Revista Arte & Meserii, nr. 9.2

Nr. 9, Martie 2012

www.revistaartesimeserii.ro

Editorial

aniversar

ALEXANDRA

VLAD

Au trecut doi ani de la primul număr. Am crescut, nu ştiu dacă şi ne-am şi maturizat. Cert e că ne punem mai multe întrebări ca înainte, iar poate asta e un semn că da. Poate. Aşa cum zice Jean-Lorin Sterian, scriitorul de pe copertă: „Viaţa e un lung şir de întrebări. La început, întrebările le pun alţii: cum te cheamă, unde locuieşti, pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata, unde ţin banii părinţii, cât fac 8x4? Maturizarea începe în momentul când începem să ne punem singuri aceleaşi întrebări. Întrebările ne ajută că-i cunoaştem pe ceilalţi, având aceeaşi funcţie ca amuşinarea la animale” (Antume, Herg Benet, 2011). Fără să vrem, parcă tema numărului 9, aniversar, vine de la sine, ca o voce difuză şi obsedantă: maturizaţi-vă, horătâţi-vă, deschideţi ochii şi puneţi-vă întrebări! Ne-am pus întrebări, la unele am găsit răspuns cum ar fi „Da, hai să mai scoatem pe print”, la altele încă rămânem fără cuvinte. „Cum?”, de exemplu.

Suntem „The Underdog” sau cel puţin o versiune românească a termenului atât de iubit în cultura americană. Asta pentru că în pofida tuturor dezavantajelor ce transformă realizarea fiecărui număr într-o mică luptă, curajul este întotdeauna prezent.

Încă ne place să copilărim, să credem că peste trei luni va fi mai bine şi vom avea un următor număr 10 printat. Încă sperăm că ne-am păstrat sufletul de copil neastâmpărat şi jucăuş, curajos şi energic. Aşa cum spune Marian Râlea, actor, magicianul copilăriei noastre pe care-l veţi întâlni la Teatru, „Atâta timp cât ne păstrăm sufletul de copil, putem avea orice vârstă. N-am o vârstă preferată. Simt doar că trece timpul […] Vârsta n-o facem noi, vârsta există. Timpul nu-l putem opri.” Tot el spune că tinereţea este un timp al speranţelor, iluziilor, o perioadă care nu durează foarte mult. Andi Vasluianu, actorul de la Film cu care ne doream de mult timp să vorbim, spune că simte lipsa inocenţei care era acum mai mulţi ani, misterul, magia şi mai puţin lumea dură de acum. Lume în care totuşi şi-a găsit norocul. Doru Trăscău şi Dorian Cazacu, solistul şi tobarul trupelor The Mono Jacks şi AB4, aşteaptă optimişti începutul de an, care se situează încă în începutul de deceniu, iar începuturile astea sunt bune, aduc ceva nou, spun ei. Copilărim când încercăm lucruri noi, cum ar fi un text-poezie la rubrica Literatură cu poetul Răzvan Ţupa, ne maturizăm când alegem fotografii mai expresive, ne dăm seama cum trece timpul când vorbim cu Andi Moisescu şi încă nu am pus toate întrebările de pe hârtie.

Avem vârsta bună, suntem copii, suntem maturi, suntem. *Recenziile de la fiecare rubrică sunt semnate de artiştii care au apărut până acum în rAM. Le mulţumim!

Și pentru că doi ani merită aniversaţi cu mult curaj, cadoul nostru (și al vostru) este o mică călatorie în timp, în urmă cu mai bine de 150 de ani, atunci cănd fotografia făcea primii ei pași.

Mașina timpului am găsit-o în atelierul de fotografie clasică Allkimik unde Ştefan Dinu ne-a ajutat sa ilustrăm coperta și coverstory-ul acestui număr folosind ambrotipia, un proces fotografic inventant în 1851 și folosit până spre sfârşitul anilor 1880.

Aș putea descrie cum plăcile de sticlă sunt pregătite cu un strat de colodiu ud, imersate în soluţia de argint și apoi introduse întro cameră foto cu burduf, specifică anilor 1800, însă ceea ce face de fapt Ştefan este magie. La fiecare expunere.

Foto: Ştefan Dinu

ALEXANDRA MARIA COLŢA - Editor coordonator VLAD BÎRDU - Editor foto

Dacă vrei să ne ajuţi să creştem, susţine-ne în continuare prin donaţii, vino cu idei, intră în Echipa Paspartu, ciocneşte cu noi o bere la lansări, trimite-ne e-mailuri în care ne lauzi, ne critici, ne dai un sfat, ne saluţi.

Stăm la aceeaşi adresă, contact@revistaartesimeserii.ro şi vă aşteptăm mereu cu uşile deschise.

revistaartesimeserii • martie 2012 • 1

EDITOR COORDONATOR Alexandra-Maria Colţa

EDITOR FOTO Vlad Bîrdu

REDACTORI Dragoş Bulbeş, Alexandra-Maria Colţa, Cătălin Cumpănaşu Cosmin Dodoc, Maria-Andreea Galan, George-Mihai Irimescu, Ana Năstase, Andrei Ţîrcă, Irina Vasilescu.

COLABORATORI Doina Antohi, Alexandra Mihalcea, Călin Mureşan, Ionuţ Mustaţă, Alexandra Nistoroiu, Alexandra Tănase, Laura Toma.

INVITAŢI Şerban Anghene, Andreea Borţun, Adina Chiţu, Sorin Delaskela, Andrei Haţegan, Theo Herghelegiu, Dragoş Huluba, Mihai Iordache, Ioana Moldovan, Alina Negoiţă, Iulia Rugină, Andrei Ruse, Iulian Tănase.

FOTOGRAFI Ioana Bîrdu,Vlad Bîrdu, Adi Bulboacă, Matei Buţă, Cătălin Georgescu, Claudiu Popescu.

ILUSTRATORI Veronica Angelescu, Andreea Dragomir, Ioana Şopov.

DESIGN & LAYOUT Alexandru Andrei, Alexandra-Maria Colţa, Andreea Dragomir.

COPERTA Jean-Lorin Sterian Foto: Ştefan Dinu Concept şi realizare Arte & Meserii: Asociaţia Paspartu Textele şi fotografiile aparţin autorilor şi nu pot fi reproduse integral sau parţial fără acordul acestora.

WEBSITE www.revistaartesimeserii.ro www.asociatiapaspartu.ro TIPOGRAFIE Ubik Com

2 • revistaartesimeserii • martie 2012

rAM 2 ani

MATURIZARE

S-au împlinit 2 ani de când există rAM, de la 0 până la numărul 9. Şi rAM există pentru că este creat de o echipă, un nucleu care o susţine. Dar nu numai revista a crescut, ci şi fiecare membru al Asociaţiei Paspartu. Ca echipă, dar şi ca individ, am evoluat, ne-am maturizat odată cu revista, ne-am pus încet-încet şosetele, pantalonii, am privit greutăţile drept în ochi şi ne uităm în sus, spre lucrurile ce vor urma. Şi aşa aniversăm, filmând, simbolic, evoluţia noastră în aceşti 2 ani.

Unde: Într-o garsonieră cu parchet şi pereţi albi, la etajul 4 al unui bloc nou.

Cine: Cei 9 membri ai Asociaţiei Paspartu, alături de Claudiu Popescu, fotograful/ cameramanul filmuleţului.

Ce: spot de aniversare a 2 ani de la apariţia primului număr rAM. De ce: să arătăm cititorilor cum am crescut, ca o echipă, dar şi individual, pe parcursul acestor 2 ani.

Cum: filmările au durat în jur de 6 ore, pe fundalul mai multor beri cosumate şi sticle de suc, am avut un scenariu pregătit, mai multe cadre, un scaun, nişte baloane şi obiectul preferat/reprezentativ al fiecăruia. Montajul final: Andrei Ţîrcă.

Cuprins

#8

FILM

Andi Vasluianu. Actorul norocos Tudor Jurgiu. Înainte de primul lungmetraj Câteva filme de văzut

4 10 14

FOTO

Muse. Alina Negoiţă Baptism. Ioana Moldovan

16 22

MUZICĂ

AB4 & The Mono Jacks. Mainstream underground Hefe. The noise Loungerie II. Leacul eclectic Câteva albume de ascultat

28 34 38 40

TEATRU

Marian Râlea. Magia unei vârste bune Dan Tudor. Sensibilitatea nedisimulată Câteva piese de urmărit

42 48 51

Curatoria. Cosmin Năsui şi Oana Ioniţă Artă românească la Berlin. Radu Oreian Bucharest Biennale 5. Eveniment

52 56 60

Jean-Lorin Sterian în 6 poveşti

62

Răzvan Ţupa. Articol în versuri Florin Galiş. Arta şi ştiinţa traducerilor Câteva cărţi de citit

70 76 80

Andi Moisescu. Omul, destinul, împlinirile

82

BUSINESS &CULTURĂ

Artskul. Business de pasiuni

88

ONTOPIC

Allkimik. Magia fotografiei

92

ARTE PLASTICE COVERSTORY LITERATURĂ ADVERTISING

OFFTOPIC

Marius Constantinescu. Manual de eleganţă aplicată Diacritica. Nelinişti ortografice Maturizare. Acceptare

96 101 104

revistaartesimeserii • martie 2012 • 3

(

film

jucatorul la sigur

TEXT: ALEXANDRA-MARIA COLลขA FOTOGRAFII/COLAJ: ADI BULBOACฤ

„Am avut noroc”, spune Andi Vasluianu la finalul interviului. Este urmat de o aprobare tacită şi un „Mulţumim” pe mai multe voci, apoi linişte. Înregistrarea s-a terminat. Plecăm prin holurile înguste ale Teatrului Act, cu tavanul foarte jos şi multe uşi. Am pornit de la jocuri de noroc, filmul The Gambler în care actorul are rol principal şi am ajuns la aceeaşi concluzie: Andi Vasluianu se consideră norocos. Dar ca să vedem de ce, trebuie să derulăm înapoi, până la începutul întâlnirii.

A

cum, că am scăpat de presiunea finalului, când ştii că se apropie momentul în care trebuie să închei într-un mod care să uimească, sensibilizeze, şocheze ce a fost scris până atunci, putem să începem cu ultimul lucru pe care l-a spus Andi Vasluianu înainte de plecare. Legătura dintre teatru şi film şi faptul că un bun actor trebuie să le experimenteze pe amândouă. Andi a căpătat din film rigoare, iar din teatru declicul, posibilitatea de a apăsa câteodată pe nişte nuanţe subtile, dar foarte importante. Zice „buf ”, apoi „ca biciul, doar vârful loveşte”, urmează un „zboing” şi tumultul acesta de sunete şi interjecţii, ca o ploaie torenţială sau o explozie de artificii chiar în faţa ta, aşezată pe un scaun, se linişteşte. Spune că n-a părăsit nici una, nici

6 • revistaartesimeserii • martie 2012

alta. A început ca angajat la teatrul din Ploieşti după terminarea facultăţii (UNATC, actorie, coleg de generaţie cu Dragoş Bucur şi Bogdan Dumitrache), a făcut şi mult film, în unii ani doar asta.

Spune „tâgâdâm, tâgâdâm”. Galopul în idei şi vorbe se pune în mişcare din nou.

Cu nişte minute înainte, am renunţat să-i pun întrebări. L-am lăsat să povestească. Are multe experienţe amuzante prin care a trecut, şi e o plăcere să-l asculţi zicându-le. Asistăm la one man show, are tot pachetul: vocea care imită reacţii; câteodată e firavă şi abia inteligibilă (când povesteşte ceva trist), alteori e tare, ricoşează în pereţi şi se reflectă în oglizini, întorcându-se înapoi în

vocea caldă şi uneori parcă abia trezită din somn a actorului. Are gesturi, mâinile se împletesc în faţa lui sau pe faţa lui (la o amintire de situaţie-limită-din-care-nu-ştii-cum-poţi-să-ieşi), mâini mari, puternice, ferme. Mai devreme spunea că liniştea lui stă în mâini. E o pace naturală, înnăscută, pentru care nu a făcut niciun fel de efort, dar pentru care este foarte recunoscător: „Sunt foarte mulţi actori care nu ştiu ce să facă cu mâinile. Asta e o chestie pe care eu o am înnăscută. N-am făcut pentru ea nimic, nu e meritul meu deloc. Naturaleţea pe care o am e dată de sus şi n-am muncit deloc la asta. E noroc, aşa a fost dat să fie. Dar liniştea aia pe care o am în mâini când intru în scenă îmi dă mie certitudinea că o să fie foarte bine. E o chestie pur şi simplu de pace. Chiar dacă sunt emoţionat şi îmi bate inima de mor înainte să intru, când am păşit acolo şi am zis prima replică, gata, m-am cuplat la altceva. E o magie până la urmă.”

închis uşa cu cheia la rulotă şi a început să tundă puţin păr de aici de la spate, mi l-a tocat şi cu ceară mi l-a lipit. N-a ştiut nici vântu’, nici pământu’ că sunt bărbierit. Şi aşa plecam acasă, mă spălam, iar veneam, iar toca, iar îmi punea, păstrase şi pentru a doua zi nişte fire şi pe urmă barba a ajuns la nivelul la care trebuia să fie. Radu (n.r. Muntean) n-a ştiut nimic şi când s-a terminat petrecerea la filmare i-am zis: - Băi, dac-ai şti tu ce-am făcut…

- Te omoram dacă vedeam! Şi e o scenă din film în care ştiu clar că se şi vede dacă te uiţi atent-atent. E vorba de scena din curtea ţiganilor când sărim eu şi Bucur pe fazan. Şi e prim-planul care se vede cât căsoiu’.”

Să ne întoarcem la prestaţia lui ca povestitor în faţa noastră.

Prima oprire: Furia, lungmetrajul în regia lui Radu Muntean din 2002, unde Vasluianu l-a jucat pe Felie, actor secundar, prieten cu Luca, interpretat de Dragoş Bucur. Au fost două experienţe la limită, în care Andi simte că a avut noroc, că aşa a fost dat să fie. „Una dinte ele a fost când m-am dus să semnez contractul şi mi-au zis: - Tu eşti ăla care joacă suporterul dinamovist? întreabă persoana de la casting.

Eu dădusem pentru Felie, rolul secundar, dar spun: - Eu am dat pentru Felie, dar bine atunci, na, câte zile de filmare?

- Două.

- Bine.

Eram şi la început atunci.

- Cum te cheamă?

- Vasluianu Andrei.

A, ba nu, mi se spunea deja Andi, de la un scurtmetraj cu Mitulescu de când aşa a rămas.

- Te sun eu să vii, azi mai poţi? Spune după ce dă un telefon.

- Da! Peste jumătate de oră m-a sunat şi m-am dus şi am semnat pentru Felie. Ei nu primiseră încă acordul. Mi-aduc aminte că aia îmi tot arăta câţi bani iau, şi a ridicat calculatorul şi mi-a arătat şi îţi jur, nu mai vedeam nimic, singurul lucru care conta era că primisem rolul.

Eram «Da, unde semnez?» şi aia îmi tot plimba calculatorul prin faţă. Am plecat de acolo avion. Şi am filmat 19 nopţi.”

decât noi toţi la un loc şi e omul care i-a arătat cum funcţionează camera, unghiurile, l-a învăţat meserie pur şi simplu. Al doilea om care i-a marcat cariera a fost Radu Muntean, „unul dintre cei mai buni actori (n.r. şi accentuează: actor) pe care îi ştiu eu, e foarte tare, se duce direct acolo şi simte imediat minciuna”. Andi Vasluianu este unul dintre actorii care cred că ar putea vorbi zile întregi despre relaţia actor-regizor şi cât de important e să ai un regizor bun, dirijor de orchestră, Dumnezeu pe platou, care ştie ce vrea de la fiecare actor în parte, iar atunci când nu ştie, să spună simplu „habar n-am” şi să înceapă creaţia. Datorită lui Muntean, Andi a căpătat relaxarea de care are nevoie în faţa camerei. Într-un prim-plan important din Furia, cu mult text, a fost mai greu să-şi stăpânească emoţiile. Regizorul îi spunea să stea relaxat, Andi mai rău se crispa, îi tremurau picioarele, era emoţionat, iar Muntean i-a spus „fii atent, las camera să meargă şi tu zici de câte ori vrei textul”. Până la urmă i-a ieşit scena, şi de-asta spune că „Radu a fost foarte înţelegător, a fost tandru, în momentul ăla aveam nevoie de tandreţea aia. Dacă era rău mă băga în cofă, imediat mă duceam la vale”. Cu Radu Muntean a mai lucrat la unul dintre filmele care îi plac în mod special, Hârtia va fi albastră (2006), unde-l joacă pe revoluţionarul Aurel. Rolul de care este foarte mândru este cel din mediu-metrajul Dimineaţa (2007), în regia lui Radu Jude, în care, atunci când l-a vizionat, nici măcar nu se mai uita la el, ci îşi privea partenera, iar povestea era foarte naturală şi bine spusă.

Tot la Furia s-a întâmplat un alt moment în care Andi a avut noroc să aibă ajutoare care să-l scoată din probleme. „Eu aveam barbă în film, puţin mai mică decât acum. Aveam vreo trei zile pauză şi am făcut o reclamă şi ăia m-au pus să mă bărbieresc. Şi le-am zis că nu pot să mă bărbieresc prea mult, îmi făceam eu un calcul aşa cât îi ia să crească. Băi şi a băgat o proastă maşina şi mi-a luat toată barba, mai aveam un pic. Cum am terminat am început să tremur de frică, urma să filmez peste două zile la Furia şi nu ştiam ce să mai fac. Primul lucru când am ajuns la filmare pe seară m-am dus direct în cabina de machiaj. Aia de la machiaj a zis: «Doamneee, ce-i cu tine aici!», s-a speriat.

Femeia care este absolut minunată şi cu care m-am întâlnit la multe filme dup-aia, chiar şi acum la Despre oameni şi melci (r.

Tudor Giurgiu), Dana Roşanu, a fost atât de drăguţă încât a

.......................................... ndi a fost norocos că acolo l-a întâlnit şi pe Vivi Drăgan

A Vasile, un bun prieten, operator, care la 64 de ani e mai tânăr

.......................................... ergem şi mai înapoi în interviu şi ajungem la povestea pri-

M mului an ca student al UNATC. După un pseudoliceu la

seral, Andi Vasluianu a evoluat foarte mult uman şi cultural la facultate. Mare parte din evoluţie se datorează Sandei Manu, profesor şi mentor al actorului. „Pe mine şi pe un coleg ne-a obligat să facem referate. La fiecare autor pe care îl întâlneam pe parcursul programei şcolare zicea «iei toate piesele de la acest autor şi le citeşti, îmi faci un referat şi mi-l aduci». Copiam prefaţa, de lene. Şi pe parcurs mi-am dat seama că sunt un idiot şi am început să gândesc. Şi anul ăla pentru mine a însemnat enorm pentru că am evoluat foarte tare. Am evoluat în a mă cunoaşte pentru că făceam exerciţii psihologice, ea căuta în tine, să te duci cât mai adânc înăuntru, să îţi recunoşti porcăriile. Era un exerciţiu foarte mişto pe care îl făceam la Analiza Procesului Scenic sau ceva în genu’ ăsta, în care ne dădea dicteuri. Luai o foaie şi te apucai revistaartesimeserii • martie 2012 • 7

să scrii ce gândeşti. Îţi trece vreo porcărie prin cap, o scrii. Şi câteodată sunt fără sensuri, fără virgulă, vin aiurea. De exemplu dacă stai şi închizi ochii, vin 1000 de gânduri şi imagini şi scrii, tâgâdâm, tâgâdâm, şi chestia asta te eliberează. Te vezi, începi să vezi cursivitatea ta, vezi poticnelile tale. Şi am evoluat enorm din punctul ăsta de vedere în anul I. A fost aşa, vum! Am zburat. În anul ăla am şi visat foarte mult că zburam, ciudat.” Noroc.

Norocul, spune Andi cu câteva minute mai devreme, înseamnă să-ţi placă ce faci, orice meserie ar fi. Şi în afară de asta, „noroc e să trăieşti, să ai doi părinţi lângă tine toată viaţa dacă se poate, să nu moară când eşti puştan. Noroc e să înveţi să scrii şi să citeşti, pfai ce important e asta. Să ai noroc, sunt o grămadă de oameni care nu-şi dau seama de asta”. Se simte norocos că s-a născut în comunism şi a apucat o bună parte, până la 15 ani jumate, să trăiască şi pe partea aia, şi pe partea asta de acum. Atunci „era mai multă inocenţă. E şi astăzi, dar avem nevoie de altceva, avem nevoie să ne machiem mai mult. Pe vremea aia nu exista cosmeticală, nu se dădea nimeni cu smacolină pe faţă să fie altcineva. Pe vremea aia erai, n-aveai ce să faci. Azi dăm la machiaj şi atât ne interesează orice, numai de noi înşine nu.”

Ca şi în jocul de poker, unde stai la o masă cu mai mulţi jucători şi jocul tău depinde de reacţiile lor, dacă ai curaj să rişti sau te retragi, la fel şi în actorie. Şi de fapt, nici nu trebuie să fim actori pe cartea de muncă, cu toţii avem roluri chiar şi în cele mai banale situaţii. În acest sens, Andi ne explică altceva. Şi face asta printr-o altă poveste: „E o poveste cu un pelerin care numără nişte bani şi la un moment dat îl vede un hoţ şi zice: «Pot să merg şi eu cu tine în pelerinaj?» «Hai». Şi noaptea pelerinul se culcă şi hoţul începe să-l caute de bani. Nu-i găseşte şi la un moment dat îi zice: «Auzi, ştii care-i treaba, eu sunt hoţ, unde ai banii ăia?» Şi pelerinul i-a răspuns: «Sub perna ta ai căutat?» Tâlcul poveştii ăsteia mi-a dat foarte multe. Că bogăţia ta e aici, la mine. Nu trebuie s-o caut la tine. Ăsta cred că e păcatul societăţii, că totul e în afară, noi funcţionăm despre ce vor oamenii, de fiecare dată avem nevoie să primim laude, avem nevoie de confirmare. Pe mine mă interesază ca eu să fiu echilibrat cu mine însumi, că oricum după ce se termină spectacolul ştiu foarte bine unde am fost în treaba aia. Cât sunt atent real la mine, în momentul ăla te voi vedea şi pe tine, voi vedea şi slăbiciunile tale, pentru că sunt foarte asemănătoare cu ale mele. Real eu ştiu adevărul meu.” Înainte de mica povestioară, ne-a spus un alt moment revelator pentru el. „Eram în trupă la Puric şi repetam înainte să înceapă un spectacol. Şi eram atât de trist, nu ieşea ceva acolo, nu aveam libertate, cred că asta era problema. Şi erau doi colegi care mergeau în acelaşi timp spre casă şi le-am zis că vreau să merg singur.

S-au dus înainte şi am rămas singur. A venit unu’, întâmplător, un alt prieten, actor, care nu era din trupă, şi m-a întrebat: - Ce faci mă?

- Bine, uite, mă plimb.

- De ce eşti supărat? Şi nu aveam chef de discuţii, exact aşa vroiam să stau singur. Şi i-am zis: - Bine, dar nu te supăra pe mine, nu prea am chef. Şi el s-a oprit în loc şi a zis: 8 • revistaartesimeserii • martie 2012

- Stai un pic!

Auăleu, frate, cum să-i zic eu? Din bun simţ nu i-am zis nimic. Şi el a tăcut şi se uita la mine. Deja începeam să mă enervez. Ce vrea ăsta de la mine? Şi a zis: - Uită-te la mine.

- Mă uit!

- Tu stai acolo, da?

- Da. - Şi eu stau aici, da?

- Da. - Îţi ocup eu ţie locul sau îmi ocupi tu mie locul? Deci fiecare are locul lui, nu? Şi uite, trece şi lume pe lângă noi.

Era o tâmpenie, evident, ce spunea, era cel mai simplu lucru de pe pământ, dar mie mi-a deschis creierii în ziua aia. Un răhăţel mic, o chestie atât de general valabilă, de-a dreptul clişeistică, dar mi-a revenit starea aia de bine. Atunci mi-am dat seama că toţi avem locul nostru. Dar aşa, profund. Era a mea revelaţia aia. Şi m-a bucurat foarte tare. La cât m-am ferit eu să nu vorbesc cu nimeni ziua aia, ţâc! Destinul m-a luat şi a zis «Stai să vorbim!».”

Are sens ce spune. Cu puţin înainte, ne spunea foarte convins, fără pic de îndoială, că el crede în destin. Cu vârsta, a început să nu-şi mai facă aşa multe vise sau iluzii şi preferă să trăiască momentul, prezentul. „Îmbrăţişez ce trăiesc”, spune el. „Sunt convins că ăsta mi-a fost destinul şi l-am îmbrăţişat cu drag. Asta cred că e foarte greu, să te aşezi şi să priveşti real ce ţi se întâmplă.

Meseria m-a învăţat să trăiesc în prezent. Şi filmul, dar mai ales teatrul”. Iar asta înseamnă bucurie, împăcare: „M-am împăcat cu mine. Începi să nu mai vrei lucruri, începi să trăieşti lucruri.” Iar pasiunea pentru ceea ce face, norocul de a juca în continuare pe scenă sau în filme, îl menţine încontinuu viu, atent. „Drogul meu e adrenalina. Trebuie să fiu atât de atent. Dumnezeul meu e atenţia. Dacă nu sunt atent, pierd. Ai pierdut o virgulă în viaţă şi s-ar putea să pierzi toată fraza.”

..........................................

um ne apropiem din ce în ce mai mult de începutul interviului, tot vorbim de noroc. Sau jocuri de noroc. Andi spune că joacă poker cu prietenii, dar nu pe bani, acolo importantă e întâlnirea. Compară: „e ca la filme. Eu câteodată nu mă uit la ce filmez. Mă interesează întâlnirea. Filmul este în primul rând al regizorului. Teatrul e al actorului. La film, tu joci şi la premieră te trezeşti că sunt multe lucruri care nu mai există sau descoperi că filmul ăla a luat altă turnură. Aşa e şi cu jocurile astea, unii ajung să trăiască numai pentru asta, e un soi de risc, adrenalină, evident. Numai că mi se pare atât de efemer.” Actoria pentru Vasluianu nu este o joacă, „Eu par mai idealist aşa, dar sunt foarte cu picioarele pe pământ. Merg pe logică. Pe mine mă interesează logica evenimentelor. Nu poţi să faci un gest aiurea. Sau poţi, dar atunci mă duc repede înapoi să văd de ce ai făcut gestul ăla.

E o matematică şi asta”. Deci nu prea e la întâmplare, la risc. Îl citează pe Chaplin: „Publicul râde când vreau eu”. În sensul ăsta, Andi vrea ca publicul să asiste la povestea spusă, şi să se detaşeze cât mai mult de actor, să ajungă personaj. Să devină povestea. „Eu trebuie să-ţi dau atât şi în interior să am mult. Te vei conecta la ce am eu înăuntru, e un rezultat, un cum, nu contează, şi atenţia mea e să merg pe de ce-uri”.

C

Şi încet-încet ajungem la începutul interviului. Crede că e un noroc că l-a întâlnit pe regizorul ungur de la care spune că are multe de învăţat. Povesteşte pe scurt de Las Vegas care e perfect ca set de cinema. „E o copie, totul e acolo, câteodată de prost gust. Zici că e un platou de filmare construit. A fost perfect pentru noi că e artificios”. Şi în timp ce ne imaginam Las Vegas-ul, suntem într-o cabină de machiaj, cu oglinzi mari cu becuri aprinse pe margine, un cuier cu nişte haine, costume, parte din magia care urmează să se întâmple pe scena Teatrului Act la piesa

Capra cu trei iezi. Înainte să ajungem în cabină, trecem printr-un hol îngust, cu tavanul foarte jos şi multe uşi. Andi Vasluianu ne aşteaptă în dreptul uneia dintre ele. Ne scuzăm că am întârziat câteva minute, că e zăpadă pe jos şi sub zăpadă, gheaţă. Cu câteva minute mai devreme, intram în gangul de pe Calea Victoriei şi sunam la interfon. Iar cu alte minute înainte, îmi sună telefonul. „Andi Vasluianu” scrie pe ecran.

,,

,,

ostoievski a fost vreo 10 ani dependent de jocuri de noroc, în special de ruletă. A ajuns să vândă bunurile sale, dar şi pe ale iubitei lui de atunci, Polina Suslova. Ca să îşi plătească datoriile, a scris Jucătorul (1866), cel mai scurt roman al său, pentru a-l preda cât mai repede editurii şi a primi cât mai curând banii. Andi Vasluianu joacă în producţia omonimă, în care s-au schimbat ruşii pe români. The Gambler este în regia lui Szabolcs Hajdu, cu care a lucrat şi la lungmetrajul Bibliotheque Pascal. Au filmat o parte anul trecut în ianuarie în Las Vegas, dar s-au întrerupt filmările din lipsă de fonduri. Andi spune că filmările ar putea reîncepe, dacă vin nişte bani de la CNC-ul Ungariei (Fundaţia Maghiară de Film).

Altfel, li s-au pus la dispoziţie pentru filmări casinourile, chirii care ar fi costat destul pentru bugetul chinuit al filmului.

D

revistaartesimeserii • martie 2012 • 9

film

Best Before?

Am ţinut să-l cunosc pe Tudor Jurgiu, pentru că am certitudinea că peste un an şi ceva, voi intra în sala de cinema, la vizionarea primului său lungmetraj. El a semnat regia câtorva scurtmetraje, Nunta lui Oli câştigând în 2010 Premiul Gopo la secţiunea respectivă. Munca lui de până acu’ denotă multă sensibilitate, atenţie la detaliu şi veridicitate, dar este prea posibil ca punctul de cotitură real, cum se şi întâmplă la regizori, să fie lungmetrajul. Am ţinut să-l cunosc înainte.

TEXT: ANDREI ŢÎRCĂ FOTOGRAFII: CĂTĂLIN GEORGESCU Andrei:Vreau să te întreb la început o chestie de actualitate, şi anume ce crezi despre ACTA? Aşa, ca să ne cunoaştem.

Tudor Jurgiu: Băi, nu ştiu aşa multe despre asta. Nu am televizor şi atunci mai citesc pe net ştiri din când în când. Ce să zic, cred că 70% din filmele pe care le-am văzut sunt filme pe care le-am luat de pe net, multe filme vechi pe care chiar nu le găseam. Uneori am mai şi cumpărat, dar pe unele chiar nu le găseşti. Şi acum eu ce să zic? Înţeleg şi problema asta, dar în acelaşi timp, cred că e un pretext pentru a invada intimitatea oamenilor un pic.

Adică în momentul în care Internet Providerii o să devină un fel de bază de date care poate fi accesată în orice moment de către putere, e deja un pic ciudat. Tot ce fac eu pe Internet poate fi folosit după aia împotriva mea. Trebuie să devin atent cu ce postez, ce scriu, ce fac, pe ce site-uri 10 • revistaartesimeserii • martie 2012

intru. Adică invocând pretextul ăsta al nevoii de securitate mi se pare că se încalcă alte drepturi. Nu cred într-o conspiraţie sau ceva de genul, dar mi se pare că e o invadare a intimităţii. Din raţiuni economice se trece peste nişte drepturi de bază. Asta nu e o încălcare evidentă, însă e cu atât mai perversă cumva. Şi Nunta lui Oli a fost pus pe Internet. Şi pe Youtube şi pe Vimeo. Nu eu l-am încărcat. Eu l-am descoperit şi na… Dacă tot l-am descoperit, l-am trimis (n.r. postare pe Facebook). Eu vreau să-l vadă lumea şi până la urmă, la scurtmetraje e altă problemă. Ele chiar nu se vând, nu există o reţea prin care să poată fi văzute.

Spre exemplu în Franţa sunt proiecţii cu scurtmetraje înainte de lungmetraje în cinemauri.

E altceva. La noi nu se câştigă din asta. Şi atunci interesul tău e să fie văzut de cât

mai multă lume.

Cum ai savurat trecerea asta de la anonimat la statutul de răsfăţat al festivalurilor de scurtmetraje internaţionale? Amintim doar câteva dintre ele: Next, Anonimul, Leeds, La Citadela Del Corto, Tabor.

