Revista Arte & Meserii, nr. 8 by Asociatia Paspartu

Editorial ALEXANDRA

VLAD

Am fost întrebată de curând de ce scriu la revistă despre oameni, artişti din atâtea domenii, ce mi se pare important la poveştile lor, la promovarea lor mai departe, către cât mai mulţi oameni. Am trecut peste faptul că îmi place să văd arta, să o simt, să o gust atunci când o descopăr undeva într-o sală de teatru sau de concert. Şi mi-am dat seama de ceva: şi mie mi-ar fi plăcut să fiu (în perioade diferite, dar de obicei la distanţe mici una de cealaltă) cântăreaţă, actriţă, mi-ar fi plăcut să am talent la pictură sau ca fotografiile mele să schimbe lumea. Iar visurile şi pasiunile mele leam regăsit în diferite forme şi intensităţi în artiştii cu care vorbesc şi despre care citesc număr de număr aici. Ei hrănesc artistul ratat din mine, ei mă surprind, ei deschid încuietori şi desfac noduri. Ei fac asta explorând zi de zi noi (sau vechi) lucruri. În esenţă, arta nu se schimbă. A fi actor, de exemplu, treci prin aceleaşi emoţii, ai o paletă la fel de largă de roluri, poţi să călătoreşti prin epoci diferite într-un singur an. Înseamnă tot a jongla cu sentimentele, cu tipurile umane, cu tine însuţi, aşa cum veţi afla în coverstory despre Bogdan Dumitrache, actor de film, care nu ţine neapărat să fie actor, dar care acum nu mai poate fi trecut cu vederea. E momentul lui pe ecran. E momentul artiştilor care inspiră, creează, experimentează, care încearcă şi reuşesc să ne aducă aminte de esenţa artei şi de meseriile pe care poate le-am uitat. E momentul nostru să îi lăsăm să vorbească.

Arte și Meserii? Nişte copii care se joacă de-a revista. Cam așa gândeam acum aproape doi ani când George m-a rugat să pozez pentru unul din articole. Toţi am mai crescut între timp și acum mă întreb dacă nu cumva am pierdut meseriile din numele revistei undeva pe drum. Într-o conversație recentă, un prieten îmi spunea că în fotografie tot ce era de inventat s-a inventat până la începutul secolului trecut. Tot ce a urmat după sunt doar încercări de a face fotografia cât mai accesibilă maselor. Poate puţin timid dar deloc întâmplător avem film în acest număr. Film foto, developat manual, expus cu aparate ce în mare majoritate au cel puţin vârsta părinţilor noştri. Nu este un protest împotriva digitalului omniprezent în vieţile noastre, ci doar căutarea reintegrării analogicului sau mai bine spus, regăsirea meseriilor pierdute. În câteva zile revista o să intre la tipar însă eu nu mă pot gândi decât la numărul viitor când vom începe să pronunțăm cuvinte cel puțin interesante: ambrotipie, cianotipură, gumă arabică. Până la următorul număr însă, când căutările noastre se vor transforma în lucruri palpabile, vi-i prezentăm pe Bogdan Dumitrache şi Vlad Ivanov ce au participat pe post de subiecţi la impresionarea cristalelor de argint prezente în emulsia din filmele foto. Pe de altă parte la fotografie Ștefan Dinu și Johannes Kruse, aparent în antiteză, găsesc aceleaşi răspunsuri fie că întrebările îi poartă în Cuba, India sau Sectorul 5. Două proiecte foto ce ne arată printre altele că, îndepărtând substratul social, suntem aceiași oameni peste tot.

Până la numărul viitor, aniversar, în care sărbătorim deja 2 ani de rAM, începem de acum schimbarea, atât ca design, cât şi ca experimentări (text şi foto). Vrem şi noi să inspirăm, să oferim cât mai mult din experienţa a peste 100 de pagini de artă şi cultură. De aceea vă mulţumim tuturor celor care ne citiţi, ne daţi feedback. Mulţumim celor care ne sprijiniţi să continuăm în ediţie tipărită. E şi momentul vostru să vorbiţi, şi pentru asta ne găsiţi la contact@revistaartesimeserii.ro.

ALEXANDRA MARIA COLŢA - Editor coordonator VLAD BÎRDU - Editor foto

revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 1

arte & meserii by

pasp ar tu

EDITOR coordonator Alexandra-Maria Colţa

EDITOR FOTO Vlad Bîrdu

REDACTORI Dragoş Bulbeş, Alexandra-Maria Colţa, Cătălin Cumpănaşu, Cosmin Dodoc-Marina, Mara-Bogdana Dodoc-Marina, Maria-Andreea Galan, George-Mihai Irimescu, Ana Năstase, Andrei Ţîrcă, Irina Vasilescu. COLABORATORI Şerban Anghene, Maria Cristina Caloian, Flavia Cioceanu, Călin Mureşan, Mădălina Sicoi, Ana-Maria Sîrghi, Alexandra Tănase.

După şapte numere la care am strâns peste 50 de colaboratori, a venit momentul să ne întâlnim cu toţii, echipa rAM, echipa de Layout & Design, fotografii, ilustratorii şi autorii articolelor de până acum, să formăm o echipă mai mare, echipa Arte & Meserii. Ne-am adunat să vorbim despre profilul revistei, modul de lucru, conţinutul rAM şi cum să le îmbunătăţim pe toate. And we did just that!

INVITAŢI Adina Chiţu, Andrei Dăscălescu, Ştefan Dinu, Johannes Kruse, Cristiana Radu. FOTOGRAFI Vlad Bîrdu, Adi Bulboacă, Alexandru Busuioc, Matei Buţă, Cătălin Georgescu, Ina Ionescu, Claudiu Popescu, Alexandra Sandu.

Alexandra a vorbit despre arta de a face un articol pentru rAM.

George a desenat schema după care ne ghidăm lucrul în echipă.

Matei Buţă (foto) şi Constantin Nimigean (DTP)- despre relaţia foto-text-layout.

Vlad Bîrdu (foto), Andreea Popa şi Flavia Cioceanu (text) - discuţia continuă…

ILUSTRATORI Veronica Angelescu, Stelian Dobrescu, Andreea Dragomir, Ioana Şopov. DESIGN & LAYOUT Alexandra-Maria Colţa, Andreea Dragomir, Constantin Nimigean. COPERTA Bogdan Dumitrache Foto:Vlad Bîrdu Concept şi realizare Arte & Meserii: Asociaţia Paspartu Textele şi fotografiile aparţin autorilor şi nu pot fi reproduse integral sau parţial fără acordul acestora.

WEBSITE www.revistaartesimeserii.ro www.asociatiapaspartu.ro TIPOGRAFIE PRO Editură şi Tipografie

2 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

Dacă vrei să ni te alături la următoarele întâlniri şi să faci parte din echipa noastră de colaboratori, scrie-ne la contact@revistaartesimeserii.ro sau pe Facebook. Constantin (DTP) şi Călin Mureşan (text) - Chiar şi la discuţiile serioase, nu uităm că facem lucruri frumoase împreună (şi râdem).

*Claudiu Popescu (Foto) - permanent în spatele camerei. *Home Mătăsari - Mulţumim pentru găzduire!

Cuprins

Vlad Ivanov. Un om normal. Care e actor Spiritul vindicativ în cinematografia asiatică Piatra. Filmul de Piatra 3.0 Câteva filme de văzut

4 10 12 15

Bogdan Dumitrache. E momentul lui

Maya - Ştefan Dinu Duminică seara în sectorul 5 – Johannes Kruse

24 30

MUZICĂ

Silent Strike. Contraste V for Vondelpark Da pentru dAdA Câteva albume de ascultat

36 42 46 48

TEATRU

Dorina Chiriac. Un dicţionar fără sinonime Ipostazele lui Lari Giorgescu Câteva piese văzute la FNT

50 55 59

ARTE PLASTICE

Călătoriile Mirelei Trăistaru Artă cu frunze. Greenarts. Poveste de tinereţe dintre ilustraţie şi text

60 66 70

Un cinic mişto – Sorin Delaskela Cristina Nemerovschi şi de ce nu iubim femeile? Câteva cărţi de citit

72 78 82

Mai puţine reclame, mai mult Paul Ipate

Licitaţiile de artă

Gabriel Apostol. Despre păpuşărit şi control Povestea de dragoste dintre un om şi un taburet pe nume VIC

94 100

Pentru bilete la teatru trebuie să treceţi pe la ele Salonul de hibernare

104 108

FILM

COVERSTORY

FOTO

LITERATURĂ

ADVERTISING BUSINESS &CULTURĂ ONTOPIC

OFFTOPIC

revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 3

„Nici viitorul nu mai e cum era” film

Vlad Ivanov Era 15:45 și domnul Ivanov aștepta în fața hotelului de la Unirii mai devreme decât convenisem. Găseam colțul acela galben colorat și ceața din scuar de un franțuzism neclar. Semăna cu actorul Ivanov, pe care îl văzusem cu un minut mai înainte pozat în billboardul unui operator de telefonie mobilă. TEXT: CRISTINA-MARIA CALOIAN FOTOGRAFII:VLAD BÎRDU

Cristina: Ce să-i spun mamei care mă tot întreabă cui îi iau interviu? Cine suneţi? Vlad Ivanov: Un om. Da, atât. Un om normal. Care e actor. Apropo de rAM şi de actori. E actorul un meseriaş în România? Depinde cum îţi faci meseria. Ca orice meseriaş, dacă o faci bine înseamnă că eşti, dacă n-o faci bine înseamnă că nu eşti. Care-i first awareness-ul când zicem Vlad Ivanov? Un om uşor mai cunoscut decât alţi oameni normali. Pentru că profesia noastră este una foarte mediatizată şi expusă mass-mediei, aşa că toată lumea mă vede ori la televizor, ori la teatru, depinde fiecare ce-şi doreşte. Aş pune lângă actorul Vlad Ivanov cuvântul „naturaleţe”. Atunci când e nevoie de un ofiţer, de un dur, de un şofer de camion de Avicola regizorii vă sună pe dumneavoastră. Dar cred că e tare greu să fii un om simplu în filme. Trebuie să facem lucrurile să pară atât de simple şi de normale oricât de dificile ar fi, încât ceilalţi să aibă impresia că ar putea să facă şi ei profesia asta. Un cizmar poate să facă o cizmă în faţa mea şi eu să zic „A, ce simplu, domnule!”, dar când mă apuc văd că nu e chiar aşa. Fiecare meserie e cu secretele ei. Se spune că la fotbal şi la tenis ne pricepem cu toţii. Nu e chiar aşa. Care e diferenţa dintre film şi teatru? E una foarte mare, cu toate că multă lume spune că nu e adevărat. Ţine foarte mult de mijloacele de expresie, care sunt total diferite, unele în film şi altele în teatru. Dar practic şi actorul de teatru şi actorul de film lucrează cu emoţie. Cam asta facem noi. De unde vă alegeţi insight-urile? Din viaţă. Aleg din viaţă şi după aceea le aduc în film sau în teatru. Practic, fiecare dintre actori - sau aşa trebuie să fie - sunt oameni foarte sensibili şi empatici. Observi foarte multe la ceilalţi - gesturi, stări, mişcări şi ajungi să-ţi îmbogăţeşti interiorul cu foarte multe lucruri pe care la momentul lor le scoţi de acolo şi le pui într-un personaj. Cum vă documentaţi rolul? Hunter S.Thompson, inventatorul jurnalismului Gonzo, scria despre cerşetori doar dacă stătea trei zile printre ei. Depinde şi de rol. Sigur că actorii de la Hollywood dacă joacă un nebun se duc şi stau 4-5 zile în sanatoriu. Nu, nu cred foarte

