deveni foarte ușor violent. Pentru că n-a învățat niciodată să-și controleze acele impulsuri violente pe care le are în el. Niciodată n-am văzut filmele horror ca pe o chestie care să mă sperie. Mai degrabă mă fascinează chestia asta, modul în care te ajută, și mă fascinează cele care te lasă cu niște întrebări despre natura umană. Ce te sperie în viața reală?
O chestie care chiar m-ar speria ar fi să rămân fără locuință, să rămân pe străzi. Să se întâmple ceva, banca să-mi ia casa, ceva în genul ăsta. Chiar mă sperie gândul. Pentru că îmi place foarte mult să am locșorul meu de care să nu se atingă nimeni, să știu că eu sunt în siguranță acolo. Cum e camera mea, eu cu laptopul, Facebook-ul meu, unde eu controlez totul; și să nu am chestia asta, să fiu pe stradă... asta ar fi horror.
Te vezi făcând vreodată alt tip de filme sau crezi că o să rămâi la genul horror, mai mult sau mai puțin?
Păi I Put The World To Sleep nu e horror. Aaa...
Da, nu e horror. Este apocaliptic, este found footage, este dark, va fi, bănuiesc, super violent sau șocant sau cum vrei să-i zici, va avea niște tabu-uri şi o chestie despre care nu cred că a avut cineva vreodată curaj să vorbească într-un film – și chiar mă tem de chestia aia, dar în același timp mă ambiționează lucrul ăsta și mă entuziasmează – dar nu va fi horror. Poți să-mi dai un indiciu legat de chestia asta tabu?
Nope. De ce ai pus filmele primite de la actrițe pentru castingul I Put The
World to Sleep pe Facebook?
Da, am făcut castingul ăsta, în care actrițele trebuie să improvizeze un monolog în care să convingă oamenii care ascultă clipul că lumea trebuie să se sfârșească și să-l facă public. Pe lângă faptul că e un mod de promovare a filmului (speram să devină castingul oarecum viral), urmăresc și altceva [râde misterios] cu cerința asta. Printre altele, vreau să filtrez din start persoanele care sunt cu adevărat interesate sută la sută, care sunt capabile să facă sacrificii, care cu adevărat își doresc proiectul, de persoanele care pur și simplu vor să aibă încă un proiect, să mai facă un ban. Singurul mod în care pot să dau deoparte actorii ăștia de cei care pur și simplu vor un rol, în general, este să pun un casting cu astfel de cerințe dificile. În felul ăsta obții și performanțe actoricești de care ele să fie mândre. În momentul în care faci un lucru și știi că urmează să îl pui pe Facebook și să vadă toată lumea, te gândești „oh my god, miza e cam
32
Cadru din filmul Be My Cat: A Film for Anne © Adrian Țofei
film interviu
rAM#12_full.indd 34
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:19:57 AM
Cadru din filmul Be My Cat: A Film for Anne © Adrian Țofei
mare, nu pot să mă fac de căcat. Nu pot să pun o chestie... trebuie să fie chiar bună, că aia o să mă reprezinte pe mine ca actor. Poate intră alți regizori și mă văd, poate intră alți producători și mă văd” și asta e o motivație în plus. Sunt oameni care contestă metoda asta a castingului public pe care ai folosit-o – consideră că „un casting este un lucru intim, care nu ar trebui făcut public” și că „nu e moral ca un casting să depindă de a da like la pagina de Facebook a filmului”, adică a te
când văd că oamenii încep să facă glume din-alea mai nașpa, mai cocălărești, mă – îh! – așa mă afectează și tre’ să mă duc acasă, am nevoie de două zile ca să-mi revin, să mă spăl de toată energia asta nașpa. Și în viața reală, ca să găsești persoanele de care ai nevoie, e nevoie să interacționezi foarte mult. Și mie îmi place să mă las vulnerabil, să mă atingă lucrurile, și oh my god, mă ating prea multe lucruri nașpa, până când să găsesc acel om cu care chiar îmi place să discut. Din cauza asta, în mediul online e mai ușor să-i găsești pe oamenii ăștia. Că acolo îi selectezi – ăsta nu, ăsta nu, ăsta da. [râde]
ajuta pe tine cu marketingul. Ce zici?
Am să șterg [din casting call, n.r.] mențiunea aia cu like-ul. Nu asta am intenționat. Uneori opțiunea de tag nu apare pe Facebook atunci când nu ai dat like paginii, iar cerința era să dea tag paginii. Iar în legătură cu prima critică, eu nu am făcut castinguri intime. Actrițele, când s-au înregistrat, au făcut-o cu conștiința faptului că vor pune totul pe Youtube, ca să vadă toată lumea, că lumii se adresează. E doar o întâmplare sau preferi să interacționezi online, în mod normal? Faci casting prin Youtube, luăm interviul pe Skype, Be My
Cat era un film despre un film al cărui casting s-a făcut online...
Măi, eu am învățat tot ceea ce știu despre film în mediul online. Nu m-a învățat nimeni. Ți-am spus, de cînd eram mic mă duceam acolo [la o fundație, n.r.] și acolo am învățat despre istoria filmului. La UNATC e probabil cea mai coruptă facultate de film din Europa [râde neliniștit]. Acolo n-ai ce să cauți să intri, și din ce-am înțeles de la mulți, nici n-ai ce învăța mare lucru de acolo. OK, trecem peste. Am învățat de pe internet, m-am informat de pe internet. Fiind o persoană mai retrasă, am socializat destul de mult pe internet și mai puțin în viața reală. Pentru că în viața reală e foarte greu să găsesc persoanele a căror companie chiar să-mi facă plăcere. Și
rAM#12_full.indd 35
Nu prea merge să-i blochezi selectiv în viața reală, nu?
Nu poți să-i blochezi, și trebuie să cunoști foarte mulți, și ca să-i cunoști, deja trebuie să interacționezi cu ei. Poți să îți pui un zid de protecție ca să nu-ți mai pese, de exemplu, ce zic oamenii despre tine sau să nu te mai atingă lucrurile rele care se întâmplă în societate. Numai că atunci, când îți pui acel scut, nu mai lași să te atingă nici lucrurile frumoase. E un fel de mlaștină viața asta, cînd renunți la vulnerabilitate. Că stagnezi. Nu te ating nici lucrurile rele, dar nici alea bune. Pur și simplu ești ca un mort viu. Apropo de socializare și vulnerabilități, cum vezi industria filmului în momentul ăsta? Cum ar avea nevoie artiștii să se schimbe situația sau cum ar putea fi ei ajutați, ca să „optimizăm procesul”?
Ține pur și simplu de persoană. Ține tot de vulnerabilitatea aia – de capacitatea de a face pasul ăsta în necunoscut, de a risca totul. Lumea e comodă. Tot timpul dă vina pe sistem. Da, OK, am dat și eu vina pe sistem puțin, că n-am intrat la UNATC. Dar dup-aia imediat mi-a venit: OK, cum fac lucrurile în afara sistemului? Oamenii întâmpină niște obstacole sau alții le spun că sunt obstacole, și asta-i mentalitatea
9/22/2015 12:19:59 AM
mentalitatea la noi în țară. Și nu doar la noi. Preluăm preconcepțiile și neputințele și obstacolele auzite de alții. Dacă toți ceilalți n-au putut să vadă șansa, oportunitatea, nu înseamnă că și eu trebuie să fac la fel ca ei. Fiecare avem un cerc de cunoaștere, creat din modul în care ai fost tu crescut, toate informațiile pe care le-ai avut, tot ce ți-au spus ceilalți oameni, toate obstacolele, experiențele de viață. Și toate informațiile alea îți spun că chestia asta e aberantă, că nu poate fi realizată. Or, întotdeauna soluțiile se află dincolo. Cercul nostru de cunoaștere e atât (face un cerc cu degetele). Știi, aici ești tu, un milimetru, în centru. Ăsta-i cercul tău de cunoaștere, da? Așa. Și în jurul lui, uite cât de mare este camera, cât de mare este orașul, țara... Adică este o infinitate de posibilități în jur. Înțelegi? Cum poți profita de posibilitățile astea?
Singura șansă prin care să realizezi chestia asta este să faci un pas în necunoscut. Când faci un pas acolo, nu mai ai niciun sistem de apărare, absolut nimic. Acolo riști absolut totul. Dar și câștigi totul. Pentru că acolo sunt toate oportunitățile. Riști totul și vei vedea, ca prin minune, cum exact acolo te vei întâlni cu toate acele oportunități. Așa se întâmplă întotdeauna. Dar e foarte important să faci pasul ăla și în sensul a ceea ce simți tu că este menirea ta. Pentru că dacă faci pasul într-un alt sens, aiurea, atunci te lovești. Dar nu te lovești foarte mult, ci atât cât să înveți că nu-i ăla drumul bun. Și să dai înapoi, să faci pasul în altă direcție. De-asta, eu cred că e foarte important să realizezi ceea ce vrei. Și după ce ți-ai descoperit chestia asta, abia atunci... să faci acțiuni. Să acționezi zilnic în sensul a ceea ce ți-ai dorit. Nu în alt sens. Și să riști. Adică acțiunile alea să fie dincolo de ceea ce știi, dincolo de ceea ce înțelegi, dincolo de obstacole.
34
La mine a fost cu teatrul. Asta a fost după multe căutări și după multe zbateri. Am încercat diferite modalități de a face teatru. Ba independent, ba așa, ba așa, și nimic nu mergea. Până când am realizat că adevărata mea pasiune, ceea ce-mi doream cu adevărat, era filmul.
scurtmetraj înainte. Asta este regula de aur la UNATC și pentru mulți oameni din lumea filmului. Și mi se pare o prostie. Pentru că asta descurajează oamenii. Apoi m-am băgat să fac chestia asta, deși nu aveam absolut niciun ban. Zero! Am făcut castingul, am demarat producția, am făcut toate chestiile astea cu speranța că banii vor veni pe parcurs. Și banii au venit, într-adevăr, pe parcurs. Dup-aia am riscat și cu genul ăsta horror, cu found footage, că nu s-a mai făcut la noi niciodată chestia asta. Am riscat cu modul în care am lucrat cu actrițele. Am riscat cu locația de filmări. Mai era puțin și începeau filmările, eu n-aveam locație. Dar pur și simplu am sperat că se va întâmpla. Am riscat cu editarea, m-am apucat să editez eu singur filmul, deși nu editasem niciodată video. Am riscat cu filmatul. Nu folosisem niciodată o cameră video în viața mea. A fost pentru prima dată când mi-am cumpărat o cameră video. Am riscat editând filmul pe un laptop. Toată lumea spunea „cum să editezi film profesional pe un laptop??” Ei, uite-așa, că nu-s nebun să dau 50 de milioane pe un calculator. Dau 20 de milioane pe un laptop și editez filmul pe un laptop. Dar m-am interesat înainte, am aflat că sunt șanse de 90% ca totul să funcționeze OK. Acum nu pot să-mi iau un job, trebuie să mă ocup nonstop numai de film. Trebuie să fiu atent cum îmi ordonez banii. Acum am avut noroc că lucrurile s-au întâmplat pur și simplu. Când riști, totdeauna se rezolvă lucrurile de la sine, și când ești pe drumul cel bun. Acum un an m-a contactat cineva că aveam nu știu ce moștenire, niște pământ de la nu știu ce bunică. Și am făcut vreo 70 de milioane de acolo care m-au ajutat să trăiesc și să funcționez în tot timpul cât am făcut filmul. Pentru că asta mi-a luat tot timpul, de dimineață până seara. Merg tot timpul în necunoscut, niciodată nu știu ce se va întâmpla, dar am încredere că totul se va rezolva și totul se rezolvă. Și asta este mentalitatea prin care poți face. Nuuu. Ce sistem? Nu. Trebuie să ai încredere că găsești soluțiile la absolut orice și să te avânți.
.
Atunci am început să am grijă ca toate acțiunile mele să nu mai fie în sensul teatrului, să fie în sensul a ceea ce-mi doresc. Să și risc, să și fac pașii în necunoscut. Și am pus un punct definitiv la teatru. Și în momentul ăla, toate obstacolele au dispărut, ca prin magie, toate ușile au început să se deschidă. Tu cum ai riscat?
Am riscat să fac un film neavând deloc studii de film. Din cauza asta, nici actrițele, colegele mele, n-au avut curaj să facă un film cu mine. În al doilea rând, am riscat să fac un film fără a avea un Irina „Vasi” Vasilescu are în cap un aparat foto și developează scriind. Crede că artiștii sunt ciudați într-un sens bun și știe că arta lor trebuie aflată, iar poveștile lor merită spuse. Corespondent din Rădăuți al Revistei Arte & Meserii, Robert Bouariu este dovada vie a faptului că pasiunea pentru fotografie nu ține cont de distanță.
film interviu
rAM#12_full.indd 36
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:19:59 AM
FILM Ivana Mladenovic este o regizoare sârboaică cu zvâc. A studiat la UNATC și locuiește, de zece ani, la București. Și-a făcut mâna cu documentare: amintim scurtmetrajele In the village, Milky Way, Afterparty, Bărcuțe de hârtie, și lungmetrajele If 6 was 9 și Turn Off the Lights – a avut premiera mondială la Festivalul de Film Tribeca și a luat Premiul Gopo pentru „Cel mai bun film documentar”. De curând, Ivana a primit la TIFF Premiul de dezvoltare - Transilvania Pitch Stop pentru proiectul Soldații, dar și Premiul Cinelink - Living Picture Service Award, la Festivalul de Film de la Sarajevo. Soldații este primul ei film de ficțiune, o adaptare a cărții Soldații. Poveste din Ferentari, semnată de Adrian Schiop (Polirom, 2013). Ne-am dorit mult să aflăm de la ea ce-i cu Soldații, în ce stadiu se află proiectul, care vor fi spațiile de filmare, cum se pregătește pentru filmări, dar și cum a ajuns în punctul acesta, cum s-a format ca regizor, de ce a venit în România, care sunt diferențele dintre Serbia și România și multe altele. TEXT: Eli BĂDICĂ, George-Mihai IRIMESCU | ILUSTRAȚIE: Ioana ȘOPOV Ne vedem într-o duminică fierbinte de august. Dăm drumul la înregistrare. Schimbă subiectul odată cu direcția în care își aranjează părul. Este jucăușă, și totuși serioasă, de gașcă, dar și directă, spune fără menajamente ce crede. Râde mult. Vorbește cu pasiune despre toate experiențele și planurile ei. Reușește să te captiveze, chiar dacă nu vorbește în limba ei maternă. Pare o persoană care se plictisește repede, însă, după ce afli cu câtă îndârjire își urmează proiectele, părerea se schimbă. Îi este dor să filmeze. Nu mai suportă să scrie.
Să fii la început De ce film? Cum a prins contur, în mintea ta, ideea de a face regie de film?
Nu știu dacă pot să spun exact de ce. Știam că voiam să fac orice legat de film – costume, scenografie, fotografie. Nu știam neapărat că vreau regie de film. Mi-a fost frică de munca la birou. Dar, orice ai face, tot ajungi să muncești foarte mult. Când eram mică, m-au forțat să joc în teatru foarte mult, să mă duc la chestii dintr-alea de recitat poezii. Țin minte că mi-era groază, urlam noaptea ca să mă doară gâtul și să nu mă mai duc. Culmea e că aveam succes la asta. Cred că prin jucat a început totul. Și dansuri. Asta făceam în copilărie, mergeam pe scenă. Taică-miu n-avea nicio treabă cu asta, era veterinar, dar îi plăceau filmele, ne punea multe, știam de Fassbinder sau Tarkovski fără nicio problemă. În anii ’70, cred că nu numai în Serbia, era cool să mergi la cinema și să vezi filme, nu erai om altfel. M-am decis foarte târziu că vreau să mă înscriu și la facultate. Cochetam cu
rAM#12_full.indd 37
mai multe, voiam să fiu și doctor. Eram în liceu de matematică, apoi m-am înscris la Drept, la Belgrad, dar stăteam în cinematecă. Vedeam cinci filme pe zi și noaptea învățam la Drept. Mi-au rămas cinci examene la Drept ca să termin, nu le-am dat niciodată. Cred că voiam să fac ceva creativ, în echipă, nu-mi place singurătatea. Poate de-asta nu-mi place să scriu, vreau să colaborez cu oamenii și să fiu înconjurată de ei. De ce nu ai studiat actoria, atunci?
Eram timidă, de-asta n-am continuat pe scenă, deși și acolo era muncă de echipă. Timiditatea parcă mă face să devin mai agresivă când mă expun. Acum, însă, o să am o astfel de experiență: am primit rolul principal în noul film al lui Radu Jude. O să fie altceva, nu-mi doream să fiu actriță celebră, o fac din alte motive. M-a chemat la casting. Mi-a fost foarte rușine, super multă timiditate, dar m-am dus. Ușor-ușor a început să-mi placă, și cred că mă va ajuta la filmul pe care-l pregătesc. Știam că urmează
9/22/2015 12:19:59 AM
36
film interviu
rAM#12_full.indd 38
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:20:02 AM
casting-ul meu și că nu are ce să se întâmple nașpa, învăț niște lucruri, cum ar fi cum să lucrezi cu o echipă foarte mare. Eu sunt crescută pe documentare mai degrabă decât pe ficțiune, și, deși credeam că nu va fi mare diferență, am realizat că este cu totul altceva. Îmi doresc această experiență, mai ales într-un film al lui Jude. Ne poți spune mai multe despre rolul tău și, implicit, despre film?
Rolul e foarte diferit de mine, mie mi se pare că sunt mult mai conservatoare decât această Solange, femeie mai libertină. Inimi cicatrizate este, de fapt, un film despre relațiile dintre oamenii din România de la sfârșitul anilor ’30, dinainte de război. E vorba despre mulți bolnavi. Citisem cartea acum mult timp și mi se păruse că e ca orice fată care suferă după băieți. O găsesc diferită acum, mi se pare că e fata care învârte băieți pe degete, nu vrea o relație serioasă, fostă bolnavă care șchioapătă și nu se simte bine în lumea sănătoasă, se tot întoarce la acel sanatoriu. Nu pot să spun mai multe, nici eu nu prea știu, filmările încep abia în noiembrie. Lucian Teodor Rus, un băiat cu zece ani mai mic decât mine, va fi partenerul meu de joc. De ce nu ai ales o școală de film occidentală pentru a studia regia?
Intrasem la regie la München, la școala de documentar. Atunci mi se părea mai nașpa decât ficțiunea, acum nu mai e așa. Le cheltuiam părinților mulți bani – eram la Drept în Serbia, intrasem și-n Germania –, ei voiau să merg la Drept. Mă gândeam că, dacă mergeam în Germania, urma să le cheltui și mai mulți. În plus, părinții mei stau la Dunăre, bunica mea vorbește româna, fratele meu studia la Timișoara, așa că România nu-mi era străină. Dar nu credeam că o să rămân. Am zis să vin aici și pentru că era similar din punct de vedere financiar cu Serbia, credeam că nu era un dezastru dacă mă întorceam peste un an. Oricum, auzisem și că românii începeau să fie șmecheri. Un coleg regizor îmi spusese să vin aici, că regizorii români sunt în vogă. Și mama m-a sfătuit să vin aici. Taică-miu nici n-a vrut să audă, a fost un scandal, voia să termin Dreptul. Nu a avut intenții rele, viața de regizor e foarte grea, mai ales pentru o fată, e dificil să ai o familie. Deși au fost momente când am vrut să renunț, mă bucur foarte tare că am venit în România. Nu știu ce se întâmpla dacă mă duceam în altă țară. Cred că ar fi fost mult mai greu în altă parte. Mă bucur că m-am format în România, că am citit autori români, care-s preferații mei, că am învățat lucruri aici.
Să fii expus Care a fost primul lucru care ți-a amintit de casă aici, în București, când ai venit la UNATC?
Oamenii primitori. Am fost norocoasă că am dat de oameni care m-au ajutat. Bine, aveam și doi prieteni sârbi aici. Românii sunt foarte ospitalieri. Mi se pare că românii iubesc sârbii și sunt similari. Românii sunt puțin mai bine crescuți, nu spun totul direct, așa cum o fac sârbii. De multe ori, am fost luată drept dură din cauza asta. Românii vorbesc urât despre ei înșiși, la fel și sârbii. Sunt amândouă țări sărace, privite ciudat din Occident. Până la 21 de ani, eram o fată cuminte, stăteam în casă și citeam. În România am început să ies, să mai fac și altele. Mama îmi zice că m-am românizat, nu știu la ce se referă, poate la modul în care vorbesc, că folosesc „aoleu”, nu știu. Dar, petrecând zece ani din viața mea aici, a
rAM#12_full.indd 39
contat. Atunci când faci un documentar în România, simți că ceea ce surprinzi se leagă cu realitatea de acasă?
Realitatea pe care am surprins-o în România cred că e realitatea tuturor țărilor din lume. Nu cred că nu există băieți în închisori în alte țări. Turn Off The Lights, de exemplu, nu era un film despre România, n-am vrut să surprind realitatea niciunei țări. Era un film despre niște băieți care au luat-o pe un drum greșit, lucru care i se putea întâmpla oricui. Niște oameni vulnerabili, marginali. Temele pe care mi le aleg mi se par mereu foarte universale. Și sunt teme care mă preocupă. Sărăcia, anturajul greșit, familii destrămate, toate acestea și multe altele se regăsesc peste tot în lume. Unul dintre primele tale scurtmetraje, In the village, prezintă o perspectivă foarte interesantă și personală asupra venirii tale la București. Cum a sunat tema ta din școală pe atunci și de ce ai ales această expunere? Care este miza, până la urmă?
Nu a fost un film de școală. O prietenă româncă, al cărei tată are galerie în Viena, voia ceva video despre granițe. Nu știam dacă voiam să fac ceva anume, aveam camera, m-am dus acasă vara, vreo zece zile, și l-am filmat într-o zi. N-aveam ce să fac restul verii, m-am întors la București și l-am montat cu Ana Ilieșiu, cea cu care am montat toate filmele mele. Cred că este cel mai natural film de-al meu, am crescut cu privirea spre Turnu Severin, pe betoanele acelea, cu sunetul de metale de la fabrica de vizavi. Era ceva foarte ușor de făcut. Dar era și ceva foarte personal.
Era, dar nu mă tem de asta. Nu vreau să mă iau așa în serios. Și-n alte documentare mă expun, în unele chiar mai mult. Dacă expun personajele respective, pe mine de ce nu? N-am ce să ascund. Cred că ne trebuie puțin mai mult umor. Sunt convinsă că sunt oameni care spun „mi-e rușine de rușinea ei”, dar nu cred că e cazul. Toate filmele tale au asupra lor amprenta minorităților sau a marginalilor. Până și cel de ficțiune, pe care îl pregătești, Soldații, ecranizare a volumului omonim semnat de Adrian Schiop, intră, cumva, tot în categoria aceasta. De ce ești interesată de marginali?
Nu știu, s-a întâmplat atunci, când m-a chemat Florin Șerban în închisoare, prima dată, să-mi dau seama că băieții aceia trezesc în mine multă emoție și că trebuie să vorbesc despre ei. Nu e vorba atât de mult despre marginali, cât despre ce e moral pentru unii și pentru alții nu, ce e permis în societate. Mi se întâmplă destul de des să le iau apărarea oamenilor despre care fac filme, dar, cumva, încerc să-i apropii de alți oameni, de cei care se consideră deasupra problemei. Pentru a exista mai multă înțelegere, e nevoie de mai multe puncte de vedere. Dacă reușesc să schimb niște idei preconcepute, măcar 1%, ar fi minunat. Iar cu Soldații, e posibil, cumva, de-asta să mă fi atras, sunt două personaje marginale acolo. Și trebuie să se înțeleagă că nu e vina nimănui. În film e vorba despre un scriitor care se mută în Ferentari să facă un doctorat despre manele și se întâlnește cu Alberto, un fost pușcăriaș. Încep o relație. Relația lor se bazează, foarte cinic, pe puterea fiecăruia. Doi oameni, din propriile nesiguranțe, ajung să fie împreună. O ciocnire a două lumi care nu au cum să fie împreună, deși vor încerca, cu toate forțele, să rămână împreună. Dar nu înseamnă că e vina cuiva.
9/22/2015 12:20:03 AM
Să fii interesat de oameni și poveștile lor
putut. Câteodată, absența spune mai mult. Mi-era de ajuns. În plus, nu-mi doresc să fiu paparazzo sau reality show.
Cum afli despre acești oameni, cum decizi dacă poveștile lor se pretează pentru un film și cum alegi din ce unghi să le transpui pe
Nu neapărat referitor la partea intruzivă, când știi că filmul e gata,
ecran apoi?
că ai transmis mesajul?
Accidental. Cunosc tot felul de oameni și, dacă mă intrigă ceva, merg în detaliu. Toate documentarele pe care le-am făcut nu au fost plănuite, nu m-am gândit bine, „azi voi face un film despre X”. E un fel de direct cinema. Dacă vreau să aflu ceva, merg direct și filmez. Depinde și de bani, e adevărat. Dar, între timp, cercetez, aflu, mă interesez. Mi se pare necesar.
Nu cred în mesaje. Deloc. Cred în a-ți pune niște întrebări și a spera ca cei din public să-și pună și ei câteva întrebări. Încerci să le atingi pe acelea. Dacă e o singură întrebare, un singur mesaj, atunci e grav. Trebuie să te rogi să-ți iasă un film bun, care să stârnească ceva în spectator. La filme trebuie să ai și puțin noroc.
Să fii cât mai real E interesant că tu pleci de la oameni înspre filme, și nu invers.
Da, da, sper să fac asta toată viața! Mi se pare cel mai cinstit așa. Nu pot să decid eu „acum o să fac un film despre închisorile României”. Atunci aș face un film observațional, aș lua interviuri și gardienilor, și pușcăriașilor, și așa mai departe. Dar eu nu am făcut asta, Turn Off The Lights e numai din punctul de vedere al băieților, nici nu i-am întrebat pentru ce fapte au fost în închisoare, nu m-am dus la directorul închisorii să aflu lucruri sau la familiile pe care le-au rănit prin faptele lor. N-am verificat dacă e adevărat ce spun, nu le-am verificat dosarele, am vrut să văd ce-mi spun ei, era un film despre ei, nu avea o temă generală. Crezi că temele sociale pe care le abordezi prin filmele tale reușesc să schimbe ceva?
Nu știu cât de mulți oameni au văzut filmele mele. Oricum, sunt abia la început. Mi-aș dori să schimbe lucrurile, să nu mai existe atâtea prejudecăți, iar oamenii să simtă ce-am simțit și eu. Poate, cu puțin mai multă înțelegere, vom fi puțin mai toleranți și vom schimba lucrurile. Dar nu știu concret. Sper. Nu am nicio dovadă sigură. Unii regizori cred că documentarul trebuie să reflecte întocmai realitatea. Alții sunt de părere că trebuie să arăți numai felii de realitate și intervin masiv la montaj. Tu care crezi că este cea mai bună variantă de a realiza un documentar?
38
Nu poți avea o reteță pentru orice subiect. Cred că nu poți vorbi despre mai multe lucruri doar cu o rețetă. Îmi doresc să mă uit foarte bine la oamenii pe care-i filmez, apoi să aleg cum să le spun povestea. Personajul dictează forma. În Turn Off The Lights, am avut chiar mai multe metode. La unele personaje le-am dat camera să se filmeze singure, de exemplu. Un fel de home video. De multe ori, la filmare, mă enervam că venisem cu un bagaj, cu idei preconcepute, în loc să fiu mai atentă la ei și să văd că ce-mi ofereau era mult mai adevărat decât mă gândisem eu. Cum îți dai seama când ai spus suficient?
Cred că e o chestiune de gust. Am tăiat foarte multe lucruri din filmul meu, unele voit, altele nu. Îți spune subiectul. Și depinde cât de mult vrei să arăți din viața oamenilor. Pentru mine, veșnica problemă este „Cine ești tu să intri în viața altora?” E o responsabilitate mare. Dar e o problemă de comun acord, ei decid cât de mult vor să se expună. E vorba de respect, până la urmă. Și vine natural, din discuțiile cu ei. Știu concret când n-am mai vrut să filmez, de pildă. Chiar ultimul cadru din Turn Off The Lights. Noi am mers acolo, voiam să filmăm când se năștea copilul, iar acesta murise. N-am mai vrut, n-am mai film interviu
rAM#12_full.indd 40
Cum te pregătești pentru a regiza, pentru prima dată, un lungmetraj de ficțiune? Ce provocări te așteaptă pe drumul acesta?
Am început să fac research în ceea ce privește spațiile. Nu doar cele care apar în carte, ies mult din casă și caut și altele, cunosc oameni care-și tatuează numele fiicelor pe brațe, vreau să-i găsesc și să mă duc cu ei la tatuaje, să mă dau cu ei în mașini, să nu-mi fie frică să fac orice-mi trece prin cap. Un research ca la documentare, dar fără să filmez, să văd ce funcționează din carte și ce nu. Unde e prea multă realitate nu e bine, realitatea în exces strică. Am fost cu Alberto prin Ferentari, ne-am plimbat prin cluburi și baruri, am făcut poze unde s-a putut, am descoperit spații care cred că ar duce povestea la un cu totul alt nivel decât ce se întâmplă în carte. Caut cum să povestesc filmul ăsta cel mai bine în imagini – unele lucruri care funcționează scrise nu vor avea același impact vizual. Trebuie să spun povestea simplu. Și să fie cât mai reală și plină de emoții. Dacă o să fie un film rece, o să fiu super nemulțumită. Ai scris scenariul cu Schiop?
Da, împreună, anul trecut, prin ianuarie ne-am apucat și a durat câteva luni bune, mai bine de jumătate de an. Era frig, ne-am uitat la filme – încercam să-i explic diferența dintre structura unui scenariu și cea a unei cărți. Avem gusturi și experiențe similare. De altfel, vreau să mai colaborez cu mulți oameni care cred că au ceva de spus în privința asta, cum ar fi Virginia Lupu, Mihai Barabancea, fotografiile lor vor fi inspirația vizuală pentru film. Sau Andrei Dinescu și muzica de la Steaua de mare. Toate experiențele mele și ale filmelor anterioare se vor uni pentru filmul acesta. Mă mai gândesc. E ce mi-am dorit dintotdeauna. La filmare o să fie o provocare. Cum ai ajuns la cartea lui Schiop, ce anume a făcut declicul în urma căruia te-ai hotărât să o ecranizezi?
Eram în Berlin, am fost vreo cinci luni cu o bursă, scriam la un scenariu, o poveste despre un manelist, inspirată din fapte reale. Și m-a contactat un băiat, Ștefan Iancu, mi-a zis că fac un lucru similar cu Schiop și că trebuie să citesc Soldații. N-am putut s-o las din mână. Era de parcă mă uitam la cel mai tare film. Se vedea că omul trăise lucrurile alea, că era inspirat din ceea ce trăise. O să mă folosesc de baza cărții, n-o să fie o ecranizare fidelă. În ce măsură filmul tratează tematica homosexualității? Nu te temi de reacții?
Când am citit prima dată cartea, nu m-am gândit la homosexualitate, ci pur și simplu la o poveste de dragoste. Doi oameni care n-au revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:20:03 AM
nicio șansă, până la urmă. Cred că fiecare a trecut, la un moment dat, prin asta. Mi se pare jignitor și cum mai vreți voi să vorbesc despre homosexualitate. Pentru mine, lucrul ăsta e atât de firesc, încât m-aș simți nenatural dacă aș face-o. Sper să reuseșc să fac un film despre o relație, nu despre homosexualitate. Despre iubire, abandon, sentimente, nesiguranțe, bani, putere etc. Românii cred că au o doză de toleranță care nu există în alte părți. Cel puțin oamenii cu care am vorbit au fost foarte deschiși. În Serbia e mult mai dificil. Nici nu se vorbește despre asta. Deși filmul se va face într-un an, ce pot să spun acum despre el este că se va axa, mai degrabă, pe problemele sociale și degradarea valorilor decât pe altceva. Momentan, mă pregătesc să fac filmul cum pot eu mai bine și vedem apoi unde duc discuțiile acestea cu homosexualitatea. Ce reacție a avut Adrian Schiop când i-ai spus că vrei să faci un film după volumul lui?
Schiop știa dinainte ce fac. Și a fost bine când i-am spus că vreau să fac un film de ficțiune. Ne înțelegem bine. Chiar dacă iese cel mai prost film din lume, pentru carte tot e bine, o să spun tuturor „dar cartea, dom’le, s-o citiți, e rupere”.
Să fii aici Unde vei filma?
O să filmăm în Ferentari, dar și în alte spații – vreau să fie un film cu foarte multe cadre de exterior, să prind Bucureștiul vara, soare, fântâni, oameni, spații multe. Când am venit prima dată în București, mi se părea amazing, serios, absolut incredibil, m-am îndrăgostit de clădirile orașului, de zone și spații, de diversitate, de fostul Mic Paris, asta îmi place mult în România. Cum e să-ți susții proiectul constant și să-l tot prezinți?
Trebuie să fii foarte sigur cum va fi filmul. Chiar dacă ești abia la început, trebuie să știi cum va arăta, cum va fi când va fi gata. Mai ales când ești la primul film de ficțiune, oamenii sunt foarte sceptici. Uneori e foarte obositor, dar și plăcut. Sunt zile când numai la asta te gândești. E complicat să keep the flame, am început anul trecut, în ianuarie, și încă sunt la început, se tot schimbă lucrurile, e dificil, deja știu că vreau să fac încă un film. De fapt, asta e o piatră de încercare: un film trebuie să te intereseze ani întregi, până-l finalizezi. Tu mai trăiești pe lângă, te mai schimbi, vrei să mai faci și altceva. Dar trebuie să ai răbdare cu ce ai început.
exact ce-i trece prin cap. Să respecți, să te gândești la ce ai greșit. Poate, cândva, iei în considerare și părerea altora – deși eu, personal, nu sunt în stare să fac asta oricât de mult aș încerca. Tot ca mine o să fac. Sunt oameni care fac și filme pentru public. Mie mi-ar plăcea să fac filme pentru public, dar eu nu pot să mă gândesc dacă o să le placă oamenilor filmul. Nu știu cum se face asta. Și încerc să nu mă doară. Să nu mă intereseze ce zic alții. Și în viața privată, și în film. Dar criticii de film te influențează cumva?
Mă mai simțeam eu când mai ziceau ceva de rău... Ce să-i faci, te superi o zi-două. Când eram foarte la început, prima dată când am arătat un film unui public nu a fost ușor. Erau critici dure, de genul „Filmul ăsta nu trebuie văzut de nimeni”, „Filmul ăsta propagă psihopați” sau „Filmul e prea bun”. Erau lucruri foarte diferite, unul anula pe altul, se amestecau. Totuși, trebuie să rămâi sincer cu tine, până la urmă, și sincer cu oamenii pe care i-ai filmat. Vorbesc de documentar acum, nu știu cum o să fie cu ficțiunea, o să am, probabil, o cu totul altă experiență. La documentar trebuie să fii și adevărat față de oamenii pe care i-ai filmat. Să te gândești că oamenii care văd filmul poate nu sunt din aceeași realitate. Când am arătat familiile lor în film, pentru mine asta era important. Papan a murit, iar nevastă-sa a venit la film și mi-a spus „Îți mulțumesc pentru că fiică-mea o să aibă toată viața o imagine cu taică-su care-o pupă”. Și pentru mine chestia asta era de-ajuns. Putea să zică oricine ce voia, nu mă interesa cum era – bun sau prost, greșit ca montaj sau ca sunet. Ce se mai întâmplă cu filmele tale de acum câțiva ani? Unde mai pot fi văzute?
Păi sunt pe torrente. Eu cred foarte mult în internet și mă bucur că în România internetul e mult mai bun decât în Germania. Țin minte că, atunci când m-am dus cinci luni în Germania, am fost oribil de dezamăgită că nu-mi pot descărca filme. Pentru mine, chestia asta a fost o lovitură, plângeam după internetul românesc, mi se părea cel mai frumos lucru din lume. Cum ai caracteriza filmul sârbesc?
Nici nu știu cum să caracterizez filmul sârbesc. Nu îl înțeleg, nu mă pot conecta. Mi se pare că e vorba de un umor ca în filmele alea cu care nu rezonez. Și mi se pare că umorul mai absurd, care e în filmul românesc, e mult mai aproape de mine și îl înțeleg mult mai bine, mult mai repede. În Serbia mi se pare că oamenii încearcă să facă film mai de Hollywood, dar cu bani puțini, nu e ok.
Ce feedback iei în considerare?
Simți. La TIFF am avut tutori mișto. Îți dau o părere generală despre scenariu. Dar, până la urmă, contează părerea ta și a oamenilor cu care lucrezi. În principiu, mergi pe instinct. Primești un feedback și te gândești la el, îl rumegi, doar nu te duci mâine să faci filmul. În timp, îți dai seama ce merge și ce nu. Cât de importante sunt reacțiile publicului pentru tine?
Încerc să mă obișnuiesc cu ele, să le accept și să nu-mi pese de părerile tuturor, să-mi dau seama că toți sunt diferiți și fiecare poate spune
Românii au găsit mai ușor rețeta succesului?
Nu cred că oamenii se gândesc ce e de succes. Poate ăia din Serbia de astăzi, care încearcă să facă niște filme ca în România sau ca în Iran – pentru că, totuși, iranienii erau primii –, dar nu prea le iese, pentru că felul lor de a filma e diferit. Mi se pare că filmele în Serbia sunt filmate mai degrabă ca niște reclame decât ca niște filme. Sau poate sunt eu prea educată de filmul de aici și nu pot să mă conectez deloc. N-aș vrea să fiu acolo.
.
Eli Bădică este jurnalist și face PR cultural (Cuvinte cheie: Bookaholic.ro, Suplimentul de cultură, rAM, Paspartu, Emineschool, CDPL). Susține și promovează literatura română contemporană oricând, oricât, oriunde. Ioana Șopov este ilustratoare și designer, băutoare de Earl Grey și admiratoare de Darth Vader.
rAM#12_full.indd 41
9/22/2015 12:20:03 AM
NICOLETA RĂ‚SUL
40
cover story
rAM#12_full.indd 42
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:20:08 AM
CA SEMN DE PUNCTUAȚIE
COVER
LEFTER
Dacă aș folosi râsul Nicoletei ca semn de punctuație, n-aș mai avea nevoie de niciun adjectiv în tot textul. Și aș putea să reduc la jumătate lungimea articolului. Râsul Nicoletei e autoironie. Jumătate din timp. Râsul Nicoletei e (auto)alint. Adesea. Râsul Nicoletei e gălăgios ca al unui copil care desenează cu creta pe asfalt ultima căsuță din jocul de șotron. Râsul Nicoletei e întrebare, curiozitate, cerere de confirmare din partea interlocutorului. Râsul Nicoletei e când sfidare, când timiditate asumată. Când halucinație, când virus. Se ia: dacă se decide ea, n-ai cum să nu râzi cu femeia asta. TEXT: Alexandra NISTOROIU | FOTO: Vlad BÎRDU
FASCINAȚIE, predicat. „Să înțeleg care e treaba cu ea.” De prima dată când am văzut-o jucând – la Ploiești, în piesa lui Afrim, And Bjork, of course – mi-au rămas în minte două lucruri: râsul Nicoletei (atunci seducție, așa cerea rolul) și vocea ei (perfect de moale, perfect de groasă). Cu vocea asta calibrată exact cum trebuie, mi-a povestit la sfârșitul verii și începutul toamnei despre drumul ei și legăturile cu oameni care l-au marcat, despre cum e să nu-ți mai faci planuri, despre ce i-a dat și ce i-a luat teatrul. În martie, la opt ani după ce o văzusem jucând prima dată în Ploiești, am mers la premiera Aleargă, prima ei producție cu adevărat independentă, proiect pentru care a „alergat” să rezolve de la concept la logistică și promovare. Un spectacol despre feminitate și singurătate. Un one woman show pe care l-a creat alături de coregrafa Silvia Călin, după romanul de proză-poezie omonim scris de Ana Maria Sandu. Cartea i-a recomandat-o o prietenă, care i-a spus că i s-ar potrivi. La prima lectură, volumul nu i-a spus mare lucru: „am citit-o și foarte repede, n-am înțeles mare lucru, era o carte despre una care aleargă...”. A lăsat-o o perioadă deoparte, convinsă că nu e despre ea. După o vreme, a făcut o pneumonie severă, nu mai putea vorbi cum trebuie, ceea ce în meseria ei poate fi tragic. „Fiind și micuță, volumul meu nu e mare, mă rog, am plămâni, pot țipa... dar trebuie să am grijă”. Fumătoare înrăită de ani buni, s-a speriat. A terminat tratamentul și s-a lăsat de țigări. Apoi, ca și personajul din Aleargă, a început să își pună întrebări cu privire la corpul ei. „Când nu mai fumezi, ai timp să te gândești la mai multe. Când fumezi, totul e legat de următoarea pauză de țigară.”
rAM#12_full.indd 43
A început să lucreze cu Silvia Călin, pentru că voia să exploreze mai mult zona expresiei prin mișcare. Pe Silvia o cunoscuse în urmă cu doi ani, făcea coregrafia la un spectacol al Andreei Vălean, ce urma să fie montat la Green Hours. Trebuia să construiască împreună un moment de dans. I-a plăcut că nu i-a spus „uite, faci mișcările alea, așa, cum spun eu”, ci „hai să pornim de la tine, hai să vedem cum te miști tu”. Spectacolul de la Green nu s-a mai finalizat, lucraseră doar două zile împreună, dar Nicoleta i-a reținut relaxarea și flexibilitatea Silviei. S-au reîntâlnit apoi întâmplător și, fără să aibă încă un concept în minte, Nicoleta i-a spus că ar vrea să lucreze „ceva împreună”. În paralel, începuse să citească Dilema Veche. Îi plăceau articolele semnate de Ana Maria Sandu. „Stai, măi, eu parcă am citit o carte a fetei ăsteia.” Tot lecturându-i textele, a dezvoltat o fascinație pentru persoana din spatele lor. „De la ea am pornit și spectacolul. Am agățat-o pe Facebook: «bună, bună, ce faci? Eu am citit cartea ta, aș vrea să fac ceva cu ea, putem să ne-ntâlnim?»” Deși reticentă la început, Ana a acceptat să discute cu Nicoleta posibilitatea adaptării. Au început să se vadă ca să discute proiectul. „Mi-a fost dragă de când am văzut-o. Mi-era mult mai dragă întâlnirea cu ea decât neapărat să mă apuc eu să fac spectacol. Era și spectacolul, dar mai mult voiam să o descopăr și să înțeleg care e treaba cu ea.” I se mai întâmplase ceva asemănător, în anul II de facultate, cu profesoara de mișcare scenică: o fostă balerină, Dana Coșeru. A intrigat-o din momentul în care a intrat în clasă, i se părea că nu seamănă cu ceilalți oameni pe care îi întâlnise. „Aș fi vrut să ajung nu la ea acasă, dar cumva să fiu în preajma ei. Să văd ce face, cum își ocupă timpul, cum gândește, ce cărți citește, ce mănâncă, știi?” Citise De ce
9/22/2015 12:20:09 AM
fierbe copilul în mămăligă. S-a dus la profesoară cu cartea în mână și a întrebat-o dacă ar vrea să o citească, pentru că vrea să facă un spectacol. „Cu exact aceeași vrăjeală am pornit”, râde șmecherește. Hotărâtă să facă un spectacol după romanul Anei, le-a convins și pe ea, și pe Silvia că poate fi dramatizat, cu toate că orice alt cititor, în locul ei, incluzând-o chiar pe autoare, ar fi spus că Aleargă nu poate deveni spectacol, pentru că are mai multă poezie decât structură dramatică. Abia la a doua lectură, Nicoleta s-a regăsit în carte, în experiențele naratoarei, în povestea de iubire pe care o ghicea în spatele relației ei cu corpul. Când a citit cartea a doua oară „deja mă chitisem să fac spectacolul”. Ana Maria a venit doar de două ori la repetiții, dar Nicoleta îi povestea mereu ce lucrează cu coregrafa. A invitat-o la premieră și abia atunci a început să simtă presiune, gândindu-se la ce va zice autoarea unui text atât de intim cum e Aleargă, confruntată cu el. „Mă tot gândeam: oare ce-o zice ea? Oare ce-o crede?” Chiar la primul spectacol a avut senzația că Anei nu i-a plăcut ceva. Și Ana, și Silvia i-au spus apoi că au fost deranjate că interacționase prea mult cu publicul. „Eu mă simt bine pe scenă câteodată. Și cumva sunt foarte lucidă. Adică, te văd că ai întârziat puțin și ești stingher și îți zic să te așezi, să nu stai o oră în picioare. Știi?” Crede că într-un spectacol ca Aleargă funcționează. „Ele s-au speriat un pic, au zis că să nu bruschez publicul. Eu n-am simțit că voi ați fost agasați.” Au mai negociat apoi toate trei gradul de interacțiune cu publicul: Nicoleta s-a mai domolit ca prezență, iar fetele i-au înțeles, la rândul lor, punctul de vedere.
ALEARGĂ, adjectiv. „Femeia singură se caracterizează prin.”
