Arte și Meserii #14 by Asociatia Paspartu

Sumar

Cecul în alb............................................................................................................5 De: Alexandra Nistoroiu foto: Gabriel Vuletescu

Zigzag literar: Șase recomandări de cărți din șase țări............. 77 Dosar de: Eli Bădică ARTE VIZUALE

FILM Spărgătorul de gheață....................................................................................7 De: Alexandra Nistoroiu foto: Alex Busu Luiz Stockler – Povestitorul .....................................................................13 De: Georghe Irimescu imagini: Luiz Stockler ADA. A-da. A da............................................................................................... 19 De: Alexandra Nistoroiu foto: Irina Szellelki Primiți cu documentarul?............................................................................ 27 de: Alexandra Colța TEATRU Mai mult fior decât comoditate................................................................31 De: Alexandra Tănase foto: Irina Szellelki Grotest Maru. Libertate...............................................................................39 De: Geo Barcan foto: Geo Barcan Golul viu................................................................................................................43 de: Irina Vasilescu foto: Vlad Bîrdu, Dragoş Trăistaru Joacă, revoltă-te, (dez)amăgește-te.....................................................51 De: Alexandra Nistoroiu foto: Irina Szellelki CARTE Cea mai firească tăcere...............................................................................59 De: Eli Bădică Imperturbabil, Dylan......................................................................................65 De: Arhivăraru ilustrație: Răzvan Petre Când mănânci creier prăjit.........................................................................69 De: Eli Bădică foto: Cătălin Georgescu Cu ochelari.......................................................................................................... 75 De: Nicoleta Lefter ilustrație: Liviu Bărbulescu

Camera foto a pus mâna pe mine...........................................................83 de: Cristina Ştefan foto: Felicia Simion Magicianul și Bucureștii săi....................................................................... 91 De: Arhivăraru foto: Costin Gheorghe Bucureştiul este ce vrem noi să fie........................................................ 97 De: Hildegard Ignătescu foto: Vlad Eftenie, Octavian Bâlea Hepifeiși (mic inventar cu ce îi displace lui George Roșu)......105 De: Irina Vasilescu imagini: George Roșu Ochii haiducilor pacifişti............................................................................. 111 De: Larisa Enache imagini: Aural Eye MUZICĂ Peisaje imaginare răgușite tomwaitsian...........................................117 De: Silvia Jalea Premiul publicului.......................................................................................... 121 De: Hildegard Ignătescu foto: Alex Busu Hertz, Love, Dance.......................................................................................127 De: George Irimescu ilustrație: Tino Gerdesius. Foto: Cătălin Tomoioagă Recomandări Nipple’s Delight................................................................ 131 Flori, fete sau băieți, melodii sau cântăreți.....................................139 De: Răzvan Popa Pluralul lui „chitară” e „chitare”.............................................................143 De: Ana-Maria Paşolea foto: Alex Busu Domestika.........................................................................................................149 De: Hefe foto: Alex Busu ON TOPIC Cum se face creativitatea.........................................................................153 De: Maria Gemescu ilustrații: Lu Pop

Cecul în alb

Dacă citești asta, e pentru că am reușit să intrăm și să și ieșim din tipar cu al 14-lea număr. Încep acest text în cea mai deprimantă zi a anului, conform unui „expert în lifestyle” (nu, nici eu nu știam că există așa ceva), ceea ce mă face să cred că nu îl voi termina azi. Cât scriu rândurile astea, Bogdan și Gina finisează ultimele paginări, Vasi trage o ultimă corectură pe texte, laptopul mi s-a blocat deja de trei ori, și cu toții ne propunem să rămânem prieteni și după această aventură. Nu a fost o ediție ușor de pregătit. Fiecare din ultimele luni ne-a livrat propriul carusel de incertitudini. Dar dacă citești asta, să știi că toate dubiile noastre au meritat și că numărul acesta este despre tine. Și despre încredere.

De: Alexandra Nistoroiu foto: Gabriel Vuletescu

acasă și eventual au pus și ceva în loc. Prin tot ce facem la Arte și Meserii, nu vrem decât să hrănim și mai mult acest schimb. P. S: Acest număr îl dedic tuturor celor care n-au crezut că se poate, care ne-au spus că „print is dead” sau că suntem naivi. Dar mai ales celor care au venit cu șutul potrivit la momentul potrivit, și ne-au ajutat să arătăm că se poate.

E despre tine. Dacă încă facem asta, ca proiect de voluntariat care parazitează viețile deja agitate ale celor din echipă, e fiindcă undeva, în adâncul nostru, știm că găsești de fiecare dată în poveștile și interviurile din revistă ceva valoros: un alt mod de a înțelege arta și cultura, prin vocile, angoasele și tulburările creatoare ale artiștilor despre care scriem. Și e, mai mult ca niciodată, despre încredere. Pragmatic vorbind, există de fiecare dată un moment în timpul documentării unui portret, în care pur și simplu știi că o să îți iasă. Jurnalistic vorbind, și jurnaliștii nu sunt niște oameni pragmatici (că altfel își alegeau o meserie din care să facă bani), este momentul acela în care privești în ochii persoanei despre care scrii și simți că ai dat la o parte destule din măștile pe care le purtăm cu toții în lume și ai ajuns la adevăr. Momentul în care a început să aibă încredere în tine. Uneori ia douăzeci de minute, alteori luni de zile, dar până nu vine, ai face bine să nu scrii nimic despre omul respectiv. Numărul acesta este și despre toți oamenii care ne-au dat un cec în alb să le ducem mai departe adevărurile. De pe coperta numărului 14, te fixează cu privirea Ilinca Manolache. În perioada documentării juca în 13 spectacole la vreo șase teatre. Atâția regizori au vrut să lucreze cu ea în același timp. Tot la teatru, Alexandra Tănase a scris-o pe Florina Gleznea, cu al ei insolit spectacol (P)rotagonista, în care vulnerabilitatea actorului e dublată de cea a spectatorului, într-un alunecos joc al încrederii. Iar în cutia magică a scenografei Iuliana Vîlsan vrem uneori să ne ascundem cu toții, din instinct de autoconservare. La Film, producătorul Ada Solomon se întreabă de ce anumite personaje-cheie din cariera ei au pariat pe ea. Și cumva chiar ea mi-a dat cel mai bun răspuns. Spoiler alert: e vorba despre antonimul nesimțirii. Tot despre asta, dar pe alt portativ, e și povestea Tarei Skurtu, spusă de Eli Bădică la Carte. Tara scrie poezie din încercarea de a depăși traume, documentează experiențe personale fără să-i fie teamă că se va expune. Știi cum e poezia ei? E ca atunci „când mănânci creier prăjit”. Răsfoind revista, vei găsi mai mult de douăzeci de povești ale unor oameni care își petrec zilele sărind în gol, doar ca să se lase prinși de partenerii de scenă ori filmare, de spectator sau de cititor. De străinii care le-au văzut piesele, fotografiile și ilustrațiile, au luat cu ei ceva

Spărgătorul de gheață

Mă uit la filme împreună cu Andrei Gorzo de aproape jumătate de viață. Cam de când și-a început rubrica din Dilema. El habar n-are (va afla odată cu voi). Nu sunt un stalker, dar mă așez pe scaunul din spatele lui în sala de cinematograf, și, când mă face să mă simt vinovată, îl mai fac și „snob” uneori. OK, nu fizic. Și nu cu voce tare. Însă, ani la rând, de fiecare dată când m-a lăsat năucă un film și n-am știut de unde să îl apuc ca să deslușesc ce mă năucise la el, am așteptat să treacă o zi, două, după care am citit cronica de întâmpinare a lui Andrei Gorzo. Și mi-a făcut ordine în gânduri. Până și când făcea praf filme care m-au durut și m-au bântuit („ceartă” pe care am avut-o cel mult o dată pe an, ca în 2015, cu „Whiplash”), am găsit în textele lui nu numai argumente responsabil construite, ci și explicațiile – tehnice, raționale ori estetice – pentru ce găsisem eu magic în peliculele respective. L-am urmărit încă de la primele texte, cele cu foame de formă, cronicile în care citeam, în

De: Alexandra Nistoroiu foto: Alex Busu

spatele cuvintelor, și cum așezase el cu grijă fiecare adverb, fiecare inversiune, fiecare mod verbal, cum săpase după fiecare nuanță, ca să-l seducă pe cititor. L-am văzut trecând la cronici mult mai aplicate, mai sobre, axate pe precizia argumentării, cu riscul de a-l pierde pe cititorul mai puțin interesat de cinematografie ca artă. Și acum îi citesc analizele mai ample, prefăcându-mă uneori că eu chiar am dat și am intrat la Filmologie. Andrei, serios, nu e nevoie de un ordin de restricție.

Scrii chinuit? Te stresează deadline-urile? Înainte mă stresau foarte tare. Acum nu mai scriu chinuit. Nici nu mai scriu cât scriam, nu mai recenzez un film pe săptămână, ca pentru Dilematograf, ceea ce e foarte bine. Ajunsese să mă obosească destul de tare. Sigur că era mai puțin greu pentru mine decât pentru alții care aveau rubrici săptămânale. În fond, eu mă duceam, vedeam niște filme și, până la urmă, despre cel puțin unul dintre ele scriam. Adică nu trebuia să scot textul din nimic. Dar inclusiv faptul că trebuia să mă țin la curent cu cele mai noi premiere, alergând de la un cinematograf la altul, să văd cât mai multe filme, devenise obositor. Mi-era tot mai greu să mă hotărăsc să scriu despre ceva.

că mulți dintre oamenii care se pronunță, care scriu, nu știu chiar nimic despre cinema, sau despre artă în general și nu au, de fapt, nimic de spus foarte interesant.

Cu capul între filme Poate că nu ai nevoie de studii formale de film, însă cred că totuși trebuie să fi studiat cinema, să fi văzut multe filme, să fi citit. De fapt, după tine, ce îți trebuie ca să faci meseria la un nivel profesionist și responsabil?

Trebuie să mă stimuleze într-un fel sau altul. Nu prea mai scriu texte scurte. Acum mă împart între analize mai lungi, pe care le public în diferite locuri, și texte de reacție rapidă, care ajung pe Facebook. Și am început să mă concentrez mai mult pe latura universitară a activității mele. Încerc să contribui cât de cât și la dialogul mai public despre filme, atât cât mai e. Nu mai există cu adevărat presă culturală, în sensul că multe dintre reviste au murit, și prin ele supraviețuia cronica de film. Cotidienele care rezistă nu mai au cronică de film, de teatru, de carte, de nimic. Apar multe texte online despre filme noi, despre piese de teatru noi, despre cărți noi, dar majoritatea sunt publicitare. Au ca scop principal și uneori ca unic scop stimularea poftei spectatorului de a consuma produsul respectiv. Și găsesc asta destul de problematic.

Ai nevoie să îți fi dezvoltat o viziune asupra lumii, astfel încât opiniile tale, ideile cu care vii, observațiile pe care le lansezi, despre filme, despre cărți, despre orice altceva, să fie așezate pe niște baze intelectuale solide. Adică să ai o idee despre istoria artei, pe care o analizezi și nu numai, să ai habar de istoria ideilor, tot ce s-a gândit mai interesant, mai important, mai influent despre cinema de-a lungul timpului. Și a felului în care aceste două lucruri, istoria filmului și istoria reflecției asupra filmului, interacționează cu niște curente mai largi de idei și de evenimente. Până la urmă, trebuie să știi lucruri din afara cinemaului. Acestea fiind zise, cred că e important să fii cinefil. În critica pe care o citesc cu interes se simte și cinefilia ferventă, ardentă, dar, pe de altă parte, nu cred că e suficient. Sunt foarte mulți film geek, oameni care au stat doar cu capul între filme, și sunt obsedați de ele, însă au explorat prea puține alte lucruri, îi interesează prea puține lucruri în rest și cred că asta sărăcește. Ce-ți mai trebuie? Onestitate, și o anumită lipsă de frică, o disponibilitate de a intra în conflicte. Unul dintre lucrurile complicate la noi este că lumea culturală bucureșteană e mică. Oamenii care scriu despre filme ajung să se știe cu cei care le fac.

Erai mai optimist, în urmă cu ceva timp, față de presa culturală.

Și asta e rău?

Nici acum nu sunt neapărat pesimist. Datorită internetului, persoanele care vor să caute texte serioase și stimulante despre film au acces la mai multe opțiuni și mult mai repede decât înainte, când erau obligați să se aboneze la ziare și la reviste. Ce poți citi în acest moment – gratuit – despre cinema, la toate nivelurile de dificultate, de la cronici de întâmpinare, care spun pur și simplu cum e filmul în două vorbe, până la analize de mii de cuvinte, academice, este mult mai mult decât în trecut. În privința asta sunt optimist. Pe de altă parte, e foarte haotic. Pe vremea presei tradiționale, existau ziarele x, y și z, revistele cutare și cutare, câțiva cronicari de film, și oamenii care voiau să se informeze în zona culturii își cumpărau un ziar, își mai luau o revistă, aveau niște repere clare. Acum lucrurile sunt mult mai fluide. Însă nu sunt pesimist. În niciun caz nu sunt un nostalgic după zilele presei tradiționale. Dar cred că poate să fie și destul de derutant.

Se ajunge ușor să se cunoască prea bine toată lumea cu toată lumea, să depindă toți de toți, ceea ce face tot mai dificilă critica interesantă, importantă, care uneori este și trebuie să fie o critică tăioasă, o critică inconfortabilă, care nu flatează destinatarul. Pe de altă parte, parte din ce s-a întâmplat acum e și că, închizându-se atâtea ziare și atâtea reviste, jurnaliștii excelenți de film, ca Alexandra Olivotto sau Florentina Ciuverca, și alții, au trebuit să se deplaseze și mulți dintre ei au intrat în zona aceasta a distribuției de film. Și îmi lipsesc. Că, până la urmă, persoane care să facă marketing de calitate la filme găsești ceva mai multe decât oameni care să facă critică. Pentru că, dacă faci marketing până la urmă și o faci bine, ai șanse să câștigi niște bani, în timp ce, dacă faci critică și o faci bine, acumulezi antipatii, de fapt. Nu numai antipatii, dar e unul dintre efectele secundare.

Cu reperele confuze Și cum alegeai? Cum alegi despre ce vei scrie?

Comercializarea de care aminteai însă e reală și vine dublată și de o lipsă de profesionalizare a criticii de film. Foarte mulți din cei care scriu despre filme o fac fără să fi studiat cinema, fără să aibă o pregătire. Ambele observații sunt juste, cu mențiunea că nu cred că studiile de film sunt chiar esențiale. Au existat oameni care au scris foarte stimulant și la un nivel foarte înalt despre film, inclusiv la noi în țară. Alex Leo Șerban, de pildă, sau Eugenia Vodă și alții foarte buni. Costi Rogozanu, ale cărui opinii despre filme mă interesează întotdeauna, nu a făcut studii de film, a făcut studii de literatură. Dar sunt de-acord

Și ție ți s-a întâmplat de multe ori să scrii de oameni pe care îi știai foarte bine. E o presiune suplimentară când îi cunoști personal pe cineaștii de care scrii? Da. Făcând treaba asta de mulți ani, am ajuns să mă cunosc cu cei mai mulți dintre ei, dar pe cei mai mulți nu îi știu deloc foarte bine, sunt cunoștințe. Însă e adevărat, a scrie negativ sau contondent despre filmele unor oameni cu care am fost coleg de facultate sau sunt coleg la universitate aduce un tip de presiune. O parte vine din faptul că mă întâlnesc cu ei după aceea la școală și e un pic stingheritor. Atunci când scrii despre filmul cuiva, există niște reguli ale jocului, o anumită contondență, o anumită agresivitate sunt

permise, în timp ce în relațiile sociale e cu totul altfel. Și după ce ai vorbit de rău pe cineva în scris, criticându-i munca, să te întâlnești cu acea persoană și să faci trecerea la relațiile politicoase, cordiale, e un pic ciudat. Apoi, îmi dau seama că poate să dăuneze atmosferei de la facultate, rămân animozități. Nu știu dacă e bine să spun lucruri dezagreabile despre calitățile profesionale ale unui coleg. Nu-s convins că e OK de făcut. Însă până acum n-am lăsat asta să mă oprească. Oricum, întâmplător, relațiile mele cu conducerea universității la care sunt angajat sunt foarte-foarte proaste. Sunt în conflicte mari, am și un proces cu ei, așa că nu e ceva ce m-ar opri acum. În România, în zona asta fiind atât de puțini oameni, și cei din București funcționând strânși unii într-alții, nu ai cum să eviți să scrii despre cei pe care îi știi. Dacă îți faci prea multe scrupule din motivele astea, ajungi să nu mai poți scrie despre nimeni. Iar un alt tip de presiune este când regizorul respectiv, sau cineva implicat puternic în facerea unui film, e o persoană de care, fără a o cunoaște neapărat foarte bine, îți place, ți-e simpatică. Sunt destul de multe cazuri în care am spus lucruri severe, poate prea agresive, sau chiar răutăcioase despre oameni care îmi plac personal. Mă gândesc mai ales la oameni tineri, care sunt și la început. Filmul de debut al lui Tudor Cristian Jurgiu, Câinele japonez, a fost primit destul de bine, însă eu n-am fost foarte calm în receptarea lui. Deși el îmi place mult, și ca regizor, și ca persoană. Apoi e Marian Crișan, căruia i-am lăudat primele două filme de lungmetraj, Morgen și Rocker, și înainte de ele fusesem foarte entuziasmat de scurtmetrajele lui. Însă am scris negativ despre Orizont.

Cu gândirile zgâlțâite Ce fel de reacții primești de la acești oameni? În unele cazuri, nu prea primesc, ne vedem rar sau deloc. Și doar aflu prin terțe persoane sau din răbufniri pe care le pot avea prin interviuri că le-a picat prost. Sau nu aflu, doar suspectez. În alte cazuri, continuăm să avem relații bune, dar nu relații apropiate. Sunt și cineaști cu care nu vorbesc absolut deloc, cu care, indiferent ce cred eu despre arta lor, și indiferent ce cred ei despre mine – poate există un respect reciproc, ne antipatizăm, nu avem nicio simpatie. Și e valabil inclusiv pentru cineaști pe care îi respect foarte mult în calitatea lor de cineaști. Cristi Puiu, pe care îl consider – obiectiv, cred eu – cel mai important cineast român al momentului, dacă nu din toate timpurile, și despre care am scris o carte în 2012. Dar e un om cu care am zero relații personale. Și cu care interacțiunile puține pe care le-am avut au fost foarte nefericite. Conflictuale și nefericite. Și de aceea am încetat să mai interacționăm. OK, ne salutăm dacă ne vedem undeva. De ce conflictuale? Nu avea treabă cu ce scrisesem despre el. Probabil că, treptat, s-au acumulat animozități provocate și de ce am mai scris, după cum mie îmi sunt puternic antipatice unele declarații de-ale lui. Ai avut și parte de reacții foarte mature din partea celor pe care i-ai criticat mai abraziv? Oameni care să vină să îți spună: „da, bun, chiar ai dreptate, mulțumesc că mi-ai arătat asta”? Am avut discuții consistente și civilizate cu cineaști cărora le spuneam lucruri pe care nu voiau neapărat să le audă. Genul de

Spărgătorul de gheață

reacție de care spui însă este posibil să fi avut, dar nu îmi vine în cap un exemplu. Adevărul e că e destul de greu pentru oricine. Și o critică, cu cât e mai bine articulată, cu atât e mai tulburătoare, nu? Pentru că tu, dacă faci un film, și crezi în ce faci, ai petrecut ceva timp gândindu-te la lucrurile pe care le pui acolo și ți se pare că ai acoperit problema. Și vine cineva, eventual dintr-un unghi pe care nu îl anticipasei, și contestă faptul că gândiseși atât de bine lucrul ăla și începe să zgâlțâie ce ai construit, primul reflex este unul de tulburare și de apărare. Cred că a concede persoanei care te-a criticat o anumită parte de dreptate e ceva ce, dacă se întâmplă, nu se poate întâmpla decât după un timp, când s-au mai răcit lucrurile, când te-ai mai distanțat. Foarte improbabil ca o persoană proaspăt criticată riguros, temeinic să aibă o reacție: „mulțumesc, ai dreptate” sau „mi-ai deschis ochii”. Primul reflex e să aperi ce-ai făcut. E dureroasă critica, pentru că te obligă la regândiri, de fapt. Aceste reacții în care ne căutăm argumente pentru a ne convinge pe noi înșine că cel care ne-a criticat e imbecil sunt de înțeles. Bun, persoana care ne-a criticat poate fi și imbecilă, e greu de știut, dar e foarte adevărat că ne și apărăm. Deci care e, după tine, rolul criticului? Să stimuleze – nu consumul produselor, al filmelor pe care le recenzează, căci consumul lor îl stimulează oamenii de la marketing, acesta e job-ul lor. Job-ul criticului e să stimuleze reflecția spectatorului asupra a ceea ce i se dă de consumat. Și, mai mult, să contribuie cumva la discuția publică despre filme, aruncând niște idei, care pot ghida discuția pe anumite făgașe, și oferind termeni. Unii spectatori au tot felul de impresii, utile, interesante, dar nu au termenii în care să și le tălmăcească. Criticul poate să facă și asta: să ofere idei, concepte, termeni și să creeze niște direcții pentru o discuție, care, dacă merge bine, îl depășește cu mult pe criticul respectiv și de la un punct încolo continuă fără el. Dar cu siguranță are un rol în a orienta și în a alimenta discuțiile despre un film. Și a deschide perspective din care lumea să vadă filmul, eventual perspective la care spectatorii încă nu se gândiseră. Spectatorul vede un film dintr-un anumit unghi și poate fi interesant pentru el, stimulant, să descopere eventual de la un critic, că uite, filmul poate fi văzut și așa. Criticul îl poate ajuta să plaseze filmul într-o istorie a cinematografului, într-o istorie mai largă a artei. E ceva greșit sau insuficient de bine la felul în care vorbim despre filme? Mă refer la discursul public, la cum ne uităm la filme. Senzația mea cel puțin este că ne uităm ca la literatură, ca la povești, și că într-un fel nu trecem de acest nivel. Mi-e greu să fac generalizări despre publicul larg, dar e cu siguranță o problemă pe care o au mulți intelectuali români. Cultura română, spre deosebire de cea franceză, americană, britanică sau italiană, a fost într-o foarte, foarte mică măsură și o cultură cinefilă. Și oameni de cultură și intelectuali români importanți sunt foarte puțini. Foarte puțini cinefili. Am văzut de curând o anchetă a unui ziarist cultural care întreba de filmele lor preferate vreo 40 de intelectuali români în jurul vârstei de 50 de ani, majoritatea oameni de litere și câțiva filozofi. Era destul de șocant. Păreau aproape toți să nu mai fi primit vești despre ce se întâmplă în cinematograful internațional de prin 1980, cel mult 1990. Mi se păreau complet deconectați, păreau să vorbească despre amintiri din studenție, când vizitaseră Cinemateca de trei ori și văzuseră un film de Bergman, un film de Tarkovski. Sau unii din anii ‘90, văzuseră un film de Wong Kar-Wai și un film de Lars von

Trier, dar chiar și aceștia erau foarte puțini. Majoritatea păreau opriți cândva în anii ‘70, în anii ‘80. Și mi s-a părut foarte trist. Și atunci, nu e de mirare că inclusiv intelectuali de frunte au o idee foarte sumară, foarte ciuntită despre ce a fost și ce e important în această artă și de ce. Iar la nivelul publicului larg, cât mult e prețuit filmul ca artă? Greu de spus. Pentru că e neclar de ce vorbim când vorbim de publicul larg. Publicul care merge la cinema nu mai este un public atât de larg. Și nu mă refer neapărat la faptul că merg puțini oameni, deși nu merg prea mulți. De vină e în mare parte starea rețelei cinematografelor din România, care a fost decimată după 1990. Au apărut tot felul de statistici, că suntem țara cu cele mai puține cinematografe din Europa. Sigur, cifrele de box office s-au mai îmbunătățit în ultimii ani. La filmele hollywoodiene, la filmele de mare succes, merg mai mulți oameni acum decât mergeau prin 2007-2008. Pe-atunci lucrurile deveniseră înspăimântătoare, pentru că nici măcar la blockbuster-urile cele mai răsunătoare din 2007 și 2008 nu au mers o sută de mii de oameni în România. Or acum, există 20 de filme pe an, cam toate hollywoodiene, care sunt văzute de 200.000 - 300.000 de oameni. Dar clar, publicul larg înseamnă altceva acum decât însemna înainte de ‘89. Chiar acum câteva zile eram la Afi, ca să văd Toni Erdmann, și așteptând-o pe prietena mea să apară, m-am uitat în jur și brusc am realizat că, în timpul vieții mele, s-a trecut de la o situație în care cinematograful era o distracție pentru un public foarte larg, foarte amestecat, din mai multe categorii de vârstă și mai multe clase sociale, la ceea ce vedeam în jurul meu acolo. Grosul oamenilor care se duc la cinema acum sunt tineri middle class, din mediul urban, cu vârste între 16 și 35 de ani. Adică publicul larg nu mai e deloc atât de larg. S-a îngustat și omogenizat. Sigur că mai există un public care stă acasă și vede multe filme la televizor, e un public mai în vârstă, mai puțin urban. Și nu știm mare lucru despre acesta. Dar ar trebui să aflăm.

mers mai bine în cinematografe, a fost Poziția copilului, care a făcut vreo 120.000 de spectatori, ceea ce nu e rău, pentru că a făcut aproape cât făcuse Filantropica în 2002. Și Filantropica nu fusese cel mai mare succes comercial din 2002. Cel mai mare succes comercial din producțiile autohtone din 2002 fusese Garcea și oltenii, care făcuse 200 și ceva de mii de spectatori, care sigur reprezentau puțin în comparație cu cât făcea un film românesc la începutul anilor ‘90. Comediile de la începutul anilor ‘90, Miss Litoral și A doua cădere a Constantinopolului cred că au făcut milionul de spectatori sau s-au apropiat de un milion, dar apoi a devenit imposibil. Astăzi este și oferta mult mai mare, ai de ales dintre mai multe filme. Cu siguranță că cifrele de dinainte de ‘89 sunt de neatins, că înainte de ‘89 aveai filme ca Nea Mărin miliardar și Mihai Viteazul, unde vorbim de 13-15 milioane de spectatori calculați în bilete vândute, adică toată țara, de fapt. Cu siguranță, cifrele acelea au devenit de neatins obiectiv, în abstract – și nu numai pentru că s-a diversificat oferta de divertisment, deși și din cauza asta. Să nu uităm că după ‘89 s-a trecut de la program de televiziune de două ore la program de televiziune de 24 de ore, au apărut televiziuni private, a fost un fenomen social important în anii ‘90. Urmat de închiderea cinematografelor din cartierele și din orașele în care trăiau. Așa că pentru foarte mulți, în materie de film, televizorul a rămas. Și de aceea, imediat după ‘90, cifrele în care evaluăm un succes au scăzut drastic, au căzut într-o prăpastie și au continuat să cadă. De aceea, la începutul anilor 2000, avem succese ca Filantropica, la 200.000, 130.000 de spectatori. Iar mai apoi nu le mai avem nici pe acestea.

Îi vezi pe regizorii români de azi ajungând cumva la public, trecând cumva de peretele dintre ei și public? Pentru că par mai degrabă să rămână cu spatele întors la public.

Însă în 2016 avem două: Două lozuri și Selfie. S-ar putea ca peste câțiva ani să privim înapoi la 2016 ca fiind anul în care au reînceput filmele românești să aibă succes în cinematografe. Două lozuri este o comedie care a mers foarte bine, a depășit 100.000 de spectatori. Și, foarte important, a costat foarte puțin (vreo 40.00 de euro), nu e un film care a luat bani de la CNC și chiar este un film care face un profit. Noțiunea de film românesc profitabil e complicată, e problematică, dar Două lozuri este, după orice criteriu, un succes. Inclusiv după criteriul financiar. Practic, într-un singur an, două comedii românești depășesc 100.000 de spectatori. Și cu siguranță amândouă ar fi făcut mai bine dacă rețeaua cinematografică din România nu era zdreanță și problema asta chiar nu trebuie uitată nicio clipă: că sunt orașe mari și județe în care nu ai cum să vezi un film la cinema. Și de aceea fac cineaștii pe dracu` în patru, se duc cu caravană, mai încearcă să proiecteze în diverse incinte, la căminul cultural din nu știu ce comună, dar, dacă ar exista în continuare rețeaua de cinematografe de dinainte de ‘89, probabil că la un film ca Două lozuri, cifrele ar fi mult mai mari.

Nu toți. Există câteva filme românești din valul ăsta recent, de după 2000, care au ajuns la un public mai larg. Nu la un public enorm, dar au ajuns la un public mai larg și sigur că ne referim acuma doar la lumea care merge să le vadă în cinematografe și plătește bilet, că până la urmă majoritatea într-un an, doi, trei ajung și la posturi de televiziune. Și bănuiala mea e că, pe multe dintre ele, mulți oameni au aruncat un ochi. Dacă punem la socoteală și televizorul și anii care au trecut de-atunci, cred că mulți oameni au aruncat un ochi pe Moartea domnului Lăzărescu, pe 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, pe A fost sau n-a fost al lui Porumboiu. Acuma, dintre filmele care au

Aferim! a făcut vreo 80.000 de spectatori și a fost clar că a stârnit interesul. Ca film istoric, prin subiect. Oamenii s-au dus cu plăcere. În rest, e așa cum spui, multe filme românești, inclusiv dintre cele mai bune, cum sunt filmele lui Puiu sau ale lui Porumboiu, nu sunt foarte comerciale. Sunt rarefiate, nu oferă plăceri imediate, sau nu atât de imediate, sunt greu de înghițit dintr-o îmbucătură sau de digerat, nu merg așa de bine cu popcornul poate. Acestea fiind zise, să nu uităm că aceste filme de obicei se vând destul de bine, unele dintre ele foarte bine internațional. Sunt filme care, chiar dacă nu sunt atât de audience friendly, sau nu în feluri atât de imediate, se vând.

Și mai sunt cei care le descarcă. Dar publicul care le descarcă e un public minoritar. În cifre, nu e atât de mare. Tinde să fie un public mai degrabă tânăr, mai degrabă dinamic, care nu are răbdare, nu vrea să fie nici la cheremul celor care programează filme la televizor, nici la cheremul cinematografelor. Unii locuiesc în orașe în care nu mai sunt cinematografe și își descarcă.

Cu spatele întors

De ce se vând mai bine în afara țării? Bine, nicunul de fapt nu e văzut de un număr uriaș de oameni într-o singură țară în care rulează. Să zicem Sieranevada, are un succes de critică la Cannes, e cumpărat de un distribuitor internațional, e vândut în 40 de țări. Urmează un an și jumătate în care stă în cinematografe în toate acele țări. Bun. Dar el a stat în câteva cinematografe și e văzut de un public de nișă din toate țările acelea, care este, proporțional, cam cât e și la noi publicul care vede filme taiwaneze, iraniene, publicul cinefil, interesat de forme diverse, de expresii culturale din diverse țări. Însă este foarte important că se adună și acesta e un public care are acces la reviste de cinema, la reviste cinefile, care scrie informat și pasionat și inteligent despre filme și care poartă așa o discuție internațională despre aceste filme. Sunt filme care își fac intrarea pe scena internațională, sau în vitrina internațională, prin marile festivaluri de film, unde sunt bine recenzate și eventual mai primesc și câte un premiu important, captează atenția unor distribuitori care le dau drumul în cinematografele de artă și eseu, cinematografele oarecum specializate, oarecum de nișă, care există în multe țări. Numai la noi nu prea există, sunt foarte puține: Elvira Popescu, cinematograful de la MȚR, Eforie, Union, Europa și cam atât. Sunt săli finanțate prin rețeaua European Cinemas, care primesc niște bani anual ca să dea filmele astea europene, dar să nu meargă în pierdere, să nu se închidă. Pe această rețea, alternativă la filmele hollywoodiene, dar care, exact ca rețeaua care face să circule filmele hollywoodiene în toată lumea, e o rețea internațională, unele dintre filmele românești merg foarte bine de niște ani încoace. Așa cum e organizată lumea în momentul de față, filmele lui Cristi Puiu nu pot avea o susținere de masă. E regretabil, dar chiar nu pot avea o susținere de masă. Dar de ce un film ca Două lozuri nu are 300.000 de spectatori, în loc de 100.000? Nu am explicații întrutotul. Clar s-a întâmplat ceva la nivel de masă în anii ‘80 și în anii ‘90. „Românesc” a devenit pentru mulți concetățeni sinonim cu „prost”. Era un dispreț, un dezgust foarte răspândit față de toate lucrurile locale. Pe de altă parte, acesta e doar un fenomen. Un alt fenomen e că la televizor, de când au început să se reia filmele românești de dinainte de ‘89, mulți oameni le-au îmbrățișat cu nostalgie, cu mândrie, cultura ceaușistă a devenit un obiect de afecțiune retro. E complicat. Sunt oameni care nu consideră că filmele românești sunt proaste, ci doar că filmele românești de după ‘90 sunt proaste. Tare aș vrea să apară niște studii, niște lucrări despre aceste lucruri. Că nu putem decât să speculăm.

2006, e drept, au apărut unul după altul trei filme despre revoluție: Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii, A fost sau n-a fost și Hârtia va fi albastră. Niciunul n-a fost văzut de mai mult de 25.000-30.000 de spectatori. Foarte-foarte puțin. Dar pare să le fi mers așa reputația, că „sunt filmele astea cu Ceaușescu, cu revoluția și comuniștii”. Anul următor a venit 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Pot să înțeleg cum s-a creat această impresie. Dar adevărul este că sunt destul de puține filme dacă privim în ansamblu. După cum s-a creat iarăși un clișeu că ar fi mizerabiliste, că ar băga nasul spectatorului cu orice preț în mizerie, în sordid. Or iarăși nu e adevărat. Cu siguranță, clișeele astea nu au ajutat nici ele la spargerea gheții între public și cineaștii români. Dar au existat în permanență tentative, și nu toate tembele, nu toate inepte de a ajunge la public. Iar un film ca Poziția copilului, care de altfel a mers destul de bine, a făcut vreo 120.000 de spectatori, deși e filmat în stilul ăsta realist – camera se bâțâie, personajele nu sunt îmbăiate într-o lumină glossy ca în filmele hollywoodiene –, deci poate să arate mai abraziv, nu neapărat plăcut privirii, dar până la urmă e un film despre personaje din păturile superioare ale clasei mijlocii, despre conflicte de familie mamă-fiu, adică destul public are în principiu în ce să se regăsească, sau cu ce să se identifice acolo. Despre un film ca ăsta nu aș spune că întoarce spatele publicului. Așa cum face Andrei Gorzo meseria asta, critica de film nu e despre critic. Nu este nici despre film, nici despre cineaști, nici despre public – ci doar despre toți în același timp. E un fel de a întoarce filmul de autor către publicul care face un minim efort să îl privească, un fel de a deermetiza oferind noi chei pentru a pătrunde un limbaj de cele mai multe ori necunoscut nouă. Un fel de a sparge gheața sau a lăsa să se vadă tot mai mult printre crăpături.

Critica e de multe ori că regizorilor nu le pasă de public, că nu se apropie într-un fel, ori că sunt ermetice. Înțeleg asemenea observații, înțeleg o asemenea ostilitate atunci când e orientată împotriva unor filme de Puiu sau de Porumboiu, dar e mai greu explicabilă la alți regizori. OK, Polițist, adjectiv e un tip de cinema care nicăieri în lume nu face un număr mare de spectatori. Mi se pare regretabil, cred că ar trebui să facă, dar în momentul acesta, genul acesta de film nicăieri în lume nu face public. Dar nu toate filmele românești sunt cu spatele la public sau ermetice sau rarefiate sau chitite să fie dificile. Poate este doar o impresie care s-a creat, ca mitul că „toate filmele românești sunt despre comunism”. Da. Clișeul acesta pare să circule în continuare. Că sunt despre comunism, despre revoluție. Și nu a fost niciodată adevărat. În

Spărgătorul de gheață

Luiz Stockler Povestitorul

De: Georghe Irimescu ilustrații: Luiz Stockler

Gala de deschidere Anim’est 2016 a fost la Cinema Pro, într-una din primele zile ploioase ale toamnei. Înaintea proiecției primului film al festivalului (Țestoasa roșie), organizatorii ne anunțau că tocmai se terminase Animation Woorksheep (workshop-ul de animație produs de Anim’est) și urmau să ne prezinte rezultatul: câteva videoclipuri animate pentru piese de la Subcarpați, RATB și Environments. Cei de pe scenă le mulțumeau trainerilor, care făceau cu mâna modest și ușor stânjeniți. Printre ei, la două rânduri în fața mea, Luiz Stockler. Era la fel ca acum doi ani când îl cunoscusem și mă intrigase fascinația lui pentru România și în special pentru București. Una care poate părea ciudată pentru un regizor și ilustrator britanic pe care nu l-a ocolit succesul. Nu și pentru Luiz.

Cine este Luiz? Luiz este jumătate brazilian, jumătate galez. După ce a stat până la vârsta de opt ani în Rio de Janeiro, s-a mutat în Regatul Unit cu familia sa. A studiat la University of Wales, Newport (Newport School of Art, Media & Design), parcurgând apoi un master la Royal College of Art în Londra. Inițial voia să facă film, însă a decis în ultima clipă să se dedice animației. Și-a dat seama că animația îți permite să nu fii dependent de nimeni. Poți crea propriul context, propria lume, propriile situații, fără să depinzi neapărat de o echipă de filmare, de un loc în care să poți filma, de lumini sau alte asemenea. Te poți descurca singur. Astăzi, Luiz se descrie ca regizor de animație și ilustrator. Dar crede că, de fapt, îl definește faptul că prin tot ceea ce face încearcă să spună câte o poveste. Nu este genul de animator care să se concentreze pe tehnică. Mai degrabă se apleacă asupra poveștii pe care încearcă să o spună. Iar una dintre cele mai interesante povești pe care o spune este relația lui Bucureștiul.

Luiz și Bucureștiul Prima dată a auzit de România în copilărie. La campionatul mondial din 1994, naționala României purta tricouri galbene, iar Luiz credea că este naționala Braziliei. „Am învins Argentina!”, striga el bucuros. „Nu, este România”, i-a răspuns tatăl lui. A ajuns pentru prima dată în București în 2010, când filmul său Vovô a fost selecționat în cadrul festivalului Anim’est. Este lucrarea lui de licență, pe care a încercat să o trimită în cât mai multe festivaluri. La o căutare pe Google, Anim’est a fost printre primele rezultate. A aplicat, a fost selecționat și invitat să participe la festival. Nu a știut dacă să accepte invitația, dar tatăl lui i-a spus că mai periculos decât din Brazilia, de unde vine, nu are cum să fie..

„Abia terminasem Universitatea. Era primul festival care a difuzat ceva făcut de mine. Mă simțeam ca o vedetă – am fost ridicat de la aeroport, mâncare, băutură și cazare gratuit. Am fost tratat copleșitor de bine și nu mai experimentasem așa ceva”. Orașul l-a fascinat. Copilărind în Brazilia, nu s-a atașat atât de mult de Londra, londonezii i s-au părut reci. În România, a simțit cumva o apropiere de casă. A descoperit că și românii sunt latini, s-a împrietenit cu oamenii de aici. Trei ani mai târziu a revenit cu alt film, Montenegro, filmul de absolvire de la master. De data asta, deja era familiarizat cu orașul și lucrurile s-au așezat și mai repede. Fiindcă se simțea așa de bine, a decis să își prelungească șederea, a mai stat două săptămâni după terminarea festivalului. Apoi în noaptea de Revelion și-a cumpărat spontan bilete de avion pentru București, pentru câteva zile, și a rămas timp de două luni. În 2016, a fost invitat să participe ca trainer la „worksheep“-urile din lunile mai și septembrie. În mai, a fost mai degrabă asistent de trainer, iar în toamnă cu normă întreagă. După șase ani de relație cu festivalul și Bucureștiul, a simțit că poate trage linie să facă un bilanț. Numărul animatorilor români este încă destul de mic, dar, în ciuda acestui număr mic, vede o varietate destul de mare de talent. Unii sunt specializați pe diverse tehnici, însă a văzut și foarte mulți generaliști, lucru cu care nu este foarte obișnuit în Londra, unde oamenii din domeniu tind mai degrabă spre specializare. Oricum, a fost martorul unei creșteri a nivelului artistic, amintindu-l pe Paul Mureșan ca fiind unul dintre animatorii români care au primit atenție internațională. Înaintea atelierului din toamnă, se temea de o oarecare reticență din partea participanților, însă a fost o experiență mult mai bună decât s-a așteptat. I-a plăcut mult să dea un brief și să vadă ce pot scoate participanții din el. Obișnuit să își regizeze viziunea și ideile, acum a simțit că a fost vorba de cursanți și creațiile lor. Ca și ceilalți traineri, era responsabil numai cu a-i ghida într-un fel sau altul. La final, ceea ce au produs i-a depășit așteptările și l-a făcut să realizeze cât talent în animație există în România. „Trebuie doar să se împingă pentru a ieși la suprafață și a pune România pe harta animației.” Trei lucruri îi plac lui Luiz în București: faptul că totul este accesibil la o distanță scurtă și sunt multe parcuri frumoase, amestecul arhitectural (sovietic, comunist, francez, german etc.) și că îi amintește de cartierul în care trăiește bunica lui în Brazilia și de copilărie. Nu îi place că oamenii pot fi nepoliticoși și negativiști. Nu îi plac unii taximetriști, clădirile cu bulină (a locuit într-una în ultima sa vizită și s-a speriat destul de tare) și Centrul Vechi.

Filmele lui Luiz Primul film al lui Luiz este Vovô, realizat în 2010, care spune povestea bunicului său. După ce a fost șef de poliție în Rio de Janeiro, la pensie a devenit pictor și a avut multe expoziții. I-a influențat felul de a desena și l-a încurajat în direcția asta. „El este persoana care mi-a explicat ce este animația și m-a înscris la un curs de vară de desene la șapte ani. Datorită lui fac ceea ce fac acum.” Povestea cu ciocolata din film (nu vreau să vă stric surpriza, dacă n-ați văzut scurtmetrajul) este adevărată, era diabetic și ascundea mereu dulciuri prin spatele bunicii. A urmat sfatul prietenilor săi, așa că vocea naratorului din film este chiar vocea lui Luiz. Vovô i-a adus și primul premiu, anume

Royal Television Society Student Undergraduate Animation Award (regiunea Țara Galilor). A primit și Special Commendation – Animated Exeter (festival de animație organizat în Marea Britanie de Exeter College în parteneriat cu Exeter Phoenix).

Pentru români, premiile contează. Sunt filme făcute special pentru a fi la festivaluri. Se gândește că poate simțim încă nevoia de afirmare. De a ne face cunoscuți. Nu avem încă acea detașare față de recunoașterea pe care ne-o pot acorda alții. Va veni cu timpul.

A urmat apoi Home în 2013, un film ceva mai abstract, care i-a adus primele premii mai mari, anume Passion Prize, Royal College of Art (2012) și Lotte Reiniger Award, Stuttgart International Festival of Animated Film (2014), festivalul de la Stuttgart fiind unul dintre cele mai importante festivaluri de animație din Europa.

În sfârșit, Montenegro, filmul de absolvire de la Royal College of Art. Un film despre nesiguranță și singurătate. De ce Muntenegru? În primul rând, înseamnă ceva și în limba portugheză. Apoi, este, pur și simplu, un nume care îi place cum sună. Și nu în ultimul rând, este o referință care încearcă să îți arate că de multe ori pentru a înțelege ceea ce faci ai nevoie de o perspectivă globală asupra lucrurilor. Să le privești de mai departe și din mai multe unghiuri. Și aici l-am recunoscut, cu tot cu pasiunea lui pentru București. Mi-a dat dreptate: el este omulețul roșu din film, și tot ale lui erau și nesiguranțele din acea perioadă pe care le traverează personajul. La rândul său un film premiat la festivaluri: Best Animation - Early Melons, Slovakia (2013) și Audience Award ‚European School Films’ - Festival Premiers Plans d’Angers, France (2014).

Despre Home mărturisește că a fost un accident. Era în primul an de master la RCA și avea zece săptămâni la dispoziție pentru a face un film. A avut o idee, nu a mers, a renunțat la ea, așa că a început din nou cu trei săptămâni înainte de deadline. „M-am panicat și un prieten bun, Josh Armitage, mi-a spus să animez lucruri din caietul meu de schițe și cumva ceva o să se nască de aici. Așa am făcut. Am pus desenele pe un timeline și am găsit o secvență unde mi-a plăcut că imaginea se schimbă înainte și înapoi cu o casă, apoi cu altceva, și apoi din nou cu o casă. Așa mi-a venit Home is where you are și am început să scriu o poezie. Apoi tot ce a urmat a fost să umplu golurile și să văd cum funcționează ritmul.” Home este filmul cu care a reușit să câștige primele premii în festivaluri. Însă prezența și premiile obținute nu îl încântă în mod deosebit. În primul rând, nu vede de ce un animator ar trebui să se entuziasmeze că un selector sau un juriu, care nu au întotdeauna treabă neapărat cu industria, îi spune că filmul lui este sau nu bun. Apoi, „circulă gluma aia că cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla în industria asta este să câștigi un Oscar”. Asta pentru că dintr-o dată oamenii te văd ca fiind scump și greu abordabil. „Este ca la tipele care arată foarte bine. Toți bărbații din jurul lor cred că sunt inaccesibile și se țin departe, când, de fapt, ele sunt foarte singure”.

Luiz Stockler – Povestitorul

Teasing: apare și Zidane. Nu este o apariție cu mult premeditată. Avea niște desene în caietul lui și a vrut să le includă. Plus că întotdeauna i-a plăcut imaginea unui tricou de fotbal fluturând, ca un fel de simbol sau icon. „Și pentru că povestea cu căutatul pe Google «bărbați chipeși cu chelie» este adevărată. Îmi era teamă că voi cheli, credeam că o să arăt urât, și ca să mă liniștesc, am căutat asta.”

Ilustrațiile lui Luiz Aici vom lăsa imaginile să vorbeasă. Veți descoperi că lui Luiz îi place fotbalul. Că are umor. Că l-a surprins și pe el cum românii aplaudă când aterizează avioanele (deși admite că în ultimul timp nu s-a mai întâmplat atât de des). Că a avut o broască țestoasă pe nume Carrefour, pe care a pierdut-o, și pe care tatăl său a găsit-o după douăzeci de ani. Că a fost martor al transformării Bucureștiului dintr-un oraș al câinilor într-un oraș al pisicilor. Că are două orașe care îl inspiră și niciunul nu este Londra. Căutați-l pe Vimeo și dați subscribe. Acolo apar filmele lui și merită văzute. Căutați-l când vine în România, cel puțin la Anim’est și scoateți-l la o bere. E foarte de treabă și vă va împărtăși bucuros din poveștile lui.

Spărgătorul de gheață

ADA. A-da. A da

De: Alexandra Nistoroiu foto: Irina Szellelki

Never do things others can do and will do if there are things others cannot do or will not do. (Amelia Earhart)

Dacă vei petrece alături de Ada Solomon o oră într-o zi de sâmbătă, va primi cel puțin șapte telefoane. Le va tranșa pe toate calm, cu fermitate în voce. La capătul celălalt, îți vei imagina oameni care se simt în siguranță. Fiindcă Ada știe ce să facă. În zilele de lucru, termometrul apelurilor și al întrebărilor urcă și mai sus. Febra crește. Ada decide, Ada ghidează, Ada rezolvă. Și doar o disciplină serioasă, antrenată în timp, o face să rămână și cu mintea limpede, și în control. Ada Solomon e probabil cel mai ocupat om din filmul românesc. Dar are curajul să spună că, dacă ar lua-o de la capăt, nu știe dacă s-ar mai lăsa să ajungă atât de ocupată.

Adei îi vine mai greu să vorbească despre ea decât despre oamenii cu care lucrează și filmele pe care le face cu ei. În primul caz, își ferește privirea, coboară glasul, face pauze mai mari ca să-și caute cuvintele. În celălalt, vorbele curg cu ușurință, vocea urcă entuziast, și i se luminează privirea de fiecare dată când poate povesti despre colegii și partenerii ei. Are o carieră de peste 20 de ani în industria filmului românesc, crescând odată cu ea, ca producător și manager. E emisfera stângă (dacă admitem că regizorul servește de emisferă dreaptă) a unor filme ca Aferim!, Poziția copilului sau Cea mai fericită fată din lume. Pentru astfel de proiecte, se bate să găsească finanțare, apoi să gestioneze econom bugete, coordonează scenaristul, regizorul și distribuția, echipa artistică și cea tehnică, alege spațiile de filmare, stinge conflicte, negociază, angajează, concediază.