La multe nu am fost. La Leeds (n.r. Leeds International Film Festival) nu m-am dus şi mi-a părut rău. Lucram ca asistent la un lungmetraj şi fix acolo n-am fost (râde). Cred că prima schimbare a fost în cinema, la Next. A fost prima oară când am văzut un film de-al meu în cinema şi nu la şcoală cu colegi. Cred că acela a fost un moment plăcut. Şi apoi m-am bucurat să mă duc la festivaluri, normal; să văd reacţii diferite, să cunosc oameni. Şi dup-aia poate că a fost mai uşor să ajung la proiectul ăsta la care lucrez acum, la un lungmetraj. Sunt momente în care ţi se pare că e oribil… Nu mă uitam la el, nu se lega, nu era ritmu’ bun. „Ce-i cu ăştia?”, „Unde mi-era capu’ de i-am lăsat sa fie aşa?”. Mai iei o pauză două zile, nu te mai gândeşti la asta, ţi se pare mai bine şi tot aşa. E foarte ciudat când îl vezi dup-aia în cinema şi tu ştii toate lucrurile astea pe care tu le doreai şi nu au fost. Erau chiar momente pe care eu nu le anticipasem şi oamenii le simţeau sau râdeau. Şi-i auzeam pe unii pe lângă mine… A fost foarte amuzant; era un cuplu în spatele meu şi el făcea „Nu ştiu mă, nu-mi place.”, la care ea „Da… nu ştiu, nu mi se pare aşa rău. E OK”, şi el făcea „Nu mă, nu-mi place deloc” şi tot aşa.

Ela/Nunta Lui Oli sunt cele două scurtmetraje cunoscute ale tale. Ce mi se pare surprinzător este faptul că par foarte diferite: filmat/imagine/ stare generală. Cât de predispus eşti la schimbări, şi cât de importantă e chestia asta pentru un regizor?

Sunt destul de deschis la schimbări în momentul ăsta. Cu Ela pur şi simplu doream să încerc altceva. Şi povestea şi totul a fost un pic altfel abordat decât Nunta lui Oli. A fost mai intenţionat totul la Ela, pe când la Nunta lui Oli totul mi-a căzut în braţe cumva. Era vorba despre un prieten, tatăl lui, l-am cunoscut, şi pot să zic că prima oară când l-am scris, mă gândeam că o să-l

filmez cu cadre lungi, lumină joasă, ştiam cum vroiam să arate apartamentul etc.

Cumva lucrurile astea au ieşit din poveste în sine. În Ela era o altă poveste, mult mai construită.

Realismul, la noi, a fost un liant exterior.

Liantul era între filme şi nu între oameni.

N-am cum să spun în ce direcţie o să meargă.

Mi se pare foarte dificil la un regizor faptul că a lui creaţie ia naştere practic prin trăirile/gesturile/ replicile actorilor. Cât de greu e să construieşti ceva al tău prin intermediul altora? Cum vezi tu legătura regizor-actor?

Mi-ar plăcea să repet mai mult înainte de filmări. Cu actorii discut mult înainte despre personaje, despre istoria lor, despre cum a ajuns el în situaţia asta, şi dup-aia, lucrând, îmi mai dau seama de lucruri. De obicei îi las pe ei să-mi propună lucruri şi dup-aia încerc mai mult să curăţ cu ce vin ei. Am o idee în cap despre cum vreau să arate totul dar nu mă ţin cu dinţii de ea.

Adică e undeva la mijloc. N-ai cum să nu faci compromisuri.

Se pare că Noul Val De Film Românesc începe să nu mai fie de actualitate.Tinerii regizori români de astăzi sunt alţii decât Porumboiu, Munteanu, Puiu. Ei sunt poate Iulia Rugină, Andrei Dăscălescu, Ana Vlad/ Adi Voicu, Tudor Jurgiu. Există aşadar o „altă” nouă generaţie de regizori români?

revistaartesimeserii • martie 2012 • 11

Japonia şi a lăsat totul într-o stare conflictuală între ei. Filmul este despre cum vede bătrânul întoarcerea asta. Încă n-am filmat nimic, în mai începe. E despre un om care e singur, dar nu doar singur acum, în momentul acesta, ci e despre un om care a fost tot timpul singur, adică şi în relaţiile cu nevasta lui sau cu copilul îi era foarte greu să comunice. Era cumva încăpăţănat şi orgolios. Seamănă puţin cu Moromete.

E genul de om foarte închis în el. Chiar şi-atunci când îl supără ceva, nu spune, şi se comportă foarte ciudat. Titlul este Câinele japonez.

Suntem un pic izolaţi. Adică nici cei din Noul Val nu erau atât de apropiaţi. Chestia asta a pornit de la Noul Val francez.

Acolo au avut iniţial câteva principii estetice pe care nu le-au respectat. De asta s-au şi îndepărtat probabil unii de alţii. Uite cu Paul Negoescu sunt prieten, ne-am mai citit scenariile, dar nu suntem atât de apropiaţi încât să discutăm scenariile pe care le lucrăm, să urmărim nişte principii comune. Realismul, la noi, a fost un liant exterior. Liantul era între filme şi nu între oameni. N-am cum să spun în ce direcţie o să meargă. Paul a făcut acum primul lungmetraj, eu fac acum în mai, Iulia Rugină mi se pare că o să facă şi ea în curând. S-ar putea să fie trei filme foarte diferite, şi din câte ştiu acum, o să fie diferite… Şi ca abordare, şi ca poveste.

Mergi des la cinema?

Merg la Cinecluburi (n.r. evenimente organizate de cei de la Film Menu) , dar sincer mă uit mai mult acasă la filme.

Am un proiector şi… mă uit cu prietenii.

Ne zici ceva despre lungmetrajul tău viitor?

Este tot aşa, povestea unui tată, rămas singur, care-şi aşteaptă fiul pe care nu l-a văzut de foarte mult timp. El a fugit în 12 • revistaartesimeserii • martie 2012

Ştiu că zilele astea urmează să filmezi un scurtmetraj. Ne poţi da mai multe detalii?

E un film despre un cuplu cu nişte probleme pe care trebuie să le deducem mai mult. Adică ce mă interesa acum e să ofer mai mult nişte reacţii, nişte gesturi, nişte atitudini, nişte comportamente, să-i surprind în momentul în care se întâmplă, şi nu neapărat să ofer o poveste inteligibilă care să spună ceva despre problema lor. Cumva îţi dă senzaţia că noi cădem acolo într-un moment un pic mai delicat, şi surprindem cât putem să surprindem, şi înţelegem cât putem să înţelegem. Adică oamenii nu stau şi-ţi explică lucrurile aşa. Cum faci asta într-un film? De exemplu, el e din Arad. Cum faci să se înţeleagă că el e din Arad? Care-i problema lor? Ea e geloasă? Păi şi cum îţi dai seama de asta? Îi spune ăla „Ah, eşti geloasă!” Păi oamenii aşa fac? Mulţi oameni zic că „Băi, nu e clar.” Păi ce nu e clar? Dacă nu ţi se explică tu rămâi aşa frustrat? Scopul nu e neapărat să existe mai multe interpretări, ci să fie ceva veridic. Mă interesează mai mult asta, decât să dau informaţii despre personaj. Îţi asumi, aşadar, strict rolul de observator?

Nu, vorbeam acum strict de modul cum oferi informaţia, dar mai există apoi o grămadă de alte lucruri care influenţează viziunea asupra acelui moment. Acum am vorbit doar de veridicitate, dar mai sunt o grămadă de alte chestii: de ce pui camera mai la stânga sau mai la dreapta de exemplu. Actorii reacţionează întrun mod, au o stare în momentul acela, au nişte gesturi şi nişte mişcări. Asta mi

se pare că trebuie să aibă un regizor, un numitor comun. Când te uiţi la filmele lui Godard, simţi cam aceeaşi mimică a personajelor. Când o vezi pe Anna Karina (n.r. actriţă daneză, cunoscută ca fiind o muză pentru regizorul francez JeanLuc Godard) în atâtea filme, ţi se pare la un moment dat cam acelaşi personaj.

Dar ăsta nu-i doar meritul ei. E acelaşi mod în care camera surprinde momentele astea sau un mod al lor de a se mişca în cadru sau un mod de a vorbi pe un anumit ton.

Sună foarte complex tot procesul.

Tu controlezi 100% elementele astea sau mai laşi la voia întâmplării lucruri?

Lucrurile astea nu sunt foarte fixe. Adică e un fel de spirit pe care eu încerc să-l imprim actorilor. Discutăm, discutăm, şi uneori încep să mai joc şi eu, le mai arăt lucruri, încerc să ajung cu ei într-o atmosferă pe care o vreau. Nu sunt momente de genul „Da, eu vreau ca ea să-şi mişte mâna de la stânga la dreapta, să-şi pună mâna pe după gât şi să fumeze din ţigară.”

Povesteşte-ne ceva despre proiectul educaţional în care eşti implicat.

E vorba despre un documentar de care ar trebui să ne apucăm destul de repede, documentar filmat în licee. Eu aş vrea să fie un singur liceu şi să urmărim câteva clase şi câţiva oameni pe parcursul unui an şcolar, şi dup-aia să montăm un material. Nu ştiu exact la ce să mă aştept, sau ce o să urmăresc. Relaţia dintre profesor şi elev, între elevi, între profesori, atmosfera în general… sunt multe probleme despre care se poate discuta acolo. Probabil vor fi două variante, una din ele va fi fără comentarii, fără statistici, fără texte care explică situaţia în România. O să fie un film despre relaţiile astea nu numai în România acum, ci o să fie un film care poate să fie valabil şi peste 10, 20 de ani.

Mă interesează şi interacţiunea oamenilor cu camera, în sensul de cum sunt ei diferiţi faţă de cameră. Nu mă deranjează nici un dialog între mine şi ei.

De rămas bun, cum ai descrie filmu’ Drive într-un cuvânt?

Disco.

hugo Regizor: Martin Scorsese SUA 2011

toată lumea din familia noastră Regizor: Radu Jude România 2012

Anul acesta premiile Oscar au reușit să anime o dispută (pașnică) nu numai între veșnicii candidați eterogeni cât și una de ordin ideologic, dacă nu chiar paradigmatic. Laureatul The Artist spune povestea sfârșitului cinema-ului mut folosindu-se cu pricepere de mijloacele vremii respective, ferchezuitul film regizat de Martin Scorsese, Hugo, spune cam aceeași poveste însă având la îndemănă o serie de trucuri postmoderne și folosindu-se de elemente vizuale, scenaristice, de montaj cât se poate de actuale și de seducătoare ca 3D-ul. Meticulos, maniacal de șlefuit la nivel de imagine, Hugo este un film-mașinărie asemeni automatonului, personajul miraculos însuflețit. Hugo este un film-angrenaj întors cu migală ceasornicărească pe toate părțile, lucru ce se observă chiar din unghiurile de filmare și din abundența detaliilor. La o primă vedere structura narativă a filmului este una clasică, ea alunecă lin pe panta incocenței, însă eventuala tipologizare a personajelor pare să refuze rețeta maniheistă (bine versus rău) preferând în schimb hibridizarea fiecărui personaj în parte ceea ce face din Hugo, pe lângă un omagiu estetic adus începuturilor cinematografiei și un exemplu de basm postmodern.

Ironia a făcut ca anul acesta, în cadrul Berlinalei, singurul film pe care am avut posibilitatea să îl vizionez să fie chiar unul românesc: Toată lumea din familia noastră, proiectat la Berlin în cadrul secțiunii Forum. Filmul este o tragi-comedie, sinceră și plină de umor, care vorbește la un nivel foarte personal despre o familie modernă destrămată și profund disfuncțională. Marius (Șerban Pavlu), un tată burlac, intenționează să o ducă pe Sofia, fiica sa, într-o excursie de câteva zile la mare… Doar că socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg. De cele mai multe ori situații aparent banale, ajung să devină de un absurd ridicol. Umorul și totodată drama filmului vin din percepția pe care o avem asupra reacțiilor umane la absurd: din punctul de vedere al celui care reacționează (Marius) nu este vizibilă decât tragedia și credința oarbă în ceea ce face, în timp ce din perspectiva celui care privește (soția - Otilia și noul său partener de viață - Aurel) nu reiese decât un comportament caraghios și cel mult coleric. Ca spectator însă, marea bucurie este aceea că ai parte de o dublă empatie și ai privilegiul de a înțelege fața și reversul problemei!

De ADINA CHIŢU, blogger, critic de film Citeşte articolul Filmul coreean: despre răzbunare şi alţi demoni din rAM #8

De ANDREEA BORŢUN, directoare Festival de Teatru Tânăr, Ideo Ideis Citeşte articolul Beautiful Ones din rAM #2

The descendants Regizor: Alexander Payne SUA 2011

Nu sunt un mare fan Alexander Payne (deşi scurt metrajul lui din Paris Je t’aime m-a făcut să plâng de la cap la coadă). De George Clooney nu-mi place mai deloc. Şi foarte rar un film nominalizat la Oscar mi s-a părut genial.

Cu toate astea, The Descendants e un film care merită văzut.

E povestea unui bărbat care încearcă să îşi ţină familia împreună după ce soţia lui intră în comă. E greu să nu te regăseşti în film măcar un pic. În cele două fiice adolescente, fiecare cu problemele ei, în secretele unei familii dezmembrate sau în replica lui Clooney din trailer: „My friends think just because I live in Hawaii, I live in paradise. Are they insane? Our families are just as screwed up, our heartaches are just as painful”.

The Descendands e simplu, sincer şi despre oameni adevăraţi.

Chiar dacă e nominalizat la Oscar.

De IULIA RUGINĂ, regizoare Citeşte interviul Iulia Rugină din rAM #0 14 • revistaartesimeserii • martie 2012

revistaartesimeserii • martie 2012 • 15

FOTO

MUSE FOTOGRAFII: ALINA NEGOIŢĂ

Definition of MUSE 1. (in Greek and Roman mythology) each of nine goddesses, the daughters of Zeus and Mnemosyne, who preside over the arts and sciences.

2. a source of inspiration; especially: a guiding genius; a woman, or a force personified as a woman, who is the source of inspiration for a creative artist.

revistaartesimeserii • martie 2012 • 19

20 • revistaartesimeserii • martie 2012

FOTO

Take me to the water TEXT ŞI FOTOGRAFII: IOANA MOLDOVAN

22 • revistaartesimeserii • martie 2012

P

ână atunci citisem doar pe ici pe colo despre ceremoniile de botez în râuri sau mare. „River baptism” era un ritual destul de răspândit printre protestanţii din America Central-Vestică şi de Sud în perioada 1880-1930. Ritualurile religoase nu erau de obicei un spectacol public în America, excepţie făcând această tradiţie a botezului, care adună comunităţi întregi într-o etalare publică a credinţei.

Inutil să spun că îmi erau foarte cunoscute şi pozele lui Abbas din Africa de Sud. Dar nu îmi imaginam că voi vedea atât de curând o astfel de ceremonie cu propriii ochi, sau mai bine zis prin propria lentilă. Şi în niciun caz pe o plajă în Southend-on-Sea, o mică staţiune la 60 şi ceva de kilometri Est de Londra. Astfel, ceea ce trebuia să fie o zi obişnuită de început de septembrie s-a transformat într-una dintre cele mai emoţionante experienţe fotografice.

Vedeam două mări: Marea Nordului şi o mare de creştini de culoare, îmbrăcaţi complet în alb. Şi în fiecare an, sfârşit de vară sau început de toamnă, cum aveam să aflu, acest flux de credincioşi împânzeşte plaja, cucerind-o cu albul veştimentelor imaculate şi sunetul cântecelor religioase.

26 • revistaartesimeserii • martie 2012

muzică

Cel mai underground mainstream TEXT: ALEXANDRA-MARIA COLŢA, GEORGE-MIHAI IRIMESCU FOTOGRAFII:VLAD BÎRDU

Frank Zappa, acel chitarist şi compozitor care a scos mai multe albume decât am eu ani, are un citat pe care mi l-am notat conştiincioasă înainte de interviu: „Majoritatea jurnaliştilor de muzică sunt oameni care nu se pricep să scrie, despre oameni care nu prea se pricep să vorbească, pentru oameni care nu prea ştiu să citească”. Oarecum liniştitor, ştiind că dacă nu vom nimeri toate întrebările sau va fi linişte în loc de răspunsuri, e OK, doar scriem despre muzică. Totuşi, la interviul cu Dorian Cazacu, tobarul AB4 şi The Mono Jacks şi Doru Trăscău, solist şi chitarist în aceleaşi trupe, ne-am simţit incredibil, am râs cu poftă şi am vorbit despre rock stars, ce se întâmplă pe scenă, în afara ei şi în backstage. Singurul lucru în faţa căruia încă rămânem fără cuvinte este muzica.

E

firesc. Cum poţi să descrii genul de muzică preferat? Cum să povesteşti de ce îţi place şi cum te face să te simţi? „În muzică, la fel ca şi-n dragoste, contează mai mult sentimentul şi mai puţin instrumentul”, spune Doru. Adică instinctul, şi nu mijlocul prin care îl aduci în faţa oamenilor. „La final, absolut nimic nu mai contează”, continuă el. Cum să pui în cuvinte sentimentul, energia, chimia dătătoare de bucurie atunci când asculţi o trupă preferată de vreo 10 ani sau un proiect muzical relativ nou care te uimeşte cu fiecare concert? E acolo, în sala de concert sau de repetiţii, în aplauze până la palme înroşite sau în ochi închişi. Chiar şi în sala goală în care eşti singurul spectator.

BACKSTAGE Ne-am întâlnit cu Doru şi Dorian înainte de primul concert The Mono Jacks din 2012. Era o zi de sâmbătă şi în general zilele astea sunt bune. Bine că nu am nimerit într-o „zi de marţi”, denumire generică pe care o au zilele proaste, în care nu iese nimic, nu se leagă lucrurile, în care „simţi că orice ai face, mai bine te duci acasă, bei o bere, te relaxezi”, spune Dorian. Noi simţim că e o zi de sâmbătă, una dintre acele zile „pe care poţi aproape să le atingi. Sunt dimineţile alea în care oricare dintre noi cred că a experimentat lucrul ăsta. Se trezeşte, se uită în oglindă şi are sen-

zaţia că arată extraordinar şi că o să aibă o zi absolut bestială. E ceva-n aer care-ţi dă chestia asta”, completează Doru. Chiar dacă afară ajunge zăpada până la genunchi şi este foarte frig şi mohorât, chiar dacă localul în care urmau să cânte nu avea două amplificatoare pentru cele două chitări ale trupei The Mono Jacks. Între Doru şi Dorian se simte o chimie frapantă. Se completează în răspunsuri, la fel cum se completează şi pe scenă. Cântă împreună de ceva ani în AB4, sunt jumătatea românească a trupei, iar de la sfârşitul lui 2008, cu The Mono Jacks. Cântă mai rar cu AB4 din cauza rutei Roma-Bucureşti, aşa că fiecare concert pare o sărbătoare, iar atunci când se reunesc, mă asigur că voi prinde toate concertele, că poate trece un an până îi voi mai vedea data viitoare. The Mono Jacks a apărut din dorinţa de a cânta în continuare. A renunţa era poate mai uşor, dar a încerca ceva nou era mult mai bine. Nu e greu să faci o trupă, dar să te ţii de ea, asta e adevărata provocare, spun amândoi la unison. Le-a ieşit bine. Cea mai bună componenţă în AB4 e cea de acum, ne asigură Doru, iar The Mono Jacks este rezultatul a patru caractere diferite, versiuni diferite reunite într-o muzică fără etichete. În felul ăsta de fapt, nu se întrepătrund cele două trupe, nu le e greu membrilor să compună pentru una sau alta. „Marele avantaj într-o parte şi în cealaltă vine din simplul motiv că nici o formaţie nici cealaltă nu şi-a propus vreodată să cânte un stil. Şi cred că asta cam spune

sau explică totul. A ieşit aşa cum s-a nimerit”. Şi eu cred că a ieşit foarte bine. Ce fac ei în ambele direcţii se numeşte „Creaţie.

Muzică”, spune Doru. „La final asta e şi frumuseţea, a te exprima ca şi formaţie, îţi dă fix posibilitatea asta de a jongla în direcţii necunoscute”.

Fiind mai devreme acolo, am avut ocazia de a-i vedea pe The Mono Jacks la repetiţiile dinaintea concertului. Doru, Dorian, Florin Vasile (chitară) şi Alex Voicu (bas) pe scenă în sala aproape goală, noi pe scaune şi câţiva sunetişti agitându-se dintr-un loc în altul să ajungă la sunetul perfect. Încep să cânte pe rând, tobele, chitara, basul şi vocea. „Două ţâţe” zice Doru apăsat în microfon, repetând fiecare literă clar şi răspicat. Cântă împreună câteva părţi de melodii şi îmi dau seama că piciorul mi se mişcă incontrolabil pe ritm. Dorian încearcă fiecare tobă şi fus, în timp ce eu mă gândesc câtă coordonare îţi trebuie să fii un baterist bun. Vocea lui Doru urcă într-un urlet răguşit şi coboară în note calde şi pline. Instrumentele parcă au viaţă proprie şi se completează, se îmbină în melodiile pe care le ascult de ceva timp repetitiv în căşti. Muzica lor este plină de nerv şi energie, e genul de muzică în faţa căreia rămâi fără cuvinte.

Culisele dinaintea concertului erau de fapt o masă (sau două) în lateralul scenei. Înainte să înceapă, când oamenii se strângeau în faţă, membrii trupei se plimbau prin sală sau stăteau în picioare lângă mese. I-am întrebat dacă au superstiţii sau ritualuri înainte să urce pe scenă, mi-au spus că depinde de culise. Aici era foarte aproape de public, era un spaţiu de club, destul de restrâns, poate nu se adună presiunea şi emoţiile unei scene mari de festival în aer liber. I-am întrebat curioasă şi care e ultimul lucru pe care-l fac înainte să urce pe scenă. Nimic spectaculos, ba chiar fiziologic, dar foarte important: nu uită să se ducă la toaletă. Doru a spus că a uitat să facă asta înainte de o ediţie B’estfest, noroc că a transpirat pe scenă. S-a eliminat aşa apa. Primul concert The Mono Jacks în România din 2012 începea şi eu mă gândeam dacă au apucat să se ducă la toaletă.

ON STAGE Au început cu Maria, primul single pe care l-am auzit semnat The Mono Jacks. La radio sună bine, dar în concert înzecit. Am auzit pe rând şi Superstitions, a fost un moment emoţionant pe Gândurile, una dintre singurele două melodii cântate în română de trupă, găsite pe EP-ul Fortunes. Aşteptam cu nerăbdare We are all getting older, ştiam deja că îl vor cânta, că auzisem la repetiţiile de mai devreme. Au fost chemaţi a doua oară pe scenă, şi au încheiat cu Push the Pedal. Şi de obicei pe ultima piesă, publicul se animalizează, sare, ridică mâinile, ţipă până răguşeşte. Am vorbit cu Doru şi Dorian despre cum se simt pe scenă şi cum relaţionează cu publicul. Dar înainte de asta trebuie să afle cum ne simţim noi, publicul. În afară de cei care preferă să vorbească, în afară de cei trei italieni adolescenţi care îşi făceau poze în timpul concertului, starea de la o cântare e incredibilă. Cele mai frumoase experienţe le-am trăit în faţa unei scene, aşteptând sau sărind pe melodiile trupelor preferate. Deconectarea, aşa cum zice Doru, e un antrenament. Şi noi în public facem acelaşi lucru, şi când simţi că rezonezi cu ce se întâmplă pe scenă, când eşti

acolo 100%, este un sentiment, de asemenea, fără cuvinte.

Nu ştiu cum preferaţi voi, dar eu nu suport să stau pe scaun la concerte. Mi s-a întâmplat la un concert Coldplay, când aş fi dat orice să stau în faţă în picioare, chiar dacă biletul era mai ieftin, decât să mă ridic şi să fiu rugată insistent de cei din spatele meu să mă aşez. Am fost în aceeaşi situaţie la concertul unplugged AB4 de la Sala Radio în cadrul ShortsUP Hall of Fame. Dar acolo s-a potrivit mai bine. Scena era cufundată într-o lumină difuză, băieţii stăteau şi ei pe scaune şi cântau nebăgaţi în priză.

A fost cel mai aproape de Nirvana cât am putut fi. La concertul lor MTV unplugged din ’93 mă refer, desigur.

O cu totul altă atmosferă am întâlnit la AB4 10 ani, la sfârşitul 2010, când m-am simţit adolescentă din nou, bucuroasă că am descoperit că am aceeaşi grupă sangvină cu trupa mea preferată. A fost haos, sublim, porţia de rock alternativ de care aveam nevoie. Au venit pe rând pe scenă membri noi şi vechi ai formaţiei, agitatul chitarist Janin, Beavis, fostul baterist, Bogdan Crucianu – bas, Barac de la Verdikt cu care au cântat de vreo trei ori, la insistenţele noastre, ale publicului, piesa Nu-ţi fă griji. Punctul comun a fost Doru, membru de la început în AB4, care a venit ca la începuturi, îmbrăcat în aceeaşi fustă neagră, lungă şi machiat cu dermatograf negru în jurul ochilor. Evident, anii au adus şi o maturizare a solistului, care astăzi e îmbrăcat mai office pe scenă, poate influenţat şi de job-ul de zi cu zi pe lângă muzică, deşi mai sparge look-ul cu o eşarfă. Însă atunci, la începutul anilor 2000, era un statement, dar şi un risc. L-a cuminţit frica, zice Doru. „La un moment dat riscam să iau bătaie. Eu am acelaşi fizic de atunci. Niciodată nu am fost mai impunător. Drept urmare nici nu aş fi putut să impun respect prin simpla-mi aparenţă”. În drumurile cu metroul sau autobuzul, câteodată era privit ciudat, mai ales pentru că reprezentând un anumit gen de muzică, era din principiu în conflict cu alţii, găştile bine definite de rockeri, depeşari sau rapperi. „De cele mai multe ori, aşa cum RunDMC şi Aerosmith au arătat-o, rockerii cu rapperii se mai înţelegeau, altfel erau bătăi crâncene. După care au urmat cocalarii”. Dorian confirmă „Care au uniformizat totul”. Unul dintre acele momente în care izbucnim în râs. Rockerii ştiu şi să glumească, şi să râdă.

Machiajul era mai mult transmis ca statement prin şedinţe foto, că la concerte era cam greu, înţeleg şi de ce, dar îmi explică şi Doru: „De machiat efectiv în concerte m-am machiat destul de puţin, dintr-un motiv foarte evident, şi anume momentul în care transpiri foarte tare iar asta se întâmplă tuturor pe scenă, îţi curge machiaju-n ochi şi plângi. Şi nu vrei să faci asta, tu vrei să cânţi. Şi te ustură ochii de înnebuneşti”. Şi-a întrebat prietenele, sau poate ar fi trebuit să-i ceară sfaturi lui Brian Molko, despre machiaj waterproof. Cuminţenia din look însă nu a schimbat forţa şi manifestul mai mult sau mai puţin făţiş din melodii şi concerte.

Mesajul antisocial nu a mai fost aşa puternic, dar acum Doru simte o reîntoarcere la astfel de conţinut. În concerte, încuviinţează şi Doru şi Dorian, contează plăcerea de a te exprima şi satisfacţia pe care o poţi oferi celorlalţi. Mai greu să te exprimi în voie atunci când ţi se impune să faci playback.

Aşa a fost primul concert AB4 care a coincis cu lansarea postului de muzică MCM (ce vremuri…) în care au cântat semi-playback, adică microfon deschis la care puteai cânta peste piesă. „Ceea ce revistaartesimeserii • martie 2012 • 31

este trist e că atinsese şi fenomenul rock într-o măsură neplăcută pentru orice formaţie, adică până la urmă toate formaţiile rock au săli de repetiţii unde se duc săptămânal, se antrenează, ei practic se pregătesc să facă faţă unui show”, spune Doru. Îşi aminteşte cum au fost huiduiţi, s-au trezit cu o sticlă de plastic aruncată pe scenă, cum piesa începea direct cu voce, dar nu ştia exact când să pornească pentru că tobarul nu putea să dea ritmul, cum a încercat să mascheze cât mai mult gura pentru a nu se observa mimatul. La alte evenimente de acest gen, Viţa de vie sau Coma s-au răzvrătit când au aflat că trebuie să facă playback, şi uneori s-a lăsat cu bătaie. Din fericire, acum se cântă live. Primul concert The Mono Jacks a fost în ziua în care se lansa Club Control, iar întreg evenimentul a fost filmat full HD. Poate cândva vor lansa filmarea iar cei care nu au fost vor putea să vadă concertul care le-a încărcat bateriile şi care a funcţionat ca piatră de temelie pentru ce a urmat.

OFF STAGE Sună destul de rock’n’roll experienţele de concert, mesaj antisocial, manifest prin îmbrăcăminte, energie. Însă, ne asigură Doru, în România nu există star rock. Îi lipseşte stilul de viaţă care

îl defineşte astfel, acel glamour fără a fi superficial, împachetat frumos pentru consum. Le lipseşte şi un van al trupei, o maşină numai pentru concerte, cu care să transporte toate instrumentele şi să se deplaseze de la un gig la altul. Aşa cum am crede că este în clipul melodiei Preferences, mai fac o pauză pe câmp, mai cântă în ultimele rânduri ale autocarului. Dorian îşi aminteşte că au călătorit spre concerte cu toate mijloacele de transport: „tren, maşină, avion, feribot la un moment dat. Ne punem la bătaie maşinile, maşina managerului”. Au fost şi până la Exit festival în Serbia, Sziget în Ungaria, Eurosonic în Olanda şi înapoi în România, între Cluj, Timişoara, Bacău sau Bucureşti. Poate că The Mono Jacks ar cânta în mai multe locuri, poate că AB4 ar avea mai multe concerte dacă la noi ar exista cultură rock. Cea care lasă şi starurile rock, şi trupele mici, şi publicul să se afirme şi să continue. „Eu cred în continuare că o ţară săracă nu are cum să aibă cultură. Nici nu are cum să susţină cultura. Fie ea poezie, pictură, romancieri sau muzicieni de orice fel, de la operă până la punkiştii din garaj”, spune Doru. „Ca toate lucrurile astea să existe ele ar trebui susţinute de un public, oricât de nişă ar fi. Ca să poţi să susţii, şi aici o să fiu foarte pragmatic, trebuie să ai maţu’ plin.

Dacă n-ai maţu’ plin, nu vrei să te duci să dai 20 de lei la un concert cu formaţia AB4, o să te duci să mănânci o shaorma şi să bei un Pepsi. De 5 lei poate iei de la Selgros o cutie de prezervative,

te-ai văzut cu gagica ta şi asta e. Şi e normal să fie aşa, nu e nimic aberant în lucrul ăsta.”

Aberant e totuşi cum industria muzicală românească arată foarte bine la exterior, însă la lucruri concrete, trupele se descurcă prin forţele proprii, prin efortul, relaţiile personale şi prin investiţii financiare modeste. Doru spune că „dacă am putea să dăm un premiu României pentru ceva, cu siguranţă ar fi ţara cu cel mai underground mod de a-şi exprima cultura”, iar Dorian adaugă: „cel mai underground mainstream”. Şi ne amintim cu nostalgie de anul 2003 când AB4 câştigau un premiu, nu utopic ca acesta despre care tocmai am vorbit, ci unul real, un MTV cu arc din partea MTV Europe Music Awards, pentru Best Romanian Act. Atunci s-au dus la Edinburgh, Marea Britanie şi au avut primul contact răvăşitor cu atâtea trupe, artişti pe care înainte îi vedeau la televizor. Privind înapoi, Doru spune că este mai mult un clişeu, o întâlnire ca oricare alta, decât un happening. Acolo a simţit prima oară ce înseamnă statutul unui artist în străinătate.

Un badge pe care scria „artist” oferea acces în spaţiul rezervat artiştilor, fără fotografi, televiziuni sau fani. „Spre surprinderea noastră, marea majoritate a artiştilor stăteau în spaţiul ăsta, sătui fiind de expunere”, spune Doru. „Aşa ne-am întâlnit cu Michael Stipe, aşa ne-am întâlnit cu solistul de la Black Rebel Motorcycle Club, aşa ne-am întâlnit cu Beyoncé, aşa am făcut pipi lângă Justin Timberlake, aşa ne-am întâlnit cu Vin Diesel, Sandra de la Guano Apes.” Dorian nu a fost acolo dar continuă din povestiri: „Că ai stat lângă Michael Stipe sau Sandra de la Guano Apes OK, poţi să îţi imaginezi, dar faptul că Timberlake nu se poate pişa fără bodyguard asta-i cea mai tare chestie dintre toate”. Un nou val de râs zguduie masa. Apoi continuăm.