42
Tot după premieră, Ana i-a mai spus doar: „nu mai e textul meu. Nu mai e povestea mea, mă uit dinafară, n-am nicio legătură cu asta, poți să faci ce vrei, deja nu sunt eu.” Nicoleta râde mult și zgomotos amintindu-și. Râsul Nicoletei, cu care poate gâdila (dar și speria) o întreagă sală de teatru. A gustat ironia situației. Dar n-a crezut-o până la capăt pe autoare: „Cred că oamenilor nu le place să fie dezgoliți. Oamenilor le place să fie puternici. Ți-e frică să fii fragil. Că te înhață cineva.” Îi plac oamenii care își asumă vulnerabilitățile. „Nu avem nevoie doar de oameni puternici. E fain să fie omul blând și sensibil și frumos și speriat, știi?” Înainte de Aleargă, a mai avut o tentativă de a face teatru independent pe cont propriu. Proiectul se numea Dezintoxicare, l-a jucat de câteva ori pe scena din subsolul Godot. Combina Jurnalul unei dezintoxicări de Jean Cocteau și o bucată din Jurnal de doliu al lui Roland Barthes. Îi plăceau mult textele pe care și le alesese, mai ales Jurnal de doliu, despre cum îndepărtezi prezența unui om cu care ai avut de-a face ani de zile, în momentul în care el moare sau dispare. „Cum îl scoți pe ăla din tine? O altă dezintoxicare. Ca să poți să trăiești, știi?” Însă a avut public „cât i-am epuizat pe
cover story
rAM#12_full.indd 44
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:20:12 AM
rAM#12_full.indd 45
9/22/2015 12:20:14 AM
2
cover story
rAM#12_full.indd 46
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:20:19 AM
prietenii mei”. N-avea buget și nici nu știa la momentul respectiv cum să facă să promoveze spectacolul, așa că a abandonat proiectul. Abia cu Aleargă a învățat cu adevărat să gestioneze și aspectele astea care țin de bucătăria unui spectacol. Dar se gândește că poate va relua cândva Dezintoxicare. În piesa Aleargă, unul dintre monologuri este o caracterizare de manual a „femeii singure”. Nicoleta crede că „permanent ești singur, dar, de fapt, nu ești niciodată singur. Tot timpul e cineva. Tot timpul te poți agăța de absolut orice.” Cu câțiva ani în urmă se temea îngrozitor de singurătate, frica ei lua dimensiuni de panică. Apoi a început să se obișnuiască, a început să îi placă ideea de timpi pe care nu îi împarte cu nimeni. De cele mai multe ori, „dacă ar dispărea toți oamenii de pe planetă în afară de mine, nu cred că aș avea o problemă” – sparge iar aerul cu un râs sănătos și necruțător. Până la urmă, crede, contează cum îți umpli timpul. „Te trezești de dimineață și pentru că ai foarte multe treburi, nu te mai simți singur, nu?” I se face din nou frică de singurătate doar când se gândește departe în viitor, dar nu face des asta. Până nu demult, își făcea nu neapărat planuri, dar proiecții: „aș vrea ca peste ceva timp să ajung acolo”. Dar acum, de când a trecut de 30 de ani, nu mai proiectează prea departe în viitor. Pe hârtie știe ce urmează: când are repetiții, pentru ce spectacol. Pentru lunile următoare, sunt clare lucrurile în privința asta. Dar mai mult de-atât nu știe și nu caută să știe. „Le las să vină. Sau nu știu. Le las să vină? Mi-e așa de bine acum încât mă doare la bască ce-o să fie mai încolo. Cred că e o formă de nesimțire, nu?” își strică argumentația autoironic, cum face mai mereu când i se pare că „filosofează”. Mai ales la prima noastră discuție, în Eden, Nicoleta aleargă folosind frazele ca piste. Uneori nu le termină, mănâncă din cuvinte și mă lasă să completez liniile punctate. Sare repede la altă idee. „Am o problemă cu interviurile”, îmi spune. Când ne vedem din nou, câteva zile mai târziu, ritmul e mai potolit, își ia mai mult timp, parcă: desenează frazele folosindu-și degetele mici și subțiri ca să puncteze în aer și mai bine înțelesul lor. Dar încă are momente când sare direct la următoarea frază fără să pună punct. Reformulează, de parcă s-ar edita singură din mers. De fiecare dată însă, o însoțește la interviurile cu mine o temere: să nu reia poveștile pe care le-a mai spus în alte interviuri. Și îmi tot spune: „Mă repet tot timpul, mai citesc și mă văd că iar am zis de ăla, iar am zis de asta. Nu-mi place, știi? Aș vrea tot timpul să apar altfel.”
JOACĂ, infinitiv. „Na, rămân aici” Nicoleta și-a început legătura de dragoste cu actoria din copilărie. Nu mai știe exact cum. Cât a fost pasiune descoperită întâmplător, cât a fost joacă și cât a fost impuls dat de alții. „Cred că mi-am permis foarte multă vreme să mă joc și din joaca asta am descoperit că unii te și plătesc să te joci. (râde) Și eu am zis: na, rămân aici.”
rAM#12_full.indd 47
9/22/2015 12:20:20 AM
Din clasa a IV-a, la Galați, părinții ei au dat-o la școala populară de arte. Un aspect care acum i se pare banal. În cronologia traseului ei notează acum nu atât repere temporale, cât personajele care i-au hașurat drumul: „Sunt mai importante decât atunci când mi-am propus eu să fac sau... Nu contează că m-am trezit eu într-o zi și mi-a plăcut mie nu știu ce, ci contează că cineva a venit la un moment dat și i-a zis maică-mii: «dă-o pe ea la actorie». Mai departe, am întâlnit pe nu știu cine care mi-a dat o carte în mână și de-acolo, de la cartea aia...” Unul dintre acești oameni a fost „doamna Sârbu”, farmacistă, soție de dirijor și prietenă de familie. „Era într-un mare fel, arăta într-un mare fel. Mie mi-a fost dragă ea și, când ea i-a spus maică-mii că ar trebui să mă dea la teatru, eu am avut încredere în ce a spus ea.” Crede că toată viața i-a fost marcată de oamenii care au fascinat-o dintr-un motiv sau altul, de cei în preajma cărora a vrut să ajungă sau de la care a vrut să ia ceva „și să cred că ce îmi dau ei e bun”. Decizia a luat-o cu adevărat odată cu admiterea la facultate. Tot atunci au luat-o în serios și părinții cu teatrul. A dat la Iași la Litere - antropologie culturală și la Teatru și a intrat la amândouă. La Teatru, cu mai multe emoții. Foarte slabă, cuminte, speriată, îmbrăcată într-o fustă până la genunchi și o bluziță elegantă. Părea mai copilă decât era, n-a impresionat. Profesorului de actorie, Sergiu Tudose, i s-a părut: „mică, mică, nici n-o vezi. Cum să o luăm?” Salvarea a venit de la asistent, care i-ar fi zis profesorului: „uitați-vă în zona asta la ochi, la ea: e o chestie concentrată”. „Cică oamenii au o energie puternică dar se canalizează foarte tare undeva. Ei au sesizat că eu o am aici”, desenează cu degetele un romb alungit care îi încadrează ochii între sprâncene și două treimi de nas. Dacă n-ar fi intrat la Teatru, voia doar să rămână înconjurată de cărți. Într-o viață paralelă se vede scriitoare, cu două-trei pisici –„păi, scriitoarele n-au pisici?” Să locuiască undeva la munte, „să mângâi pisicile și să scriu”.
46
Crede că mama ei ar vrea să își vadă fata căsătorită și cu copii. „Îi place că o ard eu artistic și că mă văd cu oameni importanți, care apar la televizor” – izbucnește în râsul-ironie, cu care colorează uneori frazele – „dar pentru ea, aia ar fi fost fericirea, cred.” Tatăl ei a murit în urmă cu șapte ani, dar Nicoletei îi place să creadă că ar fi fost mândru de faptul că acum e pe picioarele ei. Le-a crescut și pe ea și pe sora ei să caute și să aprecieze independența, mai întâi financiară. Îi spunea mereu: „cel mai important prieten îți este portofelul, tu trebuie să nu fii datoare nimănui”. L-a iubit mult. După moartea lui, de fiecare dată când mergea la Galați mirosea cureaua de piele a ceasului pe care îl purtase la mână: „mă duceam să văd dacă... acum nu se mai simte, a trecut multă vreme.” Ai ei au susținut-o întotdeauna, chiar când calea aleasă n-a fost cea mai pragmatică. Cel mai mult s-au îngrijorat când, în ultimul an de facultate, s-a decis să facă naveta între Iași și Constanța, după ce s-a angajat, mai mult accidental, ca balerină în trupa pe care o formase la teatrul constănțean Beatrice Rancea. Nu plănuise nici măcar să dea probă. Era la mare, în vacanță. Trenul cu care trebuia să se întoarcă la Iași avea întârziere mare, erau inundații și „ajungea apa până la geamul trenului”. Avea niște timp de pierdut, s-a întors de la gară și, împinsă de un coleg, „hai, mă, dacă tot te-ai nimerit”, a dat concursul. Băuse o
cover story
rAM#12_full.indd 48
bere înainte, era distrată, „mă durea la bască”. La sfârșit, cei care făceau selecția au întrebat-o unde a terminat actoria. Le-a spus că nu absolvise încă. „Păi, de ce te-ai înscris dacă n-ai terminat?” „A, bine, intrasem și eu așa...” Au plăcut-o mult, așa că au găsit soluția-artificiu de a o angaja ca balerină. Ca actriță n-aveau cum să o plătească până nu termina facultatea, dar urmau să-i modifice contractul la absolvire. Nu era obligată să joace nimic în anul de școală, dar a intrat în spectacole și a optat pentru navetă: de două ori pe săptămână. Un drum care dura o noapte întreagă, într-un tren fără vagoane de dormit. Ațipea pe banchete, își făcuse un sistem: cu rucsacul pe picioare și capul pe rucsac, schimbând des poziția ca să nu amorțească. Dimineața, când ajungea la Constanța, intra direct în repetiții. Se oprește din depănat amintirea asta, ar vrea să povestească altceva, își dă seama că experiența asta a mai împărtășit-o și altora: „aș vrea ca în portretul ăsta s-apară ceva ce n-am mai povestit. Mă tot repet, parc-aș fi o bătrânică. Aș vrea să aud despre mine ce mi s-a întâmplat după ce-am ajuns în București. Uneori, parcă totul a fost interesant până am ajuns în București”. Crede că s-a terminat spectaculosul. Când călătorea mult cu trenul, avea parte de tot felul de aventuri. Banale, dar în același timp demne de povestit. Într-una din nopțile de navetă căuta o banchetă pe care să se-ntindă. I se lipeau ochii de somn, o durea îngrozitor spatele. Singura canapea liberă se afla într-un compartiment cu un bătrân care se descălțase lăsând în tot spațiul miros de șosete. Somnul a învins pretențiile nasului ei delicat. Și-a tras puloverul lung peste jumătate de față și s-a întins să doarmă. Câteva ore mai târziu, la Cernavodă s-au urcat niște „doamne gătite” care mergeau la muncă la Constanța. Le-a auzit venind pe hol, ca prin vis. „Hai, hai aici, să intrăm aici că e doar o fetiță.” Au deschis ușa compartimentului: „uuuui, dar ce pute fetița!” Nicoleta și-a dat seama că bătrânul plecase, dar îi lăsase suvenir mirosul de ciorapi murdari. Acum râde cu poftă amintindu-și. La astfel de întâmplări se referă când spune că îi scapă spectaculosul. Poate că ele n-au dispărut cu totul, dar nu le mai observă așa de bine. A făcut naveta un an întreg, dar nu resimțea prea tare oboseala. „Nopți nedormite, cearcăne pe-aici (își desenează cercuri sub ochi cu degetele), dar nu conta. Puteam să și beau, fumam pe vremea aia...” Nici nu se alimenta tocmai ortodox. Noroc cu pachetul care venea de-acasă: se asigura că mănâncă măcar o masă zdravănă pe zi. „Dar nu era ca acum: să iau și fructe, și legume, fițele astea de doi lei (râde alintat). Trecea și o săptămână fără să mănânc măcar un fruct. Ne hrăneam cu bere, cu artă, cu d-astea.” După facultate s-a mutat în Constanța, unde a mai rămas doar un an. A plecat Beatrice Rancea și gașca s-a spart. S-a mutat apoi la Brăila, dar n-a stat mult nici acolo. După un an, în care a mai avut colaborări în Ploiești (cu Radu Afrim) și București (cu Andrei Șerban și Sorin Militaru), Dorina Lazăr a luat-o cu transfer la Odeon. Coincidență sau nu, prima dată când vizitase Bucureștiul, la 19 ani, mersese cu o prietenă la același teatru ca să vadă Chip de foc, cu Marius Manole, de care era îndrăgostită. Și, privind scena de la balcon, se rugase să joace acolo cândva. Mai mult decât programul instituției îi plăcuse teatrul în sine, eleganța clădirii.
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:20:23 AM
rAM#12_full.indd 49
9/22/2015 12:20:26 AM
ACTRIȚĂ, definiție. „Ia-o pe Lefter că-ți salvează spectacolul” După ce s-a mutat în București, a urmat o perioadă aglomerată, juca orice rol prindea, fără teama că va obosi. Simțea că trebuie. Avea nevoie să „își facă mâna”, dar „și un nume”. Dă vina și pe influența Bucureștiului. Își amintește că, deși a fost mereu serioasă – o elevă care își făcea temele „ca să nu aibă probleme”, o studentă „care își făcea treaba bine” – nici în Constanța, nici în Brăila nu simțea că nu poate trăi fără teatru, sau că nu există nimic mai important pentru ea decât meseria ei. Din contră. „Încercam să fiu OK, ca să nu am probleme. Că dup-aia vin problemele și-mi strică mie vizitele cu iubirea.” La Iași a împărțit apartamentul cu o colegă de facultate, care dăduse de trei ori la actorie și era foarte hotărâtă să reușească. „Îmi spunea că ea numai cu teatrul poate să trăiască. Și încet-încet, m-a viciat și pe mine. Am terminat-o cu dragostea, m-am dus spre teatru.” Dar la extremă a ajuns abia după ce s-a mutat la București. „Mamă, la București toată lumea era hotărâtă să spargă, să reușească, să dea din coate. Să rupi, că altfel nu contezi.” O vreme s-a lăsat acaparată de aceeași atitudine. Era la primele roluri în București și nu o știa nimeni. În unele zile avea câte cinci repetiții, care se terminau undeva pe la 1, 2 noaptea. „Ca să îmi fac cumva un loc. Acuma mi-am făcut un loc și stau și bat câmpii la masă cu tine”, râde de vibrează gheața în paharul cu limonadă de mentă. Încă joacă mult, și la teatrul de stat, și în independent, mai nou și în producții proprii, dar crede că nu mai are nevoie să demonstreze și că poate fi mai selectivă cu proiectele în care se implică. „Sunt un artist OK, pot să fac frumos, nu sunt ridicolă pe scenă”. O amuză că a auzit despre ea cum c-ar fi recomandată regizorilor cu fraze de genul: „Băi, ia-o pe Lefter că îți salvează spectacolul.”
48
- Cum salvezi spectacolul? - Nu știu, sunt simpatică eu așa, fac și giumbușlucuri. Și brusc toată lumea se uită la mine și sunt un soi de maimuțică. - Nu cred că te vezi așa. - A, nu, eu îmi iau foarte în serios munca. Atunci când urc pe scenă, nici nu mă gândesc că eu-s maimuțică. Dar îmi imaginez cum se vede din afară.
BANII, prepoziție. „Hm, nici măcar nu-mi place” Pentru teatru, că a fost vocație sau joacă luată în serios, a făcut mult timp tot ce-a fost nevoie. În facultate și anii ce-au urmat, nu putea trăi din asta (nici acum nu e prea ușor), așa că și-a luat în paralel „tot felul de jobulețe”. N-a deranjat-o, e foarte curioasă și orice experiență nouă o atrage. A fost babysitter pentru copilul unei prietene, a făcut curățenie la o familie de italieni în fiecare dimineață o vară întreagă ca să-și plătească un an chiria în Iași, și, pentru foarte scurt timp, a lucrat la call-center-ul unei bănci. Aici n-a stat mai mult de luna de probă. Lucra ca agent de vânzări, avea un nume fictiv, un discurs prefabricat pe care trebuia să-l adapteze ca să convingă oamenii prin telefon să intre într-un program de credit, pe care îl considera „o tâmpenie”. Încerca să facă exact opusul, să le dea de înțeles, subtil sau mai puțin
cover story
rAM#12_full.indd 50
subtil, că nu e o idee bună. „Bine, domnișoară, revenim noi cu un telefon.” (imită o voce morocănoasă de bărbat) „Mulțumesc, la revedere, nu vor nici ăștia.” Șeful ei lucra în același birou, i-a atras de câteva ori atenția, după care a lăsat-o să-și termine luna de probă și au încheiat colaborarea. Și Nicoleta știa deja că job-ul respectiv nu era pentru ea. Fiecare experiență de muncă în activități complet paralele cu arta o îndepărta de teatru. Dar o și apropia în același timp, pentru că i se făcea dor. „Ca orice chestie care ți-e dragă, de la distanță ți-e și mai dragă. Când stai foarte aproape, nu realizezi”. Simte același lucru după vacanțe. Își ia în fiecare an luna august liberă și la început de septembrie are mereu energie de mutat munții în spectacolele din toamnă. Fără pauza luată în august însă, e convinsă că ar claca. „Te mai cureți un pic, îți face bine și ție, și oamenilor din jur, că nu te mai văd atât, nu mai ești atâta de prezentă.” Acum nu își mai încarcă programul la fel de tare cum o făcea înainte. Dar a avut și perioade în care juca zilnic și avea și câte două-trei spectacole pe zi. În prezent evită cât de mult poate astfel de suprapuneri, „că nu mai simt nimic, merg pe pilot automat. Într-adevăr, poate intri așa într-o adrenalină de la un spectacol la altul: la primul te încălzești și la al doilea faci de plăcere. Dar n-are sens. E ca și cum aș înghiți, ca un pelican, două feluri de mâncare: foarte repede și mult în același timp. Nu mai are nicio legătură cu actul artistic, devine o chestie tehnică”. Când joci o piesă imediat după alta, nu mai ai timp pentru niciun ritual de pregătire, pentru niciun moment de adunat energie. Și nici financiar nu crede că merită neapărat. „La sfârșit te trezești cu două-trei milioane în buzunar, pe care oricum îi cheltui imediat. Așa, când câștigi un milion cinstit și tihnit, parcă altfel te bucuri de banii ăia, te țin și trei-patru zile, parcă nu se mai termină.” De fiecare dată a cheltuit haotic banii câștigați în independent și și-a drămuit mult mai bine salariul. Nu știe să explice prea bine de ce. Dar e convinsă că tot în teatrul de stat a făcut cele mai bune spectacole ale ei. Deși n-a avut niciodată mulți, n-a suferit din cauza lipsei banilor. Merge pe principiul: „atâta ai, cu atâta defilezi”. E un mod de a fi pe care și l-a cultivat din copilărie. Dacă își dorea un fruct sau o înghețată și nu își permitea, își zicea „hm, nici măcar nu-mi place.” O rochie faină, dar prea scumpă? „Hm, nici măcar nu-mi place”, spune cu seriozitatea pe care o mimează uneori copiii, ridicând ușor nasul cârn. Crede că ține de exercițiu. Dar are și noroc pentru că, cel puțin în cazul hainelor, n-a fost niciodată pasionată de a face cumpărături. Își alege, fără rezerve, haine de la second-hand (când zice asta, exemplifică arătându-mi rochița lejeră de pe ea). Îi pasă cum arată, dar în limite foarte sănătoase. A fost certată și de colegii actori, și de mama ei, pentru hainele pe care le poartă. I s-a spus că „nu se îmbracă precum o actriță”, dar nu îi e foarte clar ce-ar presupune asta și nici nu cred că o interesează prea mult. Înainte să meargă să o fotografieze Vlad, merge în baia cafenelei A1 să își dea cu un ruj roșu pentru poze. La întoarcere, înainte să reluăm discuția, și-l șterge de pe buze cu un șervețel.
REFRACȚIE, timpul viitor. „Să nu mai fiu: eu, eu, eu” În prezent, pregătește a doua producție independentă după Aleargă, un spectacol care se va numi Refracție, despre viețile copiilor cu
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:20:29 AM
autism. Prima ei experiență serioasă cu teatrul social. Spectacolele vor avea loc în sala de concerte a clubului Control, care va fi amenajată astfel încât să dea senzația unui incubator. Spectatorii vor fi invitați să doneze bani pentru orele de terapie ale copiilor cu autism. A vrut să facă acest proiect după ce a citit cartea Anei Dragu, Mâini cuminți. Copilul meu autist.
EU, EU, știi?” A început cu mama ei, pe care „prea avea grijă să o corecteze tot timpul”. A început prin a o privi din afară, ca și cum n-ar fi mama ei. Și-a dat seama că, dincolo de certurile lor mărunte, dincolo de faptul că îi mută mobila prin casă sau că îi gătește excesiv când vine în vizită, sau că nu au aceleași gusturi, îi place de ea, „cum se descurcă, ce relații de prietenie are”.
Ideea de a face teatru social a venit natural, într-o perioadă în care a început să realizeze cât de egoistă e arta actorului. „Teatrul îți cere tot timpul atenție. Și actorii, în general, vor atenție. Sunt atâta de pierduți, vor pe cineva să-i conducă, să dea bine, să aibă rolurile principale. Actrițele să fie frumoase. Frumoase și deștepte. Deștepte nu contează... dar frumoase să fie.” În ultimii doi ani a înțeles că și ea căuta, fără să știe, același lucru, că devenise prea importantă pentru ea confirmarea celor din jur. S-a întâmplat după ce a redus numărul de spectacole în care juca, pentru că își permitea, financiar și nu numai, să nu mai joace așa de mult. „Într-o zi ți se spune: «vai, dar ai fost senzațională, ai făcut minunat.» Și-a doua zi nu-ți mai zice nimeni nimic. Dar de ce nu? Ieri mi-a zis... Ba dimpotrivă, îți zice cineva că ești de căcat. Ți se spulberă tot și cazi în depresie. Când nu mai vine (confirmarea, n.r.) și nu mai ai nici premiere, nici spectacole, ești la pământ. Și-atunci trebuie să te construiești din ceva. Așa am observat eu ce nu e complet la mine.” Spune că a înțeles astfel că se concentra prea mult pe ea însăși și că de-atunci vrea să facă mai multe lucruri pentru ceilalți. „Să nu mai fiu: EU, EU, EU, cea mai importantă,
FULGER, sintaxă. Ca o înregistrare veche de jazz M-am uitat înainte să scriu textul ăsta la fotografiile făcute de Vlad. Sunt faine, el e talentat, dar în niciuna dintre ele nu mi s-a părut că o văd pe Nicoleta întreagă, adevărată. Mereu scăpa ceva. Chiar m-am gândit că ne-ar fi trebuit cel puțin trei imagini pe copertă, ca să vă spunem ceva despre ea. Ca și cum în clipa aceea dintre apăsat pe declanșator și fixarea imaginii, ceva ar fi fugit. Poate pentru că mușchii feței Nicoletei sunt în permanentă mișcare, pentru că nici mintea nu-i stă locului. Pentru că înainte să termine o frază, trece la următoarea, mâncând cuvinte. Cum fotografiezi un fulger? Cum scrii despre conversațiile pe care le-ai avut cu un fulger, fără să pari complet nebun? Ce e frumos la Nicoleta e ce are frumos și o înregistrare veche de jazz: îți scapă logica, n-o poți explica până la capăt, n-o poți pune prea ușor într-un sertăraș, dar, ore bune după ce oprești sunetul, ore bune după ce pleci de la spectacolul cu ea, ai s-o auzi în continuare. Rămâne cu tine. Sfidând. Agitând. Râzând.
.
Alexandra Nistoroiu locuiește în muzică și se hrănește cu povești. Când nu scrie, îi ajută pe alții să o facă – și așa a învățat cel mai mult. Ne place să-l rugăm pe Vlad Bîrdu să ne fotografieze actorii ale căror povești le spunem. Pentru că rezultatele nu sunt portrete de actori, ci poze cu oameni, în carne și oase. E enervant de talentat și îl găsiți aici: www.vladbirdu.com.
rAM#12_full.indd 51
9/22/2015 12:20:32 AM
ATTILA BORDÁS. SUNT MANIAC SĂ UNESC OAMENII
„E cel mai greu lucru din lume să te relaxezi”, le zice Attila Bordás elevilor săi care fac în perechi un exercițiu meditativ și de încredere. Suntem într-o sală de sport, într-o sâmbătă înnorată de la sfârșitul iernii. Attila e pentru câteva zile în București pentru a ține două workshop-uri intensive de dans contemporan, unul pentru curioși și unul pentru cei avansați într-ale mișcării. Nu stă mai mult. Coregraf, regizor, dansator, actor și, din când în când, profesor, are mereu valiza pregătită pentru următorul oraș în care va începe sau va crește un proiect. Îmbrăcat într-un hanorac roșu și pantaloni lejeri, se plimbă leneș printre începătorii care lucrează serioși ultimul exercițiu din atelier. Are oboseală în privire, dar și o licărire. Îl bucură energiile „curioșilor”. TEXT: Alexandra NISTOROIU | FOTO: Dani IONIȚĂ
50
Workshop-ul se încheie cu îmbrățișări, poze de grup, promisiuni. La prânz, coregraful ia o pauză, până la întâlnirea de după-amiază cu dansatorii experimentați. Stăm la povești într-un restaurant modest din Eroii Revoluției. Attila alege din meniu feta pané (ceva care sună prea pretențios ca să iasă bine în locul în care suntem) și o bere. „O să dureze mai mult, că avem un parastas”, zice ospătărița. În cartierul cimitirelor, liniștea mă păcălește și mi se pare că am avea tot timpul din lume. Pe Attila însă, am impresia că îl neliniștește. Timp de două ore își schimbă aproape nonstop poziția pe băncuța de lemn pe care e așezat. Se foiește și își reașază corpul, de parcă așa și-ar reașeza ideile și cuvintele. „Dacă vorbesc prost, să îmi zici. Vorbesc haotic azi” îmi tot repetă, deși îl liniștesc de fiecare dată. Alexandra: Cum e să lucrezi cu amatori, cu persoane care nu au mai încercat niciodată să danseze? Attila: Mulți
mi-au spus, după ultimul curs, că nu ar fi crezut, la început, că pot ține pasul la nivelul propus de mine. În prima zi, mulți se sperie, dar eu îi liniștesc și, până la final, ajung să conștientizeze foarte multe lucruri despre corpul lor. De regulă, la începători se pun bazele dansului contemporan, dar eu mă arunc direct să creez niște fraze de mișcare și, bineînțeles, așa trecem și prin bazele tehnicii de dans contemporan. Lumea își dă seama din mers și cumva evoluăm mult mai rapid. Mie îmi place să lucrez cu oameni care n-au dansat niciodată sau au dansat puțin, îmi place să văd cum se deschid între timp, cum își dau seama de foarte multe lucruri, și nu neapărat corporale. Cred că te deschide dansul, te face teatru interviu
rAM#12_full.indd 52
mai curajos, îți mărește încrederea, entuziasmul. Apare o stare de împlinire după un curs, chiar dacă nu poți să execuți mișcările foarte bine, foarte frumos, contează mult prin ce treci. Prin ce trece corpul. Automat corpul îți activează și un fel de interior de care ai nevoie să dansezi. Mișcarea induce o stare prin care poți să te încarci și poți să te descarci. De ce îți place să predai?
Pentru că, prin această experiență, oamenii își dau seama de anumite lucruri. Despre corpul lor și nu numai. Și, în plus, îmi place să funcționez în comunitate, îmi place cum se creează legături, prietenii. Sunt niște oameni frumoși și apar de peste tot, oameni diferiți din foarte diferite domenii și se simpatizează între ei instantaneu. Și îmi place să unesc oamenii. Sunt maniac să unesc oamenii. Să creez măcar un context care unește măcar pentru o fracțiune de secundă oamenii. Pentru câteva zile, să simțim că nu suntem izolați. Asta mă excită cel mai mult în toată treaba asta. Nu mă pregătesc niciodată cu niște fraze de mișcare. Prima zi întotdeauna trece cu experimentarea grupului cu care lucrez în prezent, vreau să îi simt, vreau să sesizez cum vibrăm împreună, ce chimie are grupul în sine și încerc să mă inspir din ce am în față, nu din ce aș fi propus eu mai înainte. Intru în sală nepregătit și mă inspir din situație.
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:20:46 AM
Ești implicat în mai multe programe artistice, ai făcut coregrafie și pentru spectacole de dans și pentru spectacole de teatru. Prin ce diferă? Ce e mai greu să faci?
Depinde cu cine lucrez, depinde de context. Fiecare context are complicațiile lui. Sunt destul de selectiv și mi se întâmplă să reziliez contracte. Mi se întâmplă să nu fiu de acord cu ceea ce se creează sau cu direcția în care ne îndreptăm sau mai degrabă reziliez contractul când nu ne îndreptăm spre nimic, că se mai întâmplă și în teatre, din păcate. Din ce în ce mai tare încerc să fiu onest, indiferent dacă lucrez cu top 1 regizor al globului sau cu un tânăr regizor neexperimentat. Sunt foarte onest și din start îmi exprim observațiile, tocmai pentru că e treaba mea să fiu un partener bun, să semnalez niște lucruri și să facem tot posibilul să creăm un spectacol reușit. Eu mă inspir din oameni, întotdeauna caut întâlnirea cu oamenii și, dacă întâlnirea se creează, atunci nu are cum să fie un
rezultat greșit. Când întâlnirea nu se întâmplă, când este foarte seacă și meseriașă treaba, atunci e ca și cum ai sta într-o relație în care nu mai vrei să stai. Nu mai există iubire, atunci nu stai acolo, nu? Trebuie să mă inspire și regizorul, și tema, și trupa. Și mă las inspirat și de contextul respectiv. Întotdeauna sunt inspirat și de orașul în care lucrez, caut să fiu atent la contextul social al unui oraș, la mentalitatea de-acolo, la cât de educat este sau nu publicul. Trebuie să fii atent ca să ajungi eficient la grupul tău de oameni. Mie nu îmi place să mă autopromovez, tocmai de-aceea fiecare creație de-a mea, fie că lucrez cu un regizor, fie că sunt eu regizorul, e un pic altfel. Nu am un stil, nu am reflexe de genul ăsta. Nu am o rutină, întotdeauna se creează altceva. Pentru că mă inspiră contextul și oamenii și nu ceea ce visez eu acasă. Nu vin cu temele pregătite. Asta mă fascinează, pentru că mă simt într-o continuă căutare.
TEATRU
Trebuie să înveți să zbori înainte să cazi
Dancing Bucharest
rAM#12_full.indd 53
9/22/2015 12:21:02 AM
2
rAM#12_full.indd 54
9/22/2015 12:21:04 AM
TEATRU
rAM#12_full.indd 55
9/22/2015 12:21:06 AM
Nu e mai greu să faci așa? E o viziune mai altruistă decât aceea în care vii cu planul făcut de-acasă.
Bine, viziuni trebuie să ai, că de-aia ești coregraf, de-aia ești regizor, de-aia ești dansator. Adică am viziunea completă, dar nu forțez nimic pe oameni. Pentru a rezolva ceva există întotdeauna minimum 5.000 de variante. Acuma depinde de chimie ce se alege. Întotdeauna există o cale de rezolvare, întotdeauna există o cale originală. Eu trebuie să știu încotro îi ghidez pe oameni. Să îi ajut să-și păstreze originalitatea. Să nu fie ceva forțat sau violat. Nu vreau să închid canalele unui om, nu vreau să nu se simtă bine în ceea ce face, el trebuie să se îndeplinească în munca lui. Doar atunci munca noastră comună poate avea un efect original. De fapt, eu le mulțumesc tututor regizorilor cu care nu am putut să ajung la un acord, cu care era foarte stresant și frustrant să lucrez. Le mulțumesc pentru greșelile lor, pentru că m-au ghidat să nu le fac și eu. Adică, pentru mine, ceea ce fac chiar înseamnă totul. Și atunci, totul mă inspiră. Nu pot să neg că există spectacole nereușite și regizori proști și actori slabi. Nu poți să negi. Dar sunt situații din care trebuie să înveți. După o experiență proastă, într-o altă experiență asemănătoare te comporți mai înțelept, iei altfel un om, transmiți altfel lucrurile.
Când zice un dansator: „nu se poate face așa”, dacă îi arăți că se poate, atunci instinctul lui îl împinge să caute să facă și el, pentru că dansul, pe lângă factorul emoțional, senzual, este o meserie foarte competitivă. Concurezi cu tine însuți, concurezi să îți depășești limitele. Dacă tu crezi că nu poți face, dar coregraful îți arată că se poate face, te-arunci și tu. La actori e altceva. Actorul încearcă să înțeleagă totul prin firul gândirii, este o chestie raționalo-emoțională sau emoționalo-rațională, este un alt proces. Actorul întotdeauna se inspiră din ce are. Dansatorii întotdeauna sunt puși în contexte în care trebuie să ajungă la o stilistică a corpului, la o performanță, să se autodepășească. Actorul poate să se inspire din el, din fizionomia lui, din emoția lui. Are un personaj creat, la care întotdeauna se leagă, e un pic diferit. Actorul poate să mintă și învață să mintă publicul. Dansatorul nu poate să mintă publicul. Pentru că, dacă nu dansezi bine, dacă nu dansezi frumos, nu mai ești interesant. Actorul se mai scutește prin replici, prin poante scrise special. Are niște portițe. Dansatorul, nu. Pentru că ești expus și trebuie să fii bun: nu ai voie să fii obosit, nu ai voie să greșești, nu ai voie să faci diferit de alții, când sunt coregrafii în sincron, trebuie să fii perfect. Cât de mult se imprimă personalitatea lor asupra coregrafiei? Simți
54
E nevoie de compromisuri?
că trebuie să pleci de la personalitatea artistului cu care lucrezi?
Compromisuri mici bineînțeles că fac, dar eu le numesc curbe. Provocări. Să zicem că eu am o idee care știu că funcționează și chiar este nevoie de așa ceva, iar regizorul îmi propune altceva. Poate să fie valabil și ce zice el și atunci eu sunt de-acord să iau curba stângadreapta. Pentru că eu, în primul rând, din postura de coregraf, îl servesc pe regizor. Sau, dacă un actor îmi spune că nu e OK ceea ce face, atunci îl ajut, iau și acolo o curbă ca să îl pun într-un context în care poate să funcționeze. De fapt, mă întorc la comunicare. Compromisul, rezolvat prin comunicare, nu e, de fapt, compromis. Am o grămadă de idei, nu mi se termină ideile. Asta fac pe stradă, asta fac muncind, îmi strâng idei, mă joc cu idei, caut combinații valabile. Consider că e un joc: ești lansat în aer și tu trebuie cumva să înveți să zbori înainte să cazi. Cam asta e creația: intri într-un labirint, nu știi cât de mare e, nu știi ce te-așteaptă, dar trebuie să ieși din el. Și trebuie, bineînțeles, să tratezi cât de relaxat poți chestia asta, indiferent de cât de adâncă sau complexă este propunerea, trebuie să fii foarte relaxat și să poți să rezolvi niște probleme cu ușurință. Prin intermediul partenerilor cu care lucrezi.
Eu îmi doresc foarte mult ca un dansator să se folosească de personalitatea lui. Asta și sugerez. Eu îl bag într-o formă... nici măcar într-o formă, de fapt. Încerc să îi deschid canalele. Nu vreau să se vadă mâna mea, ci să se vadă dansul. Întotdeauna încerc să fac să fie organică treaba. O mișcare făcută pentru un actor trebuie să reiasă din firul lui din spectacol, emoțional sau dramaturgic. Mi-aș dori să fie organic, mi-aș dori ca în perspectiva spectatorului să fie acceptat ca o normalitate, și nu ceva ciudat, coregrafic. Mi-aș dori, chiar dacă este dans, să aibă impresia spectatorul… de fapt, să nu aibă nicio impresie, să nu observe că a pus mâna cineva ca să exprime ceva. Îmi doresc să se folosească fiecare de personalitatea lui. Facem aceeași frază de mișcare, suntem în aceeași stilistică cu toții, dar fiecare este altfel. Și tocmai de-asta este minunat. Pentru că nu suntem roboți și doar personalitatea noastră face arta frumoasă. Nu putem să o ignorăm și nici nu trebuie.
Tu vorbești în tine când dansezi Preferi să lucrezi cu dansatori sau cu actori? E mai simplu să lucrezi direct cu dansatori?
Dansatorul și actorul diferă un pic și în același timp nu prea. Dar dacă vorbim de diferențe – și hai să vorbim de actori buni și dansatori buni – dansatorul bun este ca un animal, pentru care trebuie să demonstrezi și pe care trebuie să îl împingi astfel. La dansatori, lucrurile funcționează instinctiv. Dacă ești coregraf, trebuie să fii la fel de bun ca el și să îi demonstrezi că se poate.
teatru interviu
rAM#12_full.indd 56
Este dansul o formă de autocunoaștere?
Cu siguranță. La un moment dat, un coleg din Târgu Mureș a venit după un spectacol la mine și mi-a zis: „Gata, te-am văzut, tu vorbești în tine când dansezi.” Și chiar așa e. Când urc pe scenă și am de dus, simbolic, emoțional, dramaturgic și fizic, un rol – cum a fost în Carmina Burana, de Gigi Căciuleanu, unde am chiar un rol mare pentru mine, trebuie să mă pregătesc din toate punctele de vedere – am impresia că trebuie să strâng toate puterile mele existente și inexistente. Toate puterile mele de-acum și de după asta, să fiu ajutat prin toate mijloacele ca să pot să transmit. Toate poeziile pe care leam citit, toate întâmplările mele din viață și toate persoanele și toate evenimentele și toate durerile și toată bucuria e acolo, trebuie
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:21:06 AM
să fii acolo. Am impresia că, de unul singur, nu ai cum să reușești. Dintr-o rutină, dintr-un robotism, nu ai cum să reușești să ajungi la o emoție și mai ales să poți să transmiți emoția asta, nu să te autopromovezi pe scenă: că „iată cât de emoționat sunt și uite cum plâng și cum mă chinui și cum mă târăsc pe jos”. Are scena o logică, transmiți altfel de pe scenă, știi? Tehnic vorbind, trebuie să experimentezi cum și ce, dar din punct de vedere emoțional, trebuie să faci să ajungă informația la un om care se uită. Nu numai rațional, cerebral, ci ;i emoțional. Aici e provocarea. Și am impresia că de unul singur nu poți. Doar cu, nu știu, să îl numim Dumnezeu, sau viața ta, sau universul, sau ceva. Dar ai nevoie, poate, de-o rugăciune. Eu mă rog înainte de spectacole. Cer un ajutor. Cred că, dacă am
conștientiza în ce constă munca unui coregraf, regizor sau actor, cât de complexă și de grea este, cred că nu am mai face. Ne-am speria cu toții. Pentru că nu scrie în nicio carte, concret și clar, cum trebuie făcut. Nu e ca la o mașină: dacă se strică partea asta, se rezolvă așa. Nu se știe. Cred că e nevoie de un ajutor de undeva din univers. De fapt, cred că mă refer la umilința față de ceea ce faci. Și nu cred că este de ajuns să ai încredere în tine. Sau să zici: o să fie bine, o să fac tot posibilul. Ca să ajungi la oameni, să le oferi ceva – ai o responsabilitate foarte mare – trebuie să fii trup și suflet acolo. Nu numai la spectacol, ci de când te trezești până te culci. Trebuie să fii artist toată ziua.
Dancing Bucharest
rAM#12_full.indd 57
9/22/2015 12:21:10 AM
Sunt genul de om care încasează tot Ziceai mai de mult într-un interviu: „Trăiesc, deci dansez.” Ce Adică tu în tot ce faci te gândești la dans?
înseamnă, de fapt? Transfigurezi chiar fiecare experiență în artă?
Trebuie să te gândești: în ce constă munca ta, cum trebuie să trăiești, cum și ce trebuie să experimentezi ca să ai dreptul să zici despre tine că ai ceva să le comunici oamenilor. Dreptul acesta trebuie să fie motivat cu viața ta. Cum îți trăiești viața? Că nu ești actor doar pe scenă și, când ai coborât, nu mai ești. Trebuie să fii tot timpul pe felie. Nu că trebuie, dar nici nu se poate altfel.
Da, eu sunt genul de om care încasează tot. Ceea ce e un avantaj, dar și un dezavantaj în același timp. Dar, de la un punct încolo, îl consider un fapt. Încasez dacă văd un mitocan în București și rămân cu o stare neplăcută o oră din cauza unui om necunoscut. Sau, dacă văd un copil într-un parc, mi se întâmplă și să mă emoționez până la lacrimi, nu știu, habar nu am de ce. Și asta duc cu mine. Eu consider că sunt unit cu toată lumea și cu toate ființele de pe acest glob. Și-atunci, toate lucrurile groaznice care se întâmplă, și sunt unii foarte dezaxați, cu războaie, cu acte teribile, mă influențează. Le simt pe toate ca fiind ale mele, și uneori mă bucură ce văd, uneori îmi place să trăiesc aici, iar alteori mă îngrozește și mă simt și eu vinovat. Am, pur și simplu, o stare de neputință. Am impresia că e un joc comun și mă influențează tot. TOT! Chiar dacă aparent nu mă atinge pe mine, parcă port în mine. Și, în dans, toate sunt în mine. Parcă sunt acolo cu totul, toate experiențele le folosesc. În dans și în teatru, nu poți să ai o viață….cum să zic? Digestivă. Cuminte. Domestică. Sunt un om foarte activ, trec prin multe întâmplări, schimb locuri, interacționez foarte mult, fac parte din foarte multe contexte. Cred că așa și trebuie să fac ca să rămân proaspăt. Întotdeauna mă preocupă ceva. Nu pot să stau și să zic: mă plictisesc. (…) Nu contează numărul faptelor, ci chiar să intri să experimentezi. Să mori, să repeți, să te renaști, totul te încarcă.
Deci, să urci pe scenă e un drept pe care ți-l câștigi muncind?
Eu așa cred. Și nu doar să urci pe scenă. Și ca să pui mâna pe niște oameni și să le zici: „să faceți așa cum zic”, deci să fii coregraf. Cred că trebuie să îți câștigi dreptul de a crea. Eu nu cred că toți oamenii care pretind că sunt artiști sunt artiști. Crezi în talent? Începe cu talentul?
Cred că talentul se poate manevra. Fiecare are altcumva talent, în alt dozaj. Și se poate modela. Poți să te folosești și de calitățile unui om, și de defectele unui om. Am mai făcut așa în teatru: chiar de defectele unui om m-am mai folosit și, nu știu, era ceva funny sau chiar era ceva tulburător. Ce nu se poate modela, și cred că te naști oarecum cu așa ceva și apoi depinde de tine cât de tare îngrijești asta, este inteligența. Și nu vorbesc aici de o sumă de informații, de cărți citite. Ne naștem cu o oarecare inteligență de a percepe instinctiv lucrurile. Și-atunci, și la un coregraf să zicem, nu ține de talent neapărat sau de carismă - și astea contează bineînțeles - ci de gustul și de inteligența unui om. De sensibilitatea lui. Poți să fii talentat, dar să ai prost gust. Și-atunci munca ta are un gust amar. Sau poți să fii coregraf și să nu fii la fel de talentat precum dansatorii tăi, dar să ai o inteligență de a manevra lucrurile, un gust și niște senzori anume, încât munca ta devine ceva extraordinar și minunat. Ține de inteligență și de conștientizarea sinelui: cine sunt eu, ce pot și cum să mă folosesc de mine ca să reușesc să fac ceva valabil.
56 54
.
Cum ai defini prostul gust?
Diletantism. Mă întorc la a conștientiza cine ești. Ce calități ai, ce dezavantaj, ce curaj ai și să te folosești de asta ca să fii un transmițător, nu un diletant. Nu cred în deviza că, dacă te străduiești și ai încredere, la un moment dat reușești. Nu există, cu încrederea nu merge. Am tot auzit prin facultate indicația, celebră pentru actori: „Să ai încredere în ceea ce faci!” Nu este de ajuns. Eu am încredere că, dacă omor un om, atunci e OK. Poate că nu e OK, știi? (râde) Am încredere că, dacă stau aici cinci minute, cola din frigiderul respectiv zboară pe masa asta. Nu există. Trebuie să conștientizez ce se întâmplă în realitate și să mă adaptez. Mă duc eu la frigider sau găsesc altă soluție: comand, te trimit pe tine...
Alexandra Nistoroiu nu pleacă nicăieri fără un reportofon în geantă. Dar mai mult decât ce-a reușit să înregistreze reportofonul, din întâlnirea cu Attila a luat încredere. Încredere în oamenii care își urmează pasiunea. Dani Ioniță este omul din spatele proiectului Dancing Bucharest și îi găsești fotografiile aici: www.daniionita.com.
teatru interviu
rAM#12_full.indd 58
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:21:12 AM
rAM#12_full.indd 59
9/22/2015 12:21:15 AM
(
(
CATINCA DRAGANESCU FAC UN TEATRU INCOMOD
În ziua aceea fusese soare în Bucureşti, dar nu şi pentru mine. Toate îmi ieşiseră pe dos, alergasem mult şi cam fără rost, eram obosită, uşor dezamăgită şi cam înfometată. Cu toate astea, n-am vrut să ratez ocazia de a vedea ceva ce nu mai văzusem până atunci: repetiţiile unei piese de teatru. Catinca Drăgănescu, o tânără regizoare de 30 de ani, mă invitase să văd cum lucrează cu actorii la cea mai nouă piesă a ei: Malaga de Lukas Barfuss, pus în scenă cu actorii Adelaida Zamfir şi Lucian Iftime la Teatrul ACT din Bucureşti. Nu ştiam la ce să mă aştept, însă aveam emoţii: vedeam pentru prima oară cum se naşte un spectacol de teatru. Mi se dezvăluia o alchimie specială care se foloseşte pentru ca oamenii de pe scenă, altfel asemănători cu noi toţi, să ne facă să îi privim cu ochi mari şi, uneori, să râdem sau să scăpăm câte o lacrimă la teatru. Ei bine, e adevărat, uiţi de tot şi de toate şi abia dacă îţi mai aduci aminte că e iarnă sau vară, că n-ai mâncat toată ziua sau că ai de plătit vreo factură. TEXT: Hildegard IGNĂTESCU | FOTO: Alex BUSU
Catinca nu a ales teatrul din prima, chiar dacă fusese pasiunea ei din adolescenţă. Iniţial visa să ajungă actriţă. După liceu a intrat la Comunicare şi Relaţii Publice în cadrul SNSPA. Între timp a continuat să se pregătească pentru Actorie. După patru ani de încercări nereuşite la actorie, a început să facă regie de teatru.