Tripla închidere în cușcă Ne-am văzut cu vreo două săptămâni înainte să intre în cinematografe Inimi cicatrizate. Ideea filmului a pornit de la Radu Jude și împacă două teme care îl obsedează pe regizor: finitudinea și cum ne raportăm la ea, pe de-o parte, și discriminarea, antisemitismul, recuperarea unei istorii ceva mai ascunse pe sub preș, pe de altă parte. A fost o propunere căreia Ada nu i-a putut rezista - ca mai toate propunerile lui Radu. Cei doi lucrează împreună de când au făcut Lampa cu căciulă. Tot Ada a produs Alexandra, Toată lumea din familia noastră, Cea mai fericită fată din lume și Aferim!, deci mai toate filmele prin care am ajuns să îl iubim și să îl urâm pe Radu Jude. N-ar ști să spună care a fost momentul exact când i-a propus prima dată să îl pună pe Blecher pe film, fiindcă toate discuțiile creative tind să se amestece unele într-altele. Citise însă și ea cărțile lui Max Blecher și o fascinase felul în care din Inimi cicatrizate transpare setea de viață și adaptarea la „o triplă închidere în cușcă” a personajului, dată de imobilitatea fizică (închiderea în ghips), cea spațială (în azil) și prizonieratul identitar. Căci, pe măsură ce citești rândurile lui Blecher, devine tot mai limpede că și identitatea evreiască e o închidere, „că nu e loc de mișcat de acolo, oricât de mobil ai fi, și că, de fapt, nu ține de tine, ține de ceilalți”. Experiența producției noii pelicule a fost chiar mai puternică decât la Aferim!, de altfel un proiect cu o logistică destul de complicată (prin comparație cu alte filme autohtone) și cu cadre greu de realizat. La Inimi cicatrizate, Ada n-a simțit că merge la serviciu. Și a inspirat-o cum fiecare om din echipă a crezut atât de mult în ceea ce făceau, încât de la actor la costumier sau recuzitor, pentru fiecare părea să fie „mai mult decât lucru, mai mult decât meșteșug”. Și-a spus cuvântul atmosfera tulburătoare generată lesne de locul ales pentru filmare. Într-o iarnă blândă, sanatoriul de la Eforie Sud, între pereții căruia s-au consumat numeroase povești precum cele spuse în carte și film, a devenit un personaj în sine. Și apoi, a fost marea. „Nu mi-am imaginat niciodată că Marea Neagră poate să fie atât de frumoasă cum a fost în noiembrie-decembrie la Eforie Sud, cum își schimba culorile și cum interfera povestea asta cu starea echipei”. Ada adoră marea. Se simte legată de ea mai mult decât de orice element al naturii. Pe genericul său de început, captivantul Inimi cicatrizate ni se prezintă ca „o adaptare liberă după opera literară a lui Max Blecher”. Acțiunea are loc în anii ‘30. Romanul descrie viața unui student român,

Emanuel, suferind de tuberculoză osoasă, care se îndrăgostește de o colegă internată în același sanatoriu de lângă Paris. Emanuel narează încercările lui și ale celorlalți pacienți de a se bucura din plin de ultimele clipe de viață, în timp ce sunt martorii atrofierii constante a trupurilor lor. E o carte în care patosul e asezonat cu doze mari de umor negru. Iar în peliculă, Radu Jude a pus nu doar elemente din romanul cu același nume, ci și din celelalte cărți ale scriitorului. N-a vrut să fie o simplă ecranizare, ci să cuprindă filmic întreg universul lui Blecher. Cineaștii din Noul Val n-au făcut mai niciodată film de epocă. N-a fost neapărat o alegere estetică. Realismul visceral al cinematografiei românești și ancorarea lor în actualitatea imediată sunt dictate și de lipsa resurselor. Filmul de epocă e într-un fel ca SF-ul, mult mai greu de realizat pe bugete mici decât o poveste plasată în prezent. Iar producția cere și acribie în documentare și acuratețe până în măduva oaselor. Ambiția lui Jude n-a fost însă de a reconstitui parfumul epocii. Nu asta l-a mânat. Radu spune povești cinematografice pentru oamenii de azi, îmi spune mândră Ada, și asta o și face să parieze pe el. „Reușești să te transporți în acel timp, cu eul tău de-acuma și doar schimbi cumva hainele. Și îți dai seama că lucrurile nu sunt diferite deloc, că relațiile sunt la fel, că oamenii sunt la fel”. Că Blecher e, de fapt, foarte actual. Deși la persoana a III-a, Inimi cicatrizate are o scriitură dureros de subiectivă, filtrează toate evenimentele prin ochiul personajului principal. Filmul, în schimb, e construit din cadre fixe, majoritatea lungi, dintre care toate sunt vederi obiective – niciunul nu reprezintă unghiul subiectiv al lui Emanuel sau al altui personaj. Când l-a tradus cinematografic pe Blecher, Radu n-a făcut alegerile evidente, a optat pentru o cale ceva mai originală. Practic, îl transcrie. Ia frânturi din proza lui Blecher și le transformă în intertitluri. (nu doar din Inimi cicatrizate, ci și din Întâmplări din irealitatea imediată, Vizuina luminată). Ignoră momentele cu impact cinematografic garantat și nu construiește un echivalent cinematografic al romanului, ba chiar subliniază cu o linie groasă diferențele dintre medii. Însă, „și filmul e foarte intim, de fapt”, crede Ada, „dar e foarte intim mai ales în ceea ce îi dă spectatorului ca trăire proprie, ca experiență aproape senzorială într-un fel”. La o sută de metri de mormântul lui Blecher e o groapă comună, unde au fost îngropați câteva sute de evrei dați jos din primul „Tren al Morții”, cel care a ajuns până la urmă la Călărași. Să facă în film referiri la tendințele antisemite ale vremii i s-a părut lui Radu „obligatoriu”, după cum mărturisea acesta la sfârșitul unei vizionări de presă în noiembrie. Scotea însă încă o dată de sub preș un trecut de care ne e rușine, așa cum o făcuse și cu Aferim! – atunci cu fenomenul sclaviei romilor. Am întrebat-o pe Ada dacă nu s-au temut de cum va fi recepționată săpătura lor arheologică după o bucată de istorie pe care n-o prea găsim în manuale. „Mie pe lumea asta nu mi-e frică decât de boală și de moarte, restul sunt prostii și nimicuri”, mi-a spus destul de sobră. Nu crede că a fost neapărat un act de curaj. Și nici nu și l-au asumat ca atare. „E mai degrabă o dorință de a-i ajuta și pe ceilalți să ia cunoștință de o seamă de lucruri, pe care cu siguranță nu le știu. Să poată judeca realitatea în mai bună cunoștință de cauză”, îmi explică. Pentru ea, orice produs cultural te ajută să înveți fără rigiditatea din procesul formal de educație. „Mai ales când nu e la impuse, când opera respectivă nu are un discurs în care dă și toate răspunsurile la întrebări, când doar lansează niște piste și îți lasă locul de făcut exercițiu mental”. Curajos sau nu, Aferim! a fost neașteptat de bine receptat de public. Pariul riscant a fost unul câștigător. Ada funcționează bine în echipă cu Radu și pentru că amândoi practică o filosofie a ieșirii din rând, cu

toate potențialele consecințe asumate. „Când faci parte din masă și tonul vocii tale este egal, nu ai să poți să fii niciodată solist. Sigur că atunci când încerci să fii solist, există riscul să cânți fals și să ieși complet din armonie”, admite Ada. Da, până la urmă, a fost și un soi de curaj. Îi place la Radu și relația filmelor sale cu adevărul. „E asumat și e aproape strigat că e o convenție, că nu e o reproducere a realității. În același timp, tot ce e în conținut acolo trebuie să fie cât mai autentic, să nu fie contrafăcut”.

„Ba faci filme pentru toată lumea” Ada nu produce filme în care nu crede. Trebuie să aibă încredere nu doar în poveste, ci și în povestitor. Teza cum că toate poveștile au fost deja spuse i se pare una falsă. „Am să spun asta până când o să mi se usuce gura: o poveste poate deveni banală sau extrem de interesantă, în funcție de modul în care e povestită”, mă convinge, cu siguranță nemimată, în timp ce aprinde o țigară. Știe că încă sunt uneori goale sălile la proiecțiile de film românesc, dar e optimistă că, totuși, interesul publicului crește. Odată cu varietatea ofertei. „În toamna asta au fost comedii, am avut thriller, o dramă-dramă, cum e Inimi cicatrizate, dar care nu e lipsită de umor. Am avut film de actualitate, film de epocă, filme independente și filme cu resurse și producție mult mai zdravănă”. Nu e de acord cu stereotipurile elitiste asupra cinematografiei ca artă. O dezgustă frazele de tipul „dar nu oricine înțelege, deci nu are ce căuta la cinema”. Și contrazice orice cineast îi spune „nu fac filme pentru toată lumea”. „Ba le faci pentru toată lumea”. Definește arta adevărată ca fiind arta cu suficiente straturi ca să poată rezona în orice consumator-privitor, în orice public. „Și de aceea Shakespeare e atât de mare, pentru că el poate fi și filosofie, și entertainment. Poate spune ceva și unuia care trăiește într-un palat și celui care locuiește într-un bordei în mijlocul a nimic”. Nu de puține ori i-a luat pe băieții ei drept cobai. Și a observat atentă cum s-au reflectat filmele pe care le-a făcut pe retinele celor doi. „Au o privire mult mai proaspătă și efectiv rezonează la esență”. Încă e uimită când își amintește reacția pe care a avut-o fiul ei cel mare, când a văzut, la 12 ani, Hârtia va fi albastră într-o primă proiecție. „Felul cum l-a înțeles, felul cum l-a lovit filmul ăla mi-a certificat că filmul acela e o capodoperă, în sensul că este un film emoțional extrem de puternic. Ce știa fi-miu despre revoluție la vremea aceea? Mai nimic. Nu era o experiență a lui, nu rezona în niciun fel direct cu subiectul, nu era nici în proiect când s-a întâmplat. Cam asta cred că ar trebui să ne preocupe mai degrabă decât orice altceva”. Toate straturile în care poate fi dată și primită o poveste au preocupat-o și cât a lucrat ca producător executiv la Toni Erdmann. De data asta a venit mai întâi încrederea în poveste, și mai apoi a întâlnit și omul alături de care avea s-o lucreze: regizoarea Maren Ade. Ada îl știa pe unul dintre producătorii principali ai filmului, Jonas Dornbach. Legaseră o prietenie profesională în timpul unui stagiu european de formare în producție. La recomandarea lui, mai făcuse partea de execuție și pentru alte producții nemțești. Toni Erdmann însă a fost proiectul care i-a venit ca o mănușă. Ada își dorea de multă vreme să facă un film despre expați. Experiența unor petreceri în mijlocul unei comunități de străini veniți să lucreze în România în ambasade și corporații o convinsese că e multă

ADA. A-da. A da

suferință acolo la care ar merita să privim mai atent. „Sunt un soi de nomazi de lux. Deși nu merg cu căruța cu coviltir, ci în jeep-uri, elicoptere și uneori iahturi, în spatele acestui perete de sclipici e o nefericire profundă”. A propus pe rând subiectul mai multor cineaști români, dar nimeni n-a fost interesat. „Oamenii se uitau prin mine, nu înțelegeau exact despre ce vorbesc”. Singurul care i-a spus că o să se gândească a fost Corneliu Porumboiu – în mod curios, un vechi prieten al lui Maren Ade. Asemenea acestuia și altor regizori din noul val al cinemaului românesc, regizoarea germană e orice mai puțin superficială, lucrează meticulos, cu grijă la forța detaliului și caută în permanență variante mai bune de a spune povestea, cadru cu cadru. Ada îmi povestește de ea cu admirație. Maren i-a câștigat încrederea prin temeinicia cu care s-a documentat câțiva ani înainte să facă filmul. „Ca pentru un documentar, nu ca pentru un film de ficțiune”. Scenariul s-a pliat pe poveștile pe care Maren le-a ascultat, vorbind cu zeci de oameni, și locurile pe care le-a văzut. „Nu e un film în care s-au citit șapte lucruri despre România și preluat clișee transmise de folclorul urban și cu asta am terminat”. Ada a început să lucreze la acest proiect în urmă cu aproape cinci ani. În 2014, luni întregi a locuit în două lumi, aflate la 200 de ani distanță una de cealaltă, făcând naveta între platourile de filmare pentru Aferim! și Toni Erdmann. A fost o perioadă tumultoasă. „Mă chestionam într-un fel pe mine, unde sunt și unde mi-e locul, pentru că, dincolo de practicalitatea lucrurilor, atunci când sunt pe platou, cel puțin eu nu pot să fac abstracție de ce e gând dincolo de faptă. Și mă investesc în asta, mă definesc cumva în raport cu lucrurile pe care le fac.” Radu Jude și Maren Ade sunt amândoi interesați de profunzimea discursului, însă asemănările se opresc aici. Radu lucrează mult mai repede, e mai precis în ce, cum și cât vrea să încerce în fața camerei. Are filmul făcut în cap dinainte, deci e economic din punctul de vedere al materialului filmat. În schimb, Maren are un alt tip de rigurozitate: vrea să încerce în fața camerei toate variantele care îi trec prin cap, inclusiv să exploateze accidentele care apar pe platou. „Vrea să încerce totul până la epuizare. A ei, a actorilor, a modalităților în care se pot face lucrurile”. Ada face descrierea asta cu fascinație, nu cu exasperare. Chiar dacă încercase să „vândă” subiectul regizorilor români, acum e fericită că l-a făcut o străină. Toni Erdmann arată un alt București, un București care nu a mai fost exploatat cinematografic înainte. Și îi arată altfel și pe români. Dintr-o perspectivă onestă, nici acuzatoare, nici lingușitoare. „Sunt o seamă de lucruri pe care trebuie să vină cineva de-afară să le vadă. Cineva din afară descoperă cu altă curiozitate și fără praful de rutină pe lentile”. De pe lentilele neprăfuite ale lui Maren Ade, a ieșit un film „la care râzi în hohote cu lacrimi în ochi”, cum îl descrie Ada.

„Nu avea cine să facă, și atunci am făcut eu” Ada e mândră de fiecare dintre filmele ei și de povestitorii cu care le-a lucrat. Se aude în inflexiunea vocii, siguranța și bucuria cu care vorbește despre ei și ele. Dar ar minți dacă ar spune că nu regretă nimic. Fiecare experiență intensă a producției unui film, de la idee la prima proiecție, de la găsirea surselor de finanțare la conferința de presă, a venit nu doar cu bucurii, ci și cu propriul set de sacrificii. „Sigur că am trăit lucruri minunate cu oamenii cu care am lucrat, cu filmele pe care le-am făcut, dar câteodată mi-era ciudă: că nu pot să

împart ce trăiesc acolo cu ai mei. Că nu am cum să le transmit exact ce mi se întâmplă, să nu țin numai pentru mine”. În momentele de cumpănă pe plan profesional a ajutat-o soțul ei, Alexandru Solomon. E director de imagine, dar nu lucrează împreună. Ceea ce ajută. Așa poate să ofere o părere din exterior asupra situațiilor mai dificile. „O părere în care să am încredere, care să fie în consonanță cu valorile mele, pentru că suntem împreună, fiindcă împărțim aceleași valori și vedem lumea cumva la fel”. Astăzi, Ada vrea s-o ia mai încet. Să-și dea timp să respire. Să stea cu familia. „Ei m-au sprijinit întotdeauna în ce fac, nu știu dacă am mai avut eu răgazul să îi sprijin pe ei așa cum ar fi meritat. Și vreau să împart rolurile acestea mai bine. Pentru că, de fapt, nu știu ce-mi place cel mai tare să fiu: mamă, iubită, soție, om de acțiune, copilă. Dar câteodată pentru unele n-am avut mai avut timp deloc”. Acum o interesează mai puțin să fie om de acțiune decât în urmă cu cinci-zece ani. „Poate că am devenit oleacă mai egoistă. Și mă preocupă un pic mai tare ce capăt eu, ce se întâmplă cu mine. Poate și pentru că încep să conștientizez că se scurtează timpul pe care îl mai am. Când ești în plină acțiune, nici nu-ți dai seama de asta”. Atunci când Ada a rostit cuvintele astea, cu o cadență mult mai leneșă decât atunci când vorbea de unul din noile sale filme, m-am gândit la cele cinci telefoane pe care le primise în ultima oră de conversație cu mine. La cum, indiferent despre ce vorbeam înainte, în secunda în care răspundea, își punea la lucru vocea profesională. Calmă, serioasă, determinată. La cum pare să aibă soluții pentru toate și mai puțină răbdare pentru cei care se complică. La cum închide telefonul și apoi își reia imediat, fără ezitare, ideea de unde o lăsase, lucru pe care nu l-am mai întâlnit la alți oameni întrerupți. La cât de sobru și-a certat fiul de 11 ani mai devreme fiindcă iarăși nu încărcase telefonul. Așa că am întrebat-o dacă nu cumva a fi om de acțiune e ceva ce o definește. „Habar nu am. Nu știu ce mă definește. Nu cred că mă definește asta. Cred că am făcut asta că nu avea cine să facă și atunci am făcut eu. Trebuia să preia cineva și frâiele la un moment dat. Dacă mă definește, habar nu am. Nu cred că trebuie să îmi fac eu portretul, fiindcă mă văd în oglindă și e OK. E suficient”. Acum însă simte că a obosit și i-ar plăcea ca uneori să se mai lase și condusă. „Că e și asta un fel de plutire. Plus că mai am o curiozitate care nu se termină. Vreau să știu despre toate. Și la un moment dat am stat prea mult să aflu totul despre lucrurile pe care le fac. Și n-am prea mai aflat despre ai mei. Și sunt foarte interesanți și aș vrea să îi cunosc cât mai bine”. Încearcă să încetinească. Cu ceva timp în urmă, a intrat într-un blocaj financiar și a greșit crezând că îl va depăși asumându-și mai multe proiecte mai mici. N-a fost o alegere pragmatică, ci una emoțională. Nu știe să spună nu. A învățat de curând să spună „nu pot”, dar „nu vreau” i se pare încă prea dificil de rostit. Aritmetica proiectelor mici e înșelătoare. Financiar, e mai ușor de calculat: un proiect mare poate „face” cât trei proiecte mici. Dar, în fapt, ele cântăresc cam la fel de mult în termeni de energie și implicare. „Dacă vrei să le faci cumsecade. Dacă le faci ca să le bifezi, poate că da, s-ar păstra proporția”. S-a încărcat cu aceste proiecte și multă vreme a resimțit consecințele. Nu mai vrea să repete greșeala asta, fiindcă, lucrând așa, nici măcar nu se poate bucura cu adevărat de fiecare în parte.

ADA. A-da. A da

Întâmplări și pariuri Ada a terminat Institutul de Construcții, dar primul serviciu l-a găsit în publicitate. A fost primul loc de muncă pe care l-a putut accesa, imediat după Revoluție. A răspuns unui anunț auzit la radio, din dorința de a încerca „să fac și eu un ban, să nu-mi mai dea mama”. Face parte dintr-o generație care a avut șansa să se apuce de diferite activități pe un teren virgin, fără un termen de comparație, fără presiunea înaintașilor. Faptul că nimeni nu mai încercase însemna și că nimeni nu știe să facă lucrurile mai bine. „Și atunci învățam făcând. Ne dădeam cu stângul în dreptul, o știam noi, țipam un pic, mergeam mai departe, că nu era altcineva care să ne dea peste glezne, că ar fi știut mai bine”. Însă tot generația ei, a decrețeilor, a fost una căreia i s-a inoculat spiritul competiției de la cele mai mici vârste. La școală, era bătaie pe clasele cele mai bune, cu mulți candidați pe loc, cu examene de admitere la liceu, cu dat a doua treaptă înainte de clasa a 11-a. Și „dacă îți luai riscul să te duci la ce e mai bun și erai primul sub linie, atunci nu erai redistribuit și ajungeai unde mai erau locuri”. A fost o perioadă care a făcut-o și ulterior să caute mereu să dea tot ce e mai bun. După o vreme la acest dintâi loc de muncă, a avut o întâlnire „providențială” cu Cornel Nistorescu. A mers la el să negocieze un contract pe minute de publicitate, pe care Ada voia să le achiziționeze pentru agenția la care lucra pe-atunci. Nistorescu a aprobat termenii negociați de ea, cu condiția ca ea să-și dea demisia din agenție și să vină să lucreze pentru Expresiv, agenția de publicitate a trustului cu același nume. În noua agenție, erau patru oameni, cu contabilă cu tot. Când a plecat, un an mai târziu, în 1993, deja erau 30 de oameni, și firma avea structura clasică de agenție de publicitate, cu departamentele de creație, media, vânzări etc. Deși a învățat multe din acea experiență, domeniul i se părea o junglă, „cu un ritm extrem de alert și presiuni fantastice”. Industria suferea și de o lipsă de experiență a clienților în ceea ce privește lucrul cu agențiile. Încă nu existau departamentele profesionalizate de marketing din companii, interlocutori care să vorbească aceeași limbă cu publicitarii. În plus, nu se vedea petrecându-și toată viața între detergenți, anvelope și discuții despre profit. „Nu era neinteresant. Dar era și foarte solicitant, și aveam multe interacțiuni cu oameni care nu mi-erau pe plac de fel.” Așa că a ales din nou prima ofertă pe care a primit-o, de la furnizorii lor de producție audio-video. Domino Film era una dintre puținele companii independente de producție audiovizuală și cinematografică. Și la acel moment mai aveau nevoie de un om: un asistent de producție. Așa a început aventura Adei în lumea filmului. Până atunci, nu-i trecuse niciodată prin cap că ar putea avea o carieră în industria cinematografică. Primul film la care a lucrat a fost un documentar despre femeile de pe o parte și de alta a Prutului, făcut de Dana Ranga și Ovidiu Bose-Paștină. A urmat un film de ficțiune unguresc: Secția, făcut de Peter Gothar, „un film foarte liric și foarte puternic”, care a intrat în competiția Un Certain Regard, la Cannes, în 1995. Nici măcar atunci nu s-a gândit că asta e chemarea ei, nu și-a spus „asta vreau eu să fac”. Însă nici nu și-a mai imaginat apoi niciun moment că ar putea să facă altceva. La fel cum, multă vreme, nu a luat în calcul posibilitatea să o ia pe propriul drum, să își dezvolte propria companie. Când s-a întâmplat, în 2004, n-a fost ideea sa, ci a unui prieten, Avi Karpick, un operator israelian, care face mai ales producție publicitară. Într-o zi a scos-o la o cafea și, într-o conversație care Adei i se pare încă

bizară, a întrebat-o direct dacă nu și-ar dori să pornească propria companie. „Hm, OK... poate”, a răspuns ezitant. Pe de-o parte, știa că își atinsese limita competențelor acolo unde lucra, că era utilă echipei din acea poziție, dar că „mai mult decât făceam nu aș fi fost lăsată să fac”. Și era devreme să se oprească. Avea abia 33 de ani. Pe de altă parte, nu avea resursele financiare să facă acest pas. „Bine, eu mă apuc. Dar cu ce bani?”, i-a răspuns celui care între timp i-a devenit partener. „Păi, asta nu e o problemă. Dacă tu vrei, eu te susțin”. „Bine. Și dacă nu merge?”. „Și dacă nu merge, ce? Nu mai știi să faci ce faci acum?”. O speria, de fapt, responsabilitatea sumei mari de bani investite, dar Avi a continuat: „Știi ceva: să zicem că îi pierd. Nu i-am pierdut nici la cazinou, nu i-am dat nici la spital. Și atunci e OK”. Și asigurarea asta a fost cumva suficientă ca să-i pună aripile în mișcare. Karpick a furnizat resursele pentru startup, imaginându-și că vor face în principal producție publicitară. O scurtă perioadă asta au și făcut. De aceea, primul an al companiei Hi Film a fost și cel mai profitabil, făceau exclusiv publicitate și câștigau foarte bine. Dar sufletul ei era în altă parte, voia să ajute creatorii de film să își vadă proiectele devenind realitate. Pe Radu Jude îl cunoscuse deja. A venit la ea cu o propunere de scurtmetraj, cu care împreună au picat de două ori la concursul organizat de CNC (Centrul Național al Cinematografiei).

Și pentru că sunt toate lucrurile acestea pe care nu mai apuci să le faci. E toată imaginea aceasta, ca la expați, aparent strălucitoare, dar nu e chiar așa cum pare”. Stă din nou pe gânduri și se adună. „Și nu știu dacă, de fapt, n-ar fi mai bine ca lumea să știe despre toți oamenii despre care își închipuie că sunt puternici și grozavi, că au slăbiciunile lor, că au căderile lor. Cred că de-abia atunci am reuși să fim mai buni. Și nu cred că e o rușine să recunoști asta, știi? Că nu există numai reușite, există și nereușite. Că unele lucruri țin de conjunctură și de noroc. Că nu poți să trăiești numai cu noroc. Ei, cam așa... Dar nu e nimic grav”, încearcă să râdă. În ce constă acel ceva? Ce îi separă de masă pe aceia care vor reuși pe cont propriu și în care merită să investești? Ce i-a făcut pe Nemescu sau pe Karpick să îi dea un cec în alb? Ada îmi dă propriul răspuns: „Nu știu care e antonimul nesimțirii. Dacă antonimul nesimțirii e simțirea. Probabil că asta e. Că îmi pasă. Îmi pasă de toate lucrurile pe care le fac. Și îmi pasă foarte tare de oamenii din jurul meu. Și probabil că asta contează, dacă mă întreabă cineva cum și ce contează. Cred că să îți pese de cei din jurul tău contează”.

Antonimul nesimțirii Așa că mai întâi s-a legat un proiect cu Cristi Nemescu, Marilena de la P7. „Nu știu de ce a venit să mă caute pe mine. Ne știam foarte, foarte puțin”. Se cunoscuseră la un atelier de proiecte: el venise să prezinte California Dreaming, ea încerca să facă un film după Andrei Codrescu, pentru care voia să îl coopteze pe Cristi Mungiu, dar nici acel proiect nu s-a legat. Iar cu Cristi Nemescu își amintește că abia dacă a interacționat la atelier. „Chiar nu știu cum se face că a ținut el apoi să îmi vorbească mie”, insistă. „Sunt un om norocos...”, spune cu o tristețe misterioasă. După Marilena de la P7, a început să facă din ce în ce mai mult film și mai puțină publicitate. Din 2007 a renunțat de tot la „publicități”, cu foarte rare excepții. Iar cele mai multe din reclamele pe care le-a contractat au fost producții străine. „M-au interesat mai tare relațiile cu colegii mei de breaslă decât să intru pe bucata lor”. A preferat să își clădească propria nișă. N-a trebuit să închidă compania după șase luni, cum se gândise la startul afacerii. Ba chiar a înapoiat investiția partenerului său după doar un semestru, „mai repede decât cei doi ani pe care mi-i dăduse ca termen de grație, să recuperez ceva, dacă s-o putea recupera”. Încă se întreabă ce l-a făcut pe Avi să parieze pe ea, deși ea în locul lui n-ar fi făcut-o. Colaboraseră puțin în zona publicității, se văzuseră în total vreo trei zile. L-a întrebat și pe el, la aniversarea de zece ani a companiei. I-a spus doar că „în viață e mai bine să investești în cineva, decât în ceva” și că „lucrurile astea se văd și se înțelege cine are ceva-ul ăla care te duce”. Îi e recunoscătoare: „că mi-a dat șutul să fac pasul acesta, pe care nu știu dacă l-aș fi făcut altfel”. Când vorbim de întâmplările și oamenii care au ajutat-o să ajungă până aici, Ada coboară și mai mult glasul. Are lacrimi în ochi, dar se stăpânește să nu plângă. O întreb de ce și urmează o tăcere lungă și grea. Apoi spune șoptit: „Pentru că îmi dau seama că de la Cristi Nemescu nu o să aflu niciodată de ce a venit la mine, de exemplu.

Spărgătorul de gheață

Primiți cu documentarul?

de: Alexandra Colța

Louis Theroux: My Scientology Movie, r. John Dower, 2015 10 octombrie 2016. Lansarea oficială în cinematografe a unui documentar. Cea mai rapidă vânzare de bilete la care am participat vreodată, mai ales la film. Mai ales la un documentar. S-au deschis săli special pentru proiecție, s-au vândut bilete în câteva minute, aproape că s-a lăsat cu bătaie. Cu o lună și ceva înainte, abia am prins și eu bilet. M-am dus să văd clădiri parcă desprinse dintr-un film de Wes Anderson. Să intru în lumea sci-fi din mintea lui L. Ron Hubbard. Să mă strecor în haosul planificat de Louis Theroux. Să văd My Scientology Movie (Marea Britanie, John Dower, 2015). Cultul/biserica scientologiei au fost criticate în multe producții, de la episoade South Park la documentarul recent al lui Alex Gibney

(Going Clear: Scientology and the Prison of Belief, 2015) care încearcă, în primul rând, să explice ce e scientologia. Dacă încerci să înțelegi, intri într-un vortex cu spirite de extratereștri antici plutitori și Tom Cruise. În al doilea rând, majoritatea filmelor argumentează, cu dovezi și detalii, de ce biserica scientologică este o instituție monstruoasă, plină de secrete, de bani și de adepți vulnerabili. Louis Theroux e un tip cunoscut pentru emisiuni de comedie tip reality pe BBC în care intervievează oameni dubioși sau vedete britanice. My Scientology Movie este debutul lui în cinema, din poziția de inițiator/scriitor al documentarului și personaj principal în experiment. Un experiment care începe și se încheie cu o frustrare. Frustrarea că nu ajungi niciodată la vreo declarație din partea organizației sau a liderului său, David Miscavige. Frustrarea că ți se închid uși în față și camera de filmat devine o armă, că primești amenințări sau notificări de la avocați. Pe fondul ăsta de frustrări cinematografice și jurnalistice vine Theroux care încearcă să facă și el (încă) un film. Pe alocuri, documentarul arată cum Theroux ajunge să fie hărțuit de diverși oameni care fie nu-l lasă să stea parcat pe o stradă publică lângă unul dintre sediile bisericii, fie îl urmăresc câteva ore cum conduce prin LA. Totul are o notă de comedie absurdă mai ales când interacționează cu angajați de-ai bisericii și se ceartă ca niște copii: „Pleacă tu!”, „Ba pleacă tu!” Experimentul constă în faptul că Theroux face o reconstituire a unor momente cheie din activitățile bisericii. Adică organizează castinguri și alege un actor care să-l joace pe Miscavige, unul pe Tom Cruise și reface momente pe care i le povestesc foști scientologi excomunicați. Aici devine palpabilă frica și teroarea de a fi prins în cult fără să mai poți ieși, de a fi manipulat de un lider autoritar și violent, de a pierde totul. Documentarul reușește să îți dea o idee despre cum funcționează instituția și ce ți se poate întâmpla dacă ai curajul să vrei să întrebi mai mult. Dar cred că la final te lasă la fel de frustrat ca la început, pentru că în fond nu ai aflat nimic nou și nu ai primit un răspuns la întrebarea „cum de mai există așa ceva”?

Doamnele singure Plaza de la Soledad, r. Maya Goded, 2016 Document Human Rights Film Festival din Glasgow e un fel de One World din București. Axat exclusiv pe documentare care prezintă drepturile omului în toate formele și din toate țările lumii, nu e de mirare că în 2016 cele două festivaluri au avut mai multe filme în comun: Flotel Europa (Vladimir Tomic, 2015), Visând la Danemarca (Michael Graversen, 2015) și altele care au fost trimise dar nu au fost selectate în program. Ce a „descoperit” Document în 2016 a fost o serie foarte puternică de documentare realizate de femei-regizor în Mexic, care sper să ajungă la cât mai multe festivaluri și cinematografe. Pentru că descoperim un Mexic foarte asemănător cu România. Pentru că sunt povești intime, oameni simpli și lupta lor de zi cu zi pentru un trai mai bun, împotriva corupției, dar mai mult de atât, împotriva „disparițiilor” ciudate a mii de oameni în ultimii ani, a violențelor comise de carteluri și poliție deopotrivă, a fricii de a ieși din casă sau eșecul protestelor. Cred că multe ne sună cunoscut. Filmul care însă încearcă să ofere o altă imagine a Mexicului este Plaza de la Soledad (Mexic, Maya Goded, 2016). Regizoarea a petrecut mult timp cu prostituate pe străzile capitalei, întâi ca fotograf, apoi a urmărit poveștile femeilor și le-a aranjat în documentarul său de debut. Femeile din documentar lucrează ca prostituate la vârsta a doua, de la 50 ani în sus, cea mai în vârstă are 84 de ani și încă împarte secretele meseriei cu cele mai tinere. Fiecare dintre femei are un zâmbet mare și foarte multă putere interioară de a continua. Nu sunt prezentate ca victime la marginea societății, ci își spun poveștile cu umor și cu o oarecare detașare. Jobul nu le definește viața, ci doar le aduce mai aproape una de cealaltă. Pe alocuri își amintesc abuzurile din copilărie sau eșecurile în dragoste, dar apoi își pun rochia strâmtă, sclipiciul pe pleoape, rujul roz, își îndreaptă spatele și ies în lume. Este un film despre frumusețe și demnitate, prietenie, mai multe povești care te fac să plângi și să râzi în același timp, și să te uiți și la Mexicul de la tine de pe stradă.

PrimiČ&#x203A;i cu documentarul?

Mai mult fior decât comoditate

De: Alexandra Tănase foto: Irina Szellelki

Florina Gleznea e una dintre cele mai bune actrițe de teatru din România. De ce? Pentru că nu îi e frică. Joacă mult și (se) consumă, joacă personaje ce pun o mie de provocări, dar nu îi e frică. Și asta face ca Florina să joace într-o ligă a ei. Cu Florina e ușor. Să o percepi, să o simți, să rezonezi cu ea, să o lași să te energizeze. Deși la interviu venea după o săptămână de joc intens, a vibrat în discuție. A vorbit cu fascinație despre toate experiențele și tot ce înseamnă teatru, încât lumea a devenit un loc empatic și atent.

Mai mult fior decât comoditate La festivalul de teatru Undercloud, Florina a jucat în mai multe piese. N-a lipsit nici din „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, la Godot, piesă ce sărbătorea în aceeași perioadă nouă ani de existență și continuă mirare. Cel mai mult am povestit însă cu ea de (P)rotagonista. Mai degrabă experiment decât piesă de teatru, mai mult fior decât comoditate, mai mult întrebare decât aplauze. Florina e reticentă, nu vrea să dezvăluie foarte multe despre piesă, însă pe măsură ce conversația se încălzește, cuvintele se rostogolesc și ea uită că a zis nu. În (P)rotagonista se dezvăluie o firimitură din viața unei prostituate, Dana, personaj care, treptat, capătă contur și parcă stă cu noi la cafea. Piesa s-a jucat în fiecare seară pe parcursul festivalului Undercloud, de la ora 23, într-o cabină amplasată în gangul de la Arcub Gabroveni, amintind de Cartierul Roșu din Amsterdam. A făcut piesa din credința că în toate lucrurile umane, care ne ating și care necesită legătură, este vorba despre foarte multă fragilitate. Alegerea acestui subiect nu a fost deloc întâmplătoare - e vorba despre prejudecăți, dar și de faptul că, dincolo de eticheta pusă, e de fapt un destin. Lucrurile s-au închegat firesc: lumea venea, ea dansa, încercând să îi atragă. A avut și o idee pe care nu a mai putut să o pună în practică: biletul ar fi trebuit să fie achiziționat în urma unei licitații, fapt care să sublinieze contextul personajului propus. Însă și-a dat seama că ar fi împins prea mult lucrurile într-o direcție delicată. Până la urmă, un spectator intra, ea dansa și vorbea, el ieșea după 45 de minute. În acest mod, „s-a păstrat spațiul intim și lucrul ăla de te fură”.

Mai mult experiment decât spectacol Nu știe care va fi viitorul piesei, ori când o va relua, și chiar glumește: pentru ea s-a schimbat fusul de joc, acum are o problemă cu somnul. A jucat același spectacol în fiecare seară, ceea ce a intrigat-o. Când faci asta, nu mai ai timp să plângi după spectacol, să te descarci, pur și simplu intri ca un sportiv. E un ritm continuu, totul la cald, ceea ce s-a dovedit bine și pentru spectatori, pentru că tot timpul era pregătită și reacțiile primite au fost diverse. Nu poate să compare un spectator cu altul, au fost și bărbați, și femei, cu reacții diferite. Femeile sunt foarte empatice, iar bărbații sunt inițial furați, apoi devin defensivi. „(P)rotagonista este un experiment care a devenit spectacol, dar un spectacol diferit de la seară la seară pentru că oamenii sunt altfel. Să ai un spectator care să îți modifice într-o anumită măsură spectacolul și care să dea o altă direcție a fost unul din lucrurile pe care mi le-am dorit pentru mine.” În piesă nu e neapărat un dialog activ. Nici ea, nici cele două regizoare (Mariana Cămărășan și Amalia Iorgoiu) nu au vrut să pună presiune pe spectator. E la latitudinea spectatorului dacă își dorește să participe, nu e agresat în niciun fel, dimpotrivă. Au fost dornice să afle care e reacția de după și oamenii au fost foarte atinși, mulți dintre ei nici nu au vrut să vorbească imediat după. Când faci un spectacol pentru un public numeros, părerile vin inevitabil, se exprimă imediat, însă în acest caz foarte mulți oameni au ales să tacă. Această tăcere i se pare Florinei un punct de vedere foarte important. Unii oamenii au spus la final de spectacol că au nevoie să se așeze, alții că nu pot vorbi încă despre el. Spectacolul durează 45 de minute și a jucat și câte trei pe seară, fiind foarte solicita(n)t. Cel mai mult s-a bucurat că oamenii au îndrăznit să participe, nici nu știa în ce se va transforma acest experiment; a pornit de la început cu întrebări legate de spectator, cine este, ce trebuie să facă? „Stai și te gândești: el vine, stă la piesă, îți oferă toată încrederea, ce îi dai în schimb? Cumva lucrurile au mers, dar asta și datorită Marianei, care are multă grijă și obiectivitate legat de spectacol și de spectator, știe cum să gestioneze lucrurile.” Unul dintre spectatori a fost Dobro, de la Guerrilla, care în emisiunea din dimineața de după spectacol, a oferit un bilet unui ascultător, lăudând interpretarea Florinei. Nu vrea să divulge foarte mult, dar recunoaște că Dobro a fost un spectator/ascultător foarte bun, prin asta s-a remarcat. A manifestat înțelegere asupra subiectului și au comunicat foarte bine.

Mai multă expunere decât convențional

La un moment dat, dincolo de empatie, e vorba și de energie. Aici au și vrut să ajungă: să dea tot convenționalul la o parte și să existe un limbaj aparte între actor și spectator, să devină doi oameni care stau la un moment dat la masă și comunică dincolo de cuvinte, dincolo de ce înseamnă spectacolul de teatru. Pentru că în teatru, din experiența ei, există publicul și există actorul care e cumva protejat. Florina și-a dorit acest gen de expunere. A vrut să riște, să vadă, să simtă un alt nivel de comunicare. Publicul e extrem de important pentru Florina, îl respectă și lucrul care a impresionat-o cel mai mult a fost vulnerabilitatea lui. „În momentul în care intri într-un spectacol

obișnuit și nu ai contact cu spectatorii, da, ei sunt cumva departe, actorul e obsedat de ce trebuie să facă și nu bagă de seamă.” În (P)rotagonista însă, el vine atât de deschis încât a simțit că a făcut cunoștință cu publicul. „Este la fel de vulnerabil ca tine, ceea ce e extraordinar, a fost ca o declarație de dragoste”, îmi mărturisește Florina, zâmbind. Cunthate e tot un spectacol din zona teatrului social, a experimentului, ce abordează tema violului. Florina crede că spectacolul de teatru se situează între frumos și manifest și nu trebuie să fie act politic, violent, ci trebuie îmbrăcat artistic, pentru că așa devine mai ușor de digerat. Cunthate e un spectacol brutal, ce a presupus o documentare dură și epuizantă. A văzut foarte multe interviuri, foarte multe filmări. A fost atât de violentă documentarea încât a forțat-o să își depășească niște tabuuri și niște limite. Crede că oamenii au înțeles mesajul piesei. „Știm că există subiecte tabu, dar le ignorăm. Lumea vine la teatru să râdă, să se simtă bine, dar nu cred că e de ajuns, sunt lucruri pe lumea asta destul de grele și ar trebui să ținem cont de ele”. „În ambele piese (Cunthate și (P)rotagonista), când începi să te documentezi, să citesti piesa, e ok, însă când sapi (altfel nu ai cum să ajungi la miez), să iei contact cu oamenii, te afectează foarte puternic, nu mai poți fi indiferent. Nu vrei să fii o voce, nu vrei să transformi arta ta în act politic, nu îți dorești asta, dar din puținul pe care poți să îl faci și să îl transmiți, e bine să acționezi, așa cum poți, într-o manieră artistică. Dar nu poți să rămâi indiferent la astfel de destine”.

Documentarea de la Cunthate i-a folosit foarte mult la (P)rotagonista. Nico Vaccari (regizorul piesei Cunthate) e genul care se documentează mult, e foarte bine pregătit. Nico și Mariana sunt regizori care cer de la actor miză și adevăr. Pentru (P)rotagonista s-au uitat foarte mult la documentare legate de traficul de persoane, până când devenise insuportabil. E dureros să vezi destine care sunt încuiate și nu au cum să iasă, nu au nicio șansă.

Mai multă responsabilitate decât indiferență

Suntem pe gheață subțire, dar nici eu, nici Florina nu ne desprindem de acest subiect, al stigmatizării și al marginalizării din pricina ignoranței. Îmi povestește de o piesă de-ale ei, Vals în Baltimore, tot în regia Marianei, o piesă despre bolnavii de HIV. Pentru documentare au mers la „Balș”, au vorbit cu medici foarte bine pregătiți care s-au bucurat că prin teatru se face cumva educație. La vremea respectivă au avut turneu prin țară cu piesa și au mers și în licee, era important ca informația să ajungă acolo. Jucau piesa, după care discutau cu liceenii. I se părea interesant să le explice că azi se poate trăi cu HIV și să le asculte punctul de vedere. Au ales să vorbească despre acest subiect pentru că și el reprezintă o stigmatizare. Chiar dacă demersul lor i se pare o picătură într-un ocean, „simți că atunci când faci teatru, la un moment dat, poate poți schimba ceva”. „Teatrul ar trebui să responsabilizeze”, spune Florina, deși nu știe dacă are puterea asta. Însă nu poți rămâne indiferent. „Eu nu vorbesc numai de lucrurile extreme, chiar și nevoia de iubire e un lucru pe care societatea îl reflectă, lumea vine la teatru și îl simte, îl resimte. Nu trebuie să faci un spectacol indiferent, nu ai cum, nu poți. Trebuie să iei un text bun, să îl faci, bun, frumos, dar și să fii atent la ce se întâmplă în jur”. În Blackbird, piesă în care Florina joacă alături de Constantin Cojocaru, dincolo de relația incestuoasă, ajungi să înțelegi și să vezi relația de iubire. Oamenii sunt și buni și răi în același timp, nu există doar alb sau doar negru, deși de multe ori judecăm doar cu aceste două etichete. Filtrul care se aplică e mult mai clar tocmai când alegi să vorbești despre o extremă.

Mai mult autentic și deloc gratuit

Cui îi e frică de Virginia Woolf? Nouă ani! Dacă s-ar trezi noaptea din somn, Florina ar putea să o joace pe Marta. Pentru actorii din piesă, Virginia este buna creștere din facultate, cei șapte ani de acasă. A fost și a devenit un standard și nu are cum să nu se raporteze la asta. A fost întâlnirea fericită când toți voiau același lucru, dar și prima întâlnire cu Mariana. Faptul că se întâlnesc după nouă ani și se bucură în continuare i se pare extraordinar. Și le pasă! „După spectacol vorbim, te-ai putea întreba: ce mai au ăștia de vorbit?, însă, la acest text, mai avem de descoperit pentru încă nouă ani. De fapt, asta ne-a și ținut împreună, dincolo de prietenie și de felul de-a fi, textul ne-a ținut acolo, seva din care tot timpul tragi”. Se întoarce cu gândul la facultate, prilej cu care mă bucur de împărtășirea spontană a amintirilor. „M-am gândit în ultima vreme la Ion Cojar, profesorul meu. Am avut la (P)rotagonista un invitat din străinătate, mai în vârstă, care semăna foarte mult cu Cojar, dansam și m-am uitat la el, de departe, și am avut un dejá-vu, e aici Cojar! Doamne, nu se poate, el e! Grizonant, cu gura căscată! Atunci nu

Mai mult fior decât comoditate

aveam răbdare și înțelepciune; multe lucruri pe care le spunea abia acum le înțelegem, lovindu-ne de ele. Spunea lucruri importante și cred că știa că sunt pentru mai târziu. Au un adevăr pe care el ni l-a hrănit, nu făceam nimic fără adevăr, mă refer la autentic, la un lucru care nu e făcut gratuit. Ne-a sădit o sămânță de adevăr, ne costă foarte mult”. Florina e omniprezentă pe scenele teatrelor bucureștene, așa că sunt curioasă cum rezistă. Îmi spune, pe neocolite, fără a se alinta sau lamenta, că actorul este asemenea unui sportiv, are meciuri mai bune, altele mai slabe, dar că unde nu dă greș este atunci când dă totul la momentul respectiv. Așa ajungem și la momentul zero, de ce teatru? Florina îi datorează actoria unei profesoare de canto care i-a spus cândva că este expresivă și că trebuie să facă teatru. A mers cumva la întâmplare, dar când simți gustul, vrei mai mult. E clar că voia scena, dar a venit firesc. Se bucură că a fost așa, fără o miză nebună. „Am avut parte de întâmplări/întâlniri fericite, acesta a fost norocul: întâlnirile cu Mariana, cu colegii, cu profesorii, cu Unteatru, dar și cu momentele grele. Pare o ascensiune, un drum crescător, dar există momente de îndoială, îți pierzi răbdarea, apare teama de a nu te repeta, sunt multe întrebări legate de drumul pe care îl urmezi.” O întreb și de emoții, pe care recunoaște că le are. Exemplifică pe piesa 5 ore cu Mario, în care Florina joacă rolul unei văduve, și în care a învățat cum să gestioneze emoțiile, dar acum cu (P)rotagonista (ambele one woman show), au fost alt fel de emoții. Când are parteneri/e îi e mai ușor, împart emoțiile. Trăirile acestea sunt sănătoase, le folosește în spectacol. Însă (P)rotagonista a fost o experiență de descoperire și pentru ea, raportat la spectator. Ce a înduioșat puternic a fost vulnerabilitatea. „Ultimul spectator și-a câștigat locul la un concurs de la radio Guerrilla și avea un soi de râs ca o descărcare a emoțiilor. Pentru mine a fost ceva nou, am luat chestia asta și am transformat-o în spectacol. M-a îmbogățit experiența. O doamnă spunea că a asistat cumva la o a doua naștere, atât de unic i s-a părut.” Florina asociază vulnerabilitatea de care vorbește cu o experiență asemănătoare. Într-un muzeu de artă contemporană în Amsterdam, care includea un bar stil anii ’60, trebuia să intri singur în încăpere, spațiul era foarte îngust, treceai pe lângă diverse manechine, fie singure, fie în cupluri. Numai că în loc de capete aveau ceasuri. Ar putea să fie una dintre sursele care o inspiră în teatru. Dacă în public ai atins pe cineva, pentru cineva ai contat, poți pleca liniștit acasă, crede Florina. Dacă actoria ar deveni o simplă meserie, s-ar lăsa. Tocmai de-asta are tendința să caute experiențe cât mai diferite, pentru că genul acesta de spectacole, în care (te) riști, înseamnă foarte mult. Nu știi cum se va face, nu știi ce va ieși. Asta o mănâncă, o gâdilă. Dacă ar merge la sigur cu niște lucruri, ar deveni o rutină. „Cu cât înaintezi în vârstă, înveți mecanismele, știi unde merge, dar când nu știi cum merge, cum va reacționa publicul, e foarte bine, e viață!” Joacă majoritar la teatre independente, dar are piese și la Metropolis, a colaborat și cu Teatrul Național. Altfel nu poate, îmi spune. Și nici nu simte nevoia să explice răspunsul scurt. Insist pe Unteatru, deoarece aici joacă foarte mult că aici se desfășoară și interviul, într-o cameră mică, luminată, cu o oglindă mare pe un perete și cu un stativ cu costume pe altul. „Unteatru e altceva”, îmi spune cald. „E familie, e iubire. Andrei și Andreea sunt niște oameni foarte importanți, pe care îi iubesc, cu care am crescut, de Unteatru

Mai mult fior decât comoditate

vorbesc diferit pentru că aici e ca acasă. Suntem o mână de oameni, liberi, cu idei, gânduri, proiecte”.