Atunci când câştigau premiul, AB4 erau în topuri cu piesa Cold, care avea şi clip şi era un fost hit, Hol, doar că era cântat în engleză. Traducerea nu are nicio legătură cu originalul, evident, a fost făcut astfel pentru că păstra sunetele care se potrivesc cu melodia, sensul nu. Dorian spune că e o ecuaţie foarte simplă: „music comes first, lyrics come secondary” (trad.: „muzica este prima, versurile vin după”). Şi ne întoarcem la sentiment, despre care vorbeam la început.

Sentimentul care împinge de fiecare dată către ceva nou. Deşi tot ce se putea face în muzică a fost inventat deja, trebuie să găseşti metodele prin care să schimbi, să emoţionezi, să te exprimi. Prin anii ’90 ascultai până se deteriora banda casetelor, şi cu ocazia asta ne aducem aminte nostalgici de creion sau capac de carioca Corect care intra perfect în rotiţa de la casetă. Dorian crede că e o prăpastie mare între ce se cântă acum şi muzica din anii ’70, ’80 sau ’90 ca şi conţinut, suflet, spirit. Doru e mai optimist, „Eu cred că e un blestem al omenirii, fiecare început de deceniu are câte ceva frumos, după care uşor-uşor amorţeşte. Este cazul începutului anilor ’90, începutul anilor 2000 şi este cazul, după părerea mea, şi începutului acestor ani.” Suntem abia în 2012, deci mai avem ceva timp să ne bucurăm de energia unui început de deceniu, să descoperim lucruri noi în muzică, sentimentul care încă se poate găsi fără instrument, dar să apăsăm mai bine play decât să începem să vorbim despre asta. Pentru că muzica ne place fără să o descriem în cuvinte. revistaartesimeserii • martie 2012 • 33

muzică

[

]

HEFE AND THE NOISE Îți spun de acum că știam de Coma de când eram mic.

Puștan, „hardcorist” și vamaiot, îi vedeam pe băieții de la Coma la Stufstock sau la vreun alt concert din Vama Veche, unde eram veșnic prezent, vară de vară. S-a întâmplat ca acum, după câțiva ani, să am ocazia să-l intervievez pe Hefe (Răzvan Rădulescu). Intervievat cred că e prea mult spus, pentru că în mare parte eu nu am spus mai nimic, el povestind aproape două ore, la un restaurant din Cotroceni.

TEXT: DRAGOŞ BULBEŞ FOTOGRAFII: CLAUDIU POPESCU

D

upă ce l-am întâlnit, pot spune că el chiar este un adevărat pasionat de muzică. Și nu doar prin faptul că are casa plină de vinyl-uri, casete, discuri, afișe ș.a.m.d ci și prin faptul că a încercat în permanență să lărgească orizontul muzical cu care suntem noi, publicul, obișnuiți.

Dar acum, ne-a adus ospătarul cafelele și trebuie să ascultăm.

[Pentru Hefe, totul a început în cartierul Cotroceni. Un prieten i-a dat o casetă cu Metallica. Un album scos de ei prin ’88, primit în ’89. Spune (râzând) că viața lui și-a pierdut din strălucire din momentul ăla.]

34 • revistaartesimeserii • martie 2012

„N-am mai învățat bine, am început să beau bere pentru că pe chitara lui Hetfield scria More Beer. L-am văzut pe el și ce scrie pe chitara lui și am zis că trebuie să urmez ce scria acolo.[râde]” [Se pare însă că muzica l-a prins tare, pentru că în ’92 și-a vândut HC 85-ul și a plecat în Budapesta, să-i vadă pe Kreator și Biohazard în concert. Pentru cei ce țin minte care era treaba cu HC-urile de atunci, well, you are that old. Pentru cine nu ține minte, well, google it.] „Văzusem că e concert, mi-a mai zis cineva, dar putea să nici nu fie, habar n-aveam.

Atunci nu exista nimic-nimic. Nici cablu nu puseseră ăștia. Pe la MTV mai ziceau unde mai au concerte. Și când am auzit

Kreator și Biohazard am zis că trebuie să plec. M-am dus la gară, mi-am luat bilet și am plecat la Budapesta În tren m-au dat jos la Curtici pentru că aveam 100 de lei neschimbați și n-aveai voie să treci granița cu lei românești. Am plecat cu următorul tren și am ajuns la Budapesta.”

S-a întors în Budapesta în ’93 pentru Metallica. După ce a savurat concertul, n-a putut decât să se întrebe „La noi de ce nu e așa?”

Au urmat apoi serile de club. Serile de club cu multă lume, multă băutură, muzică dată foarte tare și așteptatul piesei pe care ai cerut-o. Cred că ai ajuns și tu în același punct, acolo lângă pupitrul DJului, fumând țigară după țigară, parcă

revistaartesimeserii • martie 2012 • 35

pregătindu-te să te bucuri de piesa cerută și primită, câteva ore mai târziu, înainte de închidere. Eu, personal, nu aș mai face asta. Atunci, însă, a meritat fiecare secundă.

nimic. Era internet dar nu așa de dezvoltat ca acum să vadă lumea «Ah, uite, cântă Cypress Hill la nu știu ce club». Cred că tocmai prin faptul că nu exista nimic, lumea era mai interesată să afle.”

[În ’99 a început să pună muzică în Fire.

Cei care au deschis clubul erau (și sunt) prietenii lui. L-au rugat să pună muzică.

Orice muzică. Payback time, zic eu.]

[Adevărat. Nu mai dădeai un „buzz” să-l scoți pe unu’ afară să mergi la concert.

Stabileai o oră, strigai la geam, la poartă, la vecini…]

„Am pus ce muzică am vrut eu și fix piesa pe care o așteptam la 5 dimineața de nu mai puteam, am pus-o la 10 seara. Apoi au urmat alte trupe punk, apoi Slayer și Metallica și așa mai departe. Începeam serile cu trupe ska, punk, de la început. Nu mai așteptam până la la 5 dimineața, ora la care nu deranjezi pe nimeni. Și efectul a fost mult mai OK, pentru că au fost 500700 de oameni care veneau marți în Fire și plăteau și bilet. Nimeni nu înțelegea ce se întâmplă. Ideea era simplă: nu exista nicăieri asta și, de fapt, sunt niște oameni care ascultă genul ăsta de muzică.”

„Acum sunt foarte multe oportunități, lumea e bombardată cu informații de peste tot și nu mai merge după preferințe neapărat, ci doar cu vreun prieten care ia inițiativa. Cu prietenii. Nu-ți mai vinzi muzica, vinzi doar concertul. Nu e ceva coerent. Mai sunt și excepții. Acum două zile am organizat Dilated Peoples. A fost super OK și lumea a venit pentru trupă, concert sold out. Mai există și excepții, nah. Io-s fan Dilated Peoples din 2001.”

[Veșnicul playlist de care te lovești în orice club. Îl știi. Îl asculți în fiecare weekend în club. Îți bei berea și apoi mințile în timp ce dansezi pe el. Dar, în final, te plictisește de moarte. Dear DJs, I need a change.]

Liceul l-a făcut la Lazăr, mai jos de Cișmigiu, împreună cu Cătălin Chelemen (Coma), dar și cu Barbu și Stoi din E.M.I.L. „Ascultam același tip de muzică și eram așa, ca o sectă. Nu era cineva de undeva.

Ne știam toți. Noi am plecat împreună, înainte să facem muzica propriu-zisă. Am plecat prieteni. Apoi m-am împrietenit cu Dan Costea (Coma) în facultate. Și au trecut 13 ani de atunci.”

[Coma ascultam când eram în liceu. Treceam de la Metallica, Slayer, la Nirvana, apoi Coma, Slipknot și altele. Cine nu știe de piesa În mine în șoaptă sau Bruzli îl bate pe Vandam, să-i fie rușine. Rușine, am zis! Și nu în șoaptă.] „La albumul de lansare de la noi (n.r.

Coma), țin minte că eu am fost să trag la Xerox afișele de pus pe pereți. Nu exista Facebook, nu exista Internet, nu exista

[Și eu am fost la concert. Mirific. Se vedea că toți de acolo au venit din interes, nu atârnache după unu’ sau altu’.] „Totuși, acum, internetul îți dă posibilitatea să vezi exact cine-s ăia și care e treaba cu ei. Înainte dacă nu plecai afară, nu știai. Eu am fost în turnee, am stat și-n alte țări. Am fost la Vans Warped Tour, în America, unde i-am văzut pe Green Day, Cypress Hill, Beastie Boys etc. Și acolo, lângă mine, erau 25 000 oameni care săreau și mă gândeam că în București sunt doar 200 de oameni și nu înțelegeam de ce. Era parte din cultura lor, până la urmă. Nu era ca și cum veneam acasă și implementam chestia asta «Gata, vin, pun niște half-pipe-uri aici și dăm drumu’ la concert». Ei au început în California în anii ’70 să facă asta, noi în 2000 ne luăm abțibilduri cu o oarecare rampă și gata, suntem skateri. E un început acum, dar nu știu dacă duce undeva. Pe de altă parte, e bine că se întâmplă ceva. [Să nu uităm și de insigne.]

[Ca să și demonstreze că se poate, Hefe mi-a dat un exemplu extrem de bun: NOFX. Acești oameni au vândut 10 milioane de discuri independent.] „Pe albumele lor scrie „Vă rog, MTV, nu ne difuzați”. Și și-au făcut treaba. Pentru că acolo lumea e mult mai pasionată și au

cultura asta de skate, sport extrem etc.” [Șah mat.] [Șaorma? Shaworma? Shauorma? Uorma? Urma? – mai simplu de atât nu aș putea să-ți prezint aceste întâmplări funny prin care a trecut Hefe cu niște Grammy Award Winners.] „La Deftones am făcut mii de chestii. Am fost cu ei în 13 Septembrie și am mâncat shaorma. Ei câștigaseră premiul Grammy în același an și eu eram cu ei vizavi de Marriott, mâncam shaorma [râde]. [Asta era de văzut.] „Unul de la Napalm Death a venit cu picioru’ rupt. Și l-am dus la spital la noi. Și erau acolo unii care se certaseră, se bătuseră prin Rahova. Țipa toată lumea, urla,și eu stăteam la coadă cu unu’ de la Napalm Death.” „Cu trupa Strike Anywhere am rămas blocați în Defileul Jiului. Ei veniseră după ce terminaseră turneul cu Green Day. Veniseră de la Budapesta-TimișoaraBucurești. Și de la Timișoara am rămas blocați.

[Eram foarte curios de câine.]

Hefe are un câine. „Și pe câine îl cheamă Chino (ca pe Chino Moreno, vocal, chitarist în Deftones). Și a venit Chino, omul, la mine acasă, și se uita la câine și m-a întrebat cum îl cheamă. Și eu i-am zis Costel. Nu puteam să-i spun cum îl cheamă că mi-era rușine. [râde]” [Dar s-a terminat cafeaua. O parte băută, o parte pe fața de masă. Dar Hefe continuă (nu știu de ce, dar simt nevoia să pun un „YES WE CAN!”). Coma continuă. Album nou, concerte, Alternative Nation. Poate data viitoare ne vedem toți trei (eu, Hefe și tu, cel sau cea care citești acum asta) la o cafea în Vamă. For old times’ sake.]

[

*Pe Hefe îl găseşti pe MTV România, la Alternative Nation, în fiecare duminică, de la ora 23:00 sau pe www.bringthenoise.ro.

]

revistaartesimeserii • martie 2012 • 37

muzică

leacul eclectic Loungerie II

Loungerie II (pronunţat englezeşte) este una dintre expresiile muzicale pe care le produc tinerii din colectivul muzical de cool-haters, sau cum îl numesc ei, Abator Collective. Dacă fiecare proiect muzical are o altă direcţie şi o altă personalitate centrală, Loungerie II este proiectul feminin al acestui colectiv.

newcomers

TEXT: LAURA TOMA FOTOGRAFII: IOANA BÎRDU

C

red că un muzician este asemenea unui doctor, el trebuie să vindece oamenii şi să îi facă să se simtă mai bine. În acea vineri seară, în care Bucureştiul era o gaură neagră, rece, plină de vidul creat de zăpadă, aveam nevoie de muzică. Tânjeam după căldură, lumină şi puţină energie pozitivă. În lupta cu terenul accidentat şi alunecos şi cu străzile nemarcate, recapitulam lucrurile pe care le ştiam despre Loungerie II: trupă de jazz, cu diverse influenţe, formată din şase muzicieni, cu background-uri culturale diferite. După ce am ajuns în Madame Pogany, am privit scena improvizată, unde erau instalate diverse instrumente muzicale, printre care, în lumina discretă, se distingeau figurile muzicienilor pe care urma să îi ascult în acea seară. În centrul lor era solista care urmărea cu atenţie fiecare racord, fiecare modificare, fiecare alegere a colegilor ei. În fapt, Loungerie II este „sequel-ul” muzical al proiectului solo iniţiat de solista Andreea Tincea. Din punct de vedere compoziţional, proiectul a pre-existat cu versurile compuse la duş de Andreea inspirate de picuratul apei în cadă, cu piesele înregistrate pe playerul personal şi cu experienţele emoţionale ale solistei. În mod paradoxal, însă, poveştile de început ale membrilor trupei converg toate către Andrei Bucureci şi cu momentul în care acesta l-a convins pe Cătălin Lungu să renunţe la a cânta coveruri de hard rock prin baruri. Împreună, au format TunesInnaOurHeads şi cei doi deja experimentau cu realizarea unor creaţii atunci când Andreea şi Cătălin au început să facă schimb de piese pe Messenger. Loungerie II s-a născut odată cu un magazin de design interior, la inaugurarea căruia au cântat pentru prima oară.

Aşez paharul de vin alb pe masă şi îmi îndrept privirea spre scena flancată de două canapele. Concertul începe şi cu fiecare notă, cu 38 • revistaartesimeserii • martie 2012

fiecare melodie nouă: Eve, Mocking Bird Song, Sing With Me, simt că există o nouă emoţie. Parcă sunt într-o cafenea din Paris, ba nu, e ca la un concert rock, sau mă întorc în timp, în copilărie, când mama îmi cânta sau recita doine. Muzica celor de la Loungerie II este eclectică, este un melanj de poveşti, stări şi manifestări creative ale personalităţilor şi căutărilor membrilor trupei. Începuturile şi motivele pentru care fiecare dintre ei îşi doreşte să cânte sunt atât de diferite, încât este greu de crezut că s-au întâlnit şi că lucrează împreună. Ceea ce îi unește este continua căutare a formei ideale de a te exprima prin muzică. Dan Michiu a început prin a cânta la chitară în liceu; la un moment dat forma o trupă alături de un coleg de la Arhitectură şi un prieten de la Politehnică, formaţie pe care a părăsit-o când au început să cânte coveruri. Andrei Bucureci, specialistul muzical al grupului, a copilărit ascultând muzica pe care mama lui o colecţiona pe viniluri şi CD-uri aduse din străinătate. Andreea cânta de mică, inventa limbi străine şi le răspundea celor care o întrebau ce va fi când va fi mare că vrea să devină cântăreaţă şi ţigancă. Povestea lui Doru Boeriu începe cu o chitară bas primită acum un an şi jumătate. După doi ani de lecţii de pian când era mic, Cătălin Lungu a început să cânte la chitară în liceu. Daniel Iliescu, mezinul şi toboşarul trupei, urmează cursurile Liceului de Muzică din Bucureşti, unde studiază pian, iar inspiraţia muzicală şi-o găseşte în numeroase genuri muzicale şi în coloanele sonore de film. Începe partea a doua a concertului, iar după câteva momente în acea stare de abandonare în faţa muzicii, Andrei, cel responsabil de spoken word, părăseşte spaţiul alocat scenei şi începe să le cânte domnişoarelor de la primele mese. Solista spune despre el că este Yang-ul său muzical în trupă, pentru că la versurile ei, el a ales din arhiva scrisă pe drumurile Italiei, acele cuvinte care completează stările şi angoasele din piesele cu care Andreea a venit în

Loungerie II. De fapt, tot restul trupei reprezintă Yang-ul solistei: pentru că tobele, chitara lui Dan amplificată de lemne sau de fiare, versurile juxtapuse ale lui Andrei completează energia sexuală creatoare feminină a solistei. Experimentele lor, inspirate de povestitori ca Philip K Dick, Jorge Louis Borges, Laozi, Julia Kristeva, Hermann Hesse, Eduardo Galeano, Dhafer Youssef, sunt ghidate de dorinţa de a se exprima muzical liber, pe placul personalităţii grupului pe care îl formează.

După concertul din Madame Pogany, ne-am revăzut în casa artistică a lui Dan, apoi în ArtJazz, înaintea cântării din cadrul Za Funk Fest, un mare motiv de bucurie datorită invitaţiei primite de la Luiza Zan. I-am ratat la Centrul Ceh când au realizat acompaniamentul muzical pentru filmul Metropolis. Dar au o lună martie plină: pe 5 martie un concert concept în care Colectivul Abator Industries prezintă concert dublu Loungerie II şi TunesInnaOurHeads, iar pe 21 martie, Control Club îi găzduieşte în cadrul unui concert. Intră în studio pentru a înregistra două piese: Mocking Bird Song, o piesă blândă, jucăuşă şi Night Driver – cu tonalitate mai complexă, atmosferă noir sau Oraşul, cu influenţe de rock, la care publicul a rezonat în concerte. Pe lista de visuri, au trecut cântări la BestFest, Europa Fest, Jazz&More, la Ateneu, dar eu sper să îi prind la vară, pe plajă în Vama Veche, cântând fie la apus sau la răsărit, pe scenă sau pe nisip. O nouă sesiune de „vindecare” într-un cadru la fel de boem, natural, tulburător ca muzica celor de la Loungerie II.

Unde aflaţi mai multe despre ei sau concertele lor: Facebook www.abator-industries.tumblr.com

revistaartesimeserii • martie 2012 • 39

underneath the pine Toro Y Moi La Strada Music 2010

Infernal Machines Darcy James Argue’s Secret Society New Amsterdam Records 2009 Darcy James Argue este canadian şi trăieşte la New York. Arată ca Sherlock Holmes în tinereţe, iar muzica lui nu seamănă cu nimic din ce am ascultat până acum. Secret Society este un big band steampunk, gen de science fiction care imaginează, între altele, o lume modernă în care energia aburului ar fi încă predominantă.

Sfidând anacronismul, Infernal Machines nu ţine seama de stiluri – albumul începe cu percuţie pe cajon, trecută printr-un delay, urmată de o chitară electrică care se transformă într-o melodie luminoasă şi melancolică cântată de alămuri (Phobos). Secret Society aminteşte, în acelaşi timp, de TV On The Radio, Hindemith (ţesătura de suflători pe Zeno), Steve Reich sau Gil Evans – fără să semene cu nici unii.

Dezvoltările sunt tot timpul surprinzătoare şi dau impresia unei respiraţii fireşti şi nu a unei construcţii – lucru rar la un ansamblu de 18 muzicieni. „Pe măsură ce tehnologia a evoluat, big band-urile s-au cam demodat – mai puţin în ceea ce-i priveşte pe nebunii încăpăţânaţi ca mine, pe care-i încântă posibilităţile oferite de prezenţa tuturor acelor instrumente într-o singură cameră. Şi, ţinând seama de asta, mi-am zis: Ce-ar fi să cânt genul acesta de rock modern, produs în studio, cu tehnologie din epoca swing?"

De MIHAI IORDACHE, saxofonist Citeşte articolul Saxofoane, râd în soare aurii. Saxofoane. din rAM #5

Underneath The Pine e unul din miile de albume scoase în fiecare an care nu vor schimba cu nimic faţa muzicii. Ca multe lucruri geniale, va rămâne doar în mintea unora care au avut norocul să dea peste el. Ca atmosferă, imaginează-ţi că eşti într-un film rusesc, din care nimeni nu se salvează. Ca o croazieră în jurul insulei numite TU. Ca muzică, pregăteşte-te pentru o oră de introspecţie. Aşa, că albumul va lovi în fiecare în funcţie de ce găseşte în interior. Uite şi două titluri de piese, ca să fie totul clar: Got Blinded şi Light Black.

Nu ştiu mai multe despre trupa asta, dar sunt sigur că dacă o să vă placă o să aflaţi singuri.

De ANDREI HAŢEGAN, muzicianThe Amsterdams şi We Singing Colors Citeşte articolul We sing in The Amsterdams. din rAM #2

Miles Kane – stepping out of the shadows Este singura recenzie din rAM #9 care nu este scrisă de către o persoană intervievată de-a lungul celor 2 ani de Arte & Meserii. Asta pentru că îi dedicăm acest spaţiu lui Miles Kane care s-a născut de ziua noastră (17 martie). În loc să ne spunem reciproc „La mulţi ani”, vă recomandăm cele trei albume din cariera lui de până acum. Fiecare într-o altă formulă.

The Age of the Understatement The Last Shadow Puppets 2008 Rar două voci care să sune atât de bine împreună.

Cu toate acestea, din cauza popularităţii probabil, la momentul respectiv pare să rămână puţin in umbra lui Alex Turner (Arctic Monkeys). Puţin nemeritat, chiar dacă Turner era vocea ceva mai puternică.

colour of the trap Miles Kane 2011

Vine însă şi momentul lui. Un album original, cu aerul ăla puţin retro pe care îl aducea şi în Last Shadow. Un tip de la NME a făcut un joc de cuvinte care, zic eu, că spune exact ce înseamnă albumul ăsta: stepping out from the shadows.

rascalize The Rascals 2008 Nu a fost un mare succes comercial. Ce-i drept, nu e genul de album care să te izbească din plin. Sunt piese pe care le poţi uita destul de uşor după o primă ascultare. Însă, fără îndoială, scoate la suprafaţă o mână de muzicieni talentaţi care ar fi putut scoate un al doilea album mult mai bun, care să nu semene atât de mult cu Artic Monkeys.

N-a fost însă să fie: Miles Kane părăseşte trupa în 2009.

De GEORGE-MIHAI IRIMESCU revistaartesimeserii • martie 2012 • 41

TEATRU

Marian R â lea

o vârstă bună

Eu aș fi vorbit cu Marian Râlea despre bunătate pentru că întotdeauna figura lui și ceea ce a făcut mi-au inspirat asta. Vasi vroia să vorbească despre vârste, pornind de la rolul din piesa Îngropați-mă pe după plintă. Până la urmă s-a vorbit despre amândouă. Sau, mai bine spus, Vasi l-a întrebat câte ceva și despre bunătate, în locul meu. Îmi pare rău că n-am fost acolo, în dimineața în care s-a chinuit să găsească un loc de parcare, în acel studio friguros, în care a povestit despre arta și meseria lui. Ascultând înregistrarea, Vasi mi-a mărturisit că abia apoi și-a dat seama cât era de emoționată. Când am ascultat eu înregistrarea mi-am dat seama că nu putea să nu fie. Marian Râlea farmecă, iar cuvântul scris surprinde cu greu subtilitățile din inflexiunile vocii lui. Te face să-ți dorești să stai de vorbă cu el.

Poate data viitoare.

TEXT: COSMIN DODOC, IRINA VASILESCU FOTOGRAFII: ADI BULBOACĂ

rAM: Care este vârsta dumneavoastră preferată?

Marian Râlea: Atâta timp cât ne păstrăm sufletul de copil, putem avea orice vârstă. N-am o vârstă preferată. Simt doar că trece timpul; că așteptând, cum spunea mama, „să treacă iarna, ne trece viața”. Vârsta n-o facem noi, vârsta există. Timpul nu-l putem opri. Cu bunele, cu relele, dar mai ales cu misterul vieții pe care o trăim cu toții.

Ce înseamnă tinereţea ?

Tinerețea… Un timp al speranței, al iluziilor, dar care nu ține foarte mult. El se transformă ușor-ușor, ușor-ușor, în timp al cunoașterii, de fapt. Când vezi că viața nu este chiar atât de frumoasă. Ea este foarte frumoasă, dar nu din punctul tău de vedere.

Nu e imaginea pe care ți-ai creat-o atunci când ai fost tânăr.

Ce fel de copilărie a avut Saşa din Îngropaţi-mă…?

Sașa a fost un câmp de bătaie pentru bunică și mamă. Bunica, pierzând un copil în tinerețe, l-a regăsit probabil în nepotul Sașa. Forța bunicii o face să devină agresivă, melodramatică, iubitoare, uneori chiar ridicolă în această mare, mare iubire pe care o are vizavi de 42 • revistaartesimeserii • martie 2012

nepot. Acaparatoare în sensul bun al cuvântului, ea îl crește pe Sașa de cinci ani. Iar în momentul în care Sașa este luat de mamă – chiar așa se întâmplă, așa s-a și întâmplat în viață – ea moare la ușa apartamentului mamei. E un spectacol puternic. Este puternic poate pentru că ni se întâmplă. Oamenii se regăsesc în acest spectacol. Toate bunicile, toate mamele, toate mătușile. Relația dintre copii și părinți, dintre copii și bunici, toate acestea se regăsesc pe scenă. Numai că există o poezie a spectacolului, există un mister al spectacolului, o fragilitate care probabil ne afectează mai mult decât ar trebui. Îți spui în gând „Nu, nu e așa. Nu e chiar așa.” Dar, de fapt, chiar așa am trăit cu toții, relațiile din acest spectacol. E un spectacol dureros de frumos sau frumos de dureros (râde un pic). Un spectacol… hai să-i spunem „clasic”, dar construit doar pe sugestie, pe textul vorbit, pe relația dintre personaje și pe cuvânt. Ceea ce poate că transmite mult mai mult decât un spectacol de teatru puțin mai abstract, cum se fac în vremea noastră. Are simplitatea vieții, este pe înțelesul tuturor; Yuriy Kordonskiy, un maestru al reprezentării teatrale așa cum numai el o poate face, lucrând în amănunt, lucrând pe cuvânt. Și cuvântul devine om aici, pe scenă.

Am înţeles că era cât pe ce să nu acceptaţi rolul lui Saşa?

Da, au fost probleme. N-aveam timp, filmam… Pe urmă am citit textul și mi-a plăcut extraordinar, dar era un text destul de dur.

Un text destul de complicat, așa, prin dezvoltarea lui și cu un final tragi-comic. Și am spus „nu, n-am timp”, deși mi-a plăcut. Pe urmă mi s-a spus „bine, ne vedem mâine dimineață să mai discutăm”. A doua zi dimineață deja începeau repetițiile și nu știam cum să ies din această situație. Și n-am mai ieșit.

Când credeţi că un actor poate fi considerat matur?

Nu cred că există o maturitate a actorului, atâta timp cât viața și meseria lui țin de joc și de o neprihănire pe care o are pe scenă.

Există o experiență pe care el o dobândește în timp, un fel de dulăpior cu sertărașe din care își trage ticurile de scenă, dar nu putem vorbi despre actori maturi sau imaturi.

Sunt ticuri ale actorului, pe care le mai folosește din când în când.

Bine ar fi să nu le folosească, ci să retrăiască de fiecare dată momentul și clipa jocului scenic. Dar ne mai odihnim și noi puțin în

experiența pe care o acumulăm. „Sertărașe”, da.

Eu cred că actorul, odată cu concursul de admitere la Institut sau la Academia de Teatru, este destul de matur. Nu oricine poate să facă această meserie. Nu e vorba numai de talent, e vorba și de șansă.

Dacă vorbim despre maturitate, probabil ar trebui să vorbim și despre șansa actorului. Pe care o are fără s-o programeze, de fapt. Dacă ai șansă, poți să devii, în ghilimele, „matur”.

Dar nu putem vorbi despre un actor nou-născut, un actor la gimnaziu și un actor care a devenit adult, matur în meseria asta. Maturitate nu există, în sensul în care tot timpul actorul joacă, se joacă și are această voluptate și libertate pe scenă. De a fi puțin mai înalt decât spectatorul care îl privește și de a se juca încontinuu. Despre maturitate nu putem vorbi. Ce să vorbim? Ați văzut că doamna Mariana Mihuț în acest spectacol (n.r. Îngropați-mă pe după plintă) joacă excepțional. Chiar excepțional, este o mare actriță, și nu putem spune „doamna Mariana Mihuț a ajuns o actriță matură”. Nu, e o glumă.

De unde vă luaţi resursele? (intrigat) Asta-i meseria mea! Am făcut o școală. Nu există resurse speciale pentru un anumit rol. Asta-i meseria și o faci cum ar 44 • revistaartesimeserii • martie 2012

trebui făcută. Cum simți că ar trebui făcută. Lucrul e foarte simplu: ți se propune un text, îl citești, discuți cu regizorul, îți propune tema majoră a spectacolului, iar după aceea începe lucrul la amănunt, la idee. Niciodată nu mi-am propus să fac altceva decât făcusem până atunci sau să devin altcineva decât sunt. Să fim serioși, în Sașa Saveliev, Marian Râlea este Marian Râlea în Sașa Saveliev, nu invers. E adevărat că mai păstrăm, după ce se termină spectacolul, vreo juma’ de oră din efortul personajului, dar nu ne identificăm cu el. Dacă ne închipuim că suntem în continuare Vlaicu Vodă pe stradă, e mai complicat. Adică nu mi-am pus niciodată problema „e greu, e ușor, vai ce dificil!” Asta-i meseria și asta-i menirea mea, de fapt, în viață, să reprezint personaje.

Care sunt obstacolele pe care le întâlneşte un actor de obicei pe parcursul carierei? Cu ce trebuie să se lupte?

Sunt multe obstacole, dacă le privești ca pe niște obstacole. Eu nu cred în actorul care spune „domne, nu mi-a ieșit rolul”. Nu există!

Fiecărui actor îi iese rolul după măsura talentului lui, deci nu se poate să nu-ți iasă un rol. Sunt obstacole – lupta cu textul, lupta cu ideea, uneori lupta cu regizorul, distanța față de spectatori…

Sunt multe obstacole. Dar, pentru a trece aceste obstacole, noi suntem pregătiți. Dacă reușești să nu le bagi în seamă, ele nu sunt de fapt obstacole. Devin trambuline care te aruncă în meseria asta excepțională. Ce să spun, o meserie invidiată de toți civilii (râde).

Explicaţi-mi un pic ce înseamnă lupta cu textul.

Păi e o poveste. Una este să joci un text biblic, care e greu și de citit, apoi de ținut minte și interpretat. Îți aduci aminte Biblia bunicilor? Pentru a reține un verset sau o rugăciune, ei citeau de nu știu câte ori și și notau sus, pe marginea foii, de câte ori l-au citit, de câte ori l-au învățat ș.a.m.d. Am dat exemplul cu Biblia pentru că, într-adevăr, textele biblice sunt esențiale și-s foarte greu de jucat. Dacă ne gândim la Shakespeare, al cărui cuvânt este foarte puternic, atunci el trebuie jucat într-un anume fel. Dacă ne gândim la Ionescu, la teatrul absurd, el trebuie jucat într-un anume fel. Și de-asta spun că aceste cuvinte din textele dramatice sunt greu de descifrat, greu de înțeles, greu de regândit, greu de interpretat. E dificil pentru un actor să treacă, de exemplu, de la un text contemporan, care este, din punctul meu de vedere, foarte simplu, la un text care are greutatea textului lui Shakespeare. Dacă reușești ca un text contemporan să-l faci să aibă greutatea cuvântului din Biblie sau invers, atunci asta se numește deja artă. Noi, actorii, nu le simțim ca atare. Noi ne alintăm când spunem „vai, ce greu e”.

Nu, ne face plăcere, de-asta suntem făcuți.

Cât de des vă găsiţi în postura de spectator?

Când mă duc la teatru, sunt spectator. Numai că mie-mi plac toate spectacolele. În primul rând că-nțeleg efortul colegilor; chiar dacă știu sau nu știu textul, îmi face plăcere s-ascult, să privesc povestea, intuiesc semnele transmise de regizor prin actori. Îmi place la teatru. Nu prea apuc să mă duc, că n-am timp, că joc, dar îmi place la teatru și foarte rar găsesc hibe. Pentru că mă duc să-mi placă. Nu mă duc să judec nu știu ce text. Mă duc să văd acel spectacol! Nu mă duc să văd un spectacol pe care-l am eu în minte, sau ce-aș fi vrut eu să joc.