58
Am intrat în atmosferă imediat ce am păşit în sala de repetiţii. Timp de două ore am asistat fascinată la naşterea unui spectacol. Actorii erau din altă generaţie decât Catinca: erau cu câţiva ani mai mari. Mi-au spus că nu Catinca îi alesese, ci că ei o căutaseră pe ea, pentru că li s-a părut cea mai potrivită regizoare pentru a pune în scenă textul. O ascultau pe Catinca şi parcă vorbeau aceeaşi limbă, o limbă pe care o ascultam şi pe care o înţelegeam şi eu, însă care avea semnificaţie cu adevărat numai pentru ei. Catinca le arăta ea însăşi ce-şi dorea de la o scenă şi de la actori, juca ea rolurile şi îi stătea foarte bine în rolul de actriţă. Adelaida şi Lucian o ascultau şi reproduceau întocmai ce le ceruse regizoarea. Părea simplu şi totuşi imposibil de făcut fără talent. Până la urmă, firescul e cel mai greu de jucat, nu? La un moment dat, Catinca a ieşit pe balcon să fumeze. Cei doi actori au continuat să repete, chiar dacă era pauză, iar Catinca i-a urmărit de pe geam cu un ochi atent. Întreaga experiență a fost ca o cafea tare. Foamea dispăruse, uitasem de toate gândurile care mă frământaseră până atunci. Am plecat
teatru interviu
rAM#12_full.indd 60
de acolo absolut vrăjită, cucerită de ce se întâmplase în piesă şi cu senzaţia că abia aştept să văd ce se întâmplă până la urmă cu cele două personaje din piesă. Am ajuns acasă şi am continuat să fiu în lumea aceea de la teatru. Urmărind-o cum lucra cu actorii, cum le explica ce vrea de la ei şi de la scenele pe care le jucau, Catinca mi-a lăsat impresia unui regizor de forţă, o persoană cu multă voinţă, care iubeşte cu pasiune teatrul. Căreia îi place să împingă limitele şi să provoace. Catinca: Tocmai
am împlinit 30 de ani.
Hilde: E un început, nu? O nouă etapă în viaţa ta? Sau te simţi ca la 20 şi ceva?
Da, nu ştiu, pentru mine chestia asta cu vârsta n-a fost niciodată relevantă. Poate pentru că am fost un om care s-a căutat mai mult. Eu n-am intrat la Regie de teatru ca prima facultate, ci ca a doua, şi atunci sunt uşor decalată ca vârstă şi experienţă şi de asta, fiind înconjurată mai mult de oameni un pic mai tineri cu unu-doi-trei ani, nu resimt încă vârsta de 30 de ani. Mă miră şi pe mine când o zic, când aud schimbarea asta de prefix. Îţi mai aduci aminte când ai știut prima dată că vrei să faci teatru?
Am început să fac teatru încă din liceu. Am fost un adolescent mai atipic şi mai asocial care şi-a găsit în teatru, împreună cu ceilalţi adolescenţi cu probleme de adaptabilitate, o zonă de refugiu în care ulterior m-am regăsit şi care mi-a dat încredere în mine şi mi-a conturat foarte tare personalitatea. Facultatea de Comunicare n-a fost revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:21:18 AM
TEATRU
rAM#12_full.indd 61
9/22/2015 12:21:27 AM
neapărat un domeniu de interes autentic, ci o chestie contextuală. Eu am dat la Actorie de patru ori, de-a lungul facultăţii de comunicare. Neintrând la Actorie şi având visceral în mine senzaţia că teatrul e răspunsul, dar nefiind probabil nici destul de matură, nici destul de deschisă încât să văd că teatrul poate însemna mai multe lucruri, nu doar actorie, am făcut această facultate de comunicare. Deşi a fost aparent o buclă în viaţa mea, s-a dovedit a fi extrem de utilă, pentru că mi-a structurat modul de gândire şi a funcţionat ca un curs concentrat de cultură generală racordată la prezent, la realitate, la tot ce se întâmplă în această societate. Ceea ce, mai târziu, mi-a modelat personalitatea de regizor.
de consum în care oamenii au senzaţia că „publicul” este o chestie diferită de noi, care are nevoie numai de lucruri pe care le vede la televizor sau pe care le-a mai văzut şi acum 10 ani la teatru şi i-au plăcut şi este subevaluat. De fapt, bună parte din spectacolele care provoacă ar putea funcţiona şi pentru un public larg, ceea ce se şi întâmplă la Teatrul Naţional. Vin oameni care nu sunt nici prietenii noştri, nici spectatorii din Green Hours sau din zona de teatru independent şi care pot gusta astfel de spectacole. Mult mai tare decât colegii de branşă, de exemplu, pentru că nu au această reticenţă la formă şi pentru că vin deschişi şi sinceri şi zic „ia să vedem ce se întâmplă aici şi ce ne zic azi nouă tinerii”.
Publicul meu este cel care pleacă de la spectacole cu întrebări
Frustrarea mea majoră este că, pentru public, „provocarea” rămâne la nivel de potenţialitate
Ai spus că teatrul se simte. Într-un alt interviu ai afirmat şi că teatrul trebuie să fie incomod.
Ai feedback de la public?
Când spuneam „incomod”, mă refeream la perspectiva receptării. Dacă în interior cred foarte tare în crearea unei „bule” şi a unei relaţii de încredere în primul rând între membrii echipei de creaţie, cred că la întâlnirea cu publicul teatrul ar trebui să ridice întrebări. Încerc să fac un teatru care să chestioneze, să ridice probleme, să pună spectatorul faţă în faţă cu nişte adevăruri mai puţin comode. Este o direcţie extrem de necesară în teatrul românesc şi extrem de răspândită de fapt în Occident şi în teatrul de afară. Noi suntem încă prea puţin racordaţi la realitatea internaţională, iar teatrul românesc – şi nu mă refer neapărat la public, ci la branşă – are o reticenţă fundamentală faţă de tot ceea ce înseamnă tânăr, nou, inovaţie, ceea ce iese din cutumă şi din tipare. Şi atunci cred că fac un teatru incomod, da, şi pentru mulţi membri ai acestei branşe, care cred că teatrul poate fi într-un singur fel şi care îşi pun problema „e teatru, nu e teatru?”, „e Shakespeare, nu e Shakespeare?”, „e Cehov, nu e Cehov?”. E perimat tipul ăsta de gândire polarizantă.
Mie mi-a plăcut întotdeauna să primesc feedback de la public şi să ţin această cale de comunicare deschisă. De aceea multe dintre spectacolele mele, cel puţin cele independente, se terminau cu dezbateri sau cu discuţii cu publicul, pentru că mi se pare că, de fapt, ăla este checking point-ul real. Dacă ar fi să mă întrebi cum mi-aş dori să funcţioneze în mod ideal teatrul pentru mine, ţi-aş spune că mi-aş dori foarte tare să lucrez într-un sistem de teatru laborator. Aşa cum zice Peter Brook, un teatru în care repetiţia cu public este o etapă esenţială a procesului de creaţie, nu o chestie ulterioară, în care noi la avanpremieră nu suntem cu toate lucrurile gata şi atunci îi spunem „repetiţie cu public” ca să ne protejăm. Aş vrea să fie un spaţiu de deschidere, pentru că, până la urmă, oricât de bun regizor şi de „în control” ai fi în raport cu ceea ce faci, intervine subiectivitatea în momentul în care tu eşti în interiorul spectacolului şi ai nevoie să ieşi. Te poate ajuta foarte tare să mai existe încă una-două-zece perechi de ochi care văd şi care reacţionează viu, real, la o chestie pe care o văd pentru prima oară şi pe care tu ai mai văzut-o de douăzeci de ori înainte, când ţi-ai putut imagina ce-ai vrut tu. Revenind la chestia cu provocarea şi cum răspunde publicul la asta, frustrarea mea majoră este că acest „provocator” rămâne la nivel de potenţialitate. Aceste spectacole nu beneficiază de un mediu de lucru specific lor (adică acest laborator pe care eu mi-l doresc foarte tare), așa că într-un sistem de teatru instituţionalizat sau independent nu au niciodată – sau au foarte rar – şansa să se împlinească, să capete acea rotunjime a unui spectacol pe care îl scoţi la public când este gata. Noi nu mai avem luxul ăsta, noi suntem cu deadline-uri, cu resursele, cu programele complicate şi atunci ele toate sunt nişte încercări şi sunt puţin „zgrunţuroase” pe la margini şi de aceea există probabil şi o categorie de public care sancţionează asta ca pe o lipsă de finalitate estetică, dacă vrei, dar care vine din această problemă. Însă cred că pe acel spectator pe care-l caut eu nu ar trebui să-l deranjeze, cred că el poate vedea dincolo, că îşi poate imagina. Cred că spectatorul este un co-autor şi că, odată ce se racordează la mesajul creatorului, el poate umple acele spaţii dintre.
Faci teatru de opt ani. În tot acest timp ai pus în scenă mai multe piese, ai fost foarte prezentă pe scenele teatrale şi, ca regizor, şi ca dramaturg. Ai reuşit să captezi atât atenția criticii, cât şi a
60
publicului. Cum este publicul tău?
Dacă m-ai fi întrebat acum un an, ţi-aş fi răspuns că publicul meu ţintă este generaţia mea, plus minus cinci ani, o marjă un pic mai largă. Ultimele experienţe mi-au clarificat că, de fapt, nu este vorba despre o diferenţă de vârstă, ci de deschidere. Publicul meu este cel care pleacă de la spectacole cu întrebări. Publicul se cerne în momentul în care intră în mod direct în contact cu aceste spectacole, care au nişte mesaje pe care eu le consider relevante. Adică, dincolo de apetitul pentru un tip de estetică sau un anume tip de teatru, intervine mesajul. Şi cred că publicul meu e cel care poate trece peste „îmi place- nu-mi place”, „asta am mai văzut sau nu” şi poate ajunge la esenţă şi atunci elimină orice reticenţă la această formă. Publicul meu e vast şi publicul meu – şi nu doar al meu – este cel care caută, încă, în artă, care poate că nu se regăseşte neapărat în teatrul de consum, teatrul-entertainment şi teatrul clasic, adică ceea ce i se tot serveşte cu linguriţa în acest mediu instituţionalizat, şi acum din ce în ce mai tare şi în mediul de teatru privat (mi-e destul de greu să-i spun teatru independent). Cred că e această mentalitate a societăţii
teatru interviu
rAM#12_full.indd 62
De ce ai ales să faci teatru în România?
Asta e o întrebare foarte grea, pe care mi-o pun şi eu. Nu ştiu dacă o să mai continui să fac teatru în România. Îmi pun serios revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:21:30 AM
rAM#12_full.indd 63
9/22/2015 12:21:39 AM
problema dacă România este locul care, pe mine ca artist, să mă ajute să mă dezvolt. Am senzaţia că tipul de teatru pe care îmi doresc să-l fac are foarte mici şanse să se întâmple logistic, concret, în România în acest moment. Cred că piaţa pentru el – şi aici mă refer la spaţii de joc, teatre, fonduri alocate zonei ăsteia- sunt foarte puţine. Suntem deja destul de mulţi care ne batem pe foarte puţin. Mie, de exemplu, directorii de teatre de stat îmi spun că sunt un regizor riscant. De ce?
Pentru că – şi asta e o părere subiectivă – nu au repere şi criterii pentru a judeca acest tip de spectacol, care, de fapt, în valoare absolută nu este chiar atât de inovator. N-am reformulat teatrul în fundamentele lui, ci, pur şi simplu, am alte repere. Că e Rimini Protocol, că e Ostermeier, că e Belarus Free Theatre, majoritatea nu le au. Şi atunci, neştiind cum să se raporteze, cred că pe undeva sunt entuziasmaţi sau şocaţi şi atunci preferă să zică „nu ştiu, nu cunosc, mai bine nu mă bag”. Ceea ce nu avantajează nici dezvoltarea, nici reforma asta de care are nevoie teatrul românesc din toate punctele de vedere. De asta suntem încă prăfuiţi şi scindaţi între tineri şi consacraţi. Iar acest lucru nu are legătură nici cu calitatea actului artistic, nici cu premiile, nici cu festivalurile, ci pur şi simplu e o înregimentare în sistem, care pentru unii merge dintr-una întralta, pentru că fac un tip de spectacole care nu deranjează pe nimeni- ceea ce se doveşte a fi, până la urmă, strategia câştigătoare în teatrul românesc. Sau îşi asumă riscul unei vieţi de freelancer într-o societate românească în care freelancer-ul nu este protejat şi
într-o branşă în care nu există un sindicat care să îţi apere drepturile. Trăim într-o formă de regim semi-sclavagist în care suntem puşi să facem compromisuri dacă vrem să ajungem să trăim şi financiar din această meserie. Sunt printre puţinii care au putut să facă asta într-o oarecare măsură, pentru că am acest background de comunicare şi publicitate care m-a făcut să fiu un pic mai lucidă, mai obiectivă şi mai pragmatică, dar astea nu sunt lucruri pe care le-am învăţat la Facultatea de Regie. Şi atunci colegii mei ce vină au? Cineva ar trebui să le formuleze: ori sistemul în care ajungem, ori facultatea, care ar trebui să zică: „trebuie să înveţi să fii şi manager cultural, trebuie să înveţi să te vinzi, trebuie să ştii să te descurci, să faci producţie, să faci o mie de lucruri” pe care tu nu le înveţi la şcoală. Şi te trezeşti aici, în junglă şi zici: „bun, am terminat facultatea, ce fac? Nu mă sună nimeni, nu mă caută, nu-mi cere proiecte, sunt câteva concursuri, sunt foarte mulţi care trimit, sunt foarte puţini care iau. Şi atunci care sunt perspectivele?” Altă problemă este că, să zicem că te lansezi cu resurse proprii, te duci în teatre, câştigi concursuri, dar care este nivelul următor? De ce fac teatru în România? Şi eu îmi pun întrebarea asta pentru că nu văd care este nivelul următor. Eu, după cinci ani de la absolvire, făcând nişte spectacole, primind nişte review-uri la aceste spectacole şi nişte premii, totuşi mă întreb când se va întâmpla ca eu să nu mai trebuiască să mă agit pentru proiectele mele, ci cineva, un curator, un director de teatru să fie interesat şi să mă caute pe mine. Când o să pot să funcţionez la potenţialul meu maxim ca artist? Pentru că nu pot acum, trebuie să fac o sută de taskuri, iar cel care suferă e artistul.
2
arte vizuale feature
rAM#12_full.indd 64
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:21:45 AM
Am tras cât am putut, dar acum zic „Stop!”
Dar noi „nu avem bani”. Să spunem că Hedda’s Sisters este făcut cu fonduri suedeze.
Există, totuşi, bule de aer, nu? Mă gândesc la programul 9G la TNB...
Nu sunt bule de aer! Trecând prin experienţa omului care a acordat şanse aproape tuturor acestor concursuri pentru tineri regizori spun că sunt şi nu sunt bule de aer. Noi ne entuziasmăm de fiecare dată şi încercăm să facem maximul pe care-l putem face, sperând că, dacă reuşim, se va întâmpla ceva, se va modifica ceva în felul în care suntem percepuţi, în felul în care funcţionează spectacolul. Despre 9G la TNB am mai zis că este o iniţiativă minunată, necesară şi nouă, şi Teatrului Naţional, şi teatrului românesc deopotrivă. Pe de altă parte este frustrant ca, după ce comisia aceasta artistică a Teatrului Naţional hotărăşte că spectacolul este destul de bun ca să rămână în stagiune, nimic organizatoric şi logistic să nu se modifice. Am o problemă să fac la Teatrul Naţional muncă de teatru independent. Nu ştiu câtă lume ştie că la 9G actorii sunt plătiţi din încasări. Nu ştiu câtă lume cunoaşte faptul că Teatrul Naţional nu a făcut investiţii în producţia acestor spectacole. Şi atunci spectatorul care plăteşte 30 de lei pentru a vedea un spectacol la Teatrul Naţional vede, de fapt, cât de multe lucruri pe lângă activitatea artistică ştiu să facă aceşti artişti tineri. Asta ar trebui să vadă. De fapt, noi cred că ar trebui să primim o recomandare de la Teatrul Naţional pentru cât de bine ştim să ne descurcăm, în pofida unui sistem şi a unor condiţii vitrege. Niciunul dintre spectacolele astea nu este sută la sută împlinit. Noi am tras la ele atât cât am putut, dar atât am putut. Gândeşte-te cum ar arăta aceste spectacole dacă ar exista investiţii de producţie, dacă ar fi promovate, dacă n-am mai avea această problemă să facem flyere şi să ne găsim public! Lucrurile ar fi puţin diferite. Îţi mărturisesc că eu sunt la punctul în care am zis „stop”. Stop concursuri pentru tineri. Este o păcăleală, este o minciună. Sună bine pentru imaginea TNBului, sună bine pentru CV-ul meu Teatrul Naţional, pentru că în teatrul românesc este important, dar pentru mine ca artist şi pentru colegii mei pe care i-am cooptat în acest proiect este o experienţă frustrantă. Actriţele mele trebuie să vină cu două plase de costume de acasă, pentru că altfel ele ar sta în cabină la Teatrul Naţional şi alţii de la alte spectacole le-ar folosi. Când facem rost de rochii de designer – sponsorizate din relaţiile noastre personale, rochii de sute şi mii de euro fiecare –, iar cei de la Teatrul Naţional le spală la maşina de spălat şi rochiile intră la apă, mă doare sufletul. Îmi spun că nu mai vreau să fac asta. Există şi bule de aer, într-adevăr, şi cred că singura bulă pe care eu am găsit-o până în acest moment este proiectul iniţiat de Florentina Bratfanof şi Cristina Modreanu, Hedda’s Sisters. Ele îşi propun, într-adevăr, în această formulă, în care Cristina Modreanu funcţionează ca un curator, să realizeze nişte spectacole cu nişte echipe independente, în parteneriat cu nişte instituţii de stat, spectacole pe care le curatoriază, deci le promovează. Avem o motivaţie, oamenii sunt plătiţi.
Da, este făcut cu bani suedezi, dar, pe de altă parte, este interesul unui om de teatru din România să dea o şansă unor tineri creatori. Ăsta este interesul real. Ce mai faci în afară de teatru? Sau teatrul îţi ocupă toata viaţa?
Da, eu sunt din categoria workoholic-ilor fanatici. După experienţa de lucrat doi ani în publicitate, când am luat decizia că vreau să fac teatru, respectiv regie de teatru, mi-am asumat-o ca stil de viaţă. Nu este un hobby, nu am un alt job, nici nu mi-am pus problema să am un alt job. Sunt în situaţia unui om care reuşeşte cumva într-un mod abstract să supravieţuiască făcând această meserie. Mă bucur foarte tare că o fac. Cum coagulezi actorii? Le laşi libertate sau îi conduci din umbră sau cu o mână mai forte?
În cazul cel mai prost, spectacolul trebuie să iasă aşa cum mi l-am imaginat eu. Dacă lucrurile nu merg prost, ci merg de acolo în sus, înseamnă că mă întâlnesc cu nişte oameni care îşi aduc contribuţia lor unică în această chestie şi spectacolul devine al nostru, al tuturor. Orice om schimbat dintr-o echipă, orice funcţie ar avea el, modifică modul în care spectacolul rezultă. Pe de altă parte, la nivel de lucru propriu-zis cred că sunt undeva la mijloc între un regizor cel puţin foarte prezent şi foarte implicat în teatru, dacă nu chiar autoritar pe alocuri, însă fiind adepta ideii de creaţie colectivă şi echipă de creaţie. Aici încă mai caut să mă găsesc eu pe mine ca tip de lucru, pentru că cercetarea mea de regizor se reflectă mai mult în căutarea acestor formule de lucru decât în spectacolele propriu-zise. Din nou ajung la ideea de laborator. Miaş dori să pot să dezvolt o metodă a mea proprie, prin care să pot face acest gen de spectacole, care nu se poate înlocui nici cu ce am învăţat la şcoală, nici cu altă metodă deja definită şi teoretizată. Cum îţi alegi actorii? Ce apreciezi în primul rând la un actor?
Disponibilitatea. Asta e o trăsătură de meserie. Cred că actorul trebuie să fie disponibil, dar eu îmi aleg actorii în funcţie de cine rezonează cu un anumit spectacol, punctual, şi mai ales cu mesajul. Pentru mine, în teatru, principalul este mesajul. Orice altceva se supune acestui lucru. E genul de teatru militant pe care eu îl fac. Un actor poate să fie absolut extraordinar din toate punctele de vedere, dar, dacă nu empatizează şi dacă nu se regăseşte în mesajul meu şi nu formăm împreună un corp, atunci nu-şi are locul acolo. Catinca, ce îţi doreşti tu în adâncul sufletului tău? Asta ca să
.
folosesc o indicaţie regizorală de-a ta, pe care tocmai am auzit-o în timpul repetiţiilor.
Să reuşesc să contribui prin ceea ce pot eu la readucerea teatrului în România ca element relevant, fundamental pentru cultura noastră.
Hildegard Ignătescu este un copil curios și entuziast ascuns în hainele unei femei mature. Când nu spune poveștile interesante la radio, le așterne pe hârtia Revistei Arte & Meserii. Alex Busu închide un ochi și face fotografie. Altfel, e nostalgic după obiective vechi. alexbusu.ro.
rAM#12_full.indd 65
9/22/2015 12:21:47 AM
[FRAGILE]
VULNERABILITATE ASUMATĂ Cât de dispus ești să îți explorezi fragilitatea? Cât de vulnerabil poți deveni în fața unor străini? Dacă ai un răspuns la aceste întrebări, cu siguranță acesta se va schimba după ce participi la [Fragile] – un spectacol în care dacă nu te implici activ, e ca și când nu ai fi prezent. Îl așteptam de multă vreme pe Cosmin Manolescu cu acest spectacol, eram curioasă ce surprize a pregătit. Și am fost plăcut impresionată de proiectul la care am luat parte, pentru că este una dintre acele experiențe care îți rămân în minte și în suflet multă vreme. Atât de adânc criptate, că este greu să scrii ceva despre ele, pentru că riscul e ca acele câteva cuvinte să știrbească o parte din ceea ce ai trăit. Și totuși, chiar dacă voi omorî o bună bucată din magia spectacolului, încerc să vă împărtășesc o parte din ceea ce am trăit în cele două zile de la jumătatea lui iunie. TEXT: Silvia CAZACU | FOTO: Bogdan GRIGORE În seara de 12 iunie, spectacolul a avut loc într-un spațiu secret – un apartament frumos din București – iar pe 13 iunie, pentru a doua parte, s-a mutat la CNDB (Centrul Național al Dansului București). Proiectul este semnat de Cosmin Manolescu, care îl și interpretează, alături de Giselda Ranieri (IT) și Tanja Andreeva (NO). Artiștii dansează într-o succesiune de etape menite să regândească relația artist-spectator, dar și relația spectatorului cu propriul sine. Materializarea conceptului artistic își propune să te scoată pe tine, participant, din zona de confort și în afara orizontului tău de așteptare cu privire la dansatori și arta lor.
64
În spațiul secretă, am trecut prin toate stările posibile în timpul performance-ului: de la nerăbdare, la frustrare, la bucurie extremă și intimitate cu persoane străine până în acel moment. Când am intrat în apartament, am fost întrebată dacă vreau să merg în camera misterelor, a oglinzilor sau în cea conceptuală. Am ales prima variantă și am ocupat rapid un loc în spațiu ca să îmi dau seama cum mă va vrăji dansatoarea în fața căreia eram. A avut un contact direct cu fiecare dintre noi, iar noi am putut asista la reprezentația sinceră a unei artiste foarte sigure pe mișcările ei și pe ceea ce își dorește de la momentul pe care îl prezintă. Apoi artista a plecat și am putut merge și în celelalte camere să văd ce se întâmplă. În camera conceptuală, Cosmin explora spațiul folosindu-și propriul corp și cu coregrafia publicului, iar apoi în camera oglinzilor am fost îndemnată să iau o oglindă, pentru că doar astfel o pot privi pe Giselda. Recunosc că am profitat de faptul că era foarte multă lume și am trișat, privind-o fără oglindă. După ce toți oamenii poposiseră în toate camerele, ne-am adunat cu toții în living ca să discutăm, apoi a urmat dansul inimii: pe o frumoasă melodie, fiecare s-a „parteneriat” cu cineva din cameră și trebuia să dansezi cu ochii închiși cu acea persoană, după ce îi găseai pulsul și rămâneai lipit/ă de partea aceea a corpului. Un moment delicat și special, în care am înțeles ce ușor s-ar înțelege oamenii dacă ar putea să
teatru recomandare
rAM#12_full.indd 66
se privească cu ochii închiși, doar simțind prezența celeilalte persoane. A urmat o discuție privată a fiecăruia dintre dansatori cu câte o persoană selectată din public. Recunosc că mi-ar fi plăcut să am o astfel de interacțiune cu unul dintre dansatori. Pe principiul „ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea întâmpla”, am avut acest moment de intimitate ulterior. A urmat o a doua discuție despre dans contemporan, de ce ne place și de ce nu ne place, cu opinii pertinente și sincere din partea publicului. Apoi câțiva dintre spectatori au avut parte de o „călătorie emoțională” cu performerii care foloseau corpul publicului pentru a dansa cu el. Și în cadrul acestui moment, dansatorii au avut un contact intim cu spectatorii – eu, spre exemplu, am fost sărutată de unul dintre dansatori. Cu siguranță, o experiență care m-a luat prin surprindere și cu ajutorul căreia am depășit zona de confort. Trebuie să recunosc că a fost un moment intens, spontan, ce a funcționat ca o descătușare față de ceea ce s-a întâmplat ulterior. A treia dezbatere a fost despre cum ar trebui să înceapă a doua parte a spectacolului și a fost votată în majoritate varianta cu petrecerea – ceea ce s-a și întâmplat la CNDB. A urmat votul pentru cel mai bun performer și Giselda a ieșit câștigătoare ca număr de votanți. Sunt sinceră când scriu că mi s-a părut straniu: de ce trebuie să ne întrerupem mereu pentru feedback? Am avut senzația că sunt într-o repetiție la care cu greu țin pasul: când vorbesc cu persoana reală și când cu cea care interpretează? Ultima parte a spectacolului a fost pentru cei îndrăzneți. Am ezitat inițial dacă să mă duc sau nu, dar mi-am făcut curaj și nu regret. Deși cu toții ne-am dus inițial în camera respectivă – probabil din curiozitate – am rămas câțiva până la final. Regula e simplă: tot ce se întâmplă în acea cameră depinde de disponibilitatea publicului și oricine poate ieși oricând își dorește. Iar experiența este foarte intensă, în funcție de ce îşi dorește fiecare să facă. Convenția este că dansatorii își scot un obiect vestimentar, iar spectatorii decid: fie îi urmează, fie părăsesc camera. Dacă nici un
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:21:48 AM
Am plecat de acolo răvășită, plină de energie și bucuroasă că mi-am dat voie să trăiesc această experiență. Parcă pluteam și am sunat o prietenă care trebuia să vină și ea ca să îi povestesc. M-am bucurat că nu a răspuns, pentru că mi-am dat seama că nu aș fi avut cum să transpun în cuvinte ce am trăit. Am adormit cu greu în seara aceea, dorindu-mi să particip la cât mai multe astfel de spectacole: îndrăznețe, cu esență și cu un mare interes al artiștilor pentru public.
rAM#12_full.indd 67
În a doua zi a spectacolului, am ajuns timid în sală și distingeam cu greu câteva fețe cunoscute. Decisesem cu o seară înainte că partea a doua a [Fragile] va fi o petrecere cu publicul, astfel că lumina a constat în lasere și surse difuze. Muzica era dansabilă, melodii propuse în schimbul de mailuri pe care l-au avut cu artiștii cei care s-au înscris pentru locația secretă. M-au surprins reacțiile oamenilor când intrau: fie aveau impresia că au greșit spațiul, fie că este un alt eveniment, unii se așezau sau începeau să danseze. După câteva minute bune de dansat, am trecut într-o altă etapă. Artiștii s-au inspirat din mișcarea Pussy Riot și au apărut cu măști pe față, într-un dans agresiv luminat intermitent de lanternele care se mișcau în același ritm cu ei. A fost stranie și bruscă trecerea și cu atât mai pregnantă agresivitatea dansatorilor. Apoi „călătoriile emoționale” din seara anterioară au revenit, de această dată în întuneric – destul de intensă experiența. De fapt, intens este cuvântul care definește cel mai bine experiența fragilă.
TEATRU
spectator nu renunță la haine, nu va renunța nimeni, dar n-a fost un asemenea caz. Apoi, în acea penumbră, dansatorii încep să danseze (nu știu dacă este clar că erau goi) și se creează o atmosferă intimă și intensă. Este straniu să te uiți gol cum dansează alții goi, dar este și eliberator în același timp. Apoi, după ce dansul profesionist ia sfârșit, începe o nouă „călătorie emoțională”: sunt selectați oameni din cameră cu care ceilalți dansează. Adică fiecare ia în ocupație o parte o persoanei „călătoare” și se mișcă împreună. Ceea ce condimentează și mai mult situația este că dansatorii îi pun mâna la ochi persoanei selectate, persoană ce rămâne cu ochii închiși tot timpul. Sunt norocoasă că am fost una din cei care au „călătorit emoțional”.
Tanja Andreeva a avut un moment în care s-a dezbrăcat, iar artiștii au propus o discuție liberă despre cum li s-a părut spectatorilor conceptul până în acel moment. Mi s-a părut bizară întreruperea de ritm, pentru că nu am mai asistat la un spectacol care să se oprească
9/22/2015 12:21:48 AM
și dansatorii să întrebe publicul ce părere au despre ce se întâmplă. Giselda Ranieri a propus un solo cu lămpi, iar ceilalți doi au început să danseze: Cosmin cu un vibrator și Tanja cu un cuțit. Alte senzații tari, pentru că la un moment dat un bărbat din sală către care s-a îndreptat Cosmin s-a simțit foarte ofensat de îndreptarea obiectului spre sine și a început să riposteze într-un fel ușor ludic, dar evident deranjat de situație. Nici Tanja nu a fost mai prejos, mimând că face o crimă cu acel cuțit. A urmat un alt dans al inimii. Poate sună banal, dar experiența de a dansa cu un necunoscut pe care să-l atingi în zona inimii este una care apropie oamenii și îi face vulnerabili și puternici în același timp. Am observat o descătușare a spectatorilor atât în seara precedentă, cât și în acel moment, datorită acestei forme sincere și simple de interacțiune. Cosmin a început să se joace cu o lampă ca și când ar fi un lasou – mi-nu-nat, pentru că lumina parcă alerga prin sală și nimeni nu putea să o prindă, ca să surprindă ce fac artiștii de fapt. Am mijit ochii, am văzut cum Tanja și Giselda au furat săruturi din
public și mi-am amintit de experiența personală din seara anterioară. S-a întrerupt totul pentru un scurt moment de cântat al dansatorilor, urmat de o altă discuție inițiată de ei despre dansul contemporan din România, absența finanțărilor și alte subiecte. În următoarea parte, a fost foarte interesant că spectacolul parcă a fost dat la o viteză mai rapidă – și mai intensă. Cei trei dansatori au început să interacționeze cu publicul, să miroasă spectatorii, să îi sărute, să se joace cu vibratorul pe pielea lor. Publicul trebuia să decidă ce dorește să se întâmple, adică să aleagă care dintre dansatori va dansa și dacă va fi un dans mai dur sau mai facil. Ultima parte a spectacolului a fost tot pentru curajoși. [Fragile] este un proiect care experimentează cu toate elementele posibile. Genul de spectacol care te face să vrei să participi de mai multe ori, să îl explorezi din mai multe unghiuri. Mi-a plăcut la nebunie convenția despre care mi-a povestit coregraful Cosmin Manolescu: trebuie să fii sincer, atât cu tine, cât și cu ceilalți. Pentru că în definitiv, tu decizi tot ce se întâmplă în [Fragile].
.
Silvia și-a descoperit pasiunea pentru artele spectacolului de ceva vreme și nu a mai părăsit backstage-ul sau fotoliul de spectator sceptic (credits Miruna Runcan) de atunci. Acum lucrează în culisele Teatrului Odeon
66
teatru recomandare
rAM#12_full.indd 68
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:21:50 AM
rAM#12_full.indd 69
9/22/2015 12:21:52 AM
ASHES AFAR
De Alexandra-Maria COLŢA
This is your story. If you can’t find your place, living in a country you don’t come from. This is your story. If you’ve experienced loneliness within a couple. This is your story. If you’ve experienced loneliness within a country. This is your story. If you don’t know what home means when you’re so far from it. This is your story. Așa începe pitch-ul de pe indiegogo al proiectului Ashes Afar, o colaborare între români și irlandezi, făurită în Londra, în limba engleză. Teatru independent cu ambiții mari, să ajungă la Edinburgh Fringe, unul dintre cele mai importante evenimente de teatru independent din Europa și poate chiar din lume. Între timp, piesa a obținut ceva fonduri și, mai important, a fost la Edinburgh și a primit multe review-uri de cinci stele. La sfârșit de august - început de septembrie, piesa a ajuns și în România, mai întâi la festivalul Undercloud, apoi în Godot, urmând ca în 2016 să călătorească prin mai multe teatre și țări. Am fost și eu în sală la una dintre ele, deschisă pentru a vedea ceva prin care am trecut, la rândul meu, de a retrăi experiența propriei mele povești, de data asta jucată de doi actori, pe o scenă, decorată cu un fotoliu roșu și atât. Și din aceeași perspectivă voi povesti și cum mi s-a părut. Cei doi interpretează un cuplu, Aine și Mihail, într-o relație de vreo șase ani, ea irlandeză, el român, care s-au cunoscut în Londra. Trăiesc greu, de pe azi pe mâine, se ceartă ca orice cuplu, se împacă, se urăsc, se iubesc. La un moment dat, Aine are un breakdown care o lasă amnezică, iar Mihail își asumă rolul de terapeut și începe să-i amintească pas cu pas, din momentul în care s-au cunoscut, până în prezent. Fiecare nouă amintire (și acțiune) se face cu o rotire a scaunului-fotoliu, declicul schimbător de stări și momente între cei doi. Povestea este construită foarte bine, te conduce de la mici evenimente de relație, la întrebări mai complexe: unde e acasă, pot să mă acomodez, vreau să mă acomodez, vreau înapoi, sunt OK?
Proiect: Vanner Collective Scenariu: Andreea Borțun Regia: Bobi Pricop Distribuție: Crissy O’Donovan, Liviu Romanescu
Într-un fel, întrebările astea au ajuns la mine. Umorul a ajuns, și el, în replici foarte bine alese și cu gradație a accentului româno-britanic exprimat în exterior și a sentimentelor adunate în interior. Piesa s-a jucat și cu niște clișee, poate mai mult sau mai puțin intenționate. Cu toate astea pentru mine a apăsat pe butoanele și nuanțele potrivite. Și recomand oricui să-și regăsească propria poveste, privind povestea celor doi.
68
(
(
(
ÎNAINTE DE TOATE TREBUIE SA FIU OM CASA DE PAPUSI SE PRABUSESTE , , ,
De Alexandra TĂNASE
Am citit piesa O casă de păpuşi în liceu. Prin clasa a XI-a, pare-mi-se. A produs asupra mea o senzație sufocantă, de spațiu închis și irespirabil, țin și acum minte că am citit-o pe nerăsuflate, având față de scriere un sentiment de atracție amestecat cu revoltă și tristețe. După doisprezece ani, iată-mă la o reprezentație a scrierii din alt secol a lui Henrik Ibsen. Amintindumi vag subiectul, mai acut trăirea, aveam o curiozitate: oare ce urma să îmi trezească această interpretare? Pe scenă e Nora, păpușa-copil și femeia-păpușă – așa cum se descrie ea însăși. Vedem o femeie obosită și resemnată, din care viața a plecat pe ascuns, aproape imperceptibil, sub masca unei fericiri fără colțuri. Ne povestește cum a ajuns, fără să își dorească sau să își propună, într-o situație complicată, cu șantaj, bani, boli și minciuni, în urma căreia, însă, în loc să se confirme dragostea și stabilitatea căminului familial, se strică mecanismul. Asemenea celor rusești, păpușa s-a făcut din ce în ce mai mică, până când nu a mai rămas nimic – nici de certat, nici de mângâiat. Nora își părăsește familia, își refuză statutul de păpușă, și nu pentru a găsi mult dorita libertate, ci dintr-un impuls pe care nu și l-a putut refuza, deși ce o așteaptă în urma eliberării e tot un gol, numai că de altă formă și de altă culoare. Aceeași sufocare, în alt aer. Regia e seducătoare, din toate colțurile apar imagini vibrante și simbolice, monologul este completat de intervențiile pline de miez ale unui personaj vocal ce poartă o mască de păpușă, un veșnic observator al Norei, care nu face decât să amplifice furnicile date de întregul concept al piesei. Luminile se joacă cu timpul: îmbătrânire, întinerire, emoție, resemnare, toate acestea parcurg chipul femeii in cele 50 minute de ritm accelera(n)t.
Scenariu & regie: Carmen Lidia Vidu Nora: Aura Călărașu Soprana: Cătălina Antal Video: Cristina Baciu Scenografia: Constantin Ciubotaru Muzica originală: Ovidiu Chihaia
Ce mesaj ne mai poate trimite o piesă scrisă în 1879, vă întrebați? O piesă cu sfârșit deschis, ambiguu, minunat interpretată și gândită, despre fericire și nenorocire, despre desprindere și tristețe, despre libertatea femeii în orice context și în orice timp. Mergeți și gustați – intens, caleidoscopic – un subiect adânc uman. teatru recomandări
rAM#12_full.indd 70
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:21:55 AM
rAM#12_full.indd 71
9/22/2015 12:21:58 AM
ANA MARIA SANDU
CÂND EŞTI AŞA CUM SCRII.
Într-o după-amiază răcoroasă și întunecoasă de după mijlocul lui august, mă întâlneam cu Ana Maria Sandu la Eden. Deși ne mai văzusem, în diferite contexte, nu scrisesem niciodată despre cărțile ei și nici nu o intervievasem, așa că duceam cu mine un bagaj mare de emoții și stări. Când i-am spus asta, a avut delicatețea să-mi distragă atenția de la interviu întrebându-mă despre câte-n lună și-n stele. Când emoțiile s-au mai domolit, am dat drumul la înregistrare. TEXT: Eli BĂDICĂ | FOTO: Alex BUSU
70 Când pleci din textele tale Față în față, la o masă printre copacii din grădină, cu câte o limonadă cu mentă alături, deschideam conversația despre cărțile ei spunându-i că, pentru prima dată în viața mea de cititor, i-am recitit cele patru cărți – Din amintirile unui Chelbasan (2003), Fata din casa vagon (2006), Omoară-mă! (2010) și Aleargă (2013) – în ordinea publicării lor, lucru care-mi făcuse bine. Mi-a mărturisit, râzând, că știu mai multe decât ea în momentul respectiv despre volumele ei, căci nu s-a întors niciodată la ele pe deplin, n-a putut niciodată să le recitească în întregime. Când este invitată la vreun eveniment și trebuie să citească un pasaj, le răsfoiește și alege, de cele mai multe ori, din fragmentele pe care le citește de obicei, nu se complică foarte tare și nici nu se gândește prea mult la ce va trebui să zică sau să facă acolo. Ca atunci când ajunge acasă, stă la povești cu mama sa și deschid albumul fotografic de familie. Se recunoaște în fotografii, știe că e ea, carte feature
rAM#12_full.indd 72
își amintește detalii din ziua aceea, dar de ea, în momentul declanșării aparatului foto, nu-și aduce aminte. Așa se întâmplă și cu volumele ei, e ea acolo, până la capăt, dar a plecat din texte între timp. Când tu ești cărțile tale Când participă la un eveniment în calitate de scriitoare, nu se pregătește nicicum, spune că nici n-ar ști ce să facă. Preferă să-și ocupe mintea alegându-și vestimentația pentru evenimentul respectiv. Ajunge, de regulă, la aceeași formulă, așa cum este îmbrăcată și când stăm de vorbă: blugi și o bluză, încălțăminte comodă. Crede că scriitorii au marele avantaj de a se prezenta așa cum sunt, nu trebuie să se străduiască să fie altfel, oamenii înțeleg și pun totul pe seama faptului că așa sunt autorii, ba mai retrași, ba mai volubili. Ultima categorie are mereu de câștigat, fac show, ajutându-și, astfel, cărțile. „Dar, dacă nu ești așa, nu ai ce face. Ești cum ești și scrii cum ești”. revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:22:01 AM
CARTE
În ceea ce o privește, nu știe cum e, n-a aflat încă, deși a tot încercat prin cărțile pe care le-a scris. „Scrisul nu te ajută decât să faci un pic de lumină. Scrisul poate fi pansament, dar nu te poate vindeca. Scrisul nu te ferește de viață”. Știe că ea n-ar fi la fel fără cărțile ei și nici viața ei n-ar arăta la fel. Nu-și imaginează, însă, cum ar fi.
toată ziua în jurul cozii și nu o simțea „ca lumea”. Nu-i ieșise. Când a plecat de acolo, a văzut-o „exact cum am văzut raza de soare care se lăfăia la jumătatea bazinului”.
„În toate cărțile mele sunt eu. Cred că există mereu niște legături foarte puternice între viața civilă a scriitorului și textul la care lucrează. De multe ori, ce făceam într-o zi sau într-un moment anume din viața mea e strâns legat de ceea ce scriam atunci. Știu exact unde eram și ce făceam când scriam un fragment, pasaj, o pagină, e palpabil, întocmai ca atunci când te întâlnești cu cineva, te desparți și așa mai departe”.
Ana crede că scrisul i-a luat timp, „dar nici nu știam să fac ceva mai bun cu el”. I-a adus un soi de bucurie: „că am putut s-o fac, că am dus cărțile și etapele acelea din viață la un capăt. Asta îmi dă un fel de încredere că tot ce trăim, tot ce ni se întâmplă, nu se termină așa, ca o bucată de pâine, ci se mai duce undeva”. În relația cu cititorii, tot procesul este un schimb: „Nici nu aștept, nici nu ofer. Pun cărțile pe masă așa cum știu eu mai bine să le așez. Ce văd ei acolo nu mai ține de puterea mea. Dar pentru că doar unii dintre noi putem scrie, există probabilitatea ca o mică parte dintre cei care nu scriu să se regăsească în lucrurile acelea pe care noi le scriem”. Câteodată, întâlnirile cu
Sunt momente pe care și le amintește foarte clar. Are bine întipărită, de exemplu, o zi de vară când s-a dus să înoate și, după câteva bazine, nu reușea să-și scoată din minte scena înecului Duduței. Se învârtise
rAM#12_full.indd 73
Când cititorii ajung la tine
9/22/2015 12:22:05 AM
cititorii ei sunt emoționante, se creează un soi de energie specială și totul iese minunat, alteori sunt doar discuții și nu se trece mai departe. Oricum ar fi, o bucură foarte tare când un cititor vine și-i spune că s-a regăsit într-una dintre cărțile sale. Crede că-i extraordinar că un om alege să citească, dintre toate cărțile din lume, una scrisă de ea, și, pe deasupra, îi și spune ceva. Chipul i se luminează. Își aduce aminte un moment special. Abia îi apăruse volumul, îl pusese într-un plic și-l trimisese prietenei sale de la Paris. Timpul trece, cartea nu ajunge. Se interesează ce s-a întâmplat cu pachetul, atât ea, cât și prietena ei. Nimeni nu știe nimic. Peste câteva săptămâni, cartea ajunge, în sfârșit. Volumul fusese citit de cineva înainte de a fi fost expediat destinatarului. „Nu vom ști niciodată ce s-a întâmplat acolo, putem face o mulțime de scenarii, dar mi-aș fi dorit să fi lăsat măcar un rând, sămi spună dacă i-a plăcut sau nu”. Poate face o singură presupunere: personajul trebuie să fi fost o femeie. Când scrii despre feminitate Literatura Anei Maria Sandu e înțesată de personaje feminine, iar una dintre obsesiile ei recurente este prietenia dintre femei (vezi Chelbasan-Giorgi, Ileana-Duduța, Ramona-doamna Manea ș.a.m.d.), preocupare încă majoră – „solidaritatea dintre ele face drumurile mai line”. Nu crede că este feministă sau că o lectură a cărților sale din această perspectivă ar fi valabilă, grilele acestea nu-i spun nimic. „Femeile mele mai degrabă trăiesc, au experiențe, suferă și se revoltă, dar nu protestează în felul acela, nu au un mesaj de transmis, sunt ca noi. Feminitatea e una, feminismul cred că e alta”. Bărbații sunt mai puțin prezenți, e drept. Faptul că preferă să nu intre prea mult în mentalitatea masculină nu ține, în niciun caz, de feminism, ci de teama de a se împotmoli. Observă bărbații, este curioasă și atentă la ei, dar nu este bucata potrivită pentru ea, „simt că nisipurile sunt mișcătoare acolo. Cred că, atunci când un scriitor începe să scrie despre ce nu știe, se va simți, într-un fel sau altul”.