Mai mult alegere decât destin

O întreb în ce crede mai degrabă – întâmplare sau destin? În Creatorul de teatru e un personaj care spune că ar fi putut să o ia pe drumul ăla, mai puțin riscant, dar el a luat-o pe drumul celălalt. Drumul pe care a ales să meargă Florina nu a fost cel mai sigur, a fost celălalt. Depinde foarte mult și ce alegi. Toate propunerile care au venit au format-o într-o direcție, cu texte bune, riscante. Vrea să creadă că nu este destin, deși recunoaște că e posibil ca la bătrânețe, peste ani buni, să îmi răspundă altfel. Când vine vorba de personajul favorit, Florinei îi e greu să aleagă. Dacă ar numi unul, s-ar supăra celelalte. Acum are un atașament puternic față de Dana din (P)rotagonista. Când lucrează, procesul de cunoaștere, de așezare are loc treptat. Ajungi ușor-ușor să cunoști personajul. În prezent se împrietenește cu Dana și asta o incită. Vrea să știe cât mai multe și să vadă ce poate să facă mai mult, ca într-o relatie în care la început te îndrăgostești. „Eu sunt îndrăgostită de toate personajele pe care le joc. Ultimul care m-a fascinat este Carmen din 5 ore cu Mario, poate și pentru că e privat de alte personaje, e într-un dialog indirect cu Mario. Carmen încă arde. E un personaj fascinant. E un personaj care nu are punct, care arde și se transformă. Procesul a fost destul de greu, începând cu dramatizarea și până la punerea în scenă, a presupus muncă de un an, doi, și asta sapă în tine.” Am întrebat-o pe Florina și ce tip de relație are cu orașul. „La teatrele mele independente vin cu tramvaiul. Îmi place să fac asta pentru că observ lumea, sunt cu ochii în patru”. E cura ei de inspirație, îi place să ia pulsul. De când cu (P)rotagonista, a mai iesit și ea seara, spune râzând. La 14 ani, când a venit pentru prima oară în București, a fost foarte speriată de ce se întâmplă aici. Dar lucrurile s-au schimbat, s-a îndrăgostit de oraș și de oamenii pe care i-a cunoscut. Spune că e suma tuturor întâlnirilor pe care le-a trăit. Însă în sufletul ei e Brebu (localitatea în care s-a născut): „acolo e totul, casa, părinții, bunicii, acolo e sufletul meu. Orice haină pe care o port, orice rol, sub acea haină e un om de acolo.” La sfârșit ne-am (mai) jucat un pic, cu întrebări din oracolul copilăriei noastre sau din revistele glossy de azi, pe care niciuna dintre noi nu le citește, dar ne-am amuzat. Uneori e greu să răspunzi scurt. Trei lucruri fără de care nu pleci de acasă – textul, apa, telefonul Ultima carte – superba „Middlesex”, de Jeffrey Eugenides Actorul preferat – Olga Tudorache/ Louis C.K. Filmul preferat- filmele iraniene:Taste of cherry, Taxi Tehran. Muzica – Amy Winehouse Spațiul preferat - parc, cinematograful „Elvira Popescu”(când are timp) Ruj – roșu (În piesa Efectul razelor Gamma asupa crăițelor, nuanța rujului personajului Florinei se numește „sărutul diavolului”) La despărțire, le-am îmbrățișat pe cele două cu care stătusem de vorbă: fascinanta Florina Gleznea și enigmatica Dana. Cuvintele lor nu au făcut decât să îmi dea de gândit și să incite. Așa sper să vă lase și pe voi textul: mai toleranți și mai curioși.

Mai mult fior decĂ˘t comoditate

Grotest Maru. Libertate

De: Geo Barcan foto: Geo Barcan

Pentru mine, toamna vine odată cu caravana circului. Am crescut într-un oraș mic și prăfuit din Moldova, unde cea mai mare atracție era parcul cu balansoare ruginite și tobogane în care dormeau oamenii străzii. Vreme de câțiva ani, la început de toamnă, parcul era invadat de cortul roșu al unui circ. Locuiam în apropierea parcului, iar ziua auzeam sunete de animale pe care nu prea aveam cum să le recunosc. Nu îmi plăcea spectacolul și nici muzica, însă plecam mereu cu o serie de întrebări în minte. Voiam să știu de unde vin fata cu picioare lungi și clovnul neîndemânatic. Ce este în rulota din care se vede un alt copil la geam? Unde a învățat bărbatul cu burtă să vorbească cu leii? Vara trecută am întâlnit un grup de performeri, care mi-a adus aminte de circul din copilărie. Mi-am petrecut îndeajuns de mult timp fotografiindu-i și ieșind în baruri cu ei încât să îmi răspund la o parte din curiozități.

Acum studiez teatrul, iar întrebările au revenit. Nu e vorba numai de abilitățile pe care le au sau de tipul de spectacol pe care îl montează, ci și de experiența de a fi parte dintr-un grup. Teatrul este, până la urmă, bazat și pe ideea de trupă, cu care împarți trăiri și sentimente din întreaga ta experiență de viață. De aici a pornit acest interviu, de la atmosfera unei echipe de artiști care văd și construiesc lumea împreună. Pentru mine Grotest Maru înseamnă acel colț de imaginație care nu se șterge niciodată și care rămâne neschimbat indiferent de vârstă, căci acolo zac dorințele spre o viață la care nu am îndrăznit. Eu îi compar adesea cu personajele de pe domeniul misterios din romanul lui Alain Fournier, Cărarea Pierdută. Am stat de vorbă cu Sergio și cu Axel, doi membri ai trupei pe care îi știam din perioada în care au jucat în România, în cadrul festivalului Theatrestock 2015.

Squatting Ce este Grotest Maru Theatre și cu ce vă ocupați voi? Grotest Maru (G. M.): Noi organizăm spectacole în spații publice. Ne urcăm pe catalige, pe fațadele caselor, ne agățăm de frânghii, înotăm în mulțimi. Grotest Maru este un colectiv nebun de artiști, ce provin din medii extrem de diverse. Aproape toți membrii au naționalități diferite. Acum planificăm alte două proiecte ambițioase, Equinox și Aurelia. Prin ochii fetiței Aurelia, publicul experimentează viața în jurul anilor 1930. Aceasta este, de fapt, adaptarea teatrală a memoriilor din copilăria Aureliei Scheffel. Acțiunea se petrece în Polonia, pe vremea când nemții și evreii conviețuiau în pace, lucrând în fabricile de textile ale orașului. Atmosfera este cea a unei mici comunități, genul acela de cartier în care miroase a rufe abia spălate și a tocănița bunicii și în care se aud ecourile gălăgioase ale familiilor. Cum s-a format Grotest Maru? G.M: Compania s-a format în 1996, în Germania, datorită unui lucru numit house squatting. În Berlin există un loc care se numește KuLe (prescurtarea de la Kunst und Leben / Artă și Viață) și care a fost inițial locuit de un grup de studenți la arte. Ideea a luat naștere imediat după căderea Zidului Berlinului, iar house squatting înseamnă, de fapt, a locui într-un loc abandonat, fără să depinzi în vreun fel de stat. În timp, casa a devenit un loc pentru cei care voiau să creeze, găzduind grupuri de teatru, pictori, dansatori, filosofi, muzicieni etc. În 2016 a fost publicată și o carte despre acest loc.

Să îți găsești propriul spațiu Cum este viața în spatele „scenei”? Majoritatea oamenilor își petrec o mare parte din viață stând într-un singur oraș, având siguranța unui loc stabil, însă voi călătoriți aproape tot timpul. G.M: Într-adevăr, avem șansa să călătorim în diverse țări, însă totul este strâns legat de ceea ce facem noi, adică de performance-uri. Dincolo de aspectul acesta de aventură, dedicăm foarte mult timp repetițiilor, ceea ce înseamnă că nu prea avem șansa să vedem țara prin ochii unui turist. Pentru genul nostru de spectacol, locul contează extrem de mult, ba chiar depindem de el, deoarece el nu este doar o parte din decor, ci este un personaj.

Oamenii au în general o părere greșită despre călătoriile noastre... Cum arată repetițiile în cadrul Grotest Maru, ținând cont că spectacolele voastre implică mișcare multă și o condiție fizică bine pusă la punct? Cât este de periculos? G.M: Încercăm să minimizăm riscurile, însă este foarte adevărat că totul depinde de condițiile mediului în care performăm. Dacă avem un spectacol în care suntem agățați de frânghii pe fațada unei clădiri, este foarte important să ai sânge rece, pentru că acumularea de adrenalină este enormă. Se întâmplă ca uneori să avem nevoie de o persoană avizată care să ne pună la punct întregul sistem de cățărare și să facă verificările înainte de spectacol. Atunci când folosești picioroangele, iar suprafața este alunecoasă, trebuie să ai un nivel de concentrare foarte ridicat ca să poți să mergi în siguranță. Evident, trebuie să fii în formă. Repetițiile încep de obicei cu încălzirea, trebuie să ne antrenăm bine corpurile. Apoi repetăm spectacolele pe care deja le avem în program sau lucrăm la proiecte noi. Cum v-ați simțit în România? G.M: Chiar confortabil, mai ales că Sergio vine din Spania, iar caracterul românilor i-a amintit de al celor de acasă. Ne-au entuziasmat reacțiile publicului, care a fost deschis și spontan, lucru de care ne este dor în Germania. Ne-am simțit bine jucând pentru cei din România. Ce provocări întâmpinați atunci când sunteți într-o călătorie? V-ați gândit vreodată să renunțați? Sergio: Am avut onoarea de a juca în biblioteca din Alexandria, un loc, după cum bine știi, emblematic, cu o încărcătură aparte. Cum aș putea renunța? A fost unul din cele mai speciale momente din cariera mea. Axel: Au fost momente în care m-am gândit să renunț, însă iubesc prea mult ceea ce fac. Adevărata provocare pentru mine este să îmi găsesc spațiul meu, eliberat de oricine, unde să mă pot ascunde și să mă distanțez pentru un moment.

Sacrificii Astăzi artiștii trebuie să găsească un echilibru între situația financiară și ceea ce vor ei să facă cu adevărat. Este Grotest Maru și o modalitate de supraviețuire sau este motivat de pură pasiune? G.M: Este și, și, dar, sincer, ca artist este greu să găsești acel balans. Ai două posibilități, fie să renunți, fie să sacrifici anumite aspecte ale vieții. Acesta este prețul pe care trebuie să îl plătești, mai ales când ești la început. Și nu este vorba doar despre bani, ci și despre familie, iubire, prietenie...În fine, nu ne îmbogățim cu Grotest Maru, cu toții mai avem și alte job-uri sau proiecte pe lângă. Ținând cont că proveniți din tări diverse, credeți că ați putea să descrieți sentimentul apartenenței la o echipă numeroasă? Cum ajungeți să vă descoperiți între voi și să atrageți noi membri? G.M: Diversitatea este extraordinară. Berlinul este o metropolă multiculturală cu o viață artistică foarte activă care te împinge să

te obișnuiești cu stilul acesta de lucru. Unii dintre noi ajung să facă parte din echipă printr-o simplă recomandare, alții trebuie să dea audiții. În timpul workshop-urilor ajungem să ne cunoaștem destul de bine. Căutăm artiști cu abilități fizice numeroase, care, în primul rând, să se plieze grupului nostru. Pentru o muncă atât de intensă, trebuie să știi să cooperezi și să te integrezi. Descrieți un moment în care ați fost în pericol. G.M: Anul trecut am jucat în Torino, unde erau vreo 40 de grade la umbră. Mă simțeam foarte obosit, drept urmare am căzut câțiva metri pe fațada Palatului Regal. A fost doar o secundă, însă mi-am ars mâinile. Din fericire, am putut continua până la sfârșit și chiar am jucat în cel de-al doilea spectacol.

Dincolo de tăcere și planul bine fixat Ce simțiți când vedeți reacțiile publicului față de spectacolele voastre? G.M: De obicei, se instalează un sentiment de recunoștință și de încântare, pentru că simți că mesajul a fost transmis și chiar înțeles. Partea amuzantă este când poți interacționa cu publicul, iar atunci se deschide ușa spre necunoscut. Te simți și tu melancolic, dacă publicul plânge. Depinde de mentalitatea și de tipologia publicului și, evident, de tipul de spectacol pe care îl prezinți. Mereu ne bucurăm să vedem bucuria din ochii lor. Când auzim de oameni ca voi, ne cuprinde un sentiment de libertate și adesea ne imaginăm un soi de viață boemă. Chiar așa este în realitate? G.M: Ce viziune romantică! „Libertate” este un cuvânt măreț sau un concept măreț. Trebuie să știm să ne alegem principiile, asta este de fapt adevărata responsabilitate. Probabil că în faza de creație ne simțim cu adevărat liberi. Dar, dincolo de asta, totul funcționează pe baza unui plan bine fixat și a muncii intense. După ce se termină spectacolul, ne eliberăm de stres și încetăm să mai fim atât de tăcuți. Care este cea mai importantă lecție pe care ați învățat-o de când sunteți membri Grotest Maru? G.M: Atunci când crezi în munca ta, ajungi să descoperi noi modalități de a juca, de a lucra cu tine... Trebuie să fii creativ și ingenios, dar și să te distrezi cu ceilalți. Există multe dificultăți în a conviețui cu mai multe persoane, însă poți învăța de la ceilalți, pentru că ești pus în numeroase situații.

Grotest Maru. Libertate

Golul viu

de: Irina Vasilescu foto: Vlad Bîrdu, Dragoș Trăistaru

Am cunoscut-o pe Iuliana Vîlsan printr-o cutie. Cutia era pe scenă, făcută pentru o piesă de teatru la a cărei scenografie lucrase. Apoi am văzut mai multe piese cu scenografia făcută de ea, și mai multe cutii. Și niște decoruri care ajung să-ți populeze lumea personală, de spectator, în moduri de o gingășie greu de explicat. Mai târziu am remarcat, la diverse evenimente legate de teatru, o femeie mignonă, cu părul tuns foarte scurt și colorat în toate felurile. Modelul din păr i se schimba periodic. Seninătatea îi rămânea mereu aceeași. Într-o noapte, am oprit-o pe o străduță obscură din centrul Bucureștiului și am schimbat puține cuvinte, suficiente cât să devină clar că ar fi de vorbit mai multe. Despre tăcere, absență și educația prin magie.

Locuri în care să te ascunzi Mi-a spus că cei care se nasc altfel, cu o sensibilitate mai mare, sunt puși la punct. Iuliana știe asta din experiența proprie – copilul firav, bolnăvicios, cu o imaginație debordantă a fost obligat să-și găsească rapid metode de autoconservare. Acum folosește mecanisme similare ca să creeze spațiul unei piese. Cumva mi-am făcut un exercițiu al unei lumi delimitate de mine, în care să mă simt altfel decât mă simțeam într-o lume cu care nu mă identificam. Nici ca sensibilitate, nici ca interacțiune umană, nici ca nimic. Și atunci, probabil undeva, în subconștient, s-a creat această cutie magică. Această cutie devenită magică prin lumea pe care eu am dezvoltat-o și ale cărei valențe le-am descoperit în timp, lucrând. Așa am început să înțeleg de ce și de unde vin niște lucruri, pentru că vin dintr-un subconștient mult prea profund ca să fiu atât de lucidă, în momentul în care și lucrez, să știu că ăla reprezintă aia sau aia. Am lucrat trei-patru ani, proiect după proiect, cu Radu Afrim exclusiv. Ceea ce pe noi ne-a unit și ne unește în continuare este că avem universuri comune. Avem copilărie comună și emoții comune. Și cumva, probabil, am dezvoltat, în lumea noastră, evadările în suprarealism. Fiecare într-un mod diferit, dar cumva foarte aproape. Cu un simț al umorului care e singurul care ne-a salvat, de fapt, și pe mine, și pe el; și o ironie pe care o avem tot timpul, și pe care o purtăm tot timpul, în tot ce privim și în tot ce intră în contact cu noi. Și atunci, în momentul în care am demarat lucrul, automat am ajuns, după al doilea proiect, la cutia magică. Eu continui să o port. Nu țin neapărat s-o reprezint, dar, într-o formă sau alta, lucrând cu oameni care nu mă cunosc deloc, de exemplu, ajung tot la cutia magică. Când eram mică, am avut probleme mari de sănătate și eram foarte-foarte firavă. Și tot timpul am avut problema modului în care mă raportez la o majoritate care e altfel. Adică are un fizic mai nu-știu-cum, nu e atât de fragil, nu cade, nu face crize epileptice, e diferită. Și eu, deși aveam vârsta să mă duc la grădiniță, nu m-am dus, tocmai pentru că am avut aceste probleme mari de sănătate și pentru că am considerat că nu voi face față. Într-o decizie atât de mare și publică, în familie, mi-au inoculat din nou acest out din tot ce înseamnă majoritate. Și mie-mi plăceau foarte mult animalele, dar n-am avut parte de ele ca copil. Și am început atunci o poveste, zilnic îi povesteam bunicii mele ce-am făcut la grădiniță, dar era grădinița mea imaginară. În care erau animale. Și povesteam ce a făcut leul, ce a făcut iepurele, ce a făcut tigrul în ziua respectivă. Și povestea începea cu ușa de la cuptor, de acolo intrau și pe acolo ieșeau. Pentru că era cutia magică, era singurul loc misterios, de fapt, din casă, acolo se întâmplau lucruri. Acolo era negru, că înainte nu era lumină în cuptor. Era întuneric. Pentru mine era un loc fantastic, tocmai pentru că avea această dimensiune a unui spațiu în care se putea întâmpla orice. Exercițiul ăsta de a trăi într-o lume pe care, de fapt, ți-o construiești... Când am avut un prag la un moment dat în viață, extrem, tot o poveste, un ritual m-a vindecat. Aveam un tratament care mă aruncase într-o zonă a unei realități pe care nimeni n-o avea. Pur și simplu trăiam într-o altă dimensiune. Nu depresie, era dincolo de ceea ce e depresia. Era o altă realitate. Gândește-te că, nu știu, creanga unui copac, care e un lucru natural să fie strâmbă, tu o simți ca pe o durere. Privirea dintre doi oameni, ca pe o gheară pe retină. Ploaia, ca pe o chestie de maximă agresiune care te paralizează. Și plânsul de 36 de ore, și așa mai departe.

Și ca să gestionezi această relație a unei lumi total alta decât aia în care cumva știi să funcționezi, niciun recurs cultural nu te ajută. Adică da, ai partea aia științifică, terre à terre, care nu te ajută. „Măi, e o ploaie de vară. E un fenomen meteorologic. Meteo. E meteo! Plouă!” Și la un moment dat am auzit o voce de copil, care zicea: „Plouă. Da, plouă cu gândaci.” Și am început un joc cu el: plouă cu gândaci, plouă cu roboți, plouă cu pisici... Zicea „dar știi că am acasă opt pisici albe, și la mine acasă totu-i alb, mama-i albă, tata-i alb, masa-i albă, pereții sunt albi”, nu știu ce. Și zic, „a, foarte interesant, să mă duci și pe mine la tine acasă!” Și am făcut acest salt în virtual. Și cu acest salt în virtual eu brusc nu am mai simțit agresiunea ploii și am reușit să mă liniștesc. Și după, acel copil a fost o prezență timp de cinci ani în viața mea. Alături de toți copiii din cartier. S-a făcut atunci o resoftare, practic. Pentru că eu am început să privesc lumea prin ochii lor și să rad tot ce era irelevant. Și prin toate poveștile lor, care țineau de tot felul de jocuri fantastice sau virtuale, saltul s-a făcut evident atunci. Al unei conștiințe și al unei conștiențe în virtualul în care, dacă este gestionat bine, lucrurile sunt wow. (râde) Sunt de wow, nu de bau-bau!

Ceilalți Așa senină și veselă cum este, Iuliana dă mereu impresia că se luptă sau cel puțin pledează pentru ceva. Își pune la bătaie talentul, mintea, limbajul iscusit ca să explice și să pună la punct aspecte pe care le-ar vrea reparate. Una dintre problemele de bază pare a fi, pentru ea, spiritul în care suntem educați. Și prin „noi” nu se referă neapărat la „noi, românii”. Avem o educație extrem de proastă, extrem de proastă! În care nu este cultivat de ce avem nevoie să fim frumoși. Ci sunt cultivate niște forme de putere și nevoia de a fi tot timpul într-o competiție. De a gândi sentimentele într-o competiție! Călcatul cu bocancii. Ajungi să faci niște lucruri abominabile, doar pentru că vrei să obții ceva. Și atunci, toate chestiile astea nu fac decât să te încarce cu lucruri extrem de negre pe care le ai de dus, care la un moment dat te sufocă și, inevitabil, te urâțești. Nu există o cultură a frumosului, sau a emoției, sau a sensibilului. Ăștia, cei care sunt înzestrați cu sensibilitate extremă, cu o lumină foarte specială, sunt niște oameni agresați, hăituiți. Care luptă ca să păstreze ceea ce au, până când la un moment dat sunt sufocați. Pentru că atipicul este primul lucru pe care societatea îl execută. Iar „societatea” pornește de la prieteni, de la apropiați. Există o soluție pe care doar individul poate s-o dezvolte, pentru că nimic nu îl protejează. Depinde cât reușește să lupte cu chestia asta, sau să se apere, sau să-și găsească formele cu care să păstreze toată minunea cu care a fost înzestrat. Dacă ne uităm la formele în care se intră de fapt, au ajuns niște cuști în care oamenii intră și în care se dezvoltă un infern mai devreme sau mai târziu. Văd o ieșire din situația asta. Prin empatie. Văd o ieșire prin educație, prin a da curaj oamenilor sensibili și viziunii lor asupra vieții. La nivel individual să ajungi să-i aperi și să-i favorizezi, și să lupți pentru ei în contexte în care nici cei mai apropiați nu îi înțeleg până la capăt. Pur și simplu să deschizi ferestre care par, poate, o nebunie, un lucru neînsemnat, nimic. Dar dacă tu crezi că, de fapt, lucrul ăla contează, cu siguranță în celălalt capăt al lumii s-a întâmplat o minune.

Dar lumea în care noi trăim este lumea în care dăm și trebuie să luăm imediat. Și acest mecanism face să ne elimine de fapt exact această dimensiune magică. Când Nobelul pentru știință e dat unei cercetări din care tu afli că ești 5% informație genetică și 95% informație epigenetică, ajungi să crezi că, de fapt, ești responsabil pentru ceea ce ești. Și că lucrurile nu sunt decât forme ale alegerii tale. Atâta vreme cât e un mecanism atât de lax, e un mecanism în care poți interveni. Dar dacă tu poți interveni, înseamnă că trebuie să-ți pui problema. Și ca să-ți pui problema, trebuie să razi niște automatisme. Și sunt atâtea forme în care îți razi automatismele... Adică, până la urmă, dacă vrei, ajungi acolo. Nu e mare brânză.

Animalul tace Iuliana a făcut mai întâi Facultatea de Litere, apoi Pictura. Lucrarea ei de licență de la Litere a fost despre tăcerea în scrierile lui Plaut. La o primă vedere, sună complicat. Niciodată nu mi-a plăcut educația făcută cu multe explicații. Sunt foarte convinsă că în tăcere se întâmplă lucrurile, de fapt. Acolo, în lucrurile alea nerostite. Și am început să studiez acest lucru nerostit, și am ajuns să studiez aspectele de pragmatică a comunicării, și de acolo am ajuns la a studia tăcerea în piesele lui Plaut. Singurul lucru pe care Plaut îl știa, ca mic copil, era publicul. Pentru că, venind dintr-o familie de actori, el tot timpul a fost în public și a simțit ceea ce a fost pe scenă. Și ce i-a lipsit, și ce ar fi vrut și nu avea. A început să scrie luând subiecte care, de fapt, erau reprezentate tot timpul, dar mereu gândindu-se la ce i-a lipsit lui, ce ar fi vrut să trăiască și nu a trăit. Și a devenit un fenomen. El a făcut publicul parte din. Publicul ajunsese să știe mai mult decât fiecare personaj de pe scenă. Involuntar, el prin scriitură a creat un alt spațiu. A creat altă convenție. Și a revoluționat teatrul. Abia mult mai târziu stilul ăsta a devenit convenție elisabetană – trei laturi accesibile publicului și numai o latură ascunsă. Tăcerea a interesat-o atât de mult, încât a simțit nevoia să se orienteze și spre manifestarea ei materială. Studiind tăcerea, am ajuns inevitabil la nevoia de a reprezenta în imagini. Am zis că nu este suficient să te duci acolo, este nevoie să te duci acolo și să faci vizibil. Și atunci am făcut a doua facultate, Pictura. Studiul spațiului a continuat să fie foarte important, împreună cu studiul tăcerii. Mergând până la formele de esențializare, în care, ca să creezi un spațiu, în primul rând trebuie să-l golești. Ca să-l golești, trebuie să ajungi până în punctul în care golul să poată fi viu. Dacă reușești ca golul să fie viu, e o formă de foarte mare performanță. Dacă ajungi să creezi magicul într-un spațiu gol, în momentul în care adaugi formele în acel spațiu nu vei avea decât o ștachetă foarte ridicată. Dar dacă umpli un spațiu fără să ai acest moment zero al spațiului gol care trăiește, poți să aduci niște forme care tot timpul vor fi anapoda.

Golul viu

Spațiul gol trăiește dacă cineva reușește să-i vadă viața. Respiră în secunda în care i-ai găsit sensul, i-ai prins sămânța de adevăr și frumos și l-ai făcut vizibil. Câteodată pentru asta e necesară doar o lumină, sau doar un miros care să-l însoțească, un punct de culoare; câteodată trebuie să dispară un perete sau trebuie făcută o reparație, acoperită o podea cu o materie care lasă pereții să trăiască sau invers. Și atunci mie mi s-a părut un demers necesar să ajung la ce înseamnă spațiul gol viu. Așa că am debutat în scenografie cu spațiul gol. Și în costume am debutat cu oameni goi. Dar demersul este ăsta! Sigur că așa, pe repede înainte, povestea este că eu am terminat Facultatea de Litere, de text, studiind absența textului, și am debutat în spațiu prin absența spațiului, în costum prin absența costumului, în pictură prin absența picturii; pentru că, în concret, asta s-a întâmplat. Adică a fost o expoziție în care, într-adevăr, au fost zece pânze goale. Dar ele au o poveste (râde). Pentru licența la Pictură, am luat animalul interior. Gândindu-l ca pe o limită a noastră, în sensul că sunt niște cutume ale unor instincte primitive, primare, care ne duc la niște forme de agresiune foarte mari, dincolo de ferocitatea animalului. Dar mai mult de atât, sunt atât de puternic implementate, încât, așa cum nu ai cum să condamni un leu că a omorât o pradă, nu ai nici cum să condamni acest animal. Este într-o zonă care ne aparține, că vrem sau că nu vrem s-o recunoaștem. Și care ajunge să se manifeste în momentul în care comunicarea, conectarea nu mai are loc. Atâta vreme cât ești conectat cu cei cărora te adresezi, sau vrei să trimiți un mesaj, schimbul energetic și de mesaj face ca animalul acesta să nu se manifeste. Până în momentul în care în comunicare intervine o ruptură, și asta inevitabil se produce, pentru că noi suntem pachete de emoții și de informații pe care le stocăm în mod diferit. Iar faptul că nu înțelegi, această spaimă și această frică, te duce să accesezi acel animal. Demersul meu era o continuare a poveștii cu tăcerea, și atunci am gândit o trecere prin trei spații. Și publicul accesa alt nivel informațional decât imediatul. De tipul: să simți tactil culoarea, și nu vizual. Să ai acces la sunet nu neapărat prin urechi, ci prin vibrație. În primul spațiu, erai obligat să atingi niște texturi, pentru că altfel n-aveai cum să treci prin el. Al doilea spațiu era ca într-o capsulă capitonată, albă, în care practic aveai senzația unui cocon, a unei protecții, și nicidecum nu încasai albul ca pe o culoare, ca pe o lumină, pentru că era spațiu întunecat, dar alb; și cu acest film care rula dincolo de o perdea translucidă. Filmul era reprezentarea vieții invizibile, infinitezimale, viața intrauterină, forme ale vieții în locuri în care nu există oxigen. Și următorul spațiu era spațiul radical. Era alb-negru, plin de lumină și avea pe jos granule de polistiren solid într-un strat de 30 de centimetri. Erau șase boxe mici, în spațiu, pe care tu nu le vedeai. Și un sunet care alterna sunetele unor câini nou-născuți cu sunetele câinilor agresivi. Sunetul creștea foarte mult, dar asta era la prima mână – îl lucrasem într-un studio, și ceea ce predomina erau niște sunete care antrenau diafragma, pe care urechea nu le încasa. Tu intrai, și pe pereți erau zece pânze goale, albe. Și în momentul în care intrai în spațiu, sunetul crea un câmp electric prin acele granule de plastic. Indiferent cu ce erai încălțat, inevitabil aveai contact cu acele granule, te afundai dincolo de gleznă. Și acest câmp electric îți trezea o anumită stare. Și acel sunet care antrena diafragma îți crea o anumită stare. Care era o stare din care nu voiai decât să ieși. Și nu aveai cum să ieși. Pentru că spațiul se închidea și pentru că erai obligat să te întorci de unde ai venit. Adică din nou în cocon și din

nou prin acel parcurs. Și după agresiune, brusc aveai cu totul altă percepție. Instant.

Atingi și arăți adevărul Imersiunile în virtual sunt o metodă bună de a te salva, ca individ. Dar în ce măsură se poate exprima artistul, inclusiv în tenebrele cele mai adânci, comparativ cu a exprima atât cât crede că poate să digere spectatorul? În ce măsură are o cenzură a ceea ce construiește și explică? Mecanismul este involuntar, cumva. Pe mine m-a pasionat foarte mult distanța de la text la imagine. Pentru că am, și am avut de mică această conștiință că spațiul ne determină de fapt. Și atunci, demersul care m-a stârnit a fost invers: dacă spațiul ne determină, atunci poți porni de la om, sau de la text, sau de la logos, indiferent de forma lui de reprezentare, verbală sau oricare ar fi, la a-i descoperi spațiul interior. Și atunci, dacă ajungi să vezi și să exprimi spațiul interior, să-l faci vizibil, el nu poate să fie decât o informație în plus. Sau ceva care nu poate decât să capteze spectatorul în niște forme extrem de subtile, care nu sunt formele în care se arată cu degetul sau îți explică. Limbajul spațiului are, în esența lui, forme de mesaje subtil reprezentate. Și ceea ce se întâmplă în „a fi acum” are o doză de magie inexplicabilă și mai mare decât o are un text scris și citit apoi sau o imagine grafică, privită peste ani. Chiar dacă ele au o stabilitate mult mai mare la nivelul formei, această perenitate pe care o are teatrul, și efemer, are și acest plus de magie pe care celelalte arte nu o conțin. Doar pentru faptul că are acest ingredient al viului din „a fi acum”. Și asta e irepetabil. Profesioniștii într-ale frumosului relaționează, oricum, altfel cu „materialul de lucru”. Când ai o formare plastică, o cultură plastică, și treci printr-un demers serios al unui studiu, ai exercițiu pur și simplu cultural în direcția asta, intenția nu mai este ca a celui care n-a trecut prin asta. Pentru că cel care n-a trecut prin asta tinde să estetizeze, tinde să facă frumos. Cel care a trecut prin asta își asumă urâtul până la nivelul lui cel mai profund. Și de acolo, când s-a dus în noroiul cel mai adânc, ăla de pute îngrozitor, și reușește să iasă la suprafață, ce scoate este diamant. Pentru că el conține și o tensiune pe care n-o conține frumusețea în sine. Frumusețea are greutate, și profunzime, și emoție puternică, atunci când are această adâncime a unui mâl. După ce înveți să golești și să umpli, să cobori adânc și să aduci la suprafață, s-ar zice că ai cam înțeles cum se face arta și te poți opri liniștit. Fals. După ce am făcut acest demers, lucrul ăsta este deja un automatism. Îmi doresc, după această perioadă de explorare și explicitare a formelor, să ajung din nou la esențializarea și epurarea formelor și la spațiul gol, viu. Cu siguranță, dacă-mi doresc asta, voi atrage oameni cu care să lucrez în direcția asta. Simt că sunt într-un punct în care mă îndepărtez de un registru și mă îndrept către alt registru. Am ajuns într-un loc în care am pur și simplu nevoia, dincolo de a exprima prin forme, să vină formele și să ajungă să îl umple pe spectator.

Golul viu

În Avalanșa chiar era vorba, pentru mine, de un sat turcesc din Dobrogea, unde am trăit în copilărie. Era un lac care se oprise unde începea grădina bunicului, și care acoperise trei sferturi din sat. Și când eram mică, încă se mai vedea turla bisericii. Iar singurul care avea barcă era unchiul meu. Și mă plimbam cu barca pe ulița fostului sat, și ei vorbeau: „asta-i casa lui cutare, asta-i casa lui cutare”. Și când treceam așa cu barca, și spuneau „asta-i casa lui cutare, casa lui cutare, ăsta-i acoperișul ăla de nu știu ce”, nu puteam decât să-mi imaginez ce e dedesubt. Nu vedeam decât case, case de oameni prin care mergeau pești... Iar universul ăla sigur că mi s-a părut fascinant. Dar acum, pur și simplu, după ce m-am jucat atât de mult cu formele, cu culorile și așa mai departe, simt nevoia unei închideri și a unei esențializări din nou, printr-o expresie minimală.

Magia S-ar zice că a încheia un astfel de interviu cu o întrebare despre freza intervievatului nu e chiar un final firesc, dar dați-i timp: Băi, aici e ceva magic. Inițial, am lăsat capul pe mâna unui artist. Era un artist din Cluj, Codruța Farcaș, care începuse să se ocupe de stilism de păr. Și mie mi se părea foarte interesant ca un artist să se ocupe și de un lucru cotidian și s-o facă cu pasiune. Și am experimentat tot felul de asimetrii. Eram cobaiul perfect. Nu mă interesa trendul. Bun. Ea a stat la Londra mai mult la un moment dat, și asimetriile, dacă nu le cultivi, devin ceva care nu mai are nicio legătură. Și clacasem nervos, și am băgat mașina. Apoi mi s-a părut brusc foarte trist, după toate nebuniile cu asimetriile alea pe care le avusesem. Și atunci, tot cu mașina, mi-am crestat niște desene. Îți dai seama cam cât poți să crestezi cu o mașină... Și brusc m-am luminat și m-am dus cu niște pensule la ea și am zis: „Codruța, aș vrea să te gândești că aceasta este o pânză și să o abordezi ca atare.” Ea aducea pigmenți de la Londra. Și exact cum pregătești o pânză, a început să-mi pregătească părul. L-a deschis la culoare, după care a început să-l picteze. Și s-a tot jucat cu capul meu. Eu atunci n-am dat foarte mare importanță subiectelor, deloc. Codruța acum nu mai e-n București, colega ei a făcut un salon, a preluat toată povestea și a dezvoltat-o. Și sunt totuși 15 ani de când, în fiecare lună, mie mi se schimbă configurația. Sunt perioade când sunt plecată mult din București. Trece timpul, îmi expiră pictura! Și atunci, învăț oameni pe acolo pe unde mă duc. Mai învăț câte unul, îl învăț tehnică și-mi las capul pe mâna lui. Nu sunt artiști! La Timișoara e vorba de o fată care cred că are 21 de ani sau ceva. Și care-și dorea să fie artistă... Eu cred și în forma asta de artist. Și dacă le cer ceva, niciodată nu va ieși. Aici e șmecheria. Dacă le dai libertatea și încrederea absolută, ajungi să ai niște surprize fabuloase. Și oameni care n-au avut nimic de-a face cu penelul să aibă niște chestii... Și ce este cel mai fascinant este că am observat că are foarte mare legătură cu ce se întâmplă într-o formă sau alta, în momentul ăla, cu mine. Nu cu ei! (Râde. Magia și-a făcut, și de data asta, treaba.)

Golul viu

Joacă, revoltă-te, (dez)amăgește-te

De: Alexandra Nistoroiu foto: Irina Szellelki

Ilinca e constant dezamăgită de ea, de teatrul retrograd, de oamenii blazați. Este emoția pe care o exprimă cel mai des. Dar nu e o dezamăgire depresivă, ci una activă. E revoltă. Dezamăgirea Ilincăi e o reacție secundară a ambiției sale ca lumea să fie mult mai bună decât este. Ca ea însăși să fie mai bună decât este. În fața tuturor surselor de dezamăgire cu care te poate epuiza lumea, e nevoie de o forță reală, și chiar de idealism, să te revolți și să rămâi revoltat. Să experimentezi constant dezamăgirea și să nu te lași înfrânt.

Dacă o întrebi pe Ilinca Manolache în câte spectacole joacă în prezent, nu te aștepta să primești iute un număr. Și ei îi vine greu să țină contabilitatea. Așa că începe să le enumere și numere. La Teatrul Mic, unde este angajată, joacă în Casa cu pisici, Anul dispărut. 1989, Profesiunea doamnei Warren și Inamicul poporului. La Godot, în Noi patru, O piesă deșănțată, Masculin/feminin. La Național e distribuită în Revizorul. La Metropolis, în Șapte dintr-o

lovitură și Două liniuțe, alte două spectacole ale Liei Bugnar, cu care colaborează frecvent. La ArCuB, joacă în Instalație umană. Dar cel la care se aprinde cel mai mult când îl menționează și cel mai recent este proiectul independent lucrat cu Ioana Păun: Calul Alb.

Cum (nu) alegi ura Calul alb este un performance despre ură. Pornește de la documentarea realizată de jurnalista Laura Ștefănuț, privind cazul lui Ion Ficior, un torționar care fost condamnat în primăvara anului trecut la douăzeci de ani de închisoare pentru crime împotriva umanității. Ideea aparține regizoarei Ioana Păun, colegă de generație a Ilincăi. Cele două colaboraseră mult în facultate. Este primul proiect de teatru documentar pur pentru Ilinca – deși Inamicul poporului are suficient de multe elemente care să îl încadreze această specie, la fel de bine cum poate fi văzut ca adaptare liberă după Henrik Ibsen. Pe Ilinca o interesează din ce în ce mai mult performance-ul documentar. Îi plac încă și textele clasice, dar vrea să facă un teatru cât mai ancorat în ceea ce se întâmplă acum, aici, care să-și propună forme artistice noi, căutări estetice. În Calul alb, joacă pe rând mai multe personaje. În prima parte a spectacolului este o jurnalistă hotărâtă, care vrea să prezinte lumii povestea lui Ion Ficior. Apoi, devine o traducătoare din maghiară în română, un locțiitor de partid, și Ion Ficior însuși. Parcurge tot felul de etape care o încarcă de ură și agresivitate, și duce publicul cu ea în călătoria asta. O bucură la proiect că reușește să pună sub semnul întrebării noțiunea că unii oameni sunt răi din naștere. Oamenii devin capabili și dornici de a face rău în urma unor lucruri care li se întâmplă, exact așa cum câinii, loviți, abuzați, se sălbăticesc și înrăiesc, crede Ilinca. „Bine, dar ține și de cum răspundem la ceea ce ni se întâmplă”, o contrazic. „Da, dar suntem oameni. Și anduranța noastră e una omenească”, îmi răspunde. Ion Ficior era copil în perioada celui de-al doilea Război Mondial, într-un Mureș aflat sub ocupație maghiară, marcat de un conflict etnic puternic. „Și maghiarii erau mai bogați decât românii. E posibil ca din cauza asta să fi avut această ură față de deținuți și să-și dorească să-i chinuie, pentru că, dacă am da timpul înapoi, poate că și el a avut de suferit”, îmi explică. Asta încearcă să propună, alături de Ioana, prin spectacol: „să chestionăm care sunt resorturile ce te împing să faci niște lucruri îngrozitoare”. Ion Ficior a fost un torționar „mai harnic decât alții”. În anii ‘50-’60, împărțea viața și moartea la Colonia de Muncă de la Periprava. Acolo avea un cal alb, pe care îl folosea ca să chinuie deținuții politici, sărind peste ei și lovindu-i cu copitele. Spre finalul performance-ului, Ilinca bagă în priză niște fierbătoare, pe care le introduce într-un acvariu cu pești vii. Însă nu le pornește, dă spectatorului controlul, oferindu-le posibilitatea de a apăsa pe declanșator. La majoritatea spectacolelor, persoanele din public intră în joc și apasă butonul, ca să se încingă apa peștilor. Dar prima dată când l-a jucat la Replika, spre sfârșit de noiembrie, nimeni nu a vrut să apese. În alte spectacole, chiar dacă persoana căreia i se întinde întrerupătorul apasă, după câteva minute alt spectator se ridică și scoate fierbătoarele din priză. Reacțiile acestea o hrănesc: „să stârnești ceva în public, să îl faci să aibă o atitudine, să plece acasă cu niște întrebări”. De asta îi place așa de mult și Anul dispărut. 1989, în regia Anei Mărgineanu. Uneori i se pare că 1989 nu e deloc dispărut. „Te întâlnești și acum cu situații care te aruncă exact în 1989 și te întrebi:

băi, e dispărut? Totuși, au murit niște oameni acolo, pentru freedom, dar, de multe ori, eu cel puțin mă simt ca în 1989”. Sigur, cenzura politică nu mai este atât de prezentă și nici atât de vizibilă, dar uneori se insinuează, sub alte forme. Sau le dă târcoale artiștilor. Și apoi, mai sunt gesturile dezamăgitoare ale unor colegi de breaslă care o întorc de-a dreptul în trecut. A dezgustat-o implicarea Rodicăi Popescu-

Bitănescu în campania pentru alegerile locale a Gabrielei Firea, dar și faptul că atunci când actrița o susținea în direct, la Antena 3, pe candidata la primărie, nu doar în nume propriu, ci al întregii bresle, n-au zbârnâit telefoanele televiziunii cu apeluri ale actorilor care să îndrepte lucrurile, să îi spună „nu, nu, doamna Rodica, tu vorbești în numele tău”. Dar nici ea nu a sunat. „După care payback-ul a fost să aibă un superfestival. În condițiile în care s-au închis niște teatre, în condițiile în care se întâmplă atâtea lucruri faine în independent, chiar și la stat. Nu se poate să dai atâția bani pentru festivalul cu cinci piese ale Rodicăi Popescu-Bitănescu. Este horror”.

Fentarea publicului în scop educativ În teatrul de stat, oamenilor încă le este teamă să-și exprime cu adevărat punctul de vedere, constată revoltată. De exemplu, actorilor le e frică să spună fățiș că nu le convine ca directorul teatrului „să se comporte ca și cum ar fi șef pe moșia lui”. Sunt speriați că, luând atitudine, ar putea să rămână fără job sau să nu mai fie distribuiți în spectacole, ca pedeapsă. În independent, presiunea nu o pune ierarhia, ci mai degrabă faptul că teatrul privat e până la urmă un business, deci supraviețuirea lui depinde de câte bilete vinde. Ilinca e bucuroasă că există locuri ca spațiul Replika, dar e de părere că sunt necesare și mai multe locuri în care artiștii să-și poată monta și juca experimentele. Să existe scene și pentru genul de spectacole care nu au încă un public. „Dacă nu e, se face. Publicul îl creezi”. Dă exemplul Centrului Național al Dansului București. „Ei, de foarte mult timp, se luptă pentru locul ăla și insistă într-un tip de a face, de a se exprima artistic, performativ. Și e normal să se întâmple asta, pentru că suntem în secolul 21. Nu mai putem să jucăm teatru cum se juca în secolul 19”. Dar regula e mai degrabă alta: vederile sunt mai înguste. Ar vrea „să nu mai credem că teatrul se face doar așa cum știm noi că se face. Cu costume, cu text mare, cunoscut, cu roluri, partituri, pe care să le spui frumos și asumat la scenă și să faci doamnele să plângă. E foarte bine că există și asta, dar mai există un segment de public care își dorește și altceva. Care poate nu mai vrea să vadă doar Caragiale și Shakespeare făcute ca la carte”. Nu se așteaptă să vadă prea curând asta în teatrul de stat. Ca să educi un public pentru forme artistice mai moderne, inovatoare, ai nevoie de timp. Un timp pe care teatrele de stat nu și-l permit. Deși subvenționate din finanțe publice, managerii lor trebuie să facă dovada succesului producțiilor finanțate, la evaluările periodice. Să justifice subvențiile. Așa că, mai mereu, rețeta e simplă: „ai adus regizorul cu nume, ai adus piesa cu titlu cunoscut, ai montat-o în două luni, gata!”. Neavând presiunea banilor, normal ar fi ca la stat să se facă „cele mai pe pereți producții”. Doar că majoritatea acestor instituții (Bulandra, Odeon, Național) sunt conduse de ani buni de aceiași directori. Ca teatrele să facă loc și unor spectacole experimentale, Ilincăi i se pare necesar ca la conducerea lor să se rotească și alții, fiindcă altfel stagnarea e inevitabilă. „Poate unii au făcut și treabă foarte bună, dar la un moment dat, șurubelele se blochează, mașinăria nu mai merge”. Când lucrezi pentru un public, e mult mai facil să îi dai ce vrea sau crede că vrea. Spectatorul de teatru e mai ușor de adus la piese accesibile, făcute după o rețetă prefabricată. „Dar publicul poate să fie educat, poți să îl formezi, fentându-l cumva. Poți să îl fentezi”, spune convingător Ilinca, „doar că nu cred că interesează pe nimeni asta. E o cale mult mai lungă. În general, oamenii o iau pe scurtătură. Comedia? Hap, ai înghițit pastila, multă lume în sală”. Și nu crede doar că publicul poate fi educat, ci și că asta e marea responsabili-

Joacă, revoltă-te, (dez)amăgește-te

tate a artistului: să apese pe alte butoane decât cele răsfolosite și prăfuite. Artistul nu trebuie musai să fie implicat politic, partizan, dar ar trebui să fie măcar informat politic. „Simt că e nevoie de spectacole care să chestioneze exact perioada în care trăim acum. Că altfel eu nu mai înțeleg care e rolul artei. Să fie frumos și să arate bine? Adică, pe mine nu mă interesează. Prefer să văd un spectacol neîmplinit 100% dar care caută și pune niște întrebări, decât un spectacol scos din țiplă, dar care îmi vorbește despre o perioadă care nu mai este. Nu se poate să iei Caragiale și să îl faci acum, cu rochii de crinolină și pălărioare”.

Obosești să te lupți în amonte – Tu de ce te-ai apucat de teatru? – Nu știu, răspunde înainte să termin întrebarea, pisicindu-se puțin. Continuă mai serios: – Și trebuie să recunosc, deși nu știu dacă ar trebui să zic asta: dacă ar fi să o iau de la capăt, nu aș mai face-o. – De ce? – Nu aș mai face-o, deși e o meserie superbă. Pentru că e foarte greu să nu te doară anumite lucruri și să nu simți la un moment dat că e atât de degeaba. Părerile sunt așa de împărțite: tu crezi că ce spui tu e adevărat, alții au atâtea păreri și cred la fel de tare că e adevărat ce cred ei. – Ai obosit? – Nu cred. Cred că sunt un pic dezamăgită. Dezamăgită de cum te poți blaza într-un teatru de stat. Îmi imaginez cum erau oamenii ăștia când au ieșit din facultate, cu vise și speranțe, că or să facă și or să dreagă. Și apoi văd blazarea, praful care s-a pus ei, faptul că acum sunt blocați în secolul 19. E greu să te izbești în fiecare zi de prejudecăți, de „așa se face”. Mi se pare că în acest moment, teatrul e retrograd. – Și nu ați putea schimba aceste lucruri? Tu, alții din generația ta? – Da, dar la un moment dat obosești să tot faci în amonte (subliniază prelungindu-și „e”-ul). La un moment dat, zici: „băi, nu se poate nicio zi de liniște?”. Chiar să te lupți pentru fiecare chestie până rămâi fără aer? Ilinca e angajată la Teatrul Mic din 2008, de când a terminat facultatea. Acum nu știe dacă vrea să rămână aici, dar atunci simțea că are nevoie de o casă, de un loc căruia să îi aparțină. Voia ca acest loc să fie Bulandra, acolo unde colabora în trei-patru spectacole, în urmă cu nouă ani. Dar nu angajau. A aflat că se dă concurs la Mic și, deși nu-și dorea postul cu adevărat, a mers să încerce. „S-a întâmplat să mă ia și am zis go for it. Și am rămas”. Nu-i pare rău, deși a nimerit în mijlocul unei perioade sterile pe plan artistic pentru Teatrul Mic, „o perioadă de vreo 14 ani în care nu prea s-au întâmplat lucruri”. Cu trei ani în urmă însă, a simțit că acest blocaj va lua sfârșit, când Mihai Dinvale a câștigat concursul pentru poziția de director. „El a dat tot timpul credit tinerilor”. Sub mandatul lui, a apucat să joace într-un spectacol regizat de Radu Iacoban, Casa cu pisici, și mai apoi să facă Anul dispărut. 1989. În locul lui Mihai Dinvale a venit Gelu Colceag, iar Ilinca speră ca în continuare să se mai găsească loc și pentru altfel de spectacole. Esențială ar fi recuperarea spațiului de la Foarte Mic, „un spațiu în care se întâmplau lucruri bune”, care își câștigase propriul public, cu o ofertă ceva mai neconvențională.