Ce ar face ca o piesă de teatru să vă placă în mod deosebit?

Ar trebui să mă surprindă prin ce îmi propune. Să mă cucerească. revistaartesimeserii • martie 2012 • 45

După terminarea spectacolului, să mă marcheze sufletește. Adică să mă gândesc la ea încă mult timp.

Marian Râlea merge, schimbând ritmul ca Marian Râlea. Aia-i magia mea. Nimeni nu poate să meargă ca mine.

Puteţi să-mi vorbiţi un pic despre bunătate? (pauză lungă) Cum să vorbesc despre bunătate, dacă nu vorbim despre răutate?

Sau în ce măsură suntem buni și în ce măsură suntem răi? Sau când credem noi că suntem buni și când credem noi că suntem… foarte buni? Nu știu ce înseamnă, de fapt, bunătatea. Ea există, probabil, sau face parte din noi atâta cât să ne ajute să mergem mai departe. Dar și răutatea face parte din noi tot atât cât să ne ajute să trecem prin viață. Uite, nu m-am gândit la ce înseamnă să fii bun.

Sau să ai o bunătate. Sună frumos: „bunătate”. Dar nu, nu m-am gândit. Cred că ține și de creștere și de bun simț, dar și de felul în care gândim, felul în care citim o carte și ne impresionează și ne confundăm cu personajele. Sigur, a fi bun înseamnă, probabil, a te gândi de două ori mai mult decât o faci în mod obișnuit. De obicei avem impulsul să fim răi, nu să fim buni. Dar dacă ne gândim mai bine, cred că iese la suprafață și bunătatea.

Care este responsabilitatea actorului?

(Pauză) Noi spunem așa: „Spectatorul mănâncă ce-i dai.” Dacă-i dai un spectacol bun, el este fericit și se satură. Dacă-i dai un spectacol cu niște gânduri îndoielnice, el poate să fie fericit și așa, dar a doua oară nu mai vine la acest gen de spectacol. Actorul este obligat ca prin tot ce face – și asta este, devine și responsabil – prin tot ce face pe scenă, să se dăruiască spectatorului. Sigur că aici vorbim de tehnici de a te dărui. Tehnica de a-l face pe spectator să râdă, să plângă, tehnica de a încerca să-l aduci cu tine pe scenă, și la propriu, și la figurat, tehnica de a coborî și de a te pune în genunchi în fața lui. Dar obligația și responsabilitatea actorului este ca, atunci când spectatorul intră în teatru, să se simtă bine. Pentru că de-asta vine să te vadă. Și să ne gândim că, totuși, teatrul există de două mii de ani.

Deci toată lumea a avut nevoie de acest element, de două mii de ani încoace. Sau nu „să se simtă bine”. Să-i fie bine. Să-i fie bine și să fie conștient că magia, miracolul se întâmplă pe scenă.

Ce înseamnă magia?

Magia e ceea ce trăim noi în fiecare zi. Nu ne dăm seama, dar este o mare magie. Să ningă pe stradă, să iasă soarele, cum vin norii, cum stă avionu’ de nebun pe cer, tone întregi de metal! Pentru mine astea sunt lucruri magice, absolut! Cum vorbește pisica, cum latră câinele și încearcă să comunice și poate ei sunt Atlanții, și noi îi spunem „cuțu-cuțu” și el îți spune „mă, nu te-ai dezvoltat, ne întoarcem”. Astea sunt lucruri magice. Că ni se potrivesc pantofii, că nu îmi crește încă o mână, că nu trebuie să plătesc mai mult impozit. Eu eram obișnuit ca două capace și c-o sârmă să fie telefon și dintr-o dată suntem urmăriți de tot felul de impulsuri electromagnetice și-așa mai departe. Nu înțeleg ce-nseamnă pixelul sau nu știu ce la televizor. Nu-nțeleg ce-i aia. Cum se creează imaginea. Asta e magie! Tot ce trăim noi.

Iar magia fiecăruia dintre noi ține de ritmul nostru de a fi. În momentul în care schimbi ritmul (schimbând ritmul vorbirii) – chiar și într-o conversație, chiar și în mers, aia ține de magia fiecăruia. Marian Râlea merge, schimbând ritmul ca Marian Râlea. Aia-i magia mea. Nimeni nu poate să meargă ca mine. revistaartesimeserii • martie 2012 • 47

TEATRU

Dan Tudor şi sensibilitatea nedisimulată TEXT: COSMIN DODOC FOTOGRAFII: MATEI BUŢĂ

Angajat la Teatrul Național cu carte de muncă. Regizor.

Popular. Actor, dar nu des în piesele regizate de el. Mai cântă din când în când și chiar vrea să lanseze albumul pe care l-a înregistrat cu banii câștigați într-un film. A scris și publicat trei volume de poezie. Omul căruia nu i se pare că ar fi făcut suficient până acum, cu toate că puțini oameni din teatru de vârsta lui au o fișă personală atât de lungă și interesantă. Captivant?

C

hiar dacă este angajat cu carte de muncă la TNB, am stat de vorbă cu Dan Tudor într-o cameră mică din Teatrul Evreiesc. Cred că este fumoarul lor. Pereții plini de afișe.

Eu fără buletin, pentru că îl lăsasem la paznicul de la intrare. Nu că asta mi-ar fi dat o senzație de nesiguranță. Vroiam să subliniez că nu se poate intra cu una, cu două în teatru, chiar dacă intri pe ușa din spate. A adus el cafele de la automat. Urma să meargă la o televiziune să-și promoveze premiera de pe 23 februarie, Taxi Blues de la Nottara, pe care o văzusem la același teatru în avanpremieră. Posibil să mă fi înjurat puțin pentru că, prins de discuții, a ajuns la televiziune cu întârziere.

Am rămas surprins încă de la primele cuvinte, ca și cum mi-ar fi intuit interviul sau întrebările pe care i le pregătisem. „Întreabă-mă ce vrei!” Asta mi-a spus. Am vrut să încerc să explic ce înseamnă unghi de abordare, că eu aș fi stat și l-aș fi întrebat mult mai multe chestii decât urma să-l întreb dar m-am lăsat păgubaș. Vroiam să văd dacă sensibilitatea intuită era adevărată. Și i-am aruncat întrebarea: „Ce înseamnă pentru Dan Tudor sensibilitatea?” A spus că nu vrea să-mi dea un răspuns lung din care să nu pot scoate nimic. M-am gândit că dacă îmi răspunde așa, încercând să mă avantajeze și să-mi facă munca mai ușoară, e obișnuit cu interviurile. Ce-i drept, găsisem pe net o mulțime, dar toate mi se păreau cam la fel, pentru că lumea îl întreba, în principiu, cam aceleași lucruri. Mi-a spus că sensibilitatea e o stare, un sentiment. I se pare sensibil și un om care are un simț al umorului extraordinar dar și unul care lăcrimează foarte ușor.

Crede că sunt două părți aparent diferite ale sensibilității. El este, prin definiția vieții lui, un tip care a beneficiat de hazardul celor două povești: un comic și un tragic, câteodată exagerat. Datorează teatrului faptul că la vârsta asta are un debușeu puternic pentru aceste două părți. De aceea orice spectacol pe care îl face încearcă să fie la această limită, să împletească cele două lucruri.

Nu-l deranjează faptul că lumea l-a etichetat a fi un regizor foarte popular. A optat să fie optimist.

Sensibilitatea în teatru, pentru el, înseamnă emoția pe care o transmiți. I se pare că cel mai reușit spectacol al lui este Don Quijote, pus în scenă la Teatrul de Comedie, chiar dacă părerile criticilor sunt împărțite. A lucrat pe două texte, a pornit de la 48 • revistaartesimeserii • martie 2012

textul lui Cervantes şi a continuat cu cel al lui Bulgakov. Marius Bodochi în rol principal.

Nu crede că un om care lucrează în zona teatrului poate fi lipsit de sensibilitate. Chiar dacă pare că e uzată chestia că actorul trebuie să dăruiască, el crede în continuare asta, pe măsură ce trece timpul. Actorul renunță la multe pentru a putea dărui. Are o calitate pentru care este recunoscător. Are simțul de a depista actorii care-și fac meseria din convingere și pe cei care fac doar pentru a demonstra. Având privilegiul de a lucra cu actori care merită soclu la noi, simte chiar și la ei. Și ceea ce este foarte interesant este că publicul nostru taxează asta. Publicul simte. Publicul face legea. Chiar din facultate l-a avut rector pe Rebengiuc şi profesor pe Albulescu. Senzația lui a fost, încă de pe atunci, că Rebengiuc este un actor mult mai iubit. Timpul i-a demonstrat însă contrariul. Rebengiuc are niște demonstrații de forță asumate, un actor genial, cu niște date native incredibile. Dăruirea lui este conștientă. O dăruire conștientă a unei mari conștiințe.

Publicul, în schimb, se duce către Albulescu. Având spectacole cu amândoi, a văzut asta cu toate că n-ar fi crezut. Albulescu e un om impozant, o uzină pe picioare dar este un om cu o aură extraordinară care dăruiește pentru că așa e construit. Un pedagog remarcabil.

Dan Tudor nu crede că a făcut mari spectacole sau că a jucat roluri excepționale. Nu e modest, doar așa crede el. A făcut multe și la el s-a potrivit ideea că prin cantitate ajungi și la calitate. Are roluri sau piese la care ține mai mult. Nu crede că a prezentat încă momentul ăla de artă totală, dar speră că va fi. Are un spectacol la care ține mult, la TNB, Molto Gran’ Impressione, cu texte de la începutul teatrului, despre care știe că a adus publicului ceva inedit. Ca o pictură naivă. Mai ține mult și la Sânziana și Pepelea, primul spectacol pus la TNB. Cel mai aproape de suflet rămâne Don Quijote. Încă se mai joacă la Comedie și ne spune că dacă el vorbește continuu despre el, poate ar fi bine să mergem să-l vedem, măcar din curiozitate. În Taxi Blues are o categorie de personaje care i se potrivesc. Asta e una dintre puținele piese la care a făcut și regia și în care și joacă. E pus mult din el în rolul de acolo. Rolul ăla surprinde multe zbateri ale lui Dan Tudor în teatru. Rolul era scris pentru altcineva dar Marius Bodochi a

revistaartesimeserii • martie 2012 • 47

spus că dacă nu joacă el, nu vrea. Inițial rolul lui Bodochi a fost scris pentru Ștefan Iordache și rolul lui Dan Tudor era pentru Mitică Popescu.

Sensibil până acum? Mie așa mi s-a părut. Am mai vorbit puțin de linia foarte fină dintre regie și actorie. Cum trage, de fapt, linia între cele două? De unde știe ce vrea să regizeze și ce vrea să joace? Răspunsul a fost simplu. Nu face piesele pentru el. I se pare că sunt unele lucruri ce nu pot fi spuse de către un actor, ci doar de un regizor care are la îndemână mai mulți actori și mai multe mijloace de comunicare. Poate fi purtătorul de cuvânt al unui grup care vrea să spună ceva și nu poate spune de unul singur.

Acum are trei piese la Național și lucrează cu grupuri similare de actori. Se bazează foarte mult pe sensibilitatea de grup. Mă gândesc că am avut dreptate când l-am considerat un om sensibil.

Discuția curge frumos și după cum mi-a mărturisit la sfârșitul interviului, nu toate interviurile lui sunt așa. Cică aș fi avut darul de a-l face să vorbească. Eu cred că am avut darul de a fi un receptor sensibil la lucrurile frumoase pe care le spunea.

Model Peter Sellers. Da, Pantera Roz. El făcuse un fel de școală de teatru, dacă am înţeles bine. I se pare că piesele de succes sunt cele care se joacă de multe ori, chiar dacă o perioadă mai scurtă de timp. Așa se joacă afară Ionesco, de exemplu. Timp de un an, în fiecare săptămână. La noi se joacă Visul unei nopți de vară de 10 ani, dar a avut 16 reprezentații. Nu așa ții un grup împreună. Nu așa se fac, spune el, spectacolele de calitate. Având o reprezentație la nu știu cât timp, actorii uită textul, se pierde legătura creată între ei și trebuie să o iei de fiecare dată de la aproape zero.

Mai și cântă, după cum spuneam. Un pop-rock lejer, jucăuș. Are trei volume de poezie publicate. Membru USR. Le face pe toate cu drag, trecând dintr-una într-alta, relaxat. Are timp pentru toate. Le face natural, așa cum știe că după interviul cu mine merge la televiziune. Are teatru la Câmpina. Aș vrea să merg.

Mai ales că lui Dan Tudor îi place să facă lumea să râdă. Adoră asta. Dar să râdă la lucrurile la care ar trebui să râdă și nu, de exemplu, dacă unul pe scenă își scoate pantalonii din fund. Are o relație sensibilă cu oamenii din jur. Cultivă grupul și munca împreună. Citez: „Cu cât mai tare încerci să te individualizezi, cu atât mai tare te excluzi din a fi băgat în seamă.“ Îi place, în general, să aibă spectacole cu oameni mulți. Ăsta cu Bodochi, Taxi Blues, e o excepție. Nu îi place să vorbească despre relația lui cu Dumnezeirea. O chestie sensibilă și asta. O chestie moștenită de la oameni de la țară. Ține cu el un „Doamne ferește” sau un „Doamne ajută”. Nu știe dacă funcționează în ceea ce face el, dar e bine să știe că le are.

Am vorbit puțin și de partea materială. A lucrat în Irlanda o perioadă. Spune că e o linie subțire între două grupuri de actori: cei care au angajamente, adică un contract cu un teatru și cei care nu au angajamente. Fiecare dintre cele două invidiază pe celălalt.

Cei care au angajament, majoritatea nu mai au voie să facă și altceva, iar cei care nu au angajament ar vrea să aibă o chestie sigură. Mai târziu, în mașină, spre televiziune, mi-a spus că el se consideră norocos și tind să-i dau dreptate. El ar fi de partea celor care pot opta, adică să aibă și un angajament pentru 2-3 50 • revistaartesimeserii • martie 2012

proiecte dar să aibă și libertatea de a juca sau face și altceva. Își dorește ca actorul român să aibă și determinarea muncii concrete.

Să știe că dacă muncește două săptamâni și câștigă o anumită sumă, cu suma respectivă să aibă relaxarea de a ataca următorul proiect, să meargă la castinguri, să detecteze ținta, s-o fixeze și apoi s-o atace.

A făcut roluri și în filme. În ultimii 6-7 ani de zile nu prea a mai funcționat pe lista de castinguri. Lucrând foarte mult ca regizor, la întâlnirile cu regizorii din noua generație aceștia erau un pic cu frâna de mână trasă, tocmai din această cauză. Din punct de vedere actoricesc el este foarte docil pentru că știe că același lucru cere și el de la actori atunci când regizează. Se pare că regizorii de cinema au o teamă de a nu fi judecați. A pățit o chestie similară și la TNB cu un coleg de generație. Are un scenariu de film pe care ar vrea să-l regizeze. Unul dintre planurile lui. Are niște prieteni irlandezi și se gândea să facă un film, nu despre cum e românul prin străinătate, ci despre cum e străinul pe la noi. Cu niște actori britanici mai bine cotați, eventual.

A terminat în vara asta și doctoratul în teatru. Credea că poate erau lucruri pe care nu le știa și erau necesare. Într-adevăr erau niște lucruri pe care nu avea de unde să le știe. A luat o grămadă de premii dar nu se lasă păcălit de ele. Nu înseamnă nimic. Are spectacole la care vine lumea și sunt proaste, la fel cum are spectacole foarte bune la care nu vine lumea. El știe ce face și ce a făcut. Nu are nevoie și nu se lasă înşelat de recunoașteri de duzină. Nu a spus încă lucrurile pe care le crede despre lume, despre viață. Nu le-a spus pentru că nu a avut unde să le spună, nu l-a ascultat nimeni dar știe că o să vină momentul ăla. Încă e în perioada de acumulări. Când era student a luat de două ori marele premiu la Costinești și spune ironic că nu l-a chemat niciun Scorsese la casting. Chiar i-au pus bețe în roate premiile.

Cea mai mare recunoaștere a lui este că e văzut drept un regizor popular și că este chemat să facă piese de public, piese care să aibă vizibilitate. Mie mi-a rămas asta în minte destul de adânc.

Preferă să facă spectacole la care să vină lumea decât să facă teatru de apartament la care să se bucure el cu soția și eventual scenograful.

L-am întrebat la sfârșit dacă într-adevăr i-a crescut un copac în călcâi. E titlul unei piese pe care o cântă. O găsiți și pe YouTube. A fost semnul că discuția s-a încheiat iar hohotele de râs au eliberat, nu tensiunea nervoasă, ci faptul că eram în întârziere și mai trebuia să facem și niște poze. El era în întârziere. Eu aș mai fi stat.

Cam asta a fost discuția cu Dan Tudor. Cam ăsta a fost Dan Tudor. Un regizor sensibil, un actor sensibil, un poet sensibil, un cântăreț sensibil dar mai presus de toate, un om sensibil. Și am mai reținut ceva de la el, lucru învățat cumva și de la Pintilie, de când a jucat și lucrat cu el în Capul de Zimbru: „dacă un regizor vine la tine și îți spune trei zile despre cum va face el un spectacol, înseamnă că habar nu are să-l facă. Cel care știe va veni, îți va spune două cuvinte și va da drumul la treabă”. Vă sună cunoscut?

Cred că se aplică și în multe alte domenii.

O scrisoare pierdută Teatrul de Comedie Regia: Alexandru Dabija Cu: Marcel Iureş, George Mihăiţă,Valentin Teodosiu, Marius Florea Vizante, Dorina Chiriac, Mihaela Teleoacă.

vizita bătrânei doamne Teatrul Naţional Bucureşti Regia: Alexander Morfov Cu: Maia Morgenstern, Mircea Rusu, Mircea Albulescu.

Caragiale. Dabija. Teatrul de Comedie. Prin urmare – comedie, nu?! Ei, bine – NU. Sau nu în sensul în care ne-am obişnuit să „digerăm” comedia în ultimul timp (groasă şi alcătuită pe tot soiul de pattern-uri ieftine şi predictibile). Această versiune a „Scrisorii” te face să-ţi smulgi părul din cap, să aluneci în cele mai negre abisuri ale propriului psyche, să surâzi amar, să chicoteşti a disperare, să mustăceşti ruşinat de propriile neajunsuri sau metehne, să rămâi cu guriţa căscată de uimire şi indignare; un spectacol care devine pur şi simplu genial cu fiecare secundă ce se scurge pe scenă. Vezi şi auzi şi simţi un Caragiale al eternei mizerii naţionale, al tragicului specific care, de la Mioriţa-ncoace, rămâne frate cu românul şi al îngustimii de suflet și de minte ce ne caracterizează în masă. Fără să ne bage nimic în ochi; fără să scuture pe nimeni cu violenţă, Alexandru Dabija îl recompune pe nenea Iancu în esenţa sa autentică, cea pierdută, probabil, odată cu montările contemporane Domniei-sale.

Actor în postura de cronicar! Situație insolită. Subiectivismul la el acasă. Trei ore jumate’ pe strapontina Sălii Mari a Teatrului Național. Niciun semn de revoltă din partea oaselor mele. Am văzut Vizita bătrânei doamne. O piesă a unui elvețian de limbă germană în regia unui bulgar cu actori români. „Ce căuta neamțul în România via Bulgaria?”

Ei bine, nu știu ce căuta, dar a lăsat după el un spectacol memorabil, cu o scenografie (de asemenea made in Bulgaria) impresionantă (să vedeți ce minuni tehnice poate scena Naționalului) și cu niște actori mari în roluri pe măsură: Maia Morgenstern, Mircea Rusu, Mircea Albulescu etc.

Spun „etc.” pentru că distribuția e masivă, dar în acest „etc.” intră reverența mea pentru toți. Un plus (v-am spus că sunt subiectiv) pentru fostul meu coleg de facultate, Marius Rizea, care, născut pentru comedie fiind, mânuiește magistral rolul Primarului, chiar și atunci când registrul devine dramatic.

De Theo Herghelegiu, regizor teatru independent Citeşte interviul Theo şi românii din rAM #3

De dragoş huluba, actor Teatrul de Comedie Citeşte articolul În două luntri din rAM #6

Blast Off Theatre 503 Curated by Jonathan Brittain and Lucy Jackson Produced by Lucy Jackson and Claire Turner.

Spectacol de teatru science-fiction şi fantasy cu reprezentaţie unică la Theatre 503.

Locul ăsta e deasupra unui pub. Managerul vinde bilete, directorul artistic dă cu făraşul între scene, primesc recenzii laudative în Guardian. Ca la Royal Court dar mai indie şi cu bani de-acasă.

Spectacolul a fost un colaj de 7 momente; majoritatea comice, câteva triste, unul cam dogmatic. Au fost amuzanţi fără să se screamă, au reuşit pe alocuri să mă facă să tresar în câteva minute de dialog, exact ca o povestire de Philip K. Dick. Menţionez cu plăcere momentul de deschidere în care pe Enterprise e zi de purtat şlapi şi aflăm că Geordi vorbeşte cu accent Geordi, iar pe Cekhov îl cheamă Ibsen.

Cu mult mai inoportun m-a buşit râsul când în altă scenetă un tânăr singuratic se sinucide imaginându-şi un dialog cu fata din metrou pe care n-are niciodată curajul s-o abordeze, despre cum unui cosmonaut de pe Soyuz 40 pe nume Dumitru Prunariu i s-a tăiat pensia pentru că şi-a pierdut actele doveditoare că a fost în spaţiu. Care va să zică aşa ne ducem şi noi şi doar actele rămân să demonstreze că am existat.

Am să păstrez şi eu programul în caz că nu vor mai exista piese SF în timpul vieţii mele.

De ŞERBAN ANGHENE, scriitor, scenarist, colaborator Citeşte articolul Cu acordul regizorului, Şerban Anghene din rAM #0

revistaartesimeserii • martie 2012 • 51

arte plastice

Vocea Curatorului …este de multe ori neînţeleasă. Motivul este simplu: nu se cunosc foarte multe detalii despre personajul „Curatorul”.

Cine este? Care este rolul lui? Ce studii are? Care sunt abilităţile sale? Unde lucrează? Cu cine lucrează? Care este raportul curator-artist? Acestea ar fi doar o parte dintre întrebările cel mai des întâlnite la care au răspuns foarte deschis Cosmin Năsui şi Oana Ioniţă.

TEXT: Maria Andreea Galan Fotografii: Claudiu Popescu

Cosmin Năsui cu lucrarea Flaviei Pitiş, Nothing but blue skies, 2011, oil on canvas, 120 x 100 cm

A

cest interviu a pornit de la o nevoie, cea de a înţelege mai bine ce presupune meseria de curator, un termen vag definit în spaţiul cultural românesc.

Odată identificată nevoia am căutat „(re)sursa” care să ofere informaţii relevante în această direcţie.

Legimitarea informaţiilor Prima (şi singura) opţiune a fost Cosmin Năsui, unul dintre fondatorii platformei Modernism.ro, proprietarul Năsui Private Collection & Gallery şi, evident, curator. Alături de Cosmin lucrează îndeaproape şi Oana Ioniţă, Project Manager şi Communication Consultant. Pentru Modernism.ro mai există alţi membri în echipă (pe care sper să îi cunosc cu altă ocazie), iar pentru galerie se apelează la parteneri specializaţi pe servicii (avocat, traducător etc.).

Contextul – piaţa de artă contemporană românească Definiţia curatorului nu poate porni decât de la definiţia contextului şi a spaţiului general în care acesta lucrează, în cazul de faţă, piaţa de artă contemporană românească. După observaţiile celor doi, piaţa de artă contemporană în România este foarte tânără, începându-şi existenţa în 2002. Acest lucru presupune apariţia galeriilor private, crearea în 2005-2006 a Muzeului Naţional de Artă Contemporană (făcând asocierea între muzeu şi artă contemporană), apariţia reţelei de ICRuri. La toate acestea adăugându-se casele de licitaţie care introduc arta contemporană în tranzacţiile publice (primele licitaţii în exclusivitate cu artă contemporană au loc în 2002) şi bienalele care încep să se organizeze şi în România.

Aşadar, facem o primă distincţie între piaţa de artă contemporană, care este relativ tânără, şi arta contemporană care, ca periodicitate, are o „istorie” mult mai îndelungată. Aşa cum Francisc Chiuariu este artă contemporană, la fel şi Ciucurencu sau Câlţia sunt arta contemporană. Generic, am putea vorbi despre două generaţii de artişti contemporani! Totuşi, unii preferă să folosească termenul de artă postmodernă şi contemporană pentru o mai bună, şi totuţi, incertă, încadrare.

Umbrela postemodernismului „Postmodernismul, un termen cu accepţiuni mult prea largi, probabil pentru că este running time. Sunt foarte multe mici bucăţele care îl compun, adică, poţi să vorbeşti despre pictura abstractă în cadrul postmodernismului, despre noul figurativ în

arta românească sau despre performance”, a spus Cosmin.

Curatorul – Cine? Ce? Cum? Terminologie. Semnificaţia propriu zisă a termenului de curator nu există de ieri, de azi, doar că înainte se utiliza termenul de comisar de expoziţie. „Curator” este un termen relativ nou, cu numeroase semnificaţii, aşadar, mai greu de identificat concret.

Una din marele probleme asociate acestor semnificaţii este distingerea între curator, galerist, manager cultural etc., însă, având în vedere că ne confruntăm cu o piaţă tânără, un curator nu poate fi identificat cu o singură funcţie. De aceea, în momentul de faţă un curator poate fi şi evaluator de artă şi galerist, spre exemplu. „Profesionalizarea pe nişă la noi nu prea funcţionează, trebuie să faci mai din toate ca să te descurci şi financiar şi profesional,” a declarat Oana.

Back then. Iniţial, în anii ’90, exista o formă de curatori, în accepţiunea de astăzi, dar, pe care îi putem identifica mai mult cu criticii de artă. Absolvenţi de Istoria şi Teoria Artei, aceştia realizau cronici de artă. „Scriau, vorbeau despre expoziţii, transferau limbajul vizual în limbajul cuvintelor”, neducând discuţia şi în zona comercială, „nu e suficient să te uiţi la artă doar ca la un produs adresat doar simţurilor şi să îţi spui doar părerile de gust. Ci, trebuie să intervină şi discuţia despre cât de mult înseamnă acest gust din punct de vedere financiar,” a concluzionat Cosmin. „Fişa postului”. Un curator este şi manager de proiect, monitorizează fiecare etapă implicată în dezvoltarea unui proiect curatorial, ţinând cont de o componentă esenţială, timpul. Pregătirea expoziţii în cadrul unei Bienale durează aproximativ un an de zile. La fel şi o expoziţie într-un muzeu din străinătate sau din ţară.

Curatorul îşi construieşte un sistem de gândire pe termen lung. Acesta ştie că muzeele, spre exemplu, îşi stabilesc agendele cu un an de zile înainte. De aici, necesitatea de a cunoaşte tipurile de instituţii unde intenţionează să expună, pornind de la spaţiul acestora, resursele implicate, bugete şi finalizând cu tipul de comunicare specific fiecărei instituţii în parte.

Curatorul propune conceptul unei expoziţii, asa cum, în cadrul Bienalei de la Moscova, Cosmin a propus conceptul „colorând griul.” După care, artiştii propun lucrări, pe unele avându-le deja şi pliindu-se pe concept sau, în cazul în care artiştii nu au lucrări care să se adapteze temei, aleg să realizeze lucrări special pentru proiect. În următoarea etapă, curatorul selectează lucrările ce vor fi incluse în proiect. Din acest punct, se adaugă rând pe rând, cărămizi revistaartesimeserii • martie 2012 • 53

care să „fortifice” conceptul. Curatorul se asigură că proiectul propus şi selectat pentru Bienală se va regăsi întocmai în cadrul expoziţiei. Curatorul urmăreşte dez-voltarea proiectului în termenii care se regăsesc şi în contractele pe care acesta le semnează. În foarte puţine cazuri este acceptată realizarea de modificări faţă de propunerea iniţială mai ales că se poate ajunge la situaţia în care proiectul pe care curatorul l-a vândut nu coincide cu ceea ce s-a cumpărat iniţial. Banii prin care este achiziţionat proiectul provin, de cele mai multe ori, din partea unui fond de investiţii privat sau fond regional de artă, aşa cum este în Franţa, iar nu din partea unui Mecena, cum era odinioară.

nală, se semnează un contract ai cărui termeni trebuie respectaţi atât de artist, cât şi de curator, ţinând cont de aceeaşi componentă esenţială, timpul. Un proiect curatorial durează şi un an de zile, timp în care pot să apară numeroase impedimente de natură organizatorică sau umană ce ar putea sta în calea desfăşurării proiectului curatorial.

Curatorul realizează atât o evaluare estetică a operei unui artist, înţelegând ce este potrivit să ajungă la un anumit colecţionar, cât şi o evaluare financiară viabilă, mai ales că, de multe ori, preţul nu îl face artistul sau curatorul, ci piaţa, prin piaţă înţelegând un colecţionar, un muzeu care validează preţul final. Preţul ales nu trebuie să intoxice viitoarele preţuri.

Curatorul, împreună cu managerul de proiect, cel puţin în cazul de faţă, se ocupă de toată partea organizatorică a expoziţiilor. Iar aici, Oana ştie foarte bine ce implică aceste lucruri: discuţii nenumărate cu diferiţi furnizori, transportul lucrărilor pentru expozitii în afara ţării (pentru Bienale), asigurarea şi securizarea lucrărilor, adaptarea la cerinţele firmelor de asigurări obiecte de artă (lucrări puse în cutii de lem, bătute în cuie etc.), atunci când este cazul, adaptarea la legislaţiile ţărilor din afara Europei unde urmează să expună.

Curatorul trebuie să cunoască totul despre cariera anterioară a artistului cu care ajunge să lucreze, pieţele pe care a vândut, preţurile la care au fost vândute lucrările şi preţurile la care sunt revândute, odată ce lucrările respective reintră pe piaţă.

Curatorul îl „educă” pe artist spre un sistem ideal de etică profesio-

Tipuri de dialog

54 • revistaartesimeserii • martie 2012

Curator-artist. Practic, acest dialog este primul care trebuie să aibă loc pentru a se ajunge la celelalte tipuri de dialog. Curatorul propune o temă, o tehnică nouă, dimensiuni noi, un concept care va fi redat din punct de vedere vizual de către artist. Curator-investitor. Discuţia despre investiţia colecţionarului în artă porneşte de la investiţia curatorului în artist (timp-contract cu artistul pe trei ani de zile, expoziţii în spaţii prestigioase, viitoare expoziţii). Într-un final, investiţia curatorului este argumentul prin care investitorul înţelege cum lucrarea achiziţionată va căpăta valoare în timp, investiţia putând fi recuperată. Curatorcolecţionar, curatorul intermediază achiziţia de lucrări de artă pe care colecţionarul pasionat de artă doreşte să le deţină în colecţia sa.

Public vizitator versus public cumpărător Curatorul, în sistemul pe care şi l-a creat, face o distincţie importantă între public vizitator şi public cumpărător, două entităţi care nu se suprapun aproape niciodată.

Pentru publicul vizitator se organizează expoziţii în spaţii publice importante, aşa cum este Palatul Mogoşoaia sau MNAC. Aceste spaţii, şi multe asemenea lor, au beneficiul prestigiului, al identităţii istorice, al reţelei proprii de vizitatori care se răsfrânge pozitiv, într-un final, asupra identităţii artistului, realizânduse astfel chiar un transfer de valoare.

Pentru publicul cumpărător, o expoziţie de 200 de persoane nu este eficientă. Curatorul nu are timp să îi explice, să îl ajute să găsească lucrarea pe care o doreşte, să îi explice mecanismele de investiţie în opera de artă. Publicul cumpărător înseamnă, de fapt, pe de o parte, cei care cumpără arta, odată ce au înţeles că o pot transforma în lichidităţi, pe de altă parte, cumpărătorii profesionişti care îşi doresc anumite opere de la anumiţi artişti.

Promovare culturală versus promovare financiară Curatorul are foarte bine definite mesajele pentru fiecare artist în parte, ştie cui să se adreseze şi cum. De aceea, distincţia promovare culturală-promovare financiară este absolut relevantă.