72
Personajele sale trăiesc în interiorul ei până într-un punct, de la care încep să se miște singure. „Când termini o carte nu le trântești ușa în nas ființelor de hârtie cu care ai petrecut atâta timp. Te îndepărtezi ușor-ușor, cu pași mici”. O singură dată a avut o experiență stranie, un moment în care un personaj părea să trăiască și în exterior, în realitate. Terminase Omoară-mă!, o trimisese la editură și se afla la Berlin, într-o stație de autobuz. A zărit o femeie care arăta „așa cum era doamna Manea a mea”. A fost o senzație prin care n-ar vrea să mai treacă niciodată. A coborât cu o stație mai devreme decât trebuia. Când fricile rămân latente Privind în urmă, la Omoară-mă! ar face singurele modificări, ar tăia prima parte a romanului. „În rest, nu. Am tăiat din toate atât de mult încât mă întrebam ce mai rămâne”. La Aleargă, de exemplu, la care a lucrat cel mai mult – aproximativ șase ani – a scos masiv pasaje, a rămas cu o mică parte din carte. Știa că, dacă nu publica volumul atunci, în 2013, avea să-l continue toată viața.
carte portret
rAM#12_full.indd 74
Pentru Ana, în volumul Din amintirile unui Chelbasan sunt toate cărțile ei, deși mulți i-au spus că nu au simțit asta. „Acolo e o chestie de adolescență și de formare. Fricile cu care pornim la drum rămân latente cumva, chiar dacă nu se mai văd bine. Sunt acele urme profunde pe care le ducem cu noi. În volumul de povestiri la care scriu poate că nu vor mai fi legături cu Chelbasan, deși, în capul meu...”. Scriitorii, de obicei, nu vor să vorbească prea mult despre cărțile la care scriu, până când acestea nu sunt gata. Pentru unii, e o adevărată superstiție. Pentru Ana, nu. Când scrii cât de bine poți „E o experiență nouă, n-am scris niciodată legat la un proiect de genul ăsta. Sunt foarte fericită când termin câte una, dar apoi mă blochez: şi mâine, poimâine, ce fac?” Îi este dor de starea aceea de roman, de senzația de familiaritate, de clipele când se întorcea la text de parcă s-ar fi întors la o clădire pe care o construia și la care adăuga, treptat, ferestre, uși, mobilă. Cel mai greu i se pare începutul, să tasteze prima pagină, să așeze ceea ce în cap îi sună atât de bine și de clar. „Nu am text în minte, ci, mai degrabă, senzații și imagini. De fiecare dată, n-aș vrea să mă îndepărtez de ele, de-asta mi-e așa de greu”. Tot timpul, la fiecare carte, a fost la fel. Nici după ce începutul e scris nu e mai ușor, dar parcă e mai bine. Chiar și-așa, prozele scurte la care lucrează nu sunt izolate, se leagă între ele – „poate că așa mi-e mie mai bine, mai comod” –, personajele trăiesc în același bloc. A trecut de jumătatea cărții, speră ca la anul să fie gata, ceea ce s-ar înscrie în frecvența cu care publică (o carte la trei-patru ani). Are oameni de încredere în jurul ei cărora le dă să citească ce scrie, „lucrurile mici pe care cineva din afară ți le poate supune atenției pot ajuta mult, mult, dar fondul rămâne. Fiecare dintre noi, dacă am putea să scriem altfel și mai bine, am face-o. Și încercăm, slavă Domnului, să scoatem ce putem noi mai bine”. Însă cu prietenii ei nu vorbește neapărat despre cărțile sale, simte nevoia să se deconecteze uneori. Preferă să creadă că are doar prieteni „care m-au citit sau nu, asta e treaba lor și e o chestie foarte intimă. Ce faci cu părinții, în cazul ăsta? Pentru ei, cine ești? Uite, mamei mele cred că cel mai mult i-a plăcut Aleargă, deși nu mi-a spus-o concret”. Când textul tău capătă viața lui Aleargă (Polirom, 2013) este un pseudo-jurnal de jogging în proză, care se sustrage genurilor și conceptelor, o prozopoezie sau o poezie narativă puternică, nevrotică, problematizantă. Naratoarea, o femeie din categoria 30+, aleargă – la propriu, prin parc, și la figurat prin viață. Trecută de prima tinerețe, protagonista se transformă continuu, este modelată de lecturile sale – personajealergători literare –, de experiențele pe care le are, de oamenii pe care-i întâlnește și de cei care fac sau au făcut parte din viața ei. Un text care te lovește în plex. Cartea a fost transformată, anul trecut, în spectacol de teatru. Un revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:22:06 AM
one woman show cu Nicoleta Lefter, concept realizat de Silvia Călin. Cele câteva reprezentații au avut loc la WASP și au fost aclamate. Nu o cunoștea pe Nicoleta și nu mai lucrase cu Silvia înainte – cu Silvia se mai întâlnise, dar în cu totul alte contexte. Când Nicoleta i-a scris prima dată în legătură cu asta, pe Facebook, Ana a fost rezervată: „Mi-e foarte frică de ridicol și m-am gândit că poate să fie penibil”. Nu e mare amatoare de teatru, a văzut actori care recită foarte prost, așa că dramatizarea n-o extazia. A fost relaxată doar pentru că era încredințată că nu va ieși, „eu știu cel mai bine că nu e un text pentru asta, nici măcar rescris sau adaptat”. Au vorbit despre text, Nicoleta i-a spus că va fi un spectacol simplu, curat, puternic, fără floricele, și s-au sfătuit ce fragmente din carte ar funcționa cel mai bine pentru acest spectacol. Apoi, când proiectul prinsese formă și viață, au chemat-o și pe Ana la două repetiții. I s-a părut foarte ciudat. Crede că e cu totul altceva, așa se raportează, chiar și acum, la spectacol. „În continuare sunt de părere că textul funcționează scris”. Se bucură că, odată cu dramatizarea, le-a cunoscut pe Nicoleta, Silvia și alți câțiva oameni care veneau din alte zone și cu care avea multe în comun. „Și, cumva, faptul că textul tău ajunge să aibă viața lui, indiferent de tine, vine la pachet cu multe emoții, contează enorm cum scoți intimitatea dintr-un text și o transformi în altceva. Un text scris poate câștiga sau, din contră, pierde când îl scoți din coconul lui. Când am văzut-o pe Nicoleta pe scenă, m-am uitat la ea ca la o alergătoare, așa cum sunt și personajele mele. Cu emoție, empatie și curiozitate”. Înainte de premiera Aleargă, își făcea în cap tot felul de scenarii – cum ar fi că publicul va arunca cu roșii în ele și va cere banii pe bilete înapoi –, care o dezamorsau și o făceau să râdă. Își amintește perfect seara cu pricina. A stat într-un colț al sălii, împreună cu Silvia, loc din care puteau vedea atât publicul, cât și interpretarea Nicoletei. Se uita mai mult la public, încercând să-și distragă atenția de la ceea ce se întâmpla pe scenă. Când reprezentația s-a terminat, a ieșit de la WASP cu gândul că ar trebui să scrie texte
rAM#12_full.indd 75
mai senine. I-ar fi plăcut ca publicul să râdă. „Pe oamenii care citesc nu-i vezi, dar pe oamenii din sală i-am văzut. Gândul că i-aș fi putut întrista nu mi-a făcut bine, n-a fost prea comod”. A uimit-o faptul că oamenii au empatizat. Nici acum nu-și dă seama cum funcționează lucrurile ieșite din carte în lumea reală. „Și viețile pe care le trăim sunt ficțiuni, la un moment dat. Ce ne imaginăm noi nu se potrivește mereu cu ce-și imaginează cei care trăiesc alături de noi. Niciodată doi oameni nu vor povesti la fel o întîmplare pe care au trăit-o împreună. Amintirile comune nu înseamnă consens, ci variante diferite ale aceleiași povești. Unghiuri de vedere diametral opuse, interpretări, senzații, bucurie sau suferință, după caz. Ca și-n literatură, în fond.
9/22/2015 12:22:11 AM
Realitatea neficționalizată e cam greu de digerat câteodată. Perioadele în care nu scriu pot fi, uneori, copleșitoare. Cititul mai echilibrează lucrurile. Am o curiozitate să văd cum e viața celor care nici nu scriu, nici nu citesc, trebuie să aibă niște resurse nebănuite pe care noi n-o să le aflăm niciodată. Poate că se bucură altfel de lucruri, m-am întrebat tot timpul dacă chestia asta cu literatura nu-ți pervertește trecutul”. Când debutezi de două ori Viața Anei se învârte de mulți ani în jurul scrisului. Înainte de Din amintirile unui Chelbasan, a mai fost un volum de poezii. Unul pe care nimeni nu-l amintește nicăieri. Îl include în seria „păcatele tinereții”. Nu și l-a asumat niciodată. De altfel, l-a semnat cu un soi de pseudonim, un joc de cuvinte pornit de la numele ei. L-a publicat pentru că nu a avut curajul să spună nu. Unchiul ei a convins-o, la un moment dat, să îi dea câteva poeme, pe care le-a
carte portret
rAM#12_full.indd 76
înscris la un concurs de debut de la Târgu Jiu. A câștigat concursul, iar poemele respective trebuiau să apară într-un volum. Ana își dorea doar banii rezultați în urma premiului, cu care voia să își cumpere un cort și alte câteva lucruri. Dar i-a fost jenă și i-a lăsat să îl publice. Bănuiește că, fiind poeme adolescentine, erau pasabile. Știa și atunci că era grăbit, impersonal, că ea nu era aceea, că nu se lega. De aceea crede că a rămas cu senzația că familiaritatea cu textele ulterioare trebuie să fie foarte puternică. A vrut ca debutul ei adevărat, cel luat în considerare, să fie Din amintirile unui Chelbasan: „pe acela l-am simțit al meu”. Și așa s-a întâmplat. În 2001 a terminat Din amintirile unui Chelbasan. Cea mai mare frică fusese că nu-l va termina. Rămăsese cu partea întâi și a doua din timpul masteratului. Nu avea cea de-a treia parte și intrase, apoi, în perioada aglomerată a slujbelor. O ținea pe loc și faptul că pierduse o bucată de text – cum avea să i se întâmple, mai târziu, și în timp ce scria la Fata din casa vagon. Într-un moment în care nu-
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:22:15 AM
și găsea locul, reușise să termine de scris. Era extrem de fericită. Însă nu știa ce să facă cu volumul. Pe vremea aceea, în 2001, lucra deja în redacția Observator cultural. I-a spus lui Ion Bogdan Lefter de cartea ei, iar acesta a sfătuit-o să i-o dea lui Gheorghe Crăciun, care venea des pe la Observator și lucra și la Editura Paralela 45. Lui Gheorghe Crăciun i-a plăcut mult Din amintirile unui Chelbasan și voia să o publice. Deși bucuroasă peste măsură și asigurată atât de Crăciun, cât și de Lefter, că va apărea, Ana încetase să mai spere, la un moment dat. Era o perioadă neprielnică, autorii nu prea aveau unde să publice. A durat doi ani.
bărbați decât femei. Ana crede că scriu exact atâția oameni câți vor. „Și dacă poți face altceva, de ce nu?” Spune că la cenaclu nu veneau foarte multe fete; dacă scriau, ar fi mers. Își amintește când Negrici a întrebat, cu un zâmbet larg, la primul curs de literatură din anul I, cine scrie. O singură mână anemică s-a ridicat. S-a întrebat mereu dacă fata aceea mai scria. „Eu n-am ridicat mâna, n-aș fi făcut-o în veci”. Când e și când nu e pentru tine Nu scrie cronici literare, dar este jurnalist cultural. În prezent este redactor la Dilema Veche. Înainte de asta, însă, a trecut prin mai multe redacții. N-a avut niciodată un singur job.
Când lipsesc focurile de artificii După Chelbasan, lucrurile au fost mult mai line, n-a mai așteptat. Însă fricile au existat, chiar dacă au fost altele, cu diverse intensități. După o carte între genuri, cum e Chelbasan, trecerea la proză a paralizat-o o vreme. La Fata din casa vagon își făcea planuri, știa ce avea să se întâmple în fiecare parte din carte, care îi vor fi personajele, dar teama că va eșua a însoțit-o o bună bucată de drum. Din fericire, volumul de proză a fost bine primit atât de critică, cât și de public – spre deosebire de Chelbasan, care căzuse într-un semi-con de umbră. S-au scris multe cronici pozitive despre Fata..., dar nu a fost recompensat cu niciun premiu. Cărțilevedetă, crede Ana, au fost altele. „Fac parte dintr-o generație care n-a avut focuri de artificii, totul a fost mai potolit, ceea ce ne-a prins bine”. Când ești în ring Citește ce se scrie despre cărțile ei, dar face întotdeauna o medie între cronici. Simte, de la începutul recenziei, dacă omul din spatele materialului a picat pe subiect sau nu. O întristează discursurile „cu țepi”. Este convinsă că există modalități de a spune elegant lucruri care dor. E dreptul oricui să nu-i placă o carte sau alta, nu este nici vina scriitorului, nici a cititorului. Dar cei care scriu despre cărți pot alege să o facă fără ca textul respectiv să fie deranjant. Nu i s-a întâmplat să citească o astfel de cronică despre o carte de-ale sale, dar a citit despre cărțile prietenilor ei și nu i-a picat bine. „N-am căzut la pat după nicio cronică și sper să nu o fac vreodată. Când ești în ring, știi că astea sunt regulile jocului”. Câteodată, recenziile au emoționat-o tare, tare: „era de parcă cineva venea șimi spunea că ce am avut eu în cap nu era o greșeală”. La Litere sunt foarte puțini studenți și, cu toate acestea, scriitoare sunt mult mai puține decât scriitori. La fel și în cazul criticilor, mai mulți
rAM#12_full.indd 77
Când a terminat facultatea și a început cursurile de master, și-a amintit de cuvintele părinților ei, care o întrebau mereu ce slujbă va avea. Nu voia să fie profesoară, asta știa de dinainte să intre la facultate. Și atunci ce? Bula, perna de aer se termina. Avea nevoie de bani, părinții ei treceau prin momente dificile, nu avea casă, nu avea masă, nu voia nici în ruptul capului să se întoarcă la Târgu Jiu: „simțeam că locul meu era aici”. În anul trei, ieșise, pentru prima dată, din zona de confort literar. Atunci a lucrat, pentru o perioadă, pentru o revistă a unui ONG. Făcea reportaje. Apoi, colegii ei începuseră să intre în publicitate. A atras-o și pe ea, s-a dus la Resurse Umane, dar n-a trecut testele. Crede și acum că fata respectivă și-a făcut foarte bine jobul, că chiar nu avea nicio treabă cu publicitatea. A urmat o vreme în care a așteptat. A așteptat răspunsuri, a mers la interviuri, a dus CV-uri peste tot. Carmen Mușat și Ion Bogdan Lefter i-au propus să lucreze la Observator cultural. A acceptat cu plăcere: „era o prelungire a stării din facultate, într-un fel, eram în ceva ce era foarte familiar, eram cu oameni mișto, vorbeam și scriam despre cărți. A fost foarte bine”. Cinci-șase ani a făcut parte din redacția Observatorului. Apoi a obosit în ritmul de săptămânal, iar revista trecea printr-o serie de schimbări, lucrurile erau efervescente în presă în momentul acela. Și, oricum, Ana este de părere că „joburile trebuie schimbate la un moment dat”. După Observator, a mers și a pus cap la cap, împreună cu Mihai Chirilov, RePublik, o publicație despre film, muzică și cultură urbană. A mai avut legături cu lumea filmului. A fost într-un juriu de scenarii la HBO. Face selecția de documentare la TIFF – o dată pe an, într-o lună jumătate, vede două sute de documentare. Crede, totuși, că este amatoare. Deși pasionată de cinematografie, nu s-a văzut niciodată scriind scenarii sau realizând filme. Tot ce a făcut sau face în direcția aceasta ține, după părerea ei, de partea spectaculoasă, în alte direcții, de acele lucruri pe care ți le dau conjunctura și încrederea altor oameni. Iar lucrul cu camerele de luat vederi, pentru pastiluțele TVR Cultural sau emisiunea online de pe HBO, i-a amorțit timiditatea. „Întotdeauna se întâmplă în viețile noastre lucruri care ne împing să mergem acolo unde nu am vrea”.
9/22/2015 12:22:16 AM
Când scrii I se pare că meseria de jurnalist și termenele-limită de predare a materialelor îi fac bine. O sperie gândul că ar avea tot timpul din lume numai și numai pentru literatura sa. Între RePublik și Dilema Veche a avut câteva luni libere, dar n-a scris mai mult decât scria de obicei. „Mă paraliza că aveam doar de scris cât era ziua de lungă”. Acum a mai obosit, i-ar prinde bine câte o jumătate de an în care să nu facă nimic altceva. Se mobilizează zicându-și că, dacă a rezistat până acum, nu timpul e problema.
76
Nu poate scrie pe hârtie, ci numai pe laptop, același de ceva vreme. Dacă anul trecut scria în sufragerie, un lucru atipic pentru ea, acum s-a întors în dormitor, „era prea multă lumină dincolo”. Nu scrie în fiecare zi, are perioade și perioade. Uneori, mă învârt prin casă ca vodă prin lobodă și nu pot scrie nimic”. E o mare fericire când are de scris un articol și îi iese repede. Scrie până iese din casă, adică în prima parte a zilei. Începe nu prea devreme, n-a fost niciodată o persoană matinală. Când spațiile de locuire au greutate Locuiește, de mulți ani, într-un apartament care i s-a părut dintotdeauna mic – este mic, de fapt –, dar, pentru că a stat cu cineva o vreme, iar acum nu mai sunt împreună, nu i se mai pare chiar așa de mic. „Așa se întâmplă cu casele”. Deși a stat în mai multe locuri, i-a rămas gândul la cămăruța din hotelul Tranzit. În toamna de dinainte de a începe anul al doilea, s-a dus la niște prietene care stăteau în hotel Tranzit, prinsese una dintre ele un loc într-o cameră mare cât o hală aproape. Un cazan uriaș prin care trecea toată apa din clădire și numeroase țevi tronau în cameră, dar ei i s-a părut raiul pe pământ. Plecând de la ele, pe același hol,
carte portret
rAM#12_full.indd 78
a văzut o ușă deschisă, genul de magazie îngustă unde nu era nimic decât un scaun și o pisică. Și-a dorit imediat să locuiască acolo. A mers și și-a exprimat dorința, dar toată lumea îi spunea că e nebună: cămăruța nu avea nici măcar încălzire, deși mai stătuse un băiat de la Matematică. Nu s-a lăsat. S-a dus în audiență la rectorul Universității, i-a explicat că are nevoie de camera respectivă, că nu poate locui cu alte persoane în cameră – așa cum fusese nevoită să facă în anul I. Până la urmă, rectorul s-a înduplecat și i-a semnat. S-a mutat, bucuroasă, acolo, și și-a amenajat camera așa cum a vrut. Iar de acasă a adus un calorifer electric. Visul ei recurent e că cineva i-a dat camera peste vară: „efectiv mi se înmoaie picioarele”. De fiecare dată când trece pe acolo, și acum se uită la clădire și la gemulețul de la camera ei. Fereastra încă se mai ținea ultima dată când a văzut-o, chiar dacă nu mai avea tavan. Cu un an înainte să se mute în acea cămăruță, totul părea să-i meargă prost. Când a văzut bibliografia primului semestru, a sunat-o pe mama ei și i-a spus că se întoarce acasă, era prea mult pentru ea. Pentru a ajunge la facultate lua 178, autobuz în care i s-a furat tot ce se putea. La un moment dat, în sesiune, îi luaseră până și certificatul de naștere și toți banii pe care-i avea. „Eram plânsă tot timpul, situația era foarte dramatică. Aveam o lipsă de adaptabilitate incredibilă”. Și totuși, când venise prima dată în București, atunci când a avut examenele de admitere la facultate, îi plăcea mult orașul, chiar și când se rătăcea sau când stătea în Colentina. I se părea că e ceea ce-i trebuie. „Bucureștiul mă speria și mă fascina, iar Gara de Nord mă atrăgea ca un magnet, deși părea trecerea spre infern”. A preferat Bucureștiul Clujului, deși fusese și acolo pentru că avea rădăcini ardelene. „Cluj era mișto, dar nu mai mișto decât București”. „Au fost niște ani buni, oamenii aveau timp și chef, lucrurile mergeau altfel”. Pentru admiterea la Litere, a venit singură la cele trei examene – două probe eliminatorii și una scrisă. Abia apăruse Nostalgia lui Cărtărescu și și-a cumpărat-o. Cu volumul în geantă străbătea Bucureștiul, stătea la niște prieteni și mergea la examene. Nu știa dacă va intra, dar nu-i păsa, meritase să facă drumul până aici fie și numai pentru Nostalgia, atât de mult îi plăcuse. A aflat că a luat după ce s-a întors de la mare. Bucuria ei a fost mare, voia filologie din liceu.
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:22:20 AM
Când înveți să spui lucrurile cu mintea ta În schimb, alegerea de a merge la liceu la o clasă de filologie a fost un prim moment de individualitate. Bănuiește că și acum se întâmplă la fel, elevii buni se duc la mate-fizică la Liceul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, ceea ce a făcut și Ana. A completat dosarul și a mers să dea examen. Cu două zile înainte de terminarea înscrierilor, i s-a făcut frică: „m-am speriat de mine învățând la fizică”. Unchiul le spusese, în timpul unei discuții de familie, că la Liceul Industrial nr. 6 era o clasă de filologieistorie, credea că s-ar putea să-i placă mai mult Anei. „Taică-miu a luat foc, maică-mea n-a fost încântată, dar eu m-am înscris acolo”. Până la liceu avea de mers o oră. Nu mai avea șanse să se întâlnească cu ceilalți colegi ai ei, așa că nici ea nu era în culmea fericirii. Dar a intrat și a mers la acel liceu. În clasa a IX-a, semestrul al doilea, a venit revoluția. Când s-au întors la școală, era o lume complet schimbată. A fost o perioadă interesantă, o eliberare. A intrat în altă etapă, „sănătoasă la cap”, și a început să o intereseze să spună lucrurile cu mintea ei, fără niciun fel de frică, în cea mai democratică modalitate cu putință. Crede că a fost norocoasă că revoluția a venit în momentul acela. N-a prea avut viață socială în anii aceia. Avea o gașcă cu care mergea mult la munte, un câine pe care-l iubea și s-a îndrăgostit de vreo două ori. Când îți câștigi încrederea în lectură În liceu i s-a părut totuși mai bine ca în gimnaziu, când ura compunerile și o plictiseau îngrozitor comentariile literare învățate pe deasupra. Prin clasa a VII-a sau a VIII-a ținea un jurnal. Scria în el mai mult despre cărțile pe care le citea, amestecat și compulsiv. Un soi de jurnal de lectură. Acolo își nota liste interminabile de cărți citite, obicei păstrat, o vreme, și în facultate. Acum nici nu mai scoate citate, nici nu subliniază, citește pur și simplu. Nu poate spune concret ce citea. Acasă avea o bibliotecă alandala, iar părinții ei citeau foarte variat. A avut un avantaj nemaipomenit: unchiul, care făcuse Litere, scria și avea o bibliotecă imensă, consistentă, a ajutat-o – „cu el puteam să vorbesc despre ce citeam, el a făcut pe ghidul pentru mine”. Începuturile într-ale cititului au fost, însă, dificile. Când era mică, nu citea deloc, deși copiii din jurul ei se dedau acestei activități.
Voia să se joace. Era singurul lucru care o interesa. În schimb, îi plăcea să stea cu ochii pe pereți și altcineva să muncească pentru ea, citindu-i. Părinții ei încercau să o convingă să pună mâna pe o carte, chiar și tachinând-o: „îmi ziceau că o să rămân de căruță, na, nu era foarte drăguț”. Cu Singur pe lume, pe care încă îl mai are acasă, s-a deschis ușița către lecturi. „E un drum lung până când copiii ajung să citească”. A dat imediat în cealaltă extremă: nu mai voia să facă nimic altceva în afară de a citi. În ultima vreme, se gândește mult că ar vrea să facă un curs de citit, pentru ca cei mici „să-și câștige încrederea în lectură, să realizeze că nu e timp pierdut”. Când totul se schimbă A trăit într-un cartier de case de la marginea Târgu Jiului. Mult timp a crezut că fericirea însemna să stai la blocuri, în centru. Acolo se chinuia ea zilnic să ajungă, încă de la vârsta de trei ani, când trebuia să meargă o jumătate de oră până la cămin. Tot timpul era pe drumuri, dus – întors, o exaspera. La un moment dat, distanța a început să nu mai conteze. Se simțea bine acasă acolo, departe de centru. Bunica ei era bucătăreasă, gătea tuturor și „ne cocoloșea, așa”. Era o femeie aprigă, nu semăna cu bunicile din poveștile copilăriei. Toată viața, fiind și mamă, și tată în casă, își pusese o armură, îi fusese frică de afecțiune. Cu Ana, pentru că era deja a treia fată din familie, a fost cu totul altfel, „bună ca un cozonac”. Până la sfârșit, relația lor a fost foarte strânsă. În ultimii ani de viață, bunica fusese diagnosticată cu demență senilă. Ana s-a temut, de fiecare dată când mergea la ea la spital, că nu o va mai recunoaște. Dar n-a fost așa. „Am scris și m-am gândit mult de-a lungul timpului la bătrânețe. Și mi-am dat seama că mă atașez de lucruri pe care îmi imaginez că le-aș putea face până mai târziu, cum ar fi să înot, să skiez, să citesc și să scriu. Cred că toți avem nevoie de ancore de care să ne agățăm. Cu toate astea, nu înseamnă să îmi imaginez foarte clar cum o să fie, dacă se va întâmpla. N-o să trăiesc însă varianta clasică și idilică cu bunica care își primește în vizită nepoții pentru că n-am copii, așa că încerc să mă gândesc la lucrurile care au legătură cu mine. Și-atunci mi-aș dori să îmi cultiv un fel de seninătate salvatoare. Când n-o să-mi iasă, promit că o să recitesc de oricâte ori va fi nevoie Candid sau Optimistul lui Voltaire”.
.
Eli Bădică este jurnalist și face PR cultural (Cuvinte cheie: Bookaholic.ro, Suplimentul de cultură, rAM, Paspartu, Emineschool, CDPL). Susține și promovează literatura română contemporană oricând, oricât, oriunde. Alex Busu închide un ochi și face fotografie. Altfel, e nostalgic după obiective vechi. alexbusu.ro.
rAM#12_full.indd 79
9/22/2015 12:22:20 AM
MATEI FLORIAN SI TUSTI-UL SCRIITORICESC ,
,
,
Pe Matei am avut senzația că-l știu dintotdeauna. Cel puțin de când am început să îi citesc cuvintele și să le înțeleg atât de bine încât, fără să-mi dau seama, fraze întregi mi-au rămas în minte. Bănuiam însă că una e scriitorul, și alta e omul. De aceea am și vrut să-l cunosc, să-l întreb ce încă nu fusese întrebat (măcar nu în interviuri). Și am mai vrut să consemnez cumva întâlnirea noastră pentru că, așa cum mi-a spus mult timp după ce reportofonul s-a oprit, dacă un lucru se întâmplă și nu e cumva consemnat, însuși existența lui devine îndoielnică. TEXT: Ioana ENACHE | FOTO: Ina IONESCU
78
carte interviu
rAM#12_full.indd 80
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:22:26 AM
CARTE
rAM#12_full.indd 81
9/22/2015 12:22:32 AM
Matei Florian e scriitorul obsedat de muzică, cel căruia, nici el nu știe să explice de ce, i se întâmplă tot felul de întâmplări ieșite din sfera realului. A fost premiat pentru cronicile muzicale apărute în Dilema Veche. A scris un roman cu fratele său, Filip Florian, despre copilăria lor în Bucureștiul comunist. Câțiva ani mai târziu, s-a retras într-un sat de munte pentru a auzi liniștea și pentru a scrie volumul Și Hams și Regretel. Crede că personajele, odată „născute” capătă autonomie, că marea pasiune a vieții ar trebui să fie viața însăși și că o carte, odată scrisă, nu mai aparține scriitorului. Ioana: Eu și prietenii mei care au citit Și Hams și Regretel am zis că are același vibe ca al Zenobiei. Ne-am înșelat prea tare? Ai avut ceva asemănător în minte în crearea cărții?
Zenobia e cartea mea preferată, sincer îți spun. Adică sunt cărțile alea mari pe care le admiră toată lumea și care sunt, într-adevăr, capodopere literare și de grandoare, și sunt cărțile intime cu care rezonezi cel mai tare. Zenobia, din punctul ăsta de vedere, e cartea cu care rezonez eu cel mai mult în fibra aia intimă. De-asta mi-e greu când cineva mă întreabă „care e cartea ta preferată” să le spun două cărți: cartea aia în sine, care după toate criteriile ar fi cea mai mare, cea mai importantă, și cealaltă, la care vibrez cel mai mult – Zenobia cu siguranță e cartea aceea. Am și în carte un personaj care e un fel de Maica Domnului a piticilor, o combinație între Zenobia și Star Wars.
întâlnită la mulți artiști (vezi Mircea Cărtărescu sau Bon Iver). Cum simți că recuperează liniștea naturii vocea interioară?
Lucrurile astea merg mână în mână. Ai nevoie de liniștea aceasta totală care, cum să zic, să te ducă pe paralela de care ai nevoie, dacă tot vorbim de cartea asta cu lumi paralele suprapuse. Și scrisul e un fel de lume paralelă în care trebuie să te rupi complet de toate zgomotele orașului, de tot ce te macină lăuntric și de ce ți se întâmplă în viața asta de zi cu zi, și să te muți altundeva. Iar scrisul face legătura între lumile astea paralele. Liniștea curăță și te face să ai parte de saltul ăsta, de țuști-ul ăsta care poate să te ridice pe unda aia de unde poți scrie. Fără liniște nu pot trece dincolo – dincolo însemnând lumea în care pot în sfârșit să aud personajele, să simt povestea și să o scriu.
Matei:
Spuneai că zgomotele orașului te distrag. Pentru a compune ultimul roman, te-ai retras într-un sat de munte. E o practică
În scrisul tău se simte un flux al ideilor, textele pulsează într-un ritm al lor. Cum preferi să scrii, de mână sau să tastezi?
Ideile mi le scriu de mână. Pe vremuri, țineam la ideea că scrisul trebuie să fie de mână, dar nu. E mult mai simplu și mai lejer să scrii la laptop decât de mână pentru că poți șterge. O foaie de-a mea ajungea, pe vremuri, o chestie indescifrabilă pentru absolut oricine, chiar și pentru mine. Atunci, sigur, prefer curățenia unei pagini din astea de computer în care poți să ștergi liniștit. Iar fluxul ăsta ține de ceva în care cred foarte mult – scrisul trebuie să curgă ca o muzică. Până la urmă, nu cred că mai contează foarte mult pe ce scrii. Ideile mi le notez întotdeauna pe un caiet, caiet ce ajunge foarte mâzgălit între timp, iar scrisul brut, concret îl fac pe laptop.
80
carte interviu
rAM#12_full.indd 82
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:22:37 AM
Ce ai mai ascultat? Ce ai mai citit?
În ultima vreme am ascultat mai mult decât am citit. Tot mi se pare, că tot îți vorbeam de muzică, că de la un punct încolo le amestec. Mi se pare că o carte foarte bună e un album foarte bun. Oricum ascult foarte multă muzică și nu mă văd în afara ei, fără ea n-aș putea să-mi duc zilele liniștit. Mă detensionează, îmi dă exact ce am nevoie, ca o pastilă. Tot timpul sunt în căutare de albume noi, de formații noi, tot felul de chestii de felul ăsta. Dar, știi, întotdeauna când primesc întrebarea asta sunt brusc derutat și nu-mi vine niciun nume în minte, nici de carte, nici de muzică.
ceea ce povestește ea și ceea ce pot povesti eu, la rândul meu, în cuvinte. Dincolo de chestiile formale, cine, de unde se trage, cine a fost înființat de cine, când s-a întâmplat, e povestea. Poveste pe care o spune orice album, dacă o spune. Dacă n-o spune, e un album prost. Fac o paranteză. Când aveam 14 ani, am trimis o scrisoare la redacția de la Dilema Veche și a fost publicată în același număr în care a apărut cronica ta pentru albumul For Emma, Forever Ago (n.r. după despărțirea de iubita lui, artistul s-a retras pentru trei luni într-o cabană la munte, unde i-a compus acesteia un album).
Iubirile din artă nu se termină niciodată Pe pagina ta de Facebook am găsit multe muzici faine, l-am descoperit pe Ștefan Câlția. Ai semnat, de asemenea, o rubrică de cronică muzicală foarte reușită în Dilema Veche. Sunt foarte curioasă, unde crezi că se intersectează ariile distincte ale artei?
Cred că în vibrația lor comună. De pildă, Radiohead-ul ăsta de după 2000, de la Amnesiac și Kid A, mă duce cu gândul la o transă de tip Gellu Naum, dacă tot vorbeam de el. Sunt locuri în care un artist ajunge cu alte mijloace, fie că-i pictură, fie că-i fotografie, fie că-i, eu știu, muzică sau literatură – e vorba de un loc comun în care rezonează. Forma în care e el tradus pentru omul care-l primește e alta, dar nu aia contează. Pe mine nu mă interesează atât de mult forma, nici în muzică, nici în literatură, mă interesează vibrația asta. Ce ajunge la mine dincolo de felul în care e împachetată – cu clape sau în computer, sau în chitară, sau, sau, sau… Că e întortocheată ca la Rushdie sau simplistă ca la Dino Buzzati, vorbind de literatură. E vorba de punctul ăla comun unde rezonează toate lucrurile și un artist trebuie să ajungă dincolo de formă, la fond. Aici lucrurile comunică și cred că aceasta e răspunsul, și de aceea le amestec la un moment dat și spun că scrisul poate fi la fel de bine muzică, poate fi și pictură, și orice altceva. Și scrisul e un fel de lume paralelă în care trebuie să te rupi complet de toate zgomotele orașului, de tot ce te macină lăuntric și de ce ți se întâmplă în viața asta de zi cu zi, și să te muți altundeva. Și, apropo de critica muzicală, ai fost premiat la Gala
M-am conectat instant.
Acum fac și eu o paranteză, dacă ai și tu ai făcut una. M-a ajutat foarte mult acel album și povestea pe care am simțit-o în spatele cântecelor pentru că mi-am dat seama că și eu trebuie să fac asta. Albumul și cronica pe care am scris-o m-au determinat să plec și eu în căbănuța mea de munte, să mă izolez și să-mi fac albumul meu de muzică, în cazul ăsta, cartea. Care au fost primele iubiri în materie de lectură? S-au terminat cu bine?
Da, acesta e avantajul iubirilor din arte, că nu se termină. Astelalte se cam duc, unele se lasă și nasol. Dar cred, până la urmă, că iubirile astea sunt cele mai importante – iubirile de început, când abia ai început să citești, când abia ai început să asculți muzică, când totul vine spre tine nefiltrat de educația ta ulterioară în materia respectivă. Știi, e privirea copilului care nu e instruit să discearnă lumea pe culori, pe faze, ci primește toate lucrurile mult mai viu, mult mai direct, mult mai adevărat. Uite, iarăși – Naum, când am citit prima dată poezia lui, pur și simplu m-a copleșit cu totul. Sau, tot de la noi, Ștefan Agopian, sau că tot ziceam de Dino Buzzati, povestirile lui fantastice, sau Boris Vian. Ei, acele lucruri rămân și, dacă o să fiu vreodată întrebat care sunt, alea sunt. Alea mi-au rămas, alea sunt iubirile. Că dup-aia am citit scriitori mult mai complicați, ca Musil și Faulkner, după niște grile, mi s-au părut niște scriitori respectabili, foarte buni, dar n-am mai avut îndrăgostirea. În schimb, iubirile astea de adolescent rămân și acum. În continuare sunt cărțile pe care le recitesc și le recitesc și care întotdeauna or să mă atingă undeva, într-un punct pe care nu-l pot defini conștient.
Matematica textului – cum să nu te rătăcești în cărți
Jurnalismului Cultural. Spunea cineva că „writing about music
is like dancing about architecture”. Experiența ta cum a fost?
Într-o conferință de la MȚR spuneai că Și Hams și Regretel îți este
A fost, pur și simplu, obsesia mea de mic pentru muzică, pasiunea de a descoperi tot timpul trupe noi, sunete noi. Din redacția aceea, eram omul care asculta cea mai multă muzică și a venit firesc în momentul în care au zis „Bă, avem nevoie și de așa ceva” să fiu eu omul potrivit. Dar a scrie despre muzică, într-adevăr, mi-am dat seama că e foarte complicat și atunci am încercat să mă feresc de etichetele astea tehniciste – de ce e așa, cum nu e așa, cum s-a construit – pentru că, până la urmă, nu mă interesează asta. Ci, la fel, să ajung în locul ăla intim în care muzica spune, sau nu, ceva. Cumva, m-am concentrat să prind esența muzicii,
o carte foarte dragă. Este, totuși, sau pare, foarte personală, de o
rAM#12_full.indd 83
sensibilitate incredibilă, iar de la acea conferință au trecut câțiva ani. Prin detașarea timpului, te mai simți atât de apropiat de ea?
Da. Întotdeauna se întâmplă când publici o carte ca ea să nu-ți mai aparțină. Nu e numai punctul meu de vedere, dar îți aparține și ești intim legat de ea cât timp o scrii. Apoi, ea începe să circule, capătă copertă și e cumpărată de oameni și comentată de critici, devine un obiect care nu-ți mai aparține. Capătă alte interpretări, alte priviri. Dar da, e intim, deși de carte, propriu-zis, ca obiect, nu mă simt foarte legat, mă uit la ea și zic „Aha, p-asta am scris-o eu”, însă
9/22/2015 12:22:37 AM
povestea în sine, și amintirea scrisului la ea sunt încă foarte vii. Nu e super-personală, doar povestea personajelor nu e povestea mea. Dar mi-e foarte dragă pentru că e cumva încercarea mea de la anii ăia de a spune tot ce cred despre lume și viață. Cumva. Cât de importantă este structura textului pentru tine?
O numesc matematica textului. Întotdeauna când scrii un roman, deci o chestie de lungă respirație, și multe, multe pagini, trebuie să fii atent și la matematica asta pentru că altfel riști să te rătăcești în hățișul ăsta al simțurilor și al primelor idei și n-ajungi nicăieri. Deci fără structură, fără matematica asta, o iei greșit și ajungi în înfundături. E foarte mișto să te rătăcești într-o carte și să te duci pe o idee, dar trebuie să ai grijă unde te duci cu ideea aia și unde te întorci. Și atunci structura pentru mine e o pagină scrisă, maximum două, în care îmi ordonez cumva șirul ideilor în așa fel încât, când trebuie să ajung undeva cu personajul ăla, să știu unde. Chiar dacă el începe să își croiască singur drumul pentru că asta e iarăși foarte important – ca un personaj să fie viu. De la un punct încolo, când scrii, vei vedea că personajul nu ți se mai supune în totalitate. Odată ce prinde viață, chiar prinde viață; vrea să facă niște lucruri ale lui și asta e bine, înseamnă că naști ceva de-adevăratelea. Dar nici de capul lui, așa, nu poți să-l lași. Și atunci, da, e nevoie de structura asta, altminteri te pierzi și nu sfârșești nicăieri. Trebuie să fie o îmbinare între matematica asta care ordonează lucrurile și viața adevărată a personajului care, de la un punct încolo, nu-ți mai aparține. Păi, viața. Asta e pasiunea. E puterea de a trăi cu pasiune viața. Ce avem noi aici? Viață. O trăiești liniar, o trăiești încarcerat în chestii pe care ți le-a impregnat societatea sau familia? Viața e miraculoasă, iar pasiunea te ajută să vezi asta.
Cum ai simțit adaptarea textului tău într-o piesă de teatru? Mă refer la Ne făceam că plouă. Și ploua. Neîntrerupt. Ai fost să vezi spectacolul?
E straniu pentru că ai sentimentul, ce îți vorbeam, că lucrurile îți aparțin până nu-ți mai aparțin. Era copleșitor, pe de-o parte, pentru că îmi auzeam cuvintele, îmi resimțeam trăirea și asta mă copleșea cu totul, într-un sens bun. Și, pe de altă parte, eram și mirat, iarăși în sensul bun, de cum povestea mea capătă alte nuanțe și se duce altundeva, și poate fi văzută altcumva, și jucată de altcineva, și trăită de altcineva. Era o chestie de buimăceală continuă, odată ce se legau lucrurile pe care le-am scris, spuse, rostite de altcineva; și doi, povestea mea devia ușor și se ducea în povestea Laurei, și devenea a ei. Mi s-a părut foarte frumos în sine și cred că despre asta e vorba când montezi ceva, nu trebuie să fii robul textul ăluia, trebuie să ți-l însușești chiar dacă nu l-ai scris tu. Acolo mă vedeam pe mine și pe ea. A fost foarte mișto. Și straniu.
„Mie nu mi-ar veni să scriu dacă mi-ar fi bine” Se întâmplă, atunci când scrii, să ai în minte un cititor ideal?
Nu prea. Pentru că eu mă concentrez atât de mult pe poveste și pe personaj și pe a capta unda aia de care vorbeam, vibrația lăuntrică, încât nu mă mai gândesc cine citește. M-ar îngrozi, odată ce eu mă golesc de tot ce am în momentul ăla și spun povestea omului pe care l-am născut, gândul că cineva ar citi. Cred că trebuie să fie un fel de mărturisire, să-i zic, lupta ta cu altă lume – asta e în primul rând. După aceea, cititul vine și aparține unei lumi paralele, că tot vorbeam de ele. Nu mă adresez cititorilor, ci încerc, în primul rând, să izbutesc în hățișurile acestei lumi și, după, mă gândesc cât de viabil este și pentru alții ce am spus eu. Știu că mulți scriitori au un cititor ideal, Cărtărescu chiar l-a fetișizat, a făcut acea femeie care citește. Mi-ar plăcea să am și eu o muză de felul acesta, dar n-am. Spui undeva că pasiunea este printre puținele adevăruri care
În scris, cel puțin, ești foarte ludic, întorci limbajul pe toate părțile
merită trăite. Ce trezește pasiunea în tine?
până când un cuvânt pus lângă altul devine singur o poveste, o
Păi, viața. Asta e pasiunea. E puterea de a trăi cu pasiune viața. Ce avem noi aici? Viață. O trăiești liniar, o trăiești încarcerat în chestii pe care ți le-a impregnat societatea sau familia? Viața e miraculoasă, iar pasiunea te ajută să vezi asta. Fără, nu văd sensul. Mergem la serviciu, câștigăm niște bani, mergem în concediu, iar sâmbăta și duminica stăm acasă cu iubitele sau cu iubiții noștri. Nu sună foarte bine pentru mine. Pasiunea te face să ieși din lucrurile astea imediate, să le vezi altcumva. Până una-alta, nu știu când se va ajunge la alte teorii, dar una avem și fără pasiunea asta, cu care, ce-i drept, nu poți trăi tot timpul, nu văd sensul.
imagine. Am citit că ai dat bătăi de cap și criticii literare, că nu
82
știau unde să te încadreze. Dar știu că e o obsesie comună multor scriitori să experimenteze cât mai multe stiluri, să încerce alte registre stilistice. Tu te-ai gândit la asta?
Să experimentez de dragul experimentării, nu, dar să mă joc… Am în mine ca structură joaca aceasta și limba mi se pare o jucărie extraordinară. Așadar, dacă am jucăria asta în mână, de ce să nu mă joc cu ea? Cât pot și câtă inventivitate am. Dar să îmi propun deliberat „ia stai să fac eu cutare chestie” ca să experimentez, să fiu mai șmecher decât ăștilalți care nu au inventat, nu. Să mă joc cu o jucărie foarte frumoasă care e limba, nu văd de ce nu aș face-o. Ca scriitor, odată ce îți descoperi în tine bucuria asta, e o bucurie grozavă. De ce să nu o folosești? Cum să zic… De ce să nu fie libertate totală? Nu trebuie să te constrângi, să te plasezi pe diferite chestii, curente și alte lucruri. Oi fi, nu știu, în cutare curent. Asta nu mai e treaba mea. Mie îmi place să simt lucrurile, să spun o poveste, să-mi spun povestea mea și, dacă poate fi și cu bucurie și cu joacă, cu atât mai bine.
carte interviu
rAM#12_full.indd 84
Dar e posibil scrisul fără pasiune?
Cred că da, dar cred și că se simte asta. Există foarte mulți scriitori care o fac, în general sunt numiți scriitori profesioniști și își vând romanele bine mersi. Ei știu știința, tehnica, știu să întocmească poveștile și se bazează pe asta. Sunt niște meseriași, tot respectul pentru stăpânirea meseriei lor. În ceea ce mă privește, ori scriu cu pasiune, ori nu scriu.
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:22:37 AM
Ce impact au relațiile financiare asupra pasiunii?
Din păcate, au. Asta e viața concretă pe care trebuie să o trăiești și care, din nefericire, se învârte în jurul… nefericirilor ăstora. Că fără bani, nu ești artist, cam da. Adică, fără bani, nu poți să îți asiguri minimul necesar de trai și nu îți poți permite luxul ăsta, mai ales în România, de a te retrage undeva și de a scrie cărți cu pitici. N-ajungi nicăieri, mori de foame, se destramă tot în jurul tău.. Sunt lucruri foarte concrete, din păcate, profund reale, care te îndepărtează de scris. Pe de altă parte, dacă ai fi rentier, dacă ai moșteni nu-știu-ce avere, nu cred că ai mai scrie. Adică scrisul nu e o chestie așa plăcută, să stau ca Alecsandri pe malul Siretului și să scriu. Mie nu mi-ar veni să scriu dacă mi-ar fi bine, aș prefera să fac alte lucruri. În încheiere, spune-ne o poveste. Cum ar fi cea a racului din Tanzania.
Eram acum în Nicaragua și mi-a spus prietenul cu care am fost că a citit povestea pe un site – eu o povestisem pentru o televiziune și dup-aia a fost publicată și ca text. Și mi-a zis că era un comentariu sub textul meu: „Nu te mai droga”. (râzând) Și, într-adevăr, recitind chestia aia cu alți ochi, părea „Doamne, în ce trip trebuie să fie băiatul ăsta”. Numai că asta e diferența între a discuta și a apărea scris mot à mot. Dar exact așa a fost: am luat o cochilie de melc de acolo pentru a o aduce cadou, a trecut prin toate vămile, prin toate check-in-urile, prin
toate radiațiile posibile, a stat în borseta mea, în rucsacul meu, în buzunarul meu. Am ajuns cu ea în București, am pus-o pe noptieră și într-o noapte s-a auzit un pocnet. N-am știut ce e, până nu am văzut cum cochilia mea se mișcă și cum dinăuntrul ei ies două chestii foarte urâte și negre făcând cochilia să se miște. Atunci miam dat seama că e o gânganie mare înăuntru. Chiar era, ce să fac? Mi se întâmplă lucruri care pentru alții par trip-uri la care ajung cu greu și cu bani, și cu pastile. M-am documentat și am aflat că există răcușorii aceștia care nu au carapace și care își găsesc carapacea în cochilia părăsită a unui melc. Și a fost racul meu din Tanzania pe care l-am adus la București. Numai că între timp, fără nisipul ăla de Ocean Indian și fără tot ce-i trebuia, a murit, și mi-am zis să-l îngrop într-un loc creștinesc pentru raci. (râde) Asta, dacă o scrii, iarăși e dubios. Și l-am dus la Lacul Morii, că e frumos, se întâlnește și el cu apa. L-am scos din cochilia aia pe care o am și acum, l-am pus în apă și am zis „Mă, o fi existând un dumnezeu al racilor, de ce să nu existe până la urmă?” și m-am gândit să primesc un semn. Și, într-adevăr, în momentul ăla, a trecut o cioară care avea un rac în gheare și văzându-mă pe mine, l-a scăpat, ăsta a căzut în lac și am zis „Uite semnul meu, mi l-am primit, deci racul meu a ajuns la dumnezeul racilor”. Asta-i povestea. Mi se pare spectaculos că trăiesc lucruri care, povestite, mă fac foaaarte dubios pentru lume. Dar sunt multe lucruri de felul ăsta în viața mea.