tare în lucrul ăsta, cred că depinde de capacitatea fiecăruia de a se plia pe rolul ăla. Cert e că trebuie să citeşti foarte mult, să te documentezi. Adică nu trebuie să fii neapărat un ucigaş ca să poţi să joci un ucigaş, ar fi culmea. Trebuie să înţelegi fenomenul şi să te transpui în pielea acelui personaj. O fază inedită de la filmări? Da, pomeneaţi mai devreme de filmul acela Legenda şoferului de găini, din ciclul Amintiri din Epoca de Aur. Am filmat într-un camion cu 200 de găini care cotcodăceau, era destul de hazliu. Şi la fermă când am păşit înăuntru la o secundă am ieşit afară pentru că era un miros puternic de azot şi nu puteai să stai. Dar o lecţie pentru studenţii de la UNATC? Nu dau lecţii niciodată pentru că şi eu sunt în proces de învăţare. Meseria asta are lucruri frumoase pentru că tot timpul înveţi, dar ce pot să spun este că am reuşit datorită seriozităţii şi marii bucurii cu care joc. Deci plăcere şi seriozitate. Sunteţi un fel de Cristina Neagu de la handbal? Seriozitate, muncă şi antrenamente. Foarte tare, da, îi urmăresc cu interes meciurile. Are o dârzenie, o motivare şi absolut tot ce-i trebuie. E incredibilă, m-am bucurat enorm când a luat titlul de cea mai bună jucătoare de handbal la numai 19 ani. Am avut ocazia să zbor cu echipa naţională în avion şi ştiu că a fost un campionat mondial la care nu luaseră nimic, erau foarte triste. M-a marcat foarte tare faptul că la televizor le vedeam tenace şi dârze, iar ele erau doar nişte fetiţe, nişte copile de 19, 20 de ani cu suflet. Aveau o viaţă incredibil de grea la vârsta aia. Lia Bugnar a postat pe Facebook ceva ce i-aţi spus dumneavoastră: „Nici viitorul nu mai e cum a fost.” A greşit. Era „Nici viitorul nu mai e cum era.” Mă amuz, o să-i şi dau telefon să-i spun. La Piatra Neamţ săptămâna trecută le-am spus chestia asta. Au râs foarte tare şi timp de două zile cât am stat acolo mă tot întrebau: „Cum ai spus tu chestia aia, Vlade?” „Mă”, zic, „Nu e cum a fost, ci cum era.” Spuneaţi mai devreme de pliere pe un rol. Cât improvizaţi? Improvizez absolut tot, atâta vreme cât sunt repetiţii. Dacă regizorul îmi spune o idee sau îmi vine mie o idee discutăm, că de aia suntem artişti. Din clipa în care nu sunt repetiţii nu ai cum să mai improvizezi. Ar fi culmea să te apuci să improvizezi în ziua de spectacol sau în film când stabileşti un cadru cu operatorul, cu revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 5

luminile, cu actorii. Trebuie să înţelegi că şi în teatru şi în film e enorm de multă rigoare. Stabileşti nişte lucruri şi pe acel lucru stabilit şi bine închegat trebuie să îl faci atât de bine încât toată lumea să zică „Ia uite, parcă ar improviza”. Aşa s-a întâmplat la Cannes când am fost cu 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi o jurnalistă a întrebat „Cum aţi lucrat cu actorii dumneavoastră care nu sunt profesionişti şi care au improvizat tot timpul?” Şi Mungiu a spus că este cel mai frumos compliment pentru actorii români pentru că sunt profesionişti şi nu au improvizat absolut nimic. Poţi să uiţi o replică şi improvizaţia constă în a spune ceva asemănător ca să ieşi din situaţie. Dar altceva nu faci pentru că îi încurci pe ceilalţi. La Crulic toată lumea era extrem de încântată de accent. Off-ul a fost atât de bun încât oamenii de-abia la sfârşit şi-au adus aminte că e caz real şi au îngheţat. Da, cheia asta a şi găsit-o Anca Damian, pentru că povestea este una extrem de dureroasă şi traumatizantă. E un fel de Moartea domnului Lăzărescu pentru Ministerul de Externe? Da, putem spune şi aşa. Ca voce dacă am fi folosit un ton dramatic, tragic, ar fi fost un soi de pleonasm şi atunci nu îşi avea rostul. Dimpotrivă, făcându-l uşor, dar uşor ironic, a ieşit, culmea, mult mai tragic. Personajul spune „Da, şi eu acum mă plimb într-un coşciug. Vorba vine mă plimb, pentru că stau”. Adică e autoironie. Tocmai nota asta duce la tragism şi e mult mai bine aşa. Dar a fost scris şi cu gândul la dumneavoastră, pentru accent? Nu, textul nu a fost scris aşa. El a fost scris într-o formă literară şi Anca Damian a venit la mine, m-a contactat, ştie că sunt din Botoşani, m-a rugat să fac trei pagini de text, să îl adaptez la limbajul moldovenesc. Şi i-am zis că nu ştiu şi că nu am mai făcut asta până acum. Am zis «Hai să încercăm», am făcut trei pagini, i-a plăcut foarte mult şi apoi am luat tot scenariul la mână şi l-am lucrat în întregime. L-am refăcut, l-am retradus cumva într-un limbaj moldovenesc. Deci sunteţi român cu bunici ruşi lipoveni? Noi ne-am născut în Botoşani. E o comunitate de ruşi lipoveni în nordul Moldovei şi încă una în Sudul ţării în Tulcea. Ne spuneţi ceva din copilărie? Aveam o copilărie fericită ca toţi copiii. Nu aveam computere şi jocuri, PSP-uri, ce au copiii în ziua de azi, dar ca orice copil voiam să ne jucăm şi o făceam fiecare cu ce găseam. Adunam trei pietre şi o minge şi ne jucam. Copilăria ştergea foarte multe din necazurile vremurilor, aşa că nu eram noi chiar atât de conştienţi 6 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

de ceea ce se întâmplă. Sigur că după ce am reuşit să creştem, generaţia noastră s-a maturizat puţin mai repede decât ar fi trebuit. După reclame, teatru, filme, pantomimă, prima animaţie românească, aţi terminat filmările în Spania la serialul Crematorio. Ce urmează? Spre exemplu acum sunt într-un rol principal la Bulandra în piesa lui Kobo Abe, Prieteni, în regia lui Alexandru Tocilescu. Sper să o scoatem prin ianuarie. Am alte filmări aici în ţară şi în străinătate. Sunt scenarii ale unor filme încă în derulare. Chiar şi cei care nu sunt amatori de filme româneşti au găsit că Principii de Viaţă e foarte bun. Cum comentaţi? Mi-a plăcut foarte mult în primul rând scenariul scris de Alex Baciu şi Răzvan Rădulescu. Îmi plac foarte mult ca scenarişti şi merg foarte bine împreună. Mi-a plăcut lumea extrem de bogată a lui Velicanu, personajul principal, şi atunci am empatizat foarte bine cu personajul. Era şi primul meu rol principal, asta a fost un lucru extrem de plăcut şi de frumos din partea lui Constantin Popescu. Şi chiar am vrut să-l fac. Dar dacă nu exista un scenariu bun nu cred că aş fi acceptat să-l fac. În ultima vreme sunt foarte atent, ultima vreme înseamnă cam după 432 încoace, sunt foarte atent cu ce joc şi în ce joc, pentru că sunt la o vârstă în care sunt destul de matur artistic, fără să sune preţios, şi nu vreau să dau cu piciorul tuturor acumulărilor de până acum. Merg mai mult pe calitate decât pe cantitate. E mult mai bine aşa. Cum trăiţi cu rolul de când îl primiţi până când îl jucaţi? Cum vă plimbaţi cu el prin casă? Cineva mă întreba acum câţiva ani câte ore pe zi lucrez la rol şi glumeam şi spuneam că de luni până vineri lucrez între orele 14 şi 16, iar sâmbătă şi duminică între orele 14 şi 17, pentru că e mai liber. E o prostie, o glumă. Din clipa în care primeşti un rol care chiar te preocupă şi te pasionează el începe să meargă cu tine cam peste tot. Poţi să mergi pe stradă, poţi să fii la piaţă, poţi să fii acasă şi să vezi fel de fel de gesturi, să auzi o voce care îţi dă o cheie a personajului, poţi să vezi un costum pe stradă care crezi că i s-ar potrivi personajului. Actorul trebuie să fie foarte curios din fire, să aibă o curiozitate frumoasă, să strângă de peste tot lucruri pentru personajele lui şi normal că în timp el îşi îmbogăţeşte personajul. E aşa numita tehnică a bulgărelui de zăpadă care tot creşte. Cum vă simţiţi la premierele filmelor în care aţi jucat? Păi la 432 a fost foarte bine, mai ales că îl vedeam pentru prima oară. Fiind şi prima dată la Cannes, fiind extrem de onorantă

prezenţa noastră acolo şi în competiţia oficială şi atmosfera care e acolo, cred că oricine dacă ar fi fost s-ar fi simţit nemaipomenit. Şi aşa ne-am şi simţit, nemaipomenit. După ce jucaţi sunteţi împăcat cu ce aţi dat? De asta facem duble la filmare, să fim cu toţii împăcaţi, că e dubla care trebuie că altfel am filma o dată dacă ar fi o chestie doar tehnică. Dar de foarte multe ori chiar eu cer regizorilor duble pentru că nu sunt mulţumit de cum a ieşit, chiar dacă ei spun că e OK, că e în regulă, că lumina a fost pusă cum trebuie. Le zic „Vă rog eu pentru mine, mai vreau o dublă!”. Şi zic „OK, Vlad!”, chiar mă întreabă: „Simţi că mai trebuie o dublă?”. Aşa şi fac regizorii profesionişti. Spuneţi-mi trei oraşe care vă plac. [răspunde imediat]:Veneţia, Parisul şi… pe al treilea încă îl mai caut [râde încântat]. De ce Parisul? Parisul aş putea spune că e chiar pe primul loc. Îmi place foarte tare, îmi plac oamenii de acolo, îmi place că e foarte cosmopolit, că lumea este extrem de veselă. Se pare că i se spune şi oraşul iubirii, în zona centrală suflul este total interbelic. Pentru că oamenii vin şi respiră un aer fantastic acolo şi ai impresia că sunt numai îndrăgostiţi pe stradă. Au nişte vitrine foarte frumoase. Foarte deschis şi foarte frumos, foarte frumos. E o bucurie, un spectacol, toţi oamenii se opresc şi se uită la vitrinele alea.

lă, cel mai tare. Am crescut într-o familie cu o mamă şi o bunică care găteau absolut extraordinar şi mi-e greu să mă desprind de bucătăria românească. Dar sigur, nu sunt mofturos aşa la mâncare, mănânc aproape orice. Ce mai citiţi? Ultima carte pe care am citit-o a fost cea a lui Milan Kundera, Insuportabila uşurătate a fiinţei. Acum trebuie să-mi fac timp să citesc Pădurea Norvegiană a lui Haruki Murakami. Am văzut un film bazat pe romanul lui şi vreau să-i citesc şi cartea acum. „Nu aş vrea să mă iau de România. “ Ce părere aveţi despre societatea românească? Nu vreau să vorbesc şi nu mă interesează lucrurile astea. Sigur că am părerile mele pe care le discut cu prietenii, dar nu vreau să mă exprim public, mi se pare aşa de lipsit de pudoare şi de bun simţ, care mai de care începe să-şi dea cu părerea despre politică şi despre economie. Şi ce contează părerea mea? Vorbim pe marginea şanţului, ne strângem mâna, bem o bere şi am plecat acasă şi lucrurile rămân exact la fel. Vă provocam doar. Nu, nu aveţi cum, vă spun sigur. Spuneţi-ne un film simplu de care să ne amintim. Uitaţi-vă la Zorba grecul, al lui Mihalis Kakogiannis, la filmele lui Andrey Tarkovsky, Andrei Rubliov şi toate filmele lui. Nu sunt foarte bine pus la punct cu toate filmele noi. Văd foarte multe filme, dar am rămas foarte mult cu gustul celor clasice.

De ce vă e frică? De blazare. Cu cine tineţi la fotbal? Nu mă interesează fotbalul, pe vremuri era altceva. Hm, mă uit cu plăcere la tenis, la handbal, la gimnastică. La tenis vorbim de Federer, de Nadal, de Murray, de Djokovic, de greii tenisului mondial.

Râde ca în reclame când îi spun că vorbeşte mai repede decât calculasem. Ascultă docil indicaţiile din studio, se interesează de cadre, ne povesteşte cum a făcut „tot felul de chestii la o altă şedinţă foto”. Ne convinge în câteva cuvinte că fotografiem omul şi că actorul se grăbea şi a plecat. Fotograful nostru mai spune câte un „Perfect”.