Pe trotuarul greșit – Și dacă n-ai fi făcut teatru, ce-ai fi făcut? – Design mi-ar fi plăcut. Design vestimentar sau de interior. – Și ai început să te orientezi? – Nu am început să fac nimic, că nu prea știu să desenez, din păcate. Nu știu să desenez, nu știu să cânt... (înșiră cu autoironie) Dar asta zic acuma că aș fi făcut. Îți dai seama că, dacă făceam asta, ne întâlneam la interviu și ziceam: „nu, n-aș mai face asta, eu actriță m-aș fi făcut!” – Și-atunci? – Nu cred că o să fac niciodată altceva. Cred că o să continui cu teatrul, că eu iubesc meseria asta. Dar mă dezamăgește ce se întâmplă. Și mai ales mă dezamăgesc eu: cum reacționez și cât de personal iau totul. – Ai tu o sensibilitate aparte? – E posibil. Am așteptări ridicate, sunt autocritică și critică. Și disec, zici că sunt un chirurg. Mă cufund în problemă de nu mai ies de-acolo. Poate că o să îmi treacă și o să mă liniștesc. Acum sunt un pic zburătăcită. Ilinca vrea să vadă mai multă hotărâre din partea societății civile din România. „Chiar am putea să salvăm niște chestii, dar există o lipsă de reacție. Cu timpul o să dispară, oamenii vor fi din ce în ce mai vocali și vor lua atitudine”, proclamă. Admiră activiștii, dar nu știe dacă s-ar putea descrie așa. Totuși, iese în stradă de fiecare dată când e „necesar”. A fost printre puținii artiști care s-au strâns să îl susțină pe Vlad Alexandrescu, când acesta a fost demis din poziția de ministru al Culturii. Ilinca nu voia să plece, fiindcă se simțea în sfârșit reprezentată. „A fost primul ministru care și-a aplecat cumva urechea spre artiștii independenți, și-a dorit o reformare, o împrospătare a acestui sistem de care vorbeam, cu instituțiile de stat cu directori bine înșurubați în posturile lor”. A fost un protest liniștit, dar s-au împărțit amenzi și a luat și ea una de 500 de lei - „zici că eram un răufăcător veritabil” - doar fiindcă n-a vrut să se mute de pe trotuarul din fața Guvernului în alveola de vizavi de Muzeul Antipa. I s-a părut nedrept. Nu făceau nimic ilegal, nici măcar nu strigau ceva, practic au fost amendați doar pentru că se aflau pe bucata de asfalt greșită. Citește mereu știrile, stă cu un ochi pe Trump și unul pe PSD. A înfuriat-o la culme reacția partidelor la semnăturile strânse de Coaliția pentru Familie pentru redefinirea familiei în Constituție. Într-una din zilele în care ne-am văzut, într-o cafenea de lângă ArCuB Gabroveni, mi-a citit nervoasă din telefon un comunicat de presă al liberalilor pe acest subiect. „...lecția alegerilor din SUA ne arată că oamenii pe care îi reprezentăm cer lideri care să-și asume cu fermitate identitatea și promovarea valorilor esențiale pentru o societate sănătoasă.... taca-taca-taca. Deci: grav, grav, grav de tot.” Urmau alegerile. Și era orice mai puțin optimistă în privința lor. Nu vrea să plece din țară. Nici nu crede că și-ar putea face meseria altundeva, nici nu vrea să renunțe la ideea de „acasă”. Iubește România, când reușește să fie apolitică. Politic, țara i se pare un dezastru. „Și nu are cum să nu se reflecte asupra zonei artistice. Nu se poate să nu”, mă convinge cu vocea ei gravă și o privire îngrijorată. „Mai ales în teatrul de stat, nu?”, o întreb. „Da, dar și în independent. Că Godot, de exemplu, e în sectorul 3, deci depinde de primăria sectorului 3. Altul e în alt sector și depinde de acela”, se aprinde. „Ești super legat de ei”, insistă, cu dinții și pumnii strânși, parcă încercând să arate nervos cât de legată e arta de politic. „Iar ei știi

cum sunt? Cum ridici capacul de la o oală, ies șerpii. Pui capacul, te duci la alta: alți șerpi” - desenează în aer gestul ridicării capacelor.

Premiul – Ce i-ai spune Ilincăi la 17 ani dacă te-ai întâlni cu ea? Dacă ai avea o mașină a timpului și ai putea să îi spui trei lucruri? – Să se gândească foarte bine ce vrea să facă. După ce te dedici 100% unui lucru și el începe să funcționeze, e foarte greu să oprești mașinăria și să o iei de la zero. I-aș zice: „băi, fii atentă ce îți alegi, că odată ce ai intrat în horă, ești în horă. Ești ca într-un domino, nu mai ieși tu și îi dărâmi pe toți ceilalți”. I-aș spune să învețe să se iubească pe ea. Să lucreze la asta, să-și spună în oglindă fraze motivaționale. Să facă tot ce știe ea, dar e musai să învețe să se iubească. – Stai prost la capitolul ăsta? – Da, nu stau bine deloc. Mă judec foarte mult, încă nu m-am acceptat complet. – Ce nu îți place la tine? – De la cum arăt la cum îmi sună vocea, până la ce fac, nu-mi place mai nimic. Am momente când mă uit în oglindă și nu-mi place deloc, deloc. DE-LOC. Acolo chiar trebuie să lucrez, că nu am ce să fac, asta sunt eu, I have to deal with it. (râde) – Și ce e așa de rău în asta? – Habar nu am. Dar dintotdeauna am fost așa certată cu mine. – Ajută actoria într-un fel? – Da. Când sunt pe scenă, nu-mi mai pun problema asta deloc. Momentul preferat din zi al Ilincăi Manolache e cel de la finalul spectacolului - sau, în zilele cu mai multe spectacole – când s-a terminat ultimul spectacol. La repetiții, îi plac descoperirile făcute alături de ceilalți actori. Apoi, înainte de spectacol, îi cresc emoțiile până în tavanul teatrului. În timpul spectacolului intră într-o nebuloasă. Pe scenă e dintre actorii care ignoră complet spectatorii. Nu îi vede, nu îi aude. Dacă s-ar gândi la ei, ar fi pierdută. „Și gândești altceva în momentul acela. Gândești ce gândește personajul pe care-l faci”. Însă, imediat după spectacol, are o satisfacție plină de adrenalină. Nu are legătură cu aplauzele, cu complimentele, ci cu mulțumirea „că s-a întâmplat și a fost OK, acela e premiul”. Cum joacă aproape în fiecare seară, primește acest premiu destul de des. Dar îi scapă repede printre degete. Tot drumul de la teatru spre casă și-l petrece refăcând în minte spectacolul și disecă fiecare lucru pe care l-a făcut prost. Zilele astea, lucrează mai mult de douăsprezece ore pe zi. A tot acceptat câte un proiect în plus, fiindcă o interesau acele povești, și mult mai târziu și-a dat seama că nu mai are timp nici să respire. Teatrul i-a dat „un scop în viață: să povestesc oamenilor lucruri”, dar i-a luat timpul liber. Îi e dor să stea degeaba și nu îi e rușine să admită asta. „Sunt un om care iubește să nu facă nimic, sunt mai degrabă un om leneș”, își face un autoportret puțin flatant, cu alintătură în voce. „În mod normal, teatrul ar trebui să fie un segment din viața mea. Momentan îmi ocupă cam toată viața. Nu sunt o workaholică, dar uite că s-au adunat”. În august, când își mai poate lua câte o vacanță, fuge mereu la mare, în afara țării. Se declară dependentă de soare, plajă, scoici, dar nu știe când și cum a dezvoltat dependența. Vacanțele de vară din copilărie și le-a petrecut la munte, la Sinaia. Tatăl ei avea plămânii bolnavi, iar aerul de munte îi făcea bine.

Joacă, revoltă-te, (dez)amăgește-te

Cam actriță am vrut să mă fac Părinții Ilincăi sunt actorii Rodica Negrea și Dinu Manolache, și amândoi au știut să îi fie prieteni. Tatăl ei a murit în 1998, când ea avea doar 13 ani. Era foarte legată de el, fascinată de umorul special și inteligența sa. Prima amintire a Ilincăi legată de teatru sunt costumele de la Mătrăguna, un spectacol vechi de la Teatrul Mic, în care juca tatăl ei. Costume în stilul anilor ‘30, „cu pălăriuțe, cu mărgeluțe, rochii cu paiete, m-au rupt când eram mică”. Se ducea acasă, se îmbrăca în oglindă și imita actrițele din Mătrăguna. Așa a început totul. Astăzi lumea îi spune că pe scenă transmite aceeași energie pe care o transmitea și tatăl ei. Cu mama ei vorbește încă aproape zilnic. Uneori se ceartă crunt, dar „într-o oră se rezolvă totul și o luăm de la capăt”. Nu pot însă juca împreună pe scenă. Au încercat de două ori, dar Ilinca nu putea face abstracție de faptul că în față era mama ei. „Nu puteam să-mi țin gura, să nu disec cu bisturiul”. Și ce găsea la disecție îi spunea nedelicat mamei. „Au fost două colaborări grele, mai ales pentru ea, fiindcă ea era mai bună, nu făcea urât. Eu eram cea cu păreri. Dacă ar fi fost oricare altă actriță în locul ei, nu mi-aș fi permis să dau indicații, dar cu mama... Și au mai venit niște proiecte în care trebuia să fim împreună și am decis că NU”, povestește într-un hohot de râs. Ca mamă-fiică, rămân foarte apropiate. Ilinca s-a oprit de câteva ori în timpul discuțiilor noastre ca să îi răspundă la câte un mesaj. Admiră cumpătarea și eleganța ei. „E mai așezată, nu sare imediat cu vorba, eu sunt mult mai impulsivă, zic și fac la primul impuls. Și asta aș vrea să învăț de la ea: să fiu cumva mai așezată în mine”. Pe scenă însă, se aseamănă mai mult, îi place să creadă că au același tip de sensibilitate. Despre Rodica Negrea îmi spune că „e ca o inimă care pâlpâie toată”. „Eu cred că sunt o combinație între ei doi, așa zice lumea. Eu nu-mi dau seama cum sunt. Știu ce e în mine, dar nu știu ce dau în afară”. S-a gândit și dacă ar ajuta-o niște înregistrări cu ea în spectacole, însă „n-aș suporta să mă uit la mine. Nici să mă aud, nici să mă văd. Și nu e același lucru. Că mie îmi transmit prin filtrele mele. Adică mă știu pe dinafară, dar spectatorului nu știu ce îi transmit”. Ilinca își dă seama că mulți oameni sunt curioși cu privire la cum a fost să fie crescută de doi artiști, dar nu prea are cum să compare. „Habar n-am cum e într-o familie de neartiști”. Un lucru e sigur: cariera pe care a abandonat-o, de fapt, pentru actorie a fost cea de medic veterinar. Iubește animalele de când se știe. Stătea la casă în Cotroceni, nu avea câinele ei, ci toți câinii cartierului. Una dintre ei, Lola, o ducea la școală și o aștepta apoi, după ore, să se întoarcă acasă împreună. Iar în garaj avea grijă de puii pe care îi făta câte o cățea din cartier. Mai avea grijă și de păsări. Mama ei îi spunea „Păsărilă”, fiindcă la geamul din bucătărie ținea o cutie în care periodic apărea ba un porumbel rănit, ba un pui de vrabie. În fața casei din Cotroceni erau mai mulți castani, în care își făceau cuib păsările. Puiuții mai plăpânzi cădeau uneori din cuib. „Îi prindeam eu, îi duceam acasă, îi bibileam, îi giugiuleam și până la urmă zburau”. Deși a fost mai mereu iubitoare de câini, de ceva vreme are un motan cu ochii mari și verzi, Popică, adoptat de prietenul ei de la niște amici care îl găsiseră abandonat. Înainte de Popică, a avut grijă de o pisică pe care i-a făcut-o cadou actrița Nicoleta Lefter, dar nu s-au înțeles. I-a dat-o înapoi Nicoletei, care a trimis-o la mama ei, în Galaţi. Pisica era mai degrabă antisocială, nu ieșea de sub canapea și nu reușeau să se împrietenească. Popică însă e lipicios. „Îl ador, îmi vine să îl

strâng în pumni, să îi fac rău de cât e de drăguț”, îmi povestește strângându-și ochii migdalați a bucurie reală. Când era mică, voia să se facă medic veterinar fiindcă își imagina că „toate animalele care vin la mine sunt ale mele”. Apoi s-a prins că nu-i tocmai așa. Și după ce s-a reorientat, nu prea a mai trecut prin alte răzgândiri: „cam actriță am vrut să mă fac, cam de mică”. Nu e convinsă că a fost o pornire instinctuală, vocație, sau mai degrabă un rezultat al circumstanțelor, al copilăritului în culise. La școală, era serioasă, conștiincioasă, premiantă. „Aș fi putut să fac bine mersi o meserie sănătoasă, cu banul frumos în buzunar, mai mult timp liber, vacanță. M-ar fi dus capul, dar n-am făcut. Și, în momentele de nervi

și de supărare, mă întreb ce-a fost în mintea mea când am ales asta, că puteam face orice altceva. Nu mi-am răspuns încă la această întrebare”. Înainte de fiecare spectacol, Ilinca merge mai devreme la teatru, ca să-și facă al ei locul. Dă mereu textul, fiindcă o îngrozește gândul că îl va uita în timpul piesei. Emoțiile cresc cu fiecare minut care trece și, până să intre în scenă, se tot întreabă: „De ce nu plec acum? De ce nu plec?”. Nu știe de ce, dar niciodată nu pleacă.

Joacă, revoltă-te, (dez)amăgește-te

Cea mai firească tăcere

De: Eli Bădică foto: din arhiva personală a scriitoarei

Veronica D. Niculescu este o scriitoare fără pereche. Așa mi-am spus acum câțiva ani, când am citit-o prima dată, așa mi-am zis și de curând, după ce am citit cea mai recentă carte a sa, „Spre văi de jad și sălbăție“ (Polirom, 2016), una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit anul acesta, un roman ce-și atrage cititorii și cere o relectură. Fără pereche este și personalitatea sa, o autoare care caută să afle ce e dincolo de suprafață, ascuns vederii, care se oprește, în plimbările sale, să privească, și care caută miezul în cuvinte, care prețuiește tăcerile. Atipică într-o lume atât de agitată și atât de zgomotoasă. Prin interviul pe care îl veți citi în următoarele pagini, îmi doresc să vedeți cele de mai sus, să trageți cu ochiul în universul literar al Veronicăi D. Niculescu și, mai apoi, să vă doriți să vă cufundați în cărțile ei.

După studii realiste și o cotire spre jurnalism, în urmă cu doisprezece ani, Veronica D. Niculescu publica primul volum, Adeb (Limes, 2004), o carte de proză scurtă. Îi urmau altele două de proză scurtă (Orchestra portocalie, 2008, și Roșu, roșu, catifea, Casa de pariuri literare, 2012), cărțile-pereche Simfonia animalieră și Hibernalia (Casa de pariuri literare, 2014, respectiv 2016), două volume în colaborare cu Emil Brumaru (Basmul Prințesei Repede-Repede și Cad castane din castani, Polirom, 2009, respectiv 2014), o antologie de proză scurtă (Floribunda, TipoMoldova, 2012) și primul roman, Spre văi de jad și sălbăție (Polirom, 2016). În total, nouă volume. Plus zeci de traduceri.

Cea mai mare bucurie Să vorbim puțin despre momentul în care ai început să scrii literatură: ce l-a declanșat, cum s-a așezat acesta în viața ta, cum a fost trecerea de la scrisul jurnalistic la cel literar, care au fost cele mai mari temeri legate de scris. În anul când m-am căsătorit și m-am mutat de la Pitești la Sibiu, am știut că nu mai vreau să lucrez în presă. Veneam după aproape cinci ani în care condusesem o redacție de ziar. Însă, cu CV-ul meu, exact asemenea oferte primeam. Le-am refuzat, am stat pentru o scurtă vreme acasă. Și, din senin, departe de știri, reportaje, pagini și corecturi, am început să scriu povestiri. Cred că a fost fuga de o anumită fațetă atroce a realității – o fugă spre scrisul adevărat, spre imaginație și construcție, spre literatură. Eu și în presă intrasem cu gândul că trec de la cifre la litere, că acolo voi scrie. Dar n-am găsit scris în presă, era altceva. Sigur că scrisesem și înainte, umplusem niște caiete, s-au pierdut aproape toate, dar niciodată nu fusese ca acum, cu atâta concentrare și grijă; acum pur și simplu m-am așezat și, vreme de doi ani, am alcătuit un volum. Sigur că am mai lucrat apoi în presă, și încă destul de mult, dar am refuzat actualitatea cât am putut, sau mai bine zis acea actualitate la care mă străduiesc să stau cu spatele. Nu vreau să aud de politică, de accidente ale zilei, de activism de orice fel, de așa-zisele teme la zi, care se fumează tot așa de rapid cum apar. Temeri legate de scris, atunci, la început? Nu. Mi-am dorit să scriu povești și am scris, singură pe lume, cu bucurie. Spre inocența aceea, a începuturilor, tânjesc de fiecare dată când dau târcoale vreunei noi povești. Singura teamă actuală ar fi aceea că după fiecare carte, întotdeauna, mi se pare că n-o să mai scriu niciodată nimic. Dar e și multă alinare în asta. Ce-l face pe scriitor – scriitor, iar pe traducător – traducător? Pofta de a spune o poveste, capacitatea de a-și decupa un timp doar al lui, în cazul scriitorului. Iar pe traducător: munca, răbdarea, suspendarea și amânarea propriei persoane. Nu voi întreba când știi că e gata o carte, ci când știi că ai tot ceea ce ai nevoie pentru a începe o carte? De fapt, e vorba de un ceva infim. Ah, dacă i-am putea spune pe nume, dacă l-am putea apuca între degete, ca pe un peștișor auriu, atunci am și reuși să-l convocăm mai adesea. E ceva mic, foarte mic – nu e vorba de tot, ci e mai aproape de nimic. Să fie un gol ca o pajiște albă, pe care se ițește un fir. Nevoia teribilă de a spune o poveste, apoi ideea poveștii, apoi schema ei, precisă, trasată în linii

mari, dar până la capăt – acel capăt care o să te atragă cum atrage lumina fluturii nopții. Apoi timpul. Camera ta. Muzica textului. Ușa închisă. Senzația că tot ce există în rest a dispărut. Ești doar tu cu povestea pe lume.

Cea mai profundă ruptură În repetate rânduri ai spus că nu poți scrie atunci când traduci. Ce îți aduce literatura ta, ce îți aduc traducerile? Nu pot scrie niciodată un rând în perioada cât traduc la o carte. Și, cum în ultima vreme m-a ajuns cine știe ce blestem al traducerilor extrem de lungi, iată, nu scriu. Scriu când nu am de tradus și dacă a trecut suficient timp încât să pot ieși din tonul altui autor, din tema și limbajul lui. Sigur că aș vrea să inversez iarăși balanța, să traduc câte-o carte din când în când, între cărțile mele, și nu să strecor cu greu câte-o carte între traduceri. Dar, recunosc, traducerile aduc enorm scrisului, pe cât îți fură în clipa când traduci, pe atât te îmbogățesc după. Dar prețul plătit e enorm. Ai mereu senzația că n-o să mai apuci și timpul ăla, numai al tău. De-aici frustrările imense. Senzația că te amâni la nesfârșit. Cât de dificil este pentru un autor să dea drumul unei cărți în lume, să nu mai aibă control asupra ei? Dar pentru un traducător? Aici nu e vorba de control asupra cărții. Ci de ceva mai subtil. E o ruptură uriașă între intimitatea scrisului și ieșitul în lume. Ceva cu care nu m-am împăcat încă și am o bănuială că n-o să vreau să mă împac niciodată. Scrisul e intim; publicarea e un act exhibiționist. Să punem între scris și publicare semnul acela ca un fulger care indică pericolul pe tablourile electrice. Mai e vorba și de un rost, de un sens în care trebuie să crezi, dincolo de tine și de nevoia ta de a scrie – un sens de care mi-e greu să vorbesc, tocmai fiindcă e ceva foarte intim și-i atât de ușor să devii caraghios când prinzi în cuvinte treburile care te privesc doar pe tine. Cu traducerile e altfel – aici e muncă, sunt cărți care există, cu sau fără tine. Știu că cer imposibilul, dar poți alege câte un cuvânt pe care să-l alături celor mai recente trei cărți ale tale, care să le definească cel mai bine? Simfonia animalieră – licăr; Hibernalia – moarte; Spre văi de jad și sălbăție – credință.

Cea mai lungă poveste Cum a venit romanul după volumele de proză scurtă, a fost o necesitate, s-a impus? Mai ales în „condițiile vitrege” ale publicării prozei scurte de la noi – sau nu a avut nicio legătură? Povestea și-a cerut forma. Și mi-era foarte poftă să scriu o poveste cu frază amplă, alambicată. Asta după cele două volume minione, cu structură de simfonie. E foarte posibil să fi fost și sătulă de toate discuțiile exagerate despre proza scurtă. Módele și dezbaterile mă obosesc. Dar sigur că nu îți calculezi în funcție de asta ce și cum scrii. A venit rândul acestei povești lungi, spiralate. Scriu doar după bunul meu plac.

După ce ai publicat Spre văi de jad și sălbăție, ai mai recitit-o, ți-ai mai dorit modificări? Recitesc întotdeauna, de vreo două mii trei sute de ori înainte de publicare, de vreo patru sute de ori după. Modificările, desigur, le-am făcut înainte să public. După, sigur că nu, dar nici nu mi-am mai dorit. Cartea mi-a ieșit așa cum am vrut. Ce ai tradus înainte de Spre văi de jad și sălbăție? Dar după? Înainte, Darul lui Nabokov. După, e mai greu de spus, fiindcă am scris la cartea asta vreme de vreo trei ani, în reprize, cu pauze, cu tradus alte cărți între timp. Am tradus Foc palid undeva între niște episoade ale sălbăției, cred că între basmul în versuri și începutul părților în proză, apoi am tradus scrisorile lui Nabokov către Vera, și iarăși am scris episoade lungi ale sălbăției, volumul de scrisori fiind uriaș și împărțit în patru tranșe, egale fiecare cu câte-un volum să zicem normal. Apoi am tradus încă alte două romane, ale unor autoare contemporane, cât încă scriam la sălbăția mea lungă... Practic, a durat din vara lui 2013 până în primăvara lui 2016. „Scrisul fără bătătorit și ocoliș nu se poate”, spune Miranda Dortloft, protagonista cărții. Ai povestit, anterior, că ai început romanul tău cu un plan, mai întâi cu basmul din cea de-a doua parte, apoi ai dat roată cu proza, ai creat oglinzile, adăugat detaliile, reluat, rescris, tăiat. A fost vreun moment în care travaliul acesta ți s-a părut insuportabil?

din Spre văi de jad și sălbăție, personaje memorabile, atipice, fabuloase. Cu care ți-a fost cel mai drag să trăiești în toți anii aceștia, de construire a cărții? Cu Miranda Dortloft am trăit în minte și suflet și pe ea o cunosc foarte bine, traumele ei sunt traumele mele. Restul îmi sunt prieteni, cunoștințe apropiate, dar rămân niște străini, până la urmă. Care au fost cele mai relevante reacții – publice sau private – pentru tine la Spre văi de jad și sălbăție? A fost ceva ce te-a surprins pozitiv, ceva la care nu credeai că cineva se va gândi citind romanul tău? M-a surprins în primul rând că au existat atâtea reacții, că povestea a ajuns la mult mai mulți oameni ca de obicei, că s-au bucurat cititorii și unii dintre ei au simțit nevoia să arate, într-un fel sau altul, că le-a plăcut cartea. Sigur că m-au surprins acele reacții care puneau degetul în punctele sensibile ale cărții, locurile pe unde-am tot ascuns chei și noduri, de descifrat doar de cititorul atent. Am fost fericită să văd că acel cititor există și vede. Apoi, m-a bucurat să văd liceenii din Iași, la FILIT, care citiseră cartea peste vară și chemaseră autoarea la ei, la festivalul din toamnă. Acolo am fost cu adevărat surprinsă. O cunoșteau bine pe Miranda, o disecaseră și discutaseră. Nu există compliment mai frumos și mai îmbătător. Dacă ți l-ai putea imagina, ce ar face cititorul tău ideal după ce a citit Spre văi de jad și sălbăție?

Nu. Scriu cu o extraordinară plăcere. Și când ies din cameră stoarsă, cu picioarele tremurând după câteva ore de scris la o pagină, două... nu cunosc bucurie mai mare. Mă întristează enorm să spun asta acum, când nu scriu.

Închide cartea, face o față fermecată, dar ușor nedumerită, și deodată o ia de la capăt, răsfoind alene, descoperind oasele ascunse pe care nu le-a văzut la prima lectură. Și-atunci e fericit. Din această fericire a lui, imaginată, mă hrănesc eu.

Ce nu este Spre văi de jad și sălbăție?

Muzica din literatura ta are o cadență specială, o poți auzi clar numai atunci când ești singur, tu cu ea, tăcere în jur. Cu toate acestea, dacă ar fi să găsești coloana sonoră pentru rândurile tale, care ar fi aceasta?

Să dăm cuvântul cititorului care se aștepta la altceva. Cum te-a schimbat scrierea romanului?

Muzică lipsită de cuvinte. Clasică sau nu. Eu acum ascult Mahler. Îmi doresc să scriu tot o poveste lungă, alunecoasă, bizară, să fiu fericită scriind-o. Nu cred că mă mai pot întoarce la scurt – nu simt nicio nevoie.

Cele mai multe reacții „Drumul dintre casă și bibliotecă e distanța dintre realitatea mea și poveste”, scrie Miranda Dortloft, falsa prințesă. Tu iei distanță între realități? E exercițiul zilnic, de îndepărtare față de o realitate scârboasă și tot mai agresivă, care caută să ne intre în case și când închidem ușile bine. Sunt știrile de seară, sunt zbieretele de pe Facebook despre orice tâmpenie infimă care ieri nu exista și astăzi pare de-o însemnătate enormă pentru toți. Să fim serioși... Reușesc să mă izolez destul de bine, dar rămâne dorința enormă să plec pentru o vreme sau pentru totdeauna undeva, să am căsuța mea între dealuri și să scriu cartea pe care încă n-am scris-o. Miranda Dortloft, Mereu da Flor, Mălina Ivanovna, domnul Teodorescu sunt doar câteva dintre personajele universului

Cea mai firească tăcere

Cea mai firească tăcere Ai tradus și cărți pentru copii – îmi vine imediat în minte o carte pe care abia aștept s-o citesc, Un băiat numit Crăciun, de Matt Haig (Nemira, noiembrie 2016) – și, recent, ai adaptat textele a cinci povești pentru noua colecție Nemira, Basmul din buzunar. Să povestim puțin despre cum îți reglezi suflul pentru cărți pentru copii, după cărți „grele”, cum ai lucrat la adaptarea acestor basme. Uite un secret: sunt zece basme de fapt, adaptate pentru Nemira astă-primăvară. M-am bucurat să mă cufund în basme și să mă opresc din traduceri. A fost un exercițiu interesant. Am adaptat poveștile la un format de buzunar – un anumit număr de secvențe pe care să poată lucra ilustratorii. A fost o muncă plăcută, un popas într-o oază. Am tradus mai multe cărți pentru copii în ultimul an și ceva, ar mai fi patru volume foarte frumoase pentru alte edituri, probabil apar anul viitor. Le văd ca pe niște excepții, nu mi-am propus să traduc pentru copii, important e să îmi placă literatura din cărțile propuse. Am descoperit astfel că îmi place enorm E. B.

White – am tradus două dintre cărțile lui pentru Editura Arthur, sunt povești minunate, literatură de cea mai bună calitate. La FILIT am auzit, din nou, după ceva vreme, pusă în discuție cronica traducerilor. Crezi că ar fi benefică pentru traducători o reînviere a acestui tip de cronică? Se simte foarte tare lipsa de reacție la cărțile importante traduse la noi. De fapt, de ceva ani se simte că reacția dinspre public e una directă, tot mai vizibilă, pe fel și fel de canale, în timp ce cronicile sunt tot mai puține – și la cărțile românești, nu doar la traduceri, unde poți să tragi cu tunul și nu... Aș putea vorbi aici despre bloguri – dar nu o voi face. Sunt lucruri în zona asta care-mi plac mult și care-mi displac și mai mult. Aș fi vrut să asist la discuția de la festival. Scrii, în continuare, de câțiva ani buni (din 2007), fără întrerupere, pe blogul tău (Floribunda), despre cărțile la care lucrezi, traduceri, cronici și emisiuni, interviuri, dar și despre plimbări, plante, chinuri și bucurii, unele însoțite de superbe fotografii. Cum vezi spațiul acesta al tău virtual, în care putem trage cu ochiul când, cât și cum poftim? E loc umbrit și bun. Nu e expunerea de pe Facebook. Nu ajunge acolo decât cel care chiar vrea să te caute – dar nici măcar pe acest rătăcit nu-l conștientizez. E cotlonul unde m-am obișnuit să-mi pun, ca într-un sertar, ba o floare presată, ba o însemnare de agendă, ba o fotografie. Ajută când trăiești atât de izolat. Ești o autoare care stă departe, pe cât posibil, de zgomotul „breslei”. Cu toate acestea, ai fost solicitată foarte des pentru interviuri, de pildă. Ce întrebare te-a exasperat întotdeauna și ce întrebare nu a fost rostită/scrisă niciodată, deși ți-ai fi dorit? O să râzi, dragă Eli, dar, înainte să discutăm, chiar m-am gândit că mi-ar plăcea să fiu întrebată și eu care-i întrebarea care nu mi s-a pus niciodată, deși mi-aș fi dorit. Mă exasperează întrebările cu „cum a fost să scrieți o carte în colaborare cu...?”, fiindcă sunt puse întotdeauna cu un zâmbet cancanistic în colțul gurii. Aș vrea să mi se adreseze întrebarea la care să pot răspunde cu acel ceva esențial care îmi scapă tot timpul. Dar, pe de altă parte, exact ceva-ul ăsta vreau să-l păstrez doar al meu. Sunt atât de prețioase lucrurile care rămân nespuse. Suntem tot mai săraci cu fiecare lucru pe care îl afirmăm. Aș vrea să existe acea întrebare la care răspunsul să fie cea mai firească tăcere. Până la urmă, viața e alcătuită în cea mai mare parte din tăceri.

Cea mai firească tăcere

Imperturbabil, Dylan

De: Arhivăraru ilustrație: Răzvan Petre

În așteptarea reacției lui Bob Dylan vizavi de premiul Nobel, numeroși jurnaliști s-au grăbit să-l compare pe proaspătul laureat cu Jean-Paul Sartre, filosoful francez care a refuzat Nobelul cu mulți ani în urmă. Comparația s-a făcut pe criteriul cel mai tîmpit cu putință, dacă ne gîndim că ocazii și motive de a-i asemăna pe cei doi au tot fost în ultima jumătate de secol, numai că nimănui (aproape nimănui) nu i-a păsat. Dylan, la fel ca Sartre, este marele existențialist al țării sale — însă cui îi folosește, pînă la urmă, existențialismul? Răspunsul autorului francez: „numai specialiștilor și filosofilor”.

Imperturbabil, Dylan

Nu mă încearcă nicio remușcare dacă spun că aproape tot ce am parcurs în materie de exegeze ale lui Dylan e la fel de gol de conținut precum comparația amintită — zic „aproape” întrucît am avut bucuria să dau și peste cîteva texte scrise de specialiști și filosofi. Pentru ceilalți, omul nostru figurează într-o galerie de personalități culturale respectate doar din principiu, în baza unor merite mai greu de numit și înțeles. Fără îndoială că nu e cea mai mare fericire să ai de partea ta publicul, presa și totuși nimeni să nu dea semne că ar înțelege ceea ce faci; cu atît mai rău dacă ești tînăr și năvalnic din fire. Iar Dylan avea în primii lui ani obiceiul de a-i scoate la tablă pe jurnaliștii care veneau nepregătiți la interviuri. Mai tîrziu, însă, a renunțat la asemenea demonstrații publice, la fel cum avea să lase în urmă mînia protestatară, ipostaza de „omul cu chitara” și alte artificii de imagine care i-au furat și așa destul timp în care ar fi preferat să creeze... Admirabilă atitudine, s-ar zice, dar totodată greu de crezut că biografia unui spirit existențialist ar putea să se rezume la o simplă asceză spre luciditate, mai curînd bună de un roman de la 1750 toamna. Căci destul de repede se întrevede o dilemă: Bob Dylan și-a cîștigat celebritatea tocmai mulțumită acelor ipostaze provocatoare pe care ulterior le-a aruncat în dizgrație — însă oare, în lipsa avantajelor materiale astfel procurate, și-ar mai fi permis el o statură atît de dreaptă, imperturbabilă în fața celor lumești? Pentru asemenea dileme, celălalt mare existențialist oferea ca unică soluție asumarea. Ceea ce Dylan probabil a și făcut. Faptul de a-și fi acceptat condiția ingrată se reflectă în fiecare din momentele ulterioare în care s-a dezis de sfințenie, călcîndu-și cuvîntul sau recidivînd ca provocator. Însă există și dovezi chiar mai palpabile, cum ar fi leitmotivul don’t look back, prezent în versurile mai multor cîntece (scrise la ani buni distanță), dar și ca titlu al unui binecunoscut documentar despre Dylan; în cazul din urmă este vorba de o prescurtare a motto-ului don’t look back — something might be gaining on you, ales de regizor cu acordul deplin al celui portretizat. Și atunci, să fi fost o joacă faptul că a reacționat atît de greu la anunțarea Nobelului pentru literatură? Indiferent ce răspuns am da, întîrzierea s-a dovedit a fi un gest exemplar în sine: pe unii i-a făcut să se întrebe cîtă greutate are, de fapt, un premiu prestigios (fie el și Nobel), în vreme ce pe alții i-a scos din sărite — și, deci, le-a demascat orgolioasa incompetență. Întreaga situație a ilustrat cum nu se putea mai bine asumarea unei dileme, în care pînă și detractorii lui Dylan au investit cu semnificație cele întîmplate. La urma urmei, omul încă reușește să atragă simpatia celor mulți prin figura profund umană pe care o face. Iar dacă cel de astăzi era acum 50–60 de ani un debutant încrîncenat, la fel și existențialismul incipient a fost o filosofie a disperării înainte să devină umanismul epocii noastre. Și tot astfel, Dylan a dobîndit un Nobel la care părinții săi literari nu au putut decît să spere.

poetul Allen Ginsberg, care i-a fost lui Dylan nu doar apropiat, ci și un adevărat model de viață. Prima dată cînd a ascultat un cîntec scris de viitorul său prieten, Ginsberg a plîns. În fața versurilor auzite, expresia mișcării beat părea dintr-odată depășită. Cîntecul în discuție nu se numea Blowin’ in the wind, ci A hard rain’s agonna fall, iar versurile aveau de oferit mai mult decît simplul exercițiu stilistic — o mare bogăție de imagini, pusă la adăpost de orice tentație calofilă. Am citit la Gheorghi Starostin o remarcă strălucită, ce punea alături textul din Hard rain cu scrierile orientului antic. Întocmai, un discurs literar de o asemenea claritate era greu imaginabil acum cincizeci de ani, cînd intelectualismul era încă în floare. Iar dacă azi vedem lucrurile puțin altfel, este și mulțumită lui Dylan. Zic „puțin”, nu mult, și asta se poate dovedi foarte simplu: citind prin comparație Hard rain în traducerea lui Mircea Cărtărescu și originalul în engleză. Totuși, faptul că Dylan avea disponibilitatea de a compune astfel de texte nu spune nimic despre relația lui cu poezia modernistă. Chiar dacă cele două abordări sînt în principiu opuse, nu trebuie uitat că multe din manifestările postmoderne ale acelor ani de început erau expresii radicalizate ale modernismului, și nu reacții împotriva lui. Cît privește mișcarea beat și pe Dylan în calitate de continuator al ei, plăcerea de a nesocoti anumite valori ale modernismului era indiscutabilă. Însă la fel de atrăgătoare trebuie să fi fost și introspecția creativă pe care o prilejuia maniera de lucru modernistă, astfel că mica pleiadă literară s-a văzut prinsă la granița dintre două epoci. Dylan, cel puțin, avea să se vînture pe coridorul dintre modern și postmodern de-a lungul întregii cariere. În vremea lui A hard rain’s a-gonna fall, a început să pună pe coperțile fiecărui disc nou apărut versuri dictate de fluxul conștiinței, în încercarea de a nu-și refuza nevoile artistice intime și, totodată, de a păstra textele de pe disc în limite cuviincioase. Însă, după cîțiva ani, povara tot mai grea a succesului l-a silit să împletească cele două direcții într-una singură — și astfel a brevetat cîntecul ca specie literară. Despre Like a rolling stone, primul dintr-o lungă și minunată serie de cîntece, Dylan i-a spus unui jurnalist următoarele: „I’d never written anything like it before and it suddenly came to me that that was what I should do. After writing that, I wasn’t interested in writing a novel or a play. I wanted to write songs — I mean, nobody’s ever really written songs before.” Drumul era deschis.

Nu mă refer la T.S. Eliot. Cu toate că s-a numărat printre lecturile de tinerețe ale lui Dylan și a primit un necrolog cum nu se putea mai hîtru în versurile de la Desolation row, influența lui a fost cu mult mai limitată față de cea a unor scriitori nelaureați precum Jack Kerouac, Allen Ginsberg (exponenți ai generației beat), Dylan Thomas sau Arthur Rimbaud. Pe ultimii doi, Bob Dylan nu i-a prins în viață — dar din numele unuia și-a fabricat pseudonimul, iar celălalt i-a servit ca un soi de figură arhetipală. Rimbaud își încetase activitatea literară la 21 de ani, ceea ce conferă scrierilor lui o tinerețe nesfîrșită; a murit prematur după o viață zbuciumată, la fel caThomas și Kerouac. Numai unul dintre cei amintiți a avut parte de o biografie mai așezată:

Imperturbabil, Dylan

Când mănânci creier prăjit

Tara Skurtu s-a născut în Florida și locuiește la Boston, unde și-a încheiat și studiile de licență (spaniolă-engleză) și master (scriere creativă/poezie). A vrut să fie moașă când era adolescentă, apoi, în timpul facultății, a început să se pregătească pentru Facultatea de Medicină. A renunțat, însă, în favoarea poeziei. Înainte să vină în România, preda scriere creativă la Universitatea din Boston. Acum, nu ar vrea să mai plece din România, simte că aici este acasă.

De: Eli Bădică foto: Cătălin Georgescu

Tara pare cea mai extrovertă femeie din lume. E o poetă prietenoasă și curioasă, întreabă mult și multe, chiar dacă ea este cea intervievată. Își întrerupe frazele și le reformulează până când găsește varianta pe care o consideră cea mai adecvată, cea mai fidelă gândurilor sale. Nu irosește cuvintele. Are cel mai simpatic accent atunci când vorbește în română și cea mai entuziastă reacție atunci când îți spune cuvinte deocheate în limba ta maternă. Iar poemele ei te lovesc în moalele capului. Dacă ți le și citește, nu mai ai scăpare.

Când înveți România, româna Cea mai recentă expresie pe care Tara a învățat-o în limba română este „Mânca-ți-aș gura ta“. I s-a spus că o poate reproduce unei audiențe restrânse, că nu mulți o vor gusta. Amuzantă i se pare și „Nu vreau să vin cu mâna-n cur“, pe care a folosit-o la o florărie, când mergea la o prietenă și voia să-i ia un buchet. Oamenii de acolo au râs mult când au auzit-o. Apoi i-au spus că, dacă se duce la cineva în vizită, trebuie să ia un număr impar de flori. Aici, a învățat foarte mult limbaj colocvial și argou, tocmai pentru că este de părere că sunt amuzante, iar în engleză nu are parte de aceeași experiență lingvistică, „noi înjurăm și-atât”. La Festivalul Internațional de Poezie de la Sibiu „Poets in Transylvania”, ediția din 2013, i-a spus unui poet că se simte ca un copil pentru că nu știe nici măcar o înjurătură. Așa că el i-a luat cartea și a scris înjurături în câteva limbi diferite, apoi a dat volumul mai departe, iar poeții prezenți i-au urmat exemplul. Până la sfârșitul serii, avea o colecție impresionantă de insulte și înjurături în aproape fiecare limbă din Europa. „Așa am realizat cât de plictisitoare sunt cele englezești. În plus, unele înjurături românești spun povești”. De exemplu, cineva din Brașov i-a reprodus una foarte originală: „o să-mi fac schiuri din crucea de pe mormântul mamei tale“. „Chiar mi-a și desenat asta, pas cu pas, să înțeleg”.

La început, însă, știa doar cum să spună în română numerele de la unu la douăzeci, saluturi și alte lucruri de bază, cum ar fi Ce faci?. Le-a învățat în SUA, printr-o aplicație, înainte să vină pentru prima dată în România, în 2013, prin intermediul unei burse, Robert Pinsky Fellowship, grație căreia putea să aleagă o țară în care nu mai fusese niciodată sau a cărei limbă nu o cunoștea, un loc care să o inspire să scrie. A ales România pentru că străbunicii din partea tatălui ei au emigrat în America din Transilvania, cândva la începutul anilor 1900, și a vrut să cunoască țara despre care auzise doar în câteva povești ale tatălui său și prin câteva feluri de mâncare atipice, cum ar fi varza călită. Așa se și explică numele ei de familie, Skurtu, pronunțat tot timpul greșit. Când a venit aici, se aștepta să nu înțeleagă nimic, să nu cunoască pe nimeni și să poată scrie. Totul a fost exact pe dos: a învățat destul de multă română și a fost adoptată imediat de comunitatea literară românească. A stat două luni și jumătate, mai întâi două săptămâni în Zărnești, apoi în Sibiu. Sibiu a fost prima ei casă în România, așa că, dacă ar trebui să aleagă un oraș preferat din România, acesta ar fi. Acolo se simte confortabil. După el, ar veni Brașov, unde locuiește în prezent, un oraș foarte frumos și relaxant, dar unde tinde să fie solitară pentru că majoritatea prietenilor săi sunt în București. Iubește capitala pentru că îi plac orașele mari, așa că, de fapt, își petrece majoritatea timpului în București. La prima vizită, s-a îndrăgostit de limba română. I se părea că sună minunat și voia să o stăpânească. În plus, i-a plăcut foarte tare poezia românească, așa că voia să știe româna foarte bine și pentru a putea traduce în engleză poeme românești. I-a fost greu să o învețe. La început, pentru că stătea în gazdă la o familie care nu vorbea limba engleză, i-a fost dificil, nu înțelegea nimic. Apoi, a început să fie atentă și să găsească cuvinte similare cu cele din limba spaniolă, pe care o avusese ca specializare la facultate. A pus cuvintele împreună ca pe niște piese de puzzle, asculta, mergea la dicționar, căuta și învăța. Ori își cumpăra cărți în română și le citea cu voce tare în cadă – un exercițiu foarte important, crede ea, tocmai pentru că îți folosești alți mușchi pentru diferite limbi. Când s-a întors, în 2015, cu o altă bursă, Fulbright, înțelegea deja mare parte din ceea ce se vorbea în jurul ei și mergea des la festivaluri de poezie. Nu vorbește română atât de frecvent pe cât crede că ar trebui să o facă, dar înțelege tot ce aude. În primăvara lui 2016, a început, în sfârșit, să traducă poeme românești. A așteptat până a ajuns la un nivel satisfăcător de cunoștințe. A tradus, de exemplu, un poem al Angelei Marinescu, Atracție. I-a luat aproximativ trei luni. A mai făcut, împreună cu Tiberiu Neacșu, și traducerea unei proze scurte de-ale lui Bogdan Munteanu, pentru un festival. Traduce lent pentru că vrea să o facă cât de bine poate.

Când scrii poezie în timpul liber Acesta este primul și, probabil, singurul an din viața ei când nu a avut mai mult de două slujbe în același timp. E bucuroasă că se poate concentra pe a preda și a scrie. În prezent, ține cursuri de engleză la Universitatea Transilvania din Brașov și ateliere de poezie și traducere. În ceea ce privește scrisul, aici a terminat lucrul la primul ei volum de poeme, The Amoeba Game, pentru care a semnat contractul de publicare la mijlocul lui septembrie, anul acesta. Cartea

îi va apărea în America la Editura Eyewear Publishing, în toamna lui 2017, după aceea și în România, cu titlul Jocul de-a amiba, în traducerea lui Radu Vancu, la Editura Charmides. Crede că nu ar fi reușit să își termine volumul de debut dacă nu venea în România. A lucrat la el opt ani, iar aici a avut răgaz să scrie. În plus, la ediția din noiembrie 2016 a Târgului Internațional de Carte Gaudeamus, i-a apărut volumul Skurtu, România (traducere de Radu Vancu, redactare de Tiberiu Neacșu, Editura Charmides), un soi de prequel la Jocul de-a amiba. E mult mai relaxată în România decât în America, unde lucra 65 de ore pe săptămână, avea un job cu program fix, de la 9:00 la 17:00, iar când ajungea acasă, muncea în continuare. La sfârșitul unei zile de lucru, realiza des că a uitat să mănânce. Între timp, locuitul aici a schimbat multe pentru ea. Acum, are timp să se întâlnească cu prietenii și să cunoască alți oameni, deși încă muncește mult. Dacă este întrebată ce meserie are, uneori răspunde că este profesoară, alteori că este poetă. Asta pentru că, deși își petrece mult timp acum scriind poezie și traducând, o face tot în timpul liber, ca în America. Din poezie nu poate câștiga suficient pentru a se întreține. Dar se consideră poetă. I am a poet, but what I do is teach. Nu ar recomanda niciodată cuiva să devină poet pentru că nu crede că poți deveni poet, ai o tendință naturală spre asta sau nu. Nu crede că a devenit poetă, ci că era deja, dar a descoperit mai târziu. Dacă, în schimb, cineva are o înclinație spre poezie, întotdeauna l-ar încuraja să scrie.

Când poezia e legată de felul tău de-a fi Întâlnirea cu poezia a fost întâmplătoare. Întotdeauna a ținut un jurnal, dar nu credea că știe să scrie un poem. În facultate, un profesor a întrebat-o dacă scrie poezie, iar ea a răspuns că nu. Era un profesor bătrân, care purta aripi de fluture în prima zi de școală și le recita studenților rime pe care le inventa pe loc, pentru ei. El i-a spus că ar trebui să scrie câteva poeme pentru un concurs școlar. Tocmai își vizitase sora la închisoare, așa că a scris despre această experiență, plus un alt poem. Era cât pe ce să nu le trimită, dar a făcut-o, în cele din urmă. Nu s-a dus, însă, la ceremonia de premiere. A uitat și nici nu s-a gândit că ar fi putut câștiga ceva. Totuși, poemul despre sora ei fusese remarcat și câștigase locul al II-lea. Nu avea nici cea mai vagă idee cum să scrie un poem, dar s-a gândit că, dacă un poet adevărat a crezut că poate scrie poezie și i-a ales poemul, atunci poate ar trebui să continue să scrie. Și așa a făcut, în timp ce se pregătea pentru admiterea la Facultatea de Medicină. După ce învăța chimie organică toată ziua, poemele pe care le scria o făceau să se relaxeze. Și a crezut tot timpul, de atunci, că va scrie poezie doar în timpul liber. Poezia i-a fost și îi este câteodată terapie, altădată mecanism care o ajută să meargă mai departe. În orice caz, crede că poezia este legată fără doar și poate de felul ei de-a fi. Iar sentimentul de împlinire pe care îl are atunci când termină un poem nu îl mai regăsește în nicio altă situație. Nu știe nici cum reușesc criticii să scrie despre poezie. Faptul că trebuie să folosească cuvântul „[este] despre” este ca atunci când încerci să îi povestești cuiva visul pe care l-ai avut, dar acel cineva nu va vedea niciodată ce ai văzut tu. „Cu cât descrii mai mult, cu atât ție ți se pare că te îndepărtezi de vis, iar celuilalt i se pare că și-a făcut imaginea mentală”, spune Tara. Dacă totuși ar trebui să-și descrie poezia, atunci ar face-o printr-un moment: „e ca atunci când mânânci creier prăjit”. Și continuă: „Adică documentez un moment personal, o acțiune la care am avut și un răspuns fizic. Scriu momente pe care nu vreau să le uit. Și retrăiesc aceste momente prin mai multe simțuri, în același timp”. De altfel, scrie mereu despre oamenii din viața ei. Nu crede că are vreun poem în care să nu existe o persoană pe care o iubește.