.
Ioana Enache este studentă la Universitatea București și colaborează cu mai multe publicații, printre care Liternet și revista Facultății de Litere, Vorba Vine. A publicat diverse articole în volumele colocviilor studențești. Ina Ionescu este fotograf din 2007, preferă portretele și editorialele pentru că îi permit un dialog unu la unu cu subiecții din imaginile sale. A publicat în Photomagazine (România), Love Issue, Revista Arte & Meserii, Decât o revistă. www.aripaceimilipseste.ro
rAM#12_full.indd 85
9/22/2015 12:22:41 AM
(
DECI VREI SA FII SCRIITOR?
Ți-ai dat seama că te regăsești cel mai mult în cuvintele și poveștile pe care le creezi. Odată ce ai început să scrii, nu te-ai mai putut opri și, implicit, nici nu te poți întoarce la cum erai înainte. Scrisul schimbă. Nu poți dormi nopțile, pentru că cele mai trăznite și captivante idei apar sub lumina lunii. În același timp, te strofoci să găsești literele potrivite pentru a-ți contura ideea, dar ele parcă fug de tine. Ar putea fi următorul bestseller, dar cumva, într-un punct al procesului, îți pierzi inspirația. Te gândești că nu ești suficient de bun, că te vor citi, cu indulgență, doar prietenii apropiați. În același timp, parcă nimeni nu e alături de tine: ce poate face un tânăr artist în vremurile noastre, în țara asta? Descurajările oamenilor „realiști” îți depășesc cu mult avântul. Am încercat să te ajutăm și să-i aducem mai aproape de tine, scriitorul aspirant, pe opt dintre cei consacrați – i-am întrebat ce sfat și-ar transmite dacă ar putea călători în trecut, într-o discuție cu sine, cel/cea care scrie pentru prima oară. TEXT: Oana-Andreea RĂCARU | ILUSTRAŢIE: Loredana BULGARU
84
Philip O’Ceallaigh Don’t be a writer. Don’t take anybody’s advice, especially advice from writers. Don’t hang around writers, don’t look for their company, avoid people who talk about what they’re writing. Avoid Facebook and social media. Avoid creative writing courses, people who attend them and sell them. If you still want to write, sit in a room and do it. It doesn’t cost much money but you need to be alone, so don’t get married and have children, they’ll ruin it for you. Have jobs, but don’t have a career. If you have rich parents, run away from them. And never take advice, especially not mine. If you still have to write, do it, people will think you’re strange, deal with it. It’s your life. It will be hell. Enjoy it. And remember, you get to start again every morning. So don’t give yourself a hard time. Even if you win the Nobel it won’t save you. Everything you write will be lost and forgotten. If you can deal with that, happy typing.
carte q&a
rAM#12_full.indd 86
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:22:43 AM
Mai întâi m-aș pupa pe frunte (îmi doresc de mult să mă pot pupa pe frunte). Apoi mi-aș zice să nu-mi fie frică de foaia aia albă. Să fiu liniștit în fața ei și să nu mint. Mi-aș zice că suntem doar noi, eu și foaia, și că ea, foaia, se va umple încet de mine. Și că asta e bine și că n-am nimic de pierdut. Și m-aș mai pupa o dată pe frunte.
Florin Iaru De fapt am două răspunsuri, pentru că prima „creație” a fost la șapte ani și mi-a schimbat viața în rău vreo 14 ani: — Nu mai scrie nimic. Uită-te în jur. Ascultă. Și nu judeca! Al doilea, cînd aveam deja 21 de ani: — Nu te mai uita, bă, în gura proștilor, a prețioșilor și a iluminaților. Încredere în tine n-am cum să-ți dau, dar, dacă nu ți-e rușine cu ce gîndești, nici nu te mai rușina cînd alții se prefac că gîndesc. S-ar putea să greșești, dar sînt greșelile tale. S-ar putea să dai greș, da’ pe specie și pe istoria literară le doare undeva. Așadar: uită-te în jur, ascultă și nu judeca!
CARTE
Matei Florian
Daniel Cristea-Enache Din fericire, am avut șansa unui mentor: tatăl meu adoptiv, criticul literar Valeriu Cristea. El m-a îndemnat să scriu, pe cînd eram student, și l-am ascultat. Ce sfat mi-aș da mie însumi, într-un scenariu de film în care DCE 41 l-ar întîlni pe DCE 21? I-aș spune tînărului: scrie! Arată ce poți.
Cristina Nemerovschi Dacă aș avea incredibila ocazie să mă întâlnesc astăzi cu Cristina Nemerovschi din anul 2006, când s-a apucat de scris romanul ei de debut, i-aș spune, mai înainte de orice, că e pe drumul cel bun. Că astăzi, după zece cărți publicate, am înțeles că scrisul e în primul rând sinceritate, scrisul ești tu, e sângele tău; că scrisul este despre viața ta și nu a altcuiva. Că scrisul este un act intim, în care dai tot ce ai mai intens unor oameni pe care nu-i cunoști, dar care, după ce te vor citi, vor vedea în tine un prieten bun, poate cel mai bun. I-aș spune că ăsta este singurul drum spre o literatură adevărată și că a ales corect. Apoi, i-aș spune că trebuie să scape de perioadele de „lene”, că scrisul devine mai bun pe măsură ce îl practici tot mai mult, constant. Că stilul e ceva ce înveți numai de la tine, și că asta nu trebuie să te sperie, pentru că așa a fost de când lumea. Și că niciodată nu trebuie să ai îndoieli dacă e bine sau nu ceea ce faci. Nu există rețete pentru scris, așa cum niciodată arta n-a avut rețete – dacă tu simți puternic ceea ce pui pe foaie, atunci e categoric bun și puternic, și va ajunge în inimile celor care te citesc. Probabil i-aș vorbi despre lumea literară și i-aș spune că nu e deloc un loc plăcut și pașnic. Și că nu trebuie sub nicio formă să-și pună speranțe în cei care o populează. I-aș arăta de ce scriitorul e un lup singuratic, și de ce așa și trebuie să fie. Dar, mai mult decât orice, i-aș spune ceea ce îi spun oricărui tânăr aflat la început de drum, care iubește scrisul: că, atunci când ai o pasiune, tot ce poți face e s-o lași să te ghideze ea pe tine. Că scrisul autentic e la fel ca iubirea – atunci când apare, nu-l poți opri, nu-l poți ține în frâu, trebuie să-l lași să se împlinească. Iar asta, în cele din urmă, te va face fericit.
rAM#12_full.indd 87
9/22/2015 12:22:43 AM
Îmi aduc aminte de momentul în care scrisesem primele mele poeme şi încă nu ştiam dacă au vreo valoare, dacă merită să continui să scriu sau să renunţ. Încă nu aveam încredere în ceea ce făceam, aşa că am cerut părerea unui poet veritabil, Ioan Es. Pop. El mi-a dat speranţa că pot înainta, el mi-a insuflat prima doză de încredere în ceea ce făceam. Dacă m-aş întîlni cu mine cel de atunci, aş face la fel ca Es. Pop: mai întîi mi-aş spune că trebuie să crezi în ceea ce faci, că nu trebuie să te minţi, iar al doilea lucru pe care mi l-aş spune e că fără muncă susţinută, nu ajungi nicăieri. E necesar să citeşti mult, enorm chiar, să fii mereu în contact cu ceea ce se scrie, trebuie apoi să încerci să îţi găseşti propria cale, propriul public, şi pentru asta să îţi aşezi scrisul în dreptul numelui tău, să fii recunoscut oricînd de cei care te citesc ca autor al acelor rînduri. Ceea ce înseamnă să scrii şi iar să scrii, pînă reuşeşti să capeţi acea voce care te reprezintă. Să nu te grăbeşti niciodată, dar nici să tergiversezi, să găseşti acel echilibru care te mulţumeşte şi pe tine şi pe cei care te citesc. Şi nu în ultimul rînd să acumulezi cunoştinţe despre estetică, filosofie, să îţi formezi un aparat critic prin care să reuşeşti să te autocenzurezi. Cel mai mare duşman al scriitorului e autosuficienţa. Şi oricît de mic sau de puţin pozitiv este feedback-ul pe care îl primeşti, să nu disperi, să nu renunţi. Munca, răbdarea, lectura diversă, şi, nu neapărat la final, experienţele de viaţă cît mai bogate şi mai puternice, toate acestea te vor ajuta. Cum spunea un alt mentor al meu, nu poţi scrie fără să trăieşti, nu poţi fi poet dacă nu ajungi măcar o dată în şanţ să te reguleze cîinii în cur.
Leonard Ancuţa
Lavinia Branişte Mi-e destul de greu să răspund, dat fiind că prima poezie am scris-o prin clasa a treia. Nu ştiu ce-ai putea să-i spui unui copil despre viitor (sau despre viaţă în general) să-i fie de folos şi să nu-l sperie. Eu am trăit într-un balon de săpun până pe la douăzeci şi mulţi de ani, până m-a lovit în moalele capului piaţa muncii. Cred că mai degrabă i-aş spune Laviniei de la 18 ani să nu se iluzioneze că educaţia o va salva, cred c-aş împinge-o mai repede în viaţă. Cât despre povestit şi scris… din fericire eu le-am avut cu mine în mod natural de când eram foarte mică şi au răzbătut şi m-au ajutat enorm. Poate pur şi simplu l-aş asigura pe copilul din vremea primelor poezii că la 32 de ani îmi place în continuare enorm să scriu şi că văd mai mult sens în asta decât oricând. Nu pentru că arta în sine ar avea ceva măreţ, ci pentru că tot restul e aleatoriu şi absurd.
86
Prima mea reacție ar fi să o avertizez de greșelile pe care le va face, să o îndemn să schimbe puțin acțiunea, să contureze altfel personajele, să renunțe la unul dintre ele și să se axeze mai mult pe cele pe care le-a ignorat. Să scurteze anumite capitole, să ofere mai multe explicații… nu cred că i-aș oferi doar un sfat sau doar câteva sugestii. Prima mea reacție ar fi să schimb romanul și ar fi cea mai mare greșeală pe care aș putea să o fac. E perfect prin imperfecțiuni. E deosebit prin greșeli. E opera unei debutante, care nu a avut un mentor sau nu a învățat pe de rost sfaturi de creație, e opera unei tinere care a scris cum și ce a vrut și a simțit, iar dacă aș încerca acum să aduc modificări, aș distruge Viitorul și aș fura ceva din Trecut. Prima reacție poate să fie de multe ori cea greșită. În timp ce m-aș apropia de tânăra supărată, care șterge paragrafe și desenează necăjită, renunț la prima idee și trec la următoarea: îi ofer speranță. Îi spun să aibă răbdare, că romanul ei o să fie publicat, că va putea să își îndeplinească visul, iar acum scrie la următoarele și plănuiește o altă serie. E entuziasmată și acum are curaj. Și, din nou, aș face o greșeală. De unde aș putea să știu ce urmări vor avea sfaturile mele? Dacă o să fie prea încrezătoare și nu va mai da atenție acelor mici detalii care o țineau trează în anumite nopți? Dacă va scrie fără drag și ambiție, sigură că, indiferent ce se va întâmpla, romanul ei o să fie publicat? A doua reacție e greșită și, ca de obicei, Timpul nu îmi este prieten. Timpul îmi este dușman. Constatarea mă paralizează, ironia este amară și mă așez departe de scriitoarea care am fost, conștientă de adevărul pe care am refuzat să îl neg: răspunsul se afla în propriul meu roman. De câte ori nu am vorbit despre Timp și de modul în care ne manipulează și de Soarta care ne îndeamnă să luăm decizii rapide, fără să înțelegem consecințele? Cuvintele au o valoare greu de evaluat, dar atunci când sunt scrise, capătă o semnificație mai importantă, mai profundă. Refuz să profit de șansa care mi s-a oferit pentru a vorbi cu cine am fost în Trecut, dar pot să îi las un mesaj, care poate să facă diferența. Astfel, când ea își va ridica ochii din laptop, lângă ea, o să fie un bilet: „Ai încredere în tine. Nu renunța să visezi.”
carte q&a
rAM#12_full.indd 88
.
(
Înainte să îi dau un sfat, probabil i-aș face un mic cadou. Când Trecutul meu se va întâlni cu Prezentul, când voi ridica privirea și uimirea și spaima se vor intersecta cu nerăbdarea și speranța, instinctul va prelua controlul și mă voi speria, înfricoșată de persoana care stă lângă mine, care îmi este asemănătoare, dar atât de diferită. Însă, când îmi va oferi cadoul, romanele pe care le aștept de câțiva ani, dar în Viitor sunt deja în librării, mă voi simți mai liniștită, mai încrezătoare, dispusă să accept supranaturalul ca pe o parte din viața mea, nu doar un element de bază în cărțile pe care le voi scrie.
Simona Ștefana Stoica
Oana-Andreea Răcaru este studentă la Comunicare, pasionată de artă, literatură, povești și oameni. Vrea să călătorească în întreaga lume, iar când nu o face, scrie, călătorind în propriile lumi. Loredana, sau Lush cum îi spun prietenii, vede lumea din jur în desene și personaje, o lume pe care îi place să o observe, jucându-se cu scenarii imaginare despre oameni și poveștile lor. Lush e graphic designer cu suflet de ilustrator și nu pierde nicio ocazie de a desena pentru Revista Arte & Meserii.
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:22:45 AM
rAM#12_full.indd 89
9/22/2015 12:22:48 AM
CLUBUL SCRIITOARELOR: VOCEA MEA CONTEAZĂ Naturală, plină de viață și cu un zâmbet larg: așa am cunoscut-o pe Erika Ciuică la începutul interviului. Erika a fondat Clubul Scriitoarelor în 2014, ca să promoveze scriitoarele românce. Orice femeie pasionată de scris se poate alătura foarte ușor: nu trebuie decât să acceseze site-ul clubulscriitoarelor.ro și să își manifeste dorința de a participa. Activitatea clubului se constituie în special din întâlnirile bilunare, în cadrul cărora membrele își prezintă creațiile, se sfătuiesc, poartă discuții despre literatură, cărți și autori. Pe lângă aceste întâlniri, Clubul Scriitoarelor desfășoară numeroase alte proiecte, despre care Erika ne va da mai multe detalii mai jos. TEXT: Oana-Andreea RĂCARU | FOTO: Alex BUSU
Oana: De ce era nevoie de un Club al Scriitoarelor?
Unde putem găsi scrierile Clubului Scriitoarelor? Ați publicat sau
Erika: Motivul
intenționați să o faceți în curând?
principal pentru care am făcut acest club a fost că mi-am dorit un mediu în care eu să mă pot întâlni cu alte fete care scriu, să pot cunoaște scriitoare românce contemporane. Una e să ai un blog și să vină lumea să-și dea cu părerea. Tu nu ai parte de critică, de recenzii, de vreun feedback. Am decis să fie doar pentru femei pentru că atunci când suntem doar între femei suntem parcă mai comode, mai confortabile, mai dispuse să ne exprimăm opiniile. Un alt motiv a fost fetița mea, căci prezența ei m-a îndemnat să fac ceva important. Sinceră să fiu, la început nu mă așteptam să ducem lucrurile chiar până aici. Sunt foarte fericită că autoare românce foarte cunoscute și care scriu extraordinar de bine sunt alături de noi. Care este activitatea clubului?
88
carte interviu
rAM#12_full.indd 90
Întâlnirile bilunare sunt baza, în sensul că fără astea nu ar fi clubul. Apoi, facem un club de carte la British Council, cu scriitoare britanice. În martie, Cărturești ne-a invitat să lecturăm din cărțile noastre preferate scrise de femei, în cadrul campaniei lor din fiecare an, „Femeia la carte”. Acesta a fost clar un moment de cotitură pentru că inițiativa lor e în spiritul a ceea ce încercăm și noi să facem. A venit multă lume: a trebuit la un moment dat să cuplăm oameni necunoscuți la aceeași masă, pentru că nu mai erau mese. Am avut lecturi publice și evenimente interdisciplinare: recent, în cadrul expoziței Mother and Son, la Galeria Simeza, am discutat despre rolul maternității în artă și în literatură. Avem un alt proiect, „Mix cu scriitoare” (se desfășoară lunar), unde aducem două scriitoare, le spunem fiecăreia despre ce carte a celeilalte scriitoare vom vorbi, o rugăm să o citească și să vorbească în prezența celeilalte despre cartea ei. Este o surpriză frumoasă pentru amândouă. Vrem să facem lucrurile încet și bine, nu repede și prost. Așa că probabil va dura ceva vreme până ce anumite lucruri apar pe piață.
Una dintre membre are deja publicate două cărți de poezie și lucrează acum la primul ei roman. O alta are un roman gata și vrem să o ajutăm cu căutarea unei edituri care să-l publice, lucru pe care îl facem pentru toate membrele noastre. Acționăm un pic și ca un fel de agent literar. Încă nu am publicat nimic pentru membrele noastre de când sunt la club. Noi mai recomandăm punerea manuscriselor la O.R.D.A. pentru a evita plagiatul. Membrele pot merge singure către edituri, dar ne vom oferi și noi ajutorul pentru manuscrisele pe care le considerăm valoroase. A fost dificil drumul la început, până ca proiectul să prindă formă?
Nu pot să zic că drumul a fost dificil, pentru că nu am avut așteptări foarte mari, în sensul de a avea o vizibilitate. Acest club este unul privat, există un mailing list, li se trimit mesaje doar persoanelor respective care trebuie să confirme că vor veni, locurile sunt limitate la fiecare întâlnire. Este un mediu relaxat, prietenesc, am selectat de la bun început persoanele care vor face parte din acest club și momentan suntem 14 membre. Momentul în care mi-am dat seama că am atins un punct de cotitură și că am putea face mai mult decât să ne întâlnim noi între noi din două în două săptămâni a fost când am început să întreb prin cercul meu de cunoștințe, în căutare de recomandări. Până acum doi ani, de exemplu, nu prea am citit scriitoare românce contemporane. Dar nici ceilalți nu știau mai mult decât mine. Mi-am dat seama că e o problemă și noi ne aflăm în postura în care am putea măcar să o ameliorăm. Tendința consumatorului este să aleagă niște cărți ai căror autori sunt deja foarte cunoscuți, iar femeile scriitoare au de pierdut. Nu putem să le ignorăm, iar oamenii care ajung să le citească, cum am fost și eu, de altfel, cred că vor descoperi niște lucruri extraordinare acolo, cel puțin la fel de bune precum sunt cărțile autorilor consacrați.
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:22:48 AM
dai de persoane care să aibă aceleași dorințe și aspirații ca tine?
La început, într-adevăr, am fost doar eu. Am mai vorbit cu o prietenă foarte bună despre dorința asta. Apoi, pur și simplu, am pus la mine pe blog un articol în care am anunțat deschiderea Clubului Scriitoarelor și l-am distribuit pe grupurile de Facebook. Încet, s-au
scrie o carte”. Și ăla a fost momentul. La mine nu a fost așa. Eu am început să citesc datorită profesoarei mele din liceu, Raluca Moise, care ne aducea cărți de acasă, conștientă de cât de seacă era programa școlară și a făcut un mic cerc de scris. Am scris niște poezele pe care mi le-a decimat și atunci m-am speriat și n-am mai vrut să scriu, tocmai pentru că o respectam enorm. De-a lungul anilor, am ținut mereu un jurnal, cumva scrisul a făcut mereu parte din viața mea. Momentul în care am înființat clubul a fost momentul când mi-am asumat că sunt scriitoare. Eu o iubesc și sunt foarte influențată de Virginia Woolf, e autoarea mea preferată. Mă regăsesc în ce spune ea, pentru că e ideea asta de a crea în cartea ta o atmosferă.
CARTE
Ai început să mergi pe acest drum de una singură. Cum ai reușit să
Care sunt pașii concreți pe care o potențială scriitoare trebuie să-i urmeze ca să facă parte din clubul vostru? Dacă eu intru pe site-ul vostru, ce ar trebui să fac în continuare?
cernut membrele până când au rămas cele care sunt azi. Ne dorim oameni care au gânduri serioase legate de scris și cu care ne potrivim. Avem o poetă la club, publicată cu două volume de poezie, din care unul a fost și premiat, care mi-a spus că până să vină la club, nu a găsit un mediu în care să se poată manifesta exact așa cum este ea, iar pentru mine exact despre asta este vorba: să poți veni și să fii tu însăți, exact așa cum ești tu, și cu bune și cu rele.
Trebuie să ne scrii și să fii din București, apoi să vii la minim două întâlniri. Fiecărei fete noi care vine îi povestesc cum suntem, care sunt regulile. Niște reguli de absolut bun-simț și nimic mai mult. Cam asta e ideea: dacă o persoană nouă vine și îi place atmosfera, îi place cum facem lucrurile, atunci automat ea singură va simți nevoia să vină mai departe și să fie lângă noi, pentru că noi parcă am devenit o familie. Nu am făcut diferențe între recomandările pe care ni le facem: am citit deopotrivă și scriitori și scriitoare, și români și străini, nu a contat. Nu există niciun fel de constrângeri. Clubul Scriitoarelor îmi amintește de Societatea Scriitoarelor din 1925 care, din păcate, nu s-a dovedit a fi de durată, deși a produs
Ce înseamnă Clubul Scriitoarelor pentru tine? Cum se împacă
schimbări considerabile în viața scriitoarelor. Care sunt lucrurile
această activitate cu scriitoarea care nu dorește decât să creeze?
pe care Clubul le are în comun cu Societatea Scriitoarelor și ce îl
De câteva luni de zile nu mai sunt doar eu din cele care se ocupă de activitatea propriu-zisă a clubului. Mai am o colegă și o prietenă foarte dragă, Ionela Violeta Anciu, și de foarte mare ajutor mi-a fost și Cezara Nicolae, care a preluat partea de organizare a atelierelor creative, dar în general eu trebuie să mă ocup de foarte multe lucruri și nu știu dacă are neapărat de suferit scrisul meu. E un lucru pe care trebuie să-l fac destul de clar: nu sunt o scriitoare publicată. Până nu mi l-am asumat, nu am luat niciodată scrisul în serios. Îmi era foarte greu să mă definesc cu ceva despre care educația mea îmi spunea că o să mor de foame. De principiu, într-adevăr, lucrez la un roman. Am mai scris ceva, știam că nu e publicabil, am mers cu el totuși la un concurs de debut. M-am bucurat foarte mult că n-a fost selectat manuscrisul.
deosebește?
Eu, cel puțin, nu am reușit să aflu foarte multe informații despre Societatea Scriitoarelor. Am fost la Biblioteca Națională și nu am găsit nici măcar despre Adela Xenopol, care a fondat-o. Oricum, e interesant de știut că motivul pentru care ele au fondat-o a fost pentru că femeile scriitoare nu erau acceptate în societatea scriitorilor
De ce?
Eu am simțit că nu e chiar ce mi-aș dori eu să apară din mâna mea pentru prima dată. M-am apucat de scris altceva. Nu pot să zic că scriu constant. Scrisul este printre picături, deși este constant în capul meu și chiar îmi notez deseori chestii. Mă ajută enorm fetele, îmi oferă feedback pe ceea ce scriu. Când ai știut că îți dorești să scrii?
Murakami povestea că s-a dus la un moment dat la un joc de baseball și cum stătea el așa în tribună, foarte relaxat, a zis: „eu aș
rAM#12_full.indd 91
de la vremea respectivă. Pe vremea aceea, femeile nu aveau drept de vot în România, așa că nu era doar o situație culturală disperată, ci și o situație politică disperată. Cu siguranță prima și cea mai importantă asemănare e că ne adresăm femeilor și acceptăm doar femei în acest club. Noi ne dorim foarte
9/22/2015 12:22:55 AM
mult să continuăm munca acestor femei, o muncă uitată de 90 de ani. Am fost întrebată de fete dacă noi scriem chestii romanțioase și siropoase la Club și, cu toată sinceritatea, m-a șocat întrebarea. Dacă impresia despre literatura feminină a unei fete care și-ar dori să scrie este că e o literatură siropoasă, atunci cred că trebuie neapărat să rezolvăm problema asta de imagine, în primul rând. În ceea ce privește diferențele, sunt enorm de multe, pentru că trăim într-o societate unde nu numai că avem libertatea de a ne exprima ca femei, dar chiar suntem băgate în seamă, premiate, traduse în afară, premiate în afară, suntem foarte vizibile din anumite puncte de vedere, spre deosebire de perioada respectivă. Pe de altă parte, cineva mi-a zis zilele trecute că este foarte important să găsești nișa. Aceasta este o nișă absolut neexplorată la noi, de 90 de ani. Pentru mine nu există zi în care să nu mă gândesc și cumva să mulțumesc femeilor care s-au sacrificat pentru ca eu să trăiesc cum vreau. Lucrul ăsta e luat de bun. În momentul în care o altă femeie dă glas la ceea ce tu simți e ceva foarte puternic, pentru că ea o face pentru tine.
Te-ai confruntat cu renumitul blocaj al scriitorului? Cum îi faci față?
Uneori, da. Într-adevăr, când petreci perioade mai lungi de timp fără să scrii, ți-e mai greu să te reapuci. Pe de altă parte, ăsta e și unul din motivele pentru care noi facem întâlnirile din două în două săptămâni, să fie o oarecare constanță. E și o presiune pozitivă, iar multe fete scriu ceva în ultimele zile, pentru a avea ce să aducă la întâlnire. Ce le-ai transmite femeilor dornice să scrie, dar care nu știu de unde să înceapă sau se simt copleșite de descurajările din jur?
Cred că le-aș spune doar să gândească mai des astfel: vocea mea contează. Și să-și asculte vocea interioară. Cred că cel mai mult în viața mea am simțit că vocea mea nu contează, dar dacă în mod constant îți spui că vocea ta contează, cred că nu are cum să nu te ajute. Eu cred că încrederea influențează și stilul de a scrie. Faci o greșeală când spui că vocea ta nu contează, te autocenzurezi și automat ceea ce vrei să spui tu de fapt, nu mai spui.
.
90
Oana-Andreea Răcaru este studentă la Comunicare, pasionată de artă, literatură, povești și oameni. Vrea să călătorească în întreaga lume, iar când nu o face, scrie, călătorind în propriile lumi.
Alex Busu închide un ochi și face fotografie. Altfel, e nostalgic după obiective vechi. alexbusu.ro.
carte interviu
rAM#12_full.indd 92
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:23:00 AM
(
4 CARTI DE , PIERDUT ORELE DE SOMN TEXT: Eli BĂDICĂ
Iei una dintre cărțile astea patru cu tine în pat, aprinzi veioza, deschizi volumul, începi să citești și, ce să vezi?, timpul trece cam repede, somnul ți-a pierit, ai renunțat să te mai gândești la prezentarea aia de mâine și sarcinile urgetissime pe care le ai de îndeplinit, citești și te bucuri. Atât. În curând, răsare și soarele. Nu-i nimic, e firesc. Ni se întâmplă și nouă.
Viața financiară a poeților, de Jess Walter Traducere de Bogdan Coșa, Editura Polirom, colecția „Biblioteca Polirom. Actual”, 2015, 312 p. Jess Walter m-a câștigat ca cititor cu titlul ăsta, e fix așa cum ar trebui să fie o carte pentru a-ți alunga somnul și a te ține captiv în paginile ei. Mai multe nopți la rând. Matt Prior, personajul principal și, totodată, naratorul lui Walter, este un ziarist șomer, analist economic, un poet ratat, familist, care a avut geniala și tragica idee să facă un website inedit în care să-și îmbine cele două pasiuni: economia și poezia. Altfel spus, să prezinte analize financiare sub forma unor poeme, cu ritm și rimă. E de la sine înțeles că eșuează, după ce investește prea mulți bani în website. Matt e unul dintre acei americani chinuiți: dator vândut la bănci, cu un tată senil în grijă, o soție pe cale să-l înșele cu un chelios care face comerț cu cherestea și niște copii care își doresc cele mai noi jocuri apărute pe piață. La capătul puterilor, încercând să nu-și piardă familia, se avântă în cele mai neobișnuite și periculoase afaceri, devenind dealer de droguri. Cartea asta e scrisă inteligent. Cu mult, mult, mult umor. Controlată până în cele mai mici detalii. Condimentată americănesc. Contemporană până-n măduva cotorului.
Preaiubita, de Toni Morrison Traducere de Virgil Stanciu, Editura Art, colecția „Seria de autor Toni Morrison”, 2014, 368 p. Dacă mi-ar plăcea cuvintele mari, te-aș bombarda acum cu formulările stereotipice de tipul „carte-cult”, „una dintre cele mai importante cărți scrise vreodată”, „o capodoperă a literaturii afro-americane” etc. etc. În schimb, aleg să-ți spun că-ți va schimba viața. Nu, nici asta nu-i bună, e o exprimare-clișeu. Hai să zicem că vei trăi în ea, cu ea, pe lângă ea. E mai bine așa? Preaiubita s-a născut mai devreme cu un an decât mine și are o carieră literară mult mai îndelungată și celebră decât subsemnata: a fost publicată în 1987, a luat Premiul Pulitzer pentru Ficțiune (1988), a fost finalistă la National Book Award, a fost ecranizată zece ani mai târziu (1998), cu Oprah Winfrey în rol principal. I s-au întâmplat multe lucruri bune cărții ăsteia, toate pe drept. Autoarea ei a luat și Nobelul, iar volumul despre care scriu eu aici succint a contribuit mult la decizia juriului. Nici nu vreau să zic prea multe despre Preaiubita, e prea mișto să nu pui mâna pe ea. Cuvinte-cheie: sclavie, dincolo de viață, dincolo de moarte, fantomă, realism magic, durere, Război Civil, America, negri, abuzuri, iubire, devorare, fugi, comunitate, emoție, desfigurare. Combinații: Seth și Denver, Denver și Preaiubita, Preaiubita și Seth. Refren: Citește-o!
Podul cu trei arce, de Ismail Kadare Traducere de Marius Dobrescu, Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei”, 2014, 192 p.
Tristeți de lămâie, de Julian Barnes Traducere de Mihai Moroiu, Editura Nemira, colecția „Babel”, 2015, 264 p.
O citești într-o noapte în care-ți dorești să te pierzi în Arber (Albania de astăzi) și în legende balcanice vechi, când ai chef de intrigi, crime, piste false, istorii mici care manipulează istoria mare. Kadare, unul dintre cei mai faini și importanți prozatori contemporani, nominalizat în repetate rânduri la Premiul Nobel pentru Literatură (și trebuie să-l câștige la un moment dat!), cu scriitura lui simbolică, dar simplă, construiește, în Podul cu trei arce, o alegorie politică de excepție. Cronica scrisă de călugărul Gjon Ukcama relatează povestea clădirii unui pod de piatră peste râul Ujana cea Rea, apă ce se lasă greu îmblânzită. Ceea ce nu se vede, adevărul, iese la iveală pagină după pagină: dacă, la început, podul pare un semn divin anunțat prin intermediul unui călugăr rătăcitor, spre sfârșit, odată cu acumulările, investigațiile și observațiile lui Gjon, învățat, poliglot, martor al evenimentelor, devine clar că totul nu fusese decât o strategie isteață pusă la cale de o companie ahtiată după profit. Nu, nu este o cronică din zilele noastre, ci din anul 1377, una care anunță tragedia Bizanțului și a Balcanilor. Te asigur că e foarte interesant să redescoperi varianta balcanică a creației, un meșter Manole străin, arhitect care recurge la binecunoscutul sacrificiu uman pentru ca picioarele podului să nu se mai surpe peste noapte. Podul cu trei arce e o carte complexă, despre importanța scriiturii, despre manipulare și putere, despre prezentul educat de trecut.
Prizat în România și în Franța, apreciat în toată Europa, câștigător al Man Booker Prize (în 2011), numele britanicului Julian Barnes n-are cum să nu fi ajuns pe la urechile tale, indiferent dacă era legat de Metroland, Papagalul lui Flaubert, Niveluri de viață, Sentimentul unui sfârșit, Până când m-a cunoscut sau alte cărți de-ale sale. Barnes înoată excelent în literatură, fie că vorbim de roman, proză scurtă, eseistică sau critică literară. Temele mari pe care le abordează sunt iubirea, moartea, inevitabilul, pierderea, memoria, imaginația, gelozia. Tristeți de lămâie nu se abate de la obsesiile lui Barnes. Un volum cu unsprezece povestiri, bine închegat. Tristețile acestea de lămâie sunt fâșii de viață care, pe rând, te amuză, îți provoacă disconfort, te pun pe gânduri, îți lasă gust amar și un sentiment greu de explicat. Senectutea este vedeta cărții, reconstituită din zeci de perspective, iar neputințele, suferințele, aventurile neîmplinite sunt doar câteva dintre ingredientele amestecate în prozele scurte din volum. Poate că inima nu se închide odată cu organele genitale, așa cum spune autorul. Femei și bărbați, pensionari, casnici, scriitori, muzicieni, melomani, în cămine de bătrâni, săli de concerte, în tren sau băi publice, se apropie de propriul sfârșit așa cum pot și știu mai bine, iar umorul și iubirea sunt, câteodată, singurele lor salvări.
rAM#12_full.indd 93
9/22/2015 12:23:00 AM
92
DAN BYRON ORDINEA LUI „CUM O FI”
muzică portret
rAM#12_full.indd 94
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:23:03 AM
MUZICA
Între puștiul de școală generală care mânca zilnic bătaie de la găști de golani din cartier și artistul care s-a întors de curând de la Dublin unde a înregistrat cel mai recent album al trupei sale, Daniel „Byron” Radu a trecut prin aproape treizeci de ani de transformări. Dan de-acum și cel de-atunci au cel puțin un lucru comun: fuga după libertate, după o ordine proprie, fie ea și ordinea lui „cum o fi”. Dar e greu să-l ghicești pe puștiul acela în adultul de azi. Poate să-l citești în părul mereu puțin ciufulit, în ținuta puțin stângace, ca a unui adolescent înalt, speriat de propria statură. Și în încăpățânare. Am vrut să vorbesc cu Dan despre rădăcini, lecții și maturizare. În curtea Teatrului de Artă din București, ferindu-se ore bune de conversație să dea o sentință, cred că mi-a spus mai multe despre lucrurile astea decât m-aș fi așteptat.
(
TEXT: Alexandra NISTOROIU | FOTO: Claudiu POPESCU Deși are o educație muzicală solidă în spate, pe plan artistic, Dan a crescut cel mai mult ca autodidact. Mare parte din ce face azi ca muzician a învățat de unul singur și tocmai acest proces l-a făcut să își ia mai în serios meseria. A înțeles că inspirația poate fi creată, nu trebuie să o aștepți. „Nu pică pară mălăiață e calea pe care trebuie să o iei. S-a dezvoltat un fel de misticism așa, ca și cum totul ține de talent, de ți s-a dat, știi? Poate are legătură și cu asta, dar mai mult contează cât de mult muncești.” Sunt aproape optsprezece ani de când a pus bazele primei trupe Byron, cu B mare. Și eram curioasă dacă există un moment în cariera lui pe care îl echivalează cu un majorat în muzică. „În fiecare an îmi serbez câte un majorat”, glumește. „Învăț câte ceva nou și mă uit la mine, cel de anul trecut, și zic: wow, pe vremea aia nu știam asta, cum dracu’ puteam să fac? Cum supraviețuiam?” Pentru Dan, ani de zile muzica n-a fost o opțiune, ci o obligație. E născut și crescut în cartierul Pantelimon, „numai așa, ca să le fac în ciudă unora care au impresia că de acolo numai un anumit gen de oameni pot proveni”. La șase ani, ai lui i-au pus vioara în brațe, pentru că își doreau să îi dea o alternativă la maidan. L-au dat la o școală de muzică și apoi la un liceu de profil. Ar fi preferat să joace fotbal cu băieții în locul orelor de studiu muzical serios pe care ai lui le vârâseră într-un program ce avea să devină cu timpul din ce în ce mai rigid. În clasa I, nu știe cum făcuse, dar tatăl lui își aranjase programul astfel încât să poată sta cu el la fiecare oră de vioară și să asculte instrucțiunile profesoarei. „Eu uitam până acasă, îmi ardea dealtceva. Dar mă corija el, îmi zicea: «vezi că aia ți-a zis să faci așa.»” Mai mult de un an, exersatul i s-a părut un calvar, nu înțelegea ce are de făcut sau cum ar trebui să mânuiască instrumentul. Apoi, pe măsură ce devenea mai bun, pe măsură ce se prindea „cum să”, presiunea creștea: „ți se dădea ceva mai greu de făcut”. Avea mai mult de studiat, dar nu mai era un calvar, începuse deja să devină o provocare. Acum nu regretă nimic din orele băgate pe gât în ciuda
rAM#12_full.indd 95
voinței lui. „Am ajuns într-un punct în care am înțeles mai multe din cauza asta.”
Înainte de majorat: Ce caut eu unde sunt? Muzica a devenit opțiunea lui mult mai târziu, în clasa a XI-a. Era elev la Liceul Militar de Muzică, se pregătea să devină subofițer și să cânte la flaut într-o fanfară. Planul părinților. În internat însă, înainte și după ce se dădea stingerea, visa la libertate. Dar nu știa pe-atunci cum trebuia să arate libertatea asta și a fost nevoie de mai multe experimente ca să știe cum să o deseneze singur. La începutul penultimei clase de liceu, în 1994, a fugit din internat sărind gardul și a mers să vadă concertul Jethro Tull. Nu avea bilet, dar a reușit să treacă de pază: „le-am arătat că eu sunt în Liceul Militar, sunt de-al lor cum ar veni”, îmi povestește ca un copil mândru de pozna pe care a făcut-o. Amintirea despre concert e difuză, dar știe clar că privind spre scenă la un moment dat și-a zis: „Păi, eu ce caut unde sunt? Stai un pic, ce fac ăștia pe scenă vreau să fac eu în viață. Și din clipa aceea am făcut tot posibilul să fac lucrul ăla. Oricât a costat. Și, de obicei, n-a costat bani, a costat suferință.” Îl amuză expresia pe care a găsit-o, e ceea ce crede, dar nu îi place să folosească cuvinte mari. Povestește mult mai natural de-atât, în vorbe mai puțin citabile. Povestește cu tot corpul, cu gesturi ample, nu neapărat elegante, mimică de actor, căutând un loc mai comod pe scaunul prea puțin comod. Și cu inflexiuni ale vocii care mă fac să-mi dau seama că acestui text i-ar fi stat mult mai bine ca înregistrare audio. Dan bea „o apă plată caldă”. A repetat toată ziua pentru un spectacol în care el va cânta la chitară și cu vocea, iar niște actori vor recita poezii. Nu a mai făcut asta până acum, tocmai noutatea experienței l-a atras. După concertul Jethro Tull s-a gândit o vreme obsesiv „cum dracului fac eu să plec de-acolo”. Dintr-un liceu militar ieși chiar mai greu decât intri. A trebuit să își motiveze renunțarea printr-o boală fictivă.
9/22/2015 12:23:04 AM
Prima „suferință”. „A trebuit să fiu un pic bolnav.” Cea mai frumoasă zi din viața lui Dan a fost, spune fără urmă de îndoială, prima zi la Liceul de Muzică Dinu Lipatti. S-a mutat în mijlocul anului, în clasa a XI-a. După câteva ore de teorie muzicală, se termina orarul. Era ora 13 și se ducea acasă! Nu la internat. Acasă. „Ceea ce era o chestie superstrange (râde puțin înfundat). Cum să te duci acasă? Ieșisem și mă plimbam pe străzi, prin oraș. Nu îmi venea să cred că se poate, știi? Îți dai seama, eu eram obișnuit cu un regim, știi?”. Toată conversația cu Dan a fost segmentată de „știi”-uri pe care le arunca din când în când ca semne de punctuație. S-ar putea să fie doar un tic verbal sau modul lui de a încheia câte o povestire care seamănă și a pledoarie pentru un punct de vedere, pentru un fel de a vedea lucrurile.
94
Când a intrat în Liceul Militar avea 14 ani. „Eram în armată la 14 ani, știi? Nasoool.” Se gândește mult la perioada aceea din viața lui, pentru că acum conștientizează cât de important este să își planifice timpul mai bine, să își impună un program ca să poată respecta deadline-urile și să ducă în paralel mai multe proiecte. Dar azi își construiește o disciplină a lui. Pe-atunci disciplina îi era impusă. De luni până vineri, la 5.45 se dădea trezirea, la 21.45 stingerea. 16 ore în care programul îi era dictat la milimetru din exterior. Sâmbăta și duminica deșteptarea se muta la 6.45. „Și te bucurai că ai dormit încă o oră. Știi cum erai? «Maamă, o oră... a fost superb.»” face ochii mari. A fost martor al efectelor perverse pe care le are o educație atât de rigid structurată, o ordine nenatural impusă. Firesc, fiecare elev căuta scăpări, căuta portițe. „Toți aveau comportamentul ăsta artistic, un pic deviant, ocoleau cât puteau ei toată ordinea aia. (...) Știi ce sentâmplă când există programul ăla foarte fix trei luni de zile și nimeni nu-l respectă? Oamenii devin foarte răi, se mănâncă între ei. Haosul care s-ar crea dacă n-ar exista deloc un astfel de program e de zece, de o sută de ori mai mic.” La aproape 20 de ani de când a ieșit din liceu, și-a revăzut mare parte din colegi la concertul Electric Marching Band. S-a bucurat să-i vadă firești, deschiși, liberi. „Erau alți oameni, mult mai faini. Cred că absolut toți, dar absolut toți eram nasoi în liceu. Gândește-te la altă treabă. Gândește-te că, dacă eu eram anul I și tu anul II, aveai voie să îmi dai ordin direct, aveai voie să faci orice cu mine, aveai voie să mă pui pe mine să fac treaba ta!” Simt cum îi devine din nou incomod locul de pe scaun, și parcă și discuția, doar amintindu-și.
Proba Când a părăsit liceul militar, ai lui n-au fost prea încântați. „Mă puseseră într-un raft. Deja știau care e traseul vieții mele.” L-au înțeles în cele din urmă și l-au ajutat să își continue povestea cu muzica altundeva, într-un mediu mai relaxat. La Lipatti n-a intrat însă ușor. Era în mijlocul anului școlar și aproape toată luna ianuarie a făcut nenumărate drumuri, cu mama lui și foaia matricolă, între cele două licee de muzică „normale” din București, sperând să găsească niște bunăvoință. La Enescu nu erau locuri, la Lipatti a dat mai întâi examen la flaut, cu „un profesor meseriaș”. Nu-și amintește numele lui, dar se aprinde vorbind de întâlnirea cu el: „S-a uitat la mine așa: ia, ce flaut ai? A, ăsta nu e flaut, domn’e. Eu aveam un flaut chinezesc, ieftin, na. Zic: OK, dar hai totuși să vorbim de cântare, că muzică portret
rAM#12_full.indd 96
vedem noi și cu flautul. Păi, nu, mă, dacă vrei să fii la mine la clasă, îți trebuie un flaut bun, nu ăsta. Hai, totuși, cu cântarea. Mă rog, nu pe tonul ăsta, că, îți dai seama, eram totuși micuț.” Pentru o secundă examinatorul a părut că cedează și l-a pus să cânte. Nu orice, ci Marcel Moyse. Metoda de game a lui Marcel Moyse însă n-ajunsese încă la urechile puștiului care studiase instrumentul la Liceul Militar. „A, păi nu am, mă, ce să te-ascult. Du-te. N-am cum să te primesc la mine. Ăsta a fost examenul meu de flaut la Lipatti: nu am cântat o notă.” Acum se întreabă cum ar fi cântat, dacă l-ar fi lăsat, după ce îl bulversase atitudinea celui de la care ar fi trebuit apoi să învețe. „M-a dat pe ușă afară pentru că aveam un flaut chinezesc și pentru că nu studiasem Marcel Moyse. Simplu. Nu conta ce studiasem până atunci”. Își pierde pentru câteva clipe relaxarea amintindu-și de personajul acesta, ca și cum ar fi încă supărat pe el – sau mai degrabă pe nedreptatea care i se făcuse. Îi trece repede, își amintește de omul care l-a ajutat apoi, directorul liceului care a organizat pentru el o probă de admitere cu trei profesori de la clasa de teorie muzicală. Teorie știa bine, făcuse la Militar cu o profesoară foarte dură: „toată lumea se-ascundea pe sub mese când auzea de Cioabă, dar eram preferatul ei. Că eram bun. Asta e, ce să fac?”, zice mimând că se umflă în pene. A trecut ușor de examenul la teorie și a doua zi a fost prima zi de liceu non-militar. Prima zi de libertate.