Ce băuturi sau mâncăruri vă plac, tot aşa off-topic? Îmi place vinul alb şi mâncarea tradiţiona-

>> 2001

Mekhanicheskaya syuita

2009

2002

Les Percutes azazel accords et à cris

2003

une place parmi les vivants

2004

Le Pere Goriot

2005

2000

2006

2007

Faimosul Paparazzo Diplomatic Siege

The Marksman snuff-Movie Bani de dus, bani de-ntors (TV)

2010

1999

schastye moe The Whistleblower

sursa: cinemagia.ro

natures mortes

2011

Crulic - drumul spre dincolo

revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 9

film

Filmul coreean: despre răzbunare si, alti, demoni

ă refer aici la partea centrală și estică a continentului, astfel încât se poate vorbi de entități perfect autonome: cinema-ul chinezesc cu subdizviziunile sale (Hong Kong, Mainland, Taiwan), cinematografia japoneză și cea coreeană. Am să mă rezum la acest triptic reprezentativ și am să mă ocup în parte, rudimentar și empiric, de trăsăturile și implicațiile cinematografiei coreene recente, dar nu înainte de a le trece în revistă și pe celelalte două. În cazul filmelor chinezești, spre exemplu, se pot identifica elemente ce le situează într-o zonă perceptivă fantezistă, bucolică, însă ele sunt filme încărcate istoric și de multe ori prezervate într-un înveliș romanțios, într-o încrengătură idilică fatalistă cu trimiteri ce ajung până la sonetele lui Shakespeare. Genul poartă numele de Wuxia, câteva filme reprezentative în acest sens fiind Hero, House of the Flying daggers, The banquet sau ceva mai cunoscutul Crouching Tiger Hidden Dragon. Același tip de încorsetare ideologică se poate aplica și în cazul cinematografiei japoneze, unde un element recurent îl reprezintă onoarea, pierderea ei, conservarea ei, ridiculizarea ei. De la samurai la yakuza, de la imaginarul apăsător al lui Akira Kurosawa la vitalitatea filmelor lui Takeshi Kitano transpare această obsesie a onoarei, însă ea nu este neapărat nucleul cinema-ului nipon. El este un nucleu flexibil ce se identifică deseori cu anime10 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

Cinematografia asiatică a ultimelor trei decenii a reușit să se concretizeze puternic, să se delimiteze teritorial, ideologic, dar și stilistic.

urile sau cu filmele horror japoneze. În cazul filmelor coreene se poate observa un fir roșu, noduros, nestatornic, vivid ce leagă majoritatea producțiilor ultimelor decade: răzbunarea. Regizori precum Chan-wook Park, Jeewoon Kim sau Joon-ho Bong au dedicat vindicativului filmografii întregi. Chan-wook Park a regizat o triadă a răzbunării (Oldboy, Sympathy for Lady Vengeance și Sympathy for Mr. Vengeance), iar Jee-woon Kim, prin recentul I saw the devil (2010) aduce vindicativul într-un stadiu pe care poate că nu l-a mai atins până acum în cinematografia mondială, acela de artă per se. Odată conștientizată pregnanța acestui laitmotiv sau mai bine spus a acestui meta-laitmotiv, căci el trece dincolo de sensul de bază al noțiunii de răzbunare, apare întrebarea: dar ce anume îl catalizează, ce anume îi determină sedimentarea pe peliculă? Un răspuns la îndemână îl poate reprezenta tumultul istoric care a măcinat Coreea de Sud, inclusiv conflictul cu Coreea de Nord și dictatura lui Park Chung-hee (19611979). E totuși dificil de explicat această legătură, acest raport refulator, această corespondență dintre trecutul istoric și prezentul cinematografic fără a avea la îndemână instrumentele dinamicii sociale, fără a întreprinde o cercetare calitativă în mentalul colectiv. De aceea nu ne rămâne la îndemână decât pura constatare a unui fenomen cinematografic național.

TEXT: ADINA CHIŢU* ILUSTRAŢIE: VERONICA ANGELESCU

Răzbunarea, fie ea și filmică, trecută terminologic prin filtrul civilizației vestice, distorsionată de mecanisme creștine, e considerată a fi cât se poate de blamabilă, de nelegitimă, cu toate că în fond avem pe masa de disecție un simțământ cât se poate de umanist: acela de a face ordine, de a restitui ordinea, ce-i drept după chipul, asemănarea și posibilitățile celui care vrea să își ia revanșa, celui care vrea să îl răzbune pe cel drag. Iubirea față de aproapele și răzbunarea în numele lui iau valențe nebănuite în cultura filmică a Coreei de Sud, vindicativul se instituie ca o nouă față a catharsisului sau, pentru a rămâne în același registru biblic, ca o schimbare la față a acestuia. Filmele coreene construite în jurul vindicativului sunt în general meticulos clădite la nivel narativ (Mother, Chaser, The yellow sea), sunt adevărate festinuri vizuale (Bedevilled, A bittersweet life), sunt reali piloni ai îndrăznelii (Save the green Planet), ele testează practic limitele suportabilului celui care ia parte la tortura vinovatului sau nevinovatului. Însă le testează făcând apel la încadraturi și mizanscene seducătoare, la plan-detalii minuțioase, la un întreg complot vizual menit să adauge un soi de valoare răzbunării, să o umanizeze într-o oarecare măsură, alteori să o situeze la o distanță considerabilă față de martor, față de noi, privitorii, tranformându-ne inconștient, dar cu siguranță chirurgicală, într-un soi de voyeuriști muți și imobili puși în fața unei estetici riguroase a răului legitim.

*Adina Chiţu este posesoarea unui butic virtual (http://cinefillebookeeper.blogspot.com) în care puteţi găsi rafturi nu cu obiecte vintage sau zorzonele handmade ci cu… filme, recomandări, recenzii şi metafore. Un loc aparte îl ocupă raftul dedicat ca un altar filmelor asiatice, preponderent celor de origine coreeană. Pasiunea pentru cinema-ul coreean a luat proporţii, buticul s-a extins şi a dedicat un colţ întreg învăţării limbii coreene. Se pare că alfabetul coreean ar fi printre cele mai simple din lume, dificilă ar fi numai pronunţia şi memorarea cuvintelor, însă muzicalitatea simplă şi armonioasă a limbii merită lungi eforturi de dicţie, iar recunoaşterea unor cuvinte sau expresii în dialogurile filmelor coreene e un simţământ cât se poate de plăcut şi de ce nu, egocentric, ne spune Adina.

revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 11

film

Filmul de Piatra 3.0

Să mă pui pe mine să scriu despre Filmul de Piatra e ca şi cum ai pune o mamă să scrie despre copilul ei, când e încă mic şi adorabil, unor rude din străinătate pe care vrea să le facă geloase. Mă rog, aţi prins ideea: mi-e drag festivalul, şi aş prefera să îl lăudaţi voi. Dar dacă asta-i tema pentru acasă, o să mă achit cu plăcere, căci despre Filmul de Piatra pot vorbi ore întregi; cu două - trei luni înainte de fiecare ediţie, devine şi răspuns la banalul „Ce mai faci?” TEXT: ANDREI DĂSCĂLESCU FOTOGRAFII: DIN ARHIVA FESTIVALULUI Filmul de Piatra s-a născut cumva atipic, dintr-o experienţă de mers în festivaluri: am avut norocul ca documentarul meu, deocamdată „one-hit-wonder”, Constantin şi Elena, să mă „ducă” în 27 de festivaluri (dintre cele peste 40 în care a fost selecţionat). Fără experienţa de organizator, dar cu cea de… invitat, şi cu o echipă incredibil de tânără (vreau să amintesc gaşca Helga Fodorean, Alex Lungu, Alexandra Safriuc, Liviu Bărbulescu - pe-atunci studenţi în anii 1-2, azi implicaţi în numeroase proiecte precum Shorts Up sau Pas Boutique) am creat un festival nou, încercând să-l facem cât mai prietenos şi mai tineresc, fără pretenţii grandomane, un festival aşa cum ne-ar plăcea nouă cel mai mult şi mai mult să fie un festival la care suntem invitaţi. Iar Piatra Neamţ-ul avea să fie gazda perfectă. Nucleul festivalului avea să fie competiţia dedicată exclusiv scurt-metrajelor autohtone, peste care am adăugat programe de la festivaluri partenere, proiecţii speciale, workshopuri, evenimente şi concerte. Adevărul istoric şi ştiinţific e că

prima ediţie, din ianuarie 2009, a fost un succes neaşteptat de mare. Aşa că am prins puteri şi am inventat ediţiile intermediare (1.5 şi 2.5) şi evenimentele pre şi post-festival (nu mai puţin de 14 până acum, de la Chişinău până la Toronto!) şi o ediţie 2.0 care a crescut exponenţial. Practic, nu am auzit de nimeni care să fi fost la oricare dintre ediţii şi să nu vrea să revină. De la participanţii cu filme în competiţie, la juriu, presă, invitaţi speciali, DJ şi trupe. Urmează 3.0: aşteptările sunt mari, dar deja nu mai am emoţii. Faptul că Filmul de Piatra vine din pasiunea unor tineri şi se hrăneşte cu entuziasmul zecilor de voluntari, cu căldura publicului şi cu sprijinul prietenilor-parteneri e o reţetă care n-are cum să dea greş. De fapt, nu e o reţetă; e un fenomen care se alimentează de la sine, un amalgam de iubire şi idei. Şi am să mă opresc aici, pentru că nu vreau să mi se spună că exagerez. Mai bine ne vedem la Piatra Neamţ între 5 şi 8 ianuarie şi apoi spuneţi voi cum a fost, iar eu sar acum la lucruri ceva mai concrete, ca să vă deschid apetitul.

Preview Filmul de Piatra 3.0 Dacă te întrebi ce-i cu perioada asta aşa ciudată pentru un festival (primul weekend din an), e pentru că vrem să oferim alternativa unui final… cultural pentru vacanţa de iarnă. La capitolul filme, competiţia e deschisă scurtmetrajelor din România şi Moldova: ficţiune, documentar, animaţie, experimental, videoclip plus o secţiune nouă, dedicată filmuleţelor despre sporturi extreme. Apoi, vin cele mai bune filme de la festivaluri prietene: Animest, Shorts Up, Next, TIFF, Filminute şi altele. Şi proiecţiile speciale. Şi întâlnirile cu invitaţi speciali. Şi… … ni s-a spus că organizăm festivalul ca scuză pentru petreceri, şi era un compliment pentru petreceri, nu o critică pentru festival! Ei bine, da, nu lipsesc concertele, petrecerile şi destrăbălarea, aşezate frumos sub semnul networking-ului, adesea inedit: prima seară a festivalului e… Sauna Party; a doua va conţine un concert rock&roll à la Partizan; încă o trupă sau două, şi doi-trei DJ vor întregi soundtrack-ul petrecerilor din fiecare noapte, iar pentru pasionaţii de schi sau snowboard, pârtia e chiar în oraş: telegondolă, telescaun, nocturnă… Pe scurt, noi suntem convinşi că dacă vii, n-o să-ţi pară rău. Intră pe facebook.com/filmuldepiatra şi caută clipuri video şi fotografii dacă mai ai nevoie de convingere. Ne vedem la Piatra. La Filmul de Piatra!

Filmul de Piatra 3.0 Festival de film scurt Piatra Neamţ, 5-8 ianuarie 2012 www.filmuldepiatra.ro

5-8 IANUARIE, PIATRA NEAMลข

Senna Regizor: Asif Kapadia Marea Britanie 2010

The Chaser Regizor: Hong-jin Na Coreea de Sud 2008

N-o să vedeţi reconstituiri pe calculator şi anchete despre axul volanului. Acesta nu este un film despre cum a murit ci despre cum a fermecat Ayrton Senna: copil, campion şi zeu. Făcut cu imagini de arhivă care şi-au păstrat parfumul anilor ’80 şi interviuri la peretele alb, filmul ajunge repede la Marele Premiu de la Monte Carlo din 1984 când un tânăr pilot brazilian, la volanul unui monopost modest, era cât pe ce să-l depăşească pe egolatrul Alain Prost. Povestea cinematografică a regizorului britanic ar putea fi rezumată de imaginea comisarilor de traseu care se luptă să descleşteze degetele pilotului de pe volan, după ce Ayrton termină victorios în faţa conaţionalilor săi de la Interlagos, cu o cutie de viteze blocată în ultima treaptă. Senna, pare să spună filmul, a fost asemenea unui motor de Formula 1, care arde la capacitate maximă pe linia subţire dintre perfecţiune şi moarte. Şi n-ar fi de mirare ca după trei titluri de campion mondial, Senna să ia şi un Oscar.