Cea dintâi se referă la participarea la Bienale, expoziţii în muzee, expozitii în spaţii culturale de prestigiu.

Cea de-a doua se referă la evenimente private, asocierea cu evenimente asemănătoare, căutarea şi găsirea de grupuri profesionale interesate. Promovarea culturală reprezintă investiţia pe termen lung în promovarea financiară. Participarea la Bienale, în expoziţii în străinătate nu face decât să crească valoarea în timp a artistului.

De final Ceea ce aţi citit până acum nu reprezintă decât o mică parte din ceea ce înseamnă meseria de curator. De aceea, vă invit cu drag să discutaţi voi înşivă cu Oana Ioniţă şi Cosmin Năsui şi să urmăriţi site-ul Asociaţiei Paspartu (www.asociatiapaspartu.ro) unde veţi regăsi interviul integral. revistaartesimeserii • martie 2012 • 55

arte plastice

RADU OREIAN: Arta ca reciclare a emoţiilor

Arta lui Radu Oreian nu se coace doar la el în atelier. Nici nu ia naştere abia în sala de expoziţie, sub ochii publicului, ci se aprinde la intersecţia a două cercuri: cercul artistului care se traduce pe sine şi cercul privitorului care se caută pe el însuşi în ceea ce vede.

TEXT: ALEXANDRA NISTOROIU FOTOGRAFII: ANDREEA CIORAN, MIHAI ZGONDOIU

Untitled, mixed media, 2011 56 • revistaartesimeserii • martie 2012

Alexandra: Cum a început povestea ta cu arta? Ţi-aduci aminte de un moment în care ţi-ai zis „Asta e ce vreau să fac cu viaţa mea”?

Radu Oreian:Momentul „Asta e ce vreau să fac” a venit foarte târziu. În clasa a 12-a mă pregăteam pentru Facultatea de Arhitectură şi, dintr-o întâmplare, am ajuns la un cerc de desen. A fost primul meu contact cu arta. Dintr-o dată aveam opţiunea unui drum aflat sub un mare semn de întrebare şi asta m-a fascinat. După şase luni eram student la Facultatea de Artă din Cluj, secţia Grafică.

Emoţiilor foarte puternice, pe care le consider valori, le găsesc, prin idei, o modalitate de a le transpune în obiecte

împreună – în cadrul Forumului European de la Strasbourg. Neau servit cu vin din ‘76, că doar „aşa funcţionează artiştii”. După o oră, polonezul dormea pe scările Parlamentului European.

E destul de bizar conceptul ăsta de lucrare colectivă.

Cum a fost experienţa asta? Ai repeta-o?

Atunci, totul a fost făcut pe fugă în câteva ore şi într-un context destul de comic. Am mai fost implicat in proiecte de acest gen, dar nu pot să zic că e o zonă care mă interesează prea tare. „The making of ” devine mai important decât rezultatul în sine. Provocarea când lucrezi cu alţi artişti este să găseşti, alături de ei, calea prin care perspectivele diferite pot fi unificate coerent, să ajungi la un consens.

Care sunt momentele din care ai învăţat cel mai mult pe drumul ăsta? Dar obstacolele de care te-ai lovit cel mai dureros? În Berlin, singur, am învăţat cel mai mult. Departe de tot, am avut liniştea şi timpul să mă reevaluez. Am învăţat cine e important şi ce e durabil. Prin analogie, procesul acesta m-a ajutat să-mi reduc subiectul lucrărilor la un esenţial. Sună cheesy, dar din felul în care treci peste obstacole înveţi cel mai mult. What doesn’t kill you, makes you stronger…sau cum era?

“

“

Povesteşte-mi despre drumul tău de la Cluj la Berlin.

După doi ani de facultate la Cluj, am început să simt limitările unui oraş mic, iar după ce am absolvit, la Bucureşti am început să simt limitările pe care le ai într-o ţară în care arta contemporană este foarte puţin apreciată. Era momentul unei schimbări radicale. New York-ul era prea departe, Parisul prea conceptual, Londra prea scumpă.

Am ajuns în februarie 2009 la Berlin cu o energie extraordinară de a lucra la un proiect nou. Îmi amintesc primul an ca prin ceaţă… Eu m-am născut în Târnăveni, un municipiu obscur, în 1984, timpuri şi mai obscure. Acum dormeam prin squat-uri, prin ateliere, experimentam, vedeam sute de vernisaje şi oameni care au scris istoria artei. Diferenţa era enormă.

Drumul Mediaş-Cluj-Bucureşti-Berlin… asta a fost, de fapt, o permanentă nevoie de extindere a cercului. Un fel de apăsare a butonului Restart, care m-a scos din zona de confort şi m-a provocat să mă readaptez la alt context cultural, social, emotiv. Unul nou şi din ce în ce mai complex.

Ai făcut şi o escală la Paris. Mă refer la expoziţia Regeneration 2010.

Expoziţia Regeneration (Paris, 2010) s-a construit în jurul ideii de libertate. Organizatorii vroiau, la 20 de ani după căderea zidului, ca fiecare ţară post-comunistă să fie reprezentată în expoziţie de câte un artist. M-au vizitat în Berlin şi invitaţia lor a fost oportunitatea de a-mi îndeplini un vis vechi. Un „pitic de pe creier”: să expun la Paris. De asemenea, mi-au propus ca, împreună cu Sebastian Liss (Polonia) şi Moritz Stumm (Germania), să lucrez la o pictură colectivă: un live painting – Europa lucrează

Wrong (pigments, fake diamonds, silicon - on paper) 70x50 cm 2011 Spune-mi despre expoziţia The World in an Eggshell. De unde pleacă interesul pentru ou ca laitmotiv? Este un gen de simbol suficient de permisiv şi generos încât să laşi mult spaţiu de interpretare publicului de artă? În The world in an eggshell (București 2011), am expus o serie de 13 lucrări pe diferite suporturi şi o instalaţie plasată în centrul revistaartesimeserii • martie 2012 • 57

galeriei. Aproape toate lucrările erau derivaţii ale unor forme foarte simple: oul, elipsa, sfera. Am desenat obsesiv cel mai permisiv consens vizual. Şi ţăranul simplu ştie ce e un ou şi expertul în fizica cuantică observă familiaritatea sferei în Univers. Oul a creat un pod sau o legătură formală, iar tratarea lui în fiecare lucrare în mod diferit mi-a permis să vorbesc despre mine. O lucrare – o experienţă. Sunt mulţumit, în special, de instalaţie. De obicei, desenez obiectele ca să le înţeleg mai bine, dar aici am impresia că procesul este invers. Întâi am construit-o arhitectural… acum mi-ar plăcea să o pictez.

Cât de mare crezi că e nevoia unui artist de a primi confirmări din partea publicului? Poţi să creezi, pur şi simplu, doar pentru tine?

Când sunt sincer, creez pentru mine. Poate e o dovadă de individualism. Orice fel de reflexie de genul „Ce o să creadă lumea despre desenul ăsta?” sau „Dacă arată bine, o să se vândă” distorsionează complet fundamentul artei şi relaţia ta cu obiectul respectiv. Confirmarea din partea publicului, aşadar, nu vreau să constituie motivaţia mea de a crea. Bineînţeles, e în natura umană să fii flatat când eşti apreciat, dar într-o expoziţie, când lumea îmi vede lucrările, aprecierea sau dezaprobarea e o consecinţă asupra căreia nu mai am nici un control. Nu mă stresez…

Cu ce te ocupi acum la Berlin? Care sunt proiectele care îţi mănâncă timpul?

Acum lucrurile s-au mai aşezat. Încerc să fiu ordonat în program şi să găsesc modalitatea de a selecta tot ce e important pentru mine, din enormitatea de posibilităţi. Vreau să aplic la o rezidenţă, să călătoresc şi, cel mai important, să lucrez.

Ai vreun model în artă? Despre cine e vorba?

Bruegel, Bosch, Cranach. Pictura flamandă, în general, pentru cromatică si atmosferă. Din secolul XX mă fascinează momentan Beuys. Subiectiv, mi-ar plăcea să lucrez cu liniştea cu care bunicul meu picta flori.

Cosmic omlet, mixed media, 2011 De unde-ţi vin ideile? Ce te inspiră? Locuri, oameni, muzică?

Ideile vin din cap, aş putea zice (râde). Emoţiile, nu prea ştiu de unde vin. Ritualul e următorul: emoţiilor foarte puternice, pe care le consider valori, le găsesc, prin idei, o modalitate de a le transpune în obiecte. Dacă o persoană vede obiectul şi are aceleaşi valori, le traduce, prin idei, în alt set de emoţii. Deci, totul e o reciclare a emoţiilor.

Mă inspiră locuri, muzică, oameni – când mă deschid către aceste surse. La fel de bine pot să mă inspire rocile de la Muzeul de Istorie Naturală. Nu am un spectru foarte bine definit în direcţia asta, pentru că inspiraţia nu ţine de realitate. E o consecinţă a percepţiei, un proces iraţional şi subiectiv.

“

Berlinul e un mediu electric, în care am contact în permanenţă cu oameni noi, experienţe noi.

Lucrurile se mişcă altfel.

58 • revistaartesimeserii • martie 2012

“

Love (pigments, fake diamonds, artificial teeth - on paper) 70x50 cm 2011

Cum era bunicul tău? Şi de ce crezi că nu ai liniştea lui?

Pentru el, lucrurile erau mult mai simple. Pictura era un hobby, o pasiune, ceva de făcut în timpul liber. Avea altă meserie, era învăţător şi refugiul lui începea şi se termina o dată cu pictatul. În cazul meu, procesul se prelungeste şi după ce lucrez. E o stare mereu prezentă, care de multe ori „fură” această linişte. Lucrările cele mai bune apar când mă detaşez complet.

Cum vezi arta de la noi în comparaţie cu fenomenul artistic din Berlin?

Nu vreau să critic sistemul şi contextul cultural românesc, din moment ce nu am rămas acolo să încerc să îl schimb.

Realitatea este că în Berlin totul se face la alt nivel, pornind de la spaţii de proiect, galerii, universităţi, muzee… până la atitudinea în sine faţă de artă. Funcţionez mai bine departe de casă.

Provocarea e să văd cum percep eu experienţele cele mai intense şi apoi cum le tratez.

Spectrum, mixed media, 2011

“

“

Cum aşa? Ce îţi oferă în plus Berlinul faţă de Bucureşti?

Am plecat în Berlin fără intenţia de a mă stabili acolo. Iniţial vroiam să stau doar două-trei luni şi căutam mediul care să mă inspire. Am rămas trei ani şi momentan nu am niciun motiv să plec. În primul rând, aici am găsit mai multă deschidere faţă de arta contemporană. Într-un fel, la noi, percepţia faţă de artă s-a oprit la modernism şi la pictura realistă. Berlinul e un mediu electric, în care am contact în permanenţă cu oameni noi, experienţe noi. Lucrurile se mişcă altfel. Şi-apoi, aici nu ai presiunea unui job de la 9 la 5, care să te lase fără energie. Şi faţă de alte capitale, Berlinul e un oraş destul de ieftin, în care pot să mă întreţin făcând doar ceea ce îmi place şi pot să îmi dedic tot timpul proiectelor mele. În Bucureşti probabil că n-aş fi putut face asta. Am mai multă libertate aici.

Dacă ai putea spune un singur lucru prin arta ta, ce ai spune? Sau ce ai vrea să îi faci pe alţii să simtă când îţi privesc lucrările?

Provocarea e să văd cum percep eu experienţele cele mai intense şi apoi cum le tratez. Ceilalţi oameni văd rezultatul acestui proces. Poate expunerea acestui rezultat e o tentativă de recreare a aceleiaşi stări, însă şi eu, pus în faţa unei lucrări mai vechi, o citesc diferit. revistaartesimeserii • martie 2012 • 59

arte plastice

Bucharest Biennale

5

25 Mai - 22 Iulie 2012

Cu paşi repezi se apropie luna mai şi odată cu ea a cincea ediţie a Bucharest Biennale – Bienala de Artă Contemporană Bucureşti, eveniment considerat a fi cel mai important al anului, în zona artei contemporane.

Unul dintre fondatorii BB este prof.

Răzvan Ion (teoretician, curator, manager cultural) care, împreună cu prof. Eugen Rădescu (curatorul primei bienale din Bucureşti) este cofondatorul revistei Pavilion (www. pavilionjournal.org) precum şi al centrului de artă contemporană Pavilion (www.pavilioncentre.ro). În consecinţă, persoana potrivită pentru a ne răspunde la câteva întrebări despre Bucharest Biennale 5.

TEXT: ALEXANDRA MIHALCEA FOTOGRAFII: Bucharest Biennale 4, Handlung. On Producing Possibilities, curated by Felix Vogel, 2010. Courtesy of Bucharest Biennale, www.bucharestbiennale.org 60 • revistaartesimeserii • martie 2012

Alexandra: Cum vă simţiţi la aniversarea a 5 ediţii ale Bienalei Bucureşti? Încrezători, visători, dornici de mai mult?

Răzvan Ion: Suntem mândri, în primul rând, că am reuşit să construim ceva durabil. Alături de revista şi centrul de artă PAVILION, bienala este cel de-al treilea instrument de gândire critică realizat de noi. Unica dezamăgire rămân autorităţile care nu au înţeles nimic din ceea ce se întâmplă pe scena culturală.

De aceea, am mai realizat un record: suntem singura ţară din Uniunea Europeană unde instituţiile de artă contemporană nu primesc suport permanent din partea Guvernului sau a Consiliului Local.

Câtă muncă de dezbatere există în spatele organizării unui astfel de eveniment, mai ales în România? Cum aţi ales curatorul pentru ediţia ce urmează? Cât input aduce el ediţiei?

Dezbaterea academică este sursa principală a structurilor pe care le generăm. Numai această structură temporară, o structură a rizomului, ne permite să intervenim în „societatea spectacolului”, să analizăm exact probleme recente şi structurile lor de putere și în cele din urmă să întoarcem spectacolul cu capul în jos/la 180 de grade. Avem posibilitatea de a regândi procesele și a le redirecționa. Asta este şi baza desemnării curatorului la fiecare ediţie. De data aceasta board-ul nostru (format din curatori şi teoreticieni) a numit-o pe Anne Barlow, cea care conduce în acest moment Art In General New York, ea alegând o temă vitală pentru societatea contemporană: „Tactici pentru aici şi acum”, temă care relaţionează cu educaţia şi meditaţia.

Cum aţi adus conceptul bienalei în ţară? Ţinând cont de experienţa şi studiile din străinătate.

Conceptul de bienală a fost adaptat la oraş şi nevoile urbane, nevoile societale. Cred că adaptarea asta ne-a propulsat aşa de repede şi am primit reacţii pozitive de la reviste precum Freze şi până la Radical Philosophy sau de la Forbes până la Art Forum.

Prima bienală a avut loc în Veneţia în 1895. Ce putem face pentru ca Bucureştiul să recupereze timpul pierdut?

Bienala de la Veneţia nu este o bază de discuţie astăzi. Ceea ce doresc să spun este că Veneţia este atipică, clasică şi cu un uşor iz de târg. Mai repede aş face referinţă, de dragul dezbaterii, la Istanbul sau Berlin. Bucureştiul nu poate recupera nimic. Trebuie să se reinventeze. Asta se va întâmpla în timp, odată cu schimbarea mentalităţii. Cât timp educaţia şi cultura sunt pe plan secund progresul este imposibil.

Ce este diferit/deosebit anul acesta faţă de ediţiile trecute?

Fiecare ediţie este radical diferită. Spaţiile sunt diferite, artiştii, conceptul, curatorul. Deci nimic nu e la fel ca în alte ediţii. De altfel site-ul nostru (www.bucharestbiennale.org) conține şi istoria BB. Înfiinţarea Bucharest Biennale se leagă de Pavilion – journal for politics & culture. Cum vedeţi legătura aceasta pe viitor?

Conceptul se leagă de Pavilion – journal for politics & culture, revista pe care am înfiinţat-o împreună cu Eugen Rădescu acum 12 ani. Revistă de formaţie academică. Centrul de artă este ultimul apărut, după revistă şi bienală. Oricum, toate trei sunt instrumentele noastre de gândire critică. Evident că ele vor rămâne intrinsec legate, prin gestul naşterii, prin concept şi prin echipa

care le realizează. Apropo, sunt mândru de echipa cu care lucrez şi care face posibile aceste lucruri. Toţi la o medie de vârstă de doar 23 de ani.

Cum aţi caracteriza interesul pe care îl manifestă oamenii pentru proiectele iniţiate de Pavilion? Este pură curiozitate, atracţia faţă de nou sau avem de-a face cu un public iniţiat, cunoscător al temelor abordate?

Cred că publicul este dornic de ceva interesant, care ridică întrebări. Oamenii care vin la noi sunt din toate domeniile. Succesul nostru ar trebui să îndemne şi pe alţii să creeze instituţii noi, non-profit şi pe autorităţi să încurajeze acest tip de creație contemporană.

Ce puteţi să ne spuneţi despre programul de voluntariat pe care îl desfăşuraţi la centru şi bienală?

Are un succes extraordinar. Mult peste ceea ce ne aşteptam. Avem zeci de cereri şi trebuie pe unii să îi punem pe o listă de aşteptare.

Mândria este că mulţi dintre ei au plecat de la noi la studii postuniversitare în universităţi de prestigiu din Europa şi SUA. În opinia dumneavoastră, care este viitorul artei contemporane în Bucureşti? Mergem din ce în ce mai bine sau din contră…?

Din nefericire viitorul este sumbru. Arta contemporană este nefinanţată, ceea ce provoacă imense lipsuri. În primul rând lipsa de instituţii care să creeze spaţiul de desfăşurare. Calitatea din păcate este mult sub ceea ce se întâmplă în Suedia sau Germania. Dar această calitate este legată direct de lipsa unor instituţii de nivel european şi de lipsa unor teoreticieni şi curatori cu reputaţie. revistaartesimeserii • martie 2012 • 61

60 • revistaartesimeserii • martie 2012

coverstory

Jean-Lorin Sterian featuring Arte & Meserii

Jean-Lorin Sterian e un scriitor. Și da, știm că suntem nebuni să punem un scriitor pe copertă, știm că scriitorii nu sunt personaje populare, știm că fețele lor nu sunt pe toate gardurile dar ceea ce fac ei, de cele mai multe ori, întrece poveștile de succes ale persoanelor care beneficiază de mai multă publicitate. Jean-Lorin Sterian e un scriitor care ne-a chemat la el acasă. Acolo se simte cel mai bine.

Ne-a servit cu ceai de iasomie, într-o după-amiază viscolită în care se aștepta mai degrabă să-l sunăm să amânăm decât să ne facem apariția. Jean-Lorin Sterian a fost curios de ce el. Noi sperăm că l-am lămurit.

TEXTE: COSMIN DODOC, GEORGE-MIHAI IRIMESCU COMENTARII: jEAN-lORIN STERIAN FOTOGRAFII: ŞTEFAN DINU

A

ntume (Editura Herg Benet, 2011), cea mai recentă carte a lui Lorin, este o colecţie de scrieri scurte. Ele au mai apărut fie pe blogul lui, fie în 24Fun, aşa că oamenii au putut reacţiona, comenta sau adăuga părerile lor la cele scrise, unele fiind publicate în Antume. În cele ce urmează, am decis să inversăm rolurile: Arte & Meserii vă oferă câteva poveşti despre Lorin, la finalul cărora el a venit cu propriile comentarii.

Starshitting sau obsesia rahatului în locuri străine Știu că nu e cel mai frumos mod cu putință să începi un articol dar defecatul în toaletele unor celebrități mi s-a părut o idee foarte inspirată. Și dacă Lorin m-ar fi rugat să scriu și eu o povestioară care să apară în Lorgean despre starshitting aș fi scris, mai pe scurt, cam așa. revistaartesimeserii • martie 2012 • 63

Primul lucru pe care l-am întrebat pe Lorin după ce am ajuns la el a fost: dar toaleta unde e? M-am așezat pe locul cu pricina. Da, acolo unde se așează toată lumea și m-am apucat să răsfoiesc Lorgean. Voiam să am romanul cât mai proaspăt în minte că să-l pot întreba chestii la obiect mai mult sau mai puțin frumos mirositoare. Interviul începuse iar cuvintele lui Lorin se întrepătrundeau cu cele citite de mine, răspunzându-mi la întrebări. Lorgean e o carte nu numai despre asta. Doar o treime e despre asta. O treime bună și forțoasă. Ideea i-a venit (nu dintr-un refren de la Țapinarii) pe când se afla chiar în casa memorială a lui Freud și, ajungând la toaletă, i s-a părut că a face o acțiune pe care Freud sigur ar psihanaliza-o exact în casa lui este cu siguranță mai mult decât interesant.

Repulsia față de lumea de mucava (cuvintele îi aparțin) l-a făcut să creadă că starshittingul ar putea deveni un curent internațional care să prindă în raza lui mirositoare toate falsele celebrități (politicieni, fotbaliști, pipițe). O bună parte din textele despre starshitting aparțin prietenilor. Rescrie Lorgeanul. Tot la persoana întâi. Partea cu starshitting ar putea deveni un roman în sine. I se pare că e imposibil să nu pui o parte din tine în personaje. A început să scrie și la persoana a treia. Sunt atent și încerc să nu fac totuși prea mult zgomot. Ar putea fi deranjant totuși, casa nu e foarte mare, e un fel de studio, chiar lângă Cișmigiu. Nu îmi dau seama cât de groase sunt zidurile, așa că prefer să fiu discret și să nu las chiar în voie chemarea naturii.

Aud că nu îi place nici lui coperta Lorgeanului. Îmi mai arunc o privire pe ea. Oribilă într-adevăr. Bună de a fi luată pe toaletă, totuși, dar mai degrabă de către femei. Mai aud că întotdeauna i-a plăcut ultima parte a Lorgeanului. 8 ore e destul de pătimașă și citind-o acum a găsit destule greșeli, nu gramaticale, ci de conținut. Îmi dau seama că eu nu le-am sesizat. Cică noi nu avem redactori de carte. Redactori care să intervină pe conținut, care să ajute scriitori. În momentul în care un redactor intervine pe conținut e o linie foarte fină atunci când te hotărăști ce accepți și ce nu. Când a publicat Lorgeanul nu i-a fost frică să se pună pe tavă. Acum are rețineri. Ma gândesc că m-am pus și eu pe tavă în fața lui, într-un alt mod desigur, în momentul în care m-am dus țintă spre toaletă.

Slavă Domnului, i s-au schimbat obsesiile. A trecut de faza Sziget. Acum nu mai poate merge să se spargă cum o făcea acum câțiva ani. A trecut de faza Seinfeld. I s-ar părea trist dacă un om nu și-ar schimba obsesiile de-a lungul timpului. Nu își dă seama de obsesiile actuale. Eu mă gândesc că una dintre obsesiile mele actuale este să nu rămân fără hârtie igienică. Lorin are. Răsuflu ușurat și printre explicațiile lui Lorin cum că prin Constanța încă îl mai strigă câțiva prieteni Lorgean, trag apa. Mă spăl pe mâini, salut toată lumea, mă încalț și plec. Interviul nu mă mai pasionează acum. Nu pentru el venisem.

by Cosmin În Pe Culmile Revărsării, o piesă de teatru în care am abordat aceeaşi suculentă temă a starshittingului, cel care l-a inventat, devenit şef de agenţie de publicitate în România, ajunge să fie călcat de un grup de starshitteri. După o primă reacţie de stupefacţie şi frustrare, se resemnează şi acceptă propunerea de a transforma această 64 • revistaartesimeserii • martie 2012

mişcare internaţională într-o afacere. Sînt sigur că Cosmin (în acest caz, merge de minune o cacofonie) s-ar fi simţit bine în cea mai mică încăpere din apartament (garsonieră dublă). Uşa băii mele e întotdeauna deschisă pentru vizitatori.

Lorin Sunt o gagică din viaţa lui Lorin (foaie de jurnal) Nu știu ce pana mea e în capul lui Lorin ăsta. Cum naiba să pună acolo în nenorocitele lui de povestiri toată relația noastră? Mi se pare inuman. OK, am înțeles când s-a pus pe el pe tavă în fața cititorilor, am înțeles că nu i-a fost teamă, dar de aici până la a pune pe toată lumea acolo e cale lungă. Bine, înțeleg că eu sunt o persoană foarte interesantă care merită să ajungă subiect de povestire, dar putea să mă întrebe înainte, să-mi dau şi eu acordul de principiu, să-i spun ce să scrie și ce nu. M-am apucat să caut și să citesc volumele lui de proză scurtă. Mă gândeam că cine știe pe unde oi mai fi apărut. N-am reușit să găsesc să cumpăr niciunul. Pe net nici atât. Am găsit vestitul text 8 ore pe un blog de la Planeta Moldova, dacă nu mă înșel. În schimb Scriitorul care a ieșit la vânătoare, nu. Editura a sucombat între timp. Postumele cică se mai găsesc la editura Amaltea sau cel puțin așa pretind ei.

Mare noroc am avut că l-am prins într-o zi pe Lorin într-o pasă bună și mi-a împrumutat Baltazar și Hazardul. De fapt, ca să fiu sinceră, mi-a dat-o de tot și cu semnătură. Are el o chichiță și nu scrie nimic personalizat ca dedicații pentru că i se pare aiurea mai ales când nu cunoaște omul respectiv, așa că doar semnează şi trece data. Cred că va trebui să iau legătura și cu fetele celelalte.

Oare ele cum s-or fi simțit? Oare o fi vorbit și despre momentele intime? O fi fost chiar așa de nesimțit? Sau de ce face chestiile astea? Bine măcar că acum încearcă să scoată un top al povestirilor fantastice, poate-poate nu sunt pe acolo. Zicea ultima oară că încearcă să le pună într-un format e-book, direct pe Amazon.

Așa împacă și nevoia cititorilor de a intra în posesia unor chestii mai vechi scrise de el. Mă tot întreb, oare Roxana din Roxana și Mistria, tot eu sunt? Și mă mai întreb, oare ce-ar spune dragul de Lorin dacă aș pune pagina asta de jurnal într-o povestire?

P.S. Cred că o să-mi placă tare mult de hipjderii ăia de care spunea în noua lui povestire. Oi fi și eu vreuna?

by Cosmina Într-o carte de David Lodge, doi scriitori, un american şi o englezoaică (sau invers) ajung într-o situaţie amoroasă şi, înainte să şi-o tragă, îşi promit solemn că niciunul nu va folosi acel moment într-o povestire. Am văzut un tricou (unul special pentru scriitori pentru că de, sînt şi ei nişte oameni speciali) pe care scrie: „Careful, or you’ll end up in my next novel”.

Deşi nu le-am citit, ştiu că apar în textele scrise de două foste prietene, iar o alta, până să-şi întâlnească o nouă

revistaartesimeserii • martie 2012 • 63

64 • revistaartesimeserii • martie 2012

obsesie, vorbea despre mine psihoterapetului. Mai toate prietenele au căutat semnele existenţei lor în povestirile mele. Unele le-au şi găsit, dar mult mai târziu.

Lorin Jean Lorin Sterian în sondaje „Citești acest articol? Nu ești nici pe departe singurul.” ( Jean-Lorin Sterian, Antume, Editura Herg Benet 2011, Omul din sondaje) Ești un jurnalist sau un fost jurnalist sau semi-jurnalist, pentru că nu poți spune că te poți numi jurnalist. Îți dai seama că mai sunt mulți ca tine. Crezi că ai fost printre puținii care s-au simțit nefericiți în viața de jurnalist cu program full-time. Te-ai simțit ca într-o colivie. Mai sunt mulți ca tine. Probabil peste 50%. Ai câștigat din publicarea unui roman șase milioane jumate iar din restul cărților, nimic. 95% dintre scriitorii români au pățit același lucru. Crezi că scriitorul este un om care câștigă din scris. Aici îmi pare rău, dar procentul celor care cred astfel este în jur de 40%. De când ai Kindle-ul n-ai plătit nicio carte. La fel cu alţi 99% dintre posesorii de Kindle. Lui George i-a plăcut palma pe care le-ai dat-o oamenilor din publicitate în tot volumul Antume, care de fapt este o colecție de articole publicate în 24Fun, la fel ca altora 92% pentru că restul de 8% lucrează în publicitate. Prietenul tău cel mai bun lucrează în publicitate și ai foarte mulți oameni lângă tine care sunt OK, dar puși la un loc dau senzația de clisă care te face să iei atitudine, tot mai rar în ultima vreme totuși. Asta este o speță destul de rar întâlnită așa că procentul de asemănare este probabil pe la 0,51%. Te-ai gândit la actorii care vin la casting sau la ce e în mintea unui copywriter în momentul în care îi vine o comandă care e imbecilă. Altor 33% le-a trecut asta prin minte.

Nu-ți mai pasă de publicitate. La fel cu 75% din publicul revistei Arte & Meserii. Ți se pare imbecil să-ți apară numele pe ceva în genul campaniei Maggi. N-am reușit să găsesc un studiu în acest sens, din păcate așa că poți fi considerat unicat. Te reprezintă textul de pe coperta 4 (a volumului Antume) la fel cu ceilalţi 95% dintre scriitorii care nu prea câștigă din cărți. Te resemnezi la fel cu ceilalți 99%.

by Cosmin *procentele sunt fictive. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare.

Dacă pozele ar vorbi şi prostituatele ar citi, atunci ar fi încântate să se regăsească în următorul meu proiect intitulat Curve (Whoreshop). E o antologie pe care o coordonez pentru o editură pe care nu mă grăbesc să o numesc, deoarece nu o cunosc nici eu. Paisprezece scriitori din toată lumea, cunoscuţi la un workshop în perioada în care locuiam în Berlin, au produs câte un text în care se regăseşte o situaţie care implică mersul la curve. M-am gândit să mă folosesc de acest colţ de revistă pentru a anunţa proiectul pentru că interviul nu a conţinut (din fericire) şi tradiţionala întrebare: „Ce planuri de viitor ai?”.

Lorin

LorGem de coacăze N-ai înţeles nimic din titlu. Ne povesteşte că lorgean a devenit un cuvânt cu care se joacă mult, gemul făcut de el denuminduse lorgem. Iar Gem de coacăze este piesa pe care ne-am luat la revedere după interviu. Acum că am lămurit problema… Ne spune foarte frumos că are o pasiune pentru muzică de când ştie el că are pasiuni. Însă nu are ureche muzicală. Dotarea fizică, spune el. Aşa cum mie îmi place fotbalul dar aş leşina după 100 de metri alergaţi dus-întors. Dar poate să compună linii melodice pe care să le sugereze celor care ştiu să le transpună în muzică. Carevasăzică aşa cum aş desena eu scheme de joc pentru fotbaliştii de mai devreme. Numai că Lorin nu se mulţumeşte să comenteze de pe margine. Orice îl impresionează îl motivează să creeze. Grupul Sanitar este prima lui formaţie, trupă care promova playback-ul. Ironic, desigur. Acum – Diletant Gathering. Numele, rezumă Lorin, spune totul. Mi-a trimis pe transfer.ro câteva piese ale formaţiei şi le-am aşezat în Winamp. Eram curios dacă le ia LastFM-ul, dar nu s-a întâmplat asta. În momentul acesta s-a terminat Gem de coacăze şi a început 666 friends. Nu mai este vocea lui, este voce de femeie.

Să fiu sincer, mă aşteptam la un dezastru, dar piesele sună chiar legat şi amuzant în acelaşi timp.

Dacă îl întrebi ce i-a venit cu muzica, Lorin zice că e vorba de chestia aia pe care o simte cineva care se pricepe foarte bine la ceva dar îşi doreşte foarte mult să facă altceva. În cazul de faţă, îi place fantastic de mult să fie pe scenă. Este de părere că ar putea spune foarte multe lucruri şi prin muzică, simţind o energie pe care în mod normal nu o simte. Recent au cântat chiar la radio în direct. Deşi e un lucru mult prea dezorganizat ca să spunem că au influenţe, ei fac asta cu plăcere. Pe scurt, vorbim mai degrabă de un concept performativ decât de unul muzical, ăsta ar fi statement-ul. Se improvizează constant, nu se repetă prea des. Nu îşi propun să ofere un produs finit şi recunoaşte că se distrează o grămadă. Pentru că dacă s-ar lua în serios, spune el, atunci ar fi penibili.

by George Aveam 18-19 ani când am compus Tănase. A fost înregistrată de Grupul Sanitar zece ani mai târziu. În ultimii ani am tot compus melodii. Pe una dintre ele am îndrăznit să o interpretez (mă feresc să folosesc verbul „a cânta”) live, în timpul unui performance la Miercurea Lejeră/CNDB. „666 friends” a fost scrisă acum doi ani cu scopul de a ajunge hit pe Facebook. Nu mă grăbesc, ştiu că va veni şi vremea când voi avea timp, disponibilitate şi suficiente cunoştinţe pentru a înregistra un album cu totul diferit de Playback Superstar. Până atunci, îmi petrec timpul învăţând riffuri de chitară bas ale trupelor The Cure şi Joy Division şi lălăind prin casă când sînt singur.