Al treilea majorat: cântatul pe stradă Planul era ca, odată ieșit de sub rigoarea școlii militare, să caute să își facă propria trupă. Lucrurile n-au mers chiar așa de lin. Nu știa pe nimeni, nu știa nici ce rol ar fi fost mai bine să-și asume: să cânte la un instrument, la voce...? Când nu îți mai dictează cineva fiecare mișcare, trebuie să îți pui ordine în gânduri mai întâi, ca să iei decizii. O ordine în gânduri care a venit pe căi mai puțin ortodoxe. În Lipatti, „uitându-mă în jurul meu, am văzut că oamenii se distrau, se duceau prin baruri după liceu, era vârsta aia, știi? Și mi-am dat seama că eu n-am bani să fac chestia asta.” Unii dintre ei cântau pe stradă. Și-a zis că ar merita să încerce și el. O singură dată a mers singur, îi era rușine, avea senzația că toată lumea se uita la el ca la un cerșetor. Apoi a întâlnit niște oameni cu care a cântat și pe stradă, și la metrou. Într-un fel, aceea a fost prima trupă în care a cântat. Doar că era o trupă cu o componență foarte fluidă: „Depindea mereu câți ne strângeam, ce piese știam cu toții”. Când cânți pe stradă, nu faci repetiții înainte. Știi piesa aia, o cânți. N-o știi, n-o cânți, sau o forțezi pe loc. A înțeles atunci că o parte din carismă e dezinvoltura: să te comporți oriunde te-ai afla ca și cum ai fi pe scenă, pe un stadion imens. Să îți fie egal ce cred cei care te văd. Abia atunci, pe stradă, a câștigat curajul pe care nu îl prinsese la zeci de recitaluri cu vioara sau flautul în timpul școlii. Prima experiență de cântat în grup fusese însă o tentativă nereușită de a forma o trupă cu fratele lui mai mare, pe vremea când Dan era într-a noua. Încercau să cânte Queen, acela era standardul cel puțin. Au repetat o lună, două, „dar era prea mare haosul.” Dan era și cu vocea în schimbare, încerca să cânte note pe sus pentru care nu era pregătit, „nu puteam să cânt mare brânză”, râde îngăduitor față de puștii visători de-atunci. Între timp, fratele lui a terminat Liceul revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:23:05 AM
Militar de Muzică și cântă acum într-o fanfară. Pentru el, chiar fusese o alegere personală. Când îl vizitase un fost coleg al lui care dăduse la liceul militar, a fost impresionat de uniforma cu vipușca lată. „Oricum, era o chestie specială. Toată lumea dădea la licee speciale. Noi am dat la un liceu care era zgubi, știi?”
l-a invitat pe Dan să creeze ceva cu vocea peste. Au fost primele încercări, „dar erau groaznice, crede-mă. Adică, NU.” Multă vreme după, compozițiile lui au fost doar experimente eșuate, nu știa în ce direcție s-o apuce, dar știa că vrea să scrie muzică și cu fiecare greșeală era mai aproape de a-și explica sieși ce vrea să facă.
Copilăria într-ale scrisului
Cea mai mare problemă i-au pus-o versurile. Avea dificultăți cu ritmul și rima, i se părea că tot ce scrie sună ciudat. N-avea nici exercițiu, nici o muzică suficient de bine construită încât să compenseze ce nu îi ieșea din muzicalitatea intrinsecă a versurilor. Dar îi intrase în cap că trebuie să poată să scrie și textele. Și-a cumpărat un caiet studențesc și s-a apucat să scrie poezii. Dar nu poezii în care exersa metafore. „Nu știu dacă m-a învățat cineva în școala generală. Știu că am făcut epitete, ce făceam pe la limba română, d-astea.” Dar pentru moment nici măcar nu își propunea să reinventeze metafora. Făcea construcții aberante, dar care aveau
Tot în clasa a IX-a a scris prima dată muzică alături de un coleg de liceu, „Constanțiu Florin – am rămas prieteni între timp, d-aia știu cum îl cheamă” întrerupe povestirea cu un hohot complice. Se știau din școala generală. Florin le-avea cu pianul și învățase melodiile Queen și altele din același registru. Dan era și el fan înfocat Queen și s-a apucat să învețe să manevreze și pianul: „voiam să știu să cânt ca Freddie.” Pe primele acorduri combinate de Florin într-o compoziție improvizată care să sune a, dar să nu fie chiar Queen,
rAM#12_full.indd 97
9/22/2015 12:23:09 AM
ritm și rimă. Sensul era opțional. A umplut caietul studențesc și alte câteva. Începuse să-i placă, dar erau pur și simplu exerciții de potrivit aiurea cuvinte care să rimeze pe o secvență muzicală dată. După ce-a ieșit din Lipatti și căuta să-și facă măcar un proiect de trupă, l-a cuprins din nou „febra” de a scrie „de-a binelea”. Și s-a întors la problema cu versurile. „Ce spun? De ce?” se schimonosește acum, mimând panica. „Eram praf.” Într-o zi a mers la un prieten care avea un casetofon și un microfon rudimentar, ca să tragă piesele pe care le scrisese. Și a venit un alt amic al gazdei, „un tip mai citit. Când mi-a auzit textele, s-a luat cu mâinile de cap: „băi, ești nebun? Ce e asta? Dacă n-ai nicio inspirație, făle măcar atât de abstracte, încât să nu mai înțeleg nimic, dar să îmi placă măcar cum sună.” Și acela a fost următorul pas: nonsensuri absolute, dar estetice, „totul era aberant, dar suna frumos, știi?” În primii ani de liceu, și stilul era mai degrabă lipsa stilului. Cel puțin până a fondat prima trupă Byron, în 1998, când s-a concentrat pe hard rock și heavy metal. Înainte, „ce puteam să cânt? Eu la o chitară. Folk, habar n-am.” Și la chitară își fusese singur profesor. În școală a făcut vioară, și-apoi flaut. Organizat. Dar, la 15 ani, când i „s-a pus pata” cu chitara, s-a dus la magazia de instrumente a liceului militar, îl cunoștea pe custode și i-a cerut cu împrumut una. Apoi a mers la bibliotecă, a împrumutat de-acolo Matteo Carcassi - metodă de chitară pentru începători. „Deci autodidact, știi?” insistă cu mândrie.
Maturizarea în scris
96
muzică portret
rAM#12_full.indd 98
Cu scrisul a continuat să experimenteze în orb câțiva ani la rând, inclusiv până când s-a destrămat prima formulă a trupei Byron, în 2001. A început atunci să cânte blues prin cluburile din București și simte că aceea a fost etapa în care și-a dobândit pentru prima dată noima în scris. „Am început să fiu mai coerent, știi? Dar mai coerent neînsemnând mai coerent cum sunt acum, ci un pic mai coerent decât fusesem până atunci.” Încă îi lipsea know-how-ul. Poate că ar fi evoluat într-un ritm mai rapid, dacă pe vremea aceea metodele pentru autodidacți ar fi ajuns la nivelul de azi. Anul trecut, de exemplu, a făcut un curs pe coursera. org: despre songwriting, cu Pat Pattinson, profesor la Berkeley. Când vorbește despre asta, se agită ca un copil în magazinul de dulciuri și pronunță cu dicție exagerată cuvinte ca „excepțional”, „extraordinar”. Majoratul în scris l-a serbat alături de Kumm și de Urma. Era la jumătatea conservatorului, în București, la secția de pedagogie muzicală. I se părea că pierde zile întregi fără să învețe nimic, sau exersând lucruri care nu-l interesau de fapt, cum ar fi cântatul în cor. Era prieten cu artiștii care formau Kumm și de fiecare dată când țineau concerte în București mergea să-i vadă. Dacă aveau trei cântări una după alta, mergea la toate trei. Când i-au propus să facă parte din trupă, n-avea cum să refuze. A renunțat la Conservator și s-a mutat la Cluj. Aici lucrurile au devenit din nou dezordonate. „O viață bezmetică, așa e în Kumm cred că și-acum. Bine, eram și eu bezmetic, era un moment al vieții mele, în care n-aveam niciun control.” După o vreme s-a înscris din nou la Conservator, dar în Cluj. „Am făcut de două ori câte o jumătate de conservator: o dată la pedagogie, o dată la compoziție.” A intrat și de data aceasta al șaptelea, la fel ca la Conservatorul din București, la fel ca la admiterea în liceu. „Iar în liceul militar era o vorbă, că ești șeptar. Înseamnă că ești contratimp.
Eu am intrat al șaptelea de fiecare dată și asta e, cânt mai prost”, râde gustându-și propria ironie. Angajații pub-ului din curtea teatrului dau muzica mai tare și niște ritmuri pop cu influențe latino foarte proaste ne poluează conversația. Își întrerupe puțin povestirea și fluieră, întorcându-se cu tot corpul spre bar: „Băi, nene, s-a întâmplat ceva aicea. Faceți și voi ceva cu muzica asta, vă rog eu, un pic mai încet, mai ales că e foarte bună așa. Mă scuzați că intervin.” Toată lumea râde și se conformează rapid. În ciuda ritmului haotic care venea la pachet cu intrarea în Kumm, voia să se țină serios de facultate. Cursul de compoziție cu profesorul Pop era în orar de la 9 dimineața. „O oră la care nu existam pe vremea aceea.” Se obișnuise să se culce dimineața, pe la 5-6. Ca să nu piardă cursurile, „foarte frumos făcute, atent și uman”, rămânea treaz toată noaptea. „Și tot timpul apăream cu o față mega-căzută, dar mă forțam să fiu atent și să fie bine.” Profesorul s-a prins că ceva nu e în regulă, l-a întrebat ce se întâmplă și a mutat cursul de compoziție din orar la ora 16. „Pentru mine, înțelegi? Nu că eram eu vreun deosebit. Eram un student al lui care avea nevoie de ajutor. Asta numesc eu umanitate: hai să facem ceva să fie bine”. Maturizarea în scris a venit alături de Kumm, și mai apoi Urma. În Kumm ștacheta a ridicat-o experiența de compus în grup. Băieții erau foarte pretențioși, aveau o idee destul de clară despre estetica lor și refuzau tot ce nu se încadra în liniile respective. „Poate la o bere te înțelegi bine cu ei, dar în sala de repetiții sunt niște oameni dificili. A fost nasol, ca o altă facultate în paralel.” Cu Urma a fost exact pe dos, el și Mani veneau cu idei de-acasă, pe care și le completau apoi unul altuia. Își lăsau libertatea să facă orice.
byron cu „b” mic Proiectul în sine a început ca un jam session cu Mani Guțău. La un moment dat le-a plăcut ce-a ieșit: „ce-ar fi să tragem chestia asta?” Mani făcuse deja o piesă cu doi dintre membrii Luna Amară și ar fi vrut să înregistreze un album de colaborări cu mai mulți muzicieni români. Până la urmă însă a format, alături de Dan, o trupă nouă. Când îl întreb ce a însemnat Urma pentru el, Dan glumește sec: „Turma?” Apoi redevine serios. Urma a fost trupa în care a înțeles ce înseamnă să fii instrumentist. Intervenea cu vocea doar pe pasajele dintr-un registru care depășea întinderea lui Mani. „Dar majoritatea timpului eram un chitarist care cânta și la flaut. Și e foarte interesant să vezi latura asta, pe care un vocalist de obicei n-o vede: el e sarea și piperul și aia e tot.” E bucata corectă politic a poveștii, cea pe care o poate livra mai ușor. În rest, după două ceasuri de povestit totul fără lacăte, Dan se închide brusc și devine din ce în ce mai vag. Cu Mani a fost prieten, „prietenii ăia care sunt prea prieteni la un moment dat ca să mai poată fi prieteni după ce nu mai au o trupă împreună”. Râde forțat. Din boxele pub-ului curge Clocks de la Coldplay. Legătura s-a rupt după un album tras în Germania, ultimul înregistrat cu Urma, primul în afara țării. „Am fost inconștienți amândoi, inconștiența aceea când ajungi la locul faptei și zici: «ups, stai că nu e bine.» Și niciunul nu voia să și-o asume. Până la urmă și-a asumat el toate riscurile, eu fiind și mai inconștient ca el și lăsând totul baltă. Dar, pe de altă parte, ce se întâmpla în jurul nostru nu mai era tocmai ok. Urma ajunsese la o formulă care nu era așa cum începuse Urma, știi?” revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:23:09 AM
În 2006 s-a hotărât să iasă din trupă. Voia să înceapă proiectul propriu, byron-ul de-acum, se apucase deja să scrie pentru Forbidden Drama, dar crede că ar fi plecat oricum. După un timp, el și Mani au încercat să reia dialogul, „cât mai fără pasiune, dar, dacă îți zic că ultima discuție a fost și o ceartă, pune și punct”, încheie cu o încercare tristă de râs. Și se încheie și piesa lui Chris Martin. Și cred că fragmentul ăsta de conversație mi-a lăsat același gust în gură pe care mi-l lăsau cândva piesele lor: o melancolie care nu știi când, de ce și cum ți s-a strecurat în sinapse. Când a început să scrie pentru byron, credea că îi vor ieși compoziții care vor suna a Kumm sau a Urma. S-a înșelat. Alte experiențe s-au lăsat scrise odată cu Forbidden Drama. Presupunerea greșită au făcut-o și alții, mare parte din publicul celor două trupe. Primele concerte byron au fost sold-out. „Dar mulți s-au prins că ce facem noi e diferit și s-au prins că vor altceva.” Iar spațiile lor de concert s-au golit brusc. „A trebuit să o luăm nu de la zero, dar de la 0,1. Să formăm o idee. Ideea de byron.” Cu byron face într-un fel cum făcea pe vremea Urma: nu își pune restricții de stil. Dacă sună mai rock, e pentru că lor le place mai mult rock-ul, dar asta nu înseamnă că nu poate fi oricând altceva. Și a fost, muzical, dar mai ales paramuzical, de toate: au filmat un concert la peste 100 de metri în subteran, au reorchestrat mai multe piese românești cunoscute într-un album născut aproape accidental (Perfect), au făcut un concert-eveniment cu o fanfară militară, au semnat coloana sonoră a unei telenovele românești (Rămâi cu mine), au condus București-Dublin și înapoi ca să înregistreze cel mai recent album acolo. Pe acordurile lui Dreamer al lui Ozzy Osbourne însă, spune că transformarea cea mai mare de la Byron-ul cu majusculă la cel din prezent a fost schimbarea de stil: „de la hard rock, heavy metal, cu niște influențe de progresiv la un stil nu tocmai concret. Byron e cum o fi. Cum o fi neînsemnând că e aiurea, însemnând că e cum ne vine.”
Major, vaccinat, pragmatic La „cum ne vine” a vrut să ajungă de pe vremea când era copil în Pantelimon și mergea la vioară pus de alții. De „cum ne vine” a dat mai întâi ca ascultător. Printre găștile de golani din cartier își făcuse loc și o gașcă numai bună de crescut viitori rockeri. Câteva zeci de puști își petreceau serile pe un deal din parcul Morarilor, ascultând rock. „Orice ne pica în mână”. Pe vremea casetelor, nu puteai să fii la fel de selectiv ca azi. I-a întâlnit în prima vacanță de vară din liceu și, când veneau acasă de la internat, el și fratele lui stăteau în fiecare seară cu ei în parc. Pe-atunci nu era iluminat, așa că, după ce se înnopta, se făcea întuneric beznă. Rupeau crengi, făceau focul și cântau la chitară. „Ca la munte”. Uneori se supărau vecinii, mai venea și poliția, dar de cele mai multe ori nu pățeau nimic. Atmosfera era pașnică. E nostalgic după perioada aia, i se pare că nu s-ar putea repeta într-o vreme a muzicii descărcate de pe torrente și a parcurilor păzite de pericole reale și inventate. Unul dintre prietenii din gașca din Pantelimon a plecat la Dublin să studieze inginerie de sunet la Colegiul Pulse. L-a sunat în urmă cu un an și i-a propus să vină să tragă noul disc al trupei Windmill Lane Recording Studios – cunoscut în breaslă ca studioul U2. Beneficia,
rAM#12_full.indd 99
ca student, de o reducere și voia să o împartă cu Dan. „Bine, hai.” a zis Dan. Dar de la „bine, hai” și până la Dublin a durat un an. Aveau nevoie de un plan, dar mai ales de bani. Au renunțat de trei ori la plecare până să se concretizeze. Au mers până la urmă cu mașina. Două zile au condus nonstop, pe rând, până la Canalul Mânecii, de unde au luat feribotul. Era singura variantă prin care-și puteau transporta instrumentele în siguranță și în același timp singura căreia nu-i spunea „stop” bugetul. A meritat, crede: avantajul față de a înregistra în România este „că tragi într-un studio normal, unde se poate auzi bine (...) printr-un mixer la care ai visat toată viața.” Al șaselea album de studio byron, Eternal Return, apare în octombrie și „e mai rock decât toate”, promite Dan, care adaugă înregistrarea în Irlanda pe lista provocărilor bifate. Mi-l imaginez când povestește tăind realizări de pe un bucket list imaginar. Așezând borne pe o șosea a confirmărilor. De la hard rock, heavy metal, cu niște influențe de progresiv la un stil nu tocmai concret. Byron e cum o fi. Cum o fi neînsemnând că e aiurea, însemnând că e cum ne vine. Ca o confirmare pare să fi luat și propunerea de a semna coloana sonoră a serialului românesc Rămâi cu mine. Făcuseră deja un proiect în colaborare cu televiziunea: concertul-video din Salina de la Turda. Trupa byron a cântat apoi la petrecerea HBO de la TIFF și după concert, cei de la HBO i-au întrebat dacă ar vrea să scrie muzică pentru următoarea lor producție. „Pe buneee? Ba bineînțeles că vrem. A doua zi m-am uitat pe mail și aveam scenariul.”, povestește Dan cu un entuziasm care nu pare deloc mimat. Și eu îl privesc totuși neîncrezătoare. Rămâi cu mine e o telenovelă, „dar e o telenovelă mai spălată, e un pic altfel, știi?” îmi explică. Să scrii pentru un serial e mai greu decât să scrii pentru trupa ta. Scrii cu scenariul și personajele în minte, dar și pe baza unui brief dat de un producător: „aici avem nevoie de un minut de asta, aici avem nevoie de o piesă cu versuri despre asta”. Lui Dan i s-a părut o provocare. A plusat cu alte ținte autoimpuse. Și-a propus, de exemplu, să scrie versurile în română așa încât să nu te prinzi în majoritatea frazelor dacă e vorba de un „eu” masculin sau feminin. „Ca toată lumea să poată cânta piesa aia fără să pară ridicolă.” De la „cum ne vine” la „cum le-ar fi mai ușor lor să o fredoneze” m-a pierdut puțin. Recunoaște că albumul Melancolic (coloana sonoră a serialului) e cel mai comercial produs al byron de până acum. Cel mai accesibil. Nu se scuză pentru asta. Era ce avea nevoie filmul respectiv, ce i se potrivea. Și-apoi, ca întreaga industrie, și el și trupa lui trebuia să învețe „cu ce se mănâncă PR-ul și marketingul”, cum să gândească lansări și proiecte pentru public. Acum, de exemplu, încearcă să scrie mai multe cântece cu versuri în română, pentru că ultimii ani au adus și întoarcerea preferinței publicului de la noi pentru limba maternă. „Da, publicul vrea limba română, eu știu asta. Tocmai d-aia am încercat să ne împrietenim cu latura asta și cred că pe viitor ne vom împrieteni și mai bine. Dar sunt anumite chestii care nu sună, mă!” se-aprinde din nou. Sunt povești care-i vin mai natural în engleză. Cu Melancolic, făcut până la urmă în română, a fost mai simplu, pentru
9/22/2015 12:23:09 AM
că versurile n-au fost tocmai amplu construite. În ansamblu însă, nu crede că muzica byron e mai comercială decât ce făcea pe vremea Kumm sau Urma și îl irită sugestia mea cum că așa ar fi. „Nicidecum” răspunde mai repede ca niciodată, de parcă își pusese deja singur întrebarea. „E mult mai complicat și mai complex. Am resimțit-o când am cântat cu Kumm în ianuarie trei concerte cu albumul Confuzz. Era într-un fel mai simplă muzica. Mesajul nu era atât de direct, pentru că nu mă pricepeam să fac versurile atât de bine, și-atunci o dădeam pe ocolite, dar ca și compoziție nu era mare brânză. E mai complicat, mai greu acum, nu are cum să fie mai comercial.”
lăsat și-un pic hazardul să lucreze. Te trezești în fața faptului și trebuie să faci lucrul ăla. S-ar putea să nu îl faci, dacă știi dinainte tot.” Îl rog să rescrie un moment din istoria trupei lui, cum ar fi vrut el să fie. Stă pe gânduri, e cea mai lungă pauză din interviu și cred că cel mai mare număr de secunde în care a rămas serios. „Măi, nu cred că am nimic de rescris. Adică evoluția înseamnă și greșeli.” Cere încă „o apă plată caldă” ridicând tonul cât să-l audă barmanița. „Dacă totul e perfect, atunci nu... n-ai cum. Înseamnă că la un moment dat te plafonezi, că îți dispare ideea asta de a face mai bine. Ceea ce e esențial.”
Epilog După 20 de ani
98
Cu HBO a avut mai multe colaborări, în special concerte-concept filmate. Primul a fost cel din salină, când au cântat la 100 de metri adâncime. După Rămâi cu mine a urmat Electric Marching Band, un proiect pornit în joacă dintr-o discuție cu un fost coleg din Liceul Militar. Pe Bogdan Bejinaru nu-l mai văzuse de douăzeci de ani. Când s-au reîntâlnit și-au făcut mai întâi „rezumatul vieților noastre”. După vreo două beri au început să apară proiectele. Bogdan dirija fanfara din Bistrița și l-a invitat pe Dan să intre cu câteva piese, rearanjate ca scriitură pentru grupul de instrumentiști, într-un concert al lor. Dan a acceptat pe loc, suna, din nou, a provocare. Dar după ce l-a sunat pe Codruț, managerul byron, un tip cu inițiativă, proiectul a căpătat cu totul alte proporții. „Ce să facem noi la Bistrița?” Au mutat spectacolul la Cluj, la Teatrul Național, s-au hotărât să îl filmeze pentru a fi difuzat apoi pe HBO, l-au invitat pe violonistul Alexandru Bălănescu să colaboreze cu ei, apoi au angajat un profesor de la Conservator, de la secția de jazz, să rescrie muzica lor și alte piese pentru ansamblul de instrumentiști. Jazz-istul și-a petrecut o vară întreagă făcând aranjamentele. „Săracul, scria încontinuu, că e greu-greu-greu să ajungi la nivelul ăsta la care a făcut el orchestrațiile. Și mă tot suna: am terminat piesa cutare. Și eu eram ba în Vamă, ba la munte, ba în Grecia, ba în Italia, ba la dracu’, știi?” (râde). La final crede însă că greul l-au dus interpreții: și byron, și fanfara. Când au văzut partiturile, „militarii” i-au spus: „păi noi în ultimii douăzeci de ani am cântat numai marșuri.” Până la urmă, s-au descurcat. Dan s-a mutat cu trupa în Bistrița două săptămâni, au făcut repetiții nonstop și crede că rezultatul final a meritat. S-au ales cu un show filmat, pe care HBO l-a tot rulat. Filmul Electric Marching Band e încă difuzat. „Concertele noastre au fost date un an de zile, o dată sau de două ori pe lună. Ceea ce e important. Chiar dacă nu te-a prins ieri, omul te vede peste două săptămâni. Sau peste o lună. Plus că target-ul e foarte bun, pentru că automat, cine are HBO deja are alte pretenții. Și e dispus poate să vină la concert.” Îl întreb dacă e atât de calculat ceea ce fac în muzică. Nu crede. La public se gândește mai mult când face lansări sau o acțiune de marketing. Spune că ideile de amploarea Electric Marching Band pleacă mai întâi din nebunie. „De obicei le-am făcut din inconștiență. Nu neam interesat până în pânzele albe ce-o să se întâmple acolo, știi? Am
Ne întrerupe cineva, o prietenă de-ale lui Dan, care trece pe la masa noastră să-l salute. „Băi, ce față de om însurat ai.” „Păi, da”. Amica pleacă și Dan explică: „M-am însurat acum vreo două săptămâni și d-aia, lumea se-apucă să zică.” Văzusem niște poze pe Facebook, care au dispărut de pe timeline-ul lui la fel de repede cum au apărut. Nu vrea să expună prea mult acest capitol din viața lui, îl ține pentru el. A fost cu iubita lui nouă ani până când într-o zi și-au zis: „hai, băi, să ne și luăm”, încheie rezumatul într-un hohot de râs. Puțini dintre cei despre care am scris au râs atât de mult cu mine cât a râs Dan Byron în conversațiile noastre. Nici nu râdea de mine, nici n-am fost eu în mod particular mai amuzantă decât de obicei, ba chiar am fost destul de serioasă. Și mai puțini au râs atât de mult la glumele proprii. Dan glumește mult. Cel mai adesea sarcastic și cu o față de poker care îi amuză pe oamenii din jurul lui. Apoi râde și el. Zgomotos și pe-alocuri grosolan cu „he he”-urile bine marcate, ca o vedetă TV care trăiește din glumele pe care le face. La sfârșit de vară, printre repetiții cu poezie și pregătiri pentru un album nou, lui Dan i-a plăcut mult să vorbească despre sine. Despre rădăcinile lui și despre drumul lung pe care l-a parcurs până aici. Despre oamenii cu care i-a plăcut să lucreze până când n-a mai fost cazul, despre „nu”-urile care l-au ambiționat să muncească și mai mult ca să demonstreze că nu aveau dreptate. Despre luptele lui cu el și cu disciplina impusă de alții sau autoimpusă. Dan s-a mirat că nu i-am trimis pe mail un set de întrebări, cum „se tot practică”. Eu m-am mirat și mai tare că el n-a venit la interviu cu un set de răspunsuri prefabricate, cum fac uneori oamenii care țin la imaginea lor. I-am apreciat și m-a mirat mai mult decât orice altceva la el candoarea. Când am oprit reportofonul, pub-ul prinsese cu totul un miros de grătar, prăjeli, litoral, iar noi vorbeam despre politică și jurnalism. Dan și-a comandat o porție de mici. Pentru că îi era foame.
.
Alexandra Nistoroiu nu știe încă să facă fotografie de portret, așa că trișează scriind: www.alexandranistoroiu.ro. Claudiu Popescu scrie poveștile oamenilor mișto fotografiindu-i și îi suntem recunoscători pentru asta: www.claudiu-popescu.com.
muzică portret
rAM#12_full.indd 100
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:23:10 AM
Dacă totul e perfect, atunci nu... n-ai cum. Înseamnă că la un moment dat te plafonezi, că îți dispare ideea asta de a face mai bine. Ceea ce e esențial.
rAM#12_full.indd 101
9/22/2015 12:23:13 AM
FIRMA SOUNDTRACK-UL MATURITĂȚII
Îmi amintesc primul concert Firma pe care l-am văzut. Impropriu spus, pentru că se întâmpla la un festival al berii, cred că în Piața Constituției, când era încă ziuă și parcă nu vedeam foarte bine ce se întâmplă pe scenă din cauza soarelui care bătea chiar din spatele ei. Eram în perioada liceului și abia descopeream muzica alternativă de la noi. Nu îmi amintesc dacă mi-au plăcut sau nu. Am simțit însă ceva despre care Rocca ne-a spus că este esențial la un muzician, oricât de pregătit ar fi. Pe care publicul îl simte, fără să își dea seama. Anume bunul simț muzical. Iar acum, adaug un lucru, care mi se pare cel puțin la fel de valoros. Maturitatea artistică, ce le permite să își asume și să învețe din fiecare pas al carierei de până atunci. TEXT: George-Mihai IRIMESCU | FOTO: Ioana ENESCU Primele acorduri
100
La acel moment, resimțeam muzica pe care o ascultam și avea valența unui strigăt de luptă. Mulți din generația noastră vedeau formațiile de rock de la acel moment și ca pe o răbufnire a unei revolte reținute, până atunci, împotriva prostului gust, împotriva a ceea ce simțeam îmbătrânit în jurul nostru. Poate un clișeu. Nu ne-am pus însă niciodată problema dacă și ei, artiștii noștri vârf de lance, simțeau la fel. Era cumva subînțeles, pentru noi asta reprezentau. La unii era, într-adevăr, fățiș, însă de la o trupă cu versuri atât de trunchiate precum Firma, puteai înțelege orice. „S-a întâmplat când am apărut să mergem la emisiuni, după ce a apărut primul material video, că ele ne-au adus cu adevărat în fața oamenilor. Și toți ne-au pus întrebarea asta, sau mai degrabă erau convinși că avem un masterplan în spate, o dorință absolută de a nimici mizeria sau pseudo-mizeria. Dar nu era așa. Se așteptau să intrăm ca niște luptători pe cai mari și noi eram doar niște tineri cu niște dorințe personale și normale la ora aia. Nu ne-am dorit decât să ne schimbăm pe noi înșine, atât cât ne ducea pe noi capul la ora aia, având sentimentul, zic eu, și conștiința de sine că avem ceva special de transmis. Dar asta este o chestiune strict personală. Întâmplător am adus niște schimbări, din ce am înțeles de la oameni, dar a fost un bonus”, spune Rocca, solistul formației. Când s-au lansat, au reușit să își dovedească în primul rând lor că pot construi ceva închegat. Iar la acest moment, au fost ghidați numai de dorința de a se exprima pe ei înșiși. O altă latură a acestui cub creativ în 2015. O dorință ce se identifică cu o misiune: „Și dacă am ajuns la concluzia asta, după adânci recăutări, avem și obligația să ne exprimăm cât mai eficace și pertinent. Și asta facem”, spune Rocca. La Orbire a fost, într-adevăr, un album de o sinceritate crudă, foarte
muzică feature
rAM#12_full.indd 102
apreciat. Adrian, chitaristul formației, povestește cum avea în jur de 14-15 ani când l-a ascultat, și a fost acaparat de album. Deși la prima ascultare nu și-a dat seama „băi, e bun, e foarte bun sau ce-i asta?” Și l-a tot ascultat până i-a intrat sub piele. Și continuă să îl redescopere la fiecare ascultare. A observat asta mai ales acum, când a început să repete cu Firma și să învețe piesele. Și încercând să reproducă oarecum ce era deja făcut acolo și ascultând atent, mai auzea o șoaptă sau un sunet, pe undeva, un vers care lega alte versuri și brusc piesa avea un alt sens. Nu sunt o trupă nostalgică. Nu regretă perioada în care, pe alocuri, televiziunile și radio-ul se aplecau ceva mai mult asupra muzicii pe care noi o apreciam. Nu pică în plasa passeismului bătrânicios. Sunt, într-adevăr multe schimbări față de acel moment. Acum este poate mai multă muzică bună, și poate din motivul ăsta este mai greu de accesat. Înainte era suficient să cunoști o persoană (om de televiziune sau producător), și automat ajungeai în fața publicului. Acum sunt mai multe canale de promovare, și poate fi obositor pentru un artist. Dar, spune Rocca, poate că ar trebui în primul rând să convingi oamenii din jurul tău, cei apropiați, cei care te plac și te susțin, fie că e vorba de fani sau cei dragi, pentru a-ți implementa muzica cât mai bine. Rocca: „Generația noastră din prezentul 2015 e foarte greu de găsit, e foarte greu să te conectezi cu ea. Tu ai vrea să asculți trupele de la momentul respectiv, au fost soundtrack-ul vieții tale, sau soundtrackul tinereții, al acelei perioade frumoase de vise. Așa sunt foarte mulți, dar nu, nu s-a shimbat absolut nimic în snsul ăsta. E bine, e bine, suntem încă tineri.” Adrian: „Am renunțat la TV acum vreo patru ani de zile și se mai întâmplă să mă mai lovesc de televizor prin baruri, acele câteva care
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:23:14 AM
MUZICA (
Nu ne-am dorit decât să ne schimbăm pe noi înșine, atât cât ne ducea pe noi capul la ora aia.
rAM#12_full.indd 103
9/22/2015 12:23:17 AM
difuzează posturi de muzică. Nu pot să zic că îmi atrage atenția televizorul ăla care cântă în fundal. Pe de altă parte, cobor la metrou și îmi scot telefonul și automat mă contectez la un serviciu de streaming de muzică și automat fac playlist-urile pe care le vreau, și ascult muzica pe care o vreau. Îmi place mai mult așa, sincer să fiu”. A fost, așadar, simplu. S-a votat pentru prezent.
Ieșirea din țarcul artistic A urmat apoi un moment de cotitură în abordarea formației, pe care mulți nu l-au înțeles. Și mărturisesc că m-am numărat printre ei. Muzica îmi plăcea în continuare, însă undeva simțeam că nu mai este acel strigăt al meu. Sau al nostru, al celor câțiva oameni care ne identificam cu acest nou val de exprimare. Simțeam cum devenea o muzică adresată mai multora. Și dacă ne întrebam ce a determinat această schimbare, am aflat tot de la ei: Rocca: „Voi mărturisi ceva pentru prima dată. A fost prima și ultima apariție la Stuffstock când am înțeles că a fost o oarecare dezamăgire acolo. Toată nișa noastră era dezorganizată total. S-a întâmplat ca într-un țarc artistic să fie închiși o mână largă de artiști și nu au putut să iasă și a fost un moment de panică la un moment dat. Atunci am zis că ar trebui să ne organizăm ceva mai bine. Până în momentul ăla eram precum trubadurii cu chitara și unde găseam o
rezonanță faină, un ecou, fie că era scara blocului sau un microfon, o sală, cântam. Iar ăla a fost un moment de revelație. Am început să ținem cont de circumstanțe și de industrie.” Și-au dat seama că nu poate intra tot ce fac la radio sau TV. Au avut multe materiale refuzate, la care munciseră foarte mult, dar nu au ajuns să fie promovate. Și îmi dau seama că sentimentul că muncești în van poate fi foarte descurajant. Așa au ajuns ușor-ușor și producători și, după cum spun ei, să se autolimiteze pentru a scoate un material relevant condițiilor pieței. Au rezultat o serie de materiale demo, cu piese atât în română, cât și în engleză, fără o unitate de stil, legate numai de titlul care marca un nou punct de plecare: Exit. Voiau, de fapt, să iasă din acel cerc în care nu își mai puteau promova muzica și, eventual, să iasă și din țară. Ceea ce au și reușit. Își dau seama că poate mulți nu au apreciat o astfel de schimbare. Însă la fel de mulți nu au înțeles că nici ușor nu este, mai ales atunci când ești condus de dorința de a te regăsi în arta ta, și ești nevoit să îți schimbi abordarea pentru a te face auzit. Rocca: „A fost și o încercare. Faptul că nu mi-a plăcut s-a văzut și în post-producție pentru că după ce am reușit marea cu sarea am lăsat-o așa cum era și ne-am întors acasă. Nu era o direcție pe care am fi putut să o continuăm for a lifetime. Însă a fost o reușită, zic. Destul de greu să ieși din zona de confort.”
102
muzică feature
rAM#12_full.indd 104
9/22/2015 12:23:19 AM
Au ajuns și afară, așa cum și-au dorit. Cei mai mulți ne amintim probabil participarea la MTV Europe Music Awards din 2007, la secțiunea New Sounds of Europe. Și una dintre cele mai pregnante amintiri este un interviu luat de Wyclef Jean, în care acesta încerca pe cât posibil să îi promoveze, să îi așeze într-o lumină pop, în care păreau ușor stingheriți. Îi plăcuse mult ce au făcut, și le povestea cum și el a plecat de jos, în Haiti, așa cum și ei tocmai plecaseră din România, și cât de mult se aseamănă cu ei. Rocca: „Eram ușor atenți pentru că s-a întâmplat să ia interviu niște polonezi lui Snoop Dog și omul a ținut-o numai în sintagme de cartier și i-a rupt în două și nu și-au dat seama. Zâmbeau și râdeau. Sunt destul de fâșneți așa ei, trebuie să fii atent. În primul rând eram atent unde încerca să ducă discuția. (...) Nu era confortabil, dar era fain pentru că toți de acolo, inclusiv el, știau muzică. A avut un concert la un after party și acest om cânta la vreo patru instrumente, a făcut un flic flac pe scenă și nu a existat nimeni în sală care să rămână imun la ce cânta el acolo, chiar dacă nu era în filmul lui muzical. Și mi s-a părut extraordinar. Să nu ții cont neapărat că oamenii ăia nu sunt ai tăi. Sunt în seara aia acolo, îi faci ai tăi. Este doar o seară pe care trebuie să o faci memorabilă, și asta am învățat de la el și de la cei de acolo. Toți știau pe ce lume trăiesc și, chiar dacă erau rapperi sau rock’n’rolleri, aveau un ipod cu muzică bună.”
Participarea la MTV Music Awards a fost, fără îndoială, o reușită. Chiar dacă nu au luat locul I, s-au plasat pe podium, iar televiziunile din rețeaua MTV, cum ar fi VH1, au continuat să îi promoveze, deși nu exista niciun contract semnat. Și-au dat astfel seama că pot fi pertinenți și pentru exterior. Iar noi, cei de acasă, că poate am judecat această schimbare a lor prea aspru, prea simplist. Și poate că nici noi nu ieșiserăm din acel țarc artistic despre care vorbea Rocca. Cu toate astea, nu au rămas afară. „Am fi dorit să rămânem și pe afară dar astrele au fost împotrivă”, ne spune Sorin Erhan râzând. Rocca e de părere că ar fi trebuit să se forțeze puțin mai mult, însă nu au făcut-o: „În rest sunt discuții contractuale și emoționale, faptul că era totuși un label românesc, nu eram o trupă liberă care putea să își permită orice, și nici nu mai eram tineri, nu mai aveam 22 de ani să ne urcăm în primul avion și să plecăm. Plus că, raportat la ce ne-ai întrebat mai devreme, nu era exact direcția pe care ne-am fi dorit să mergem, pentru care am fi renunțat la orice.”
Cântece și Dezcântece A urmat apoi o lungă pauză. O perioadă pe care Rocca o descrie ca fiind destul de ciudată. Mulți am crezut că aici s-a terminat drumul uneia dintre cele mai îndrăznețe formații ale generației noastre. Unii dintre noi au crezut că acea schimbare radicală de macaz a
S-a întâmplat ca într-un țarc artistic să fie închiși o mână largă de artiști și nu au putut să iasă și a fost un moment de panică la un moment dat. Atunci am zis că ar trebui să ne organizăm ceva mai bine.
rAM#12_full.indd 105
9/22/2015 12:23:21 AM
determinat ruptura. Și am rămas în așteptarea proiectelor viitoare ale membrilor trupei. În tot acest timp, Rocca a avut un potențial proiect solo, însă singura piesă înregistrată, Hello Hello, (căreia îi pregătise și videoclip), nu a fost promovată. Și iată că, ceva ani mai târziu și aproape de zilele noastre, Firma revine pe scena alternativă românească, cu un album nou-nouț: Descântece Vol. 1. Deși mulți aleg să o ia de la zero cu un proiect nou, cu un suflu proaspăt, ei au ales continuitatea. Rocca: „Fiecare trupă, fiecare proiect este un organism creațional, o entitate. Mai sunt lucruri de spus dar eu zic că, atâta timp cât Firma nu a fost promovată, a lăsat un loc care nu a fost ocupat. Nu pentru că ar fi neapărat greu de ocupat sau pentru că nu sunt artiști în țară, ci pentru că nu poate nimeni să facă ceea ce facem noi. Așa cum poate, dacă am empatiza cu alții, nici noi nu putem să facem ceea ce fac alții mai bine decât ei. Și sunt lucruri de spus pe care numai noi puteam să le spunem la modul la care am făcut-o. La acest lucru aș adăuga, și aici cred că devin puțin, nu știu, nu încrâncenat, că putem să tragem cu ceva mai multă forță decât ar face alții în nișa alternativă, mai către lumină. Există o anumită apatie, au fost trupe care s-au născut și au murit în întuneric. N-au apucat să iasă de acolo, au avut o carieră subversivă, au apărut și au dispărut. Și erau faine, puteau să scoată lucruri faine. Pentru că ai obligația să te exprimi pe tine, e și obligația să faci parte dintr-o breaslă alternativă sau cum vrei să îi spui, și trebuie să ai grijă de mediul tău, să îl dezvolți, chiar dacă ești doar un alt tablou în încăperea respectivă.
Și cred că putem să facem chestia asta bine, putem să tragem puțin alternativul de acolo de unde este, și cu ocazia asta alți oameni tineri să audă muzică de altă factură decât ceea ce este promovat în mainstream în acest moment. Și nu știi niciodată, poate într-o zi vom cânta cu niște tineri care ne ascultă în acest moment pentru prima dată. Și creăm un labirint din care nu o să mai putem să ieșim când ne dorim.” Paranteză: nu, nu sunt numai vorbe. Adrian, noul chitarist al formației, i-a văzut pentru prima dată la Stuffstock. Apoi în București, în primul an de facultate. Și a fost atât de impresionat, încât și-a umplut camera de postere. Iar acum, glumesc băieții, a reușit performanța de a intra în afiș. Personal, nu m-am avântat asupra albumului. Nu știam ce voi găsi. Ceva din La Orbire? Ceva din Exit? Am găsit însă ceea ce băieții au descris cel mai bine ca fiind echilibrul dintre un album simțit și unul produs. Am simțit revenirea către primul album. Datorită mesajului, a complexității anumitor pasaje din piese. Pe de altă parte, ne povestesc ei, producția le-a intrat în sânge și nu mai pot ignora anumite etape în crearea unui album. Rocca: „Pe primul album am transmis raw, fără editare, iar pe ăsta e tot o transmisie raw însă se schimbă puțin starea. Nu mai este starea aia încrâncenată de pe albumul La orbire, starea se schimbă, cred că asta este diferența care poate să pună Descântece într-o lumină puțin
Atâta timp cât Firma nu a fost promovată a lăsat un loc care nu a fost ocupat. Nu pentru că ar fi neapărat greu de ocupat sau pentru că nu sunt artiști în țară, ci pentru că nu poate nimeni să facă ceea ce facem noi. Așa cum poate, dacă am empatiza cu alții, nici noi nu putem să facem ceea ce fac alții mai bine decât ei. Și sunt lucruri de spus pe care numai noi puteam să le spunem la modul pe care am făcut-o.
104
muzică feature
rAM#12_full.indd 106
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:23:23 AM
diferită de La orbire. Însă e tot o emoție crudă transmisă acolo. În mare, deja partea producțională nu mai contează pentru că starea pe care o transmite, emoția este aceeași, de fapt și de drept, aceeași intensitate.” Albumul Descântece aduce, într-adevăr, o ușoară schimbare de stare. Regăsești din temele primului album. Cu toate astea, lucrurile sunt spuse la un volum mai încet. Cuvintele nu mai lovesc, ci ating. Lucru natural, de altfel, pentru niște oameni care evoluează, se maturizează. Odată cu vârsta, se schimbă și limbajul. Rocca: „Nu cred că s-a schimbat tonul, lumina este mai soft de fapt, știi? Lumina nu mai este la fel de harsh. Când stai în înuneric și aprinzi o lumină repede și tăioasă multe lucruri par urâte. Dacă folosești un soft box, o blendă, lucrurile încep să capete un anumit contur, și nici anumite lucruri negative nu le mai privești cu aceeași încrâncenare de care vorbeam la început. Încă sunt chestiuni extreme în versurile de pe ultimul album, și sper că e OK, în sensul în care sper să nu îi îndepărteze pe anumiți ascultători care sunt mai corporate așa în simțire, să nu îi descurajeze la prima ascultare.” Albumul va avea și un al doilea volum. Piesele care s-au scris după trei ani de căutări personale erau destul de numeroase, astfel că a rezultat un material unitar destul de consistent. Însă mai mult de nouă piese pe un album, spun ei, nu ai de ce să pui, pentru că nu ai cum să promovezi piesele, și fiecare merită expunere. Rocca: „Iar una dintre piesele de pe cele două volume va câștiga acest concurs intern, nu știm care este. Avem o teorie că o trupă, sau un artist, noi vorbim de muzicieni, indiferent de cât ar cânta, indiferent de cât ar studia, indiferent de cât ar compune, este descris de o singură piesă. Și la fel este valabil de-a lungul timpului și pentru materiale. Și deși la un moment dat am fost descriși doar de Nimeni, asta era piesa fanion, era fain la început, după o perioadă ușor nihilistă am zis că o să venim și-o să luptăm și altă piesă îi va lua locul. A venit Importantul, și ea ușor nihilistă. A venit Baby is crying, wow, sunt atât de serene, romantici, ușor nostalgici... nu era așa dar și-a găsit locul ei. Și acum e Două suflete pe turnantă. Nu știu, aici vorbesc de mine, sunt curios care între piesele astea ne va obliga să ne justificăm pe viitor.
În loc de concluzii Cu toate astea, unul dintre lucrurile pe care ți le asumi în mod inevitabil, atunci când revii pe scenă, este comparația cu cel care ai fost în trecut. Atunci când te-ai făcut pentru prima dată cunoscut. Și nu mi se pare lucru un lucru ușor. Însă ei nu sunt de aceeași părere. Cred că mai degrabă presiunea constă în faptul că oamenii se așteaptă întotdeauna la ceva, pentru că în fiecare album au pregătit câte ceva, fie că a fost creativ muzical de marketing, ca în cazul celui de-al doilea album. Se așteaptă la ceva și, de multe ori, spun ei că nu este neapărat ceva spectaculos în spate în afara pieselor în sine.