De ŞERBAN ANGHENE Katalin Varga Regizor: Peter Strickland România, Ungaria 2009

Dacă doriţi să vedeţi un altfel de thriller decât clasicul hollywoodian, atunci The Chaser este răspunsul. Cinematografie asiatică în stare pură, intrigant de real şi dur, filmul pleacă de la un poliţist care a devenit peşte şi căruia încep să-i dispară dintre fete. Pistele îl duc la unul şi acelaşi client. Comparabil poate cu Seven, niciodată nu reuşeşti să intuieşti ce se va întâmpla. Pe lângă firul prinderii criminalului, mai vedeţi şi o frescă dură a societăţii sud-coreene. Şi să nu uit! Pregătiţi-vă să-l mai vedeţi încă o dată şi încă o dată şi să-l mai recomandaţi şi tot aşa. Parol!

De cosmin DODOC-MARINA

ajutoare umanitare Regizor: Hanno Höfer România 2002 Filmul ilustrează, printr-un vizual de mare impact, povestea lui Katalin Varga, o unguroaică ce, cu 11 ani în urmă, a fost violată de către un necunoscut, sub privirile unui complice. Când soţul află că băieţelul e rezultatul violului îi alungă din sat. Împreună cu Orbán - băieţelul ei, Katalin porneşte prin Munţii Carpaţi în căutarea celor care i-au rescris destinul, în dorinţa de a se răzbuna. La întrevederea cu aceştia, pe complice îl seduce apoi îl ucide, iar în violator, Antal Borlan, descoperă un om cu totul schimbat, căsătorit. În mintea şi sufletul lui Katalin începe lupta între a se răzbuna pentru nenorocirea din trecut, sau a-l ierta. Peisajele şi elementele de folclor au rol activ în trăirile şi zbuciumul lui Katalin, fiind convinsă că natura i se adresează aievea, în timpul halucinaţiilor.

Trei străini transportă o donaţie pentru un cabinet stomatologic dintr-un sat românesc. Şi chiar dacă nu vorbesc aceeaşi limbă, cea a ospitalităţii tradiţionale este mereu înţeleasă. Nu este un film nou, probabil l-aţi mai văzut, dar revedeţi-l pentru Cătălin „Tobi” Neagu (1966 - 2011). Îl găsiţi online pe: http://vimeo. com/22094618.

De MARA-BOGDANA DODOC-MARINA

De George-mihai irimescu revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 15

E MOMENTUL LUI De Alexandra-Maria Colţa Foto: Vlad Bîrdu

Bogdan Dumitrache e Boogie. Bogdan Dumitrache e fericit. Bogdan Dumitrache e actor. E gazdă. E cu noi, mai multe perechi de ochi şi urechi într-o cameră tapetată cu două tablouri mari din care acuarela iese în relief. E prezent, atent, când glumeşte, când stă serios, e sincer. E cineva şi în acelaşi timp foarte multe. Acum e timpul lui. E gata să înceapă povestea.

„Am stat pe gard şi am mâncat seminţe, am fost cercetaş, făceam cursuri de astronomie şi observam meteori, cântam la chitară, aveam părul lung, am frecventat Vama Veche.”

a premiera filmului Din dragoste cu cele mai bune intenţii de Adrian Sitaru am primit un afiş. Din colţul foii, surprins într-un salt este un leopard, simbolul premiului Locarno, care i-a fost decernat lui Sitaru pentru regie şi lui Dumitrache pentru cel mai bun actor în rol principal. În partea de sus este o pacientă într-un pat de spital, cu o mască de iepure sinistru ce-i acoperă faţa. Pereţii albastru deschis spălăcit, lumina artificială gălbuie, simţi un pic umezeala şi înnăbuşeala, simţi un pic un deja-vu. Parcă ai fost acolo. În realitate sau în coşmaruri. Mai jos în afiş este Bogdan Dumitrache. Cadrul este decupat din film, când personajul cu care vorbea era o cameră de filmat în pijama roz, adică perspectiva subiectivă, marca regizorului, în care Alex, personajul din film, este văzut prin ochii celorlalţi. Dar cel mai izbitor lucru aici este privirea lui Boogie. Nu poţi să-i dai un cuvânt emoţiei, expresiei. În orice moment poate să izbucnească în plâns, să râdă isteric, să rămână la fel sau gândurile să-l ducă în altă direcţie. E o privire caldă şi îngrijorată, plină de afecţiune şi totuşi distantă. O mică parte din paleta asta de expresii mici, abia perceptibile am prins la întâlnirea cu Bogdan şi la fotografiile ce i-au urmat. Ne-a găzduit într-o cameră Din casă, ne-a adus băuturi calde după caz, cafea, ceai. Nu e extrem de deschis, jovial, dar nici distant, rece. Este cineva şi în acelaşi timp foarte multe. Poartă un pulover roşu cu mai multe chipuri desenate pe el, continuat cu blugi mai largi. Face parte din categoria norocoasă de oameni care la job vin îmbrăcaţi lejer, aşa cum simt. Asta pentru că el conduce job-ul, el este propriul şef, aşa cum a început la 23 de ani şi continuă şi acum. Se aşază pe o canapea din lemn, burduşită cu perne. Cum să încep? Cum o fi? Cât de deschis va răspunde întrebărilor mele? Mă tot gândeam înainte, intimidată de o linişte expectativă. La scurt timp, totul s-a schimbat.

Drumul Taberei Bogdan Dumitrache este băiat de cartier. Născut în ’77, a copilărit în Drumul Taberei, deşi puteam să jur că era ardelean, după vocea caldă şi intonaţia domoală pe care o are. În Bucureşti însă, a fost copil-adolescent normal, certat cu meditaţiile la matematică, pasionat de lucruri mai practice. „Am stat pe gard şi am mâncat seminţe, am fost cercetaş, făceam cursuri de astronomie şi observam meteori, cântam la chitară, aveam părul lung, am frecventat Vama Veche.” Matematica parcă are ceva legătură cu astronomia, dar pentru copilul Boogie, pentru câteva ore, cerul era locul de joacă, meteorii erau dungi de culoare, dâre de luminozitate fascinante şi mai puţin interesantele calcule de compoziţie chimică; „peste alea mai săream” [râde].

Pantaloni de mătase Actoria a venit ca o salvare din logaritmii matematici, o salvare venită din curtea blocului care a schimbat întreaga traiectorie. Din posibil viitor inginer sau arhitect, Bogdan Dumitrache a văzut pe geam un posibil viitor actor. „Nu ştiu dacă am vrut vreodată să fac actorie. Dar nu vroiam să fac alte lucruri şi asta mi se părea cel mai comod şi la îndemână. Cred că eram în liceu, nu aveam nicio idee despre ce vreau să fac mai departe (…) iar eu făceam meditaţii în

dormitor, enervat şi vedeam pe geam în faţa blocului, în blocul de vizavi, unde locuia mama actorului Petrică Gheorghiu, cum el pregătea copii pentru admitere la Facultatea de teatru. Şi ei veneau cu chitări, se distrau şi am vrut şi eu asta. M-am dus şi aşa m-am apucat de teatru.” Chiar dacă mai chiulea de la pregătire şi cheltuia banii pe ascuns, a luat admiterea în serios şi profesorul Gheorghiu i-a ghidat drumul spre probe, de la îmbrăcăminte la emoţiile anticipate. Cu toate astea, Bogdan spune că proba lui a fost una de „excepţie”. Îmbrăcat în nişte pantaloni de mătase neagră, emoţionat, a intrat în sala de examen. „La prima probă, poezie-povestire, mi-a zis că s-ar putea să am emoţii. «Dacă cumva simţi că-ţi tremură vreun picior, important e să ai o ţinută demnă şi încordezi curu’, ca să ai ceva încordat, să fii drept». «Bine», am zis eu şi m-am dus la probă. Eram un pic stângaci. Cert e că am început să zic poezia, aveam nişte emoţii grave şi la un moment dat am văzut cum cracul drept de la pantalon a început să fâlfâie. Îmi tremura piciorul. Moment în care mi-am adus aminte de ce mi-a zis el, să strâng din fund, şi am strâns din fund, numai că a început să tremure şi stângul. Şi la un moment dat tremuram atât de tare – eu dădeam proba pe un practicabil de lemn care a început să se lovească de calorifer – nimeni nu mai asculta poezia. Nimeni. Toată lumea râdea de murea, iar eu continuam să spun poezia, zâmbind frumos.” Următoarea probă nu a fost atât de „mişcătoare”. „La a doua au vrut să-mi spargă chitara în cap, eram foarte bleg, am trecut în partea cealaltă – de la emoţii foarte mari, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar cred că m-am descărcat aşa şi eram foarte bleg. Şi atunci aveam o poezie de forţă pe care nu puteam s-o zic. Adică o ziceam bleg aşa. Şi s-a ridicat Grigore Gonța, care era decan pe-atunci cred, şi vroia să-mi spargă o chitară în cap. Chitara nu era a mea, n-aveam bani s-o plătesc, m-am speriat, m-am enervat şi a ieşit poezia. M-au ajutat destul de mult. Eu nu mai jucasem niciodată teatru înainte să dau la actorie.” Ne apucă pe toţi un râs contagios. Zgomotos. Bogdan râde cel mai tare dintre noi şi când zâmbeşte parcă i se luminează tot chipul. Nu vedem prea des asta în filmele în care joacă. Pentru că el joacă în filme sumbre, filme care ne reflectă pe noi şi ţara în care trăim. Aici lucrurile nu mai sunt aşa amuzante. Pentru că joacă în tipul de film realist, pentru că „trăim într-o ţară destul de sumbră. Ieşi pe stradă în Balta Albă şi-o să vezi aceleaşi blocuri comuniste gri, dacă mai ai şi ghinion să fie înnorat afară, la revedere… asfalt gri, blocuri gri şi cer gri… sinucidere.” Gri, înceţoşat şi foarte frig a fost cadrul în care am încercat să-l surprindem pe film pe cel mai sincer Bogdan Dumitrache. Şi a fost real, acolo, ascuns în paltonul său negru care nu făcea faţă gradelor prea puţine. Vlad, a doua pereche de ochi înarmată cu obiectiv, a fost aproape de actor, a căutat atent cele mai bune cadre (fotografii pe film - număr limitat de poziţii) şi a încercat să prindă acea privire „între” stări, între expresii. Acea plimbare matinală între somnolenţă şi irascibilitate pentru că dintr-un loc cald şi confortabil ajungi în miezul oraşului, dezolant şi respingător. Dar până la urmă oraşul a căpătat reflexe albăstrui, vitrinele au primit mai multă strălucire, chiar dacă nu sunt aşa de frumoase ca vitrinele Parisului, ele oglindesc ţara aşa cum este: cam pesimistă. revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 19