Lorin

revistaartesimeserii • martie 2012 • 67

Dă-te bă la o parte!

Reuşisem să ajung pe listă pentru o piesă la lorgean theatre. Acasă la Lorin, adică. Deşi ai fi crezut că e teatrul ăla elitist unde intră numai cei pe care îi sună Lorin, nu e aşa, poţi da un mail şi poţi spune că vrei să mergi. Se bucură când vine lume nouă, chiar în detrimentul prietenilor, prea familiarizaţi cu spaţiul şi potenţial public indisciplinat din motivul ăsta. Revenind. La lorgean intrarea se face pe bază de obiecte, în funcţie de spectacol. Urma să vădnonstop.ro, cu Alina Bengescu. Eram mândru de obiectul pe care îl alesesem, trebuia să fie unul tipic masculin. Bine, ca să fiu sincer până la capăt, ideea nu îmi aparţinuse în totalitate, dar ce mai conta. Urma să merg cu un Axe Clicker. Ştiţi, obiectul ăla din reclamă cu care ţinea Ben Affleck socoteala tipelor care îi zâmbeau. Găsisem şi o explicaţie deşteaptă pentru el, însă nu are rost să detaliez.

Cert este că pe măsură ce mă apropiam de Cişmigiu îmi devenea tot mai clar că l-am uitat acasă. Nu puteam intra fără obiect, ştiam de pe blogul lui cât de mult îl supără treaba asta (şi întârziatul). Şi având în vedere că urma să îi luăm un interviu nu avea rost să mă fac de băcănie aşa din prima. Când am ajuns la poalele blocului, un grup de vreo patru oameni aştepta să intre. La un moment dat a coborât o tipă cu o listă, ne-a invitat în scara blocului şi apoi ne-a zis să punem obiectele într-o geantă. Puţin jenat am îndesat o revistă în geantă, dar tipa mi-a zâmbit şi m-am relaxat. Oricum, nu e de mirare că obiectul adus de mine nu a ajuns în albumul de fotografii făcute celorlalte obiecte aduse. Am intrat în apartament. Întuneric. Linişte. Ajung în prag şi nu ştiu unde să mă aşez. Lorin se uită la mine şi îmi spune să mă aşez pe o pernă mai în faţă.

Aşteptăm în linişte până mai urcă vreo două serii de oameni. Apoi Alina Bengescu, aflată la o masă în faţa noastră deschide laptopul şi piesa începe. Până atunci credeam că este vreo amică de-a lui Lorin care punea muzică până la venirea spectatorilor. Începe cu un monolog. În timp ce îl spune, se uită în ochii noştri. Mai spunea câte un „nu?” şi se uita la tine, moment în care te trecea un scurt fior pe şira spinării. Pentru că eram cu toţii în aceeaşi sufragerie.

Mi s-a părut foarte tare când personajul a trebuit să se ducă la baie, moment în care Alina chiar s-a dus în baia lui Lorin şi puteai auzi apa trasă la WC. Apoi începe să ţipe la oameni. Pe minut ce trecea speram că voi scăpa, până ce la un moment dat vine la mine şi ţipă: „Dă-te!”. Zâmbesc tâmp. „Dă-te moşule, ce stai ca un pensionar!”. Încercam să mă conving singur că este doar o piesă, dar realizez că poate chiar ar trebui să mă dau. Mă mut pe altă pernuţă. Lorin se uită la mine şi îmi zâmbeşte dând din cap, lucru care mă mai detensionează. Am aflat apoi că nici el nu ştia cum decurge piesa, îi place de obicei să fie luat prin surprindere şi a fost la fel de fericit precum eram şi eu la început că nu l-a luat Alina în vizor. Alte piese nu sunt aşa, şi nici nu îi place genul acesta de interacţiune directă, pentru că actorul este într-o poziţie suverană iar spectatorul nu are de ales. Preferă să simţi nevoia să participi la piesă. Spectatorul nu poate să plece pentru că uşa e încuiată.

by George Sînt oameni care spun că-şi doresc foarte mult să vină la lorgean theatre, se înscriu şi nu mai vin, astfel că alţii, care au fost anunţaţi că nu mai sînt locuri, rămân pe dinafară. Sînt oameni care vin însoţiţi, deşi 68 • revistaartesimeserii • martie 2012

nu au anunţat acest lucru. Sînt oameni care bat la uşa apartamentului (pentru că, din nefericire, unii ştiu unde locuiesc) la un sfert de oră de la începerea spectacolului, deranjând pe toată lumea. Mai sînt un fel de oameni care în timpul spectacolului se ridică şi se duc la bucătărie să-şi aprindă un joint. Sînt oameni care vin la lorgean theatre ca la „acasă la Lorin” şi nu ca la teatru. Sînt oameni care uită să aducă obiecte (dar s-a întâmplat să uit şi eu să le spun).

De-a lungul timpului am primit o sumedenie de bilete de autobuz, linguriţe şi chei nefolositoare, după care spectatorii s-au scotocit prin geantă în clipa când au ajuns la uşa blocului. Şi desigur, cei mai mulţi oameni vin la ora stabilită, cu obiectul în geantă şi, când e cazul, vorbesc cu plăcere despre motivaţia aducerii lui.

Lorin Scurtă scrisoare deschisă către Lorin ce va fi postată la un moment dat pe un blog Dragă Lorin, Îți mulțumesc pentru că ai vrut să-mi arăți câteva pagini din jurnalul tău. Chiar și ultimele scrise acum câteva zile, foarte proaspete și cu un mare risc de patetism. Asta te face un om deosebit. Mi-ai spus că ai un scris foarte urât și că te va proteja. Nu cred că ai nevoie de protecție. Oricum, mi se pare că ești cel mai intimist scriitor de pe la noi fără a scrie jurnal ca gen literar așa cum a făcut-o Cărtărescu. Mi-ai spus că păstrezi pentru jurnal cele mai neplăcute lucruri. Acum îmi pare rău că n-am citit. Am rămas cu această curiozitate, aceea de a vedea ce înseamnă pentru tine un lucru cu adevărat neplăcut. Pe blog (ublog.ro) nu prea îți scrii dezamăgirile, nu scrii nici despre relații. Asta nu am înțeles-o foarte bine.

Vorbești despre momentele intime din viața ta peste tot, în afară de blog. Mi s-a părut foarte bună ideea de a publica o carte de mailuri. Te felicit și abia aștept s-o citesc. Eu îți citesc blogul, așa că dacă vrei să-mi răspunzi la scrisoare, îmi poți spune acolo.

Legat de poezia ta, prefer să nu spun deocamdată nimic. Pe la 40 de ani când crezi tu acum că vei debuta, o să-ți mai scriu încă o scrisoare deschisă. Și dacă găsești poezia aia cu care ai câștigat premiul de astro-poezie, poate o pui tot pe blog.

Ah! Și mai vroiam neapărat să-ți spun că e genial cufărul ăla. Și ceasul din bucătărie, normal.

Cu amiciție, Cosmin Dragă Cosmin, după cum spuneau cei de la Of Montreal, Past is a Grotesque Animal. Ce-i drept, numi place să-mi expun prezentul. Am o memorie proastă, ceea ce mă ajută să ficţionez când scriu despre evenimente din trecut pe

care le transform, în funcţie de perioada în care mă aflu, în diferite manifestări artistice sau genuri literare. Din acest motiv nu cred că am reuşit (în caz că miaş fi propus) să scriu vreodată auto-ficţiune pură. Dacă aş fi DJ, zilele din spate ar fi vinilurile mele. Îţi mulţumesc pentru aprecierile legate de cufăr şi ceasul de la bucătărie şi-mi pare rău că nu ai spus nimic de podeaua din piatră (din resturi găsite pe un şantier) de la baie şi de măsuţa ieşită din îmbinarea unei carcase vechi de televizor şi picioare de scaun găsite lângă tubul ghenei. Din punctul meu de vedere, garsoniera (dublă) din Şipotul Fântânilor e cartea mea cea mai dragă, la care am tot scris, scriu şi voi rescrie.

Cu amiciţie, Lorin Răspunsurile lui Lorin la cele 10 întrebări interzise scriitorilor: 1. E cool să fii scriitor?

Depinde în ce mediu te afli. Dacă eşti într-un mediu muncitoresc, da. Printre scriitori în niciun caz.

2. Ce gen de cărţi scrii?

Cui îi pasă? Antume, de exemplu, ce gen de carte e? În Cărtureşti era pusă la „Memorii”.

3. Nouă ni se pare că interviul luat acum

este foarte mişto. Crezi că ai putea să scrii o carte despre asta?

Despre interviu? O carte? Dacă mi-aţi da interviul înregistrat aş putea să scriu o piesă de teatru.

4. Avem din ce în ce mai puţin timp de citit şi mers la teatru. Ce sfaturi ne dai?

Cred că sunt un foarte prost sfătuitor. Nefiind angajat duc o viaţă atipică şi teoretic am foarte mult timp liber pe care mi-l petrec acasă. De-asta şi fac teatru la mine ca să nu mă duc până la teatru.

5. Boris Vian e supra-apreciat. Ce zici de citatul ăsta?

Am citit câteva cărţi foarte proaste de el. Şi e aşa un trend, Boris Vian, un geniu care s-a manifestat în multe feluri, care mi se pare nejustificat. Spuma zilelor e excelentă, dar nu aş recomanda o operă integrală, pentru că viaţa e scurtă.

6. De când n-ai mai scris de mână?

De alaltăieri, pentru că în jurnal scriu de mână.

7. Cum e corect, inopinant sau inopinat? Întrebaţi un absolvent al Facultăţii de Litere.

8. Poţi să îmi împrumuţi Baltazar şi Hazardul?

Da. 9. Ai vrea să citeşti o poezie scrisă de mine?

Sigur, da.

10. Trăieşti din scris?

Nu. Concluzia lui Lorin – Poţi experimenta diferenţa dintre ceea ce scriu oamenii şi ceea ce zic. De asemenea, ca şi la întrebarea cu cititul, e foarte important contextul. Aici a mers.

literatură

MANIFEST ÎN VERSURI …UNDE „MANIFEST” ESTE

SI , VERB SI, SUBSTANTIV 70 • revistaartesimeserii • martie 2012

DE MARIA ANDREEA GALAN FOTOGRAFII: CLAUDIU POPESCU ILUSTRAŢIE: ANDREEA DRAGOMIR

Dacă vrei să faci o poezie astăzi, nu trebuie neapărat să ţii cont de reguli, ai doar o multitudine de repere din care alegi ce ţi se potriveşte. Adaugi trăirea ta, adaugi suflet, adaugi întrebări şi răspunsuri. Poate creezi propriul tău manifest, la fel ca cel de faţă. Poţi începe printr-o discuţie cu poetul Răzvan Ţupa.

I cu un creion primit acum patru ani de zile redactez un manifest. Pe o foaie albă înşirui, de fapt, rândurile unui posibil omagiu adus lui Tzara. inventator al poeziei dadaiste, dumneata, Tzara, mi-ai fost inspiraţia pentru interviu.

II un interviu cu Răzvan Ţupa, căruia nu îi place să întârzie, dar a întârziat. Şi i-a părut rău… că a întârziat. într-un pod de librărie ne-am început discuţia impersonală, la început, III despre starea presei, despre jurnaliştii cu experienţă, despre tineri jurnalişti, despre patronii de presă despre publicitatea care (mai) hrăneşte ziarele, despre „presă pe prietenie” despre ce-a fost şi nu mai este.

IV din ce mai este am tăiat mai multe titluri din ziar, cuvinte care aveau un sens la comun, iniţial, erau acum dezbrăcate de identitate, înşirate pe o masă pentru experimentul DADA de la prima întrebare.

V un exerciţiu, un joc, o stare, experimentul nu a fost întocmai cu „reţeta” lui Tzara de poezie dadaistă nu a fost asemănător cu jocul Hertei Müller doar a fost o încercare de ceva, o întâmplare cu titluri din ziare.

VI timp de 20 de minute, înregistrarea audio a surprins mai multă tăcere. din când în când se auzea „cred că ăsta (cuvântul) merge aici, din când în când, câte un Igor sau Mitoş intra pe uşă în afumerie.

VII şuieră Internetul de aprecieri, „cel mai energic şi mai inventiv promoter al poeziei în spaţiul public” (Komartin) dar dumneata, domnule Ţupa, îţi vezi de lucrurile care îţi fac plăcere şi îţi folosesc, mai ales că poezia a apărut pentru tine ca o formă de a exprima ce te interesează, ca o formă de a înţelege.

VIII suntem toţi „cel mai” sau „cea mai” aşa suntem chiar de mici învăţaţi, „în orice poezie din lume, unul, oricât de mare ar fi, nu înseamnă nimic, el capătă sens prin toţi ceilalţi care scriu poezie”, ai spus. revistaartesimeserii • martie 2012 • 71

IX şi dacă tot suntem aici care sunt direcţiile poeziei de astăzi, te-am întrebat, la ce concluzie ai ajuns? „la mai multe”, ai răspuns, „asta pentru că tot m-a interesat să văd cum fac alţi oameni, m-a interesat să văd ce face altcineva decât mine”.

X „nu doar oamenii care scriu poezie fac să aibă sens un om care scrie poezie, ci şi cei care îi citesc poezia, cei care găsesc ceva în ea de-asta m-a interesat să aflu tot ce se-ntâmplă, pornind chiar cu prejudecăţile noastre din şcoala generală care sunt venite dintr-o perioadă foarte aiurea a literaturii în România”.

XI „ne-am învăţat că poezia este expresia naţională”, ai spus cu ironie „este şi asta”, ai completat, dar, „nicăieri în lume, nici în România chiar, nu există nimic în poezie care să nu fi existat în altă parte”.

XII „peste tot a fost un joc al cuvintelor cu mai mult sau mai puţin sens, iar la un moment dat, au ajuns la o formă care a avut succes iar forma aceea a fost preluată şi de alţii, uitând că cineva a inventat-o şi nu a venit de la Dumnezeu”.

XIII şi, uite aşa, domnule Ţupa, am adus discuţia pe un teritoriu drag ţie (adică poezia), dar dificil pentru mine, să mă bată Sorescu de nu, am înţeles greşit că aceste forme fixe sunt reguli ale creaţiei poetice de la care poeţii de astăzi se abat, dar nu, ele sunt doar repere pentru ceea ce poate fi creat şi astăzi, nu reguli.

72 • revistaartesimeserii • martie 2012

XIV în 1918, Tzara scria primul manifest al mişcării Dada şi ironic, şi serios, şi furios, şi visător. ar mai putea fi creat un manifest de aceeaşi natură în 2012? am întrebat, ar schimba? ar motiva? ar lăsa pe toţi indiferenţi?

Cum se mai percepe noţiunea de manifest astăzi?

XV „astăzi, lucrurile se înţeleg mai greşit decât oricând atunci când e vorba de manifest suntem mai idolatrii decât oricând faţă de manifeste, dada este şi foarte ironic, cumva e punctul zero de la care nu poţi să mai ai pretenţia că faci un manifest care este adevărat pentru că ei sunt cei care au făcut un manifest care e în acelaţi timp adevărat şi ironic, îl neagă pe el însuşi.

Se poate face! Dar riscul este mult mai mare să fie înţeles greşit”.

XVI greşit înţeleasă poate fi şi relaţia editură-poet-poezie pentru editură, odată ce a scos cartea, asta a fost, pentru poet, impasibilitatea editurii poate fi calea spre altceva (mai bun), pentru poezia însăşi, frustrarea apare când nu ajunge la cei interesaţi de acest tip de poezie.

XVII în discuţia despre alţi poeţi le înţelegi rostul de a fi acum şi de a scrie ceea ce au scris, aşa cum Iv cel naiv nu a greşit prin ceea ce a scris, Iv cel naiv a scris poezia de care este nevoie acum.

XVIII „Poezia e necesară? eu ştiu că cei care strigă mai tare împotriva ei sunt acei care, fără să ştie, îi doresc şi-i pregătesc o confortabilă perfecţiune.” (din Manifest despre amorul slab şi amorul amar, Tristan Tzara) să fie cei care resping poezia cei care mai mult o aduc în faţa scenei?

XIX „nu există niciun poet vreodată care să nu fi fost impotriva poeziei scrise prost oamenii ăia (dadaiştii) scriau împotriva poeziei făcute prost ca să promoveze un fel responsabil de a face poezia. una din problemele poeziei este că îţi dă senzaţia de ceva mort, ceva ce ai văzut deja”.

XX „dar oamenii fac cele mai nebune lucruri ca să simtă că au o poezie vie”. cum? „Atunci când simţi că limbajul pe care îl foloseşti te trimite în toate direcţiile în care te interesează să mergi, poţi să nu mai foloseşti o literă şi să scrii fără ea şi să dai startul unui joc.

Sau poţi să scrii lucruri şocante sau vulgare, să vezi cum reacţionează lumea”.

XXI ajunsă în acest punct, o concluzie începea deja să se contureze în mintea mea e greu să vorbeşti cu poeţi! să fie lirismul de vină, să fie forma în care sunt aşezate sau rostite cuvintele, dar conversaţia cu un poet este mai dificilă dacă nu eşti şi tu de-acolo, surată cu poezia.

XXII poezia nu este doar cea de la pagina 53 dintr-o carte, adicătelea tipărită, revistaartesimeserii • martie 2012 • 73

poezia este astăzi şi o formă de performance, este spectacol, este manifestare este ceea ce publicul cere, nearticulat chiar, şi ceea ce i se oferă.

XXIII „viziunea mea legată de public este că misiunea mea este o colaborare cu publicul publicul nu este un mediu inert căruia tu îi dai bucăţele de artă publicul este foarte activ, el îşi caută ce are nevoie, reacţionează la ceea ce găseşte”.

XXIV nevoia publicului poate fi legată de o continuă căutare, o redescoperire „ce-mi doresc eu de la poezie este nimic altceva decât ca oamenii să fie ei înşişi să nu pretindă că sunt altcineva pentru că o poezie poate să le dea puterea de a se descoperi pe ei înşişi acolo sau să îi provoace să se gândească la propriile lor trăiri”. „poezia nu are nicio valoare dacă nu ţine de un om”.

XXV am încercat să rup cursul discuţiei despre poezie pentru a vorbi despre fericire. dar, treptat, tot la poezie te-ai întors.

XXVI „e foarte periculoasă fericirea, cred eu, am toate datele să spun că sunt fericit, poate ce stă în cale sunt adaptarea la elementele administrative, siguranţa concretă a zilei de mâine etc., e foarte importantă poezia pentru asta (fericirea) pentru că îţi oferă tot timpul posibilitatea să reformulezi propria ta istorie personală şi lucrurile care se întâmplă în jurul tău”.

XXVII reformulezi, tragi o concluzie şi mergi mai departe. poezia e ca o formă de terapie, pe lângă toate celelalte forme pe care le poate lua, Dar cum ar fi o poezie de Ţupa transpusă într-o pictură?

O sursă de energie copleşitoare, asa cum numai „mâzgâliturile” lui Pollock pot să transmită, îmbogăţită de un Mark Rothko ce domoleşte energia, dar nu o desfiinţează.

XXVIII reportofonul a înregistrat doar până aici, multe cuvinte au mai prins contur după aceea, despre oamenii timizi, despre românul care s-a născut poet, dar care nu face nimic cu asta, despre limitele pe care le ai sau nu le ai, despre alegerile pe care le faci.

XXIX într-un final, discuţia nu a mai fost despre tine sau despre Tzara, ci despre mine. reapelând la experimentul din debutul interviului, am creat o nouă poezie dadaistă din care am lăsat un singur vers: Incertitudinile atractive fac sensul unui lucru!

XXX Şi a venit liniştea caldă.

Fiecare şi-a văzut de drum, tu, în continuare creator de poezie, eu, în continuare în încercarea de a înţelege, de a simţi, de a trăi poezia.

Am pus creionul lângă foaia albă şi am oftat la gândul că trebuie să scriu manifestul pe laptop.

74 • revistaartesimeserii • martie 2012

literatură

Babel Dacă ar fi existat acest turn şi am fi vorbit cu toţii aceeaşi limbă, lumea ar fi fost mult mai plictisitoare. Dar s-a întâmplat să existe mii de limbi străine, mii de cuvinte într-o limbă, mii de accente, tonuri, inflexiuni şi asocieri, iar asta nu mai e deloc plictisitor. Şi pentru că nu ştim toate limbile din lume, există traducători care descifrează înţelesuri pentru noi, cărţi şi lumi diferite la care altfel nu am fi putut ajunge. Ei sunt adevăraţii eroi ai culturii, ei sunt anonimii de pe prima sau a doua pagină a unei cărţi peste care de multe ori trecem nepăsători. Printre ei este şi Florin Galiş, traducător de italiană şi spaniolă, de carte şi scenariu de film sau teatru.

TEXT: ALEXANDRA-MARIA COLŢA FOTOGRAFII: CLAUDIU POPESCU

rima oară l-am cunoscut pe Florin Galiş la o dezbatere a uneia dintre cărţile pe care le-a tradus, Căzuţi din cer de Ray Loriga (Curtea Veche, 2011). Era o seară de luni de noiembrie, între pereţii călduroşi şi lumina difuză a unei ceainării. Am reuşit să număr în jur de 10-15 oameni, nu foarte mulţi, faţă de alte evenimente culturale. Stăteau aşezaţi pe scaune, pe centru şi în margini, aşteptând liniştiţi să înceapă poveştile. Dintre toţi invitaţii, Galiş mi s-a părut a fi cel mai aproape de prezenţa fizică a autorului spaniol. Printre amintirile legate de ultima venire a autorului în ţară, la Bookfest 2010, traducătorul a povestit de serile târzii petrecute împreună în faţa mai multor beri şi admiratoare, dar şi de munca minuţioasă din spatele unei traduceri, când fiecare cuvânt are putere şi fiecare asociere are consecinţe.

Câteva luni mai târziu, ne-am întâlnit cu traducătorul între pereţii aceluiaşi local, vorbind despre cam aceleaşi lucruri. A adus cu el aceleaşi cărţi, Eroi, primul volum tradus de Ray Loriga şi Căzuţi din cer, cel de-al doilea, rodul cel mai vizibil al muncii lui de traducător. Cuvintele au o putere fantastică şi un traducător jonglează cu ele, încât să avem impresia că citim cele mai naturale expresii ale unor poveşti străine. Şi treptat devin poveştile şi cuvintele noastre. În joaca de-a cuvintele, voi reconstitui povestea traducătorului Florin Galiş şi a traducerilor sale. > Italiana. Florin Galiş s-a îndrăgostit de cultura italiană, în special arta renascentistă, dar şi muzicalitatea limbii l-a fascinat şi a studiat-o în timpul Facultăţii de Limbi Străine, alături de spaniolă. Proaspăt absolvent, a avut şi prima experienţă de traducător, a autorului italian Paolo Maurensig şi a romanului său, Varianta Lüneburg. Scriitorul a debutat cu această carte; asta se întâmpla în ’93, când Maurensig avea 50 de ani. Volumul a fost foarte premiat 76 • revistaartesimeserii • martie 2012

şi apreciat, autorul devenind între timp unul dintre cei mai valoroşi din literatura italiană. În română, cartea a apărut mai târziu (1999), la Editura Univers, pentru că a durat mult lucrul la traducerea sa.

Florin Galiş a trebuit să descrifreze lumea şahului şi limbajul atent şi migălos al autorului, cu o frază foarte complexă şi complicată. > Documentare. Lumea şahului a solicitat foarte multă cercetare. Un pas, de fapt, indispensabil oricărei traduceri. Ca nou traducător, Florin Galiş spune că „mi-am dat seama că-mi place, dar lucrezi din umbră, în solitudine, interacţionând cu tot felul de zone pe care nu le ştii, în care trebuie să te documentezi”. > Complicitate. Documentarea nu se face doar pe net sau din cărţi. Pentru a realiza o traducere cât mai adecvată, traducătorul are nevoie de „complici”, prieteni sau ajutoare care să fie vorbitori nativi ai acelei limbi, cunoscători ai familiarităţilor autorului şi a lumii din care provine. > Generozitate. Este unul dintre motivele pentru care un traducător îşi face meseria. Prin traduceri, el deschide calea către o lume a unei cărţi la care altfel cititorul n-ar fi avut acces: lumea autorului şi a personajelor cărţilor sale. Un alt motiv este pasiunea, „mare, pătimaşă” pentru italiană şi mai apoi, pentru spaniolă. > Invitaţie la dans. Un traducător se adaptează textului pe care trebuie să îl traducă, din limbaje diferite, film, teatru sau roman, ca într-un dans, unde trebuie să urmăreşti şi să menţii acelaşi ritm cu paşii partenerului. > Anecdotă. Florin Galiş are multe astfel de poveşti. Una dintre ele se referă la „îngerii din Berlin”, care apar de mai multe ori în Eroi. La

revistaartesimeserii • martie 2012 • 75

76 • revistaartesimeserii • martie 2012

începutul şi sfârşitul cărţii, ei se regăsesc în cuvintele lui Loriga „Berlinul e un oraş al naibii de ciudat. Am numărat îngeri în ploaie…” sau „Când în cele din urmă l-am întâlnit pe Bowie, el stătea aşezat sub un înger de bronz. Încă de la început ştiam că o să-l găsesc aşezat sub un înger, dar Berlinul e plin de îngeri. […] A început să plouă, dar nu ne-am clintit din loc. Nici îngerul, nici Bowie, nici eu.”

Pentru că nu a fost niciodată în Berlin, Florin Galiş vedea personajele cu aripi drept nişte metafore foarte expresive. Însă îngerii există în realitate, sculptaţi pe felinarele sau podurile din Berlin.

O altă anecdotă este legată de berea din frigider. În Eroi, personajele beau (printre altele) foarte multă bere. Florin Galiş nu obişnuieşte să bea bere, dar fără să-şi dea seama, în timpul traducerii, a descoperit că are mai multe sticle în frigider. După ce s-a întâlnit şi împrietenit cu autorul şi-i traducea a doua carte, Căzuţi din cer, a fost chiar surprins şi l-a întrebat când încep personajele să bea bere, că tot nu începeau şi era suspect. Loriga l-a liniştit: „un pic mai aşteaptă şi o să vezi că apare”. În Căzuţi din cer este o scenă cu un astronaut care, aşa cum am mai văzut şi prin documentare pe Discovery, mai iese din navă şi pentru câteva momente pluteşte în vid. În romanul lui Loriga, un astfel de personaj rămâne uitat în spaţiu, „atârnat” în traducere, deşi expresia din spaniolă în română ar fi fost înţeleasă perfect prin „lăsat cu ochii în soare”. Florin Galiş însă a preferat să nu folosească această expresie pentru că ar fi făcut o metaforă la care autorul nu se gândise, ar fi fost o influenţă proprie asupra textului. Ca şi cu îngerii din Berlin, linia despărţitoare dintre real şi metaforic este destul de înceţoşată, iar traducerea seamănă mai degrabă cu un mers pe sârmă, mereu fiind posibilitatea să cazi într-o parte sau în cealaltă. > Echilibristică. Nu există formulă standard pentru a traduce. Încerci orice metodă pentru a găsi răspunsuri la problemele puse de traducere. Uneori pot fi rezolvate printr-un desen (la traducerea romanului lui Maurensig, Florin Galiş îşi aminteşte că „m-am apucat să desenez o scenă pentru a o reprezenta, a o vizualiza, am încercat privind. Altminteri, nu reuşea să iasă la fel de bine cum era în italiană”), sau pur şi simplu răspunsul apare neaşteptat pe stradă.

Tocmai asta îl face pe Galiş să exclame „E imposibil să nu-ţi placă, de fiecare dată eşti în alt spectacol, într-o altă poveste”. > Trântă. „Lupţi să aduci nişte lucruri care la început nu vor să se dezvăluie”. Pe parcurs, speri să-ţi şi placă povestea, să te prindă şi să o poţi înţelege pentru a o reda cât mai bine. > Joacă. L-am întrebat pe Florin Galiş dacă vrea să scrie propriile poveşti, romane, iar el mi-a răspuns că „Da, e un lucru cu care cred că cochetează fiecare traducător. În primul rând e o dragoste pentru ce înseamnă scris, pentru jocul cuvintelor care în traducere nu mai e tocmai o joacă pentru că ai condiţionări. Traduci după regulile jocului.” Radu Paraschivescu, şi el traducător şi scriitor, remarca într-un interviu că „traducerea te fereşte de angoasa colii albe, pe care uneori nu ştii cum s-o umpli”. Galiş spune că la traduceri „începi o poveste care deja există”, iar dacă la început este un chin, când traduci a doua carte a aceluiaşi autor, după ce l-ai întâlnit de mai multe ori, munca se transformă mai mult într-o joacă. De

aceea, traducerea volumului Căzuţi din cer a durat o lună, faţă de lupta cu Eroi, care s-a întins pe mai multe luni. > Laborator. Câmpul de luptă a fost pe mai multe caiete, cu notiţe pe margini, cu multe semne de întrebare, cu creion, pix, roşu, verde, adică un „laborator al traducerii”, un proces „extrem de provocator şi solicitant”. > Nebuni. Ray Loriga scrie despre tineri, pentru tineri. Personajele lui sunt de obicei adolescenţi, care vorbesc la persoana I, sunt contrastanţi, criminali de o frumuseţe izbitoare, cu obsesii, dependeţe, într-o permanentă fugă şi conflict cu autoritatea sau realitatea. „Sunt nebuni complet. Răzvrătiţi, au foarte multă forţă în romanele lui Loriga. Dar sunt nebuni complet”, spune Florin Galiş. Fie că spun poveştile lor fragmentat, fără un fir narativ legat, ca în Eroi, fie că sunt personajele unui road movie sau reality show, tinerii lui Loriga sunt rebelii în care câteodată şi autorul se regăseşte, iar traducătorul observă. > Index. Dacă am fi trăit într-o societate totalitaristă, rebeliunea, răzvrătirea personajelor lui Loriga l-ar fi plasat pe autor cel mai probabil la index. Scriitorul este însă un reprezentat al boom-ului hispano-american, cu multe influenţe din literatura americană, muzica americană. Loriga a avut libertatea de a scrie într-o perioadă în care „rebeliune” sau „libertate” erau cele mai bune sinonime. Este pasionat şi de cinematografie, este prieten cu Pedro Almodóvar, care a regizat filmul Carne trémula, după scenariul cu care Loriga a debutat în domeniu. > Belles infidèles. Florin Galiş aminteşte că în Franţa secolului al XVII-lea se vorbea despre „les belles infidèles”, traducerile erau comparate cu femeile: „dacă sunt frumoase, nu sunt fidele, dacă sunt fidele, nu sunt frumoase”. Vremea acestor comparaţii subiective a trecut iar în momentul de faţă mai degrabă decât o traducere care înfrumuseţează, ea trebuie să fie „naturală, adecvată”. O altă viziune sau îmbogăţire a traducerilor se poate întâmpla când se schimbă limbajul, în cazul ecranizării unui roman sau transpunerii lui într-o piesă de teatru, de exemplu. Căzuţi din cer a fost ecranizat în filmul La pistola de mi hermano chiar în regia autorului, care a ales să evidenţieze alte scene faţă de cele care se remarcau în roman. Florin Galiş consideră că, prin fiecare nou limbaj, traducerea se îmbogăţeşte, păstrând însă fidelitatea textului original. > Artă sau ştiinţă. Traducerea este creaţie. „Transferi lucrurile dintr-o limbă în altă limbă, ai nişte criterii de care trebuie să ţii seama şi trebuie să scrii foarte fidel şi atent, dar alegerile le faci în funcţie de sensibilitatea ta. O traducere nu o să fie la fel la două persoane care traduc aceeaşi carte. O traducere este o creaţie care are nişte note ce ţin de individ.”