Însă există o stare de așteptare. Rocca: „A fost o perioadă când mă durea momentul în care se făceau comparații între primul album și al doilea album. Și deși era lăudat primul în aceeași propoziție sau frază, tot durea. Dar atâta timp cât în comparațiile de care vorbești există o perioadă bună, sunt satisfăcut. Pentru că există acea a patra dimensiune, care este cea temporală, și dacă ai fost OK o dată în viață, ca memoria celulară, ai fost OK tot timpul. Toți avem dreptul să ne pierdem și să greșim, toți avem căderi, avem momente de inspirație minunate. Dacă vine cineva și îmi reproșează că am fost mai creativ acum zece ani nu pot decât să îi mulțumesc. Pentru că îmi mărturisește că am fost creativ acum zece ani deși de multe ori la momentul respectiv nu era de aceeași părere”. Cine a fost martorul acestui lanț de schimbări? Publicul. Pe de-o parte statornic, pe de alta suferind, la rândul său, o serie de schimbări. Mai doritor de live-uri, spune Adrian. Însă și concertele sunt mai numeroase, și publicul se disipează. Cea mai importantă misiune a lor este ca atunci când ei revin la al doilea concert, să îi convingă că va merita sa vină și la al treilea. Pentru că el, între cele două concerte, va mai fi văzut deja o sumedenie de lucruri. Cu toate astea, încheie Adrian, sunt multe fețe constante la concertele lor, care îi dau adesea un sentiment de siguranță și familiaritate. Rocca: „Publicul alternativ apreciază orice trupă sau artist care se înhamă la această muncă, și de multe ori poate nu o face pentru o piesă anume, sau pentru un album, ci pentru efortul creativ depus în condițiile date. Sunt însă oameni care ascultă cu predilecție numai anumite trupe. Challenge-ul, după cum spuneau colegii mei, este să îi convingi să te asculte numai pe tine. Cred că există o perioadă în care publicul poate să rămână tatuat sau amprentat cu ceea ce faci. Dacă nu i-ai prins în perioada aia glorioasă a vieții lor, să spunem între 18 și 20 și ceva de ani, nu mai poți să fii pe soundtrack-ul respectivei perioade oricât ai încerca. Și zic că o discuție mai mare este să ajungem la tineri, și când zic tineri, că suntem și noi încă tineri, vorbesc de copiii care tocmai încep să afle că au fost odată Iris (râde) sau Pink Floyd.” Ajunsă la un fel de maturitate, Firma mi se pare o formație care și-a înțeles foarte bine parcursul de până acum. Își însușesc fiecare pas făcut în evoluția lor. Și vorbesc despre fiecare etapă cu împăcarea celor care știu ce i-a determinat să aleagă fiecare drum, și cu ce s-au ales după aceea. O asumare soră cu înțelepciunea. Care îi dă unui artist ce își cunoaște valoarea siguranța să continue să experiementeze. Așadar, așteptăm volumul 2 din Descântece, albumul ce va urma după (cu schimbarea de stare despre care spun ei că va fi inevitabilă, nimeni nu este atât de constant în trăiri), precum și albumul promis ce va fi construit în jurul bass-ului.
.
Pentru George, muzica este pasiune veche și a cochetat cu ea în felurite forme. Acum s-a întâlnit cu una dintre formațiile care i-au deschis orizonturile muzicale. Așa cum spunea și Rocca mai sus – o parte din soundtrack-ul adolescenței lui. Și asta l-a bucurat nespus. Ioana Enescu îmbină fotografia și designul grafic, încercând să se hotărască de cel puțin cinci ani care dintre cele două pasiuni o împlinește mai mult. Preferă portretele, pentru că surprind expresii care nu se văd cu ochiul liber, captând ceva mai sincer decât vrea cel fotografiat să arate.
rAM#12_full.indd 107
9/22/2015 12:23:23 AM
FINE IT’S PINK
CE E ÎN SALA DE REPETIȚII RĂMÂNE ÎN SALA DE REPETIȚII
Într-una din zilele lui iulie în care Capitala se chinuia să respire, Fine it’s Pink își trăgeau răsuflarea la umbra terasei din Control unde ținuseră un concert cu o seară în urmă. Concertul avusese loc cu ocazia lansării videoclipului piesei Young Burns care dă și numele primului lor EP. Din 2013, Ioana Lefter (voce, clape), Alexandru Barnea (chitară electrică), Răzvan Moroșanu (chitară electrică) și Călin Andrei (tobe) lucrează la descoperirea unui sunet propriu, explorând „zona Fine it’s Pink”. Îmbină ambientalul cu rock-ul alternativ alăturând muzicii lor poveștile imaginate de Iustin Șurpănelu. Proiectul a reușit deja să atragă simpatii și critici pozitive, însă cei cinci mai au încă multe idei pentru viitor. TEXT: Amalia DRĂGUȘIN | FOTO: Iustin Andrei ȘURPĂNELU
Amalia: Cum v-ați cunoscut? Ioana: Clasic,
106
cumva. Eu cântam cu niște băieți, Adu (Alexandru Barnea) cânta cu alți băieți și el a făcut primul pas. Am zis: „Hai să ne întâlnim să facem un proiect serios”. Adu: La început am vrut să abordăm cu totul alte stiluri (indie, folk), ceva gen Daughter. De-aia am făcut și coverul ăla de la Daughter, prima noastră piesă. Ioana: Am zis să vedem dacă există ceva chimie. A funcționat din prima pentru că era foarte multă seriozitate, și din partea lui, și din partea mea. O vreme am mai cântat cu un tip care s-a retras, apoi am luat pe altcineva și apoi am rămas un timp noi doi. Adu: Am compus niște piese atunci din care mai cântăm doar una. În cu totul altă variantă. Ioana: Și, la un an după ce am început, i-am cunoscut pe Răzvan și pe Călin. Am zis că avem nevoie de un toboșar. Și cum l-am găsit pe Călin? Adu: L-am găsit printr-o mătușă care era prietenă cu mama lui. Avea 15 ani. „Prea mic”, am zis la început. Am mai stat un an și am zis să încercăm. Pe Răzvan l-am cunoscut prin Călin. Ei doi au lucrat într-o trupă (Glasgow). El cânta la chitară, mai știa și pian puțin. Se simțea nevoia de încă un instrument la un moment dat. Și v-ați gândit să mai luați pe cineva acum?
Acum nu. Am vrea să facem un proiect mai ambițios puțin, cu viori în spate, cu orchestrație, dar formula asta o păstrăm, sperăm să reziste. Răzvan:
să compunem în studio. Pur și simplu stăm în studio, începem cu un fel de jam session. Acum șase luni a fost perioada în care am scris toate melodiile de pe Young Burns. Am stat în studio zi de zi și a ieșit EP-ul. A fost ceva foarte unitar. Nu pot să spun că a venit cineva cu ideea sută la sută. Ioana: Am combinat idei, nu a venit cineva cu o schiță. Versurile le fac eu („și linia melodică”, spun băieții). Dar oricum ne sfătuim și la treaba asta. La versuri ei nu se bagă niciodată, dar la linia melodică am nevoie de ajutor și din partea lor. De exemplu, la început cântam niște piese pe care ulterior nu mai puteam să le cânt. Ba mă duceam prea sus, ba prea jos. Nu stăpâneam foarte bine vocea și a durat destul de mult până să îmi găsesc vocea aia cu care să mă simt confortabil și să mă pot juca. Aveai un stil deja definit dinainte? Ioana: Da, stilul karaoke. Făceam exact ce-mi venea, aveam senzația că pot
să mă duc mai sus, dar nu știam, ca tehnică, ce să fac ca să ajung acolo. Vă influențează ce ascultați când compuneți?
Eu ascult destul de multă muzică și mă influențează mai multe stiluri, cum ar fi jazz, funk. Răzvan: Era obsedat de funk. Când am auzit, am zis „a, super mișto, dar hai totuși să cântăm puțin mai slow, mai downtempo”, el era foarte rapid la tobe, dar în cele din urmă am reușit să găsim o formulă care să funcționeze. Călin:
Muzica voastră are oricum influențe din mai multe genuri.
Experimentul Cum compuneți? Răzvan:
muzică interviu
rAM#12_full.indd 108
Sunt mai multe metode. În ultima perioadă am început
Da, să zicem că acum un an eram mai mult în zona postrock și am zis OK, dar hai să încercăm și altceva, să mergem și în alte direcții. Conceptul de concert nu mai e greoi: muzica aia de tip post-rock, tristă, explozivă la sfârșit. Răzvan:
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:23:23 AM
le-am făcut în casă, e un proiect megapersonal. Noi am considerat că muzica noastră e destul de pretențioasă pentru producător. Nu e o formulă clasică, nu sună de zece ani la fel. Nici noi nu știam cum trebuie să sune și, dacă ai lucra cu un producător, ar fi un haos total. Cu EP-ul ăsta am stat în casă pur și simplu aproape tot timpul. Eu unul am evitat ideea de deadline. Am zis: „nu vreau să aud de deadline, stau și trei săptămâni pe un ritm de chitară.” Ne întrebam ce facem cu deadline, fără deadline, dar până la urmă a ieșit ok.
Și în ce zonă ați vrea să mergeți mai departe?
Mai faceți si altceva în afară de muzică?
Zona „Fine it’s Pink”, dacă se poate. Ioana: Cumva spre asta țintim, să ne definim un stil al nostru, de asta și variațiunile astea. Încercăm să le dăm elemente comune, ca să fie cumva legate una de alta, dar încă experimentăm. Ne-am cumpărat și un instrument nou, chitară bass, pe care abia așteptăm să-l folosim.
Ioana: Eu
Adu: Noi
Răzvan:
Banii Pe când albumul? Răzvan: Deocamdată
nu ne-am apucat de el, de fapt încă nu am terminat promovarea EP-ului. Adu: Am vrea să scoatem un album în iarnă.
Răzvan: Înregistrările
nu mai fac nimic altceva. Am vrut să mă dedic efectiv proiectului și sper și visez ca în viitorul apropiat să ne putem susține doar din asta. Mai facem proiecte, am mai făcut muzică instrumentală pentru tot felul de spoturi, dar nu e un venit constant pe care să te poți baza și aș vrea ca un venit constant să fie cel venit adus de muzică. Nu știu ei ce vor să facă, dar eu îmi pun toate speranțele în ce facem acum. În primul rând pentru că investim foarte mult și practic asta a devenit viața noastră sau mă rog, a mea. Călin are de terminat școala și e o chestie foarte importantă pe care trebuie să o facă. Tre să-ți iei bacu’, asta este. Dar el oricum e foarte dedicat. Călin: Eu sunt full-time musician.
MUZICA
în materie de muzică avem gusturi foarte diferite. Răzvan e cel mai mare fan Radiohead, care nu și-a omorât idolii încă. Călin, cel mai mare fan funk. Eu, cel mai mare fan Pink Floyd și Ioana, cel mai mare fan... Alt-J. Răzvan: Alt-J ar fi o trupă centrală, toată lumea de-aici ascultă. Călin: Eu iau foarte mult din muzica jazz și încerc să fac un fusion cu ce idei au și băieții la instrumental, dar să nu trec limita aia de fusion. De fapt, nu e nimic concret, e o combinație mai mult.
Puteți să îmi dați niște exemple de trupe?
(
E greu să te întreții numai din muzică? O să aveți și un turneu?
Cam greu să faci un turneu în țara asta cu muzica noastră. E greu din punct de vedere financiar, de multe ori nu e rentabil. Nu e o trupă a cărei muzică te împinge la consum excesiv, deci pentru un bar nu ar fi un plus. Și în afară de festivaluri și câteva cluburi din țară nu avem contextul. Ioana:
Dacă tot a venit vorba, cum e cu partea financiară? Ioana: Până
acum cam tot ce am făcut din concerte am investit în formație. Dacă nu investești tu întâi, n-are cum sa vină o investiție numai din partea altcuiva.
rAM#12_full.indd 109
Ioana: Da,
e super greu. Doar dacă ești Stefan Bănică reușești poate, dar și el mai face emisiuni, se mai duce la nu știu ce evenimente, chestii adiacente, dar care îi aduc un venit. Dar ca trupă underground, indie, în România, nu știu să fie vreuna care să trăiască doar din asta. Nici în afară nu cred. Iustin: Nici măcar dacă ai luat Mercury Award, nu înseamnă că de mâine faci bani. Nici măcar cu zece festivaluri la care cânți ca headline. Îți iei 10.000 poate care îți vin în decursul a cinci luni, dar într-un oraș mare nu poți să trăiești cu 800 de dolari pe lună, adică nu ai mai avea bani. Iar odată ce ai crescut nu mai poți să te duci cu orice, nu te duci fără microfonul tău pe care l-ai studiat,
9/22/2015 12:23:26 AM
fără sunetist, șofer... Acum noi suntem cumva într-o situație fericită că putem face toate astea între noi. Oricum ai da-o nu mai poți să faci nimic gratis. A face ceva gratis înseamnă și că nu te obligă nimeni să ai un standard. Odată ce ești plătit, nu o faci așa pentru un amic și „lasă că-i dau eu peste doi ani materialul ăla”, deci te obligă pe tine ca angajat și o îl obligă pe angajator să respecte munca ta.
Concertul-casting Dar cred că asta e valabil doar la noi, în afară mă îndoiesc că merge
Conflictul Apar și certuri între voi?
Nonstop. Într-adevăr apar și certuri, dar am ajuns la un pact. Ce e în sala de repetiții rămâne în sala de repetiții. Dacă ne batem în studio, acolo rămâne bătaia. Răzvan: De multe ori se întâmplă să repetăm două ore, nervi întinși la maximum, apoi ieșim și e toată lumea chill, suntem fericiți. E OK treaba asta. FIP:
Adu:
așa.
Uite, sunt festivaluri, am descoperit câteva în UK, în care nu îți dau nimic. Dacă îți permiți să vii să te cazezi, să mănânci etc. și le place ce cânți, cânți. Se întâmplă și în afară, pentru că ai nevoie de expunere. Ca în orice industrie, orice concert e un casting. Ai făcut ceva mișto, mai faci ceva și a doua oară. N-ai făcut ceva mișto, nu te mai cheamă, nu ai acces la call-back. Ioana: Eu am rămas surprinsă când am făcut un concert cu Arms and Sleepers în Iași și, după, am reușit să schimbăm două vorbe cu Mirza, unul dintre ei, și l-am întrebat cum se descurcă financiar cu muzica. Și îmi zice: „păi, nu știu dacă o să iasă ceva cu muzica, eu studiez dreptul și o să mă angajez probabil undeva la un birou, ceva”. Adică, el nu dădea o șansă muzicii lor, deși au turneu european. Și m-a pus cumva pe gânduri treaba asta. Iustin:
În străinătate v-ați gândit să mergeți?
Vrem, vrem să mergem. Să nu îți închipui că noi vrem să cântăm doar în România. Ioana: În momentul în care ieșim, chiar dacă se întâmplă într-un club mic din Budapesta sau din Viena, aș vrea să mergem foarte bine pregătiți. E presiunea foarte mare, un public total străin, cu gusturi pe care nu le cunoaștem și cu așteptări probabil destul de mari. Adu: Tocmai asta-i frumusețea. Oameni care nu te cunosc. Sperăm cât mai curând să ieșim. Răzvan:
Piesa Secret Island are o poveste mai specială legată de o întâmplare din copilăria Ioanei. Spuneai undeva că sora ta era aproape să se înece când erați mici, iar tu ai ajutat-o să scape cu bine. Mai sunt și alte piese cu povești personale?
Mă gândesc că sunt unii oameni care chiar nu pot să renunțe la asta, chiar dacă nu le vin bani.
Ideea e că, dacă ajungi să fii foarte bun la ceva și ai și un pic de cap, adică gândești un pic ceea ce faci sau chiar dacă nu gândești tu, la un moment dat o să te descopere cineva care o să poată să monetizeze chestia asta. Iustin:
Aici intervine norocul… Iustin: Norocul
și trebuie să te expui, și de acolo îți vine norocul. N-are cum să vadă nimeni cât de talentat ești dacă stai în sufragerie. Nici măcar vecinii. Nu, trebuie să te duci să cânți. Trebuie să fii foarte bun pe ceea ce faci și să te expui. Dar, dacă tu faci ceva, o faci la maximum, te vede lumea și în continuare nu funcționează, asta nu înseamnă nimic, pentru că au fost artiști care au știut că sunt înaintea vremii lor. Dali, de exemplu, a știut că e geniu și a încercat pe calea asta: cunosc oameni, mă promovez, și a funcționat până la punctul în care toți ziceau că nu e suprarealist, că nu e din breasla lor și el zicea: „da, sunt mai mult de atât”. Și aici intervine ce ziceam, să gândești: dacă realizezi că ce faci tu nu e monetizabil, nu e digerabil, poți să schimbi un pic lucrurile. Nu îți dă nu știu care bani pentru muzică, film, videoclip, instrumente etc. OK, cum faci asta? Faci bani. Din ce? Treaba ta. Primul milion de dolari, știi cum e, nu mă întreba de unde-l am. Acum am 100 de miliarde, dar am avut nevoie de primul milion. Altfel cum vrei să devii fotograf fără cameră. Nu poți să ți-o cumperi, dar ce poți să faci e să devii atât de bun încât să ți-o ofere alții.
rAM#12_full.indd 110
Ioana: Cam
toate versurile pe care le fac sunt în direcția asta, chestii pe care simt nevoia câteodată să le imortalizez cumva într-o estetică și cred că ne-am creat o estetică a noastră. Piesa a pornit de la o chitară. Făcea Răzvan obsesiv la niște repetiții o chestie și m-a dus imediat cu gândul acolo. Răzvan: Apoi am dezvoltat, am înregistrat melodia cu videoclip cu tot. Acum o cântăm altfel. Avem obiceiul acesta: compunem o melodie, o înregistrăm, iar live cântăm cu totul altceva. Melodia Deer, de exemplu, a suferit schimbări drastice. La două luni o schimbăm, aceeași bază muzicală, dar altă variantă. Ajungeți vreodată la o variantă finală? Adu: Teoretic,
dar cine știe? cumva o adaptare pentru că producția de studio e mai avantajoasă. Răzvan: Recordul nostru este de un an de zile. Ăsta e un mare motiv de certuri, că tot întrebai. Se întâmplă sa zică cineva: „hai să schimbăm puțin melodia”, cineva spune: „stați, hai să regândim totul”, „Nu, că pierdem timpul.” Iustin: E
Cine cedează? Răzvan: Toți.
De obicei se ajunge la schimbat cu totul melodia. Nu e ceva rău neapărat, ne întrecem limitele.
9/22/2015 12:23:33 AM
rAM#12_full.indd 111
9/22/2015 12:23:36 AM
Ajungi la un moment dat să zici: „a, nu mai vreau să te văd”, dar parcă nu poți fără. E o legătură foarte puternică și la un moment dat uiți toate certurile, nu mai pui la suflet absolut tot și rămâne ceva mult mai important decât toate dezacordurile noastre.
Vizualul
lor e una care trezește emoții si ăsta e cel mai mare atu. În orice industrie ai fi.
Cum ați integrat partea vizuală?
Primele chestii pe care le-am scos sunt filmate de Iustin, după care ne-am gândit că ar merge foarte bine cu imagine pe spate și am început să experimentăm tot felul de vizualuri. Răzvan: Pur și simplu a fost în familie totul. Ioana: Iustin oricum are o viziune și o estetică a lui. Ioana:
110
De unde vine inspirația pentru visuals? Iustin: Normal
că pleacă de la muzică. Dar tot ce e în jurul nostru e muzică, totul are un ritm: pornești de la muzică, îți dă o stare, intri într-un film și tu vezi cum ai putea să faci filmul ăla. V-ați gândit să faceți muzică de film? Adu: Da,
chiar vorbeam cu Răzvan la un moment dat că ar fi foarte
fain. Iustin: De
ei mai știu oamenii din industria de film, realizează potențialul pentru zona de cinema. Am tras eu un spot care e o combinație între videoclip si film și regizorul și editorul au zis să vedem cum ar fi cu ei, le-a plăcut foarte mult ce a ieșit în combinația asta. E o zonă care trebuie să pluseze la factorul emoțional. Muzica muzică interviu
rAM#12_full.indd 112
Promovare & crowdfunding Cu promovarea cum a fost până acum? A fost o tranziție lină sau vă cam luptați cu asta?
Ne cam luptăm cu treaba asta. Încercăm să găsim soluții mai puțin costisitoare. Nu e suficient să vii o dată la cinci luni in Control. Încă nu ne-am promovat EP-ul așa cum ne dorim. Nici măcar nu am scos CD-ul în format fizic, pentru că ne-am gândit că n-o să cumpere nimeni și era o investiție destul de mare pentru noi. Probabil că o să fie o serie, pentru cei care își doresc cu adevărat, mai mult ca amintire, pentru că nu mai ascultă nimeni CD-uri. Momentan facem totul singuri, n-avem un om care să se ocupe și câteodată devine obositor. Trebuie să te ocupi și de promovare, să gândești și cum o să arate afișul, cum o să arate concertul. Sunt multe chestii pe care trebuie să le rezolvăm noi și pe de-o parte e bine pentru că încerci să deții controlul, însă pe de altă parte e foarte obositor și vrei doar să-ți iasă concertul și atât. Răzvan: Câteodată uiți de muzică pur și simplu, adică nu mai ești muzician, ești patron, ești șofer, ești orice. Ioana:
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:23:40 AM
V-ați gândit la crowdfunding?
Da, ne-am gândit. Noi momentan mergem prin țară cu o mașină în care cam stăm cu genunchii la gură și probabil că o să facem un crowdfunding pentru treaba asta. Vedem dacă o să funcționeze. Ideea e cum faci tu să fii altfel decât ceilalți, ce aduci nou și cred că atuul la noi este Iustin în sine. Iustin: Oricum o să dezvoltăm și zona asta de promovare, o să facem un ușor rebranding la trupă. Tu te-ai tuns (îi spune Ioanei). Ioana: Da (râde), trebuie să facem niște poze noi. Ioana:
Social media e un mare avantaj acum, numai faptul că postezi ceva
seara alternativ, dar de fapt ambele sunt metal. Ioana: E foarte popular în Moldova. Oricând faci în Iași un concert rock vine toată lumea. Adu: Vrei ceva mai mult de la un oraș care se pretinde a fi ceva, cum e Iașiul. Nu toți tinerii ascultă rock și e bine să oferi omului și altceva, să aibă alternative. Iar noi încercăm să ne facem loc ușor prin Iași, dar greu schimbi obiceiul și mentalitatea. Oamenii nu sunt receptivi, parcă le e frică de nou. Nouă ne-ar plăcea să cântăm mai mult, e orașul nostru. Ioana: Nu există un cult al concertelor. Nu e weekend „hai să mergem să ascultăm niște muzică live”, e weekend „hai să mergem în club”. Oamenii din Iași care vor să asculte muzică pleacă la festivaluri prin țară.
în fiecare zi contează.
Da, contează. Pe de altă parte contează și ce postezi. Acum e în trend: postăm, postăm, dar nu mai contează ce asocieri facem. Facebook-ul cel puțin nu funcționează ca o platformă în care tu spui neapărat ce-ți place. Facebook e, asta e declarat de ei, o platformă în care tu postezi niște chestii care crezi că or să te facă să fii văzut întrun anumit fel de oamenii din lista ta de prieteni. E o extensie a ceea ce înseamnă viața reală în societate. La o întâlnire cu nu știu care ai tendința să fii puțin diferit. Iustin:
V-ați gândit să vă mutați în București? Ioana: Eu
am stat două săptămâni când eram în facultate. La un moment dat, când o să dicteze nevoia. Deocamdată suntem legați de Iași și pentru că trebuie să își termine ei școala. Lucrurile se pot face și de la distanță.
Pasiunea Foarte mulți renunță după o perioadă foarte scurtă de timp, pentru că nu au bani. Nu ai cum peste noapte. Asta e una dintre cauzele care duc la dispariția unor trupe cu potențial și noi nu vrem să facem parte din categoria asta. Adu:
Iașiul Ceva ce trăim pe pielea noastră: ai nevoie de multe contacte. Oameni care să te cunoască. Contactul direct poate să schimbe lucrurile în bine sau în rău și faptul că noi stăm în Iași și suntem cumva departe de epicentrul în care se întâmplă lucruri e un dezavantaj, dar e și un avantaj pentru că avem mai multă liniște să ne gândim la ale noastre. Ioana:
În Iași cum e, aveți unde să cântați? Ioana: În
Iași avem probleme stupide de genul „n-avem bani să vă plătim riderul tehnic”. Adu: Foarte supărător, o dată faza cu banii: „Hai că sunteți de aici”, nici măcar nu ne asigură tot ce e necesar. Pe mine asta mă deranjează foarte tare. OK, n-ai bani să mă plătești, dar cum vrei să vin să-ți ofer un serviciu când tu nu ai nici măcar atât? Ioana: În Iași nici nu există o scenă muzicală adevărată. Multe proiecte sunt la nivel de joacă, rămân acolo, mor acolo. Nu prea există scenă, locurile care erau mișto s-au închis. Călin: Eu eram într-o trupă de metal și eram angajați într-un local să cântăm și luam cam 500 de lei pe concert. Cântam coveruri, dar era numai metal. Orice, dar metal să fie. Și până la urmă mi-am dat seama că nu asta vreau să fac. Când te ridici de la tobe și vrei să mergi acasă și nu-ți mai merg picioarele de la pedala dublă deja spui „fuck it, nu mai vreau”. Am ajuns să detest genul ăsta doar pentru că l-am cântat. Avem un festival rock în Iași și cred că sunt două seri în festival: seara metal și
Aici intervine și pasiunea... Ioana: Da,
nu te apuci de muzică să faci bani. Faci bani doar dacă te apuci să faci muzică pentru nunți sau nici așa. Noi am avut oarecum noroc pentru că am fost plătiți cred că după al treilea concert în Iași și chiar nu ne așteptam să fie atât de repede și ne-am putut permite să ne luăm instrumente mai serioase. Adu: Sunt unii care au succes într-un concert și au impresia că „gata, acum trebuie să fiu plătit”. Păi, dacă nu ești dedicat sută la sută, nu-ți place și nu ești acolo cu totul, mai bine nu mai faci. Cred că ăsta a fost un avantaj la noi. N-am pornit cu așteptări din-astea că facem bani, că ne îmbogățim. Cumva lucrurile au luat o cale normală, a fost o chestie naturală. Când începi ceva fără așteptări foarte mari, altfel se dezvoltă. Asta și pentru că ați pornit totul din plăcere.
Fără asta cred că n-am mai fi fost împreună astăzi. Răzvan, de exemplu, e foarte rece și nu prea îi pasă decât de ce face el. E stâlpul rațiunii în această trupă. Dar noi suntem și foarte uniți. Adu: Ajungi la un moment dat să zici: „a, nu mai vreau să te văd”, dar parcă nu poți fără. E o legătură foarte puternică și la un moment dat uiți toate certurile, nu mai pui la suflet absolut tot și rămâne ceva mult mai important decât toate dezacordurile noastre. Ioana:
.
Amalia Drăgușin crede că scrisul o ajută să înțeleagă mai bine ce o înconjoară, iar arta să se înțeleagă mai bine pe sine. Speră ca prin intermediul lor să ajungă să cunoască lumea.
rAM#12_full.indd 113
9/22/2015 12:23:40 AM
re
views
Nipple’s Delight e o entitate concepută în Bucureştiul anului 2015, de doi DJ vechi, în jurul unui teanc de piese cu origini suspecte. De prin el:
112
rAM#12_full.indd 114
Reginald Omas Mamode IV EP: All Together Intimate Friends, 2015
2000Black EP: Make It Hard Rush Hour, 2015
Henry Wu EP: Good Morning Peckham Rhythm Section International, 2015
Reginald Omas Mamode IV e un soi de wonder kid al neo-soul-ului, care, dacă n-ar fi atât de rezervat în legătură cu muzica pe care o face şi dacă n-ar lansa-o pe discuri în ediţii limitate de 25, probabil ar ajunge destul de rapid pe MTV. Un tip suficient de talentat încât să-şi poată cânta singur beat-urile pe tot felul de jucării analogice, să le completeze cu un timbru vocal foarte fluid, teribil de personal şi pe care l-a prins maturitatea la Intimate Friends-ul lui Marcel Vogel, unde a scos bijuteria asta de release. All Together înseamnă opt piese în egală măsură de mişto, sună aşa cum ar trebui să sune pop-ul la radio şi e genul de EP care te trece prin ziua de vineri după o noapte de joi complicată. Suficient de OK pentru un băiat care, până la urmă, o să reinventeze soul-ul ca gen muzical.
2000Black e introducerea aia de care ai nevoie ca să te apuci să sapi după cele mai obscure şi alambicate ritmuri ale broken beat-ului, iar Make It Hard, ultimul release proaspăt scos din cuptor de bastionul muzicii de dans deştepte din Amsterdam, Rush Hour, îţi spune ce să cauţi: sound organic, pian electric, bas grav de funk şi un vibe relaxat, crescut la intersecţia muzicii de stradă din Harlem cu scena de club din Londra. Din oferta de trei piese cea mai onestă e chiar Make It Hard, iar pe 2000Black - un întreg colectiv de muzicieni, vocalişti şi producători adunaţi sub acelaşi acoperiş de unul dintre tăticii broken beatului, Dego (care a mai fondat şi 4Hero prin ’89) - ar trebui să-i ai deja pe watch list.
Peckham a devenit, în ultima vreme, un loc al contrastelor puternice, iar întâmplarea face ca fix prăpastia asta socială să genereze de departe cea mai interesantă muzică din tot sudul Londrei. Good Morning Peckham, un colaj de șase piese mai mult ghetto decât posh, care au în comun bucăţi de Bob James, Herbie Hancock şi Aaron Parks, un fetiş nebun pentru live take-uri complicate şi o viziune un pic de-a-ndoaselea, în raport cu trend-urile, despre ce ar trebui să fie house-ul, de fapt. Vine de la Henry Wu, personaj de ţinut minte, cu un potpourri de jazz, soul şi hip-hop în cap, cu fler la clape, parte relevantă a colectivului 22a. Începe cu Croydon Depot, viitoarea clasică din EP, care ar trebui să te ia din confortul sufrageriei tale şi să te arunce pe scaunele din spate ale unui double-decker de noapte.
9/22/2015 12:23:42 AM
MUZICA (
Paradise 100 EP: Northern Seoul 100% Silk, 2015
Palmbomen II EP: Palmbomen II Beats In Space Records, 2015
Grooveman Spot EP: Supernatural Jazzy Sport Japan, 2014
Paradise 100 sau povestea lui Graham Peel aka DJ Africa, scoţian crescut în Paris şi ajuns, fără vreun sens anume, în Bruxelles. Un tip care face muzică pentru zonele cu climă caldă, inspirată de ce se întâmplă în colţul opus al globului, nu invers. Nu se agită prea tare nici să scoată piese pe bandă rulantă, motiv pentru care Northern Seoul vine după o pauză de aproximativ doi ani. EP-ul aduce cu el un design sonor cât se poate de aerisit, minimalist ca o masă de cafea de la IKEA, înrădăcinat în zona cosmic disco, customizat cu arpegii, micro-percuţii insulare şi o infuzie fină de acid. Ostende merită de una singură preţul întregului release.
OK, deci, toate piesele din albumul ăsta au nume împrumutate de la personaje care au apărut fugitiv în episoade din The X-Files, iar în acelaşi timp sound-ul te duce cu gândul la un faux-tropical ciudat şi la palmieri de plastic. Palmbomen II e un ’90s flashback cam atât de atipic, care pare făcut cu forţa pe sintetizatoare şi drum machine-uri vintage într-o cameră de motel kitchoasă. Tocmai de aceea e unic în specia lui, aşa cum sunt şi Selected Ambient Works 85-92-ul lui Aphex Twin sau Geogaddi de la Boards Of Canada. Kai Hugo, olandezul din spatele proiectului, e la primul proiect solo și trece prin slo-mo, disco, acid house şi electronice ambientale, asamblate live şi cu un filtru retro trântit peste.
Un album ca Supernatural îţi iese în momentul în care stăpâneşti perfect 99% din gear-ul pe care îl ai în studio şi vezi beat-urile ca pe nişte piese de LEGO. Sau dacă eşti Grooveman Spot, stai în Tokyo şi eşti trecut cu vederea mai des decât e cazul. Kouji Asano nu prea apucă să iasă din grădinile Jazzy Sport şi Planetgroove, aşa că îşi vede de disciplina lui şi îşi mai arată potenţialul, din când în când, prin materiale ca cel de faţă. Deşi e un slow burner cu majoritatea pieselor pe la 100 bpm, Supernatural include o tonă de stiluri muzicale făcute sushi într-un singur album şi e, pe scurt, o lecţie de îndemânare şi eficienţă, nu una de estetică. Musai sunt Fork Power cu Hot Groove şi setul de la Boiler Room Tokyo.
rAM#12_full.indd 115
9/22/2015 12:23:44 AM
(
(
RUCSACUL FARA BANI AL LUI ANDREI RUNCANU Pe 1 iulie 2015, Andrei, actor și fotograf, a plecat în excursie. Nu și-a uitat banii acasă. Pur și simplu a refuzat să îi ia. A pornit prin Europa într-o călătorie bazată pe schimb: le oferea oamenilor lecții de actorie sau ședințe foto, iar în schimb primea ce îi trebuie ca să supraviețuiască: mâncare, adăpost, un bilet către următoarea destinație. Pe 26 august, după 55 de zile, a revenit la București pentru că așa a simțit. La scurt timp după aceea, ne-a scris despre cum s-a îmbogățit. INTRO: Irina VASILESCU | TEXT & FOTO: Andrei RUNCANU
Primul lucru pe care mi-l amintesc din My Trade Trip e cum, la început, am ieșit din aeroport și m-am întins la umbră, sub literele care formau numele Amsterdam, și așteptam să mă preia Clara, prima persoană din călătorie cu care urma să lucrez. Conștientizam ce făcusem. Că tocmai am aterizat într-o țară străină și că nu am niciun ban în buzunar. Știam că am cardul ca să iau primul avion spre casă dacă nu mai pot și vreau să renunț, dar știam și că n-o să renunț și că n-o să-l folosesc pentru altceva. Ce nu știam eu e că acea oră de așteptare din fața aeroportului avea să fie și cea mai relaxantă din călătorie. Observam oameni, mă bucuram de diversitatea lor comportamentală și vestimentară și priveam cerul mai liber ca niciodată. Apoi a venit Clara și a început nebunia.
114
În primele zile ruscacul în care aveam haine, două geci nefolositoare, conserve, laptopul, două aparate foto (unul digital, unul analogic), trei obiective, o cameră video, încărcătoare, cosmetice, două cărți pe care nu le-am deschis niciodată și o pereche de sandale pe care le-am purtat doar de câteva ori nu era atât de greu. Îl căram cu entuziasm dintr-un loc în altul, din casă în casă. Norocul meu a fost că pe măsură ce înaintam în călătorie și rucsacul devenea din ce în ce mai greu am găsit gazde care să mă țină mai multe zile și n-am fost nevoit să mă tot mut. În Bruxelles am stat la o fotografă pe care nu o cunoșteam și care a aflat de proiectul meu de pe Instagram, în Paris la un fotograf cu care mai lucrasem ca actor, în Barcelona la o fotografă care mă știa doar de pe Facebook și în Rimini la un model care vrea să devină actriță. În restul orașelor m-am mutat de colocolo cu rucsacul tot mai apăsător în spinare.
materiale s-au deteriorat sau stricat iremediabil. În prima seară card-readerul, apoi laptopul, geanta pentru aparate, apoi un obiectiv și dacă mai stăteam o săptămână rămâneam și fără teniși. Ca o compensare, al doilea lucru care m-a surprins a fost energia pozitivă a oamenilor, generozitatea și căldura cu care mă primeau, chiar dacă mulți erau în primă fază interesați de fotografiile pe care urma să le facem. Parcă mă vedeam cu prieteni în fiecare zi, nu cu necunoscuți cu care urma să lucrez și apoi să plec mai departe. Mâncarea și biletele de transport pe care eu înainte de a pleca le vedeam în sistemul ăsta de trade ca pe o plată erau acum mai mult niște schimburi prietenești. Parcă ieșeam cu prietena mea cântăreață, îi făceam poze pentru noul ei album și ea îmi oferea o cină în timpul căreia râdeam și ne bucuram că suntem împreună. Singurul semn că munceam într-o zi era oboseala de la sfârșitul zilei. Și munceam în fiecare zi. Dacă nu munceam, nu mâncam. Proiectul s-a răspândit însă surprinzător de bine pe Facebook și pe lângă persoanele pe care le contactasem de dinainte și le povestisem despre călătoria mea au apărut multe altele care mi-au scris că vor să mă întâlnească și să facem poze împreună. Mult noroc al călătorului și multe coincidențe plăcute m-au ghidat mereu în călătorie. Ajungeam ca prin minune exact unde trebuie pe drumul cel mai scurt, apărea mereu persoana potrivită la momentul potrivit, așa că niciodată n-am rămas nemâncat sau pe drumuri. N-am făcut deloc autostopul, deși eram pregătit. Am mers cu autobuzul, cu trenul, am și condus o mașină între Paris și Lyon, am mers cu barca pe canale în Amsterdam, cu bicicleta și cu avionul din Barcelona în Milano. Totul primit în schimbul pozelor.
Două lucruri m-au luat prin surprindere. Aproape toate bunurile
foto feature
rAM#12_full.indd 116
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:23:44 AM
FOTO
rAM#12_full.indd 117
9/22/2015 12:23:51 AM
4
rAM#12_full.indd 118
9/22/2015 12:23:56 AM
Habar nu aveam cum o să se termine, când și unde. Inițial îmi propusesem să probez acest mod de a trăi, schimb la schimb, troc, trade, ca pe vremuri. După trei zile știam deja că e posibil, așa că My Trade Trip a devenit repede un mod de a cunoaște oameni noi și de a schimba nu servicii, ci păreri, impresii și quality time. Făceam ce-mi place (fotografie și predat actorie) și la final cei pe care îi întâlneam îmi mulțumeau de parcă le făcusem o favoare. Culmea e că și eu simțeam același lucru, că generozitatea lor era un cadou pentru care nu făcusem nimic. Nu numai că am înlăturat banii, dar am înlăturat și conceptul de datorie.
rAM#12_full.indd 119
Habar nu aveam cum o să se termine, când și unde. După aproape două luni și 3000 de kilometri parcurși am obosit. Mi-am luat un bilet de avion spre casă și cu un mare gol în stomac m-am întors în România. Eram ușurat și trist în același timp. Când am ajuns în București râdeam. Făcusem zeci de mii de poze, cunoscusem atâția oameni minunați (total întâmplător, cu mulți dintre ei m-am văzut chiar de mai multe ori de-a lungul excursiei, în țări și orașe diferite) și aveam sentimentul că o să-mi trag puțin sufletul în casa mea, o să îmi încarc bateriile și o să pornesc iar la drum.
9/22/2015 12:24:00 AM
Trebuie doar să îți faci bagajul și să faci primul pas. Îmi amintesc că acum doi sau trei ani îi invidiam și admiram în același timp pe toți cei care își puneau rucsacul în spinare și plecau „în lumea largă” fără vreo țintă clară dar, cel mai important, fără
rAM#12_full.indd 120
frică. Visam și eu să plec așa, dar nu aveam curaj. Mereu îmi găseam o scuză să n-o fac. Toți prietenii și cunoscuții mei și aproape toți cei pe care i-am cunoscut în excursie mi-au mărturisit că ar vrea să poată și ei să trăiască o experiență ca a mea, dar că e prea greu. Și tuturor le spun că nu e nimic mai simplu. Nici măcar de curaj nu e nevoie. Trebuie doar să îți faci bagajul și să faci primul pas.
.
9/22/2015 12:24:05 AM
Detalii despre fiecare zi de cトネトフorie a lui Andrei gトピiネ嬖 pe mytradetrip.wordpress.com.
rAM#12_full.indd 121
9/22/2015 12:24:19 AM
VIOREL COJAN CELE MAI FRUMOASE FOTOFGRAFII ALE MELE SUNT CELE PE CARE LE-AM RATAT
rAM#12_full.indd 122
9/22/2015 12:24:26 AM
FOTO
Se întâmplă uneori să găsești prin cărți descrierea unor locuri supuse unui haos care se dovedește a fi aparent pentru că lucrurile se armonizează pe măsură ce le descoperi. Așa m-am simțit în atelierul lui Viorel Cojan. Aici e sanctuarul manechinelor care te urmăresc cu privirea prin cameră, al coliviilor ce închid fantomele unor glasuri de păsări de mult eliberate, al tablourilor, al jazz-ului și al pereților fără ferestre. Deasupra e o scenă de teatru, iar uneori răsună gălăgia repetițiilor. Stau de vorbă cu un tip cool, care păstrează ceva din perioada în care fotografia începea să devină la fel de necesară cum e azi. Pletele i-au rămas încă din epoca rock and roll-ului și a revoltei jeanșilor din perioada comunistă. Acesta este o scurtă istorie despre începuturile fotografiei în România și despre experiența de a trăi frumos. INTRO: Geo BARCAN | TEXT & FOTO: Viorel COJAN
Pasiunea pentru film, pentru poveste a fost mereu în mine. Când eram tânăr, grafica mea era o dezvoltare foarte somptuoasă de imaginație. Desenam niște personaje de tip cartof, care trăiau într-o lume iluzorie, dar într-o arhitectură fantastică, inventată. Motivul principal al graficii mele erau orașele călătoare. Făceam orașele cu clădiri pe roți, apoi desenam catarge întinse și orașele mele călătoreau prin lume, iar pe ele erau tot felul de străzi pe care treceau personaje. Trebuie să mărturisesc că începuturile mele au fost sub influența lui Dali și pun asta pe seama faptului că m-am născut în orașul lui Tristan Tzara. Am asimilat mult din aerul, atmosfera și tot ce a însemnat Tristan Tzara. Primele mele expoziții au fost în liceu, cu grafica despre care am vorbit, dar fotografia m-a prins așa de tare încât efectiv am lăsat grafica. Nu am mai putut să desenez. Nu m-a mai interesat. În primele fotografii căutam locuri bizare, în stilul lui Lucien Clergue. Pe timpul acela nici nu știam cine este Lucien Clergue, însă mai târziu, după ce m-am abonat la toate revistele de fotografie, am aflat cine era acest mare fotograf. Pe timpul lui Ceaușescu toate revistele bune de artă și fotografie erau din țările socialiste precum Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, etc. În fiecare lună primeam 5 reviste, iar asta era o minunăție pentru mine. Mai era și revista Secolul XX, pe care, de când am cumpărat-o prima dată, o citeam număr de număr, din scoarță în scoarță, și dormeam cu ea ca să îi simt mirosul. Aia a format în mine tot ce înseamnă comunicare cu arta, de la regie de film, literatură, grafică, teatru. Extraordinară revistă! Când eram în armată săream și gardul să mă duc să o cumpăr.
Viorel Cojan, 1985
Având dexteritate la desen, pe lângă numeroasele filme clasice, am făcut și animație. Lucram pe celuloid cu un aparat fixat cu care făceam, la fiecare fotogramă, două cadre. Imaginea cinematografică are 24 de cadre pe secundă, iar eu, pentru fiecare secundă, trebuia să fac minimum 12 desene. Asta pentru că anumite efecte trebuiau făcute din mai multe desene. A fost o aventură extraordinară. Mi-am creat și un colectiv cu prietenii care știu să deseneze și am început să mergem la festivalurile de film de animație. La primul festival chiar am câștigat premiul pentru cel mai bun eseu cinematografic de animație, care era făcut dintr-o combinație de obiecte animate și personaje vii. Treptat m-a supt chestia asta și n-am mai putut să o părăsesc, iar din momentul acela eu am rămas lipit de fotografie. Doar fotografiile pot dovedi care erau temele mele. Căutam lucrurile insolite, am încercat să transpun lumea mea din grafică, imaginară, iar
rAM#12_full.indd 123
9/22/2015 12:24:28 AM
de aici nevoia de a construi povești. Așa am creat și primele performance-uri, niște povești pe care le desfășuram în fața camerei, le fotografiam și ele trăiau ca niște benzi desenate pe o anumită temă. La teatru am ajuns să lucrez pentru a-mi desăvârși opera. M-a fascinat lumea teatrului, am făcut fotografie pentru teatru și înainte de ’89. Am trecut foarte ușor de la aparatul pe film la cel digital, pentru că aveam exercițiul computerului și prelucrării imaginii din tipografia în care am lucrat. Înainte îți trebuiau cursuri pentru tipografie, pentru că era foarte complicat, mai ales să faci selecția de culoare. Dar editarea manuală e foarte diferită de cea din Photoshop. Voluptatea pe care o poți avea lucrând pe formatul clasic, cu film, cu developare, cu substanțele pe care le poți face tu, astfel încât fotografia să se nască în mâinile tale e ceva cu totul special. Trebuie să iei niște decizii, care țin de scena pe care ai conceput-o, de subiect, de temă. În Photoshop, cu niște comenzi gata făcute, poți foarte ușor să zburzi în editarea fotografiei și ani de zile, devenind un expert în Photoshop, m-am chinuit să îmi fac fotografiile fără să folosesc în program acele efecte care se pot aplica pentru a scoate dintr-o fotografie banală ceva interesant. M-am luptat: cu cât știam mai bine programul, cu atât îl foloseam mai puțin. Pentru că aveam în spate fotografia pe film, care mi-a dat adevărata dexteritate de a folosi aparatul si puterea de a-mi selecta subiecte. Iar subiectele nu s-au schimbat foarte mult în anii ăștia. Digitalul nu m-a ajutat să fac altă fotografie. Am mers pe stilul meu.