Cei mai stresaţi „Păi suntem” [pesimişti], spune Bogdan Dumitrache întorcândune în ziua şi locul confortabil, călduros al primei întâlniri. „Suntem printre primele ţări din lume la depresie. Suntem pe locul întâi la boli cardiace. Pe locul întâi din lume ca număr de infarcturi! Suntem unul dintre cele mai stresate popoare!”, spune accentuând unele cuvinte. Ceva îl deranjează, ceva nu e în regulă. Ce ne mai rămâne? Să ignorăm sau să facem haz de necaz. „Mă simt încontinuu constrâns, furat, marginalizat. Serios. Părinţii mei au probleme de sănătate şi am stat cu ei prin spitale. E groaznic, băi! I s-a făcut rău omului la 8 jumate seara şi m-am dus şi l-am internat în spital şi au început să mă certe că de ce-l aduc la ora aia, să fac bine să mă duc la farmacie să iau medicamente. Frustrant un pic, nu? Când eu mă duc şi plătesc în fiecare lună taxe la stat.” Un fel de Moartea domnului Lăzărescu cotidian în care a avut rolul unui tânăr doctor, un fel de Din dragoste cu cele mai bune intenţii în care a fost cel afectat direct. Din nou vorbim de acel deja-vu al spitalelor sinistre, al doctorilor insuficienţi, al sistemului scârbos. Experienţa proprie prin spitale a venit după rolul din filmul premiat cu Locarno şi i-a demonstrat că, pus în aceeaşi situaţie, are alte reacţii. În film, a trecut prin isterie, neîncredere, frică. Iar aşa cum viaţa îi oferă inspiraţie, puncte de reper pentru jocul în faţa camerelor, aşa l-a ajutat şi rolul lui Alex să înţeleagă mai bine frica. Măcar temerea asta, specifică, pentru că altora nu le-a găsit încă o explicaţie. În faţa altor frici e la fel de vulnerabil şi, pe un glas şoptit fragmentat de mai multe pauze de tăcere, spune fără ezitare: „Mi-e frică, da. Nu ştiu ce se întâmplă [după moarte]. Nu ştiu dacă asta e tot, dacă urmează altceva, nu cred în Iad şi Rai, cred că varianta asta e cam pe ultimul loc.” Strecoară un zâmbet, dar când ne amintim de rolul lui secundar pentru care a primit premiul Gopo în mai, relatează experienţa şi parcursul emoţional din spatele personajului foarte vivid, ca şi cum ieri s-ar fi terminat filmările. „Când eu mi-am construit personajul din Portretul luptătorului personal n-am optat pentru documentaţie despre momentul respectiv că nu asta mi s-a părut cel mai interesant şi cel mai productiv. Eu m-am gândit că ăia sunt nişte oameni care trăiesc într-un mediu foarte ostil şi dur. Am ajuns eu la concluzia că o viaţă aspră te face ca personaj să devii un om aspru, reţinut, cu mijloace puţine de expresie, în condiţiile în care tu eşti forţat de situaţie, în orice clipă poţi să mori, e frig şi faci cât mai puţine lucruri care să-ţi consume energia că poate ai nevoie de ea după, dacă intri în luptă. Apoi m-am gândit că oricât de tare bravezi, frica de moarte rămâne aceeaşi. Oricui îi e frică să moară, indiferent că lupţi ca un erou, când ajungi în punctul ăla, frică tot va fi.” Dacă poţi să înţelegi frica şi să te laşi cuprins de ea pentru un rol, atunci vei putea să simţi iubire, dezamăgire, neîncredere şi durere în acelaşi timp. Personajul este, pentru Bogdan, o oglindă a personalităţii sale, de fapt mai multe oglinzi, din mai multe unghiuri, care fiecare reflectă anumite părţi în proporţii asimetrice. „Cred că în fiecare personaj pe care îl joc sunt o parte eu, o parte o construcţie imaginată, care nu-mi aparţine personal, dar încerc să o înţeleg. Când construiesc, primul lucru pe care îl fac este să raportez la mine experienţa personajului, ca să văd cum aş înţelege-o şi cum aş trăi-o eu. Uneori scenariul merge pe aceeaşi direcţie cu mine, alteori nu şi atunci încerc să găsesc cumva un punct de întâlnire pentru că reacţiile mele personale pe de-o parte oferă naturaleţe, 20 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

în timp ce reacţiile compuse construiesc personajul, îi dau particularitatea lui. Că nu pot fi eu în toate personajele sau n-ar fi bine să fiu eu în toate personajele.” Pentru el, personajul este o construcţie raţională, un parcurs emoţional gândit, pregătit ca o temă de acasă, un fel de „matematică” a sentimentelor şi emoţiilor, care împreună dau un rezultat cât mai aproape de oameni, de public, încât ei, noi, voi să ne putem regăsi în situaţiile şi reacţiile filmate. Pentru un actor nu e întotdeauna direcţia bună. Rolul poate să-l ducă în sensuri diferite faţă de unde şi-ar dori. „Sunt situaţii în care comparând varianta personajului cu mine şi încercând să pun ceva din mine în el, mă trezesc într-o situaţie dezavantajoasă pentru mine. Cum a fost la Sitaru, să fiu un isteric, era dezavantajos, aş fi putut să joc un rol ceva mai cool. Aici mă cam bat cu mine, dar aia e, mă expun, şi Sitaru s-a expus făcând o poveste biografică despre el, cumva asta e partea de terapie din meseria mea, mă ajută să mă înţeleg eu pe mine, uneori să accept lucruri pe care nu vroiam să le văd despre mine.” Toate astea în scopul cel mai de sus, a face un rol bun, pentru care Bogdan nu pleacă de la premisa că nu poate. Ideile, ajutorul regizorilor, emoţiile constructive, toate ajută ca actorul să nu mai pară actor, ci persoană reală, decupată din viaţă. Bogdan Dumitrache vorbeşte singur câteodată. Unii fac asta uitându-se în oglindă, alţii păstrează conversaţia în gând. „Noaptea când dorm toţi, eu n-am somn şi se întâmplă asta destul de des, mai fac d-astea, mă plimb prin casă, vorbesc singur, îmi imaginez tot felul de lucruri.” Când este entuziasmat faţă de ceea ce face, nici nu mai are nevoie de Supradyn. Energia şi-o dă singur, plimbându-se dintr-un colţ în altul al camerei, înşirând cu voce tare gândurile. „De obicei când îmi vine câte-o idee pe care o simt că e bună în momentul ăla intru în ea şi galopez pur şi simplu. Uneori vorbesc singur în casă, Oana [soţia actorului] stă pe canapea şi zice «Da Boogie, da Boogie», şi eu tot continui să vorbesc şi spun multe lucruri şi mă duc aşa în poveste. Cred că gândurile mele îmi dau energie, mă trag după ele cumva.”

„Bucure, mai dă şi tu în fasole!” Şi dacă privim înapoi, povestea lui Bogdan a avut suişuri şi coborâşuri, începuturi entuziaste şi încercări uneori reuşite, alteori doar încercări. Important este că a făcut ceva, a avut iniţiativă, nu s-a lăsat dus de val ca mai apoi să se plângă de el. A făcut teatru şi probabil cel mai bun rol al său a fost în spectacolul Trilogie belgrădeană de Biljana Sbrljanovic, „s-a montat iniţial la Nottara în regia lui Cristi Popescu, după care spectacolul a plecat de la Nottara, l-am jucat o vreme la Bulandra, şi s-a închis.” Au fost roluri de care i-a fost ruşine. Nu s-a lăsat de teatru pentru film, îi plac amândouă, însă a simţit că e nevoie de o schimbare şi a făcut-o pentru că „din teatru la momentul respectiv nu puteam să trăiesc civilizat. Aveam un salariu de 350 de lei pe lună, stăteam la Craiova, într-o cabină de teatru”, după ce plecase de la Bulandra. Cum mai multe momente din viaţa lui au fost „salvări” de la meditaţii, de la o meserie care nu aduce bani, prietenul, fostul coleg de grupă la facultate, partenerul de „afaceri”, Dragoş Bucur, a fost un punct de schimbare. „A venit Bucur care făcuse Marfa şi banii şi avea 3000 de dolari şi a zis «Hai, ce facem cu ei?». Am făcut agenţia de casting. Încet-încet a început să funcţioneze bine, consuma mult timp, e

„Sunt situaţii în care comparând varianta personajului cu mine şi încercând să pun ceva din mine în el, mă trezesc într-o situaţie dezavantajoasă pentru mine. Cum a fost la Sitaru, să fiu un isteric, era dezavantajos, aş fi putut să joc un rol ceva mai cool. Aici mă cam bat cu mine, dar aia e, mă expun.”

adevărat, dar cumva păstram legătura cu lumea de actori, regizori. Nu era complet altceva, ceea ce ne suplinea într-o oarecare măsură nevoia de contact cu breasla, ne-aducea nişte bani, trăiam frumos. Doi copii de 23 de ani veniţi din Drumul Taberei care dintr-o dată am dat de un business care aducea ceva bani, Bucur începuse să şi joace, mai făceam casting, mai primeam şi eu câte un rolişor, o reclamă ceva, şi ne-a plăcut asta, am cam renunţat la teatru amândoi. Eu cel puţin din motivele pe care vi le-am zis, confort.” La început erau ei 2 şi 5 câini într-o casă de pe Eremia Grigorescu, pe lângă Grădina Icoanei. „Acolo trăiam, acolo făceam casting. În studio dormeam eu, în sala de aşteptare dormea Bucur, iar holul era bucătăria. Mai veneau oameni, noi eram pe-acolo «Bucure, mai dă şi tu în fasole!», că era fasolea pe foc, se prindea de fundul crătiţii.” Cu tot cu fasolea pe foc, ei se ocupau de tot ce presupunea business-ul. Casting-ul l-a ajutat să înţeleagă că o probă bună depinde de o zi bună şi proba lui la Din dragoste… a fost într-o zi „groaznică”, şi din motivul ăsta nu a obţinut rolul… din prima. Dar spune că „e important să ştii să dai o probă de casting, trebuie să te motivezi pentru alea 10 minute, nu e ca şi cum cineva te aşteaptă, ori e atunci, ori nu e.” Şi experienţa asta l-a ajutat să evolueze ca actor chiar dacă mult timp nu a avut roluri. Şi chiar dacă actorii de acum au o deschidere mai mare, unii reuşesc şi au un oarecare succes, portretul generaţiei lui de actori este unul „destul de chinuit”: „înainte, pe vremea lui Ceauşescu, nu existau foarte multe variante şi actorii erau trataţi aşa cumva ca nişte idoli. Toată lumea ştia pe toată lumea, jucau şi, în primul rând, erau mult mai puţini. Cei care rulau în toate producţiile erau recunoscuţi de lume, când se duceau într-un oraş, păi se făcea banchet în oraş, nu era chiar aşa. Cred că mulţi dintre colegii mei au plecat cu ideea asta în cap. Lucrurile nu sunt chiar aşa, şi pentru mulţi dintre noi să faci actorie a fost destul de greu şi de umilitor. Pentru că până ajungi să joci trebuie să faci tot felul de lucruri. Ba că faci un iepuraş, ba că te îmbracă întrun morcov şi te trimit pe stradă să împarţi flyere, am făcut şi d-astea. Nu aşa îmi plăcea, şi nu mi se părea că merită să faci 4 ani de facultate pentru asta. La final cred că sunt câţiva care au reuşit…”

„OK, sunt bun.” Nu foarte târziu, rolurile au început să apară. În Trafic, scurtmetrajul premiat al lui Cătălin Mitulescu, Moartea domnului Lăzărescu de Cristi Puiu, Hârtia va fi albastră în regia lui Radu Muntean sau În derivă, serialul HBO. De-acolo poate vă este cunoscut, l-aţi văzut în filmele enumerate mai sus, ştiaţi cum arată, dar poate nu aţi putut face legătura între nume şi persoană. Se întâmplă. Eu l-am ţinut minte pe Bogdan din Captivi de Crăciun de Iulia Rugină, mediumetraj cu zăpadă văzut în mijlocul verii. Era frig şi alb, o gară mică în mijlocul pustiului, o şină de tren neumblată şi patru oameni aşteptând trenul să ajungă undeva, oriunde, numai nu acolo. Bogdan era Alex, un om matur, de afaceri, într-un palton negru ca cel din fotografiile de acum, care vroia să ajungă în Uppsala, dar era blocat lângă ceilalţi 3, o tanti de la informaţii inutilă şi un Moş Crăciun cu senzor. În câteva minute de film care s-au consumat într-o zi întreagă de aşteptat în gară. Alex era un om calm, tăcut, fumător şi blocat Somewhere Over the Rainbow. 22 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

Apoi a urmat rolul secundar de tânăr împotriva sistemului în Portretul luptătorului… în care s-a detaşat de ceilalţi actori prin nişte scene în care nu poţi să nu te simţi şi tu acolo, între disperare şi furie, alături de ei. Din dragoste… a fost însă rolul principal mult aşteptat. A fost locul în care parcă scenă cu scenă, te ţinea cu sufletul la gură, aşteptând următoarea mişcare. Chiar şi când stătea la o bere în bucătărie cu tatăl său (jucat de Marian Râlea), chiar şi când era la o terasă cu prietenii. Chiar şi când încerca să îndese „o mică atenţie” – o ciocolată în buzunarul „asistentei bune” forţat de mama sa (Nataşa Raab). Şi cu rolul ăsta a venit încă o salvare – Premiul Locarno pentru cel mai bun actor în rol principal. „Înainte să iau Locarno au fost 10 ani în care n-am jucat prea multe. Este imposibil ca după 10 ani să nu te întrebi dacă are sens să continui în direcţia asta sau nu. Şi atunci când intri îndoit în lucruri, poţi să încerci prea mult sau prea puţin, poţi să renunţi sau să devii prea insistent, e un meci întreg. Personal, premiul de la Locarno l-am primit aşa ca o uşurare, ca o confirmare şi atunci ori de câte ori încerc să fac ceva, constat despre mine uimit că sunt mult mai lejer, am mult mai multă încredere în mine decât aveam înainte. Poate nu am o zi bună, poate n-am dat cea mai bună probă, dar eu cumva, despre mine, m-am aşezat într-un statut confortabil. OK, sunt bun.” [râde] Şi cu siguranţa asta porneşte acum în alte proiecte. Urmează Poziţia copilului de Călin Netzer, probabil sezonul 2 din În derivă şi poate nu trebuie să treacă încă 10 ani până la următorul premiu. Cu toate astea, nu crede că premiul e singurul care oglindeşte valoarea. Pentru el ar fi mai important să aibă mai multe roluri principale sau secundare dar bine conturate cum e în filmul lui Netzer. „Din nou e o poveste cumva biografică, se pare că o să îi joc eu pe toţi regizorii, nu ştiu de ce mi-a revenit această sarcină.” Râde din nou şi luminează camera cu un zâmbet. Mai verifică ceasul din când în când. Mai apar oameni în spatele uşii cu geam a camerei în care ne aflăm.