Prin urmare, traducerile sunt undeva între. Între artă şi ştiinţă, fidelitate şi înfrumuseţare, nebunie şi atenţie, joacă şi trântă, echilibristică şi dans, generozitate şi pasiune. Cărţile sunt între culturi diferite, între lumea autorului şi a personajelor, trecută prin mâna traducătorului, editorului, redactorului editurii şi abia apoi în mâinile noastre. Prin cărţile traduse, putem să ajungem oriunde în lume, iar asta nu este deloc plictisitor. revistaartesimeserii • martie 2012 • 79

AUTOR

Elucubraţii de limbaj

De ALEXANDRA TĂNASE ilustraţie: Ioana şopov

B

oris Vian este şi Vernon Sullivan şi Hugo Hochebuisson şi Bison Ravi şi Baron Visi şi Brisavion, ultimele trei fiind anagrame ale realului, primele două reprezentând scriitori pe care Vian doar i-a „tradus”, neasumându-şi însă identitatea autorului.

Romancierul-poet-dramaturg-traducător-scenarist-actorregizor de spectacole de cabaret-trompetist de jazz-compozitor-cântăreţ de şansonete-cronicar s-a făcut remarcat prin fervoarea şi pasiunea cu care îşi concepea proiectele, prin stilul năucitor şi inovator, prin umorul sec şi negru, prin jocurile suprarealiste şi prin cultura absurdului, toate aceste elemente având în comun refuzul categoric de a accepta realul ca pe un fel de a trăi.

Face parte din cercuri ce cultivă antidoturi împotriva „normalului”: „Cercle Legateux” – şah, scurtmetraje, modele de aeroplanuri, „Colegiul de Patafizică” – ştiinţa soluţiilor imaginare, unde îl întâlneşte şi pe Eugen Ionesco. Organizează concerte pentru Duke Ellington, Charlie Parker şi Miles Davis, are propria trupă de jazz – The Little Choir of Saint-Germain of The Feet, îi cunoaşte pe Simone de Beauvoir şi Sartre, petrecerile sale sunt renumite pentru efervescenţă şi muzica avant-garde.

Scrie de timpuriu, este publicat mult mai târziu, când semnează cu Gallimard. Lista cuprinde, pe lângă cele cinci romane (Smulgătorul de inimi, Iarba roşie, Toamnă la Pekin, Femeile nu-şi dau seama, Spuma zilelor), nuvele (Blues pentru o pisică neagră), poeme şi piese de teatru (Ecarisajul pentru toţi).

Este imposibil să vorbesc despre scriitorul Boris Vian, când această încadrare este numai o jachetă dintr-un şifonier plin cu haine colorate. Să scriu despre om, atunci. Omul-cangur, aşa cum l-a botezat un prieten, nu ştiu de ce.

80 • revistaartesimeserii • martie 2012

Stilul său se compune din alte reguli, obiectele şi animalele capătă apucături umane (camera se îngustează, şoarecele are conştiinţă), oamenii fac trăsnăi inexplicabile pentru o minte ce nu acceptă să se joace, cuvintele se sfărâmă din tiparul lor clasic, ludicul acaparează cu duioşie şi ticăloşie fără a părea, totuşi, deplasat.

Boris Vian însuşi afirmă că scrie pentru amuzamentul prietenilor, însă sub acest strat de epidermă se găseşte chiar inima sa, pulsând şi pompând sângele spre realităţi alternative.

E prea puţin ce am îngrămădit aici. Deschideţi cărţile sale, deci, şi alunecaţi în firescul nefirescului.

carte

legende urbane de Vlad Tăuşance Editura Herg Benet 2011

profesorul bumb şi macii suedezi de Augustin Cupşa Editura Cartea Românească 2011 Nu sînt critic literar, din fericire. Rareori îmi bat capul să identific motivele pentru care îmi place ceva sau altceva. A căuta motivele pentru care îți place o carte e ca și cum ai căuta să explici de ce iubești o femeie. Sau un bărbat, după caz. De cartea pe care o recomand aici nu m-am îndrăgostit. Dar este o carte care mi-a plăcut foarte mult, ceea ce nu e chiar puțin. N-am să spun neapărat de ce anume mi-a plăcut foarte mult această carte, poate și pentru că nici măcar nu știu foarte clar. Am deschis-o, am început să o citesc, m-a prins de la bun început, m-a ținut lîngă ea, mi-a spus niște povești, și a fost ca și cum cineva mi-ar fi vorbit într-o limbă îngrijită, pe alocuri luxuriantă, dar firească, despre niște lucruri fantastice, însă perfect posibile, întîmplări pe care nici măcar nu e atît de dificil să ți le imaginezi curgînd pe marele ecran al retinelor tale. Da, povestirile din această carte, în număr de cinci, sînt cît se poate de cinematografice. Cam atît. Cartea – dacă țineți neapărat să aflați și asta – se intitulează Profesorul Bumb și macii suedezi (Cartea Românească, 2011), iar autorul se numește Augustin Cupșa, este psihiatru. Nu-i sînt pacient.

De IULIAN TĂNASE Citeşte articolul On the road din rAM #2 Legende urbane (Herg Benet, 2011, am zis) este volumul de debut al lui Vlad Tăușance, care parcă tot debutează de câţiva ani, dar acum chiar e pe bune. Un individ dubios care face nişte cocktailuri de cazi în freză (am degustat personal un absint în flăcări cu aburi de vodcă) şi, printre multe altele, scrie şi fain.

Legende urbane este și printre puținele volume de poezie total pe gustul meu. Urban pop(art), trashy, punk, sec, ironic – de cele mai multe ori, București-te-iubesc-te-urăsc, extratereștri luați-mă acasă sau hai cu-apocalipsa c-aici e papapapa.

Tot felul de clipe puse la favorite într-un playlist mental, gânduri, trăiri, revolte, căderi și inversul lor, într-un mix ce le transformă pe rând în ritualuri urbane, în mituri cu eroi personali, fie ei locuri din București, obiecte, gesturi sau simple stări de evadare.

Legendele se servesc pe stomacul gol și se rulează atent cu foițele cititorilor.

De ANDREI RUSE Citeşte articolul 30 de minute de scenariu, din rAM #7

memoriile unui bătrân crocodil de Tennessee Williams Editura Art, 2011 Ceea ce urmează sunt doar imprecise şi insubstanţiale impresii (să le numesc astfel, în absenţa unui termen mai adecvat), în urma unei lecturi, nimic altceva.

Mărturisesc că nu ştiam nimic despre înclinaţiile sexuale ale lui Tennessee Williams până când nu am deschis Memoriile unui bătrân crocodil. Lumea nocturnă a homosexualităţii îmi pare şi acum că se zbate dincolo de verosimil, într-o fragilitate înfrigurată şi fără şanse. Am privit mereu erotismul care leagă în ţesătura sa doar bărbaţii sub specia oarecum nefastă a unei imagini puternice dintr-un mai vechi roman românesc, Principele lui Eugen Barbu, o construcţie narativă pe care o găsesc seducătoare.

Memoriile balansează, cred, între tema obsesivă a scrisului şi cea a unei sexualităţi neobosite şi distructive. Avem în faţă o natură timidă, fragilă şi nevrotică, exersând o sinceritate ireproşabilă şi inertizantă: „Eu purtam chiloţi şi un maiou, iar el numai chiloţi.

După ce s-au stins luminile în dormitor, am simţit degetele lui care-mi mângâiau partea de sus a braţelor şi umerii, la început aproape imperceptibil, şi apoi… şi apoi…’’. Scrisul e adânc înrădăcinat în el, după cum mărturiseşte spre final, „ca mijloc de existenţă şi formă de evadare.’’

E destul de ingrat să prezinţi o carte de o asemenea amplitudine şi splendoare în câteva note superficiale. Nu doar ingrat, ci şi profund nedrept. Dar dincolo de neajunsurile acestei prezentări rămâne ceea ce e cu adevărat important: un Tennessee Williams scandalos, incredibil, fastuos, înduioşător de onest cu sine, cinic, intens, spectacular.

De SORIN DELASKELA Citeşte articolul Cinismul e mişto, din rAM #8 revistaartesimeserii • martie 2012 • 81

adver tising

Exerciţii şi probleme Andi Moisescu este (în cazul în care nu ştiaţi deja) absolvent al Facultăţii de Matematică. Aşa că, începem prin a vă spune, matematic vorbind, ce a însemnat interviul pe care i l-am luat pentru Revista Arte & Meserii: 2 ore petrecute în sălaşul RedSpike Film, 81 de minute şi 24 de secunde – înregistrarea interviului, 20 de pagini de transcript redactate în aproximativ 7 ore, 56 063 de caractere înghesuite în 12 876 de cuvinte.

TEXT: ANA NĂSTASE FOTOGRAFII:VLAD BÎRDU Ipoteză: Ana, Alexandra şi Vlad merg să îi ia un interviu lui Andi Moisescu. Se întâlnesc la ora 9 şi un sfert la Eroilor, astfel încât la 10 fără 10 să fie la gura de metrou stabilită dinainte cu Oana, PR-ul lui Andi. Programul e respectat şi la 10 şi un sfert, cei patru sună la interfonul unei case. Condiţiile meteorologice sunt bune, circa 2 grade Celsius, cu polei şi zăpadă din plin, pe toate drumurile.

Concluzie: a) Caracterizaţi caracterul iniţial (la momentul întâlnirii, t0) al lui Andi Moisescu; b) Aflaţi părerile sale despre advertisingul românesc; c) Argumentaţi de ce Andi Moisescu este un brand; d) care este părerea lui despre România?; e) stabiliţi o relaţie între cultură şi televiziune, cu ajutorul Apropo TV; f ) găsiţi cea mai amuzantă întâmplare povestită la interviu, cu care să încheiaţi articolul Rezolvare: a) Dimineaţa, când am ajuns la locul de muncă al realizatorului Apropo Tv, totodată membru al juriului la Românii au Talent, acesta era în bucătărie şi îşi prepara un ceai, împreună cu fratele său, Tudor. Ne-a întâmpinat zicându-ne „Sărut-mâna!” şi invitându-ne direct în bucătărie. Ne-a arătat unde e ceaiul, cafeaua şi zahărul. Ne-a spus să ne simţim ca la noi acasă, în timp ce-l vedeam cum ne studia iscoditor.

82 • revistaartesimeserii • martie 2012

82 • revistaartesimeserii • martie 2012

Când am urcat la mansardă, şi-a turnat puţin coniac din Republica Moldova în ceai, oferindu-ne politicos şi nouă. L-am refuzat, aşa că ne-a spus simplu „Nu ştiţi ce pierdeţi” şi ne-am aşezat în jurul mesei. A răsfoit numărul trecut al revistei, a schimbat câteva mesaje pe Blackberry cu un prieten care voia să îi trimită o carte şi într-un final, a început, inevitabil, interviul cu Andi Moisescu. b) Teoremă: Andi Moisescu este un fin observator şi critic al fenomenului publicităţii româneşti, începând cu anul 1993.

Utilizăm faptul că radioul l-a atras pe Andi încă din clasa a XI-a, atunci când a început să facă asta din pură plăcere, ca un hobby. „Eu când am început în radio nu era CNA, nu exista nimic; frecvenţele erau de la guvern, nu te controla nimeni, puteai să spui orice. De altfel, eu mi-am sărbătorit ziua de 18 ani în direct la radio, cu o emisie în care am avut o idee creaţă, care s-ar traduce astăzi în ceea ce se cheamă reality. Am zis ce-ar fi să lăsăm microfoanele deschise în permanenţă, să audă lumea cum e la radio. Şi mă rog, ce a auzit lumea…”

Din anul III, a fost co-optat de Adrian Sârbu în echipa ProFM, imediat ce acest post de radio a început să existe. „Radioul a luat o viteză foarte mare. Era atunci, la început, o perioadă în care făceam foarte multă emisie, pentru prima dată aveam un studio de producţie unde chiar lucram – de atunci a început dragostea mea pentru publicitate, pentru că eu chiar ajunsesem să lucrez în publicitate. Nu existau la vremea aia decât două, trei agenţii, care nu arătau ca în zilele de astăzi. Erau nişte oameni care făceau de toate. Dar mai mult client-service. Iar spoturile radio se făceau chiar în radiourile în care se difuzau. Şi am început să fac spoturi radio.”

Momentan, publicitatea o observă prin ochii Apropo-ului, când disecă reclamele cu creativii din diverse agenţii. Spune că „industria de publicitate a explodat întâi cantitativ după părerea mea, şi-acum sigur că ea continuă trendul ascendent, dar calitativ.

Adică vedem mai puţine, şi firesc e că vedem şi mai puţine bune.

Dar totuşi mi se pare că sunt din ce în ce mai atent făcute, cele care sunt bune. Şi mă aştept să văd lucruri tot mai spectaculoase.

Nu în număr mare – una, două pe an.”

c) Axiomă: Andi Moisescu este persoană publică din 1995, fiind de atunci vedeta postului PRO TV. Deopotrivă cu emisiunile pe care le prezintă, este MC la diverse evenimente corporate.

Cărţile te învaţă multe şi dacă citeşti mai ales cărţi de specialitate (cum ar fi cele de Branding Personal), conştientizezi anumite lucruri pe care tu le făceai şi singur înainte, intuitiv. Trăsătura aceasta, intuiţia, este cheia pe care Andi a întrebuinţat-o de-a lungul acestor ani, nu doar în ceea ce ţine de comunicarea lui (cum postează pe Facebook, cum vorbeşte la televizor, cum vorbeşte la un interviu etc.), dar şi în dozarea măsurilor de sarcasm pe care le presară în monoloagele de la Apropo Tv. Pe de altă parte, tot de intuiţie se foloseşte atunci când comutează cele două trăsături contradictorii pe care i le-am descoperit la interviu: meticulozitatea şi spontaneitatea. E foarte atent la detalii, foarte conştiincios când vine vorba de serviciu, însă atunci când realizează că munca se transformă într-adevăr în muncă, opreşte motoarele şi se deconectează. „Sigur că înăuntru e muncă, dar ambalajul în care e învelită munca mi se pare că e esenţial să fie joaca. Atunci rezultatele sunt şi mai plăcute. Dacă eu ştiu că e plină sticla până sus de muncă, dar pe ambalaj scrie mare JOACĂ, ei, acolo mă duc!“ Revenind la brandul Moisescu şi luând în calcul cele de mai sus, aflăm că cel mai important e să îţi faci o analiză obiectivă şi să ştii să îţi comunici trăsăturile, indiferent de natura lor pozitivă sau negativă, transformându-le în beneficii. Să fii tu însuţi, doar cu un pic de atenţie la opiniile pe care le emiţi în public. Asta încearcă Andi să fie şi la Apropo, dar şi la Românii au Talent, chiar dacă emisiunile sunt diferite ca target de audienţă sau ca format. De exemplu, prima este înregistrată, iar a doua este live.

Live pe care Andi l-a exersat din plin în anii în care nu a mai făcut asta „pe sticlă”, în evenimentele corporate la a căror organizare are rol de consultant şi la a căror desfăşurare propriu-zisă îşi rezervă dreptul de a fi gazdă (sau MC, cum se spune mai nou în popor). e) Legătura se poate demonstra cu ajutorul celor 2 rubrici din emisiune: Alternativa Apropo – unde trupe debutante erau

Appendix1: Tânăr creator – caut agenţie (în viziunea şi interpretarea lui Andi Moisescu)

Ce gândeşte tânărul din ziua de azi?

Păi nu i-am văzut eu p-ăia, sunt îmbrăcaţi cool, mamă şi cum arată birourile! Păi am fost şi eu la mama când lucra la întreprindere, şi ce, arăta aşa?! Astea arată ca la noi în living, afişe pe pereţi, muzica bubuia, care mai de care îmbrăcaţi cu teneşi d-ăia coloraţi, care mai de care mai uşchit, cu părul ciufulit. Unu’ a venit la 3 după-masa la birou, chior de somn şi ceilalţi ziceau „Ooo, ce faci coane?”; a pus o cafea, a picurat 3 stropi de coniac în ea. Mamă, tu ştii cum era acolo? Ascultau numai muzică indie curat, 2.0, tot ce vrei. Aveau numai MAC-uri din alea de 27 inch toţi…” …Asta se vede la televizor. Şi după-aia te duci acolo întins. Când ajungi acolo: „Bună ziua, cine sunteţi?” „Un tânăr absolvent al facultăţii de arte frumoase şi mai puţin folositoare şi am venit să mă angajez la dumneavoastră în agenţie.” „Ce ştiţi să faceţi?” „Desenez sublim.” „Perfect! Iată avem nişte traduceri ale unor etichete de medicamente, care tocmai aşteaptă un tânăr talentat la caligrafie, deoarece clientul vrea să se scrie de mână. Şi la sfârşit să desenaţi şi cum pastila se rupe în două şi penetrează smalţul.Vă rugăm, daţi-i drumul!” „Păi staţi, nu ziceaţi că mergem la Portoroz mâine? Eu eram pregătit, mi-am şi făcut bagajele, mi-am cumpărat teneşi d-ăia roz, ciorapi mov, fular la gât – mi-am luat unul de mătase, bleu, ca să fiu cool” „Unde ziceţi, la Portoroz? O să mergem şi acolo, dar când veţi lua festivalul, peste 10 ani.

revistaartesimeserii • martie 2012 • 85

invitate şi promovate (1) şi Time Out – rubrică în care sunt recomandate evenimente culturale viitoare din Bucureşti (2).

Presupunem prin absurd că televiziunea înseamnă spectacol, entertainment. Doar un naiv se mai poate aştepta să primească de la televizor cultură, mai ales de la un post generalist. În acest caz, nimeni nu invită la o emisiune difuzată în timpul orelor de vârf (duminică la prânz, de exemplu) oameni inteligenţi, care fac parte din zona culturală. În mod analog, putem afirma că nimeni nu promovează concertele de bună calitate ce au loc în Bucureşti, în acelaşi interval orar.

Dar utilizând (1) şi (2) observăm că presupunerea făcută este falsă. Apropo TV este una dintre puţinele emisiuni unde se recomandă evenimente de bun gust şi se difuzează scurte discuţii pe teme cotidiene, cu oameni cel puţin interesanţi. Chiar dacă internetul îşi propagă respiraţia glacială în ceafa televiziunii, atâta vreme cât publicul emisiunii coincide cu publicul amator de artă de bună calitate, rezultatele nu pot fi decât încântătoare, de ambele părţi.

Appendix2: Despre Brandingul personal Dacă eu sunt acuma într-un fel, nu pot să zic „ştiţi, aş vrea să am o imagine de tânăr blond, înalt, cu ochii albaştri, care are nişte bicepşi într-un fel, pieptul într-un alt fel, să am talentul lui Andrei Pleşu la scris”. Omului n-ai ce să îi faci, e în felul următor: faci o analiză şi vezi ce are şi ce nu are. Şi cu aia comunici. Adică aici există doar valori reale ale omului şi cu alea joci. Ideea e doar cum le comunici, cum le transformi în beneficii. Pentru că şi un defect, până la urmă, poate fi transformat în beneficiu, dacă tu ştii să faci lucrul ăsta. d) Despre România… numai de bine. Cel puţin la capitolul umor, fie că e vorba de cel voluntar sau nu, românii sunt un popor amuzant. Andi tratează subiectul cu foarte mare seriozitate.

Adică atunci când e de râs, râde, iar când situaţia e de plâns… ei bine, încearcă să privească lucrurile tot cu umor. E modalitatea lui de a aplatiza conflictele şi de a da piept cu societatea românească. Pe principiul „decât să ne certăm, mai bine un cântec să cântăm!”

Appendix3: România, care este…

Acum două zile eram în intersecţie la Turda, încercând să iau un taxi. Am oprit unul, l-am întrebat dacă e liber, el mi-a răspuns cu o altă întrebare „Unde mergeţi?” „Lacul Tei.” Mi-a zis „Nu merg acolo”, a închis geamul şi a plecat.

A fost de-o sinceritate dezarmantă pentru mine. Mie mi-a plăcut omul, vă spun sincer, m-a distrat. E prima oară când mi se întâmplă asta… E adevărat, aveam căciulă pe cap, fular, gluga trasă, adică era imposibil să facă vreo legătură. Eram omul obişnuit – o postură pe care o îndrăgesc dintotdeauna.

Băi, deci am dat piept cu viaţa, am trăit în România cu adevărat. Da’ chiar m-a distrat. Deci suntem nişte oameni hotărâţi!

86 • revistaartesimeserii • martie 2012

Appendix4: Time Out

Păi cea mai mare parte a trupelor de pe atunci (n.r. care au fost invitate la rubrica Alternativa Apropo) nu mai sunt underground. Au devenit mainstream, sunt destul de mult plimbate în zona asta de consum de muzică. Asta a ajutat inclusiv industria în sine, pentru că pe de o parte a ajutat trupele care au fost acolo şi pe de altă parte a dat încredere altor oameni care au văzut prin rubrica aia mică, într-o emisiune mică, totuşi un canal de comunicare exact către publicul lor ţintă, asta era cel mai important lucru. Ei puteau să vină invitaţi într-o emisiune de mare audienţă, din care să nu facă parte nici măcar unul dintre oamenii pe care îi ţinteau ei. Se

putea întâmpla. La prima vedere este: „Am fost acolo!” „Bravo! Şi ce-am obţinut?” „Am fost acolo.” f ) „Mama lucra la o întreprindere socialistă pe vremea când eu aveam treapta I de liceu. Şi eram cu unchi-miu (n.r. Marian Andronache, un matematician şi algebrist renumit al României, profesor în Liceul Sfântul Sava din Bucureşti) şi terminasem materia de clasa a VIII-a încă înainte să încep clasa a VIII-a. Şi atunci noi ne întâlneam la meditaţii de gura mamei, care zicea «Dacă nu o să lucrăm serios, copilul ăsta n-o să intre la niciun liceu, o să vezi că o să fie prăpăd!» Unchi-miu a încercat să-i explice «Ştii, ar putea să dea examenul şi mâine, n-ar avea niciun fel de problemă. Noi o să ne întâlnim, dar o să discutăm alte subiecte. Pentru olimpiadă,

pentru Gazeta Matematică etc.»

Noi ştiam clar că mama vine la ora 4 după-amiaza de la serviciu. Într-o zi, terminasem ce aveam de făcut şi ne-am apucat de poker.

Jucam pe beţe de chibrit, ca să avem totuşi nişte mize. Şi a venit mama mai devreme de la serviciu, dar eu n-am auzit-o, că urlam «bă, n-a intrat, fir-ar să fie! » Şi la un moment dat îl văd pe unchimiu că îngheaţă. Eu eram cu spatele la uşă. Când m-am întors, am văzut-o pe mama albă la faţă. Mamă… ce l-a fugărit, i-a zis că îl omoară, l-a alergat pe scări… După, ne-am aşezat calmi la masă şi el i-a explicat mamei: «Acum la modul cel mai serios, chiar terminasem toată materia şi tot ce aveam de făcut…»

Mă rog, au fost momente care ţineau de pasiunea noastră pentru matemtică.”

revistaartesimeserii • martie 2012 • 85

business de

pasiuni Artskul

Se poate întâmpla ca la un moment, dat jobul ales să nu (mai) reflecte pasiunile tale, sau pur și simplu să nu te satisfacă. Și atunci îți cauți altceva, de la zero.

Lași jobul și cariera (pe care alții le caută din greu, de altfel) și îți investești ideile multe și banii puțini în ceva nou, care să te reprezinte. Traseul de mai departe e simplu – ceea ce faci pentru tine ajunge să fie și pentru alții. Așa a început povestea Artskul.

TEXT: IONUŢ MUSTAŢĂ Fotografii: CĂTĂLIN GEORGESCU

M

ă uit la ceas şi e 18:30. Îmi ia aproape jumătate de oră să termin o prezentare. Cobor din sediu gândindu-mă că şi de astă dată ajung târziu la întâlnirea cu Matze (Cristian Stanciu, cunoscut şi pentru Pericol/ NSK/ Zona liberă) – o singură dată am ajuns la fix în cele două luni de când ne întâlnim la workshopurile Artskul. Taxiuri sunt de negăsit, aşa că merg vreo 400 de metri pe jos până la Rosetti. Acolo dau de unul destul de repede şi ajung la studio pe la 19:30 – Matze e singur; sunt primul venit.

Discutăm despre ce am mai lucrat de la ultima întâlnire, doar că nu aveam prea multe întrebări – din lipsă de timp, în ultima săptămână nu lucrasem nimic.

Aşa că, în aşteptarea celorlalţi, trecem să ascultăm sunete. Matze îmi arată un groovebox Roland MC-909 şi îmi spune cât de versatil e. Din câte îmi aduc acum aminte, îl poţi lua oricând la petreceri, fără laptop şi fără CD-uri, improvizezi cât vrei şi ai sunete cum nu există pe planetă. Ba chiar poţi să îl iei cu tine la picnic sau la o ieşire de weeekend, la cabană, şi să-i dedici iubitei o piesă, făcută eventual pe loc. Se alătură şi cei trei din patru colegi de workshop şi încep întrebările şi discuţiile. Un lucru care-mi place foarte mult la întâlnirile astea e că există un răspuns pentru orice, fie că-s tips&tricks despre sunete şi mixing sau sfaturi despre viaţă. Matze le oferă cu acelaşi entuziasm de fiecare dată. Îi place să ne vorbească şi poveştile curg şir.

Primim vizita lui Alice şi a Georgianei, cele două fete din spatele Artskul. Au venit să punem la cale party-ul de încheiere a cursului de sampling. Mi-am adus aminte că în urmă cu câteva zile, într-o sâmbătă, ne-am întâlnit la sediu şi mi-au spus că au planuri mari cu party-ul ăsta.

Georgiana Toea (27 de ani) a lucrat în publicitate şi PR, aşa că i-a fost uşor să îşi asume partea creativă din spatele şcolii. Alice Petrescu (31 de ani, juristă) este cea care a venit cu ideea înfiinţării.

Totul începe cu o demisie Suntem la etajul 2 din sediul Artskul din Calea Dudeşti 155 şi povestim despre

renunţarea la joburi şi fuga după vise. Ne aşteptăm ca în orice moment să ajungă o mămică dornică să-şi înscrie băieţelul de 10 ani la cursul de regie susţinut de Matei Mocanu. Stăm şi ascultăm Twin Shadow - Slow în timp ce Alice îmi spune că ideea iniţială a fost să deschidă o şcoală de muzică clasică. „Alice a zis să facem ceva şi m-a curtat o vreme. Tot ea a făcut primul pas – şi-a dat demisia”, îşi aminteşte Georgiana.

„Nişte dorinţe neîmplinite la timp” Alice îşi dorea de multă vreme să studieze pian. Petrecea mult timp la serviciu şi ajungând acasă simţea nevoia să facă şi altceva pentru ea, dar mereu se lovea de lipsa timpului. În acelaşi timp, Georgiana şi-a dorit să înveţe să cânte la trompetă. „Au fost nişte dorinţe neîmplinite la timp, lucruri pe care la un moment dat vrei să le faci.” Şi-au pus dorinţele la un loc şi au ascultat părerile prietenilor, care le-au confirmat că este nevoie de ceva nou. Au ales să facă o şcoală underground, un club de arte şi creaţie, cu petreceri şi oameni mişto. „A fost în primul rând pentru noi şi pentru o gaşcă de oameni care ar fi vrut să facă lucrurile astea, dar nu aveau unde”, adaugă Alice şi aminteşte câteva proiecte similare – Street Delivery, Incubator – care la rândul lor creează artă pentru artă.

Era final de vară şi multe idei. În aceeaşi perioadă, cele două prietene au ajuns la un concert Brazda lui Novac şi au realizat că trebuie să îl atragă în Artskul. Au sunat oameni şi au început discuţiile cu fiecare tutore, adică multe ore petrecute pe terasa Verona; se întâmpla prin august, septembrie, de la 6 după-amiaza până după miezul nopţii. Victor (Brazda lui Novac) a fost primul tutore confirmat. La câteva săptămâni aveau deja definitivată lista de cursuri şi făceau filmuleţele de promovare ale acestora. Vestea s-a dus repede prin oraş, iar artiştii s-au oferit să fie tutori în cadrul şcolii. S-au promovat prin prieteni, câteva flyere şi printr-o pagină de Facebook creată în momentul lansării, în care şi-au atras cunoscuţii. Abia mai târziu, au creat o competiţie în jurul calului-emblemă a şcolii. Numărul de lucrări înscrise a fost peste aşteptările lor.

„Cineva trebuia să o facă” În tot acest timp, nu au apelat la niciun ajutor din partea statului, precum finanţări pentru start-up. Principalul motiv a fost ritmul lent de lucru al organismelor statului. Potrivit legii, înfiinţarea unei firme durează 3 zile, dar în realitate termenul a fost de aproape 2 luni. S-au gândit şi la atragerea unor bani europeni, dar au renunţat imediat la gând – un astfel de program de finanţare cerea performanţe, tradus în profit pe măsura investiţiei atrase, lucru pe care Artskul nu îl urmăreşte.

Au investit în mobilier, covoraşe de la Ikea, proiector şi în mod constant în sucuri, dulciuri oferite cursanţilor şi oaspeţilor veniţi la workshop-uri sau la petreceri. Cadourile au început să apară – un set de boxe active oferit de un prieten, şi el elev al şcolii. „E clar că nu e business din care să scoţi bani şi să dai lovitura. E foarte undergound şi nişat. Dacă făceam o şcoală de muzică şi atât, am fi avut o m ulţime de copii aici şi am fi făcut (n.r. bani)”, intervine Alice, completată de partenera ei. „E un business în care trebuie să îţi asumi nişte pierderi, trebuie să fii pregătit dinainte. Dar cineva trebuia să o facă.”

Georgiana trage concluzia – toate acestea merită, pentru că la finalul fiecărei serii apar noi creatori de content.

Mare le-a fost mândria când, la un eveniment de la finalul anului trecut, au fost întrebate dacă fac parte din echipa Artskul. „Am fost surprinse de câţi oameni ştiau de noi. (...) Nu le venea să creadă că doar noi suntem echipa Artskul”, adaugă Alice, zâmbind mândră către Georgiana. Proiectul lor de suflet se bucură de awareness creat printre oameni pe care nu îi cunosc şi care dau mai departe informaţia despre şcoala creată de ele. „Oamenii credeau că este o echipă, că avem strategi şi ne întrebau dacă avem un business plan”. La un moment dat a existat şi el, la început cu creionul pe o foaie de hârtie, vara trecută. Apoi au trecut la unul profi, în Excel. Cu arta nu te pui!

guri specifice, de câteva zile şi pe mulţi. În timpul discuţiilor, cele două au abandonat ideea, realizând că workshop-urile acestea ar fi pierdut aerul boem şi scopul pe care ele îl caută – acela de a facilita accesul la artă.

Cele două vorbesc mai mult despre pasiuni decât despre un business. Camera în care ne aflăm confirmă – fetele stau sprijinite de perete, lângă un pian (tot donaţie, util pentru cursul de pian al Angelicăi şi din când în când pentru exerciţiile lui Alice), printre desene şi portrete înrămate, dar pe care nu au apucat încă să le agaţe în pereţi. Aceasta este doar una dintre cele 2 camere care compun sediul Artskul, la etajul unui salon de tatuaj. Cealaltă cameră are tot ce-i trebuie pentru un pop-up party sau un workshop pentru creativi – bean bag-uri, sistem audio, o cascadă electrică, pereţi pictaţi şi nelipsitele gustări aduse de fete.

La ultima vizită, suprapusă cu grupa de Jurnalism rătăcitor, am fost întâmpinaţi cu pahare cu lapte şi muffins.

De când am ajuns la Artskul, am interacţionat în măsuri diferite cu Matze, Vlad Ursulean (23 de ani, jurnalist independent şi tutore al cursului de Jurnalism rătăcitor), Mircea Mocanu (Art Director şi tutore al workshop-ului de grafică) şi Matei Mocanu (regizor, tutore al workshop-ului de regie). Fiecare dintre aceştia vorbeşte despre munca lui şi workshopuri cu pasiune. Tot cu pasiune mi-au răspuns şi Alice şi Georgiana despre cum au creat Artskul.