Când te temi Deși Tara scrie despre experiențele proprii, nu se teme că se expune prea mult. În schimb, îi este frică să nu îi expună pe ceilalți, cei prezenți în poezia ei. De aceea, este întotdeauna atentă la cum scrie. „Noi, poeții, scriem poezie pe care nu vrem să o scriem, în principiu. Multe dintre poemele noastre sunt încercări de a depăși o traumă, o relație, o problemă care ne macină.” De exemplu, spune că poezia despre sora ei a fost în regulă pentru aceasta din urmă, dar, când a ieșit din închisoare, i-a spus că nu mai vrea să scrie niciun poem despre ea. Nu a mai făcut-o o vreme, dar, la un moment dat, când era îngrijorată în ceea ce o privește, s-a așezat și a scris un poem despre ea. Nu i l-a arătat până acum și, pe măsură ce au trecut anii, a preocupat-o din ce în ce mai puțin reacția surorii ei după ce îl va citi. „Când scrii despre oamenii din viața ta, nu știi niciodată cum vor reacționa. Te temi mereu de reacțiile lor”. Când a început să scrie poeme, tatăl ei i-a spus că nu vrea să scrie niciodată despre el, ba chiar a încurajat-o să scrie despre altceva, cum ar fi despre istorie. Între timp, crede că s-a mai obișnuit cu ideea. Anul acesta, a scris

Când mănânci creier prăjit

două poeme, iar în cel de-al doilea sunt doi oameni care l-au citit și au înțeles. „Câteodată, e atât de simplu. Iar alteori e straniu că tocmai poeții nu înțeleg de ce sunt în poeme”. Cea mai mare preocupare a ei este, însă, cât de personal poate scrie astfel încât să fie relevant și pentru cititori. Îi este frică să nu fie poeme mult prea personale. Timp de 14 luni, a lucrat la un poem pe care, atunci când l-a terminat, nu l-a arătat nimănui, crezând că era mult prea personal, că nimeni nu ar fi putut empatiza cu el. Când a avut curaj să o facă, a avut surpriza să realizeze că reacția e opusă, oamenii empatizează cu poveștile personale.

Când nu scrii, aștepți să scrii Dacă este întrebată cum scrie poezie, răspunde în cel mai onest mod cu putință: I have no fucking clue how do I write poetry. Poate spune că întotdeauna începe cu un moment sau o imagine și nu știe niciodată unde va sfârși, chiar dacă, uneori, are o vagă idee către ce se îndreaptă. Niciodată nu știe ce face. Când trăiește un moment, când experimentează ceva complet nou, știe că se va transforma, cândva, în poezie, că îl va include într-un poem. Scrie lent. De obicei, îi ia între una și douăsprezece luni să termine un poem. Scrie în capul ei o vreme, apoi se mută pe hârtie – când crede că poate pune piesele împreună. Mereu scrie de mână mai întâi. Mai are momente când începe pe hârtie și apoi se mută pe calculator, dar trebuie să fie mai întâi ceva scris de mână. Nu lucrează la mai mult de un poem odată. Când nu scrie, așteaptă să vină momentul să scrie. În ultimul timp, scrie când călătorește cu trenul, când este în mișcare. Sau când este foarte ocupată – știe că trebuie să termine o prezentare sau o lucrare de notat, dar atunci simte nevoia de a scrie și o face, poezia are întotdeauna prioritate tocmai pentru că știe că va reuși să le facă și pe celelalte până la termenul limită. Deși crede că este o persoană nerăbdătoare, în ceea ce privește poezia îi place să își lase timp, să nu se grăbească. De aceea, nu a avut niciodată vreun blocaj când voia să scrie, ci când s-a întors la texte pentru a le edita. O ajută, de fiecare dată, Lloyd Schwartz, și el poet american, fost profesor de scriere creativă. Se întreabă zilnic de ce este poezia atât de importantă pentru ea, dar n-a găsit un răspuns concret până acum.

Când România îți schimbă poezia De-a lungul timpului, a tot spus că trăitul în România i-a influențat poezia. În primul rând, locurile din poemele sale s-au schimbat – de exemplu, acum, o secțiune întreagă din primul ei volum de poezie se petrece aici –, apar și cuvinte în română – cum ar fi feluri de mâncare, pe care nu le-a tradus în engleză –, iar sintaxa îi este mai flexibilă în urma învățării limbii române. Tara consideră că România este o parte imensă din succesul ei. Este cunoscută pentru că a fost invitată la numeroase festivaluri aici – Festivalul internațional de ooezie „Poets in Transylvania”, Festivalul internațional de poezie și muzică de cameră „Poezia e la Bistrița”, Festivalul Internațional de Literatură de la București etc. –, lecturi, evenimente, conferințe (The Power of Storytelling, Creative Mornings) ș.a.m.d. Mulți oameni cred, atunci când o întâlnesc, că deja a publicat cel puțin o carte. Majoritatea sunt surprinși când le spune că îi va apărea primul volum abia în 2017. Se consideră norocoasă pentru că a ajuns atât de departe fără să fi avut o carte publicată.

„Mi-ar plăcea să cred că este datorită calității poemelor”. Spune că a așteptat atât de mult să publice pentru că avea o strategie, voia să îi apară individual fiecare poem înainte. I-a ieșit, cu o singură excepție. „Lucrez la un poem, apoi la un altul, le public. Cred că a fost bine că am început să trimit poeme și în alte locuri din afara Americii. Când lucrez, lucrez, când nu lucrez, îmi răspândesc poemele. Nu trimit un poem doar la o revistă, ci mă documentez și trimit la mai multe, în același timp. Nu am început să public prin cunoștințe, dimpotrivă. Nu-mi plac scurtăturile, prefer să-mi iau timp și să fac totul încet”. Are deja publicate poeme nu numai în numeroase reviste americane și românești, ci și în cele britanice, ungurești ș.a. Acest lucru se datorează și social media, crede ea – „Dacă te expui, îți expui și munca”.

Când festivalurile de poezie sunt o vacanță Este foarte activă pe Twitter, Facebook și alte platforme online pentru că așa poate promova peste tot în lume poezia, respectiv ceea ce face. Nu interacționează foarte mult, dar împărtășește multe. Fiind activă în social media, poate face poezia cool. De obicei, nu scrie poemele ei, ci pe ale altcuiva. Social media este marketing, este de folos pentru a construi o comunitate mai mare de cititori de poezie, din punctul ei de vedere. „Sunt ca un mormon care împrăștie poezia”. Iubește să fie invitată la festivaluri de poezie, îi place să citească în public. În plus, festivalurile sunt ca o vacanță pentru ea. Timp de trei-patru zile, face parte dintr-o familie poetică, ascultă poveștile și poemele poeților, vorbește despre evenimentele curente etc. La un astfel de festival – cel de la Sibiu, unde a fost de două ori –, de exemplu, l-a cunoscut pe Gökçenur Çelebioğlu, unul dintre cei mai buni oameni pe care i-a întâlnit, și de a cărui poezie s-a atașat imediat. Altădată, îi este teamă de anumite momente, se stresează mult înaintea evenimentului. Așa a fost cu Literary Death Match de la Festivalul Internațional de Literatură de la București, din decembrie 2015. A fost o experiență sportiv-poetică complet nouă, a fost fericită că a fost invitată, chiar dacă și-a făcut multe griji înainte de seara respectivă. S-a distrat mult, a fost o improvizație interesantă, a avut parte de cele 15 minute de faimă. Ar face-o din nou, fără nicio îndoială. A fost o experiență suprarealistă.

Când predai în închisoare Tara este și profesoară de engleză și de scriere creativă. În America, a predat la gimnaziu, liceu, universitate și în închisoare, pe când în România predă la universitate și ține ateliere de scriere creativă cu oameni care vin, în mare parte, din corporații, oameni care nu se consideră scriitori. Diferența principală între cele două spații este că aici oamenii nu scriu poezie în limba lor maternă, lucru care îi sperie uneori pentru că nu scriu atât de bine pe cât ar vrea. Apoi, la fiecare atelier, oamenii plâng mult. „Nu le pot controla amintirile, așa că, uneori, oamenii se duc spre lucrurile care dor foarte tare. Cred că aici cei cu care lucrez tind să fie mai onești, să se deschidă mai repede”. Totuși, cea mai provocatoare și cea mai rodnică experiență de predat a avut-o cu deținutele. Nu a fost cea mai ușoară experiență de predat, dar s-ar întoarce oricând din nou în închisoare să o facă. Primul lucru care au întrebat-o în prima zi când a mers la ele a fost dacă predă și în lumea reală, „de parcă ar fi primit profesori de mâna

a doua doar pentru că sunt în închisoare”. Le-a răspuns că aceea era lumea reală. „Ești din exterior la început, ești un străin. E greu să-i faci să aibă încredere în tine”. Odată ce au căpătat încredere în ea însă, s-au implicat foarte mult, au fost foarte atente, „am avut unele dintre cele mai antrenante conversații din viața mea cu ele”. I-a plăcut că au curaj, nu le e teamă să pună întrebări simple. „E uimitor să le vezi cum se transformă după o perioadă, ce învață, cum capătă încredere în ele”. Mereu a învățat de la cei cărora le preda, dar, în cazul acesta, a realizat că învăța mai mult de la ele decât le preda ea. Fiecare zi era ca un rollercoaster.

Când simți poezia Citește multă poezie, chiar și când merge. Are un obicei pe care îl consideră prost: când ia o carte nouă în mână, o deschide mereu la ultima pagină și citește ultimul vers din poemul de acolo, apoi se duce la primul vers. Așa se hotărăște dacă să cumpere sau nu cartea respectivă, aceea trebuie să-i ridice câteva întrebări pentru a-i stârni dorința de lectură.

Când mănânci creier prăjit

Niciodată nu încearcă, însă, să înțeleagă poezia, nu crede că funcționează așa. „De aceea sunt mulți oameni speriați de poezie, pentru că încearcă să o înțeleagă. Pentru mine, poezia se simte, nu se înțelege”. Nu vei ști niciodată ce-a vrut să spună poetul, crede Tara. În plus, ea scrie poezie pentru a documenta o experiență, nu pentru a înțelege un lucru anume. Când citește un poem bun, simte efectiv cum i se ciocnesc neuronii, simte că are reacții fizice la ceea ce citește. Își simte corpul cum reacționează. „Poezia pare un lucru complicat, dar, de fapt, e ceva cu care ne întâlnim zilnic, e vorba de amintirile pe care le avem și modul în care ele ni se succedă în minte. E o săritură de la un moment la altul”. Acest lucru, le spune și studenților sau cursanților pe care îi are, leagă întotdeauna poezia de poveste: „Poezia este, la urma urmei, o modalitate de a spune povești”.

Cu ochelari

Dincolo de ochelari sunt niște ochi atrași de o anumită imagine – sau de o pictură, dacă vrei, care mă străpunge direct în inimă și așa se naște emoția. În timp am devenit cu consimțământul meu un detector de emoție. Îmi place să mă las bulversată de un text. Ceea ce rezonează în mine nu sunt cuvintele autorului, broderia frazelor, ci ceva ce se simte sub ele, o stare a momentului care a trecut, a ceva ce nu se mai poate recupera niciodată. Un timp prezent care devine, imediat cum l-ai conștientizat, un timp trecut. Am crezut multă vreme că sunt o nostalgică vizavi de copilăria mea. Apoi am devenit nostalgică la adresa adolescenței mele, iar acum sunt o nostalgică la maturitate. E un fel de a fi, de fapt. Atenția mea este atrasă în mod inevitabil de texte triste. Și, ca să fie setul complet, de unele scrise de niște femei. Știu, desigur, că marile cărți ale literaturii universale au fost scrise de autori-bărbați. Însă, în România, în ultimii ani, am sesizat un val impresionant de scriitoare și poete care scriu foarte, foarte bine. Desigur că existau deja voci feminine puternice în literatura noastră și înainte, dar acum aflăm mult mai repede de existența lor. Mulțumită Facebook, te poți împrieteni cu ele, poți schimba păreri, poți chiar să le ceri permisiunea să faci un performance pe textul lor. E important ca textul să spună ceva pentru ca performance-ul meu să aibă o temă, un sens clar și distinct, dar ceea ce urmăresc eu încă de la lectură este starea. Reflecția pe care o induce în spectator, firicelul ăla care se strecoară în celulele noastre și schimbă tot. Dacă iei firicelul ăsta la bani mărunți, nu știi exact ce e. O străfulgerare? Un gând? O coincidență? E o sincronizare? E o reacție chimică provocată de ceea ce ai mâncat la prânz? De ce te apucă deodată plânsul când vezi un spectacol de teatru? De ce nu poți să plângi la toate spectacolele tragice pe care le vezi? De ce oamenii se emoționează în timpi diferiți? Nu am găsit răspunsul încă, dar bâjbâi în jurul cuvântului DETALIU. Din vâjâiala asta continuă răsar niște ființe care trăiesc sub presiunea unui alt fel de timp și își fac meseria cu mare pasiune lucrând în detaliu.

De: Nicoleta Lefter ilustrație: Liviu Bărbulescu

Caut personaje care trăiesc mult în interiorul lor. De aceea, cuvintele autoarei devin un pretext pentru mine. Starea predomină în performance-urile mele, așa că lucrez mult timp la ritmul cu care se rostește textul în scenă. Dacă entuziasmul predomină și la o a doua lectură, înseamnă că trebuie reprezentat pe scenă. Dacă nu, nu. Nu îmi propun să caut texte românești scrise de femei, chiar deloc, dar într-un fel sau altul lucrurile așa s-au legat. Poate că altcineva a ales pentru mine și a ieșit așa. Performance-ul de multe ori e o esență a cărții asupra căreia m-am oprit, dar uneori poate deveni și ceva extrem de diferit față de carte, ceva mai personal, al meu, și nu al autoarei. Pentru că eu mă opresc asupra altor detalii decât autoarea. Ultima carte românească citită este Interior zero de Lavinia Braniște. M-a impresionat profund sinceritatea cu care e scrisă. M-am regăsit în unele situații: în neputința de a face alegeri uneori, și în dorința clasică și foarte des întâlnită la majoritatea fetelor de a fi mai feminină. Din literatura universală, cel mai recent am citit Dicționarul imposibilului de Dider Van Cauwelaert, o serie de povești pline de mister, umor, paranormal. Călătorii în viitor, vizitele extratereștrilor pe pământ, lumi paralele. Am citit-o pe sărite înainte de culcare, dar cu mare bucurie. Mi-a călăuzit visele de noapte. Încă nu am terminat-o, mai păstrez câteva povestiri pentru când nu voi avea inspirație la vise.

Nu mă dau în vânt după cărțile cu hălci peisagiste, ci după cele care pun lupa mai degrabă pe un chip, pe o expresie de dezamăgire, pe o dungă de pe față ce aduce a rid, pe un gest repetitiv care devine tic, un obiect care trezește o amintire îngropată în cele mai ascunse unghere ale minții. Citesc ce-mi pică în mână sau la recomandarea unui prieten. Citesc lent, fugitiv, răsfoind, pe diagonală și brusc sunt zguduită de o imagine. O străfulgerare. Creierul meu se conectează dintr-o neatenție sau neprezență la carte și începe să vizualizeze ce citește, declanșând un fel de zoom. Astfel, textul ajunge să mă provoace și următorul pas este să-l provoc eu, lucrând la scenă. Celălalt pas este să-l provocăm împreună pe spectator.

Litigators instinct. And beyond Expertise: • Business arbitration & litigation • Corporate advisory & Contracts • Employment, disability & discrimination • Pharmaceutical & Healthcare • Personal injury litigation •

Restructuring, Insolvency & Creditor’s Rights

Available around the clock, prompt and timely www.lospa.ro office@lospa.ro 0040 725 387 205 1 dr. M. Mirinescu, 1st floor, 5th District, Bucharest

Zigzag literar: Șase recomandări de cărți din șase țări

Dosar de: Eli Bădică

Spre sfârșitul lui octombrie 2016, am fost la cel mai mare târg de carte mondial, cel de la Frankfurt, grație unei călătorii de studiu organizată prin Programul de oaspeți al Republicii Federale Germania. M-am alăturat unui grup de oameni din domeniul editorial din toată lumea, adunați la Frankfurt de către Biroul Federal al Germaniei, prin Goethe Institut. Timp de o săptămână, am purtat discuții pline de tâlc cu jurnaliști culturali, editori, traducători, autori de pe mai multe continente. Pe câțiva dintre aceștia i-am întrebat ce carte din țările lor de origine ar recomanda unui cititor român și de ce. Sper ca răspunsurile lor să vă incite la lectură.

Justyna Czechowska I-aș recomanda Scripturile lui Iacob, de Olga Tokarczuk. Este o poveste universală, plasată în Europa Centrală a secolului al XVIII-lea, care are la bază o istorie adevărată a lui Iacob, liderul charismatic al grupului de evrei care s-au convertit la creștinism. El creează o nouă religie, un amestec alcătuit din principalele religii monoteiste. Aproape 1000 de pagini de povești, spuse din diferite unghiuri. Foarte important este și faptul că femeile capătă voci în această carte. Justyna Czechowska (1979) este specialistă în studii literare, manager cultural, traducătoare din suedeză, autoare de articole, interviuri și antologii. Este cofondatoare a Fundației pentru studii literare și a Asociației traducătorilor literari polonezi.

Carlos Wynter Melo

Maria Mina

Unui cititor român, i-aș recomanda două cărți din Panama: El desván (Podul), de Ramón H. Jurado – pentru înțelegerea profundă a suferinței și sacrificiului uman – și Mi General Torrijos (Torrijos, generalul meu), de José de Jesús Martínez – pentru că este mult mai mult decât o biografie, volumul reflectă o etapă foarte importantă, romantică, a istoriei panameze. În plus, ambele cărți sunt foarte bine scrise.

Cred că aș recomanda să fie citite cele trei Scrisori către mamă ale lui Costas Montis.

Carlos Wynter Melo este recunoscut național și internațional pentru scrierile sale. În 2007, a fost nominalizat ca unul dintre cei mai importanți scriitori tineri latino-americani, în cadrul Bogota 39. La cea de-a 25-a ediție a Târgului Internațional de Carte de la Guadalajara (2012), a fost numit unul dintre cele 25 Cel mai bine ținute secrete din America Latină.

De asemenea, Montis este cunoscut pentru poemele sale scurte, intitulate Momente, adesea pline de umor și sarcasm. El a fost un creator intelectual, care și-a devotat viața scrisului. Nu a scris doar poezie, ci și romane și piese de teatru.

Montis este și cel mai cunoscut poet cipriot (1914-2004), care și-a iubit patria și a fost devastat de invazia militară turcă din 1974. Cele trei Scrisori către mamă înfățișează, printre altele, gândurile sale interioare și durerea pierderii, în strânsă legătură cu această invazie.

În plus, a folosit în scrierile sale atât dialectul grec-cipriot, cât și limba oficială greacă. Această abilitate de a folosi ambele dialecte i-a îmbogățit opera. O mare parte din poemele sale sunt traduse în mai multe limbi, iar el a primit, de-a lungul vieții, o mulțime de premii pentru opera sa. Maria Mina este jurnalist cultural. Are la bază formație de filolog. Este, printre altele, redactor și corector la unul dintre cele mai mari și cu tradiție cotidiene independente din Cipru, Simerini.

Adil Olluri

Gociante Patissa

Dacă aș fi subiectiv, aș sugera cititorilor români romanul meu, Bartësi i shpirtrave të përzënë (Purtătorul sufletelor exilate), care are loc în timpul ultimului război din Kosovo. Este despre frica oamenilor și sacrificiul pe care aceștia îl fac pentru a rămâne umani într-o vreme când umanitatea este distrusă. Pe foarte scurt, este o operă care vorbește despre umanitatea oamenilor.

Ei bine, este o alegere dificilă, literatura angoleză are foarte multe cărți bune de oferit. Dacă trebuie, totuși, să recomand o singură carte, atunci aș opta pentru Angola 40 de ani | 40 de povestiri | 40 de autori, o antologie de proză scurtă publicată anul trecut de Editura Mayamba, pentru a sărbători patru decenii de la câștigarea independenței de Portugalia.

Dacă aș fi obiectiv, atunci aș recomanda Ura e xhehenemit (Podul iadului), de Ymer Shkreli, un roman care vorbește despre fenomenul migrației albanezilor din Kosovo spre țările vestice, o problemă actuală și în țara voastră.

Gociante Patissa (1978) – scriitor și jurnalist independent, colaborează la diverse publicații culturale angoleze, traduce (ubundu, portugheză, engleză) și se implică în proiecte sociale de voluntariat. Scrie pe blogul http://angodebates.blogspot.ro/. În 2012, i s-a decernat Premiul Regiunii Benguela pentru Cultură și Artă. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Angola.

Deși o țară mică, Kosovo are o scenă literară bogată. Sunt convins că, dacă cititorii români vor fi interesați de literatura noastră, vor găsi o serie de scriitori albanezi care îi vor bucura. Adil Olluri (1984) este scriitor și critic literar. A publicat un roman, „Bartësi i shpirtrave të përzënë” („Purtătorul sufletelor exilate”, 2015), și un volum de proză scurtă, „Shumë rrugë dhe një rënie” („Multe drumuri și un declin”, 2013). Prozele sale scurte au fost traduse în mai multe limbi, printre care italiană, germană, engleză, cehă, slovenă și bulgară. De asemenea, a scris și două volume de critică literară, „Trilogjia postmoderne” („Trilogia postmodernă”, 2011) și „Romani postmodern shqiptar” („Romanul albanez postmodern”, 2011), pentru al doilea fiindu-i decernat Premiul Național pentru cea mai bună carte de critică literară.

Zigzag literar: Șase recomandări de cărți din șase țări

Sam Perera Poveștile care ne rămân în minte sunt, cel mai adesea, cele care ne-au fascinat când eram copii. Fără excepție, aceste povești ne-au scos din zona de confort prin deschiderea orizonturilor către alte culturi, civilizații și tradiții. Sri Lanka, deși este în mare parte budistă, este populată și de zei, zeițe și alte creaturi mitice – și multe din ele hoinăresc în jurul subcontinentului indian. Colaborând cu un artist britanic excentric, Alex Stewart, am ilustrat, la editura Perera-Hussein, trei povești diferite, în care le povestim atât copiilor, cât și adulților, cum s-au procopsit veverițele cu dungi, modul în care o neobișnuită piatră a luat ființă și de ce o divinitate puternică locuiește într-o parte îndepărtată a insulei. Aceste cărți sunt accesibile și de colecție – așa cum au fost cele mai timpurii cărți de povești de-ale tale. Prin intermediul imaginației, ele te vor transporta către alte lumi. Sam Perera este autor și comanditatul editurii independente de succes Perera-Hussein (www.pererahussein.com) din Sri Lanka.

Spărgătorul de gheață

Camera foto a pus mâna pe mine

De: Cristina Ştefan foto: Felicia Simion

În urmă cu opt ani, pe platforma deviantart.com s-a format o comunitate destul de mare de tineri artişti români – fotografi, ilustratori, poeţi şi nu numai, în special adolescenţi care îşi găsiseră în mediul online un spaţiu în care îşi puteau publica schiţele şi experimentele și primi sfaturi şi critici constructive. Printre aceştia se afla şi Felicia Simion, o adolescentă timidă, din Craiova, cu o impresionantă colecţie de imagini suprarealiste, care au cucerit rapid spaţiul online internaţional.

Când auzi că Felicia Simion a început să fotografieze la 13 ani şi la doar 18 ani a fost finalistă la Sony World Awards, categoria Youth, asta nu are cum să nu îți creeze o uşoară angoasă existenţială. Felicia râde şi spune că, prima oară, camera foto a pus mâna pe ea. În vacanţele de vară, pe când avea șase ani, părinţii săi o rugau să le facă poze, dar ea îşi punea degetul pe obiectiv şi jumătate din fotografie ieşea întunecată. „Însă ţin minte că am făcut odată o fotografie care arăta ca o carte poştală şi am fost foarte mândră de mine – încadrasem bine marea, cerul, tot.” În afară de imaginile din vacanţă însă, în copilărie nu prea a mai avut contact cu fotografia, până la 13 ani, când a descoperit-o pe Internet. „Era un alt mediu artistic în care voiam să mă exprim. Eu am fost pasionată mereu de pictură sau de dans sau de muzică, am cântat şi la chitară, însă, cumva, nu eram 100% conectată la formele astea artistice. Fotografia a avut un impact mult mai mare asupra mea.”

Comunitatea Simte că acea comunitate online, apropierea virtuală de alţi tineri artişti a ajutat-o foarte mult în parcursul ei. Iniţial, a fost inspirată de artişti găsiţi pe net – la fel, tineri de 13-14 ani. Era impresionată și voia să lucreze la fel de bine. Se întreba dacă va ajunge vreodată „un fotograf de-adevăratelea”. Platformele online au motivat-o şi au ajutat-o să aibă relaţii cu lumea internaţională. „Şi mă ajută în continuare, mi-am dezvoltat şi latura competitivă, de participare la

concursuri, am avut ocazia să particip la expoziţii internaţionale – şi toate astea datorită Internetului, practic. Cred că ceea ce îmi doream eu era să îmi expun lucrările într-un mediu de curatoriat, de jurizare cu oameni din diverse ţări. M-a atras ideea de a vedea cum sunt percepute lucrările mele la nivel european sau în America, cum e percepută România, de fapt”. De exemplu, seria Terenul de joacă, cu verişorul ei mai mic, Felix, a fost apreciată şi, la un moment dat, a postat-o pe Bored Panda. Nu s-a gândit ce urma să se întâmple, dar a ajuns pe prima pagină. A fost apoi contactată de ziarul german Der Spiegel, care era foarte interesat de copilăria din România. Le-a plăcut foarte mult seria şi i-au luat un interviu.

Rural versus urban Acum, la 22 de ani, Felicia şi-a schimbat direcţia, de la suprarealismul din adolescenţă, către fotojurnalism. Are mai multe serii din mediul rural, în care apar îndeosebi copii şi bătrâni. O întreb de unde vine această dualitate: „Mereu am avut o puternică legătură cu satul. Am crescut la ţară, ca mulţi alţi copii, de altfel, şi am rămas cumva acolo. Cred că găsesc emoţii puternice – dar diferite – atât la copii, cât şi la oamenii în vârstă. N-aş vrea să fotografiez clişeic copiii. Încerc să mă conectez cu ei, îmi vine natural să intrăm în vorbă, le dau aparatul, îmi pun întrebări despre fotografie, e și un schimb de idei. Cât despre oamenii în vârstă, mă inspiră modestia și modul lor de a percepe fotografia”. De exemplu, pentru proiectul de licență

Spărgătorul de gheață

Village, visages s-a jucat de-a fotograful venit la sat să-i surprindă pe bătrâni, a instalat un „studio” pe câmp și i-a invitat pe săteni să pozeze. Cei mai mulți au fost foarte receptivi, câțiva s-au pregătit pe îndelete pentru portret și, deși nu le venea ușor să se afle în fața camerei, au înțeles scopul proiectului și au susținut demersul. În ultimii trei ani, Felicia s-a îndepărtat de satul de acasă, mutându-se la Bucureşti, pentru facultate. Cu toate acestea, majoritatea imaginilor ei sunt în continuare din mediul rural. La început, când s-a mutat în Bucureşti, nu găsea nimic, de fotografiat. „Ceea ce e trist, căci sunt atâtea de fotografiat aici. Dar cum se întorcea la ţară, cum îi venea inspiraţia la loc. E un spaţiu în care tot revine. Doi ani întregi a urât locuitul în capitală. S-a împăcat cu gândul în ultimul an de facultate, când s-a împăcat şi cu şcoala, şi cu Bucureştiul. „Nu am avut foarte mult timp să-l explorez, am tot plecat de aici la ţară, am tot fugit, dar văd mult potenţial. Important e să-mi găsesc eu liniştea, astfel încât să pot fi în mijlocul Bucureştiului şi să mă simt liberă să fotografiez”. Și-a cumpărat și o cameră foto mică pentru a încerca să facă fotografii de stradă, „pentru că atunci când vine vorba de fotografiat străini, nu sunt cea mai bună la a-i aborda.”

Dorința de documentar

Ca mulţi alţii, are nostalgia fotografiilor pe film şi îmi spune râzând că „de fiecare dată când fac imagini pe film, îmi spun că nu mai vreau să folosesc digitalul”. Însă asta e imposibil. Are și o cameră Polaroid şi a făcut câteva fotografii, dar „fiind filmul atât de costisitor şi calitatea nu e chiar extraordinară, se pot face mai mult experimente.”

Joaca și regia

Face experimente, în joacă, şi când iese pe stradă, având de obicei la ea camera mică, roz şi inocentă. Se plimbă cu ea, eventual la nivelul taliei, şi când i se face poftă, face fotografii la întâmplare: „Să zicem că fac două sute şi apoi ajung acasă şi-mi spun «Doamne, ce a ieşit!», chiar le fac aleatoriu, mă plimb printre oameni şi fac poze întruna. Dar au ieşit şi câteva imagini bune, chiar am unele dragi.” Cu telefonul face fotografii rar, poate o dată la două-trei luni, doar ca să-şi amintească momentul. Nu e însă împotriva fenomenului fotografiilor făcute astfel. „Sigur că poţi face imagini foarte bune cu un telefon mobil, şi nu mă deranjează faptul că lumea are acces la fotografie. Contează mai mult nu neapărat să fi făcut o fotografie genială, în care să fi surprins un moment unic, ci să te ţii de asta. Contează

Deşi la început, ca mulţi tineri români, a simţit că facultatea era nepotrivită cu ceea ce îşi dorea să facă – fiind concentrată mai mult pe serii fine art sau conceptuale, la terminarea ei, Felicia simte că şcoala i-a oferit o direcţie. „Aveam în mine dorinţa de documentar şi de fotografie de stradă, dar nu le exploatasem. Datorită facultăţii, pe lângă faptul că mi-a oferit multe informaţii la nivel de cultură vizuală şi nu numai, cred că m-a învăţat să fiu mai dură cu mine însămi şi să pot să-mi creez serii de imagini pornind de la o idee, să am un fir logic şi să pot povesti mai bine ceva, nu doar printr-o imagine singulară, ci printr-o colecţie de fotografii.” Abordarea facultăţii a fost mai mult spre fotografie ca mediu artistic care poate fi doar o bucată dintr-o lucrare, mai puțin meserie sau scop în sine. „Erau axaţi pe transmiterea unor contexte socio-politice prin intermediul fotografiei – pe când eu nu fusesem confruntată cu direcția asta și îmi doream să exprim alte lucruri.” I-ar plăcea să facă şi fotojurnalism de presă, dar nu s-ar avânta în toate subdomeniile sale. „Nu m-aş duce în zonele de conflict, de exemplu, nu le-aş aborda. Dacă fotografiile ar putea susţine o cauză bună, atunci aş face asta, aş spune şi poveşti sociale, dar mai puţin pe zona de politic sau de eveniment.” Ar vrea, în schimb, să se concentreze în următorii ani pe realizarea unei monografii a satului în care s-a născut mama ei, să exploreze mai mult cum văd oamenii din sat fotografia în secolul XXI, care e percepţia lor acum faţă de aparatul foto. Îmi spune că a ajuns, în timp, la concluzia că nu vrea să facă artă doar pentru sine, ci că vrea s-o dea mai departe, chiar dacă proiectele în care se implică nu au neapărat valoare artistică. „Simt că mă ajută pe mine ca om, nu neapărat ca artist. Nu le pot numi compromisuri, ci experienţe. Dacă pot să fac ceva de folos pentru alţi oameni, încerc să o fac, nu mă dau la o parte. De pildă, am avut recent ocazia de a realiza fotografii în cadrul Academiei de Leadership și Pedagogie Teach for Romania, în două comunități rurale (Românești și Potlogi, județul Dâmbovița). Acolo am interacționat cu sute de copii, urmărind să surprind naturalețea și curiozitatea lor, dar și mediul în care se desfășurau orele. A fost o experiență cu adevărat nouă, în urma căreia rămân sute de fotografii de explorat și, mai ales, dorul de elanul creator al copiilor.”

persistenţa şi consistenţa portofoliului tău, mai mult decât un cadru wow pe care l-ai făcut cu telefonul într-o situaţie extraordinară.” Ne întoarcem puţin la mediul online şi o întreb dacă activitatea continuă pe platformele sociale, tot mai numeroase în ultima perioadă, nu a devenit obositoare în ultima vreme. Îmi răspunde că, da, pentru cei mai timizi poate că lucrurile sunt mai greoaie, poate că nu le place să fie disponibili mereu, să fie sociabili şi să organizeze evenimente, să-şi îndemne prietenii să-i urmărească. La început, spune că „am fost foarte entuziasmată de Facebook, dar cu timpul, platforma s-a îndreptat spre comercial, iar mie mi-e dificil să țin pasul cu strategiile de marketing, şi de cele mai multe ori nu văd în ele concordanța cu ceea ce fac eu. Cel mai tare îmi place să interacţionez cu lumea, nu aştept like-uri şi comentarii doar ca să se adune, ci pentru că îmi place să răspund la tot ceea ce mi se scrie. Eu cred că suntem o comunitate.” La şedinţele de modă sau portret, îi place să surprindă oamenii între cadre şi să fie spontană, dar nu îi iese mereu. „Soţul meu îmi aminteşte cum îi spun mereu să pozeze, cu replica «Fii spontan!», dar nu poţi să pozezi şi să fii spontan în acelaşi timp, e complicat. În lucrul cu modele profesioniste, lucrurile sunt diferite. Cred însă că, în gene-

Camera foto a pus mâna pe mine

ral, fotograful decupează din realitate, nu o surprinde chiar aşa cum e ea, deci e tot un fel de regie, dar în mintea lui. Îşi aduce contribuţia personală la realitate.”

Dublul

Şi soţul său este pasionat de fotografie de mai mulţi ani. Felicia crede că, în artă, omul de lângă tine e foarte important. De obicei, când îi vin idei de proiecte, el e primul om căruia îi spune: „Uite ce idee am, hai să mergem şi să facem asta”. Fac un fel de brainstorming şi văd cum pot dezvolta proiectul. El a fost programator timp de trei ani şi acum va fi profesor la Teach for Romania. „Deja visez la vacanţele de vară, când vom avea timp să călătorim şi să facem proiecte împreună.” Încheiem întâlnirea cu o curiozitate a mea: cea mai recentă fotografie la care a lucrat? „Este la bâlci, la Caracal – o fetiţă îmbrăcată într-un maiou fosforescent, cu steluţe mov şi roz, care bea un suc fosforescent verde, cu un pai fosforescent roz.” Suprarealismul, se pare, n-a părăsit-o complet.

Camera foto a pus mĂ˘na pe mine

Magicianul și Bucureștii săi

De: Arhivăraru foto: Costin Gheorghe

Din ziua în care l-am descoperit pe Costin Gheorghe — prin vara lui 2014 — urmăresc cam tot ce învîrte el pe internet, cu un entuziasm care nu-mi stă în fire. Trebuie spus că sînt un admirator cu vechime al Rezistenței urbane, Art historia, Locuri în București (proiecte de memorie culturală dedicate orașului meu); de-a lungul anilor, în cuprinsul lor am găsit numeroase încercări de a fotografia în prezent de pe locul unde s-au realizat imagini istorice mai mult sau mai puțin celebre, totul de dragul comparației. M-a pus pe gînduri faptul că aceste încercări sînt mereu aproximative ca realizare, chiar și cînd în spatele aparatului se află Alex Gâlmeanu! În cele din urmă, mi-am spus că poate cenzura transcendentă este cea care împiedică producerea unor reconstituiri cu adevărat fidele, că obținerea unei perspective anume este un proces prea complex pentru a putea fi repetat. Dar a venit ziua cînd l-am descoperit pe Costin și de atunci parcă nu mai cred așa tare în filosofia lui Blaga...

Costin Gheorghe a devenit un nume important în comunitatea iubitorilor de București cu doi ani în urmă, cînd a lansat proiectul de comparații foto interactive thenow (costingheorghe.ro/thenow). Succesul a fost unul imediat, mulțumită abordării ingenioase și fotografiilor de o calitate excepțională; trebuie spus că proiectul documentează nu doar Bucureștiul, ci și alte localități din țară. În 2015, Costin a început lucrul la două pagini de Facebook dedicate marilor arealuri bucureștene dispărute în anii ’80 — este vorba de Cartierul Uranus (fb.com/uranusdisparut) și Cartierul Evreiesc (fb. com/evreiescdisparut). Primul din cele două proiecte este realizat alături de o echipă și are în pregătire un catalog complet al caselor și străzilor demolate din perimetrul cartierelor Izvor—Uranus— Antim—Mihai Vodă.

Peste timp, am tot avut nevoie să mă refer la niște clădiri pe care le-am văzut cu ani în urmă și am început să caut în arhivă. Așa mi-am făcut un mod de lucru — a-ți aminti ceva, a face legătura cu altceva și apoi a căuta prin fotografii.” Omul vorbește în cuvinte simple: fotojurnalismul și fațadele sînt pasiuni, exersarea stilistică este un mod de lucru. Informațiile obținute la cursuri nu au fost îndeajuns pentru a introduce în joc gîndirea critică — „abia după ce am terminat facultatea (pentru că așa se întîmplă, toate cursurile de la facultate vin prea devreme, cînd ești încă lipsit de experiență) mi-am pus probleme legate de istoria Bucureștiului. Bine, multe vederi și imagini vechi au fost popularizate prin Facebook, mult mai multe decît în vremea facultății, cînd erau doar blogurile, foarte puține surse.”

E sîmbătă seara. Iată-mă la restaurantul „Casa Oprea Soare“, unde îl însoțesc pe Costin într-una din acele dăți în care se strîng mai mulți foști locuitori din Izvor, prieteni din copilărie al căror cartier (o frumusețe, comparabil cu Cotrocenii) a fost pus la pămînt în anii 1984—1986. Costin e născut în 1987, deci nici vorbă să fi prins Izvorul în picioare — însă activitatea de pe Facebook l-a pus în legătură cu unii din foștii săi locuitori. (Așa am aflat, de pildă, că Victor Rebengiuc a petrecut cîțiva ani din copilărie în strada Mihai Vodă, aproape de Arhivele Statului.) În seara asta, vechii prieteni au stabilit ca punct de întîlnire gura de metrou Izvor și, în drum spre restaurant, se opresc în parc să se pozeze. Costin scoate și el aparatul; privește la adunarea emoționată și se apleacă ușor în față, apoi iar privește, iar se apleacă. Mă minunez cu voce tare cît de repede își compune cadrul și declanșează. Îmi răspunde, ca un mic Henri Cartier-Bresson ce este, că sînt expresii și gesturi care se pierd atunci cînd aparatul este ezitant. A doua zi văd pozele din parc — într-adevăr, fetele care au copilărit în rond la Mihai Vodă rîd cu gura pînă la urechi, așa cum vor fi rîs tot în rond, acum treizeci de ani.

Aprofundarea subiectului a avut un scop pur personal. „Nu am mers în grup, nu cu ieșiri, cu colegii, cu «hai să explorăm nu știu unde». Pe de altă parte, recunosc, nici nu parcurgeam ruine, nu mă duceam în foste fabrici, așa, vînătoare de inedit — eu mă plimbam ca un turist, acolo unde era accesibil unui turist.” Dar tocmai despre Bucureștiul ăsta turistic am vrut să stau de vorbă cu Costin, să ne imaginăm împreună ce vede și ce ar putea vedea bucureșteanul ieșit din casă, la plimbare sau cu treburi.

Cît durează improvizata ședință foto, Costin se îngrijește ca subiecții să nu intre în cadru împreună cu vreuna din clădirile Centrului civic, uzurpatoare ale vechiului cartier. Bineînțeles că celor fotografiați puțin le pasă de eventuala alăturare, dar mie, observînd atenția cu care Costin tratează întreaga situație, începe să-mi pară mai limpede munca din spatele numerelor lui de magie, fie și a celor mai tehnice dintre ele. Mă aventurez să spun că toate astea devin posibile numai în mîinile unui om fascinat de firea umană — și îndeajuns de sensibil încît să caute mereu mijloacele potrivite de comunicare.

Plimbare de unul singur Costin nu cred că se consideră artist. Nu l-am întrebat, dar nici nu cred că am de ce: pe de o parte, este arhitect (și asta îl așază pe o poziție ingrată, între artist și inginer, adică nici una, nici alta), iar apoi este prea modest pentru o lume populată de artiști-genii romantice. „Nu sînt din București. Ai mei au făcut, tot așa, facultatea aici și povesteau despre anumite zone, străzi pe care le știau foarte bine. Am fost impresionat — nu puteam să-mi închipui că cineva care locuiește în alt oraș poate să știe atît de bine Bucureștiul și m-am gîndit că la treaba asta trebuie să ajung și eu. Pur și simplu, mi-am pus în gînd să parcurg cît mai multe străzi din București, să înțeleg, să văd de curiozitate cam cum arată zonele din orașul în care stau temporar (pe perioada facultății) și, mergînd, am prins gustul de București. Pe urmă s-a suprapus explorarea asta cu pasiunea pentru fotografie (fotojurnalism, nu?) și, făcînd și facultatea de arhitectură, normal că eram pasionat de fațade, volumetrii, detalii.

„Din păcate, te cam afectează parcurgerea spațiului public. Nu atît clădirile, cît haosul și aglomerația: douăzeci de panouri publicitare în intersecție pe un segment de o sută de metri, stîlpișori... Adunîndu-se chestiile astea ca un bulgăre de zăpadă, deja situația a scăpat de sub control și, dacă faci un lucru bun, imediat ți-l tăvălește cineva. Plantezi ceva, nu știu dacă durează un sezon: au amenajat frumos în IOR și imediat au început să apară barăci, umbreluțe cu bannere, fix în mijlocul păduricii. Cum s-a ajuns la toate astea – nu cred că e numai concurența agresivă, ci și nerespectarea unui regulament, avizarea superficială de către autorități. Toate panourile alea, dacă le iei la rînd, ar trebui să aibă autorizație de funcționare.” Pe de altă parte, clădirile sînt ceea ce îi conferă orașului o identitate vizuală cel puțin interesantă. În ce rezidă ea? „Tocmai în amestecul de stiluri. Vezi bloculețul interbelic de cinci etaje; lipită de el e o casă parter de secol XIX, iar pe urmă apare o clădire de sticlă din anii 2000. Asta e identitatea!” Și stilul neoromânesc atît de lăudat pe vremuri, mai înseamnă el ceva pentru orașul de acum? – întreb eu. Costin se înviorează: „Uite! M-ai rugat chiar să-mi închipui ce ar gîndi bucureșteanul ieșit la plimbare. Tind să cred că el vede doar clădire veche și clădire veche – între două clădiri de stiluri diferite, făcute înainte de Al doilea război mondial. Dar e clădire frumoasă, clădire veche frumoasă! Cu bulină sau fără bulină...”

Noile clădiri frumoase

După ce termin de rîs, cer lămuriri. Poate că una din cele două case vechi e mai pe gustul plimbărețului decît cealaltă, zic eu, și poate că omul este de fapt în prospecție pentru casa pe care o să o ridice la vară. Cît despre faptul că rezultatul ajunge de multe ori să se intituleze vilă cu turnulețe... „Se produce o ruptură între beneficiar și arhitect. Beneficiarului îi place casa aia și vrea să copieze ceva din ea, dar nu știe să se exprime și să zică ce-i place de fapt. Apoi, el vrea numai acel ceva, în rest îi place tot cum a văzut el cînd era mic. De exemplu, dacă a fost la Paris și vrea să-și facă o casă cu baluștri la balcon, el n-o să facă o casă complet neoclasică — nici n-are bani și poate că nu-i place totul, îi plac doar baluștrii. Și o să vrea să pună

pe o casă de munte baluștri pentru că el, venind de la munte, știe de acoperișurile cu pantă mare. Deci e o discrepanță care, pînă la urmă, dovedește exact stilul de gîndire, selecția asta agresivă: «mie-mi place doar aia». Eu o văd în aceeași oală cu «ăsta e gardul meu, asta e proprietatea mea, felia mea». Ăștia-s baluștrii mei, asta-mi place, restul nu mă interesează! E o lipsă de perspectivă, nu vezi imaginea generală.” Să fie ăsta procesul prin care se naște arhitectura eclectică? Costin crede că da. Iată, avem o primă teorie. „Am descoperit că trebuie să fii și un bun psiholog, nu numai arhitect, pentru a-l face pe beneficiar să schimbe puțin ce are el în cap. Majoritatea tinde să preia ceva împămîntenit deja, pe motiv că «așa se face».” Multe din uzanțele astea nu sînt simple atitudini conservatoare, ci acțiuni care fac rău orașului. „În spiritul ăsta se dezvoltă întregul București, iar ăsta cred că e unul din marile motive pentru care arată cum arată. Nu vreau să dau în toți proprietarii, dar asta e – mă uit la niște case vechi pe care ei le cam strică și pînă și regulamentul local urbanistic le ia partea proprietarilor, tocmai pentru că permite chestia asta. Regulamentul nu e bine definit. Dacă vezi într-o zonă (cum ar fi strada Polonă) că pe 80-90-100% din suprafața unui lot se construiește o clădire de birouri cu cinci etaje, unde vecinii au parter sau un singur etaj, clar e și vina regulamentului. Îmi permit să zic că nu există un interes pentru optimizarea lui.” La numitul regulament vom ajunge de mai multe ori de-a lungul discuției noastre. Cînd vine vorba de nerespectarea sau citirea lui în cheie personală, după interesele fiecăruia, Costin își pierde voioșia din glas și vorbește cu un fel de regret. La un moment dat, chiar îmi spune că îi lipsește privirea ingenuă din timpul facultății: „acum mă oftic că lucrez în domeniu și totuși nu mă mai uit în jur, pierd atmosfera generală — mă iau de orice tîmpenie, văd numai chestiile nasoale”. Cît pentru București, este de părere că trebuie adoptate două măsuri: constituirea unei comisii care să analizeze toate proiectele existente și „punerea la punct a regulamentelor locale și legilor, făcîndu-le atît de clare încît să nu mai rămînă loc de interpretare”. Totuși, în ambele cazuri, limitările nu întîrzie să apară. Comisii precum cele amintite au existat deja, în vremea regelui Carol I, însă „atunci era posibil pentru că se construia mult mai puțin, sistemul era mai puțin aglomerat”; cît privește regulamentul, „nu poți să tot adaugi, să-l schimbi cînd ai un caz undeva — ajunge atît de stufos, încît chiar descurajezi pe toată lumea să îl parcurgă, să îl știe.”