Echilibrul Se apropie de ora la care trebuie să plece acasă. Are o fetiţă de 9 luni care îl aşteaptă după ce bona îşi încheie programul. Duce o viaţă liniştită, departe de boemia-nebunia-teribilismul în care se aruncă mulţi artişti. Bogdan Dumitrache are o familie, îşi doreşte să petreacă cât mai mult timp cu ea şi îi e tare bine aşa. „Mai fac puţină cârciumărie, mă mai pilesc un pic, mai stau de vorbă cu oamenii, mai fac un pic de casting, mai cunosc nişte regizori şi producători, e un amestec aşa pe gustul meu. Cumva, cu puţin noroc, cu ceva muncă am reuşit să-mi aduc aşa un fel de echilibru în care lunea stau sus, marţea jos, miercurea la subsol.” Bogdan Dumitrache este între lucruri, nu este doar cârciumar, doar întreprinzător, nu este doar actor. Filmul ocupă o parte, într-un ritm bun de 2-3 filme pe an, adică 3-4-5 luni ocupate. În rest „îmi place foarte tare ceea ce fac, mă bucur de succesul pe care îl am şi încerc să-l folosesc cât de mult pot, dar până la urmă dacă n-o să mai fac asta, asta e. Copilul tot acasă e, tot frumos, în viaţa mea e totul în regulă. Cred că e un balans foarte bun acum, aşa mă aştept să şi curgă lucrurile în continuare.”

FOTO

MAYA TEXT ŞI FOTOGRAFII: ŞTEFAN DINU

cum 12 ani eram la începutul unei cariere promiţătoare ca avocat specializat în falimente. Între timp, am renunţat la tot ce înseamnă carieră, pentru fotografie. Nu pentru o carieră în fotografie ci „pentru fotografie” și poate mai corect ar fi spus, datorită fotografiei. La început a fost o „săpunieră” digitală şi nevoia de a fugi de agresiunea care era în fişa mea de post și care era exersată din plin în sala de judecată. Nu ştiam că fotografia va deveni mult mai mult decât o terapie pentru mine. Nu am nicio îndoială acum că fotografia m-a condus pe drumul către auto-cunoaştere, drum pe care îl parcurge fiecare dintre noi în felul său unic. Am aflat că una dintre premisele esenţiale ale cunoaşterii de sine constă în distragerea atenţiei de la minte, de la comentariul de fond care nu se termină niciodată de bună-voie. Încercaţi să o faceţi să tacă acum! Nu merge! Pentru că, dacă încerci să nu gândeşti, tot mintea este cea care încearcă şi ai tot atâta succes ca în încercarea de a-ți da singur un șut în fund. Maimuţica va continua să sporovăiască în fundal fără ca tu să ai vreun control asupra ei. Atenţia, conştiinţa, odată angrenată total într-o activitate, conferă respectivei activități caracterul unei meditaţii, întrucât mintea nu mai consumă resursele de atenţie. În budismul japonez au fost desăvârşite artele zen, care presupuneau concentrarea întregii atenţii asupra unei activități, care, în acest fel, suspendă comentariul interior lipsindu-l de cea mai importantă resursă, fără de care nu poate continua și anume de atenţia noastră.

26 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

Îmi place să cred că fotografia de stradă poate fi o comparaţie modernă a picturii zen cu tirul cu arcul din cultura zen. Când vânezi pe stradă cu aparatul la ochi, nu îţi poţi permite să te gândeşti unde vei mânca după, ce o să faci cu pozele sau cum faci rost de bani să îţi plăteşti facturile. Dacă comentariul interior nu încetează, nu ai acordat toată atenţia ta acţiunii prezente, care, pentru tine, este tot ceea ce există.

Imaginile sunt culese din Călătoria mea. Am folosit o tehnică ce imită perspectiva naturală a omului. Cu alte cuvinte, ceea ce a văzut pelicula, ar fi văzut oricine ar fi fost acolo… Şi totuşi, imaginile nu par să susţină o realitate credibilă. Se văd decorurile, ceva personaje anonime, dar uneori parcă se văd și sforile, proptelele și câte un colț de cortină, pe care publicul din sală nu trebuie să le vadă pentru ca piesa să fie credibilă.

Fotografia de stradă îşi justifică popularitatea nu atât prin rezultate, cât prin starea în care te invită și te conduce. Este în esenţă un exerciţiu de prezenţă și un exerciţiu de atenţie. Să îţi aduci toată atenţia în prezent, iată un exerciţiu necesar oricui. Pentru simplul motiv că în afară de prezent nu mai există altceva. Nu minţii voastre mă adresez acum, nici cu fotografiile, nici cu textul. Mă adresez observatorului, martorului care e dincolo de minte, dar care este de multe ori confuzat de identificarea cu mintea.

Nu căutaţi sensuri ascunse sau jocuri frivole ale minţii în imaginile mele. Nu le arăt pentru a transmite ceva. Nu am nimic de transmis. Tot ce este cu adevărat esenţial nu poate fi transmis și nici nu ar fi nevoie. Pentru că Esenţialul este ascuns înăuntrul fiecăruia dintre noi.

Maya, matrixul vechilor indieni, nu înseamnă că existenţa este iluzorie. Înseamnă doar că proiecţia complexă a simţurilor numită de noi uzual „realitate”, este aproape o reflexie a Adevărului care, în plus, este și masiv filtrată de concepte, noţiuni, clasificări, care au creat o barieră senzorială între tine și Univers. Vestea bună este că bariera și toate filtrele sunt la fel de consistente ca și proiecţia în sine. Sunt tot din Maya pentru că, dincolo de perdeaua iluziei, nu poate exista ceva între tine și Univers. Pentru că tu eşti Univers.

Dacă vreuna dintre imagini are capacitatea de a crea o stare apropiată de starea de prezenţă acută pe care am experimentat-o cu aparatul la ochi, sau în camera obscură, scopul a fost atins. Dacă vreo imagine îți faultează mintea, îți inhibă sau suspendă comentariul interior, nu le-am arătat degeaba.

FOTO

DUMINICĂ

SEARA ÎN

SECTORUL

TRADUCERE DE SIMONA ILAŞ FOTOGRAFII ŞI TEXT: JOHANNES KRUSE „Nu te duce acolo, nu singur. Sau măcar ai mare grijă de aparat” asta mi-au spus mai mulți bucureșteni când au auzit că plănuiam să fac poze acolo. Oameni deschiși la minte, educați, care știu multe despre viață… Nu e nimic surprinzător în a vizita un oraș, conștient fiind că are mai multe fețe. Unele cu mici nuanțe diferite, altele în contrast total, de parcă ar fi alte mici orașe într-unul mare. În acest context, Bucureștiul oferă ceva cu totul extraordinar. Un cartier mic din Sectorul 5, cu străzi înguste și liniștite, nu departe de Calea Ferentari, nu departe de Calea Rahovei. La o primă vedere nu se arată decât a fi sărac, așa cum este perceput de toată lumea. Dar, la o privire mai atentă, descoperi că te găsești într-un loc hibrid, un amestec între oraș și sat. Zgomotul făcut de trafic încă se aude, blocurile din jur încă se văd, dar asemănările cu un sat predomină. Case mici, curți mici în care atârnă ciorchini grei de struguri. Oameni care se cunosc între ei și se salută. Copii care îmi cer să le fac poze, tineri și bătrâni care mă întreabă curioși de unde sunt și ce fac aici. revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 31

„Fă și mie o poză, fă și mie o poză!“ strigă copiii și imediat încep să și pozeze. După ce îi fotografiez aleargă spre mine să le arăt cum a ieșit. Sunt surprinși și dezamăgiți că aparatul meu nu are un ecran… În fiecare duminică seara pare că întreg „satul” se adună pe stradă. Să stea de vorbă, să bea un pahar de rom sau de bere. Străinii care se întreabă ce e cu băncile din fața fiecărei case găsesc un răspuns într-o seară însorită de duminică. Între timp, copiii se joacă pe stradă, fără să le fie frică de traficul aproape inexistent. O atmosferă atât de liniștită, luminată de roșul și galbenul soarelui care apune. Ultima oprire înainte să se întunece o fac lângă un grup de bărbați care beau bere. După o conversație interesantă și un pahar, mă pregătesc să plec. Arătând în josul străzii, către cartierul următor, unul dintre tipi îmi spune: „Nu te duce acolo. Sau măcar ai mare grijă de aparat”… www.firmakruse.com

revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 33

34 â&#x20AC;˘ revistaartesimeserii â&#x20AC;˘ decembrie 2011

revistaartesimeserii â&#x20AC;˘ decembrie 2011 â&#x20AC;˘ 35

muzicÄ&#x192;

Contraste Este şi agresiv şi tandru în sunetele pe care le îmbină. Se distrează cu muzica, dar nu neglijează nici sound-design-ul pentru diferite filme/reclame. Este şi pe afară, dar şi „prin-ăuntru”. Că ne aflăm în Bucureşti, Iaşi, Berlin sau Londra, nu mai scăpăm de acest personaj. Vorbim despre Ioan Titu, a.k.a. Silent Strike, un virtuoz al butoanelor. Silent by Andrei Ţîrcă Strike by Ana Năstase FotoGRAFII:VLAD BÎRDU