122
Să ajungi viral înaintea internetului era mai complicat. În România, mișcarea fotografică nu se împărțea în profesioniști și amatori. Era întreținută cultural, mai ales prin niște concursuri care erau sub tutela caselor de cultură, în general. Cultura era foarte bine controlată de partid și, ca să poată fi controlată, trebuia găzduită de niște instituții în care se putea controla. Nu era deloc promovată arta individuală, trebuia să faci parte dintr-un fotoclub – care totuși erau dotate foarte bine. În Cluj, București și Oradea erau niște concursuri naționale, făcute special pentru elită. Însă la Oradea exista salonul de nud, iar participarea mea acolo a însemnat o deschidere către subiectul meu predilect. Tot ce se întâmpla acolo era împotriva oricărei norme de morală din perioada comunistă. Plus că nudul era și cel mai greu subiect de atunci. Iar salonul de la Oradea era absolut fascinant. Totul era în premieră, nu aveai voie să vii niciodată cu aceeași fotografie. Era proaspăt tot timpul. Când m-am dus acolo, am fost primul fotograf din Moldova care
foto feature
rAM#12_full.indd 124
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:24:35 AM
participa. Moldova era albă pe hartă la subiectul fotografie. M-au primit cu brațele deschise. Plus că toate centrele de fotografie erau în rivalitate. Ce este important e că erau acreditate de Federația Națională de Artă Fotografică, iar dacă erai admis de șase ori la unul din saloanele acestea, puteai să devii maestru internațional. Pe lângă vernisajele locale pe care le puteai face, mai putea să apari în catalogul expozițiilor în care erai primit. Acesta era maximul pe care-l puteai atinge. Ideal la o imagine, fie în film, fie în fotografie digitală, este să nu vezi și să nu simți cum este făcută. Totul trebuie să fie de un firesc absolut. Nu poți să spui că există o fotografie ideală. Însă cred că a face fotografie din nimic este dovada măiestriei în această artă. În fine, până la urmă trebuie să cauți fotografia, ea este viața, trebuie să ai tot felul de întâlniri, să fii dinamic, să găsești tot felul de provocări. Nu poți doar să stai undeva și subiectul să treacă pur și simplu prin fața ta, iar tu să apeși pe buton. Trebuie să cunoști viața și să îți dai seama care sunt subiectele tale, iar apoi să le cultivi, să le construiești. Sunt în stare să mă bucur și de cel mai banal lucru dacă starea mea se îmbină cu magia acelui loc. Nu am făcut niciodată peisaj. Am ignorat total această latură: de la peisaj la plante, animale și
rAM#12_full.indd 125
9/22/2015 12:24:42 AM
animăluțe. M-am întâlnit cu unele care meritau fotografiate, însă în rest, nu m-a atras. Îi admir pe peisagiști, însă eu am oroare față de subiectul acesta pentru că mi se pare atât de facil. Știu că e nedrept să spun lucrul acesta, pentru că orice subiect are dificultățile lui și trebuie să îl cauți. Nu mergi așa ca un turist, vezi ceva și gata, ai fotografiat. Îmi amintesc de o fotografie pe care nu am făcut-o: mergeam cu mașina pe pod, când am văzut un individ care trecea prin apa râului, iar soarele era la apus. Omul acesta căra în spate o coasă, iar în ea se vedea soarele. El purta de fapt o coasă din flăcări și omul cu flacăra în spate traversa apa în timp ce eu treceam cu mașina pe pod. Era absolut și fabulos felul în care acea coasă ardea. Cele mai frumoase fotografii ale mele sunt cele pe care le-am ratat.
.
Viorel Cojan, 2015
124
Geo Barcan - Pentru că nu îmi place să vorbesc despre mine, o să spun că scriu din fundul pământului, unde mereu se întâmplă un nimic despre care poți spune orice. Când nimicul are prea multă formă ca să fie descris, îl fotografiez.
foto feature
rAM#12_full.indd 126
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:24:47 AM
rAM#12_full.indd 127
9/22/2015 12:24:54 AM
PARTICULE
ACCELERATE Dacă știința și arta s-ar întâlni pe un site de socializare, presupun că nu ar face parte din aceleași grupuri și nu ar aprecia aceleași pagini, însă sunt sigură că ar avea cel puțin un prieten comun: pictorul Victor Fota. Lucrările lui par atât de reale, încât te simți cu adevărat prezent în universul imaginat și începi să te întrebi care sunt limitele cunoașterii. Poate omul să devină conștient chiar și de fenomenele ce se întâmplă la nivel subatomic? Picturile lui Victor Fota reprezintă dovada că astfel de fenomene nu pot fi doar cunoscute, ci și ilustrate, chiar și când autorul are numai 26 de ani. Ele mai atestă și că arta îl proiectează pe om în afara ego-ului său, pentru a-și observa erorile de gândire și de percepere a lumii. Deși pictura ajută imaginația să călătorească departe de realitate, atelierul tânărului pictor se suprapune cu locuința lui. Aici uiți că te afli într-una din cele mai aglomerate zone din București. Iar când acorzi atenție fiecărei picturi în parte, te întrebi cum poate exista ceva atât de complex chiar în fața ochilor tăi. Victor explică modul de preparare a culorilor cu atâta bucurie, încât planifici să încerci și tu să amesteci niște pigmenți când ajungi acasă. TEXT: Maria GEMESCU | FOTO: Ina IONESCU
126 Maria: Cum poate un gând al artistului să devină real prin pictură? De unde știi cum ar arăta acel gând? Victor: Pentru
mine, există două moduri de abordare. Primul, și cel corect din punctul meu de vedere, este să apară în minte conceptul, ideea unei reprezentări, după care urmează schița sau schițele preferabil, apoi aplicarea lor pe o suprafață curată, în cazul meu pânza. Se întâmplă des să apară mici modificări de la ideea schițată inițial, lucru ce trebuie îmbrățișat. Modificările vin de obicei după o realizare a greșelii sau o viziune îmbunătățită, conceptul rămânând întotdeauna constant, neschimbat. Al doilea mod de abordare este invers față de primul, adică întâi apare imaginea. Se întâmplă uneori să ai o sclipire, o imagine, să-i zicem frumoasă, sau o compoziție interesantă, ce se leagă foarte ușor de anumite idei pe care le ai în minte. Atunci, imediat schițez imaginea respectivă, atribuindu-i ulterior înțelesul ascuns din subconștient. A doua abordare este spontană și plăcut de executat, însă când este vorba de a realiza o serie de lucrări care aparțin aceluiași concept, doar primul mod de abordare poate funcționa. S-a întâmplat ca vreo pictură să nu exprime gândul inițial?
Niciodată, si țin foarte mult la această idee. Conceptul ar trebui să fie cel mai important lucru la o lucrare de artă contemporană, nu doar ,,să arate frumos”. Ea trebuie să schimbe mentalități și să inspire, iar asta se poate face arte vizuale interviu
rAM#12_full.indd 128
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:24:57 AM
ARTE VIZUALE
rAM#12_full.indd 129
9/22/2015 12:25:03 AM
doar dacă se transmite o idee prin intermediul lucrării de artă și respectiv al conceptului din spate. Deci, dacă este să schimb ceva la o pictură, este strict estetic sau pentru a consolida ideea. S-a întâmplat să schimb titlul după finalizarea lucrării, dar ideea din spatele imaginii nu s-a schimbat. Crezi că vei rămâne fidel mult timp tehnicii flamande de pictură în ulei sau vei experimenta și cu alte tehnici?
Deocamdată, pictura în ulei și tehnica flamandă sunt instrumentele ideale pentru a-mi transmite ideile și pentru a le aplica fizic pe o suprafață. Eu sunt foarte pedant în execuție, lucrez „bibilit” și nespontan. Momentan, mă mulțumește. Bineînțeles că explorez constant mici artificii tehnice; pentru fiecare lucrare încerc, din punct de vedere tehnic, ceva nou. Aceste inovații nu se pot observa întotdeauna la final, dar ele sunt extrem de necesare pentru dezvoltarea și satisfacția personală. Dacă în viitor va apărea ceva ce îmi va da mai multe posibilități și mă va mulțumi mai mult, nu m-ar deranja să schimb tehnica. Poate chiar și mediul digital ar fi o soluție. Ce fel de stare interioară trebuie să ai pentru a te concentra la
naturale, și astfel m-am documentat singur asupra unor aspecte ce m-au interesat, pe care ulterior le-am ilustrat. Acum am trecut la următorul pas în ceea ce privește alegerea subiectului pentru reprezentare în pictură: am un interes puternic pentru introspecție. Ce am reprezentat până acum legat de știință mă ajută să îmi exprim cumva corect aceste trăiri interioare, analizând logic gândurile dintr-o perspectivă științifică, la care adaug o cantitate de empirism, pentru a da o notă subiectivă imaginii. Deci, m-am mutat un pic de la un obiectivism rigid la ceva mai uman, mai subiectiv. Cele mai recente picturi sunt concentrate în jurul unor idei de aparate personale: Reality Distortion Device, Personal Particle
Accelerator. Dacă acestea ar exista, ce fel de realitate ne-ar arăta?
Dispozitivul de distorsiune a realității nu este altceva decât un sistem de sfere în care se reflectă privitorul. Deci ne arată chiar realitatea în care trăim, însă ne redă bucuria de a vedea lucrurile într-un mod diferit, asta pentru cine dorește acest lucru. Aparatul este, practic, o jucărie.
fiecare strat de culoare și glasiu aplicat?
Înainte să lucrez, am mereu stări diferite. În momentul în care mă apuc de lucru, se atenuează și se stabilizează starea emoțională. Motivația este factorul determinant pentru a mă putea concentra, indiferent de starea interioară dinaintea lucrului propriu-zis. Dacă există motivație pentru ceea ce fac, pot începe lucrul. Există și momente când apar îndoieli, care dau în mici depresii și lipsă de motivație, iar atunci este nevoie de pauză. Când nu am chef, nu lucrez. Lipsa de motivație dăunează lucrării. Dar când apare un impas creativ? Cum procedezi?
128
Cred că motivația este mai greu de găsit ca imaginația, pentru un artist. Dar să zicem că rămânem la creativitate. Atunci fac o pauză, citesc sau mă uit la un documentar sau pur și simplu fac altceva. Ideile vin mereu de unde nu te aștepți și vin întotdeauna, mai ales după o pauză. Am mai observat că, în momente de stres, ideile apar mai rapid. Așa că o soluție este să beau o cafea tare, care-mi stresează un pic corpul și să ascult ceva muzică încărcată emoțional pentru mine, care în continuare aplică un stres asupra minții. Asta mă ajută să vin cu idei noi și rapid. În lucrările din 2010 și 2011 apar simboluri folclorice, în timp ce lucrările actuale au o inspirație științifică. Cum s-a produs declicul?
A venit de la sine. Mediul în care am trăit în acea perioadă m-a determinat să îmi crească interesul pentru știință, interes pe care îl aveam din copilărie, dar care s-a pierdut în perioada adolescenței. Ca student la Secția de Conservare și Restaurare din cadrul Universității Naționale de Arte din București, am avut contact cu materii și oameni din domeniul științelor (chimie, fizică și biologie). Acest contact mi-a redeschis plăcerea pentru științele
arte vizuale interviu
rAM#12_full.indd 130
Acceleratorul personal de particule ar arăta ce se întâmplă la nivel subatomic, exact ce se întâmplă astăzi la Large Hadron Collider în Elveția, doar că acest dispozitiv nu are ca scop o analiză științifică a ceea ce se întâmplă, ci de entertainment, adică ce-i place omului de consum cel mai mult. Ne poți spune mai mult despre Human Extension?
Am început această serie în toamna anului 2014. Va fi următoarea mea expoziție personală. Conceptul are la bază legătura dintre om și mașinărie, mai exact între om și instrument. Extension se referă la o extensie a corpului sau a minții omului, prin care se înțelege orice fel de instrument inventat de om. În aceste lucrări explorez, cu un mic iz ironic, diferite instrumente reale și imaginare, care au funcții practice. Conceptul vrea să pună accentul pe cât de dependenți suntem de propriile invenții, nu în sens negativ. Până la urmă, instrumentul ne-a făcut oameni – de la primele instrumente inventate de Australopithecus, noi am evoluat odată cu ele. În paralel, ne-am influențat unul pe altul. Deci, consider că este esențial să conștientizăm această legătură extrem de puternică pe care o avem cu tehnologia și să o îmbrățișăm, dar să fim grijulii și când vine vorba de efectele ei negative. Un instrument înseamnă întotdeauna putere fizică sau mentală, dar aceasta trebuie să fie accesată cu responsabilitate. O lucrare recentă se numește Superior Observer of the Collective
Mind. Oare o astfel de inteligență colectivă a oamenilor obișnuiți poate depăși chiar ultimele descoperiri din știință?
Suntem deja acolo. În acel tablou, exprim ideea de minte colectivă superioară, dar mă refer la o comunitate științifică. Oamenii deja au învățat să folosească o „minte colectivă” prin metoda
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:25:06 AM
științifică. Nu mai este fiecare pentru el, în laboratorul lui secret. Acum oamenii colaborează, schimbă ideile între ei, ajungând la cea mai bună soluție. În acel tablou, în centru se află un obiectiv optic. Un asemenea instrument s-a putut realiza doar printr-o colaborare a minților, având în vedere câte cunoștințe din diferite domenii au fost necesare pentru elaborarea lui, până aproape de perfecțiune. Spui că aplicațiile metalice trimit la o dimensiune spirituală. Nu e
Revelația vine și spontan, și treptat. Depinde de melodie. Poate veni chiar și în ambele moduri; inițial, ca o idee spontană, pe care o modific până devine ceva compozițional și conceptual acceptabil. De exemplu, pentru o muzică electronică cu multă forță, mi se stabilesc niște conexiuni grafice extrem de rapid în minte. Spre deosebire de o piesă care are deja o poveste în spate, la care inițialele conexiuni sunt deja făcute de artistul care a compus melodia, iar eu trebuie să reprezint ce este deja, cu mici modificări estetice personale.
un paradox, atunci când te bazezi pe știință?
Știința este metoda de a observa și analiza realitatea, mediul înconjurător. Nu trebuie neapărat să intre în contradicție cu spiritualitatea fiecăruia. Poți să ai o viziune științifică asupra realității și spirituală în același timp. De fapt, știința are pentru unii o semnificație spirituală. Dumnezeu poate fi în tot, iar adevărul despre acest ,,tot” îl afli cel mai bine prin abordări științifice. Cu alte cuvinte, îl poți descoperi pe Dumnezeu prin știință. Ea indică un adevăr bazat pe dovezi, este doar o altă abordare a aceleiași probleme existențiale. Ai realizat și ilustrații pentru Kino Oko, Gui Boratto și Hot Casandra. Cum te inspiră muzica: ai revelații spontane sau îți construiești imaginea treptat?
rAM#12_full.indd 131
Invers acum, dacă picturile tale ar fi transpuse în muzică, ar fi tot o muzică electronică?
Cu siguranță electronică, sau ceva repetitiv, poate chiar ceva simfonic. Trebuie și un pic de dramatism. Te consideri un pictor suprarealist?
Nu, pentru simplul fapt că autoîncadrarea într-o categorie este autolimitare. Încerc să evoluez constant, iar pentru asta trebuie să am o viziune mai generală, fără să-mi impun un anumit stil estetic. Din exterior, probabil așa se vede, dar de multe ori nu fac altceva decât să iau elemente din realitate și să le juxtapun, adăugând câteva elemente din imaginație. Astfel, se creează o imagine aparent suprarealistă.
9/22/2015 12:25:13 AM
Cum ar trebui să perceapă și să analizeze privitorul o pictură realizată de Victor Fota: din planul apropiat spre cel îndepărtat sau cum îi dictează momentul?
Nu există o regulă. Eu de obicei recomand privitorului să se uite puțin de la distanță, pentru a i se impregna compoziția generală în minte, după care să se apropie și să exploreze detaliile. Detaliile sunt pilonii de rezistență în lucrările mele. Pe ele mă bazez să transmit starea lucrării, deci trebuie analizată de la o distanță mică. Simbolurile întâlnite cel mai des in lucrările tale sunt cele geometrice. Pot formele geometrice să transmită o energie directă spre subconștientul privitorului?
Limbajul formelor geometrice este cel mai pur, deci ar trebui să comunice cumva la nivel subconștient. Sincer, nu mă gândesc foarte mult la semnificația lor când le aplic. Folosesc formele geometrice și așezarea lor așa cum simt pe moment, pentru a crea un echilibru. Pe lângă simboluri, în picturile tale sunt mereu prezenți „observatori”. În ce măsură te reprezintă ei?
Cu siguranță mă regăsesc în absolut toți „observatorii” din picturile mele. De multe ori mă reprezint chiar pe mine ca observator, deoarece sunt cel mai la îndemână model; gândurile îmi aparțin și eu sunt cel mai bun observator al realității mele, dar încerc pe cât posibil să folosesc și alți oameni care îmi inspiră o conexiune cu ideea din pictura respectivă. Într-o realitate paralelă, dacă Victor Fota ar rămâne blocat într-o pictură realizată de el, care ar fi și de ce?
Un răspuns evident ar fi Eternal Self Conservation Monolith, ca să pot fi nemuritor, plutind prin spațiu, dar desigur, este stupid să îți dorești să trăiești veșnic. Aici revine ironia din noua serie de tablouri legată de extensiile umane. Răspunsul serios este că nu mi-aș dori să fiu blocat în niciuna din picturile mele, pentru simplul fapt că sunt niște lumi reci, rigide și deprimante.
.
130
Maria Gemescu este în etapa de căutare a marilor răspunsuri, iar întrebările continuă să apară. Pentru ea, libertatea cea mai mare este de a explora gânduri: gândurile ei, gândurile artiștilor intervievați și orice gând în general. Ina Ionescu este fotograf din 2007, preferă portretele și editorialele pentru că îi permit un dialog unu la unu cu subiecții din imaginile sale. A publicat în Photomagazine (România), Love Issue, Revista Arte & Meserii, Decât o revistă. www.aripaceimilipseste.ro
arte vizuale interviu
rAM#12_full.indd 132
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:25:24 AM
Cât de mult te ajută, ca artist, educația formală? La ce e bună o universitate de arte? Îți deschide sau blochează porțile și mintea? Ce le lipsește facultăților de arte de la noi și cum e în străinătate? Ne bântuiau răspunsurile la aceste întrebări și am încercat să le aflăm, într-un prim episod al unei serii de articole, pe care o deschidem în acest număr, de la șase artiste plastice. Adelina Gavrilă, Flaviana Enache, Alice Helen Zigman (absolvente UNArte București), Lavinia Crețu, Elena Ilaș și Diana Constantinescu (absolvente ale Universității de Arte Vizuale și Design Cluj) au stat de vorbă cu noi despre învățământul superior artistic, visele studenților și experiențele cu exteriorul ale artiștilor români.
Alice-Helen Zigman - You were Born With No Fears
ARTE VIZUALE
SCOALA, , EDUCATIA , SI LIBER, PROFESIONISTUL
TEXT: Larisa Ioana ENACHE Adelina are 26 de ani și e absolventă de pictură la București. În lucrările ei folosește culori tomnatice, pământii, cu ajutorul cărora „scrie” mesaje puternice, uneori chiar politice. Este atrasă de suprarealismul cu nuanțe de grotesc. Înainte de facultate, a terminat liceul de Arte Plastice din Galați. Liceul i-a cultivat iubirea pentru culorile în ulei şi a ajutat-o să înţeleagă viaţa dintr-o natură moartă. Universitatea a ghidat-o către o abordare total diferită, mult mai ancorată în realitatea cotidiană, orientând-o spre temele sociale, politice, economice, cu discursuri mult mai pragmatice, bine documentate, conceptualizate şi transpuse cu grijă în zona vizualului, prin proiecte artistice. Tot aici a învățat să-şi organizeze timpul şi spaţiul. Şi-a cultivat simţul pentru precizie, răbdare şi perseverenţă. Crede că unei lucrări rezultate în urma unor spasme artistice şi reflexe primitive îi va lipsi substanţa. Pentru Adelina, o facultate de Arte Plastice e bună pentru că îţi educă instinctele artistice. Crede că cele mai interesante uși care îți sunt deschise grație facultății sunt chiar ușile atelierelor de lucru și ale claselor de studiu. „În spatele acestor uşi suntem individualităţi, ne distingem unii de alţii prin tehnică, tematică, simț şi alegeri artistice. Dinspre exterior părem o masă amorfă, de rătăciţi, iar uşile rămase încă nedeschise mi se par momentan relativ mici şi puţine.” Lavinia a terminat Grafică la Cluj, iar acum locuiește în Sibiu, unde predă. Recunoaște cu regret că facultatea nu i-a facilitat contactul concret și direct cu galeriști, critici, curatori. Totuși, cei mai mulți dintre ei găsesc ulterior importantă experiența universității. Necesară, dar nu suficientă. „Prioritar e felul în care te descoperi pe tine şi vii cu o viziune care poartă amprenta personală. Iar acest pas e un mare blocaj
rAM#12_full.indd 133
pentru mulţi. Sunt puţini cei care reuşesc să îşi construiască un drum stabil şi să fie vizibili. Dincolo de asta, mai este şi neajunsul unui mediu artistic nu tocmai prosper, nu tocmai prietenos.”
Poți trăi din artă? Pentru Flaviana, arta este răbdare și broderie. În clasa a cincea a descoperit linia fină a detaliului. S-a mutat din Făgăraș la Brașov pentru a face un liceu de artă. Apoi a urmat cursurile UNArte București, secția de artă murală. Crede că „niciun artist român, în afară de Ghenie, nu trăiește doar din arta sa, sau dacă asta se întâmplă, sigur e cu lipsuri. Lucrările se expun, se mai vând, se mai dăruiesc.” Și Adelina e de acord. Trăiește pentru artă, dar nu face mari eforturi să-și vândă lucrările până ce nu ajunge cu ele la o maturitate creativă și conceptuală. Veniturile din artă sunt sporadice, aşa că majoritatea artiştilor îşi caută un job cu stabilitate financiară. Arta e un lux. „România a trecut în ultimii ani prin mai multe mici revoluţii civilizatoare, în consecinţă inclusiv în domeniul cultural există o mişcare de tineri care va pune bazele unui nou curent care va educa simţul estetic al maselor urbane. Este pasul care va convinge românul că a cumpăra o lucrare de artă a unui tânăr contemporan nu este un gest snob, ci un act de civilitate”, spune Adelina mai optimist. Ceva mai puțin roz este perspectiva Elenei Ilaș, prima femeie care face un doctorat în sculptură la Cluj. A absolvit arte și design la Cluj și a ales să-și continue studiile tot acolo. Face lucrări pentru care încă nu există un public la noi în țară: „Sculptura nu prea se vinde în România,
9/22/2015 12:25:33 AM
132
Flaviana Enache - Paket 2, tehnică mixtă pe pânză, 70x100, 2013
Diana Constantinescu-Revealing structures 14, mixed technique on chipboard, 60x60
nu există cultul achiziţionării unui obiect ca să îi dai în casa ta o destinaţie, un loc, să faci din el un obiect de decor. În general, doar colecționarii au aplecare către a cumpăra sculptură. Însă când vorbim de un obiect de artă contemporană iarăşi întâmpinăm un blocaj, o neacceptare a noilor tendințe care explorează anumite tehnici mai noi, mai neconvenționale, sculptură din hârtie, să zicem, sau din plastic sau din materiale reciclate sau rășini. Câteodată nici fierul nu e văzut ca material prețios pentru sculptură, deși el este extrem de ofertant și neexploatat. Se doresc lucrări din materiale prețioase, însă oamenii nu văd și nu sunt dispuși să plătească adevărata valoare a unui obiect, a unei sculpturi.”
performanţe artistice cu adevărat profesioniste, iar în cadrul sistemului de învăţământ vocaţional asistăm uneori la o scară a valorilor întoarsă.” Elena ar vrea ca profesorii să fie mai atent selecționați. În plus, „se încearcă o oarecare implantare de metodologii noi și asta e lăudabil, însă cred că încă există lacune. Intențiile sunt multe și bune, dar pașii parcurși încă sunt anevoioși. La Cluj, să admitem, există o școală care își păstrează autonomia și încearcă să cultive la niveluri cât mai diverse actul acesta al cercetării – e practic un câștig. Însă diferențele față de sistemul occidental sunt importante și doar timpul și bunele intenții vor rezolva toate acestea”, adaugă ea.
De vânzare
„Orele de studiu desen (figură umană în special) au o pondere mult prea mare. Este redundantă această preocupare în contextul în care la final nu să știi cum să desenezi corect este important, ci felul în care eşti capabil să concepi şi să realizezi un proiect artistic. Având atâtea ore de studiu mulţi rămân blocaţi în această etapă de suprafaţă, a corectitudinii” şi expresivităţii execuţiei”, e de părere Lavinia. Diana Constantinescu are 23 de ani și a terminat pictură la Cluj-Napoca. Spune că programa universității este „bazată pe o artă academică, cu un singur curs de management în anul trei. Inovațiile nu sunt recomandate.”
În universităţi se fac cursuri de management cultural. Artiştii spun că sunt utile, dar nu suficient de practic realizate încât să te învețe cu adevărat ce ai de făcut atunci când trebuie să fii și antreprenor cultural, nu doar artist. „Stagii de practică în galerii, case de licitație, muzee şi alte instituţii de artă ar fi făcut trecerea mai uşoară.”, crede Lavinia. „Ca un artist să fie vandabil, trebuie să țină cont de mai mulți factori: de la tematica lucrărilor sale la expunere media, de la networking și până la factori mai subtili precum aleatoriul (a se citi noroc)” , spune Adelina. Pe de altă parte, unii sunt de părere că managementul cultural nu ar trebui să fie treaba artistului neapărat. „Nu consider că un artist trebuie să fie și manager. Eu am învăţat că trebuie să creez, să fiu inovator și dinamic în și cu ceea ce fac, nu să stau să fac prezentări și liste cu prețuri sau să curtez pe cei care vor să investească în artă. Sunt două chestiuni diferite. E posibil să nu pot să fac asta și nici să nu îmi doresc.”, îmi mărturisește Elena.
Retușuri și reforme necesare Sunt produse ale școlii românești de artă, dar toate șase cred că învățământul din România are nevoie de niște schimbări de fond. Pentru Adelina, ar fi vorba de modificarea şi diversificarea programei şcolare, cursuri mult mai aproape de zona artei contemporane şi digitale, bine organizate din punct de vedere teoretic şi practic, cu invitaţi din toate zonele culturale, dar și de „renunţarea definitivă la sistemul de notare. Sistemul actual mi se pare inconsistent şi nu reflectă realitatea unor arte vizuale reportaj
rAM#12_full.indd 134
Aici și acolo Flaviana a călătorit mult grație școlilor de vară organizate pentru artiști în Serbia, Austria, Germania, Turcia etc. Își amintește că profesoara Marilena Preda Sânc le-a spus încă din anul I să se comporte ca un burete, absorbind tot ce pot. Faci asta și călătorind. La Salzburg, de pildă, vechea cetate de pe dealul orașului, o fostă fabrică de sare și alte câteva spații se transformă vara în spații de creație pentru artiști și amatori de artă. La cursuri vin să predea profesori de la universități de artă din toată lumea. Ieșind din țară, artiștii au ocazia să vadă cum se pune pe picioare o expoziție de anvergură, cum te prezinți fără cusur publicului. Artistul este încurajat să creeze, se investeşte în artă, apoi intră în mișcare pârghiile de marketing care îl fac vizibil. Dar, în ultimii ani, marketingul artistic și-a arătat și fața mai puțin frumoasă, crede Flaviana, iar pasionaților de artă le vine din ce în ce mai greu să discearnă foarte bine ceea ce le este așezat în față. Lavinia şi Adelina au plecat din țară în timpul facultății, cu bursa Erasmus. Lavinia a mers la Facultatea de arte frumoase din cadrul Universităţii revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:25:36 AM
Elena Ilaș
Adelina Gavrilă - Monarhic
Lavinia Creţu - To Live This Body
T.E.I.M din Atena. A avut libertatea de a opta pentru materii în cadrul mai multor secţii şi ani de studiu, ceea ce i-a permis să frecventeze cursuri destul de diferite faţă de cele prevăzute în programa secţiei de grafică din Cluj. A apreciat orientarea destul de practică a sarcinilor de îndeplinit. „Mediul artistic al capitalei greceşti a avut atunci un mare impact asupra mea. Clujul în acel moment nu avea Fabrica de Pensule, în oraş nu existau decât vreo trei galerii. Atena însă era foarte inspirațională cu cele peste 100 de galerii şi spaţii alternative de expunere.” Adelina a fost la Academia de Arte Frumoase, Albertina din Torino, care „s-a prezentat cu un sistem şi o programă mai puţin dogmatică, ceea ce mi-a oferit libertatea de a alege cu uşurinţă aproape orice curs. Trebuie să recunosc că nivelul din facultăţile artistice româneşti este mult mai ridicat faţă de cel italian şi aş putea spune că studenţii români sunt văzuţi ca fiind extrem de bine pregătiţi. Cu toate acestea, viaţa artistică din tot mediul italian este fără doar şi poate mult mai bogată faţă de cea din mediul românesc, muzeele sunt bine puse la punct şi extrem de interactive, bienalele italiene sunt adevărate porţi către arta din toată lumea, iar galeriile sunt într-un număr mult mai mare.” În ultimul an de master, Alice a plecat cu Erasmus la Academie des Beaux Arts, prima universitate în care a fost iniţiată secţia de artă digitală din Belgia. „Am ştiut doar că vreau să învăţ film de animaţie şi să mă dezvolt profesional într-un loc în care cultura, arta, educaţia ocupă un loc important și sunt într-adevăr vii; să mă plimb din nou pe străzi pe care nu le cunosc, fără să ştiu încotro mă îndrept şi fără să-mi fie frică să mă rătăcesc, să aud cuvinte străine.” Alice s-a întors, şi-a dat disertaţia şi a aplicat din nou în Belgia pe cont propriu. Spune că și profesorilor din Belgia studenții români li se par foarte bine pregătiți și foarte creativi, ceea ce dovedește că și cei din România își fac meseria, „chiar dacă sistemul nu e bun pentru niciuna din cele două părți. E drept că depinde și de student: cum și cât se implică, ce vrea să facă.” Diana a plecat cinci luni cu bursă Erasmus, la Universidad de Castilla la Mancha din Cuenca, Spania. Pregătirea de care avusese parte în țară o ajutase pe plan tehnic, fiind cu mult mai avansată decât a studenților spanioli. În schimb, „universitatea de acolo, pe lângă faptul că este mult mai dotată (şi ca spaţiu, și ca aparatură), le
pune studenţilor la dispoziţie multe evenimente artistice, cu şi fără taxă de participare, iar formarea acestora este una contemporană, intrând în toate sferele artei. La noi, în educaţie, se impune studierea unei singure discipline. Pe lângă faptul că universitatea organizează puţine concursuri sau evenimente, acestea nu sunt nici promovate. Atelierele noastre nu sunt destul de mari pentru numărul studenţilor şi nimeni nu ne pune la dispoziţie niciun fel de aparatură. Mai mult decât atât, pe site-ul facultăţii sunt prezentate ateliere de tâmplărie şi cromatologie care, în realitate, nu există.”
Artă sau job Le-am întrebat pe artiste și cum s-au descurcat financiar în timpul facultății, și dacă au lucrat în paralel. Majoritatea au avut bursă pe parcursul anilor de studiu. Au fost ajutate şi de părinţi, iar căminul pentru cei cu burse este destul de accesibil. În cazul Laviniei, Adelinei şi Flavianei, job-ul nu a fost perceput necesar în timpul facultăţii, și-au considerat vocația un full time job. Au mai participat la diferite târguri de handmade, Adelina a fost cake designer la o cofetărie din Bucureşti, Flaviana a încercat să-şi petreacă vacanțele în mod activ pe timpul facultăţii: a pictat pe lemn într-o fabrică de mobilă, a făcut design grafic într-o firmă de publicitate, a lucrat pe șantiere de pictură religioasă. Elena a lucrat pe comandă, a făcut ceea ce se cerea, respectiv sculptură utilitară. În general era vorba de comenzi private, busturi, statuete, butaforie pentru film și teatru. „Mi-a plăcut să lucrez pe diverse proiecte, am făcut orice, să pot căpăta experiență și manualitate în folosirea uneltelor de lucru, să fiu mereu în formă și să obțin independență financiară. Întotdeauna din banii obţinuţi pe anumite comenzi îmi cumpăr ceva necesar pentru sculptură, sau materiale, orice care să mă impulsioneze să continui. Investesc în mine și în ceea ce fac. Când pleci la o distanță considerabilă de casă trebuie să fii capabil să îți construieşti visele. Asta însemnă să înveţi să supravieţuieşti frumos, demn și curajos. E un exercițiu care ține de un anumit stil de viață, viața de artist ancorat în aici și acum.”
.
Larisa Ioana Enache a terminat Actoria în București și s-a alăturat echipei Arte & Meserii de aproximativ nouă luni, din dorința de a scrie despre artă și cultură.
rAM#12_full.indd 135
9/22/2015 12:25:38 AM
IT’S BRITNIC, BITCH!
Probabil singurul om care te-ar putea determina să cumperi un tricou cu Florin Salam, Julien Britnic a devenit rapid unul dintre stâlpii culturii pop româneşti. Dorind să aflăm mai multe despre cel care devine, cu paşi repezi, o legendă urbană bucureşteană, am stat la masă cu el şi i-am aflat începuturile. TEXT: Ana-Maria PAȘOLEA ILUSTRAȚII: Julien BRITNIC
Post-grammatic stress disorder Fost umanist, îşi amintește impactul pe care l-au avut cărţile asupra lui. „Am avut o profesoară de o eleganţă care m-a făcut să-mi placă foarte mult domeniul literar. Chiar dacă nu am dat la Litere, cumva mi-a rămas ca perioadă care m-a format. Mi-a rămas ceva de bază de atunci, pe care o am constant şi mă face să înţeleg altfel lucrurile din jur şi pe care multă lume le înghite necritic”.
134
Bibliofil autodeclarat, te poţi întreba cum a decis că SNSPA-ul a fost pasul logic de urmat. Conform lui, nu a fost o decizie gândită la rece. „Din frenezia iniţială, de pasionat de advertising, nu pot să zic că a fost cea mai bună alegere. Am un uşor regret că nu am făcut ceva mai clasic: Litere sau Istoria Artei. E o mică frustrare, dar, în acelaşi timp, sunt sigur că ajungeam să lucrez tot în zona asta de creaţie publicitară”. Şi iată că aici a început transformarea lui Iulian Fecioru în Julien Britnic. Pentru cei care încă înoată mainstream, Julien este inovatorul din spatele coperţilor claisce tunate. Astfel, romanul Dorian Gray, de Oscar Wilde, a ajuns să aibă pe copertă un cadru de Snapchat în loc de clasicul dandy privind pătrunzător cititorul, iar poezia Gândăcelul, de Elena Farago, este acum reprezentată de Spiderman, nu de una din creaturile tipice care te fac să zbieri în miez de noapte şi să fugi din cort dacă se plimbă nonşalant pe tine. Numele de scenă i-a fost creat de Internet, „când aveam nevoie, ca mulţi alţii. Eram la facultate şi începuse cumva faza cu Internetul să se schimbe şi toată lumea îşi punea nickname-uri”. Creat special pentru a-i reprezenta pasiunea pentru serialele britanice umoristice (de genul consacratelor Monty Python şi Fawlty Towers) şi pentru poeții din curentul Beat american,
arte vizuale portret
rAM#12_full.indd 136
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:25:39 AM
Cu toate că mă lămurește cu zâmbetul pe buze, monoclul îmi sare de pe nas şi mă uit scandalizată la el. Cum se poate să aducem ceva de un calibru net superior la acelaşi nivel cu ceva ce nu va rezista testului timpului? Se poate pune un egal între Verona şi Jersey Shore? Se poate traduce conflictul celui de-al Doilea Război Mondial prin mingiuţe pictate cu steagul fiecărei naţii în parte? Privindu-mă calm, cum doar cineva care a mai trecut prin aceste întrebări mă poate privi, Julien îmi explică liniştit: „Când literatura e depăşită de zonele de videogaming şi de Internet şi TV, e cumva mai greu ca un copil să o perceapă ca fiind o formă importantă sau la fel de valabilă sau de tare de entertainment, la fel ca restul. Acum e mult mai complicat să faci lucrurile mai clare şi, în acelaşi timp, trebuie să fii mult mai creativ. De asta am încercat să fac literatura, care e pe ultimul loc, să aibă aceeaşi profunzime ca restul rudelor de entertainment. Da, e complicat, şi e cu totul altceva faţă de acum câteva generaţii, când era mai uşor ca lumea să înţeleagă nişte lucruri clasice, că ceva are o valoare, aşa că hai să îi învăţăm.” numele a avut din start sonoritatea succesului ce avea să urmeze. „Da, e twisted. Şi, până la urmă, am ales să creez pe el ceva concret, nu să fie doar un nickname de Internet.” Şi să creeze pe el ceva concret a şi reuşit. Lucrând într-o agenţie de publicitate încă din anul I, Julien se poate lăuda cu faptul că a participat la campanii de tot soiul: de la câteva spoturi pentru Avon, la campania lui Nicuşor Dan de acum 3 ani, şi, probabil cel mai important, la reclama de carne de pui de la Transavia. Sau, aşa cum a intrat în conştiinţa comună, reclama cu „Zboară, puiule, zboară!” „Am lucrat la multe proiecte, dar în urma acestei experienţe de job am ajuns să îmi practic mai bine ideile. Până să ajung aici aveam o minte de licean foarte complicată şi nu ştiam să exprim nişte lucruri la un nivel eficient, simplu şi care să atingă oamenii. Publicitatea m-a făcut să ajung să fac lucrul ăsta”. Deşi publicitatea i-a dat avântul necesar, ca orice persoană, Julien recunoaşte că, dacă ar fi vreodată pus în faţa luării unei decizii, sufletul tot spre coperţi i s-ar îndrepta. „Încerc să aduc tot ce am învăţat în zona asta de creativitate publicitară spre zona de orientare mai artistică şi să-mi creez brandul personal. Să fie singura mea ocupaţie. Asta ar fi ideal: să fac numai asta, şi să fie şi OK.”
Always judge a book by its cover Având în vedere că singurele lucruri de care avea nevoie erau cultura pop şi propria imaginaţie, brandul personal s-a format imediat. Încet, dar sigur, cu colaboratori de calibrul designerului Lana Dumitru, creaţiile lui Britnic au ajuns să fie discutate în şcoli.
rAM#12_full.indd 137
ARTE VIZUALE
Definit ca „un fel de combinaţie low-culture cu high-culture şi la mijloc să iasă ceva interesant şi care să spună «Toată lumea are dreptate cu ce face!», chiar dacă pare o modă temporară şi care nu e atât de serios. Aici apare mixajul cultural: eu am zis un remix cultural. Sună mai academic aşa.”
Dar nu sunt convinsă. Cum rămâne cu diferenţierea dintre „intelectualii reali” şi cei „accidentali”? Una este să cunoşti ceva pentru că ai citit şi te-ai interesat de un subiect şi alta este să o afli din greşeală, pentru că jocul video pe care-l ai acum are loc pe vremea lui Savonarola, şi aşa s-a întâmplat să înveţi dintr-un foc despre Florenţa, Rugul Vanităţii şi cum poţi sări şi înjunghia un inamic în acelaşi timp. Cu aceaşi privire plină de milă şi răbdare, mi se explică de ce trebuie să fim egali. „S-ar putea să vrei să înţelegi gluma. Vezi că e ceva ce s-ar putea să-ţi placă şi să te amuze, dar nu ştii partea a doua. În momentul ăla probabil e intrigant şi vrei să te intereseze. Pentru cineva venit din trecut, s-ar putea să i se pară idiot, dar trebuie să faci un efort de empatie să înţelegi că e un limbaj din ce în ce mai popular şi că e o adaptare la el. Poţi să zici că este un regres sau o involuţie, dar rezultatul final e cel care contează şi nu văd de ce trebuie văzut ca un pas înapoi.” Rămân puţin pe gânduri, încercând să diger acest argument. Într-adevăr, într-o lume invadată de atâtea distracţii şi atât de multe elemente noi, singurul mod de adaptare şi de supravieţuire a operelor clasice şi a unor elemente care ar putea fi pierdute în mulţimea de influenţe şi trenduri noi este transformarea lor în capsule mai uşor de înghiţit pentru populaţia tânără din ziua de azi. Dar ce-l califică pe Britnic să fie un Charon modern, care să transporte peste râul Styx şi să salveze clasicismul de la o eternitate în purgatoriu, rămas numai în memoria snobilor? „Am statutul de intermediar.” Pixul îmi alunecă pe foaie şi mă uit la el, confuză.
9/22/2015 12:25:40 AM
„La mine e un clash of cultures. Am fost format într-un sistem de educaţie pre-internet şi când am început facultatea am intrat în sistemul acesta şi îmi e mai uşor să văd lucrurile mai detaşat. Cândva am trăit în cele două lumi şi pot să le mixez mai bine şi mai natural.” Rămân cu gura căscată: stau la masă cu celebra verigă lipsă. „Important e să le integrezi şi să nu ajungi ca pensionarul din troleul 92 şi să crezi că înainte era mai bine. Până şi cuvântul afară acum are două înţelesuri. Afară este evadarea din lucrurile pe care eşti constrâns să le faci zilnic. Atunci, ca să scapi de treburi sau de învăţat, ieşeai afară. Acum, te scufunzi în lumea virtuală şi eşti cumva afară. E acelaşi lucru, dar e concretizat altfel.”
Here lies Julien, the best mixer (right after Electrolux)
Acesta este adevăratul Julien Britnic: înţelegând atât de bine cultura românească şi cea străină, reuşind să combine atât de armonios elemente nemuritoare cu cele deja pe cale de dispariţie, dând tuturor o şansă la a învăţa cultura clasică folosindu-se de „limbajul simplist şi câteodată uşor retard al emoji-urilor” şi dorind să ofere o portiţă de scăpare din viaţa cotidiană. Înţelegi de ce Julien Britnic este cu adevărat un artist. „Artistul boem, care e în lumea lui şi pe care nu-l interesează problemele muritorilor, este o instituţie şi un zeu pe care nu are rost să-l atingi şi are o istorie destul de încărcată. Nu vreau să-mi pun pe piatra funerară cuvântul «artist»; are o anumită gravitate care nu mă caracterizează.” Cu această ultimă dovadă de modestie, nu am putut decât să închid reportofonul şi caietul şi să îi promit că îi voi trece pe piatra funerară titlul de „Mixer cultural”, pe care îl merită din plin şi pe care l-a revendicat odată cu prima copertă creată.
.
După atâtea răspunsuri cu o logică de necontestat şi dând dovadă de o înţelegere ireproşabilă a lumii moderne, trebuia să aflăm dacă Julien are şi vreun defect, care să-i scadă din recomandare. „Îmi place personalitatea contradictorie a lui Kanye West. Şi zona asta de reality show-uri. Nu m-a prins şi nu am prins prea mult, dar am avut o perioadă în care mă uitam la Kardashians doar ca să văd limitele care pot fi depăşite în fiecare episod, care sunt duse tot mai departe.” Este plăcut să vezi că are un hobby atât de uman. Cine nu poate spune că, schimbând într-o zi programul TV, plictisit, nu a picat din greşeală pe E! şi nu a rămas fascinat de superficialitatea emisiunii şi de vieţile lor, care reprezintă esenţa expresiei white people problems? „Emisiunea lor nu e o reflectare chiar fidelă: sunt chestii scripted, dar e un fel de metarealitate, în care se întâmplă foarte multe lucruri mind-blowing şi ar trebui să fie scrise cu puterea clasică a literaturii.”
136
La gândul că, în viitor, aş putea vedea un roman despre viaţa lor, un fel de Saga Kardashian la vânzare pe tarabele anticarilor de la Universitate, mă cutremur şi mă întreb, retoric, dacă nu a mai rămas nimic sfânt pe lume. „Religia şi politica”, primesc un răspuns prompt. „Nu vreau să provoc şoc sau să dau în nişte tabú-uri. Nu mi se pare că e pe domeniul meu sau că ar ajuta cu ceva. Nu vreau să fac umor de dragul umorului, dar vreau să-l folosesc ca să aduc în atenţie nişte subiecte. Satira fără nicio limită în ceea ce priveşte religia mi se pare un subiect destul de dur, pe care nu prea vreau să-l abordez. La fel şi zona politică în contextul românesc. Încerc să mă raportez doar la cultura soft, digital-populară, în care lucrurile sunt mai de domeniul ficţiunii şi nu la trista realitate a fiecărei zile. Şi e şi ăsta un fel de escapism.”
arte vizuale portret
rAM#12_full.indd 138
O nonconformistă într-o lume plină de hipsteri, Ana-Maria Paşolea a fost învăţată de mică să lupte împotriva sistemului. Momentan, a început să citească un nou roman captivant, aşa că planurile de dominare a lumii vor trebui să aştepte după semnalul sonor.
revistaartesimeserii.ro
9/22/2015 12:25:43 AM
BURGERII ÎŢI FAC RĂU La fel şi multe alte lucruri. Zahărul de exemplu. Îţi poate provoca o întreagă serie de neplăceri. Diabet, carii şi obezitate. Ştim că trebuie să fim toleranţi, dar chiar vrei toate astea? Prea puţin zăhar şi iarăşi nu e bine. O să devii obosit, apatic şi până la urmă îţi vei irosi toţi banii pe canapele. Vorbind despre canapele, şi pisicile îţi fac rău. Ţie şi canapelelor tale, dar mai ales ţie. Şi nu ne referim aici doar la cei cu alergii, cărora li se umflă ochii la fiecare unduire a cozii unei pisici. Sunt super-drăgălaşe, dar clipurile cu ele îţi scad productivitatea şi îţi alienează prietenii. Dar fără ele, viaţa ta devine mai stresantă şi nervoasă. Te credem că e imposibil să nu dai like la o pisică pe Instagram. Şi noi facem la fel! Mersul cu RATB-ul îţi face foarte mult rău. Nu are aer condiţionat, suntem ultimii la consumul de săpun din Europa şi mereu întârzie. Dar fără întâmplările din el, ce ai mai vorbi cu prietenii tăi? Ai sta încontinuu pe smartphone, cum probabil faci şi acum. La Burger Van Bistro suntem de părere că secretul vieţii, adică mâncatul de burgeri, este moderaţia. În mod cert, dacă vei mânca burgeri dimineaţa, prânz şi seara, aduşi direct la capul canapelei tale, atunci ţi-ar fi foarte rău. Noi am anticipat asta, aşa că la Burger Van Bistro poţi să vii să comanzi sau să ridici fix câţi burgeri vrei tu. Aşa, măcar arzi câteva calorii pe drumul până la noi. Iar cum statul prea mult în picioare îţi face şi el rău, te poţi aşeza la oricare dintre mesele noastre. Nu sunt multe, dar nici nu vrei să adormi pe acolo şi să faci hemoroizi, nu? Şi asta ţi-ar face rău. Însă cel mai rău este să nu fi gustat niciodată din burgerul nostru delicios, ieşit direct de pe plită şi cuibărit între două chifle moi, şi, doamne-fereşte, să fii lovit de RATB-ul ăla; asta ar fi foarte-foarte rău. Foarte-foarte rău!
SITEATDRINKREPEAT
rAM#12_full.indd 139
www.burgervan.ro str. George Vraca, Nr.4, Sector1
9/22/2015 12:25:53 AM
Š ARTE & MESERII 2015, un proiect al Asociatiei Culturale Paspartu , revistaartesimeserii.ro | asociatiapaspartu.ro
rAM#12_full.indd 140
pasp ar tu
9/22/2015 12:26:00 AM