(La ce folosește) puțină istorie Cele două măsuri corespund unor abordări administrative ce însumează întreaga istorie modernă a Bucureștilor — adică ultimele două sute de ani. În secolul XIX, arborarea diverselor regulamente urbanistice a avut cam la fel de puțin succes ca în zilele noastre, pentru ca, în schimb, o bună parte din secolul XX să stea sub semnul dezbaterii publice de proiecte. L-am întrebat pe Costin dacă vede în Bucureștiul actual repetarea unei istorii mai vechi. Credeam că va vorbi de interbelic, cel mult de anii 1900; de aceea, cînd a început senin „da, mă duce cu gîndul la 1800”, cerul (senin și el) mi-a căzut în cap. Dar degeaba protestez: „organizarea dezvoltării actuale e cam la nivelul ăla, cu toate că acum se face sub un regulament. E așa, o îmbinare periculoasă. De exemplu, să iei un lot creat acum două sute de ani, ocupat ca atare, și să-l umpli cu o clădire de alucobond avînd de trei ori înălțimea casei inițiale... Nu poți construi ca și cum ai fi în cîmp, ignorînd loturile din jur. Am mai zis și repet — e vorba de niște

Magicianul și Bucureștii săi

zone deja construite, nu de marginea Bucureștiului. Din felul în care se reconstruiește, am impresia că ne-am întors la 1800.” Din spusese lui Costin, se pare că o arhitectură atît de indiferentă la contextul înconjurător nu s-a mai practicat în București de o sută, poate chiar o sută cincizeci de ani. Fisura s-ar fi produs odată cu Casa poporului — după cum punctează Costin la un moment dat, „diferență mai mare decît cea dintre Casa Republicii (vechea denumire a clădirii — n.n.) și țesutul urban înconjurător nu există nicăieri în București”. Mastodontul din dealul Spirii a apărut în urma ultimului mare concurs de arhitectură organizat în secolul XX, care a fost totodată primul cu un regulament încălcat în totalitate. Costin e de părere că întregul proiect al Centrului civic (ce includea și Casa poporului) denotă „un individualism feroce — statul român a încercat în acei ani să-și facă propriile modele, dar mai mult decît i se întindea plapuma, acționînd înainte ca lucrurile să se fi sedimentat”. Cît privește anii care au urmat, „s-a mers din inerție, cu fostele institute de proiectare care se spărgeau în firmulițe, aceiași vechi experți care, săracii, știau același lucru”. Din punct de vedere arhitectural, situația avea să se schimbe după anul 2000, undeva prin 2005, însă haosul urbanistic era deja instalat în București. Și astfel ne întoarcem în prezent, înarmați cu o concluzie. „Cred că acum se pune accent pe ceva ce nu contează atît de mult. Chiar dacă există mai multă atenție la anumite detalii (de pildă, s-a perfecționat sistemul de autorizare), nu asta face plăcută o plimbare prin spațiul public — deci esențialul s-a pierdut.” Costin a rostit un cuvînt mare și temut. Să fie omul din fața mea un partizan al urbanismului rațional, croit la milimetru? Nici vorbă: „Ce trebuie făcut e să păstrăm mixtitatea asta, nu reabilitări germane și străzi englezești, toaletate standard (cum se întîmpla, de altfel, pe vremea regelui). E OK ca Bucureștiul să fie colorat, cu toate că în asta există loc de interpretare. Nu vreau să fie un oraș-tip sau așa, ca orașele-grădină, unde pornești de la zero, ai un plan prestabilit și toate loturile sînt egale. Eu n-aș demola o zonă din București ca să impun altceva; mai degrabă, aș adăuga încă un inel (de circulație — n.n.).” Nici manifestările de grijă excesivă pentru aspectul orașului nu sînt pe placul interlocutorului meu. „La 1900 era un regulament care prevedea ca toate instituțiile de la bulevard să aibă coloane angajate, să fie făcute după un anumit tipar. Adică «noi îți dăm rețeta, tu să ne zici doar funcțiunea și unde o amplasezi, că îți zicem noi cum să o faci». Și acolo era parcă prea mură în gură, că poate nici nu era potrivit ce-ți impuneau ăia să faci.” În cele din urmă, Costin pune un binevenit punct pe „i”. Cînd îl provoc să vorbim despre momentele de radicalism din istoria arhitecturii bucureștene, îmi spune fără ezitare că, oricît de ambițioase vor fi fost schimbările în plan stilistic, aplicarea unui urbanism coerent a constituit o prioritate pentru mai multe generații de arhitecți, inclusiv promotorii stilului internațional din anii 1960—1970. „Fără îndoială, cele mai mari schimbări stilistice s-au produs atunci cînd s-a aplicat modernismul, atît în anii ’30, cît și în anii ’60. De exemplu, în bulevardele Tache Ionescu, Brătianu (denumirile din epocă ale bulevardelor Magheru, respectiv Bălcescu de astăzi — n.n.) vedeai, una lîngă alta, clădiri din anii ’20 și anii ’30; ai fi zis că diferența dintre ele e de cincizeci de ani, cînd, de fapt, era de numai opt sau zece ani. Urbanistic vorbind, ele se legau, se înțelegeau una cu alta, iar arhitectural — probabil doar prin prisma înălțimii de nivel, a retragerilor sau a regimului de înălțime.”

„Îmi permit să cred că un țesut urban are diverse valențe de la om la om. Pentru unii poate prezenta un caracter stilistic aparte; pentru alții — locul copilăriei. Se spune că Bucureștiul conține cea mai mare concentrație de arhitectură modernistă (stil internațional) din Europa, chiar și în condițiile actuale, văzând atâtea clădiri abandonate și fațade degradate. Or, această concentraţie, dacă ar putea fi valorificată în baza unui «master plan», ar putea constitui una dintre cele mai puternice caracteristici ale capitalei, așa cum, de decenii, clădirile neoclasice, eclectice, instituţiile realizate în stil academic au format, în memoria colectivă, imaginea Micului Paris — dar această viziune ţine mai mult de partea turistică a unui oraş. Pentru locuitori, însă, elementele arhitectural—urbane au altă însemnătate. Ele constituie repere subiective, fixate în memoria colectivă a micii comunităţi. Astfel, o fereastră este mai mult decît un simplu gol în faţadă; este locul de unde îl saluta pe X al lui Y. Parcurgerea cartierului nu se face ca pe o hartă, un plan, iar reperele nu au neapărat numele oficiale, ci sînt «la trei paşi de la magazinul lui cutare, prima la dreapta, a patra casă...»”

Magicianul și Bucureștii săi

Bucureştiul este ce vrem noi să fie

De: Hildegard Ignătescu foto: Vlad Eftenie, Octavian Bâlea

Vlad Eftenie este arhitect, cadru didactic la Arhitectură, fotograf, susţine diverse cursuri pe teme fotografice şi de urbanitate şi mai nou are o rubrică la Radio România Cultural, în care vorbeşte despre Bucureşti. Este născut în Bucureşti şi, mai presus de toate, este un mare îndrăgostit de oraş. Ne plimbăm prin parcul Cişmigiu, unul dintre cele mai frumoase locuri din Bucureşti, în ciuda unor mici neajunsuri. Vorbim despre cum am ajuns să descoperim tainele orașului, cum am ajuns să-l privim cu un ochi relaxat şi avid de turist şi să-l iubim – de cele mai multe ori. Vlad îl străbate aproape zilnic la pas şi recunoaşte că preferă centrul, pentru că aici oferta vizuală e mai diversificată. Bucureştiul e viu, e ca o fiinţă care te oglindeşte: îţi oferă ceea ce vrei tu să-ţi dea. Încă o dată, se probează că frumuseţea stă în ochiul privitorului, spune Vlad.

Pentru că ştiu că ai această relaţie specială cu Bucureştiul, aş vrea să aflu mai exact care e natura ei. Când ai devenit conştient de ea şi cum ai dezvoltat-o de-a lungul timpului, dat fiind că te-ai născut aici? Cred că relația mea cu Bucureştiul a luat naştere odată cu o mutaţie pe care o pot numi în relaţia mea cu mine, mai degrabă – aceea de a deveni conştient. Şi, dacă nu am dat atenţie oraşului timp de vreo 20-25 de ani, de la un moment dat (după ce am terminat facultatea, culmea), mi-am dat seama că îmi lipseşte un lucru: că nu-mi cunosc oraşul, că nu ştiu exact străzile, pe unde să o iau... Ştiam, ca toţi oamenii, bulevardele principale şi am simţit că-mi doresc foarte mult să aflu care îi sunt secretele. Odată cu pasiunea pentru fotografia urbană şi de stradă a venit de la sine şi întrebarea: „Cum e Bucureştiul, de fapt?” Şi a mai fost şi o altă provocare: majoritatea prietenilor mei îmi spuneau că Bucureştiul e un oraş urât, că nu le place, că oamenii sunt răi, iar eu nu mă simţeam nici urât, şi nici rău. Din contră, aveam o amintire foarte plăcută despre cartierul Drumul Taberei, unde m-am născut, vedeam oraşul cu nişte ochi naivi şi foarte pozitivi şi îmi spuneam: de ce să fie foarte urât? Cred că poate fi şi foarte ok, dar asta – am aflat mai târziu – depinde de percepţie. Şi prin

2003-2004 am început să mă plimb prin oraş cu propunerea mea către mine de a mă convinge că este un oraş plăcut, frumos, care are ce povesti şi că poate povesti şi lucruri bune. Şi, cu fotografia, culmea e că am putut să-mi asum această viziune. Fără fotografie ar fi rămas, probabil, nişte poveşti mai puţin credibile. Atunci, eu însumi câştigând o privire nouă asupra oraşului, am început să pot să-ţi arăt şi ţie, privitorule, cu dovezi, faptul că aveai ce descoperi. Astfel încât lumea a început să-mi spună, privind pozele mele făcute în Bucureşti, că Bucureştiul arată mai bine în poze decât în realitate. Culmea e că pozele mele sunt extrase din realitate, nu modifică nimic, nu alterează nimic, dar prin decontextualizare, desigur, şi prin surprinderea unui moment în care lumina desenează poveşti, colţul acela însuşi e o poveste descoperită în felul acesta. Vizual, pot dovedi că oraşul conţine şi lucruri foarte bune. Asta a însemnat mutaţia. Să devin turist în propriul oraş, eu fiind născut aici. Exista riscul să ignor complet cadrul cotidian. De ce să mai fii atent, când ştii exact ce-i acolo? Ei, aţi fi foarte miraţi să aflaţi că de fapt vi se pare că ştiţi, dar de fapt nu ştiţi nimic, dacă nu priviţi cu atenţie. Şi atunci mi-am propus să privesc cu atenţie, şi în felul ăsta am descoperit lucruri minunate despre oraş, a ajuns să-mi placă, să-mi fie dor de el. Întotdeauna când mă întorc de undeva, dau fuga repede să revăd oraşul.

Cadrez cu ochii minţii şi văd poze peste tot

Bucureştiul devine ceea ce suntem noi

Pentru tine ce contează când faci o fotografie? Ce primează: culoarea? Estetica? Emoţia?

Apropo de cursuri, ştiu că le vorbeşti unor străini despre Bucureşti. Ce le spui despre oraş?

Zic şi la cursuri: să declanşezi doar atunci când simţi că te emoţionează ceva. Acolo are loc acea transformare în tine prin care vibrezi şi comunici mai departe vibraţia. Văd fotografic, cadrez cu ochii minţii şi văd poze peste tot. Cred că e vorba de ce simt în momentul ăla şi simţirea e greu de tradus neapărat. Am simţit o emoţie, dar ce fel de emoţie nu ştiu. Rămâne să mă dumiresc după ce fac poza. Ce mă determină să fac o poză? Lumina, o stare pe care o simt şi pe care o traduc prin gestul fotografic în felul ăsta. Cred că e foarte important să ne transformăm emoţiile. A putea să-ţi transformi emoţia comunicând-o către ceilalţi este eliberator.

Le spun mai multe lucruri: să fie, înainte de toate, cum zicea învăţătoarea mea, indulgenţi. Ei când vin aici ar trebui să lase orice aşteptare la graniţă. Atunci când încarci ceva cu aşteptări, îl chinui, pentru că nu îl laşi să fie el însuşi. Trebuie să îl laşi să fie el însuşi, să aibă curaj. Am plimbat recent pe cineva, am avut un workshop cu străini şi din fericire fiind copii, încă nu erau încărcaţi cu prejudecăţi. Dar am plimbat şi oameni maturi şi a trebuit să le explic, fiindcă văzuseră deja toată lumea: ştii, aici n-o să vezi ceva care o să te dea peste cap, dar s-ar putea să descoperi ceva care o să te mire, într-un fel în care n-ai mai simţit până acum, s-ar putea să descoperi ceva pe care îl uitasei, poate că o să vezi ceva care o să-ţi aducă aminte de altceva. E altceva cu Bucureştiul. Nu e metropola care te dă peste cap şi te face să-ţi cadă pălăria când te uiţi la zgârie-nori... Aici te poţi regăsi pe tine de fapt, într-o atmosferă neaşteptată. Tocmai aici e foarte interesant Bucureştiul: un oraş plin de paradoxuri, a cărui primă caracteristică e că pare că nu are o caracteristică. De fapt, el

Bucureştiul este ce vrem noi să fie

se mulează după noi şi devine ceea ce suntem noi în acel moment. E un oraş foarte special în sensul ăsta. Parisul, spre exemplu, este o vedere, Londra este o carte poştală. Bucureştiul este ce vrei tu să fie. Este foarte interesant. De ce ar avea acum nevoie oraşul, după părerea ta? Oraşul are nevoie de oameni cărora să le devină drag. Cred că asta îi lipseşte oraşului: oameni care să ţină la el. Pentru că, dacă nu ţinem la el şi aşteptăm totul de la el, el, săracul, face cât poate. El, de exemplu, se poate plia după anotimpuri. Poate să-ţi dea o toamnă, poate să se arate într-o primăvară, dar n-o să se cureţe singur de gunoi, n-o să îşi repare singur străzile, n-o să facă oamenii mai politicoşi de la sine, ci ei trebuie să devină mai politicoşi şi mai civilizaţi în oraş. El, săracul, face ce poate, dar noi trebuie să vrem mult mai mult de la noi. Oraşul depinde, de fapt, de noi, nu noi de el. Sigur că ne întâlnim la mijloc şi există o interacţiune care ne transformă pe toţi. Suntem câţiva cei care avem nostalgie, care avem deschiderea să-l luăm aşa cum e. Or, ce ne-am dori să fie el? Noi ne dorim să fim luaţi aşa cum suntem, să nu fim judecaţi. Câţi facem asta cu ceilalţi, de exemplu? Asta se întâmplă şi cu oraşul: cu cât îl judecăm mai mult, cu atât nu-l lăsăm să fie. Aud mereu: „Oraşul ăla murdar”. Am prieteni care îmi reproşează non-stop: „Ce ne tot chinui cu oraşul tău romantic, când uită-te şi tu: ies pe stradă, mă chinuie maşinile, n-am unde să merg cu bicicleta, calc în tot felul de chestii”. Eu le zic: „Da, dar el îşi face singur asta?” Tot oamenii fac asta. De ce să chinui oraşul, pentru că oamenii care îl folosesc nu-l folosesc corect? Hai să lucrăm cu oamenii, în cazul ăsta. Atunci poate că oraşul s-ar înzdrăveni şi am putea să-l vedem mai bine. Eu, spre exemplu, merg pe stradă şi îmi mai scapă un telefon, mai postez o poză. Dar sunt atent la absolut tot ce se întâmplă împrejurul meu, atât cât pot. Sigur că îmi scapă multe lucruri, dar sunt atent. Am o privire activă, nu sunt contemplativ-interiorizat, ci contemplativ-activ. Văd şi înregistrez vizual. Fac poze non-stop, mă uit, aflu, descopăr şi conştientizez. Trăiesc fiecare pas pe care îl fac. Zice Michel de Certeau: „Oraşul începe cu paşii pietonilor”. Haide, atunci, când facem paşi, să conştientizăm relaţia cu oraşul. Atunci ne vom simţi mai conectaţi la oraş. Cel mai important va fi, până la urmă, să ne simţim conectaţi la ceilalţi oameni, să ne simţim o comunitate care trăieşte în oraş. Şi asta afli în oraşele pe care le vizităm ca turişti: Praga, Paris, Londra... Îţi place să ieşi, să te uiţi la oameni acolo. Ei, în Bucureşti, din păcate, nu cred că am ajuns încă să facem asta.

Pentru a descoperi ceva, trebuie să fii atent şi să i te dedici un pic Încet-încet apar şi la noi terase şi copiem sau redescoperim plăcerea de a trăi printre ceilalţi şi de a ne conecta la comunitate. Să sperăm că lucrurile astea se vor accelera în anii care vin...? E o întrebare foarte interesantă. Noi, ca popor, am fost întotdeauna dornici de noutăţi, să ne aliniem la trenduri, la mode. Dintotdeauna. Să te uiţi la literatura interbelică: aviditatea de a ne alinia la ceva din exterior este evidenţiată în literatura timpului. De asta nu scăpăm nici acum. Din dorinţa noastră de a fi occidentali, de a ne alinia cu trendurile, creăm design-uri extraordinare. Dacă vizitezi

top 50 baruri, restaurante şi bodegi din Bucureşti o să vezi că sunt super-top în materie de design, toate par făcute de acelaşi om, au ajuns să se alinieze complet. Sunt nişte locuri extraordinare, Paris şi Londra nu cred că ating o asemenea calitate a locurilor de socializare. Dar mi-e teamă că sunt nişte locuri făcute ca să dea bine, să avem de unde să dăm check-in, să ne facem selfie-uri cu fundaluri cât mai trendy. Nu simt că sunt încă asimilate, ci sunt un soi de răspuns la o nevoie. Sigur, o nevoie legitimă, dar o nevoie cumva mai degrabă de faţadă, nu care vine din interior, ci mai degrabă de a te alinia la ceva din exterior. Or, cred că locurile acelea care îmi plac mie cel mai mult sunt acelea făcute în Bucureştiul vechi, născute din sine: parcă trebuia să fie acolo dintotdeauna acea terasă, acea bodegă, acel restaurant, acea cofetărie... Îmi e dor un pic şi de nişte lucruri născute natural, nu neapărat forţate de o modă. Nu e nimic rău în ce se întâmplă, dar mi-ar plăcea să fie puţin mai natural. Cursul tău de la Facultatea de Arhitectură e unul dintre cele mai populare, locurile se ocupă imediat. Cum îi convingi pe studenţi să se înscrie? Păi eu nu-i conving cu nimic, totul pleacă de la ei. Eu ca student am fost motivat de mine însumi să fac ceva bun, în momentul în care profesorul m-a şi încurajat s-o fac. Eu ca personalitate nu funcţionez absolut deloc pe principiul „te pedepsesc ca să te motivez”, ci funcţionez pe principiul „încurajează-mă şi o să dau absolut tot”. E mult mai simplu, o relaţie pozitivă. Observând eu că profesorii cu care am avut rezultate au fost cei care m-au încurajat, şi eu îi încurajez pe studenţii mei, îi las să facă ce vor ei, îi îndemn să-şi urmeze pasiunile în realizarea temei, să nu fie ceva exterior: ideea este că, în a studia oraşul, trebuie să simţi o bucurie. Ei încă nu ştiu că poţi fi fericit plimbându-te prin oraş. Pentru ei e o problemă că trebuie să ajungă la facultate, să facă proiecte, oraşul e un fel de „iar pierdem timpul în trafic când avem treabă”, e strict funcţional. Eu încerc şi sper să-i ajut să descopere oraşul, nu de alta, dar ei sunt viitori profesionişti, arhitecţi, urbanişti şi nu pot să privească oraşul ca pe o pacoste. În cel mai rău caz îl priveşti ca pe un posibil „pacient”, dar cu care va fi nevoie să relaţionezi pozitiv, să-l faci bine, să-l înţelegi înainte de toate. Cum poţi să-l înţelegi dacă nici măcar nu-l observi? Şi atunci am nevoie să-i impulsionez să se deschidă către oraş. Unii dintre ei reuşesc. Ştiu la sfârşitul exerciţiului de trei luni, la examen, că au făcut-o. Îmi mărturisesc, scriu un eseu, se vede în poze. Alţii nu. Sigur, e un moment în toate, eu nu-mi imaginez că voi crea fotografi sau arhitecţi profesionişti instant. Doar aş vrea să sădesc undeva ideea că, pentru a descoperi ceva, trebuie să fii atent şi să i te dedici un pic. Asta e tot. Încerc să-i ajut să facă asta. Este un curs liber, la care încerc să îi ajut să îşi rupă prejudecăţile legate de dificultatea în relaţionarea cu oraşul. Relaţionarea cu oraşul îţi poate aduce bucurie. Hai să învăţăm să privim.

Las oraşul să-mi cânte Când pleci pentru un timp mai îndelungat, care e starea, sentimentul sau lucrul, locul care îţi lipseşte cel mai mult din Bucureşti? Când plec, abia aştept să plec. Când mă întorc, abia aştept să mă întorc. Este, dacă vrei, un paradox natural al atragerii contrariilor. Plec cu mare plăcere, pentru că abia aştept să descopăr lucruri noi. Nu de alta, dar stând mult aici, până la urmă simţi că te-ai obişnuit cu viaţa cotidiană, or eu însumi militez pentru neobişnuirea cu viaţa

100

cotidiană, dar, vrei, nu vrei, suntem oameni şi intrăm într-o rutină până la urmă. Până şi a ieşi din rutină zilnic poate deveni o rutină, deşi sună ciudat. Aşa că plec cu mare drag în alte locuri. Unii oameni pur şi simplu se pot plimba. Eu, cel puţin, am transformat plimbarea într-o activitate. Mă plimb, fac poze şi povestesc mai departe: aşa mi-am născut cursul, workshopurile, plimbându-mă ani de zile şi extrăgând concluzii din tot ce văd, legate de cum sunt oamenii lumii, cum sunt oraşele lumii. Din fericire, am apucat să mă plimb de la Tokyo până la Chicago, din nordul Laponiei până în sudul Cretei, am fost la Erevan, am fost la Baku, în Azerbaidjan, am fost în tot felul de locuri interesante, am văzut oamenii, am mers la pas, am făcut plimbări şi, până la urmă, aşa înveţi în ce lume trăieşti. Sigur, aş vrea să mai merg în multe locuri. Pentru mine e foarte important să cunosc, asta e ce simt acum. Eram student Erasmus la Montpellier, în sudul Franţei, şi am ajuns la un moment dat să-mi fie atât de dor de Bucureşti, încât visam noaptea că zbor peste cartierul Drumul Taberei, că sunt la Intercontinental… Mi-era dor de aroma prafului din Bucureşti, dar un dor organic, pe care nu ţi-l poţi explica decât dacă stai foarte mult plecat. Cine va citi treaba asta şi stă aici, n-o să înţeleagă; cine va citi de departe, va înţelege. Ai un dor organic de relaţia cu oamenii pe care îi cunoşti. Chiar necunoscuţii care trec acum pe lângă noi sunt, totuşi, nişte oameni posibil cunoscuţi, îi simţi, sunt de-ai tăi. Dacă mă duc la cineva să întreb ceva, mă înţelege. Când stai în străinătate, stai printre străini, eşti

Bucureştiul este ce vrem noi să fie

singur. Or, spiritul ăsta de apartenenţă, de a fi într-o comunitate, de a fi cu ai tăi, dacă nu ţi-l asculţi, creează o ruptură – şi rupturile dor. Astfel încât mi se face dor de Bucureşti din a treia zi în care plec. Şi când zic asta, mi se face dor chiar de locul în care stăm acum, de esplanada verde de lângă lacul Cişmigiu, mi se face dor de Ateneu, de Piaţa Romană, de Universitate, de Centrul Vechi, de tura mea prin Bucureşti, de apusul de pe Herăstrău, mi se face dor să mă uit la oameni. Chiar am experimentat asta, am fost plecat în Laponia vreo două săptămâni şi a doua zi după ce m-am întors am ieşit şi am simţit o aviditate de a consuma fiecare pas pe care-l fac, priveam toţi oamenii în ochi, îi priveam cu drag, am făcut poze. Am avut noroc să fie o vreme foarte interesantă, cu nori grafici, m-am dus până la Unirea, în Centrul Vechi. Totul era absolut fabulos pentru mine, pentru că repuneam piciorul acasă. Mie mi se întâmplă uneori când merg pe stradă să îmi cânte în minte ceva care se potriveşte cu ceea ce văd. Şi mă întreb dacă tu ai o coloană sonoră a Bucureştiului. Mie întotdeauna îmi cântă o melodie în cap. Fie că-mi rămâne, că mă chinuie, ştiu eu?, e o melodie care nu te mai părăseşte… Şi chiar am născut o teorie legată de treaba asta, despre muzica oraşului, pentru că modul în care te conectezi la oraş fotografiindu-l necesită ascultarea lui. Oraşul presupune ritmuri, presupune linii

101

melodice chiar suprapuse şi depinde de tine ce straturi ajungi să asculţi sau să poţi identifica. Pentru că, odată ce asculţi o muzică, automat te poţi conecta şi cu ritmul pe care îl induce ea. Ca fotograf, conectându-te şi căpătând un ritm, te poţi sincroniza cu subiectul, un element necesar şi obligatoriu în fotografia de stradă. Ascultând oraşul, ascultându-i muzica, automat ajungi să ai o relaţie de sincronizare. Sincronicitatea este un act obligatoriu în fotografia de stradă. Las oraşul să-mi cânte. Câteodată cântă ca Pat Metheny, e un jazzman fabulos pe care l-am descoperit şi îl absorb, îl savurez; are nişte linii melodice pe albumul Road to You – e un album pe care vi-l recomand cu dragă inimă, care atunci când închid ochii îmi vorbeşte despre prezenţa unui oraş. Îmi place Nik Bärtsch, care cântă un soi de zen-jazz, în care regăsesc ritmurile oraşului, cadenţa, repetiţiile, toate lucrurile astea care toacă, toacă şi toacă… Găsesc şi un Gică Petrescu, de ce nu?, cu portiţa, cu străduţa, cu atmosfera

din Bucureştiul de altădată, găsesc şi un Norzeatic, care alături de prietenii lui, pe albumul Aici şi acum, are nişte melodii fabuloase legate de spiritul urban, de apusuri, de faţade, de blocuri… Le asculţi şi nu-ţi vine să crezi cum poate să descrie oraşul… Şi, nu în ultimul rând, las oraşul să-mi cânte el mie şi atunci are loc cea mai bună relaţionare cu el. Ne trezim dimineaţa, ne spălăm pe dinţi, plecăm la serviciu cu ochii în telefonul mobil, ajungem la birou unde stăm cu ochii într-un calculator. La sfârşitul zilei ne dăm seama că suntem obosiţi, ajungem repede acasă cu ochii în telefonul mobil, facem un duş şi ne vom uita la televizor, vom înjura toate programele şi ne vom culca. A doua zi o luăm de la capăt tot aşa, într-o buclă fără sfârşit, în care nu privim împrejur. În primul rând, aici trebuie să se schimbe ceva. Hai să ridicăm privirea din telefoane!

102

Bucureştiul este ce vrem noi să fie

103

104

Hepifeiși (mic inventar cu ce îi displace lui George Roșu)

De: Irina Vasilescu imagini: George Roșu

Eram prieteni pe Facebook. Îi dădeam like la desenele și glumițele cu pisici. Nu ne văzusem niciodată, dar era (și a rămas) unul dintre desenatorii mei preferați. Posta des, cu candoare glumeață, imagini despre lucruri banale care ne conturează viața, despre ultima picătură de cafea, apartenența națională, trenduri în artă și în general multe lucruri cu care eram de acord, dar mi-era lehamite să le zic eu.

să mă prezint ca fiind unul dintre likeri. Nu eram sigură – înalt, pletos, cu ochelari și un zâmbet vesel-trist, nu părea genul care să aprecieze interacțiuni spontane cu oameni noi. N-am apucat să-mi răspund, că a venit el spre mine: „Ai părul mai lung”. Mai lung decât în poza de profil, adică. Se pare că eu, unul din miile de fani de pe Facebook, existam pentru George Roșu și-n viața reală. #uimire.

Acum vreo trei ani, la un Street Delivery în București, mă fredonam pe strada Verona cea pietonizată și l-am recunoscut între două standuri. M-am întrebat dacă ar fi drăguț să merg, să-l salut și

De-atunci mi-am propus să stăm cândva de vorbă, ca niște prieteni ce, iată, eram.

105

Poante serioase

Artistul și arta sa

George Roșu a revenit în București în toamna lui 2016, la Noaptea Galeriilor, în calitate de curator. Și artist. A avut și el expuse câteva „lucrăuțe”. Când l-am întrebat dacă în sfârșit a produs ceva lucrare serioasă, mi-a răspuns că „serios” este un lucru mare, iar exponatele lui sunt tot cu poante. Dar poante serioase.

Dacă tot am ajuns la inaniție, am început să mă întreb, cu voce tare, ce-i arta asta contemporană pentru care merită să mori de foame. Și să caut să fac delimitări conceptuale. „Da, de-acolo încep confuziile. Nu încerca asta”.

De curând, Filarmonica din Brașov, orașul lui natal, a fost renovată, iar George se întreabă unde au mers banii. Pe peretele din fundul sălii, imposibil de acoperit sau trecut cu vederea, se lăfăia un banner mare cu sigla primăriei. George și prietenii au scăpat de el făcând mișto pe Facebook. „Dacă eram în Turcia, probabil mă arestau. Încă lucrează în favoarea noastră confuzia dintre artă și sarcasm. «Bă, tu faci mișto...?» «Nu, e artă!»” A primit apoi, pe ocolite, un mesaj prietenos din partea Primăriei, cum că ar fi bine s-o lase mai ușor cu critica. O altă poantă serioasă erau „petrecerile private” – postări îmbrăcate în haine de sărbătoare despre cum nu face nimic în seara respectivă, alături de pisica lui, Suzuka. Unele dintre ele aveau și meniu, descrierea programului artistic etc. „Înainte chiar era privat, eram eu și pisica. Pisica și cu mine. Era o chestie de amărăciune, de singurătate. Marcam momentul. «Ce faci în seara asta?» «Nimic». Acum e prietena mea care stă cu mine, fără pisică.“

Artist la oraș Pisica a rămas la Brașov, unde în lipsa lui George are voie să intre chiar și în bucătărie, iar el și prietena au migrat la Cluj, unde locuiesc acum. Îi place mai mult la Cluj decât la Brașov, cu excepția lipsei pisicii. Brașovul nu are nimic specific, crede George. Când merge undeva să reprezinte Brașovul ca artist, „nu reprezint Brașovul ca pe ceva cultural, ci ca pe un loc. Asta e o scuză ca să nu-mi asum ce-i acolo”. Zice că deși e hater, nu urăște Brașovul pentru că e hater. Când a candidat pentru a fi capitală culturală, Brașov a mers pe sloganul „Cultura muntelui” – „pentru că altceva cultural nu aveau (...) Dar înțeleg de ce, e chestie de bani” zice, referindu-se la edili. „Nu că n-au. Că vor mai mulți.” Singurul spațiu pe care îl poate numi „de artă independentă” din orașul lui de baștină este RAFT, curatoriat chiar de George. Adică un raft de 40 de centimetri, într-un spațiu al Universității Transilvania, unde George pune artiști care îi plac lui. La București, însă, îi place că există MNAC. Este posibil, crede el, ca și amplasarea în Palatul Parlamentului să fie o super lucrare de artă în sine. Îi place că e accesul mai greu, ca să nu vină chiar oricine. Dar în rest, nici Bucureștiul nu-i place. Când l-am întrebat cum ar arăta orașul lui ideal, s-a gândit la un fel de Islandă fără foarte mulți munți, cu blocuri, cinematografe și cărți. Acum, orașul lui George este Clujul, pe care îl tolerează. „Aveam de ales între București și Cluj. Pentru mine e aceeași chestie, mor de foame în orice oraș. Dar nu sunt corporatist, nici programator.”

Totuși, am riscat și am întrebat despre curatoriat versus artiști. „În România nu există, de fapt, curatori – eu nu sunt curator de meserie sau ceva. În cel mai rău caz, sunt artist. Ceea ce este destul de greu.” George vede treaba curatorului ca fiind „să facă astfel încât arta contemporană să ajungă la mase drept ceva normal. Ca o chestie consumabilă, în sensul bun.” Pentru că, în sensul rău, consumabilul înseamnă kitsch. „Am așa un filtru de kitsch în care încaaap...”, descrie cu mâinile ceva baban). „Ca o pâlnie imensă! (...) Kitsch-ul e făcătură, nu imitație. El nu doar imită, el te minte că este. Kitsch-ul nu e bun.” Falsul neasumat, deci, este cel care-l calcă pe bătături pe George Roșu. Celălalt tip de fals, cum ar fi imaginea de bunăstare cu ponei roz pe care mulți dintre noi ne-o creăm pe profilurile de Facebook, sau faptul că avem instrumentele pentru a deveni într-o clipă designeri, fotografi sau cântăreți, este ceva firesc, pe care-l poate tolera și înțelege. În afară de selfie. „Selfie mi se pare o boală mintală.” Crede că arta duce lipsă acută de originalitate și îi displace profund cuvântul „creativ”, sau confuzia pe care a ajuns el s-o reprezinte: „OK, totu-i creativ. Există kitsch creativ? Da, sigur există. De ce-i spune creativ? Putea să-i spună altcumva. Recreativ! Faci chestii în pauză, cu mânuțele, nu? Aia-i recreativ, de la recreație. Și cărțile de colorat... Ce dracu’ e creativ la o carte de colorat?” ...și am ajuns rapid la întrebarea dacă mai ai cum să creezi, efectiv, lucruri de la zero absolut și la problema lui „totul s-a mai făcut”. „Când nici tu nu știi că s-a făcut și ajungi la o chestie, atunci se pune că-i de la zero. Nu știu, cred.” George Roșu e cunoscut ca ilustrator, dar nu prea e de acord cu asta: „Când te prezinți ca ilustrator, lumea se așteaptă să ai ilustrații, dar tu ai desene. E o confuzie acolo. Sunt ilustrator sau ce dracu’ sunt? Nu-mi place termenul ăsta, că trebuie să ilustrezi ceva. Ilustrații la ceva, de exemplu la un text. Nu, că eu îmi fac și textul. Și atunci mai sunt ilustrator sau sunt scriitor? I dunno.” Desenele lui George Roșu sunt cel mai ușor de recunoscut prin E-ul care are patru picioare în loc de trei. „Treaba cu e-ul este de când eram mic. Maică-mea mi-a povestit, și-mi aduc aminte foarte vag, că desenasem o balenă și-am încercat să scriu e-ul cu 4 linii, cu această inocență...”

Artistul și faima E-ul patruped, poantele serioase, desenele despre lucruri foarte obișnuite și, nu în ultimul rând, Facebook-ul l-au făcut cunoscut pe George Roșu. L-am întrebat dacă și în ce fel se consideră faimos. „Una e să fii cunoscut pe Facebook, să iei zece like-uri pe minut și alta e să te oprească lumea pe stradă. Sper să n-ajung să mă oprească lumea pe stradă, ca pe Lăcătuș sau ca pe Becali. Să fii

106

faimos în România… de ce ai face asta? Dacă ajung așa, ceva n-am făcut bine. N-ar avea sens. Nu e treaba mea.” Crede că, dacă vrei faimă și ai decis s-o cauți devenind artist, nu ți-ai ales meseria bună. „E OK să ți se recunoască scrisul, să se știe a cui e imaginea când o cropuiești și-o furi pe Instagram. Dar e chiar aiurea să fiu faimos pentru că desenez pisici pe Facebook. Înseamnă că cineva n-a înțeles cu ce mă ocup!” Deci: nu Brașov, nu kitsch, nu fani care să-l oprească pe stradă, nu „creativ”, da pisici. Și, într-o discuție despre atâtea lucruri care-i displac, am putut intui ce ar putea să-i placă lui George Roșu: pare să fie un fan al normalității, care preferă să fie lăsat în pace să deseneze despre lucrurile mici și obișnuite, atât de importante.

Hepifeiși (mic inventar cu ce îi displace lui George Roșu)

107

108

Hepifeiși (mic inventar cu ce îi displace lui George Roșu)

109

110

Ochii haiducilor pacifişti

De: Larisa Enache imagini: Aural Eye

Alina, Daniel, Răzvan, Ionuţ şi Eranio. Cinci oameni pe care i-am văzut mai întâi la festivalul Amural din Braşov mai mult pe întuneric. Apoi m-am întâlnit cu ei la o teresă în Bucureşti şi am stat pe îndelete de vorbă despre lumina pe care o aduc ei în întuneric. Despre visuals, video mapping şi multe alte nebunii. Aural Eye = ochiul care aude. Joc metaforic. Sinestezie. Proiectul a pornit cu Alina punând visuals pe muzică, și a devenit tot mai complex, înglobând, printre altele, instalații interactive, mapping arhitectural, realitate virtuală sau video 360. Toate căile prin care poți crea pe loc conținut video prin care să induci o stare.

111

Personajele

Intriga

Alina Anca a terminat grafică la UNArte (licenţa şi masteratul) şi face video mapping de peste cinci ani. A pornit şi a crescut odată cu scena de muzică electronică. Petreceri underground, festivaluri, experimente.

Împreună sunt deţinătorii şi fondatorii unui studio de video mapping, adică tot ceea ce presupune adaptarea unei proiecţii video pe suprafeţe neconvenţionale. Nu neapărat pe suprafeţe mari. Deşi mapping-ul pe clădiri impresionează cel mai mult publicul, nu merge neapărat la evenimente de muzică electronică. Însă e o tehnică cerută des, chiar și la evenimente organizate de primărie. Alina a văzut prima dată acest tip de proiecții la un festival din Franța, Fête de la Lumières, în 2010. „Tot Lyonul era împânzit de proiecții pe toate clădirile istorice, la un nivel pe care noi nu l-am atins nici în 2016, în România”. Însă, amintește Alina, Franța are o tradiție îndelungată în domeniu și numeroși artiști dedicați.

Daniel Bega a făcut informatică, face de vreo nouă ani grafică şi animaţie 3D, video și programare. În fața unui calculator, face minuni, mi se șoptește. Răzvan Pascu a studiat marketing şi a lucrat șase ani în publicitate (copywriter). Acum face video, dar se ocupă şi de administrarea studioului, comunicare, concept. Eranio Petruska este actor și masterand la lumini și sunet la UNATC. „E discipolul care o să ne depăşească”. Ionuţ Pascu e inginer topograf. Măsoară, taie şi leagă când au de ridicat decoruri, butaforii, instalaţii.

Povestea Aural Eye a început cu niște visuals făcute de Alina pentru niște petreceri. Îi plăcea, fiindcă putea astfel combina ce învățase la grafică de-a lungul timpului. A avut norocul să fie înconjurată de oameni care ascultau muzică electronică şi mergeau des la petreceri de gen. Prin ei, a ajuns cumva întâmplător să facă asta la

112

un eveniment. De-aici a tot crescut. „A fost foarte random. Am făcut liceul de artă, apoi grafică la UNArte, şi de la studiu după model la facultate, am început să mă joc cu fotografia, cu video şi încet, încet, din experimente făcute în joacă, mi-am dat seama că se leagă. Tot ce înveți la grafică e un limbaj pe care îl poţi folosi apoi şi în alte medii, nu doar în gravură clasică. E vorba de desen, de compoziție, de niște principii cromatice pe care le poţi folosi apoi în orice ai face”. A început de una singură, dar, văzând ce făceau studiourile mai mari din străinătate, îşi propusese să înfiinţeze un studio de mapping. Dar nu avea nici toate datele necesare, nici oamenii potriviţi cu care să se asocieze, ceea ce i se părea cel mai important. Însă de un an, a reușit să își îndeplinească visul. Prima dată a apărut Răzvan, apoi l-a cunoscut pe Dani la un workshop european, în timpul căreia au descoperit că îi interesează aceleași chestii şi că pot lucra împreună. Mai târziu, Eranio le-a scris pe pagina de Facebook, acolo unde Alina posta poze şi filmuleţe de la evenimentele pentru care făcea visuals. „Ne-a scris că îi place ce face, ne-am întâlnit și acum e parte din echipă. S-a lipit de noi”, glumește Alina.

Ochii haiducilor pacifişti

Eranio e convins că îi ajută foarte mult faptul că provin din medii diferite: „Suntem cam boschetari, așa că ne completăm, nu se calcă nimeni pe bătături. E important acest aspect, deoarece într-un studio nu se poate ca toată lumea să facă același lucru. În asta constă magia: fiecare își cunoaște cumva zona lui”. Pentru că a studiat comunicare și marketing, Răzvan a preluat partea mai puțin plăcută pentru ceilalți: relaționarea cu clienții. „Lucru care nouă ne este destul de străin, iar Răzvan ne descurcă”, explică Alina. În schimb, Daniel lucrează în Touch Designer, un soft foarte complicat. Ceilalți mi-l prezintă ca fiind cel mai deștept și mai tăcut din gașcă. El tace şi face. Cu toții se bucură că, în acest domeniu, proiectele nu seamănă între ele, fiecare implică alte nevoi, alte softuri, ceea ce îi ține în priză. La propriu și la figurat. Să găsească metoda corectă pentru a combina softurile în care lucrează (Resolume, Suit Adobe, Mad Mapper, 3D Studio Max), la fiecare proiect în parte, ia mult timp.

113

Recuzita Să poţi diferenţia artistic un spectacol de visuals prost de unul bun este destul de subiectiv. Însă tehnic vorbind, unele lucruri sunt destul de clare. Când e băgat cablul prost sau când ai altă rezoluţie şi alt aspect decât ar trebui. Când pui o față de om şi are lăţimea mai mare decât înălţimea. „Este de bun simţ că trebuie să păstrezi proporţiile a ceea ce afişezi. Acum am văzut şi exemple proaste, logo-uri deformate. Chiar dacă nu-şi dă toată lumea seama de asta, e inadmisibil”. Ca să nu faci asta, îți trebuie un simț geometric întâi de toate. La fel ca stilul unui pictor sau al unui fotograf, și stilul unui artist vizual care face proiecții e recognoscibil, după ce acesta devine experimentat. Dar, până să ajungă acolo, sunt nişte reguli stricte care ar trebui respectate. În România, nu există o şcoală pentru aşa ceva. Însă Eranio, mezinul grupului, şi-a propus să devină profesor pentru alții. La grafică, îşi aminteşte Alina, există un curs introductiv cu Dan Basu. Însă este, până la urmă, o meserie pe care o poţi învăţa lejer de pe internet, dacă îți dorești cu adevărat. Ai nevoie doar de multe ore în care trebuie să greşeşti şi să experimentezi. „La început o să faci lucruri oribile, deformate”, sunt avertizată de interlocutorii mei, „dar, după multe fail-uri îţi vei da seama că fiecare încercare te duce mai aproape de reuşită.” Însă, spune Eranio: „dacă într-adevăr nu ai ceea ce trebuie, dacă nu eşti făcut pentru asta, se va vedea. Dacă după câţiva ani tu încă deformezi un cerc, înseamnă că trebuie să renunţi”.

Publicul La evenimente ajung prin recomandări de la om la om. Pentru petreceri, Alina este contactul. Însă merg și la evenimente corporate. Au lucrat pentru multinaționale mari, dar și la festivaluri ca Spotlight (2015 și 2016), Ozora (Ungaria), Exit (Serbia), Waha, Sunwaves, Summer Well, Airfiled (România). Au lucrat și cu trupe ca Urma, Other Side, Argen Tango, la Amural. Fac parte din echipa care a înființat și organizat festivalul. Le vine mai firesc să lucreze cu trupe decât pentru branduri. La petreceri, brief-ul e foarte scurt, flexibil, aproape inexistent. La un eveniment corporate, „brief-ul este foarte clar și, dacă ai mutat logo-ul puţin mai la dreapta sau i-ai dat altă nuanţă, e grav. Trebuie să refaci, să primeşti feedback. Îţi iau puţin din libertate, și îți dau mai multă rigurozitate”. Totuși, continuă Alina, „există și satisfacția care vine din faptul că poți conta pe suportul tehnic. La petrecerile de muzică electronică se întâmplă de multe ori să fii tu şi omul de la tehnic, nu doar artistul care vine, îşi pune un cablu şi pune ce vrea. Ne urcăm şi pe schele să montăm proiectoare. E o parte din muncă”.

„Nu e foarte multă muncă fizică în ceea ce facem noi, nu dai la sapă, dar sunt multe ore, multă atenţie pe care trebuie să o acorzi multor lucruri în paralel. Trebuie să-ţi despici creierul în zece bucăţi şi fiecare bucată să mai lucreze în încă zece bucăţi, când e vorba de content. Cel puţin în programul acesta, TouchDesigner. E solicitant. Uneori vii pregătit la event, alteori eşti aventurier. Nu eşti niciodată complet nepregătit, pentru că ai totuşi un background, ştii nişte lucruri pe care alţii nici nu le-au experimentat. Oamenii văd lucruri recognoscibile. Dar nu există o lege. E ca la DJ. Ei iau piese şi le pun. Nu le fac ei. Există şi DJ producători, dar nu sunt foarte mulţi. La noi, e montaj video şi colaj foto. E şi inginerie. Iar stilul pe care îl dezvolt, mizează pe combinarea mai multor tehnici.”, spune Eranio.

Culisele E greu să reuşeşti de la începutul serii să creezi imaginea perfectă. Te încălzeşti, şi creşti pe parcursul evenimentului. Începi să dai randament după vreo patru ore. „Realizezi că te prinde soarele şi tu abia atunci eşti în punctul culminant”, m-a lămurit Alina. Tot ea mi-a dat mai multe detalii despre modul lor de lucru de-acum: „Am descoperit combinația asta, de layere de la doi oameni – fix cum fac DJ-i, back to back, adică unul face linia de bas, celălalt înaltele. De ceva timp, așa încercăm și noi să lucrăm. Şi e minunat că îţi oferă complexitate. Că nu faci ceva singur. Noi suntem pe feeling-ul momentului. Lucrăm haiduceşte”. Studioul Aural Eye acoperă mai multe categorii: live VJ-ing, instalaţii interactive, instalaţii de artă şi mapping architectural, eveniment corporate. Se mai joacă și cu realitatea virtuală, video 360, senzori, „suntem acolo unde apare tehnologia”, spune Răzvan. Sunt puține studiouri care acoperă toate aceste categorii. Majoritatea artiștilor se specializează doar pe una din aceste laturi. Tot la studio au strâns și multe animale. Tarantule, pisici, gândaci. Pe toate le folosesc și în proiecțiile video. No harm is done.

Cortina „Suntem mândri de tot ce înseamnă conţinutul video pe care îl proiectăm, pentru că proiectăm doar ce desenăm noi”, insistă Răzvan. Închei cu sfatul pe care cei cinci au căzut de-acord să-l dea cititorilor care vor să treacă dincolo de pura curiozitate: „Dacă vreţi să vă apucaţi de aşa ceva, cumpăraţi-vă SSD în loc de hard disk. Înarmaţi-vă cu mulţi rami şi multă răbdare. Nu şovăiţi! Încercăm să aducem pacea în lume cu ce ştim”.

Deseori, la petreceri, se amuză fiindcă unii oameni vin şi le cer să schimbe melodia: „Noi stăm între cabluri, ascunși în întuneric. E foarte fain când vin oameni sinceri şi îţi dau feedback pozitiv. Se întâmplă mai rar ca oamenii să fie cu VJ-ul. Să îi consume pe deplin imaginile. Ei sunt obișnuiți să venereze DJ-ul. E minunat să vezi bucuria din ochii publicului pentru ceea ce faci tu”. Surprizele de la evenimente au fost însă de toate felurile. „Am păţit să mi se ceară să pun visuals la un eveniment la ora 20, vara, când e încă lumină. Sunt oameni care ne cheamă la evenimente, care nu îşi pun astfel de probleme. Soarele concurează cu noi. La alte evenimente nu am avut tehnic. Curent, de exemplu”, mi-a povestit Eranio. „Sau te trezeşti doar cu o masă şi un covoraş undeva în iarbă. Mai stăm şi în ţărână. Că așa sunt condițiile uneori”, explică Dani.

114

Ochii haiducilor pacifiĹ&#x;ti

115

116

Peisaje imaginare răgușite tomwaitsian

Am descoperit muzica lui Max Paul Maria anul trecut în concediu, în Croația. Dacă eram la birou, folosind muzica pentru a bloca zgomotul de fond, poate că ar fi trecut pe lângă mine. Dar eram pe o canapea, cu un pahar de vin, cu geamurile deschise larg, ascultându-mi prietenii vorbind despre al treilea război mondial... așa că am putut să mă concentrez pe muzică. În acea seară am adormit pe ritmuri folk, ascultând versuri despre mare, ancore și Lisabona, cântate de o voce răgușită, completată de o armonică. Primul lucru pe care l-am spus a doua zi dimineața: „Ce am ascultat aseară? “ Max Paul Maria. „Cine e Max Paul Maria și de unde a venit el?“ Google mi-a oferit puține rezultate, cam toate în germană, o mână de videoclipuri pe Youtube si un album pe Spotify și Deezer. „Da’ tu de unde știi de el? “ Dintr-un concert când a cântat în deschiderea unora într-un bar în Berlin. Ceea ce mă face, privind în urmă, să îl asociez cu Inside Llewyn Davis puțin. Sper că

De: Silvia Jalea

foarte puțin. Deși, ca să își plătească facturile, lucrează în barurile din Berlin, atunci când nu cântă în ele. Albumul Miles And Gallons este primul său disc care a fost puțin masterizat. L-a înregistrat în apartamentele prietenilor, după cum povestește, dar tocmai acel sunet brut îi dă farmecul. Poți să te concentrezi pe instrumente și versuri, așa cum faci la muzica folk de demult. Te duce cu gândul la Tom Waits, puțin la Cohen, pot să spun, vai, chiar și Dylan. În ultimul an de când îl urmăresc, numărul lui de fani pe Facebook a crescut cam cu o sută, și creșterea recentă s-a datorat în mare măsură celui de-al doilea album lansat, Figurines. Un album paradox: deși mai bine masterizat, este mai sălbatic.