Silent…

unea asta are ceva mai cald în ea. Nu e la fel de respingătoare ca de obicei, ba chiar pot să spun că-mi cam place. După un prânz copios, ne postăm în faţa magazinului mamut din centrul Capitalei, aşteptând artistul pentru interviu. Fireşte că după 5 minute de întârziere încep să mă bâţâi nervos de pe-un picior pe altul, însă colega Ana mă asigură că mă panichez aiurea. Ştie ea ce ştie, întrucât în curând îl vedem pe Ioan venind din dreapta mai mult din inerţie, purtat de valul de oameni care traversează zona în mijlocul zilei, la oră de vârf. Schimbăm două vorbe şi ajungem purtaţi de briza Dâmboviţei în locaţia interviului. Începe nebunia. Camerele se armează, reportofoanele se pornesc, întrebările încep să curgă. Mă încearcă un sentiment de bine, ştiind că urmează o discuţie plăcută, soarele prietenos de afară amplificându-mi din plin această stare. Omul se amuză chiar de la prima întrebare despre începuturile la chitară şi prima lui formaţie, demascând şi o uşoară urmă de melancolie: „A existat o formulă. Eram eu şi un prieten prin clasa a V-a, adică atunci când aveam 11-12 ani. Cântam death-metal, gothic, doom, trash. Bine, eu făceam totul la chitară. El improviza nişte tobe că n-aveam tobe în momentul ăla, bătea în tot felul de chestii. Dar sunau aproape ca nişte tobe. Şi el era şi la voce. Dakryon se numea formaţia. Eu eram cu rock-ul la început şi mai sunt şi acum, nu s-a schimbat nimic… ” Ne întrebăm curioşi dacă oare a experimentat şi cu glasul: „La voce am încercat hip-hop prin ’98 şi făceam şi eu tot felul de urlete când eram mai mic. În proiectul Silent Strike încă nu am încercat vocea, dar nu e imposibil. ” Nefiind singurul băcăuan de la masa respectivă, Ioan a făcut facultatea la Iaşi, după care s-a mutat cu muzica în Bucureşti. Putem afirma aşadar că este un băiat umblat, ţinând cont şi de numeroasele ieşiri prin străinătăţuri. „De fiecare dată când am trecut dintr-un oraş în altul, cred că e problema aia de adaptare. Şi nu mi-a plăcut nici când m-am mutat în Iaşi, nici când m-am mutat în Bucureşti. Dar m-am obişnuit. Acum mi-ar plăcea să mă duc în Iaşi, dar nu să mai stau acolo. Sunt OK şi cu Bucureştiul, au trecut 6 ani de când stau aici şi cam asta e… Faptul că eşti mai aproape de prieteni contează mai mult decât oraşul în sine, chiar dacă acest oraş poate fi şi unul străin” zice Ioan. La următoarea întrebare, artistul se grăbeşte să răspundă, fiind şi el vizibil afectat de conţinutul ei. Vorbim despre percepţia muzicii electronice şi la noi, dar şi la ei: „E o confuzie, am observat. Nu ştiu dacă e doar în România, că toţi zic că românii sunt inculţi sau nu ştiu muzică. Dar atunci când zici muzică electronică, lumea se gândeşte la DJ-ing, house, party, clubbing. Nu cred că e doar în România lucrul ăsta. Adică am observat că şi pe afară, când mă prezenta cineva «He’s an electronic music composer» ziceau «Ah, DJ, cool! Party, clubbing. Unde pui revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 37

muzică în seara asta?» Şi eu nici nu consider că fac neapărat muzică electronică, pentru că am multe influenţe din alte genuri: muzică de film, hip-hop, jazz, muzică clasică, rock… chiar dacă nu se observă neapărat. ” Se întâmplă că se petrec tot felul de ghiduşii cu emanaţii de decibeli prin împrejurimi. Suntem constant întrerupţi de muzica aferentă aprovizionării barului, sunetului cam exagerat al aerului condiţionat (cam bătrânel de fel), discuţiilor băieţilor din spate. Dar suntem viteji şi ne continuăm şueta. Ana preia repede ştafeta, întrebând despre felul în care ar trebui să fie ascultată muzica Silent Strike. „La mine poate să fie şi şi. Adică am cântat şi în locuri cum ar fi săli de teatru în care lumea stă liniştită şi ascultă şi nici nu şoptesc, am cântat şi în cluburi unde vorba ta, lumea începe să se balanseze, să danseze…cumva să intre în atmosferă. Proiectul e şi Silent şi Strike, adică e OK. În ambele situaţii mă simt foarte bine. ” Îşi trece mâna prin breton si face o pauză, noi abordăm un nou subiect. Despre noul turneu, Ioan zice că merge pe aceeaşi schemă cu cel anterior din Franţa, Germania, Anglia: Dan Basu apare la visual iar în unele concerte se încearcă o abordare live, alături de tobe şi bas. Anul acesta, destinaţiile norocoase au fost Ungaria, Serbia, Austria şi multe oraşe din România. E cunoscut faptul că Silent Strike are o groază de prieteni: virtuali, reali, nu contează, ideea e că sunt mulţi rău. Fără să-i neglijăm pe «fani», ne referim aici în primul rând la o groază de artişti faini, care au colaborat în timp cu Silent Strike, şi care şi-au pus amprenta pe materialele sale. Tot Ana, curioasă de fel, vrea să afle dacă notorietatea muzicii sale se trage mai mult din aceste featuring-uri sau din compoziţiile solo. „N-a fost un material solo, tocmai asta e…nici eu nu ştiu exact dacă sunt mai cunoscut datorită colaborărilor, pentru că pe fiecare album am avut multe colaborări. Şi al doilea album este chiar o colaborare între mine, Lucian Ban şi Alex Harding. ” Aflăm că lumea are chiar obiceiul să ceară în concerte s-o bage p’aia cu Alexandrina. „Da, da… se întâmplă! Depinde cum mă simt. Câteodată nu o să se audă în concert nicio piesă cu colaborări, câteodată am colaboratorii pe viu acolo. Şi am testat asta, am avut concerte fără niciun colaborator. Că lumea era obişnuită să vin cu un MC, o voce, o vioară…şi am făcut doar eu singur şi cu Dan la visual şi a fost foarte bine. Şi asta poate e un semn că nu datorită colaborărilor apreciază lumea. Cred că ăsta e răspunsul. ” CD-ul mult râvnit altă dată de Ioan acum nu mai înseamnă aşa mult. Am ajuns departe, până în anul 2011 chiar, şi cel puţin juma’ de lună de acum înainte, până la Apocalipsă adică, putem spune că Internetul e boss-ul absolut în materie de orice. Dacă n-ai Soundcloud e cam greu să ieşi la lumină ca artist şi Ioan înţelege asta. „Simt că lumea rezonează mai mult cu lucrul ăsta: eu să postez, să-i ţin cu o piesă nouă o dată pe lună. O să fie şi album nou o dată la 2, 3 ani sau chiar un an. Depinde. În 2012 în primăvară o să apară album nou. Acum a ieşit la label-ul german Digital Sanctuary un EP nou şi cred că are un beneficiu lucrul ăsta, pentru că scoţând piesele aşa pe Internet la iveală, pe Soundcloud de obicei, aşa am fost contactat de aceştia. Dacă nu făceam asta nu ajungeau să audă de mine. Nici mondial nu cred că mai e acelaşi lucru. Şi la mainstream am văzut că vânzările se duc mai mult pe iTunes…”

…Strike Atmosfera din subsolul clubului devenise deodată greoaie şi apăsătoare. Nu fuma nimeni, dar lumina pătrundea printr-o fereastră zăbrelită şi în ea se jucau particulele de praf, formând ceva ce semăna cu un fum. El şi-a ridicat privirea din pământ şi s-a uitat la noi întrebător. Ce urma să zicem, de ce ne oprisem şi de ce era această linişte mormântală? Am decis să rup tăcerea şi cu o voce apăsată am reluat discuţia despre tovarăşii de pe Facebook, fanii lui de acolo. S-a uitat în stânga şi în dreapta şi ne-a şoptit că prieteniile de acolo nu există. Apoi s-a grăbit să adauge cu mai mult aplomb, că unii oameni dau like fără să se uite ce înseamnă Silent Strike. Şi-a coborât privirea şi a recunoscut că totuşi, datorită site-ului acestuia de socializare are vizibilitate mai mare şi asta îl ajută în promovarea concertelor şi a pieselor pe care le scoate aproape lunar… Sigur, nu se uită toţi cei 20 000 de fani, pe care el preferă să-i numească ascultători, nicidecum fani, dar tot e ceva. Curiozitatea noastră a crescut: e Facebook o corvoadă sau îi place să facă asta cu adevărat? Am privit la fotograful ce venise pe neaşteptate să-i facă o poză şi a luminat toată încăperea cu un blitz orbitor. El a închis ochii şi i-a deschis. Apoi a început să ne lămurească pe un ton calm, că oricum nu e o pierdere de timp. Un zâmbet în colţul gurii, tipic pentru el: „Şi mă bucură şi interacţiunea şi văd că apar şi oameni din străinătate şi îmi scriu pe Facebook. Şi oameni din ţară care aud pentru prima dată, intră pe Facebook şi îmi lasă tot felul de mesaje. Chiar dacă nu sunt prieteni… e OK. Acum 4-5 ani nu aveam de unde să primesc mereu feedback, critică sau întrebări.”

O pisică neagră se cocoaţă pe masa noastră, amuşinându-ne pe fiecare. Se duce la el şi i se cuibăreşte în poală. Stăm şi privim cum se împrietenesc… Ne trece prin minte ca un glonţ faptul că n-am întrebat cât de greu îi e să se autoproducă. În timp ce dezmiardă mâţa neagră care-l priveşte languros, ne spune că La Strada Music, casa de discuri la care au fost până acum produse albumele Silent Strike nu mai există. Nu ştie dacă albumul nou va ieşi la o casă de discuri din România sau de afară. Mâţa ciuleşte urechile şi se întinde să asculte mai bine. Oricum, materialul viitor va conţine şi colaborări cu artişti de afară, aşa că îşi va încerca norocul şi în afara graniţelor. Pisicuţa vrea să evadeze din strânsoarea lui, dar el o cucereşte înapoi cu mângâieri pe după urechi. Se culcuşeşte la loc. El continuă să o mângâie, nici nu se uită la noi când ne spune că multe din casele de discuri şi-au scăzut foarte mult vânzările, pentru că artiştii îşi scot melodiile la netlabeluri sau gratis pe net. Aşa că de la sute de nume pe care le produceau înainte, acum au ajuns să producă zeci. Un zâmbet amar i se întipăreşte pe chip… unele case de discuri pe genul de muzică electronică erau chiar aproape de faliment. Eu n-am ştiut despre cine e vorba şi am întrebat la cine se referă. Mi-au răspuns şi el, şi Andrei, aproape sincronizaţi: Ninja Tune. Apoi Andrei a spus mai în glumă, mai în serios, „Da, dar şi-a scos Bonobo album şi şi-au revenit”. Pe Ioan l-a pufnit râsul şi a aprobat. Între timp, prim-planuri pe pisica neagră, băieţii dădeau rotocoale în jurul nostru, unul cu o cameră de filmat, unul cu aparatul de fotografiat. El nu părea incomodat, sau chiar dacă era, se prefăcea foarte bine a fi indiferent la toată atenţia care i se acorda. A început să ne spună despre rezidenţiatul pe care l-a făcut în Londra, cu ajutorul ICR-ului, despre câţiva dintre oamenii pe care i-a cunoscut acolo şi o impresie sau două (pozitive) despre întreaga experienţă. Dar şi-a amintit de unde pornisem…de la viitorul label pentru album, şi a revenit uşor la răspunsul pe care l-a conturat cu siguranţă „Trebuie să fie şi un label pentru că îţi asigură altfel de vizibilitate şi un target. Eu dacă am acolo pe Facebook 20.000 de ascultători sau oameni care văd pagina nu înseamnă că sunt neapărat pe target şi o să se uite când o să am release-ul sau o să asculte neapărat. Pe când acel label are clar un target. ” Pisica se plictiseşte de mângâieri şi pleacă pe la celelalte mese. M-am uitat în carneţelul în care îmi notasem întrebările. Am alergat cu privirea peste cele pe care deja i le adresasem. Aha! Iată unde am rămas, eu urma să-l întreb dacă mai are şi alte joburi, pe lângă muzică. S-a foit un pic pe banca pe care stătea. Soarele îi lumina doar jumătate din faţă, cealaltă fiind în umbră. Eu şi Andrei eram complet în umbră. Ne-a spus că de 4 ani se poate spune că trăieşte din muzică… dar depinde ce înseamnă a trăi. Primeşte propuneri ca free-lancer, propuneri de muzică pentru reclame, de scurt-metraje, de filme. Cât despre hobby-uri, merge la filme… la festivaluri de filme câteodată, atunci când are şi-o cântare acolo. Şi-l pasionează cosmosul! Ei, aici uimire pe chipurile noastre şi încântare pe al lui. Cosmosul? Da, ne „luminează” el, citeşte tot felul de lucruri pe internet, despre astro-fizicieni. Şi se uită la documentare. Îşi dă seama că s-a entuziasmat un pic cam tare pe subiect şi se autocontrolează zicând „mă pasionează, dar nu la nivelul pasiunii pentru muzică…” Răspunsul anterior ne aminteşte că vroiam să-l mai întrebăm ceva: Cu ce regizor de film i-ar plăcea să colaboreze? Cu generozitate, îi spunem să nu se limiteze la cei români. Să ne zică cele mai fantastice vise ale lui din domeniul ăsta. Îşi freacă mâinile să şi le încălzească puţin şi ne zice nesigur despre David Lynch. Ne mai spune că oricum, visul lui de a face muzică de film s-a îndeplinit. Filmul la care se referă a fost unul independent, şi se numeşte Trip. Uşor dezamăgit spune că a mai avut propuneri, dar nu s-a mai concretizat nimic, deocamdată. Nu uită să precizeze că nu contează genul de film pentru care ar lucra, i-ar plăcea să facă şi pentru desene animate, ne spune zâmbind. Tot ce contează e să fie o provocare pentru el. Urmează ultima întrebare, pe care Andrei o începe şi eu o închei. Îi spunem despre ultimul număr al Revistei Arte & Meserii, despre Luiza Zan. Despre părerea ei, cum că muzica nu se face niciodată în singurătate, cum că ea nu ar suporta vreodată să cânte singură. Muzica Silent Strike provine din momente de singurătate sau mai degrabă creativitatea vine mai uşor atunci când există o muză? El şi-a accelerat ritmul cuvintelor şi a folosit o intonaţie mai apăsată în timp ce-mi spunea „Din nou, chiar există reţetele astea? Adică eu fac muzică atunci când sunt singur?…Şi când ai depresie poate să îţi iasă o compoziţie extraordinară dar şi când eşti foarte fericit. Te influenţează viaţa, nu e o reţetă anume. Toate perioadele, tot ce înseamnă sentiment probabil. ” Andrei a adaugăt atunci vorbele omului său preferat, Thom Yorke, ce spunea că din depresie îşi trage seva. Dar se pare că argumentul ăsta nu e unul care să-l definească şi pe Ioan Titu. Muzica Silent Strike nu abundă de tristeţe, melancolie sau nostalgie. Sunt şi piese foarte fericite, zglobii, copilăroase, abstracte sau experimentale. Nu există o reţetă, repetă el. Întrebările sunt toate bifate. Afară s-a înserat deja şi pe fereastră nu mai pătrunde nicio rază de lumină. Doar câte un bec răzleţ ne luminează difuz. Închidem carneţelele şi pisica e din nou în braţele celui care a alintat-o toată după-masa. Vlad observă că am început să ne foim, şi în 2 timpi şi 3 mişcări e lângă noi. Noi suntem îmbrăcaţi, ei mai rămân un pic să facă pozele pe care le vedeţi în articol. Noi am plecat, pe curând, la revedere! 40 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