Aşa am prins eu acţiunea. Până când veţi fi citit voi asta, eu şi grupa mea de sampling suntem la finalul seriei de workshop-uri, cu producţii şi remixuri şi probabil câteva poveşti faine.

Hai noroc.

E drept, au fost contactate şi de manageri din companii mari care doreau traininrevistaartesimeserii • martie 2012 • 91

ONTOPIC

Confesiuni după o întâlnire cu un alchimist E uşor să faci poze. De fapt, mai toţi apăsăm pe butoane, iar aparatul produce cu precizie mecanică şi nediscriminatorie imaginea dorită. Astăzi, aportul nostru într-o fotografie tinde spre minim în timp ce media abundă de imagini de o calitate relativ îndoielnică. Cu meşteşugul fotografilor de sfârşit de secol 19, dar extrem de actual într-o lume prea minimalizată în pixeli, vă invit să faceţi cunoştinţă cu Ştefan Dinu, alchimistul de la www.allkimik.com. Probabil singurul care îmbină fotografia de artă cu arta făuririi de fotografie analogică din România.

TEXT: călin mureşan Fotografii: ştefan dinu

P

rin tehnica disponibilă, viaţa modernă ne promite că vom economisi timp preţios pentru lucrurile cu adevărat importante. Cu toate acestea, timpul este resursa care niciodată nu pare să fie suficientă, fie că vorbim de serviciu sau de proiectele noastre personale. Când vine vorba de a face fotografii, timpul devine pentru Ştefan o sursă constantă de plăcere. Ştefan produce fotografie folosind metode de acum 100150 de ani: ambrotipie, cyanotipura şi alte tehnici alternative fotografiei digitale. Îmi mărturisea la discuţia noastră că o parte dintre cei care au venit la workshop-urile pe care le organizează, studenţi la Arte, ştiau de aceste tehnici doar din cărţi iar profesorii le confirmaseră faptul că nimeni nu le mai foloseşte în practică.

Dar nu voi insista mai mult pe tehnici, puteţi să le gustaţi personal participând la workshop-urile de care vă povesteam mai sus chiar 88 • revistaartesimeserii • martie 2012

la atelierul său aflat deasupra barului La Baricade. În schimb, vă ofer frânturi din dialogurile noastre purtate în hruba sa de alchimist. În ciuda cvasi-întunecimii, atmosfera e caldă, familiară, chiar cool. Un câine frumos dar aleneş, care o dată la 2-3 ore vine să îşi potolească pofta de a-l scărmăna, un set de tobe, consolele Wii, câteva seturi de ecrane care transformă instantaneu camera întrun cinematograf personal şi aparatele foto analogice construite de Ştefan pentru a putea să îşi facă mult-iubitele fotografii. Începem să vorbim de cuvinte, despre faptul că 12 ani de avocatură de succes nu i-au relevat decât parţial înţelesul cuvintelor. Cât a stat în Cuba, Ştefan fiind un călător intensiv, a reuşit repede să înţeleagă ce vorbeau oamenii, în schimb dificultatea exprimării (a unei conversaţii elevate) a rămas. Dar, spune el, constrâns de lipsa cuvintelor dar şi a scopurilor în exprimare, a descoperit şansa unei

revistaartesimeserii • martie 2012 • 89

mai mari expresivităţi şi a universalităţii latente în fotografie. „Scopul şi faptul de a avea un scop sunt concepte eronate în sine – când fotografiez nu am scopuri, ci o metodă de a fugi de mine. Eu gust momentul creativ, mai exact lipsa mea în momentul creativ. În acele momente eu nu mai sunt Ştefan Dinu, eu sunt fotografie, eu sunt spălarea hârtiei, jocul luminii pe film sau prepararea reactivilor. Când faci poze trebuie să fii absent, să fii cât mai gol şi impersonal, dar participând plenar la actul în sine.

De fapt, aşa îţi ies cele mai frumoase fotografii”.

„Atenţia este singura noastră resursă naturală” Înţelegeam că pentru Ştefan, a dialoga cu mine în timp ce face una din cyanotipurile sale este un efort plăcut, dar totuşi un efort. În Yoga, mai exact în meditaţia Vipassana, studentul exersează apropierea de pacea interioară prin concentrarea atenţiei pe un singur lucru. Încercaţi pentru 10 secunde să vă concentraţi doar asupra secvenţei inspir-expir şi veţi înţelege cât de dificil este să rămâi cu atenţia concentrată pe un singur lucru, fără gânduri sau emoţii colaterale. Meşteşugul lui Ştefan îi este propria practică Yoga – calitatea atenţiei este vitală: „când speli printul, cel mai important lucru este spălarea printului” spune el. Plus atenţia colaterală la „resurse”, adică substanţe chimice şi reactivi. Ochiul soacrei din fruntea artistului.

„Greşeala este să pui finalul mai presus de experienţa momentului - să trăieşti cu angoasa momentului şi speranţa satisfacţiei finale în loc să savurezi fiecare moment cel puţin la fel de mult ca şi destinaţia.”

Ajungem şi la condiţia umană cu ale ei inerente amăgiri. „Sursa nefericirii nu este doar lipsa, ci şi posesia. Iar faptul că posedăm ceva este iluzoriu. De exemplu, terenul. Atât noi cât şi un teren suntem două forme materiale de manifestare a energiei, dintre care una are o durată de viaţă mai mică – ne consumăm mai repede. Este exact genul de paradox care a fost greu înţeles de indienii din America atunci când li se propunea „să îşi vândă” terenul. Ei ştiau că aparţin pământului şi nu invers. Posesia e o convenţie temporară, e o iluzie colectivă şi o formă de crispare”.

„Fericirea şi frumosul sunt probabil singurul criteriu, singurele lucruri pe care le poţi asocia adevărului” Crisparea vine din contextul în care ne condiţionăm fericirea sau binele interior de posesie. Avem pe de o parte angoasa deciziei iniţiale (Ce să aleg din miile de opţiuni?) dar şi îngrijorările ulterioare (Oare am luat cea mai bună decizie? Cum ar fi fost dacă aş fi ales altfel?). „Suntem prea influenţaţi de jocurile din copilărie,

de exemplu jocul cu Mario: tu eşti un instalator care doreşte şi el o prinţesă şi scopul jocului/vieţii este să te lupţi cu monştrii şi să faci mulţi bani ca la final să te pupe prinţesa”.

Ce aş putea transmite atât de valoros prin fotografiile mele, astfel încât să te intereseze pe tine?”

Discuţia ne poartă sinuos către ipostazele de existenţă ale fotografiei. Avem fotografia al cărei scop declarat este să vândă şi care îţi spune: dacă nu vei cumpăra acest produs, vei rămâne nefericit până la sfârşitul vieţii. Ştefan o numeşte „ucenicul numărul 1 al Satanei”, altfel spus unealta prin care corporaţiile au creat şi sprijină societatea de consum - pentru edificare este de văzut documentarul A Century of Self. Urmează fotografia-manifest, al cărei mesaj este implicat politic sau social şi vrea într-un fel sau altul să salveze lumea. De exemplu, albumul Vietnam Inc. de Philip Jones Griffiths apărut în 1971 şi care urlă, de la prima la ultima fotografie, că „Războiul e un lucru abominabil”.

Bun, atunci fotografia de artă este cea care… transmite concepte? „Eu îmi propun să fac fotografie deconceptualizatoare - nu una care să creeze concepte, ci din contră, să te surprindă prin lipsa lor. Ce vreau să spun cu ele? Nimic. Am vrut doar să vă arăt.

Ceea ce e cu adevărat valoros pentru tine, nu poate veni de la mine indiferent ce fac. Important e ceea ce îţi spune ţie”. (vezi expoziţia cu fotografiile lui Ştefan pe tema Iluziei Universale - inspirat din mitologia hindusă - la barul de sub Baricade, str.

Radu Vodă nr. 23A)

Epilog pe All you need is Love One of his students asked Buddha, „Are you the Messiah?” „No”, answered Buddha. „Then are you a healer?” „No”, Buddha replied. „Then are you a teacher?” the student persisted. „No, I am not a teacher.” „Then what are you?” asked the student, exasperated. „I am awake”, Buddha replied.

OffTOPIC

96 • revistaartesimeserii • martie 2012

Manual de eleganţă aplicată Mulţumim, domnule Proust! Mulţumim pentru frumosul chestionar pe care l-aţi conceput întru bucuria noastră de a surprinde cât mai multe crâmpeie din viaţa oamenilor pe care îi admirăm. Ca să vorbim în termeni de sociologie, am aplicat chestionarul lui Proust, pe un „eşantion” reprezentat de Marius Constantinescu, jurnalist cultural, veşnic îndrăgostit de frumos, locuitor al Bucureştiului, om de cultură, model de urmat, tată şi soţ.

TEXT: MARIA ANDREEA GALAN, ANA NĂSTASE FOTOGRAFII:VLAD BÎRDU

t Cuprins: Prefaţă ........................................................................................98 Capitolul 1. Rădăcini ...................................................................98 Capitolul 2. Responsabilitate ........................................................99 Capitolul 3. Eleganţă şi feminitate ................................................99 Capitolul 4. Întreţinerea spiritului ................................................99 Capitolul 5. Preferinţe ..................................................................99 Capitolul 6. Iertare ......................................................................100 Epilog ........................................................................................100

revistaartesimeserii • martie 2012 • 97

r Prefaţă Conform www.dexonline.ro: ELEGANȚĂ s. f. Calitatea de a fi elegant, de a avea sau de a fi făcut cu gust, cu rafinament, cu grație. s Distincție în limbaj, în stil etc. – Din fr. élégance, lat. elegantia.

Ana – manta neagră şi o pălărie elegantă, purtate de un bărbat înalt cu spate drept; Leonard Cohen; o rochie de seară într-o sală de spectacol; ţinută mândră şi picior peste picior.

Maria – încredere în sine, forţă şi mister. Butonii lui de la cămaşă. Poşeta ei plic.

Am deschis această prefaţă prin trei definiţii ale eleganţei. Una oficială, din Dex şi două subiective, construite în funcţie de personalitatea fiecăreia dintre noi două, Ana şi Maria.

Eleganţa poate fi privită în mai multe feluri, iar noi, cunoscându-l pe Marius şi pătrunzând în lumea sa delicat de frumoasă, am ajuns la concluzia că este un model de eleganţă.

Când spunem eleganţă nu ne referim la tipurile de sacou pe care Marius le poartă, deşi nu le excludem, ci ne referim la felul lui de a fi, la identitatea şi trăirile sale. Capitolele acestui manual reprezintă, de fapt, treptele prin care, gradual, ideea de eleganţă va prinde contur.

Veţi cunoaşte profilul unui personaj şi povestea acestuia, Marius Constantinescu.

Un om trecut prin experienţa a două facultăţi şi a două mastere, pentru că a vrut, pentru că a trebuit, pentru că a putut. Un om onest, un om de cultură, un om care nu îşi vede viaţa în altă parte, în afara culturii. Un om modest, împlinit, mândru de realizările sale, dar conştient în acelaşi timp, că şansa de a fi vorbit cu Salman Rushdie nu îl face „mai rotund decât este”.

Un „jurnalist TV cu idei” care a materializat tot ce şi-a propus, cu o singură excepţie. Un jurnalist pentru care interviurile nu reprezintă o simplă întâlnire, ci o relaţie. Un jurnalist pentru care totul pleacă de la om. Un jurnalist care, dacă ar fi avut şansa, i-ar fi luat un interviu Mariei Callas.

Un iubitor de artă care, dacă ar fi un personaj dintr-o pictură, unul feminin chiar, ar alege-o pe Fornarina lui Rafael: „Pare o femeie foarte iubită. Şi stau şi mă întreb, dacă e să fii femeie, cum o fi să ajungi la un asemenea grad de iubire, încât dragostea asta să transpire prin fiecare centimetru de pictură?”

Un om cu planuri de viitor. Realizare de videoclipuri de muzică clasică, cu precădere barocă.

Un om cu învăţăminte pentru noi toţi: „De-a lungul timpului, toţi vorbim despre cum o să fie atunci când o să fim bătrâni, bolnavi. Şi tot timpul spun că dacă e să ai încă ochi de văzut, urechi de auzit, gură de exprimat şi spiritualitate care să le conecteze pe toate, încă nu e totul pierdut!”

Capitolul 1. Rădăcini Marius Constantinescu s-a născut într-o familie care trăia şi respira prin artă. Tatăl lui a fost solist la operă, iar mama – realizator de emisiuni radio-TV de operă şi muzică clasică.

Cum aşchia nu sare departe de trunchi, a ajuns să calce pe paşii mamei, realizând emisiuni cu şi despre Festivalul George Enescu, emisiuni despre artişti, despre artă în general. Întrucâtva, a păşit şi pe urmele tatălui, în momentele de recreere, când se plimbă cântând pe stradă, chiar dacă recunoaşte că vocea nu e tocmai principala lui calitate. A crescut în Bucureşti, ajungând să iubească oraşul aşa cum e el, cu bune şi cu rele, explorându-l şi descoperind zone pe care şi le-a însuşit fiinţei sale.

Se juca în culisele operei când tatăl îşi pregătea un spectacol, sau printre camerele de filmat din platoul de televiziune unde mama înregistra emisiuni. Când era acasă, asculta muzică la magnetofonul ultimul răcnet al tatălui sau se uita la casetele cu desenele Disney sau cu Tom şi Jerry pe care mama le obţinea, având privilegiul de a lucra în televiziune.

Atunci când copilul s-a transformat în adolescent, România tocmai ce se elibera de sub jugul 98 • revistaartesimeserii • martie 2012

comunist. MTV, VH1 erau noile pasiuni, refuzându-şi de acum orice contact cu opera, cu arta clasică. Înţelepciunea părinţilor a făcut ca tânărul să revină încet-încet la rădăcini, reluând legătura cu arta de bună calitate, de bunăvoie şi nesilit de nimeni. Apoi s-a făcut mare.

Capitolul 2. Responsabilitate Este principala trăsătură a caracterului omului Marius Constantinescu. Graţie educaţiei alese şi într-o mare măsură şi a felului său personal de a fi, Marius nu ezită să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a-şi duce la bun sfârşit treaba pe care o are de făcut. Lucrurile nu sunt lăsate niciodată într-un echilibru precar, ci sunt înfăptuite cu toată dăruirea şi implicarea de care e nevoie.

Capitolul 3. Eleganţă şi feminitate Întrebat ce apreciază cel mai mult la un bărbat, răspunsul vine sigur şi precis, ca o idee sedimentată de-a lungul timpului în sistemul de apreciere marca Marius Constantinescu: eleganţa. Specificaţii sunt adăugate: „Eleganţa în relaţia cu o femeie, în primul rând şi în relaţia cu cei din jurul lui, în al doilea rând.” Crezul său este acela că atâta vreme cât eleganţa este autentică, aceasta caracterizează genul masculin. Şi e de ajuns doar să vorbeşti câteva clipe cu el, pentru a te convinge de faptul că principiul eleganţei şi-l asumă şi îl aplică într-un mod natural; cuvintele se revarsă în tonuri calde, poziţia corpului aduce aminte de un gentleman englez, bogăţia vocabularului şi felul de a rosti, de a fraza, de a conversa pur şi simplu, toate acestea pot fi caracterizate de cuvântul cheie rostit mai sus.

Genului feminin îi este asociat un alt cuvânt în dicţionarul propriu: feminitate. Iar dacă răsfoim până la litera „F”, pentru a cerceta termenul, găsim explicaţia următoare: „E o combinaţie între o anumită fragilitate (mai autentică sau mai prefăcută), farmec fizic (şi nu spun neapărat frumuseţe), plus această calitate la care eu ţin foarte mult: mirosul frumos. Cred că o femeie care miroase frumos e un câştig pentru orice bărbat care stă lângă ea. Apoi mai e calitatea de partener, de om care poate să mângâie sau poate să te ridice când eşti jos. N-are putere cu mâna ei fragilă să te tragă, dar îţi întinde mâna. De mâna ei poţi să te agăţi tu şi cu mâinile tale puternice să te ridici. Dar contează foarte mult mâna aceea întinsă, sau gestul de a mângâia.”

Capitolul 4. Întreţinerea spiritului Detoxifierea şi exorcizarea stărilor nefaste ale spiritului sunt realizate prin plimbări în aer liber, prin parcuri, pe străzile Bucureştiului sau oricărui alt oraş. Toate acestea se fac invariabil pe jos, muşchii picioarelor punând în mişcare şi corzile vocale, formându-se astfel triluri ce sunt eliberate în eter fără teama trecătorilor ce privesc miraţi. Uneori, se mai întrebuinţează sporturi precum înotul sau alergarea pe bandă şi alimentarea simţurilor cu bucate alese şi curiozităţi culinare.

Fericirea mai are câteva ipostaze pentru Marius: o după-amiază într-un muzeu gol, un ceai bun, o duminică dimineaţă petrecută cu fetele lui acasă (soţia şi fetiţa lui), un concert bun la care se topeşte în scaun, un spectacol de teatru sau (re)vizionarea unui film îndrăgit.

Capitolul 5. Preferinţe E greu să deschizi acest subiect cu un iubitor al culturii, un propovăduitor al ei, şi să te aştepţi la un răspuns scurt şi concis. Răspunsul se ramifică cu rapiditate, acoperind toate domeniile artei. La capitolul muzică, lista e lungă şi pestriţă: Ceaikovski domină topurile, secundat de U2, Maroon 5, Lenny Kravitz sau Depeche Mode sunt menţionaţi şi ei, alături de mulţi alţii. Cât revistaartesimeserii • martie 2012 • 99

despre genuri muzicale, preferă: muzica clasică, barocă, opera, musical-ul, pop şi balade rock. Ceea ce încă nu a reuşit să îndrăgească: muzica populară, romanţele şi opereta.

Admiră pictura renascentistă şi barocă: Bosch, Rafael, Titian, Sebastiano del Piombo, Tintoretto şi El Greco. Totuşi a gustat şi din arta contemporană câte puţin, odată cu participarea la Bienala de Artă de la Veneţia, din 2005. „Aşa că în momentul de faţă sunt în situaţia următoare: sufletul meu merge tot către Renaştere, către micii olandezi, către flamanzi şi mă zgândăre arta contemporană atunci când ea este un pic corozivă, un pic subliminală, un pic vicleană, provocatoare, când mă angajează pe mine ca privitor să gândesc un pic, să particip puţin la definirea ei.”

Cartea care a reprezentat o epifanie pentru el a fost Un Veac de Singurătate (de Gabriel García Márquez), pe care a devorat-o în vreo şase ore de citit continuu, pierzându-se totalmente „în lumea aceea, care e o lume inestetică total, imagine suprasaturată de culoare, de textură, de miros, de senzaţie, e totul acolo.”

Cât despre personaje istorice, nici vorbă ca pe Marius să-l impresioneze Napoleon, Hitler, sau vreun alt „clasic”. „Personajul meu istoric preferat este Filip al II-lea, pentru că a fost un om al extremelor, un om cu o viziune genială. Paradoxal şi foarte provocator este să descoperi că în acelaşi trup pipernicit şi mâncat de boli, trăia acest spirit, pe de o parte extrem de avangardist pentru epoca lui, şi pe de altă parte măcinat de bigotism, de micimi umane şi de habotnicie. Nu este neapărat un erou, dar mă fascinează.”

Capitolul 6. Iertare Făţărnicia, lipsa de principii, amatorismul, parvenitismul, violenţa sunt trăsături ale oamenilor pe care le detestă. Cu toate acestea, iertarea e o armă bună pe care o scoate din teacă adeseori, în ciuda unei aparenţe de om dur şi intransigent. Sigur că ceea ce a fost nu se şterge pur şi simplu cu un burete şi e totul ca nou, cicatricele rămân. Însă încearcă din răsputeri să nu îşi arate slăbiciunile în faţa celorlalţi, cu demnitatea specifică unui bărbat rănit.

x Epilog Maria: Ce scriem la epilog?

Ana: Nu ştiu, ceva care să fie cuprinzător şi să rezume ideea asta pe care sunt convinsă că o avem amândouă despre el, ideea de om de mare calitate şi de care cu siguranţă ai vrea să te loveşti în viaţa de zi cu zi cât mai des.

Maria: Sună foarte bine. Ne întâlnim mâine să schiţăm primele idei?

Ana: Da… (End of battery)

100 • revistaartesimeserii • martie 2012

Să fi sau să fii?

Aceasta e întrebarea!

Dar nu e singura. „Crează sau creează; ași sau a-și; 20 ani sau 20 de ani” sunt alte exemple de „neliniști ortografice” pe care Diacritica încearcă să le clarifice pe blogul ei de wordpress, de trei ani încoace.

Neliniștile acestea sunt pe cât de îngrijorătoare, pe atât de încurajatoare, pentru că cei ce caută, își pun întrebări, iar cei ce își pun întrebări sunt cu un pas mai aproape de iluminare.

TEXT: CĂTĂLIN CUMPĂNAŞU ilustraţie: Ioana şopov

D

iacritica e un blog care mi-a atras atenția din prima.

La o simplă căutare legată de o neliniște otrografică proprie (se mai întâmplă, important e să cauți și să nu repeți greșeala), primele două rezultate pe care Google mi le-a livrat mă direcționau către blogul ei. Apoi, structura blogului e foarte atipică. Nu are nimic din tipicul unui blog așa cum ne-am obișnuit. Nu are pagini cu descrieri de sine pompoase, nu are branding personalizat simpatic ochiului, sau reclame și articole despre cum a testat ea ultima marcă de mașină pe care a primit-o un weekend de la firma X. Dimpotrivă, blogul are o temă de wordpress chiar banală care te face să crezi că ai ajuns pe site-ul unei instituții românești care tocmai a pătruns în era internetului 2.0. Și totuși îl vizitează câteva mii de oameni zilnic, ceea ce te face să te întrebi ce are special.

Relevanța e mama învățăturii În primul rând, are un conținut util, adică relevant, lucru dovedit chiar de căutările pe Google. Lumea ajunge la ea căutând de toate, de la „cum sa skriu arond?” până la „zoso dezapezire”, iar cum topul Google e o junglă unde doar cei mai relevanți supraviețuiesc, Diacritica e Hanul Ancuței la care poposesc cei mai mulți călatori ce au apucat pe drumul iluminării ortografice, ortoepice și de punctuație. În al doilea rând, Diacritica și-a organizat blogul în așa fel încât să servească mai bine rătăcitorului în tainele lingvisticii. Adică, bun, ai căutat o dată „cum e mai corect scris un pic sau umpik” și ai ajuns unde trebuie, dar poate vrei să te întorci direct pe blog să îți lămurești și „cum se scrie corect caci?” Pentru revistaartesimeserii • martie 2012 • 101

asta, Diacritica ți-a pus la dispoziție, din capul blogului, un „Index mai mult sau mai puțin ortografic și aproximativ alfabetic”. Acolo te poți scălda liniștit în apele limpezi și ordonate ale postărilor adunate de trei ani încoace, fără să-ți mai fie teamă că găseşte mama, la istoricul căutărilor, „test cum ma comport?sunt elev in clasa a-vii-a” sau „cum se desparte in silabe la marginea caietului”.

Când pornești la drum, nu știi întotdeauna unde vei ajunge Cea mai vizualizată postare este „Fi? Fii? Când se scrie fi cu 2 i”, care a depășit cifra rotundă de 100.000 de vizualizări, din ianuarie 2009 până azi (datele statistice provin din wordpress stats). „Cineva a nimerit pe blogul meu căutând când se scrie fi cu doi de i. Și atunci am scris articolul ăla din ce știam eu, ca orice om care a terminat un liceu în România – nici măcar cel mai tare din parcare, sau nici măcar n-am luat BAC-ul cu 10”, afirmă Diacritica. Asta se întâmpla prin ianuarie 2009 când blogul nici nu împlinise o săptămână. Atunci și-a dat seama că există o nișă de piață pentru că nu există un îndreptar online și „am zis că putem să ne jucăm de-a ortografia.”

Ceea ce e cu adevărat notabil este că blogul a apărut din întâmplare și s-a dezvoltat organic. „N-am pornit cu gândul de a face un îndreptar ortografic online. Eram un om care voia să-și facă un blog. Habar n-aveam ce-i ăla trafic, SEO, zelist și chestii din astea. Dar a ajuns tot mai sus în căutări, iar eu tot ce-am făcut a fost să scriu despre greșelile de ortografie din spațiul public.”

Nici măcar numele nu a fost premeditat. Era o poreclă pe care și-a însușit-o pentru că scria cu diacritice pe un anumit forum, lucru rar întâlnit în acea perioadă, și i se reproșa că e foarte acră în exprimare. Stilul acru – mai degrabă acid, i-aș spune eu – și l-a păstrat și, cu siguranță, face parte din farmecul blogului în sine.

Nu iartă nicio greșeală gramaticală a celor ce sunt plătiți pentru aptitudinile presupuse de ortografie. Cu alte cuvinte, dacă lucrezi în marketing, publicitate, jurnalism sau ești purtătorul de cuvânt al vreunei instituții, verifică-ți textele de zece ori înainte de a le publica. Nu știi când ajungi ca exemplu negativ și material didactic pe blogul Diacriticii. Dacă nu te găsește ea, se găsesc alții care să-ți facă dosar și să o înștiințeze.

De fapt, turnura pe care a luat-o blogul se datorează unei greșeli pe care a ochit-o în catalogul IKEA din 2009, care făcea, din păcate, o tipică greșeală de ortografie prin sloganul „Crează-ți bucuria de vis!”. Însă pentru ceea ce înseamnă azi Diacritica în online-ul autohton, mai există o cauză. „Se datorează și faptului că în 2009 am rămas fără serviciu. Deci, un an a fost jobul meu când eram fără de job. A fost o evadare dintr-o situație foarte nasoală.”

De ce nu scrie lumea bine?

Diacritica crede că de vină e calitatea examenelor din școală. „Reforma sistemului de educație trebuie să plece de la examene.

Toată lumea știe că înveți foarte mult din frică de examen. Dar, la fel, toată lumea știe că poți termina școala, liceul și lua BAC-ul cu 6, fără să știi când se scrie fi și fii. Apoi, ține de responsabili-

tatea fiecăruia. Cu toții se plâng de școală, de profesori. Dar tu unde ești în chestia asta? Adică dacă pe tine nu te doare de chestia asta, n-are nimeni cum să te învețe cu forța.”

Problema se pune cine ar trebui să întocmească un îndreptar ortografic online. Ce instituție acreditată și sub ce formă. Răspunsul care îți vine natural în minte este Academia Română. Însă din experiența sa, Diacritica a ajuns la altă concluzie. „Tu, privind din afară și fiind un om care, totuși, își pune i-urile corect, cratimele la fel, poți avea probleme cu câteva virgule, să zicem. Dar ce am învățat de când am acest blog e că, pentru majoritatea, niciodată nu poți scădea nivelul prea jos. Iar Academia Română chiar n-are cum să-și dea seama care sunt problemele de ortografie ale oamenilor care se dau pe net. Deci îndreptarul care ar putea fi creat de Academie n-ar răspunde multor neliniști.”

Diacritica Diacriticescu Acum câteva cuvinte despre persoana din spatele Diacriticii. Este o ea, născută în ’74, pe nume Simona Negrea. Nu ezită să afirme că este o ortografă neacreditată, deoarece nu susține în niciun moment că ar deține adevărul absolut în domeniul ortografiei, gramaticii sau punctuației. De altfel, ne încurajează să ne informăm din manualele, culegerile și dicționarele pe care ni le înșiră ca exemplu, întocmai cum face și ea.

Nu lucrează sau n-a lucrat vreodată în domeniul celor despre care scrie. Tot ce știe și ne explică a învățat de la mama ei, învățătoare, din gimnaziu și de la câțiva profesori din cadrul Facultății de Limbi Străine pe care a absolvit-o și care i-au setat mintea întrun anumit fel. În prezent, lucrează la o cărticică de ortografie pentru copii, împreună cu mama ei.

Pe Facebook e Diacritica Diacriticescu. Site-ul de wordpress, dacă nu l-ați dedus deja, eu nu o să vi-l dau. Sunt sigur că o s-o găsiți în vreo căutare pe Google. Dar o să închei citând postarea mea preferată, emblematică pentru stilul Diacriticii: „îmi zice wordpressu’ că azi cineva a nimerit pe blogul ăsta căutând să afle când se scrie fi cu doi i. Răspunsul e simplu: fi nu se scrie niciodată cu doi i, că dacă-s doi i, devine fii, care nu mai e fi.”

OffTOPIC

„Nu m-aş supăra să fiu tipul acela din oglindă” TEXT: Doina Antohi ILUSTRAŢIE:VERONICA ANGELESCU

C

itesc o carte despre cele mai interesante 32 de cazuri de psihoterapie, adunate într-un volum de doi dintre cei mai buni psihanalişti americani ( Jeffrey A. Kottler şi Jon Carlson). E o lectură necesară, v-o recomand.

Ce e foarte interesant şi emoţionant în acelaşi timp e traseul fiecărui pacient. Situaţiile cu care se confruntă aceşti oameni sunt de-a dreptul halucinante şi de neconceput pentru, să zicem, unii dintre noi.

Nu mi-am imaginat niciodată cam cât de departe se poate ajunge în materie de sex şi relaţii interpersonale. E uimitor cât de diferite pot fi lucrurile şi mai ales scenariile de care avem nevoie pentru a ne satisface nevoile comune.

Se vindecă, oare, aceşti oameni, vreodată?

Ne vindecăm, oare, câtuşi de puţin? Chiar şi cu cicatrici evidente? Se schimbă datele scenariului? Noi – ne schimbăm?

Nu cred. Nu cred că ne schimbăm. Dimpotrivă, învăţăm să fim noi înşine. Să ne întoarcem către ceea ce suntem de fapt şi să fim. Fără să ne cerem scuze, fără să ne

104 • revistaartesimeserii • martie 2012

mai explicăm, fără să mai contăm pe opinia şi expertiza celorlaţi. Prin terapie, prin suferinţă, prin trecerea timpului, ne definim teritoriile, şi este esenţial s-o facem. Să ştim şi să spunem ce vrem, ce nu vrem, ce ne place şi ce nu, ce acceptăm şi ce nu acceptăm. Şi să înţelegem că există riscuri pe care toate astea le implică, şi să fim gata să ni le asumăm. (Ca să dau un exemplu, am colegi actori care acceptă să joace pe bani jignitor de puţini doar ca să-şi facă meseria. Pe undeva, e de înţeles. Dar pentru mine asta e ca şi cum ai accepta o relaţie cu un bărbat care te bate, doar ca să nu fii singură. Cu ce te ajută asta să creşti? Creierul meu şi talentul meu costă. Dacă accept să fac un proiect aproape gratis, trebuie să ştiu de ce o fac. Altfel, răspunsul meu e un „nu” ferm, şi cu el vin o grămadă de riscuri. Dar ăsta e teritoriul meu, asta sunt eu, şi treaba asta mă face să uit complet ce înseamnă frica. Cred cu tărie că lucrurile se pot schimba în bine dacă mai mulţi dintre noi învaţă să spună „nu”.)

Cam asta se întâmplă cu majoritatea oamenilor din carte. Ei sunt şi rămân ceea

ce sunt, descoperă cine sunt, şi, chiar dacă unii au comportamente cel puţin deviante, marele break-through este acceptarea acestora. Acest declic, sau insight, cum îl numesc terapeuţii, este începutul vindecării. Momentul în care pacientul se uită în oglindă şi vede dincolo de lucrurile dificil de acceptat, începând cu cele prozaice, cum ar fi coşurile, celulita, şi părul dezordonat, şi terminând cu sexul ilicit, provocator de atâta vinovăţie. Momentul în care în oglindă se reflectă persoana care ţi-ar plăcea să fii, aceea unică şi atât de frumoasă, căreia îi vine să râdă de părul ciufulit şi care ridică din umeri la amintirea episoadelor din trecut. Persoana care, uitându-se în oglindă, ştie să spună, în loc de „Arăt ca dracu”, „Uite un caz în care dumnezeu pur şi simplu a reuşit.”

Asta e maturizarea, şi, deşi este legată de trecerea timpului, paradoxal, nu are legătură cu vârsta. Aşa creştem, asumându-ne traseul ăsta dificil. Aşa am putea să facem din lumea noastră, dacă nu cea mai bună, măcar cea mai onestă dintre lumile posibile. Noi, oamenii din carte.

www.revistaar tesimeserii.ro contact@revistaar tesimeserii.ro