117

Versurile Cohen spune că atunci când scrii versuri imiți, îi imiți pe cei pe care îi admiri pentru ca, ulterior, să îți găsești propriul stil. Ești de acord cu un astfel de proces? Cohen are dreptate. Pe parcursul drumului în care îți cauți propria voce, e natural și important să experimentezi cu poziționarea lirică a altor artiști. În primii ani când am început să scriu versuri făceam multe variațiuni (mai degrabă decât imitații) ale unor versuri celebre sau metafore ale unor artiști precum Bob Dylan, Leonard Cohen sau Tom Waits sau încercam să scriu precum Henry Miller, Jack Kerouac și William Borroughs. Care este procesul tău creativ? Scrii pentru că te ajută să meditezi, să te gândești sau este un exercițiu narativ? Am mereu la mine un carnețel în care scriu orice detaliu sau situație îmi atrage atenția sau orice îmi trece prin minte. Când stau acasă, adun aceste fragmente în carnețele mai mari și încerc să le prelucrez în unități estetice. Atunci când simt că a venit momentul, adun aceste unități în versuri și adaug ce cred că mă ajută să spun povestea pe care îmi doresc să o spun. Din perspectiva asta, simt că este un exercițiu pentru un mod de a aborda lumea într-o manieră poetică, mai degrabă decât a urma un fir narativ. Ce apare mai întâi? Linia melodică, versurile sau vin la pachet? De multe ori scriu muzica și versurile separat. Există și momente magice când, în timp ce mă joc cu chitara, îmi vine în minte un vers, uneori doar un cuvânt sau o linie melodică a vocii. Atunci trebuie să fiu rapid și să o scriu sau să o înregistrez. De obicei, este primul vers al unei melodii sau refrenul care se așază pe hârtie din prima încercare. Tot ce urmează după este muncă serioasă: să formulezi versurile, să găsești imaginile corecte, să rafinezi limbajul. Pentru mine, structura unei melodii și rima sunt instrumente de măsură destul de ajutătoare. Care dintre melodii a durat cel mai mult, respectiv cel mai puțin să fie scrisă? Ce a făcut diferența? Miles & Gallons a curs practice din prima încercare. Am scris-o cam în 20 de minute. Am editat ulterior doar câteva formulări. No more love songs a durat în schimb o veșnicie. Atunci când scriitura durează prea mult, pierzi de multe ori și intenția sau sentimentul inițial de la care a pornit melodia. Finalizarea unei melodii poate fi o muncă destul de grea și complicată. Ce faci cu versurile pe care nu le mai folosești? Renunți la ele? Ești genul care editează și bibilește versurile sau le lași mai nefinisate (sau aparent nefinisate, cum spune Dylan)? Am păstrat nenumărate carnețele pline cu versuri pe care nu le-am folosit încă dintr-un motiv sau altul. Unele dintre ele pur și simplu nu sunt suficient de bune, altele nu și-au găsit încă locul într-o melodie. Am, pe de altă parte, un număr destul de mare de înregistrări nepublicate și demo-uri pe patru casete. Nu prea am răbdare cu mine așa că îmi editez versurile doar până într-un punct și le las destul de repede să fie așa cum sunt. Când public un album, printez și paginile de versuri originale, inclusiv toate sketch-urile și greșelile,

pe interiorul albumului, astfel încât creez iluzia că versurile sunt aproape nefinisate. Prefer cumva ca aceste versuri să fie privite ca script images, mai degrabă decât simple versuri. Ce te motivează atunci când te așezi să scrii un cântec? Ai încercat să scrii versuri alături de cineva sau cânți versurile scrise de altcineva? (cu excepția cover-urilor) Melodiile vin și pleacă. Am scris câteva melodii și împreună cu prieteni, dar în general prefer să scriu singur. Nu am cântat niciodată versurile altcuiva, dar îmi place, din când în când, să fac un cover al unei melodii bune. Autenticitatea este partea magică a fiecărei melodii sau interpretări, este o rază de adevăr ce se întrezărește într-un vers bun, o voce soulful, promisiunea pe care o surprinzi într-o privire. Acesta este sufletul muzicii care îmi atrage atenția de fapt.

Muzica Când ai început să iei muzica în serios? Când ai început să te gândești că poate fi o sursă de venit? Azi este pentru tine principala sursă de venit? Am luat muzica în serios de când mă știu. Pe tot parcursul adolescenței mele am cântat în trupe punk sau hardcore. O muzică rapidă și agresivă, dar, prin intensitatea și sinceritatea ei, nu era departe de muzica folk pe care o cânt acum. Muzica aduce, cumva, mereu cu sine și răsplata. Piața de muzică independentă este destul de dură și să faci bani din muzică este mai greu ca niciodată. Cum nu prea sunt bani pentru promovare, trebuie să cânți live cât de mult poți pentru a atinge cât mai mulți oameni. Deși cânt în multe trupe, uneori lucrez și în baruri ca să pot plăti facturile. Spui că în timpul adolescenței ai cântat în trupe și acum colaborezi cu câteva. De ce ai decis să mergi solo și cum a fost să cânți pentru prima dată propriile versuri în public? Fac asta de ceva timp deja, dar, privind în urmă, aș spune că este înspăimântător și intens în același timp. Însă te obișnuiești. Cum a fost experiența înregistrării primului album? A fost haos când am înregistrat Miles & Gallons. Călătoream prin Europa la acel moment și am înregistrat melodiile în cel puțin opt apartamente din trei țări. Prietenul meu bun, Nico Rotter, m-a ajutat enorm să pun piesele cap la cap, să le mixez și să le transform într-un album omogen. Mie îmi place cum sună, îmi place asprimea și autenticitatea înregistrărilor. Cum au mers înregistrările pentru cel de-al doilea album? Am lansat cel de-al doilea album numit Figurines la 21 octombrie 2016. Cea mai mare parte a fost înregistrată în apartamentul meu din Berlin, cu excepția tobelor și a unor chitare pe care le-am înregistrat în beciul unui prieten. Mare parte din piese au fost scrise în Los Angeles, în casa unui prieten, Alex (membru al trupei Sea World). În cele din urmă, albumul pare să fie mai degrabă cel al unei trupe complete, având și câteva înregistrări ale trupei mele live. Este mai aspru, mai gălăgios și mai complex decât primul meu album.

118

Nu prea am alte așteptări de la publicul meu decât să fie atenți. Nu cânt un gen de muzică de fundal și vreau ca oamenii să mă asculte cu atenție. Azi oamenii sunt înconjurați de atâtea lucruri și informații care țipă să le atragă atenția. Când eram mai tânăr am cântat într-o trupă punk și încercam să atrag atenția oamenilor țipând. Acum cred că am găsit un mod mai liniștit, dar mai intens, să vorbesc cu ei.

Omul Ce ascultai când erai mic? Știi să cânți la chitară, pian și muzicuță. Cum ai ajuns să cânți la toate trei? Am crescut ascultând muzica mamei mele care se axa în principal pe Bob Dylan, The Rolling Stones, Iggy Pop, Talking Heads, Jacques Brel și multă muzică clasică. Cred că primul album pe care mi l-am cumpărat singur a fost Green Day: Dookie, care a fost urmat de o perioadă lungă cu Nirvana. La un moment dat ajunsesem să pot cânta fiecare melodie Nirvana pe chitara mea clasică și atunci tata mi-a cumpărat prima mea chitară electrică. Și, la puțin timp după, mi-a dat muzicuța lui, Hohner Bluesharp, și imediat am început să imit sunetele de muzicuță din melodiile lui Dylan. Iar bunica mea avea un pian mare la care am învățat să cânt singur A Whiter Shade of Pale, de Procul Harum. Ha! Cam astea par să fie originile mele muzicale. Ce altceva faci pe lângă muzică?

Câțiva artiști contemporani pe care îi apreciezi? Îmi plac mult Jonathan Wilson, Bonnie „Prince” Billy, Andy Schauf, Father John Misty, Pete Doherty, Dawes, Wilco și Ryan Adams. Care este cea mai mare ambiție a ta ca artist? Să fac dreptate acestei minuni numită viață.

Strict pentru cunoscători De cât timp fumezi? Zece ani. Bei des cu Tom Waits? Once in a blue moon. Marea este o temă recurentă în melodiile tale. De ce? Este misterioasă, nu are formă și e întunecată ca mintea unui bărbat. Cine e Robert și de ce fuge? Robert e un bun prieten al meu. Fuge de umbra lui, încercând sa scape de el însuși. How are your imaginary landscapes looking now? Pretty good, thank you! Care este povestea pălăriei de pe coperta primului album? Este Old Henry, pălăria pe care obișnuiam să o port în timp ce călătoream și înregistram Miles & Gallons. Do you still die everyday to keep calm? Well, I try to.

Încerc să petrec cât mai mult timp posibil călătorind în lume. Îmi place și fotografia analogică, să produc chitare și să restaurez motociclete.

Peisaje imaginare răgușite tomwaitsian

119

120

Premiul publicului

De: Hildegard Ignătescu foto: Alex Busu

Prima oară când am întâlnit-o pe Elena Mîndru, ea era pe scena Sălii Radio, iar eu printre spectatori, unde așteptam cu nerăbdare să o aud cântând. Întâmplător, la un moment dat mă aflasem la o masă la care se discuta despre vocile speciale în jazzul românesc. Acolo era și Adrian Enescu, iar eu îl ascultam emoţionată şi nu îndrăzneam să spun aproape nimic. El o recomandase tuturor atunci pe Elena, spunând despre ea că „este o nouă voce în jazz, o voce foarte bună” şi „o muziciană foarte serioasă de la Cluj”.

121

În seara concertului, Elena a cântat cu un zâmbet larg pe faţă până la final si a emanat pur şi simplu bucurie. A fost o seară încântătoare, în care nu numai muzica a fost la înălţime, ci şi prezenţa Elenei. O prezenţă elegantă, prietenoasă și caldă, cu naturaleţe în mişcări şi voce catifelată. Are 28 de ani și vine de la Cluj, iar din 2012 locuiește în Finlanda, unde s-a stabilit cu soțul ei, Tuomas Turunen, un muzician pe care l-a cunoscut în timpul studiilor de masterat în interpretare şi compoziţie de jazz la Sibelius Academy din Helsinki. Acum este în al treilea an de doctorat la Helsinki, unde studiază timbrul vocii de jazz. Are propria casă de discuri (EM Records), prin care îşi propune să publice cât mai mulţi artişti de jazz, cu precădere români. Elena cântă cu alţi patru muzicieni finlandezi, cu toţii licenţiaţi ai Sibelius Academy, predă canto și compune. Recent, Uniunea Compozitorilor din Finlanda a comisionat-o să compună două lucrări pentru ansamblul Jyväskylä Big Band, alături de care a avut un mini-turneu în România în septembrie 2016. Ne-am întâlnit pe fugă, înainte de concert, între o călătorie lungă cu autocarul prin țară și drumul înapoi cu avionul, într-o dimineață ploioasă și rece în Herăstrău. Nici ploaia, nici cerul înnorat, nici atmosfera întunecată de toamnă rece n-o puteau opri pe Elena să zâmbească. Avea aceeași scânteie de bucurie în priviri. Era fericită că văzuse o veveriță și reușise să o fotografieze. Venea de pe Transfagărășan. Cântaseră deja în câteva orașe, se cazaseră în locuri foarte plăcute și nu încetau să laude mâncarea românească. Poate că pentru noi sunt lucruri obișnuite, însă Elena era mândră cumva de acest lucru, de faptul că putea dărâma clișeele despre țara ei. Cum a fost acest turneu până acum? Excelent, colegii mei sunt extrem de încântaţi şi bucuroşi de ceea ce au găsit: lume frumoasă, spirit pozitiv şi mâncare excelentă, plus un public foarte doritor să asculte piesele noastre. Ne-am bucurat foarte mult că oamenii au reacţionat foarte bine la ceea ce am făcut pe scenă. Cum a început acest proiect? A început cu o mică recenzie într-un ziar local din Jyväskylä a unui jurnalist finlandez căruia i-a plăcut foarte mult piesa mea Evening in Romania, atunci când am cântat-o prima oară cu big band-ul din Jyväskylä. Scria el în recenzie: „oare cum ar suna un concert întreg cu asemenea piese?” Şi atunci dirijorul mi-a propus să fac un concert doar cu piesele mele şi ale lui Tuomas, soţul meu. Noi am acceptat, iar ei au aplicat la Uniunea Compozitorilor din Finlanda să ne comisioneze să scriem pentru ei. Am compus fiecare câte o piesă pentru big band, însă am cântat şi piese vechi, iar Tuomas a mai compus două piese pentru acest proiect. Tu cum compui? Te retragi la un moment dat şi îţi propui să faci acest switch de la interpretare la compoziţie? E foarte greu să spun: acum compun. Însă am un program încărcat şi chiar trebuie să fac lucrul ăsta. Important e să reuşesc să mă deconectez de telefon în primul rând şi de emailuri şi mai ales de

gânduri, să pot să mă relaxez. Pur şi simplu trebuie să reuşesc să mă relaxez, să studiez, iar ideile vin de la sine într-un spaţiu în care nu există stimulenţi auditivi. Există şi momente în care îmi vine inspiraţia în tot felul de locuri: în lift, pe scări, pe stradă... În momentul acela îmi deschid telefonul şi îmi cânt motivul muzical respectiv ca să nu-l uit. La început nu făceam aşa şi mi se întâmpla să uit chiar şi după o oră-două ideea. Acum am telefonul plin de idei începute, le descarc adesea şi le folosesc. Piesa pe care am compus-o pentru Jyväskylä Big Band se numeşte Symmetry. N-am reuşit să o fac să sune bine din prima şi mi-a luat ceva timp, dar lucrând la piesa aceasta am mai scris alte trei piese folosind modele, idei din piesa iniţială. Vii în România destul de des și ești un fel de ambasador cultural. Acum ai revenit în ţară împreună cu acest big band finlandez, eşti gazdă şi unul din obiectivele vizitate este Casa Poporului. De ce ai ales Casa Poporului, ce reprezintă pentru tine? Eu m-am născut în 1988 şi Casa Poporului nu reprezintă ceva pentru mine, ci mai degrabă pentru generaţia părinţilor noştri. Îmi place să ascult poveşti despre Bucureşti şi despre revoluţie. Deocamdată Casa Poporului este cea mai mare clădire din Europa şi e interesant de văzut care a fost ideea extravagantă a celor din comunism. De fapt, tot Bucureştiul e o idee comunistă în partea cu bulevardele foarte largi, cu clădirile înalte, acolo unde e construit pe orizontală. Toate intersecţiile foarte mari reprezintă un concept comunist. Am regăsit asta în Minsk şi Bucureştiul se aseamănă mult cu alte oraşe din foste ţări socialiste. Casa Poporului e un punct de atracţie şi mi se pare interesant de văzut. Prin comparaţie, parlamentul din Helsinki arată ca o casă de cultură, are câteva coloane, însă e simplă, nu are nimic extravagant. În exterior nu pare deosebită, însă în interior ai tot confortul. La noi uneori lucrurile par foarte atractive în exterior, iar când mergi în interior s-ar putea să nu găseşti nimic, cum e la Casa Presei, sau la Biblioteca Naţională. Am trecut aseară pe acolo şi întrebau şi membrii big band-ului ce se construieşte aici... Aţi mai fost şi prin alte locuri din România. Ce ai vrea ca finlandezii să înţeleagă din ce au văzut? Ce imagine speri să îşi facă? Discuţia asta o am mereu cu soţul meu care este finlandez şi care îmi spune mereu că ar trebui să încetez să mă mai supăr pentru imaginea greşită a României. Unele lucruri, chiar dacă nu mă privesc pe mine personal, mă afectează. Am întâlnit mulţi ambasadori extrem de interesanţi şi muncitori, însă din păcate nu toată lumea reprezintă România în acelaşi fel. Cred că prin cultură putem să schimbăm mai mult decât ei, oamenii în care se investesc fonduri pentru a reprezenta România pe plan extern. Unul dintre lucrurile care aş spera să dispară din imaginea pe care și-o fac finlandezii este că suntem toţi cerşetori. Acum muzicienii cu care am venit pot vedea că mergi pe stradă şi vezi oameni normali, că avem condiţii normale şi nicio problemă tehnologică. Discrepanţele care sunt în zonele urbane şi rurale sunt probleme greu de rezolvat, însă aş vrea să ştie că în România se poate face cultură, sunt concerte, există public, există oameni educaţi. Avem o istorie mult mai lungă decât alte ţări din Occident, avem educaţie, chiar dacă are lipsuri şi avem un sistem sanitar care funcţionează, chiar aşa cum funcţionează. În Finlanda nu ajungi la doctor decât dacă eşti într-o stare extrem de gravă. În România ajungi, totuşi, la Urgenţe foarte repede dacă vrei şi poţi să dai peste doctori foarte binevoitori şi foarte bine pregătiţi. Chiar dacă au fost şi mai sunt probleme, chiar dacă am avut o

122

tragedie ca cea de la Colectiv, eu cred că totuşi funcţionează acest sistem. Să nu uităm că suntem 20 de milioane, iar finlandezii sunt 5 milioane. Altfel te ocupi de 20 de milioane, faţă de 5 milioane. Tu cum ai fost primită si cum te-ai adaptat in Finlanda? N-am avut nicio problemă şi m-am bucurat de deschiderea muzicienilor, m-a ajutat mult şi faptul că pot colabora cu ei uşor şi toată lumea mă priveşte ca făcând parte din societatea şi cultura finlandeză. Ideea lor e să comande lucrări şi să susţină compozitorii finlandezi tineri, iar ei mă susţin pe mine şi mă consideră de-a lor. M-a mai sprijinit şi Federaţia Finlandeză de Jazz. La noi încă nu există o asemenea asociere, ne gândim să o punem pe picioare şi aici. Eu organizez turnee, pot aplica pur şi simplu la orice fonduri care susţin muzicienii finlandezi la fel ca şi ei. N-o să ştiu niciodată dacă există probleme sau nu, pentru că feedback-ul e greu de obţinut numai după nişte aplicaţii de proiecte, dar am simţit că m-au acceptat. La nivel uman, cum a fost? L-am întâlnit pe soţul meu şi totul a fost mult mai uşor, am căpătat automat o familie fără să fi ştiut dinainte că o am. Planul meu era categoric: să mă întorc în România, însă ne-am întâlnit în Finlanda şi ne-am căsătorit. Familia lui a devenit şi a mea, mi-am făcut prieteni. Finlandezii sunt foarte mândri de pregătirea lor şi vor ca toţi membrii societăţii să aibă educaţie în ţara lor. Chiar dacă ai o experienţă de 15 ani într-un domeniu în alte părţi, trebuie să recuperezi şi să îţi faci o pregătire acolo. Îmi lipseşte familia mea din România, însă în rest am de toate. Vorbim zilnic, comunicăm uşor, mă sună ai mei tot timpul şi mă bucur că m-am născut într-o perioadă în care e atât de la îndemână orice mijloc de comunicare. E ca şi cum am fi unii lângă alţii. Eu din Helsinki fac 5 ore cu avionul şi s-ar putea ca de la Cluj la Bucureşti să faci mai mult şi să călătoreşti mai puţin confortabil. Ai lansat până acum trei albume, iar in 2012 ai urcat pe una din cele mai prestigioase scene de jazz din lume, Montreux Jazz Festival. Ai fost apreciată de către juriul prezidat atunci de Quincy Jones şi ai primit două trofee: Premiul al II-lea și Premiul publicului. Cum a fost? Dintre cele două premii pe care le-am primit acolo, cel din partea publicului a fost mai important pentru mine. Aveam 24 de ani atunci. La Jazz Voice Competition au fost peste 60 de aplicanţi, iar în semifinală au ajuns 12, din care au fost alese trei voci pentru finală. Pe mine mă bucură foarte mult când publicul, care are de ales şi de scris pe o hârtie pe care o pune în urnă, face un efort să aleagă numele meu. De asemenea, m-am bucurat tare mult să-l întâlnesc atunci pe Quincy Jones, care este o reală inspiraţie. Îl urmăresc de atunci pe Facebook şi mi se pare incredibil că la cei aproape 90 de ani pe care îi are publică nişte idei şi face nişte proiecte extraordinare. Este atât de pozitiv şi mă întreb mereu: oare eu o să pot vreodată să am energia aceasta? Mi se pare foarte important să ai o asemenea stare mentală şi o asemenea energie ca să poţi continua ca muzician, ca interpret, creator şi producător. În afară de muzică mai faci şi altceva? Muzica are foarte multe părţi pentru mine: fac şi producţie, şi management, interpretare... Toate acestea la un loc înseamnă

Premiul publicului

muzica pentru mine. Predau canto de un timp, iar anul acesta am primit postul de profesor de canto la o universitate din Finlanda şi predau în finlandeză. A fost o provocare pentru mine şi deja am început. Mă bucur mult pentru asta. Cum e să ai casa ta de discuri? Casa mea de discuri nu e mare şi am făcut-o ca să pot publica discurile mele, pentru că nu multe case de discuri vor să publice jazz. Multe dau faliment, de altfel, e greu să rezişti pe piaţă. Intenţia mea este şi să ajut alţi muzicieni din România şi din străinătate. Sper foarte mult să se simplifice birocraţia din România şi să fie mai protejaţi muzicienii în ceea ce priveşte drepturile de autor. Cu ce muzicieni din România ai lucrat? Am dat publicităţii în noiembrie 2015 albumul celor de la Bega Blues Band, se numeşte Brassica Soup. Anul acesta am făcut şi o ediţie de vinil, prima de acest gen pentru noi. Am lucrat şi cu JazzyBIT, le-am scos albumul Horizon în februarie 2016. Urmează albumul lui Lucian Nagy, Balkumba Tribe, care iese în această toamnă. Am mai comunicat cu o cântăreaţă care se orientează spre jazz. Studiază acum în Dublin, cântă în orchestra de tineret. Se numeşte Aleca Potângă şi îşi va face lansarea alături de Big Band-ul Radio. Ce i-ai spune unei cântăreţe aflate la început de drum? E foarte greu de dat sfaturi. Să fie sigură că vrea să fie cântăreaţă şi să se gândească că are un instrument viu pe care îl va folosi pentru următorii 60 de ani şi poate mai mult într-un mod foarte diferit şi nu neapărat normal faţă de ceilalţi oameni. Nu e neapărat natural să cântăm șase-opt ore pe zi. Câtă importanţă are acurateţea vocii, calitatea sunetului şi câtă importanţă are emoţia transmisă de muzică? Există două categorii mari: muzicienii şi cei care nu fac muzică. Şi muzicienii se împart în cei care memorează uşor versurile şi cei care memorează linia melodică. Pentru mine e evident că emoţia vine pe primul loc, însă mi se pare că un sunet curat şi bine pus la locul lui influenţează automat emoţia respectivă. Ele sunt implicite şi vin în tandem: un sunet curat cu o emoţie puternică. Cel mai bun sfat pe care l-ai primit tu care e? Să reuşeşti să disociezi prietenia de profesionalism. Dacă lucrăm cu cineva care nu rezonează cu sentimentele noastre sau cu atitudinea noastră, nu înseamnă că nu putem lucra împreună. Există comunicarea muzicală şi comunicarea umană. Ai un model, admiri un artist de jazz în mod special? Sunt mulţi muzicieni care m-au influenţat. Am ascultat-o pe Aura Urziceanu când eram mică, pentru că printre vinilurile pe care le aveau părinţii mei – care nu sunt muzicieni, dar care aveau o colecţie de viniluri – era şi unul al Aurei Urziceanu. Nu mai ţin minte cum se numea albumul, dar pe copertă era doar Aura, era o poză cu ea cu o rochie lungă. L-am ascultat de multe ori, era acolo şi un preludiu de Bach în interpretare de voce cu acompaniament, era şi un Amurg acolo, şi Iubirea noastră-i o vioară, Dor de viaţă şi mai erau câteva piese de muzică uşoară românească cu un aranjament spre pop-jazz.

123

M-au marcat în muzica pe care o fac şi mulţi instrumentişti străini. La început ascultam cu precădere repertoriu internaţional, dar acum îmi plac şi instrumentiştii şi vocaliştii români. M-au influenţat foarte mult şi oamenii care m-au îndrumat în studiul muzicii. Am început să cunosc jazz-ul când aveam 15 ani, când mergeam la Palatul Copiilor din Cluj, sub îndrumarea lui Ştefan Vannai. După aceea, împreună cu formaţia cu care cântam am descoperit alţi instrumentişti şi muzicieni de jazz. Îmi plac mult Aura Urziceanu, Anca Parghel, Teodora Enache şi alte cântăreţe de azi. Urmăresc cu interes ce se întâmplă în jazz-ul românesc: Luiza Zan, Irina Sârbu, Maria Răducanu. Mi se pare foarte important să existe cât mai multe nume care să formeze o scenă de jazz românească şi mă bucur că suntem din ce în ce mai multe cântăreţe care au ales jazz-ul.

Ai cântat pe unele din scenele cele mai importante ale jazz-ului: în Elveţia, în Olanda, în Cehia, în Danemarca şi Finlanda. Ai vreo amintire deosebită, un public sau o scenă preferată? Am multe scene care mi-au rămas în minte, mai ales datorită publicului. Îmi e greu să aleg. Dacă mă gândesc la Finlanda, publicul din Jyväskylä a fost foarte cald şi ne-am simţit întotdeauna foarte bine împreună. Trebuie să ştiţi că Jyväskylä e un fel de Cluj, un oraş mult mai calm şi mai cald decât Helsinki, care la rândul lui, comparat cu Bucureştiul, e de o mie de ori mai liniştit. Totuşi, şi acolo există diferenţe între capitală şi alte oraşe din ţară. Recent am cântat în Belarus şi mi-a plăcut enorm, a fost un concert în aer liber organizat în Minsk de o fundaţie locală. A fost pentru prima oară când am

124

cântat piesele mele în faţa unui public de peste 15.000 de oameni. Era jazz şi era plin ochi în piaţa respectivă. Toată lumea dansa şi se bucura extraordinar. A fost incredibilă senzaţia. Şi nu neapărat din cauza numărului mare de oameni, ci mai ales pentru că ei s-au putut bucura de jazz în aer liber, fără să aibă mici şi bere, fără să aibă un festival. Gustau muzica fără alte stimulente, poate şi pentru că nu primesc atât de mult jazz cum se întâmplă în restul ţărilor europene.  Pe ce scene ți-ai dori să cânți în viitor? La Timişoara, la Arad. Vom merge la Minsk în aprilie cu orchestra Filarmonicii din Minsk și tot atunci cântăm cu orchestra de cameră radio. Vom ajunge şi în Germania cu două orchestre filarmonice anul acesta. Nu m-am gândit la o scenă anume pe care mi-aş dori să cânt. În trecut îmi doream foarte mult să ajung la Ateneu, iar asta se va întâmpla în curând. Acum mi-ar plăcea să cânt în Blue Note, în New York.

Premiul publicului

125

126

Hertz, Love, Dance

De: George Irimescu ilustrație: Tino Gerdesius foto: Cătălin Tomoioagă

Love Hertz sunt următorii domni: Alex Ioniță (chitară), Michael Acker (bas) și Matheus Jardim (tobe). Ceea ce nu înseamnă că în live-uri nu ne surprind și cu alte apariții, cel mai frecvent cu a Petrei Acker (o combinație rară de voce melodioasă și fermă în același timp), însă cei trei reprezintă nucleul constant al trupei. Iar dacă pe Matheus poate nu ați avut ocazia să îl ascultați, căci stă mai mult în Viena, cu proiectele lui Alex și Michael sigur v-ați mai întâlnit. Dacă aveți, cum am avut și eu, impresia că vin din lumi oarecum diferite, colaborarea dintre ei este încă o dovadă că muzica nu are bariere.

127

Love has to hertz Alex lucrează la proiect din 2008. A început să pună genul acesta de muzică pe scenă, un mix de house cu live band, începând cu L’Orchestre de Roche. Deși L’Orchestre a avut o prezență destul de bună pe harta festivalurilor din țară, proiectul s-a stins. L’Orchestre era o trupă destul de experimentală. Alex își amintește că fiecare concert era în felul său diferit. Deși încerca să stabilească un mod de a cânta, o bună parte din el rămânea session. La voce era Bean, de unde și componenta de hip-hop a formației, iar la bas, Americanul de la Cred că sunt extraterestru. O formulă care emana multă energie. Love Hertz a preluat tempoul de la L’Orchestre, deși Alex crede că s-au dat puțin în spate cu 2 bpm. Este un proiect ceva mai muzical decât L’Orchestre, care era mai darkish. Love Hertz mai pozitiv, ca armonie, ca stare. Greutatea din balanță s-a mutat puțin din zona electronică spre instrumental. Ideea din spatele vechiului proiect însă a rămas vie, iar acum doi ani Alex a lansat ideea de Love Hertz la Waha Festival. Tot el a propus numele. Este un joc de cuvinte destul de clar: Love doesn’t have to hurt, but love has to hertz. Un nume care transmite ce trebuie: dragostea de a cânta, de a combina sunete noi, dar și electronicul cu analogicul. Și lui Michael i se pare un nume bun pentru o trupă de soulful house. „Deja e bouncy numele”, spune el. Iar jocul de cuvinte reprezintă foarte bine intenția lor. „Cumva ne-am săturat amândoi de negativism”, completează Michael. Nu mai vor drame la microfon. „Știu, într-adevăr, e profunzimea artistică atunci când o dai acolo jos, dar hai să ne distrăm un pic”, adaugă Alex. „Am o problemă cu artiștii care încep pozitiv, și e frumos, și e fun, și pe urmă de dragul artei încep să intre jos, în tristețe. Mi-ar plăcea să rămână pe filmul ăla, să ne dea un motiv de bucurie: când dai drumul la radio, să asculți ceva care nu îți spală creierul.” La un an de la primul concert de la Waha, au scos un clip și un single. Când l-a întâlnit pe Michael, Alex i-a spus: „Din respect pentru muzică te invit să participi în proiectul ăsta”. „După câteva zile a venit la sală și știa toate piesele. Incredibil. Și am început să lucrăm mai serios. Atunci ne-am înfrățit. Love Hertz a devenit cumva Michael și cu mine”. Iar el a acceptat, printre altele pentru că îi era dor „să groove-uiască liniștit pe niște linii simple”. Nu mai făcuse asta de la The Others încoace și își dorea să cânte din nou piese de dans. Au început apoi să producă muzica împreună. Alex a stat trei zile la Michael în apartament și au început un prim colaj de piese noi. Și așa a pornit proiectul cu adevărat, în primăvara lui 2016. De obicei, Alex îi arată lui Michael un ritm și o armonie. „Și cumva trebuie să îl impresionez. Dacă îi dau ceva banal, oricum ia basul și face ceva amazing din treaba asta, dar cumva încerc să îi dau ceva să îi placă. Și el pune mâna pe bas și rupe orice reflex. Nu știu dacă el înțelege ce aș vrea sau suntem frați de groove, dar, pur și simplu, când se apucă și trage bas sau vine cu linie de bas, this is it.” Așa că niciodată nu îl lasă să tragă o nouă linie pentru o piesă a doua oară. Câteva piese pleacă însă de la bas. De obicei, cînd Michael aduce linii de bas care îi plac, Alex mai scoate din armonie, lasă să se audă basul. Abia în momentul acela dictează basul ce se va întâmpla cu piesa. Pentru ei, basul reprezintă curaj, forță. Michael spune că tobele sunt coloratura, împachetează toată treaba, deși, în mod normal, în alte muzici, basul este cel care face legătura dintre armonie și ritm.

Alex: Îmi dau seama că acordurile sunt faine, când Michael lasă jocul, își ia basul repede și începe să cânte. Dacă e ceva ce nu îl impresionează, continuă să se joace. Michael: Și apoi, începe să se schimbe informația cumva de la unul la celălalt, el bagă acordurile, eu bag linia, după care mai bagă el ceva acolo pe calculator, mai zic și eu ceva ce aș vrea să aud și așa se ridică încet-încet. Michael juca Black Ops 3. L-a șters din cauza unor relative mustrări de conștiință, gândindu-se că, dacă ar studia cel puțin la fel de mult la bas, i-ar fi mai util. Jocul era un exercițiu foarte bun de reflexe. Funcționa ca o cafea dimineața: se trezea, dădea o tură de Black Ops 3, pentru zece minute, după care era alert. Alex: Ar fi tare să vedeți o zi din viața lui Michael. Dacă nu face nimic, are niște bile pe care le învârte foarte virtuoz în mână. Chestie de exercițiu, e un maniac cu studiul. Probabil la fel este și cu Black Ops. După ce trag piesele, înregistrările ajung la Matheus pentru a pregăti tobele. „Matheus este foarte bun. E unul dintre acei tobari care îți schimbă total perspectiva, și s-a prins imediat. La Desculț în iarbă am cântat fără nicio repetiție, s-a urcat pe scenă și am dat direct. Și asta ne dă o siguranță foarte mare, că putem face orice. Practic îi trimitem pe net ce facem, studiază, vine și cântă direct”, povestește Alex. Piesele care nu sunt înregistrate intră direct în live. Le aranjează în concert. Dacă nu sunt piese propriu-zise, sunt bucăți care intervin între piese. De aceea, multe concerte au forma unui session în care piesele curg una din alta. Deși la Desculț în iarbă, în Parcul IOR, am simțit multe pauze bruște și momente de oarecare derută, am înțeles că s-au datorat unor probleme tehnice. Pauzele acelea nu trebuia să fie acolo. Cert este că până acum nu au aruncat nicio idee, o dată asumată. Dar asta și pentru că au fost selectivi cu ideile lor: Michael: E ca atunci când socializezi. De obicei, nu îmi vine să spun nimic până nu e ceva ce ar avea vreo relevanță, sunt mai tăcut. Și așa vorbesc și muzica, stau mai întâi și aștept până îmi vine ideea care sunt sigur că o să rămână, încerc să nu aberez.

Facem muzică pentru public Se descriu drept una dintre trupele care cântă din drag. Le place să vadă publicul cum se conectează cu bucuria lor. „Când cânți pentru 50 de oameni este cumva, când cânți pentru două mii de oameni, e altfel. E sinergia asta a publicului”, spune Alex. Tot legat de relația cu publicul, constată că, în prezent, muzica lor este mai degrabă de club, deși și-ar dori să fie trupă de scenă mare. Să strângă o echipă de tehnicieni și de oameni care să poată să pună show-ul pe scene mari. Pe scene mari, planul este să colaboreze cu mai mulți artiști: suflători, orchestră, butaforie scenică, dansatori, visuals. Rar îi ia prin surpindere reacția publicului. În timp ce aranjează unele piese, își spun: „aici or să sară-n aer, aici facem un stop și așteptăm țipetele lor”. Ei fac muzică gândindu-se cum să facă pentru ca publicului să îi placă și să se bucure de ce fac. „Le exploatăm atenția. Ei vin acolo să fie mișcați. Și fiecare lucru pe care îl facem îl facem, pentru ei. Probabil că, dacă nu l-am face pentru ei, ar ieși o muzică din asta total ciudată, am evita armoniiile

128

clasice, ar fi ceva ce numai noi am înțelege. Dar nu-i asta, noi vrem să fie fun, să fim cu ei”, spune Alex. Nu sunt obișnuit ca un artist să recunoască faptul că face muzică pentru public. „Noi am acceptat condiția de performeri demult, cântând în multe proiecte și multe concerte. Pentru că e un respect pe care trebuie să îl ai vizavi de public. Dacă tu vii să îți faci filmul tău acolo, da, e un freak show, poate chiar e ceva minunat, dar în definitiv noi suntem în slujba oamenilor. Și nu din consumerism, ci, pur și simplu, fiindcă, dacă scot chitara acum, chiar vreau să vă mișc puțin, să cânt ceva care să vă bucure, nu să îmi fac eu filmul meu. Muzica e, de fapt, comunicare, și în momentul în care publicul înțelege, se vede pe chipul lor, se vede din cum se mișcă – și înseamnă că atunci am desăvârșit actul artistic, când publicul s-a conectat cu noi.” Alex își amintește: „A venit odată la mine o fată în timp ce puneam muzică și mi-a mulțumit în engleză că i-a trecut durerea de cap. Apoi am vorbit în românește, dar inițial credea că nu sunt român. Michael, pe tine te-a pupat vreodată vreo fată după vreun concert, așa fără să o cunoști? Pe mine da, și asta a fost o reacție frumoasă.” Michael are alte amintiri plăcute: „A fost un moment când am groove-uit atât de tare, încât oamenii s-au urcat și dansau pe mese în fața scenei. La un moment dat, m-am urcat și eu lângă ei, eram împreună și cântam acolo. Ăsta e un fel de compliment care te împinge mai departe. Alt compliment a venit din partea unui profesor, Mircea Tiberian, care e mentorul meu. El nu zice foarte des că e bine, îți zice doar atunci când chiar consideră că e bine, și atunci are și mai multă valoare. Acum câteva luni, la un concert, era ziua de naștere a cuiva și îi adusese cadou un CD. Dar, după concert, mi-a spus că o să îmi dea mie CD-ul ăla, că am cântat mișto”. Se întâmplă ca publicul să nu rezoneze cu ceea ce fac? „Nu. Dar, cu cât e mai sceptic publicul, cu atât e mai tare, pentru că e hard to get, e o provocare. Eu văd scepticismul publicului ca pe o oportunitate”, crede Alex. Michael este însă ceva mai pragmatic. Jocul acesta de tipul hard to get nu e tocmai stilul lui. Îi place ca relația cu publicul să fie mai simplă. Dacă simte dezinteres, percepe acest lucru doar ca pe un efort în plus, care îi distrage atenția de la muzică: „Mie îmi trebuie să îmi pot da drumul, pur și simplu, complet și fără să existe niciun fel de inhibiție. Și, de aceea, nu îmi place să cânt cu oameni care sunt neexperimentați și încă au emoții. În cazul ăsta, eu știu că Alex mai are poate din când în când câte un impuls de inhibiție, dar nu se simte, el se descurcă cu chestia asta mult mai bine. Mie nu îmi place și, din cauza asta, am eliminat-o cumva din setul meu de sentimente.” Dar inhibiția se poate controla? „Din propria experiență, pot să spun că inhibițiile strică comunicarea dintre muzicieni în timpul concertului, omul începe să gândească și nu își mai dă drumul la intuiție. Dar se mai întâmplă să apară. Să fiu inhibat de cineva din public sau chiar din trupă, sau să nu fiu foarte sigur pe structura unei piese, de exemplu. Dar sunt conștient de faptul că muzica ajunge unde trebuie doar dacă o cânt cu toată convingerea. Așa că mi se pare important să-mi setez mintea că nimeni din trupă sau public de fapt nu e mai presus decât celălalt. Suntem doar aici să ne distrăm împreună, și dacă apare o notă greșită,. nu-i nimic, următoarea o să fie unde trebuie.”

dansăm între noi. Și în momentul în care dansezi, nu cred că poți să ai un gând negativ, e ca o meditație”, spune Alex. Adaugă că ceea ce fac ei este o muzică universală. „Poți să zici că e o muzică universală, atunci când poți să pui căștile unui copil din Tel Aviv și el să spună că e cool, uite ce tare e, înțeleg”. Michael descrie ceea ce fac ca fiind o muzică bazată pe un groove repetativ, spre deosebire de jazz-ul pe care îl cântă de obicei, în alte proiecte, unde ideea e tocmai să nu repeți. Aici simte că muzica provine cumva din meditație. „La fel cum erau tobele africane cu ritmuri ca ei să intre într-un fel de transă sau o anumită stare sau ca să își facă curaj pentru o luptă”. Alex plusează: „E ca o mantră, pe care o repeți până ți-o însușești și devine a ta. Și mai e principiul: make simmetry, then break simmetry. Mergem, facem o chestie repetitivă, pe care o înțelegem toți, după care ne jucăm cu chestia asta, rupem simetria și impresionăm plăcut. Dansezi, te surprinde cu ceva rupere de ritm, și atunci te bucuri că înțelegi. Mantră cred că e corect: repeți ceva până când îi uiți înțelesul, doar pentru a înțelege adevăratul înțeles din spate. Relația dintre cei trei muzicieni este bazată pe respect. Alex îi admiră pe Michael și pe Matheus. Le place foarte mult să cânte împreună. Pe Michael l-a convins să rămână alături de Love Hertz simplitatea cu care abordează Alex piesele. Pur și simplu, scoate ideile și le pune pe masă, nu stă să se gândească prea mult, nu se complică. „Stăm împreună și într-o oră avem o piesă, lucrăm simplu, nu există niciun fel de orgoliu în combinația asta, putem să spunem absolut tot ce vrem și fiecare înțelege ce vrea să spună celălalt și nu interpretează altfel decât ar trebui, cum se întâmplă în multe situații. Ceea ce e foarte mișto.” Au planuri mari. Poate niște petreceri unde să rezerve o seară întreagă din club și să vină cu DJ-ii lor și să cânte toată seara. Un warm-up cu ceva improvizație de jazz, apoi Love Hertz, după care DJ care să țină afterparty, și tot ei apoi poate. „Avem multe de vorbit muzical și poate de-asta ne-ar trebui mai mult spațiu, mai mult timp”, mărturisește Alex. L-am întrebat ce asculta în căști în timpul interviului. Asculta Love Hertz.

Dansul Ce aduce Love Hertz față de alte proiecte? „Dansul” – spun la unison. „Muzica ajută ca noi să ne dezinhibăm atât de tare și să

Hertz, Love, Dance

129

130

Recomandări Nipple’s Delight

Nipple’s Delight este o entitate concepută în Bucureştiul anului 2015, de doi DJ vechi, în jurul unui teanc de piese cu origini suspecte. De prin el:

Doms & Deykers – Evidence From A Good Source (3024, 2016) Evidence From A Good Source n-are niciun fel de perdea. E mai transparent decât guvernul unei ţări nordice. Straightforward, no bullshit dance music. E release-ul care-ţi aduce aminte ce înseamnă o petrecere reuşită. Şi nu-i cea de la care pleci acasă cu gagica de care-ţi place, după un corp la corp lasciv. E clubul din Manchester la care se cere rewind cu pistolul sau rave-ul ăla din Berlin pe care l-a spart poliţia cu scutierii. Prin toată muzica pe care ai putea s-o asculţi la acest gen de petreceri, fie că-i house, techno, drum&bass sau dubstep de şcoală veche, au trecut deja Doms & Deykers. Sau Martyn şi Steffi, dacă-ţi sună mai cunoscuți așa. Albumul în cauză nu-i tocmai de ascultat acasă sau în maşină, fiindcă e cam în proporţie de 70% techno şi house deştept, stripped-down, făcut pe un arsenal de echipamente de studio inscripţionate cu sigla Moog, eficient şi de impact doar dacă-l cuplezi cu un sistem de sunet competent într-un spaţiu descris simplu ca având patru pereţi şi un bar. Restul de 30% sunt reminiscenţe din epoca dubstep-ului bristolez şi a dub techno-ului lui Maurizio Von Oswald, cu care o să rezonezi sigur dacă ţi s-au suprapus anii psihedelici din viaţă cu perioadele respective. Favorite ar fi Eyes Up cu roll-ul ei acid şi feel-ul de atitudine de croazieră, Grime For Dolly, un closer de ora 6 dimineaţa cum numai Martyn ştie să asambleze şi Sweet Sanctuary pentru throwback-ul la Apple Pips şi Revolve:r.

131

Falty DL – Heaven Is For Quitters (Blueberry Records, 2016) This album is for those who’ve chosen their own path and all of its uncertainty and ended up finding themselves along the way, zice Andrew Lustman despre LP-ul lui signature. Un material care i-a consumat vreo doi ani din viaţă şi care a ieşit la suprafaţă la câteva mile în larg faţă de registrul post-ceva-garage obişnuit al alter-egoului Falty DL. Heaven Is For Quitters e un album cu o arhitectură complexă, pentru care trebuie să treci prin ceva muzică înainte şi căruia îi înţelegi sensul abia la a douășpea ascultare atentă, la vreo patru-cinci ani după ce-ai cumpărat discul. E extras din experienţele acestui tip, pierdut pe drum undeva între New York şi Londra. E soft când trebuie şi rough când nu te aştepţi, iar de ascultat, cel mai bine se ascultă cu oraşul de-a dreptul gol. Piese favorite: Bridge Spot, o reducţie de US Garage, Osaka Phantom, un Waking Life acustic şi Frigid Air, cu o apariţie rară din partea fondatorului Planet Mu, cumătru cu Aphex Twin, Autechre şi The Orb, Mike Paradinas a.k,a. µ-Ziq. Falty DL e de ascultat şi în rest, apropo. Are albume la Ninja Tune, o trilogie fantastică de release-uri în număr foarte limitat inspirate de Brooklyn-ul natal – „Mean Streets”, remixuri la Four Tet, Mount Kimbie, Photek, iar lui Thom Yorke îi place suficient de el cât să-i recomande piesele şi să-l cheme să deschidă pentru Radiohead.

O’Jays – Cry Together (Philadelphia International Records, 1978) Dacă te întrebi ce dracu’ s-a întâmplat între „un gin tonic, te rog” şi one night stand-ul din care tocmai te-ai trezit, înseamnă că cineva, undeva, a pus acul pe side A-ul de pe acest release de la O’Jays cu scopul de-a te decupla de la panoul de autocontrol. Pe lângă faptul că există o şansă din patru ca ai tăi să te fi conceput exact pe piesa asta, printre altele direct responsabilă pentru creşterea natalităţii la nivel mondial pe undeva pe la finele anilor ‘70, „Cry Together” e de fapt un R&B aşa cum nu prea mai găseşti, devenit un clasic absolut al genului. Exact de aceea a servit şi serveşte în continuare ca material de sampling pentru Wu Tang Clan, Nas, Ja Rule sau DJ Marky. Şi asta doar oficial. Strokety Stroke, a doua piesă de pe release, e un funk clasic, cu un groove suficient de consistent cât să hrănească toată comunitatea afro. The O’Jays n-au fost vreo mare revelaţie într-o perioadă în care se cerea, de fapt, nişte Hall & Oates, dar merită luaţi ca punct de reper şi ca informaţie generală, măcar înainte să apară primele nume australiene din noul val slo-mo pe line-up-urile de festival din Europa. Iar dacă nu, măcar e fix muzica aia pe care o ţii minte ca să faci impresie bună faţă de cei mai bătrâni şi mai aşezaţi ca tine.

132

Saucy Lady – Saturday Love/Hang On (Tugboat Editions US, 2016)

Seven Davis Jr. – Circa 1999. (Secret Angels, 2016)

Era cât pe ce să schimbăm repertoriul din disco şi soul şi să trecem la lucruri mai puţin ude, când a apărut la digging release-ul lui Saucy Lady. Normal că sună cel mult a personaj recurent în blaxploitation-ul anilor ‘70 şi în niciun caz a nume de scenă pentru o gagică originară din Japonia, rezidentă în Boston, doar că tipei ăsteia, care compune, cântă şi mixează disco, funk, boogie, soul şi r&b, colaborează cu toată crema actuală din SUA, Olanda şi Australia a cercului ăsta muzical, de la Soul Clap la Inkswel la Rahaan şi scoate cuvinte de laudă pe bandă de la Dam-Funk, DJ Spinna, Kenny Dope, DJ Qbert sau Ali Shaheed, i se cam potrivește.

Tu n-ai o viaţă nasoală faţă de cea pe care a avut-o Seven Davis Jr. Nu te-ai născut în Texas, n-ai ars-o ca adolescent prin toată hipioţeala din San Francisco şi nu te-ai mutat la final în Los Angeles, doar ca să te asiguri că te-ai prăjit suficient cât să trebuiască să te izolezi pentru vreo 15 ani în care să te zbaţi între depresie şi tendinţe suicidare, în timp ce scrii şi produci hit-uri pop pentru te miri ce viitor one-hit-wonder, ca să faci banii de chirie. Cam în anonimatul ăsta a stat Seven Davis Jr. de prin 1999 până în 2013, când a fost descoperit de Kutmah, adus în Los Angeles şi release-uit, iar apoi trimis la Gilles Peterson în subsol pentru o lecţie de DJ-ală şi la Ninja Tune pentru un prim album de greutatea 99.9%-ului lui Kaytranada.

Pe release-ul în cauză are grijă doar de vocals. Producţia e importată de la Yuki Monolog Kanesaka, tocmai din Tokyo, shred-urile de chitară vin din San Francisco via K-Maxx, iar de talk box se ocupă Throwback Zack, tocmai din California. Tot parteneriatul japonezo-american vine împachetat sub forma unui 7” de classic r&b, scos la un label relativ obscur de muzici care te fac să cobori după încă o sticlă de vin la 2 noaptea, Tugboat Editions. „Saturday Love” e un remake după originalul din ‘ 85 al lui Alexander O’Neal şi Cherelle, una din piesele noastre favorite, iar Hang On aduce suficient a Marvin Gaye cât să-i dai vreo douăzeci de ani în plus la prima estimare a vârstei.

Recomandări Nipple’s Delight

Circa 1999. deschide nişte rafturi din perioada asta neagră şi tocmai de aia nu prea seamănă la prima vedere cu Seven Davis Jr. de azi. Continuă povestea începută de „The Lost Tapes Vol.1”, pe aceeaşi linie de underground soul, fusion jazz şi hip-hop, cu piese făcute la două clape, un four-track şi un microfon, într-un garaj din California, pe minimum trei opiacee diferite. E neşlefuit, e actual, e original şi nu face altceva decât să confirme că băiatul ăsta s-ar putea să fie „noul Prince”. Un sfat: ascultă-i şi cel mai recent album, „Live From The Other Side”, şi du-te să-l vezi la Expirat Halele Carol în februarie.

133

GIRAFFE TONGUE ORCHESTRA – Broken lines (Party Smasher Inc., 2016) GTO este un supergrup pe care cei care ascultă muzica de gen pot să-l considere cu uşurinţă echivalentul unui Real Madrid în fotbal. Solistul William DuVall vine de la Alice in Chains, iar împreună cu Brent Hinds, chitaristul celor de la Mastodon, tobarul Thomas Pridgen, de la Mars Volta, Ben Weinman, de la Dillinger Escape Plan, şi Pete Griffin, de la Dethlock, au hotărât să pună pe piaţă la 23 septembrie albumul Broken Lines. Cu un asemenea line-up există două variante: talentul tuturor pus împreună scufundă corabia sau iese un album despre care se va vorbi ani de zile de acum înainte. În cazul de faţă, cred că este undeva la jumătate. Există piese foarte bune pe album, ca Adapt or Die, Crucifixion, Back to the Light sau Blood Moon, iar ideea de a asculta albumul „de mai multe ori până îţi intră în suflet” cred că se potriveşte cel mai bine pentru această trupă. Eu zic să-i daţi o şansă, mai ales că undeva, pe parcursul celor patruzeci de minute de metal progresiv ale albumului, o să vă întâlniţi şi cu Juliette Lewis şi cu Jon Theodore, de la Queens of the Stone Age. Dacă trupa va suna la fel de bine şi în variantă live, eu unul abia aştept să-i văd la un festival la vară.

DINOSAUR JR – Give a Glimpse of What Yer Not (Jagjaguwar, 2016) Give a Glimpse of What Yer Not este al unsprezecelea album pentru una dintre trupele cărora li se potriveşte cel mai bine termenul de „underrated”. O trupă minunată, esenţială, chiar vitală pentru muzica alternativă, o trupă care cântă (cu o mică pauză) de 32 de ani. Însă o trupă despre care, din păcate, în Europa se ştie mai puţin. Cei care au fost norocoşi să-i descopere se vor bucura fără doar şi poate de acest nou album în formulă completă (adică J Mascis, Lou Barlow şi Murph). Piesele care ies în evidenţă sunt Goin’ Down, I Told Everyone și Tiny şi ne fac încă o dată să ne bucurăm de apariţia acestui nou album Dinosaur Jr. de care unii dintre noi chiar aveam nevoie.

134

NOFX – First ditch effort (Fat Wreck Chords, 2016)

SUICIDAL TENDENCIES – World Gone Mad (Suicidal Records, 2016)

NOFX sunt una dintre cele mai populare trupe de punk din America. Chiar dacă nu sunt la fel de cunoscuţi ca Green Day sau Offspring, cei de la NOFX au reuşit să supravieţuiască cu succes şi să îşi dezvolte în timpul celor douăzeci și cinci de ani de activitate o adevărată armată de fani care îi urmează cu maximă fidelitate. NOFX sunt totodată şi una dintre cele mai amuzante trupe pe care le știu şi, de multe ori, după ce am ascultat versurile unui album de-al lor, am fost mai vesel decât după cinci episoade Seinfeld. Acest nou album NOFX nu va dezamăgi. Piesele care mi-au ajuns mai aproape sunt cele ce urmează, la o primă strigare: California Drought, Sid and Nancy, Generation Z şi Oxy Moronic. Din ziua apariţiei acestui material, noua mantră care mă protejează de lucrurile rele este First Ditch Effort.

Când au început să cânte în 1981, cei de la Suicidal Tendencies au fost catalogaţi drept Worst Band/Biggest Assholes, însă un an mai târziu titlul primit a fost acela de Best New Band. Trupa skaterilor şi surferilor din Venice Beach, California, cei de la ST sunt un simbol în cultura underground americană şi o coloană sonoră obligatorie pentru orice skater. Pe acest nou album găsim tot arsenalul punk/ hardcore/crossover al trupei, iar la tobe îl avem pe fostul component Slayer, Dave Lombardo. Un album plin de energie şi pasiune, cu piese una şi una, printre care Clap Like Ozzy, World Gone Mad sau Get Your Fight On!.

Recomandări Nipple’s Delight

135

136

Spărgătorul de gheață

137

138

Flori, fete sau băieți, melodii sau cântăreți

De: Răzvan Popa

Melting Dice înseamnă Bogdan – voce, chitară și responsabil cu versurile melodiilor, Flavius – chitară, Dani – chitară bas și Sorin – tobe. Vin din viitoarea capitală culturală europeană (interviul a fost luat la 30 de minute după anunțarea orașului câștigător) sau din „orașul de pe Bega“ - așa cum le place comentatorilor sportivi să îl numească. S-au apucat serios de muzică în 2015 sub numele de Poșta Mare, schimbându-și stilul și numele la începutul anului 2016. Aparițiile live și pe frecvențele radio îi recomandă ca fiind una dintre trupele de rock alternativ pe care merită să le urmărim în viitor. După o vară plină de concerte, s-au retras în studio, acolo unde lucrează la primul lor album pe care vor să-l lanseze în primăvară.

139

Melting Dice, prin chestionarul lui Proust Principala mea trăsătură: Flavius: Flexibilitate. Bogdan: Nervozitate. Dani: Sunt înalt. Sorin: Încăpățânarea. Calitatea pe care doresc să o întâlnesc la un bărbat: Flavius: Solid. Bogdan: Bunătate. Dani: Wisdom. Sorin: Fair-Play. Calitatea pe care o prefer la o femeie: Flavius: Înțelegătoare (Trebuie să fiu atent ce spun pentru că o să citească și soția mea). Bogdan: Frumusețea. Dani: Frumusețea. Sorin: Decența. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei: Flavius: Bunătatea. Bogdan: Timpul lor. Dani: Prietenia (Se râde cu poftă și Bogdan completează: La iubită, iubirea). Sorin: Prietenia. Principalul meu defect: Flavius: Grăbit. Bogdan: Nervos. Dani: Cred că le știu pe toate. Sorin: Că nu m-am născut Brad Pitt. Îndeletnicirea mea preferată: Flavius: Tunsul ierbii. Bogdan: Cititul. Dani: Pescuitul. Sorin: Mămăliga cu pește. Fericirea pe care mi-o visez: Flavius: Să dispară banii. Bogdan: Un harem. Dani: Libertatea de a pleca oricând. Sorin: Să ajungem o trupă mare. Care ar fi pentru mine cea mai mare frică: Flavius: Păsări sau monștri care mă iau și mă duc în alte părți. Bogdan: Moartea. Dani: Ape adânci. Sorin: Să pățească cineva drag ceva rău. Locul unde aş vrea să trăiesc: Flavius: Pe un deal într-o casă. Bogdan: Undeva la mare, pe o plajă. Dani: La greci, pe insule (Bogdan completează din nou: Pe toate insulele în același timp). Sorin: Undeva la malul mării. Pasărea mea preferată Flavius: Știuca. Ba nu, găina. Bogdan: Rață pe varză. Dani: Vulturul. Sorin: Pasărea Rock. Prozatorul meu preferat: Flavius: Milan Kundera. Bogdan: Henry Miller. (Flavius întreabă: Ăsta nu era tenisman?).

Dani: Mircea Eliade. Sorin: Dan Boros. Eroii mei preferaţi din literatură: Flavius: Habarnam și prietenii săi. Bogdan: Habarnam și prietenii săi. Dani: Habarnam și prietenii săi. Sorin: Habarnam și prietenii săi. Eroinele mele preferate din literatură: Flavius: prietenele lui Habarnam. Bogdan: prietenele lui Habarnam. Dani: prietenele lui Habarnam. Sorin: prietenele lui Habarnam. Compozitorul/cântărețul meu preferat: Flavius: Freddie Mecury. Bogdan: Robin Proca. Dani: Trupa Rush. Sorin: Damien Rice. Ce urăsc cel mai mult: Flavius: prețurile de la hypermarket si pensiile mici. Bogdan: oamenii care urăsc prostia. Dani: prostia, frate! Sorin: prostia. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere: Flavius: Să am voce. Bogdan: Să fiu calm. Dani: Memorie mai bună. Sorin: Încă trei degete. Cum aş vrea să mor: Flavius: Lăudat. Bogdan: În somn. Dani: În somn, lângă sobă, într-o noapte banală de iarnă. Sorin: În somn. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă: Flavius: Cele neintenționate. Bogdan: Adulterul. Dani: Când scapă cineva berea din mână atunci când e beat. Sorin: Prostia. Deviza mea: Flavius: Dacă ești hotărât, se poate orice, dar orice. Bogdan: Lasă pe mâine că poate nu mai e nevoie să faci. (Flavius: Ăsta e motivul pentru care Bogdan s-a apucat de cântat abia la 35 de ani) Dani: Fuck it, let’s do it! Sorin: Nicio masă fără bere.

Melting Dice, prin chestionarul lui Melting Dice: Melodia românească preferată din ultimul an: Flavius: Sophisticated Lemons – tot ce cântă ei. Bogdan: Coma – Cel mai frumos loc de pe pământ Dani: The Kryptonite Sparks - Și golanii beau ceai Sorin: Paraziții – oricare. Locul unde aș vrea să cânt într-un concert: Flavius: Pe o plajă foarte mare din Italia. Bogdan: Arenele Romane. Dani: Sziget Festival. Sorin: Moscova.

140

Nașterea trupei. Când și cum a apărut trupa? Flavius: Depinde când consideri momentul zero în trupă. Dani: Îți spun eu cum a fost. M-am întâlnit cu Flavius la cumpărături într-un supermarket și mi-a zis că au nevoie de un basist. Îți dai seama cum sunau? Erau ei trei fără basist, suna rău de tot. Flavius: Nu e adevărat. Noi nici măcar nu am vrut să cânte cu noi, dar până la urmă nu știu cum a reușit să se infiltreze. Am venit fiecare pe rând. Nu a fost nimic planificat. Eu îl știam pe Sorin și am cântat ceva ani în altă trupă, care se numea Prime. Apoi a venit Bogdan și ultimul a fost Dani. Momentul zero a fost, probabil, când am cântat pentru prima oară toți – Nothing else matters. Gândul. Ce gânduri aveți în ceea ce privește trupa? Flavius: Îmi doresc ca muzica noastră să placă tot mai multor oameni. Să ne placă în continuare foarte mult ce facem. Bogdan: Să cântăm. Să nu ajungem să ne fie scârbă de ceea ce facem. Dani: Să scoatem albumul. Sorin: Să ajungem celebri precum cei de la Queen. De unde vine numele de Melting Dice? Bogdan: Am făcut un concurs de nume între noi. Fiecare a venit cu un nume, unul mai prost decât altul. Am ales prin vot propunerea lui Flavius și cam asta a fost. Flavius: Îmi plac jocurile de cuvinte. Le-am tot trimis propuneri până când m-a lovit inspirația cu acest nume despre care am simțit și simt că poate spune multe lucruri. Semnificația va rămâne un mister. Eu am una, dar nu o voi spune, deoarece poate colegii nu se regăsesc în ea. Inspirația. Când, cum vine inspirația? Flavius: În autobuz și în natură. Bogdan: Vine de la alte trupe. Dani: În sala de repetiții când sunt cu tobarul (Flavius: Tobarul își pierde inspirația când e cu bassistul. Bogdan: Într-o trupă bassistul și cu tobarul nu fac nimic, ei nu au inspirație. Trebuie doar să le spui gama în care să cânte.) Sorin: Ca și expirația, foarte simplu. Cuvântul care îți vine acum în cap? Flavius: Capodoperă, deoarece m-ai influențat cu litera „c”. Altfel aș fi spus pietrificat. Bogdan: Bocanci. Dani: Benzină. Sorin: Alcool. Excesul. Unde crezi că depășești limita? Flavius: Sunt un perfecționist și critic prea mult: oameni, situații, piese etc. Bogdan: În autoblamare. Dani: La băut bere. Sorin: Alcoolul.

Flori, fete sau băieți, melodii sau cântăreți

141

142

Pluralul lui „chitară” e „chitare”

De: Ana-Maria Paşolea foto: Alex Busu

Era o zi ca oricare alta când m-am aşezat la o masă în forma unui cap de chitară, cu tot cu cheile de acordare, şi m-am uitat la cei patru băieţi de la RoadkillSoda, întrebându-mă ce interviu ar putea ieşi şi, mai ales, ce ar putea învăţa de la ei generaţia viitoare de trupe rock cu rădăcini mioritice. Dacă e să plecaţi cu un singur lucru din interviul acesta, ar trebui să fie măcar faptul că pluralul cuvântului „chitară” e „chitare”.

143

RoadkillSoda este o trupă de stoner rock formată din patru băieţi de Bucureşti, şi anume: La voce, Mircea „Hotshot Eagle” Petrescu; La bas, Victor „Vava” Ferezan; La chitară, „Panda Elixir” Ferezan; Şi omul cu ritmul, ultimul, dar nu cel din urmă, Mihai „Baby Jesus” Nicolau. Stoner rock sau stoner metal, dacă ar fi să citez pagina de Wikipedia, este un subgen muzical care combină elemente de heavy metal tradițional, rock psihedelic, blues rock, acid rock, și doom metal. Stoner-ul are un tempo încet-spre-mediu și îmbină sunetul bass-heavy, vocalul melodic și producția retro. Genul a apărut la începutul anilor 1990 și a fost pionerat de trupele californiene Kyuss și Sleep. Am avut nevoie de câteva ore bune să mă obişnuiesc cu noţiunea şi cu felul în care se diferenţiază de restul nişelor aceluiaşi stil. La final, concluzia dezamăgitoare a fost că nu am avut nevoie de toate aceste noţiuni. Vedeţi voi: stilul muzical este printre ultimele lucruri interesante la trupa RoadkillSoda. Experienţele lor ca trupă, chimia dintre membri şi învăţăturile pe care le pot da în jurul focului sunt cele cu adevărat interesante. Aşa că luaţi-vă un pix şi o foaie şi să începem.

Cum v-aţi cunoscut? Panda Elixir: Păi, în ’87 am decis, pe 28 mai, că e o zi bună să ies din pântecul mamei, moment în care… Vava: Eram deja acolo. Mi s-a spus „o să ai un frăţior”, şi eu eram „nu-mi spune… e chitarist.” P.E.: Muzical, ne-am cunoscut la 6 ani, când eu voiam să fiu pianist şi el mi-a zis că pianul e varză. Vava: Da, că pianul nu e rock! Aşa că a început să cânte la chitară. Venea cu riff-uri şi ziceam „Nu e bine”. Apoi a început să vină cu chestii cât mai ample şi complexe, dar tot îi ziceam „Nu e bine”. I-am dat challenge. L-am pus să muncească și să îşi depăşească talentul înnăscut. P.E.: Dar eu chiar cred în chimia dintre fraţi. Mă simt foarte confortabil cu el. E o chestie foarte uşor de explicat: noi şi când greşim, greşim în acelaşi timp, la fel. Şi atunci, în muzică, asta nu mai e o greşeală – e o modulaţie. E o legătură între noi pe care nu poate s-o spargă nimic. Dar, efectiv, noi patru ne cunoaştem aşa din 2015, din noiembrie. Vava: Am avut o progresie foarte liniştită şi frumoasă, care ne-a schimbat din oameni în trupă. B.J.: Eu mă ştiu cu Mircea din perioada de glorie a Cetatei. După ce am încercat nişte combinaţii la voce, cu Vava şi Panda, zic eu „Bă, îl ştiu eu pe unul care s-ar potrivi foarte bine: Mircea”. Eu ştiam ce poate el, însă prima variantă nu era exact ce căutam. Dar mi-am adus aminte că aveam noi o înregistrare în care am cântat la Mojo, la karaoke, şi i l-am pus lui Mihnea iar. Începe Mircea să cânte Alice

144

In Chains şi, după primele două cuvinte, Mihnea zice „Cine e ăsta?” „Mircea”. „Adu-l la sală!”

Vava: Foarte rar intervenim şi zicem „hai să schimbăm”. Nu e orgoliul ăla, când fiecare vrea să iasă în faţă.

Vava: Cred că cel mai important e ca, în orice relaţie, după ce treci prin multe chestii, să simţi flow-ul fiecăruia. Chiar e ca într-o relaţie; singura chestie e că suntem patru. Ştim când e cazul s-o terminăm fără să ne vorbim. B.J.: De obicei, când leşină unul…

P.E.: Dacă va curge frumos, va ieşi toată trupa în faţă. Vava: Dacă mergi la concerte de trupe româneşti, o să vezi cum încearcă unii să se evidenţieze, dar aici e partea tristă: ceilalţi nu-i susţin. Aţi ştiut dintotdeauna că vreţi să cântaţi stoner?

Ca să compuneţi, pur şi simplu vă strângeţi într-o încăpere şi începeţi să cântaţi? B.J.: În 99,9% din cazuri, vine Mihnea cu nişte linii peste care se lucrează direct sau pe care le transcriem aproape din prima. Aici intervine faptul că vă înţelegeţi atât de bine? B.J.: Da. Odată ce vine cu ideea, ea e cristalizată. Fiecare îşi face instrumentul, spre deosebire de alte trupe româneşti, unde se cântă pe partitura dată de cel care a compus. La noi e multă libertate. Hotshot Eagle: Hai să-ţi zic o fază: am mai cântat în trupe unde orgoliile sunt imense şi toată lumea vrea să facă solo. Atunci, dintr-o simplă idee, iese o învălmăşeală şi șapte sute de certuri pe repetiție. La noi vine Mihnea cu treaba, care oricum sună belea din prima. Intră Vava cu basul şi face acolo; Baby ştie ce are de făcut şi eu îi dau cu vocea cum îmi vine şi piesa iese masiv din prima.

Pluralul lui „chitară” e „chitare”

P.E.: Eu cu Vava am mai avut o trupă, TepZepi, şi am cochetat foarte mult cu stoner-ul, dar eram destul de fresh la minte, încât nu puteam să ne limităm doar la o direcţie. Eu n-am răbdare, dar încep să văd conceptul de răbdare. A nu se confunda conceptul de răbdare cu statul degeaba. Pentru a face ceva, în orice domeniu, cel mai evident în muzică, trebuie constant să aduci ceva. Cum au fost experienţele din străinătate? Exit Festival, din Serbia, de exemplu. P.E.: Au avut o echipă perfectă; aveau echipă pe fiecare lucru: pe bas, pe chitară, şi sunt foarte profi. Din orice ţară ai veni sau pe orice scenă cânţi, sunt foarte mişto ca abordare. Şi concertul în sine a fost extraordinar. Vava: Sper că e primul dintr-o serie de festivaluri care o să vină, dar o să fie destul de greu de egalat.

145

Şi ce alte festivaluri mai aveţi pe „wishlist“? Vava: Vector, open air, main stage. H.E.: Fii atentă aici! Eu vreau să cânt peste tot, să-mi bag picioarele! Vreau să cânt mai ales în afară. Fără să nu mă intereseze prin ţară, dar e o lume fantastică. E păcat să te limitezi la ce oferă România, cum fac foarte multe trupe de aici. Unele sunt chiar mişto şi îşi au aranjate pe juma’ de an să prindă cinci–șase oraşe din România. E mega păcat să rămâi aşa. Du-te, frate, afară. Du-te la greci, oriunde, nu trebuie să ajungi din prima la festivalurile mari din Occident, dar ajută. Vava: Pe chestia asta pleci în momentul în care nu îţi mai faci versurile în română. P.E.: Da. În clipa în care priveşti muzica nation-related, cred sincer că îţi pui singur nişte oprelişti. Când cânţi numai în limba ta poate să sune fainos, dar îi pierzi pe ăia. Efectiv stau acolo şi nu înţeleg ce cânţi. Şi în câte ţări aţi cântat până acum? P.E.: Bulgaria, Grecia, Serbia, Moldova…that’s it. Vava: We kept it local până acum. Ideea e să începi să spargi graniţele. B.J.: Să faci cât mai mult pe drum. Şi acum o să mergeţi cu „House of Broken Promises“. P.E.: Păi, duda e aşa: chitaristul şi creatorul House of Broken Promises, Arthur Seay, trăieşte în deşert, e stoner, şi e promotorul stilului ăstuia. El are studio şi, tehnic, el ne-a masterizat ultimul album şi piesa care are clip, Made of Stone. Am tot păstrat legătura. M-am văzut cu el când au cântat aici Godsmack şi tot zicea el ce marfă ar fi dacă ne-am nimeri odată să cântăm. Şi, ca multe chestii în viaţă, am ajuns la Christos. Vava: Christos Papadopolis este un promoter grec, care lucrează la agenţia de booking „Made of Stone”. Mergem în turneu cu ei, patru date, chiar dacă a fost foarte din scurt, cu zece zile înainte să înceapă turneul. Aţi mai vrea să colaboraţi cu vreo trupă? P.E.: Da, eu îmi doresc să vină Dave Grohl în România, cu Foo Fighters, şi să zică „OK, what bands to choose? Oh these guys, RoadkillSoda, let’s…” B.J.: …google search P.E.: Dar uite, legat de treaba asta: cred că trupele româneşti sunt foarte atrase de ideea asta, de a fi vedete înainte de timp şi de a face nazuri la nişte condiții. E adevărat: în România sunt destul de precare încă, dar oamenii se uită la ce fac megastarurile, şi zic „vreau şi eu la fel”. În primul rând, îţi faci ţie rău. În al doilea, mulţi nu ştiu cum e în afară: trebuie să plăteşti ca să primeşti un club, trebuie să garantezi un număr de invitaţi în clubul ăla. În afară, condiţiile sunt mult mai restrictive ca la noi. Vava: Nu o să ajungi nicăieri. Poate o să ajungi cu ăia 3 prieteni care vin la concert şi pe care îi ştii pe nume, dar eşti vedetă doar pe tarlaua ta. Adevărul e că nu avem nicio formaţie în România care să fie la nivelul de afară. Şi nu zic asta cum se zice în România, că românii sunt de căcat. Nu! Hai să mai tragem un pic de noi. Trupe din afară, care au la activ zece–cincisprezece ani pe scenă vin să cânte în România fără să facă nazuri şi vin să cânte pe 300 de euro, o nimica toată. Trupele româneşti, multe, zic „Bă, nu merg până acolo să cânt pe 4-500 de euro, vreau mai mult”.

P.E.: Majoritatea românilor nu sunt dispuşi la efortul la care sunt dispuşi străinii, şi asta, din păcate, se vede în exprimare şi în line-upurile de afară. De asta e foarte mişto, că, pe măsură ce ieşim din ţară, e foarte OK că nu ne întâlnim cu români. B.J.: Că nu au primit miile alea de euro. Ține de dragostea faţă de muzică? Cei de afară iubesc muzica mai mult decât noi? P.E.: Da, exact! They’re doing it for the music. Pentru sentimentul pe care îl ai când stai cu ăia patru pe scenă şi cânţi. Nu zicem că nu e marfă să ai public în faţă și publicul să se manifeste cu tine, dar când îţi iese ţie pasienţa şi eşti cu băieţii tăi şi dai bine, e perfect. B.J.: Are Vava o vorbă foarte bună, că nu te obligă nimeni să fii acolo. Dacă tot o faci, be all in. P.E.: Şi nu înseamnă că din start o să fie aşa. Iei una din chitare în mână şi brusc o să fii vedetă. B.J.: De aia m-am apucat de tobe… Vava: Dar nerealizările şi munca sunt parte din meniu. Adică fucking enjoy it, aia e. P.E.: Dacă nu îţi place, nu mai cânta. Dacă nu îţi place formaţia aia, nu mai cânta în formaţia aia. Dacă nu îţi place un om din formaţia aia, bate-l! E de vină mentalitatea, felul cum am fost noi învăţaţi să tratăm muzica? P.E.: Cred că ţine de cum suntem noi învăţaţi să tratăm multe chestii. Disponibilitatea la efort este foarte redusă faţă de nivelul de aşteptări. Ceea ce se vede foarte mult în muzică. Dacă eşti la început, cânţi ceva care ţie ţi se pare că e OK, dar nu e certificat de piaţă, de lume, de organizatori, nu prea ai ce să aştepţi. Dă-i bătaie mai departe şi vezi ce se întâmplă, vezi ce e, trage, munceşte. Majoritatea nu este dispusă să facă lucrul ăsta şi, din păcate, se vede. Ce mai ascultați? Aveţi vreun „guilty pleasure“ în materie de muzică? P.E.: Eu, când mă îmbăt, ascult manele. B.J.: Bă, şi eu. Eu mai am Major Laser cu Mo. Aia e moartea. Îmi place de mor. Vava: Sean Lennon, cu o gagică fotomodel: au o muzică foarte psihedelică, dar toată vocea e de cap. H.E.: Eu ascult Bee Gees. Toată discografia o ştiu pe de rost şi ştiu tot: linia melodică, armonia. Şi ştiu să cânt TOT, şi la chitară, şi la pian. P.E.: Există foarte multă muzică bună, din multe stiluri. Ar fi păcat să te limitezi. B.J.: Eu nu ascult orice manele! Toţi aveţi job-uri în paralel cu trupa. Trataţi şi trupa ca pe o afacere? P.E. E important să tratezi orice chestie ca pe un business din punct de vedere al crescutului. Că îţi faci tricouri sau albume, că le vinzi, sau că le faci accesibile. Ideea cu vândutul e pentru a putea să investim mai mult în formaţie. Vava: Nu e un serviciu, dar contează, într-adevăr, target-ul: banii sau creşterea în materie de experienţă publică. Banii sunt oarecum

146

secundari la noi, pentru a susţine trupa: să mai bagi bani în albume, în turnee… P.E.: Asta e o altă chestiune pe care nu o înţeleg multe formaţii de la noi. „Hai facem un turneu!” …OK, dar se bagă foarte mulţi bani în turneul ăla: închiriat duba, închiriat scule în Europa, plătit drumul, poate trebuie să-ţi plăteşti hotelul, să mănânci… Vava: Treaba asta trebuie s-o vezi puţin ca pe un business, ca să poţi s-o manageriezi. B.J.: Sunt multe trupe care au atitudinea asta de „Noi nu cântăm pentru bani! Noi cântăm underground.” Să mor eu… care e, mă, scopul? Nu să cânţi la oameni? Să te audă lumea? P.E.: Discuţia am avut-o şi cu un muzician de la noi, care cântă într-o trupă cu un mesaj împotriva sistemului, şi la fel era „Pe mine nu mă intersează să vând CD-uri şi tricouri şi nu mă interesează să fie lume și public”! Însă, dacă ai un mesaj, te interesează să fie cât mai multă lume şi să dai mai departe mesajul. Dacă zici că nu vrei să o faci pentru a ajunge mesajul mai departe, atunci păstrează formaţia în sala de repetiţii. B.J: Și mai e un termen foarte prost folosit: „comercial”. Boss, Pink Floyd e la fel de comercial ca Britney Spears: îşi vând produsul!

Pluralul lui „chitară” e „chitare”

P.E.: Dacă găseşti oameni cu care să rezonezi din industrie şi ai ceva de oferit, poate să iasă OK pentru toată lumea. Ultimul nostru album e semnat de Universal. Să te semneze Universal e o ocazie fantastică, nu neapărat ca bani, cât ca expunere. Piesele noastre sunt acum pe Spotify, pe Deezer, şi aşa aude lumea de tine: e extraordinar. Băieții de la RoadkillSoda pot părea aroganţi, dar au destulă experienţă de împărţit şi de predat generaţiilor următoare de stoneri, de metalişti sau de artişti pop care vor să ajungă pe peretele unui copil cu o chitară în mână – de la sfaturile perfect competente de tipul „A munci până nu mai poţi munci, apoi să mai munceşti puţin”, până la grija pe care să o acorzi colegilor de trupă şi felului în care să ajuţi la buna ei funcţionare. Cu zâmbetul pe buze şi cu încrederea că ei ne vor duce renumele mai departe, plec din Guitar Shop, sperând că cineva, undeva, va învăţa ceva din paginile acestea. Dacă nu, măcar vor reţine titlul. Şi da, aşa este şi la genitiv-dativ. CHITAREI!

147

148

Domestika

De: Hefe foto: Alex Busu

HVNDS – Let’s get real loud & mess up everything around Un producător și patru tineri artiști au decis să riște totul pentru a-și îndeplini visul punând bazele celui mai nou proiect de metal alternativ modern din România. HVNDS (Hands) înseamnă Radu Câmpeanu (WhyT), Andrei Wintincher, Onel Daniel (Skid), Emmanuel Deaconu și, nu în ultimul rând, Alex (Supereroul). Am stat de vorbă cu Radu și, în rândurile de mai jos, veți găsi un rezumat a ceea ce trebuie să știți despre această trupă care, în scurt timp, va fi pe tricourile multora dintre noi. You’ve been warned!

149

Pentru început, exercițiu de autodescriere. Pe unde ați mai cântat și care este motivul pentru care există HVNDS? În general, în afară de emisiunile radio în care am fost invitați, noi am refuzat orice concert până la lansarea completă a albumului în primăvară, însă pe 26 noiembrie 2016, la Arenele Romane, am apărut într-o formulă experimentală, susținând lansarea noului album COMA. HVNDS există datorită unui vis și a unei echipe minunate ce investește trup și suflet în acest proiect. Care a fost prima piesă pe care ai cântat-o când te-ai apucat de muzică? Hahaha... Kelly Family - I’m in love with an alien. Care a fost primul concert la care ai fost vreodată? Ce îți mai amintești din acea zi?

Care sunt planurile voastre pe termen scurt? Urmează foarte curând lansarea single-ului Return to Oz, alături de un videoclip în varianta 360VR și hologramă. Odată cu lansarea celui de-al patrulea single, vom scoate primul material fizic, Debut, ce va conține primele patru piese lansate, alături de trei bonus tracks, iar în interiorul coperții veți găsi o prismă transparentă pentru a putea vedea, pe orice telefon mobil, varianta hologramă a videoclipului „Return to Oz”. Care sunt cele mai importante trei albume din viața ta? Linkin Park – Hybrid Theory Parkway Drive – Deep Blue Bring Me The Horizon – Sempiternal Cum ai descrie muzica voastră cuiva care nu v-a ascultat niciodată?

Voltaj, la revelionul anului ’98, cred, nu mai știu sigur data, însă îmi amintesc cum toată lumea cânta „ca la 20 de ani” și eu urlam mamei mele că îmi este frig și că eu nu am 20 de ani.

HVNDS este construită ca o trupă de tranziție. După ce vei asculta HVNDS, vei fi interesat și de restul trupelor din această scenă.

Ce înseamnă pentru tine succesul?

În fotografii: Radu Ionuț Câmpeanu (stânga) și Emmanuel Deaconu

Cred că succesul este punctul în care, din 365 de zile, 200 ți le petreci pe scenă în cât mai multe colțuri ale lumii, constant timp de cel puțin cinci ani.

150

Spărgătorul de gheață

151

Octombrie 2017

152

Cum se face creativitatea

De: Maria Gemescu ilustrații: Lu Pop

Când se vorbește despre un artist, în general, se trasează două repere: punctul lui de plecare și rezultatul activității. Însă între cele două momente există acea frământare dureroasă și magică în același timp – procesul creativ.

legătură cu talentul divin, muzele sau incantațiile metafizice, ci cu exercițiul sistematic pe care ei îl fac, zi de zi, sinapsă cu sinapsă, acțiune după acțiune. Și poate că ei au mai multe idei creative decât media populației pentru că încearcă în mod repetat să construiască ceva. Pentru că și-au educat deprinderea de a fabrica noutate.

Dacă nu se discută detaliat despre acest proces, produsul care apare în urma lui poate părea un accident, întreaga idee de creativitate riscă să fie privită ca un mister inexplicabil, iar opera, ca un rezultat la care poate ajunge oricine.

Am vrut să aflu despre efortul creativ și m-am gândit că ar fi mai interesant dacă aș strânge la un loc mai mulți oameni creativi, din domenii diferite.

Să încercăm pentru câteva minute să ne uităm la creativitate cu ochii gândirii logice. Cel mai probabil, succesul artiștilor nu are nicio

153

Eul și altul

Creativitatea e printre atuurile care ne-au ajutat să evoluăm ca organisme. Eu bănuiesc că primul impuls creativ din viața fiecăruia dintre noi a apărut după ce am conștientizat că existăm ca ființe individuale, separate de alții din jurul nostru. Odată ce observi că celălalt este diferit de tine, imaginea lui se schițează în conștiința ta. Și atunci cred că apare creativitatea, pentru că fragmente din celălalt fuzionează cu fragmente din tine. Interviul de grup a făcut posibilă testarea acestei presupuneri. Paul Vîrlan este designer grafic și ilustrator cel puțin douăsprezece ore pe zi. Ca artist, folosește sentimentele și ideile acumulate în viața personală pentru a obține combinații imprevizibile de forme și culori. Tot ce creează este cumva autobiografic. Andrei Radu a studiat la Facultatea de Arte decorative și Design. Este pictor de uși, dar explorează și tehnica origami. Creativitatea lui se extinde și în compoziții muzicale la tobe. Crede că unul din motivele pentru care face artă este de a cunoaște cât mai mulți oameni. Corina Boboc lucrează în design vestimentar și de costume de teatru. Creațiile ei au o inspirație Op-Art, actualizată într-o modalitate în care vezi influența grafică de pattern a anilor ‚60, dar liniile asimetrice introduc accentul de modernitate. Nicoleta Blegu face ceramică sculpturală, dar mai și desenează și creează bijuterii. Își ocupă tot timpul cu activitățile artistice, iar operele care rezultă transmit stări intense. Sculpturile muncite de ea arată fragilitatea și sensibilitatea umană. Dumitrana Teodorana Lupu e studentă la Regie de Film. Colaborează cu televiziuni și se ocupă de montaj, sunet, regie și producție. A regizat un scurtmetraj experimental, Epava, care a câștigat premiul pentru cel mai bun film de debut la Zilele Filmului Istoric în Bucovina. Maria Lincu e studentă la Scenaristică. Scrie pentru cei de la Regie, Imagine și pentru oricine are nevoie de un scenariu. E omul relaxat, care scrie oriunde, pe orice bucată de hârtie găsește. E și omul muzicii, cântă și scrie în funcție de stările pe care le are. Gerhard Dudu este student la Regie de Film. Când nu face asta, e ghid de turism în București și Giurgiu. Principiile importante pe care le-a învățat la Regie le aplică și în rutele turistice: încearcă să facă traseul cât mai interactiv și artistic. E convins că oamenii creează în fiecare zi, chiar și prin folosirea cuvintelor pentru a inspira. Robert Bitay este student la Multimedia. Își găsește fericirea în proiectele derulate alături de colegi, pentru că simte că își dezvoltă capacitățile împreună. Este pasionat de discuții și încearcă să fie mereu alert, să observe lumea din jurul lui.

Idee și materie M-a intrigat mereu modul prin care un plan creativ se materializează, pentru că atunci când apare inspirația, o simțim ca pe o energie neprelucrată. E ceva ce nu poți să atingi sau să denumești. Totuși,

trebuie să o modifici într-un obiect real, ce poate fi văzut și de ceilalți. E nevoie să le arăți tuturor strălucirea pe care tu ai văzut-o mental. Am fost curioasă cum devine posibilă metamorfoza asta, așa că i-am întrebat pe cei opt care sunt etapele pe care le parcurg în procesul creativ. Paul Vîrlan simte că totul trebuie să plece de la o idee sinceră, iar dacă nu are ceva sincer de la care să pornească, preferă să nu ilustreze nimic. După ce are ideea, o schițează pe hârtie sau pe calculator și începe să lucreze la compoziție. În timpul acela, se gândește cum să redea cât mai bine starea pe care vrea să o transmită: ,,Vreau să fac privitorul să își pună o întrebare când se uită la desenul meu, să aibă un gol în stomac și să-i arăt exact cum sunt eu”. Dacă obține o compoziție, știe că urmează cea mai grea parte din lucrare, pentru că trebuie să încerce toate posibilitățile. La fiecare ilustrație, încearcă să facă lucrurile un pic altfel, să se joace, deși abordează lucrurile foarte serios. Dacă pentru Paul procesul este unul foarte riguros și metodic, alți artiști creează doar când se simt constrânși de deadline și totul devine un impuls de moment. Maria Lincu spune că nu are un proces clar stabilit. Începe să scrie și ideile curg de la sine. O ajută să retrăiască anumite momente si emoții, iar când e convinsă că simte ceva pentru un film, scrie ore la rând, fără oprire și fără oboseală. ,,Procesul creativ începe de-abia când mă presează timpul prea tare și nu mai pot să amân. Nu e vorba că nu îmi place ce fac, dar mereu procrastinez. Fac asta și când lucrez pentru mine, și când lucrez pentru altcineva. Aștept să simt filmul și nu mă opresc din scris până nu am terminat. Singurul proces e cu mine.” În cazul Corinei, totul începe cu un research, care poate dura săptâmâni sau chiar luni. ,,Nu poți ști când apare siguranța că ai acumulat îndeajuns, dar observi că încep să se contureze aria și tema în care vei lucra. Momentul în care desenez prima linie e foarte important, deoarece prima linie e prima idee, după care se nasc toate celelalte. De cele mai multe ori, însă, prima schiță e aruncată sau dată la o parte. Urmează a doua, a treia și tot așa, până când simt că am secat toate resursele. La final aș mai adăuga ceva, aș mai îmbunătăți creația. Cred că acest sentiment nu se oprește niciodată. Procesul mai depinde și de implicarea unei echipe în domeniul de activitate. Munca Dumitranei Lupu e un exemplu bun în acest sens, pentru că fiecare persoană din echipa ei contribuie la rezultatul final. Mai exact, după ce ea devine fascinată de o idee nouă, își sună scenaristul și îi povestește. Se întâlnesc la o cafea și discută. Apoi, îl sună pe băiatul de la imagine, care își exprimă și el punctul de vedere. ,,Ajută foarte mult, pentru idee și pentru scenariu, ca fiecare din echipă să își spună părerea. Și totul începe, practic, de la nimic.”

Rațiune și spirit Să construiești ceva pornind de la nimic poate semăna cu un fenomen paranormal. După o astfel de experiență, cauți o interpretare, care fie merge pe direcția raționalului, fie pe direcția spiritualului. Corina Boboc înțelege sursa imaginației ca pe o serie de informații și imagini pe care le-a acumulat. În timpul în care creează, toate aceste elemente stocate în memorie reapar, chiar și din copilărie. ,,E ceva neobișnuit, nu e terestru. Vine de undeva și nu îți dai seama de unde.”

154

Andrei Radu este și el de acord cu apariția creativității, în urma unei succesiuni de experiențe, pe care le personalizezi și le sintetizezi. La începutul procesului, îi apar foarte multe idei, care reacționează unele cu altele, iar pe parcurs acestea devin din ce în ce mai compacte și mai precise. ,,E ca la o pâlnie. Sunt foarte multe idei, care încep să se adune. În timp, se diminuează până se ajunge într-un singur punct, în care spui că asta vrei să faci.” Paul ne introduce în triunghiul creativ, format din creator, mijloace creative și creație. Creația este suma celorlalte două, iar creatorul e format din experiențe și trăiri. ,,Creatorul de la ora 18 nu va fi același cu creatorul de la ora 18:30. Deci, tot ce se întâmplă e de fapt trecutul. E foarte greu să spun că mie mi-a venit ideea asta. Chestiile astea nu sunt ale noastre. Ar trebui făcută o religie separată pentru oamenii care cred că totul e din sufletul lor. De fapt, totul e din exterior.” Gerhard Dudu recunoaște că ar fi prea artificial dacă omul ar controla întregul proces creativ. ,,În facultate, am intrat cu dorința de a stăpâni creativitatea și de a orchestra totul. Dar, pe măsură ce înaintăm, revenim tot mai mult la intuiție, cu tot ce învățăm. E bine să mă suprindă de fiecare dată inspirația, pentru că e o căutare continuă. Altfel, ar fi ca și cum aș spune că știu tot. Nu mă sperie că nu știu totul, ci mă motivează.” Părerea majorității înclină spre o sursă a imaginației venită din exterior, însă poate exista și o altă interpretare, la fel de logică. Nicoleta Blegu crede că e vorba de stările pe care le are, pentru că lucrările ei reflectă ce simțea în momentul în care le-a creat. ,,Pe mine mă ajută să fiu supărată când lucrez, pentru că mă descarc. Lucrurile ies din mine și se simte ceva acolo, în creație. Chiar îmi doresc să fiu supărată, ca să pot să creez.”

Stări și stări

Robert Bitay spune că energiile lui vin ori din maximă fericire, ori din maximă tristețe. ,,Oricare ar fi starea acelui moment, ajung la un echilibru. Din sentimente puternice ajung la o stare de echilibru prin actul creator. Când am terminat, sunt într-o stare de pace personală, împlinit. Și întotdeauna am sentimentul că vor urma și alte momente de creație.” În funcție de stilul de lucru, starea poate fi diferită sau mereu aceeași. Este constantă la Paul, care se simte obosit când creează. Ca și cum oboseala n-ar fi de-ajuns, se mai adaugă și sentimentul de singurătate. ,,Transpir când lucrez, pentru că mi se pare că e foarte obositor să scoți ceva de calitate. E ca și cum aș alerga singur. Și după ce termin, simt că trebuie să încep iar. Nu simt bucuria, ci doar o oboseală continuă.” Mai relaxantă decât la Paul, dispoziția creatoare a Corinei îi permite să se simtă eliberată. Catharsis-ul apare când se simte entuziasmată de viață. ,,Mă simt ca și cum am dat jos de pe mine o haină foarte grea, ceva care era în mine.” Dumitrana trece prin două stări diferite: când lucrează singură este destinsă și funcționează în ritmul ei, dar când este pe platoul unei filmări, resimte o tensiune incredibilă. ,,Totul e pe umerii mei. Și după o filmare, ca prin minune, mereu mă îmbolnăvesc și stau la pat două zile. Parcă aduni energia negativă de la toată lumea, ca să fie bine actorii și echipa, iar la sfârșit, eu pic. Îmi revin când îmi dau seama că începe montajul.”

Cum se face creativitatea

Intuiție și claritate Când creezi, stările și gândurile se întâlnesc permanent pe străzile imaginației. Cel mai probabil, dacă starea și gândul se înțeleg bine și vor să meargă în același sens, experimentezi momentul superb în care devii complet concentrat asupra activității. Unii oameni numesc asta stare de flow. O recunoști după claritatea pe care o aduce. Brusc, știi sigur ce trebuie să faci. Am aflat de la participanți cum identifică ei starea de flow și cât de des apare. Nicoleta Blegu bănuiește că starea aceasta specială se ivește atunci când ești mulțumit de ce ai creat și depinde de rezonanța ta cu produsul final. Asta crede și Andrei Radu, care se transpune în ceea ce face: ,,Cred că de-aici apare flow-ul. Când îl aduci tu și nu îl lași să te lovească din când în când. Trebuie să știi să faci fluxul creativ să vină constant și să te setezi mental că ești acolo să dai 100%. Dacă nu ai o structură, o să faci doar o singură dată în viață ceva frumos”. Sentimentul de împlinire prin muncă o ajută și pe Corina Boboc să își descopere momentele de flow. ,,Am nevoie de starea asta, ca să mă ducă până la capăt cu o colecție. Și știu sigur când a apărut. E ca atunci când dansezi și nu te mai poți opri. Cu toate acestea, e dificil să recunosc dacă o creație vestimentară gândită de altcineva a avut sau nu flow. Pentru că nu-ți poți da seama dacă e intenționat forțată sau asta i-a trăsnit mintea.” Gerhard spune că flow-ul apare atunci când nu există nimic care să îl devieze, nicio responsabilitate din familie, nicio datorie. El crede că în film se simte când se transmite ceva autentic. ,,Vezi imediat dacă un film e făcut pentru a impresiona sau pentru că ai ceva de spus. Eu consider că am de spus ce mi-ar plăcea să și aud. Aș vrea să comunic lucruri serioase, care ne preocupă pe toți. Când sunt pe platou, îmi place să fiu unul și același cu activitatea. Dar, când mă gândesc prea mult la ceva ca la o schemă, parcă lucrurile nu mai ies atât de bine.”

Timp și spațiu

Corina simte nevoia să creeze într-un spațiu diferit de cel în care trăiește, pentru că altfel ar fi prea personal. Preferă să nu fie nimeni și nimic în jurul ei, în afară de markere, pixuri, creioane și foi. Înainte de a pune în mișcare activitatea, are un ritual personal: ascultă muzică, bea ceai, lucruri care o ajută să acceseze treptat atmosfera creativă. Refugiul e necesar și pentru Nicoleta, care lucrează doar în atelierul de la facultate, unde e înconjurată de cuțite, gresie, porțelan, praf și mizerie. Chiar și așa, ea se simte în largul ei. Îi place să creeze începând de dimineață, în singurătate, până la ultima oră a serii. În tot intervalul de lucru, timpul nu mai există pentru ea, așa încât e posibil să uite de orice nevoie banală – foame, sete sau odihnă. La Paul, spațiul e haotic: are un scaun care arată ca în ilustrațiile lui, hârtii împrăștiate, cărți, pisici. ,,Asta e din cauză că sunt leneș. Nu mă ajută să creez, doar că prefer să fac altceva, în loc să fac curățenie. Aș putea lucra chiar și într-o parcare. Ca timp, am nevoie de vreo cinci–șase zile de izolare de restul lumii.” Ordinea care nu e la Paul se găsește din abundență la Maria Lincu. ,,Eu amân foarte mult și fac curat, spăl vase, haine. Scriu și la telefon.

155

Îmi place să scriu în locuri diferite, pentru că văd oameni sau lucruri care mă inspiră. Timpul în care lucrez e noaptea. Nu prea reușesc să fac nimic în timpul zilei. Nu e foarte sănătos, dar așa mi-am format obiceiul.”

Blocaje și remedii

Atunci când apar crize de idei, inteligența poate încerca să se lupte cu blocajul sau să cedeze și să aștepte să treacă problema de la sine. Nicoleta mărturisește că odată a încercat foarte mult să se opună blocajului creativ. Desena și nu ieșea nimic. ,,N-o să uit niciodată. A fost groaznic. Eram deprimată și credeam că n-o să mai fac nimic în viața mea. A fost destul de ciudat. După ce am tot încercat, m-am oprit o perioadă și soluția a venit foarte ușor.” Se pare că și writer’s block poate fi rezolvat tot printr-o pauză, după cum crede Maria Lincu. ,,Eu îl las să treacă. Sunt conștientă că am un blocaj și că nu pot să fac nimic, oricât aș încerca.” Dumitrana vine cu ideea de pauză și recitire. ,,După două zile în care ai făcut altceva, revii la scenariu și îl recitești. La fel și la montaj, după câteva zile vezi greșelile și mai repari.” Pe lângă pauza pe care o folosește atunci când lucrează pentru el, Paul e constrâns să apeleze la altă soluție atunci când e plătit de cineva. ,,Când nu lucrezi pentru tine, nu îți permiți să faci o pauză, pentru că pauza e un timp mort. Deadline-ul nu se plimbă cum vrei tu. Și atunci trebuie să faci un compromis: dăm search și ne inspirăm de undeva. Dacă nu, încerci să scoți timp din alte chestii: mănânci mai puțin, dormi mai puțin.”

De-aici și de-acolo

Când s-a adus în discuție ideea de inspirație din altă parte, au zâmbit cu toții, pentru că și ei au trecut prin problemele astea și au apelat la ajutorul dat de moștenirea sau actualitatea culturală. Să admitem, deci, că orice compoziție pe care o realizăm pleacă dintr-o infinitate de surse, de vreme ce până și gândurile noastre, pe care le credem atât de personale, sunt formulate într-un limbaj. Și de multe ori uităm că noi am împrumutat limba dintr-o comunitate, iar toate regulile și structurile care trăiesc în limbaj continuă să locuiască în fiecare dintre noi. Întâlnirea cu grupul de artiști a arătat că oamenii se aseamănă mai mult decât se deosebesc, lucru pe care merită să ni-l reamintim în perioade de conflict acut. Dacă rațiunea e cea care separă lucrurile în perechi de opuși (bine-rău, adevărat-fals, nord-sud), frumusețea creativității e că unește elemente pe care, în mod normal, nu le vezi ca fiind asociate. De fapt, orice proces creativ ține de desființarea concepției că unele idei sunt relevante iar altele nu, ceea ce permite inundații de informație în conștiință. Pentru omul obișnuit să creeze, less is not more. Cu cât e preocupat de mai multe aspecte ale vieții, cu atât îi e mai ușor să proiecteze combinații imprevizibile. Se poate spune că persoana creativă nu își exersează doar imaginația, ci și compasiunea.

156

Spărgătorul de gheață

157