muzică

De-a „v-ati , ascunselea” în Vondelpark Ne întâlnim a doua oară pentru a termina întrebările pentru interviu: „Ai mai găsit ceva despre ei?” „Nu, se pare că nu prea dau interviuri.” „Dar nu-s chiar atât de noi… mă mir.” „Parcă s-ar ascunde frate.” „Păi hai să le aflăm secretele atunci…”

TEXT: GEORGE-mihai IRIMESCU ŞI ANDREI ŢÎRCĂ FOTOGRAFII: CLAUDIU POPESCU

ewis este un puşti londonez de vreo 21 de ani, care pe 4 noiembrie a făcut o vizită scurtă prin Bucureşti, alături de câţiva camarazi. Lewis fumează degajat şi zâmbeşte sincer. Omul emană o energie pozitivă ce luminează instant camera în care se află. Prietenos şi cald, face cunoştinţă cu noi în mansarda unei case din centru şi demarăm o discuţie foarte plăcută, singura pe care a avut-o cu vreun reporter român din câte ni s-a spus. Lewis şi ai săi colegi formează Vondelpark, un proiect muzical aparte, misterios, ce ajunge direct la corzile meditative. Andrei: Ne-a fost cam greu să aflăm lucruri despre voi. Se pare că vă place să fiţi puţin low-profile. Care este motivul? Lewis: Cred că vremea starurilor rock a apus şi nu cred că o dată ce eşti într-o formaţie lucrurile devin deosebite. Când eşti într-o formaţie se întâmplă lucruri care nu prea au legătură cu ceea ce faci. Sesiuni foto, interviuri, fashion… lucruri care nu sunt egale cu muzica, şi muzica este cea mai importantă. În Londra oamenii ci-

tesc presa şi vorbesc mult, dar eu vreau numai ca oamenii să asculte muzica. Nu îmi doresc altă „ancoră”. Vreau ca lumea să asculte muzica şi să o interpreteze. Întâmplător acum suntem 3, şi ni se spune „formaţie”, însă noi lucrăm într-un mod diferit. George: Coldplay are o piesă numită Amsterdam, În România avem o trupă numită „The Amsterdams”. Care este „secretul olandez” care fascinează trupele? Cred că Olanda este uimitoare, şi Amsterdamul în mod special. Am cântat în Amsterdam săptămâna trecută. Avem multe amintiri exact din Vondelpark: am fumat iarbă etc. Amsterdamul îţi dă un sentiment bun şi oamenii sunt ceva mai permisivi. Şi îmi place foarte mult cuvântul „Vondelpark”. La început nu am realizat ce loc reprezentativ este Vondelpark pentru Amsterdam. Cum e Hyde Park în Londra. A: Apropo de locuri, care e povestea piesei California Analog Dream? Piesa mea preferată apropo… Da, e şi preferata mea. Am rude în California, în San Diego.

Călătoriile mă inspiră mult şi scriu mai multe versuri când nu sunt în Londra. În Londra nu am timp sa mă concentrez. Versurile piesei Jetlag au fost scrise în avion, la întoarcerea din America. De asemenea sunt multe influenţe în muzica noastră venite din America… G: Aţi preferat să lansaţi două EP-uri consecutive în locul unui album propriu-zis. Încercaţi să vă adaptaţi unui trafic rapid de informaţie? Categoric. Cred că trecem prin perioade diferite de timp, iar un album mi se pare prea mult în anumite momente. EP-ul este o metodă bună de a reprezenta o porţiune de timp mai mică. Dar lucrăm la un album, nu vă îngrijoraţi. Un album vrem să reflecte viaţa noastră, faţă de lucrurile acestea mai mici prin care am încercat să reprezentăm scurte perioade de timp. De asemenea, sunt de acord că trăim într-o lume foarte nerăbdătoare. Dar nu ne gândim prea mult la asta. A: Legat de videoclipuri – sunt captivante şi se potrivesc bine cu muzica. Cu toate astea, au o aparenţă amato-

ricească, dar cred că lucrul ăsta e intenţionat. Care-i povestea lor? Tipul cu care lucrăm la visuals este Ciaran Woods. Este unul dintre prietenii noştri cei mai buni şi noi facem muzică în timp ce el improvizează cu visuals. De aceea merg atât de bine împreună, pentru că sunt făcute în acelaşi timp. Se inspiră reciproc. Seamănă mai degrabă cu un proiect artistic colectiv, fără scop comercial. E o cale bună de a folosi YouTube. Ciaran este un artist care chiar a studiat artele şi este specializat în imagine. A: Muzica voastră sună foarte personal. Poate pentru că iniţial nu era pentru live-uri, după câte spuneaţi voi. Acum însă, lucrurile s-au schimbat… Muzica tot pentru noi o scriem, numai că acum avem privilegiul faptului că oamenii vor să o asculte live. Dar asta nu a schimbat cu nimic motivaţia noastră. Încercăm să captăm ceea ce facem în spaţiul nostru, şi e destul de greu. Nu credeam că va merge live, dar am exersat şi am încercat diferite percuţii. Încă progresăm, evoluăm. E posibil la un moment dat să nu mai cântăm live, să

scoatem doar albume. Interpretarea live este oricum uimitoare. Pentru mine e foarte personală, însă nu mă deranjează dacă oamenii din sală nu simt muzica. E ca la repetiţii, suntem în lumea noastră. G: Apropo de evoluţie, vă simţiţi mai atraşi de partea electronică acum? Sincer, da. Am început să înţeleg muzica electronică mai mult. La început m-am ferit de ea pentru că trăiam cu impresia că înseamnă numai presets, dar o poţi face la fel de organic. E multă muncă. Folosim în principal chestii analogice. În mare parte hardware, ne plac preamp-urile şi analog drum machines. Este vorba despre găsirea echilibrului dintre muzica electronică şi chitări… Şi tobele live acum sunt chiar mai derutante. Cred că muzica electronică este foarte entuziasmantă acum pentru că nu mai este limitată la muzica dance. Sunt multe genuri zilele astea. A: Apropo de genuri, există vreo zonă muzicală pe care nu aţi explorat-o încă, şi pe care aţi vrea să o încercaţi? Să atrag atenţia oamenilor cu o muzică fără o structură anume, aici aş vrea să ajung în cele din urmă, la improvizaţie liberă. Live, unde totul este improvizat şi nu este repetat. În stilul ăsta aş vrea să fac un album întreg. Dar nu e o chestie nouă, e doar ceva ce mă inspiră. Şi legat de genul electronic, care se găseşte într-o oarecare măsură în ceea ce cântăm, nu cred că este explorat foarte 44 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

mult, cum ar fi improvizaţia electro. Dar deocamdată nu încercăm să facem lucruri noi, suntem mulţumiţi de ceea ce facem acum, în Anglia sau în alte ţări. G: Noi suntem destul de fascinaţi de Londra. Ne poţi spune mai multe despre ce se ascunde în spatele scenei londoneze, dacă este greu să rezistaţi într-o concurenţă atât de mare? Se cântă mult în Londra, şi sunt destule lucruri bune. Treaba cu Londra – este un loc foarte mare despre care oamenii au preconcepţii. Foarte mulţi muzicieni buni activi în momentul ăsta stau în Londra. Dar nu este aşa cum pare, lumea este mai izolată, noi facem treaba noastră undeva în sudul Londrei, unde avem o mică lume a noastră. Nu-i cunoşti pe alţii decât dacă sunt la acelaşi label. Şi sunt vreo 10 label-uri noi la momentul ăsta, inclusiv R&S. Young Turks e altul. Sunt oameni ca Bullion şi Sampha… şi mulţi alţi oameni valoroşi. Dar label-urile iau şi oameni care cântă prost destul de repede, deci dacă mergi la un club normal în Londra sunt şanse să dai peste o formaţie care cântă foarte prost… dacă eşti o formaţie bună din Londra, nu prea cânţi în Londra, pentru că nu vrei să ajungi încă o formaţie slabă, unde cântă 10 formaţii pe noapte şi treaba devine puţin trivială. De-asta îmi place Europa, pentru că oamenii par să aprecieze muzica mai mult. Voi credeţi despre Londra ceea ce credem noi despre alte oraşe, aşa cum eu sunt intrigat de Bucureşti. Londra e acaparată de oameni cu bani. Spre deosebire de Berlin sau alte oraşe creative.

A: Ce părere ai despre era internetului? Cred că nu are niciun rost să încerci să împiedici oamenii să-ţi descarce muzica, pentru că tot o vor face până la urmă, ca mine, ca tine şi ca toată lumea. Asta nu înseamnă că nu cumpăr discuri. Cred că trebuie să produci lucruri care înseamnă mai mult decât muzică, un pachet. Sper ca albumul nostru să fie lansat pe un DVD, pe care va trebui să îl vizionezi pentru o oră şi jumătate, un film cu soundtrack. În felul ăsta poţi folosi şi internetul, care e un mijloc de comunicare extraordinar. Fără internet, probabil nu aş fi în Bucureşti. Îmi place mult şi până la urmă trebuie să gândeşti outside the box. Bjork a făcut recent chestia aia prin care poţi să îi rearanjezi piesa cu o aplicaţie pe iPhone. La început nu mi-a surâs ideea… dar chiar dacă sună stupid, măcar este inovativ. G: Alte teritorii pe care urmează să le exploraţi? Proiecte viitoare, concerte, albume etc. Mergem în Ţara Galilor. Vom sta într-o casă mare pe malul mării unde vom înregistra o grămadă de sunete… Soundscapes… şi pe parcurs, pe masură ce ne îndreptăm spre America, probabil că vor apărea ceva cântări. Ne-ar plăcea foarte mult să cântăm în L.A., New York. Deşi îmi place şi Europa foarte mult. Până la urmă e greu să decizi unde te simţi cel mai bine într-un live.

muzică

rs e com w ne

„Muzica e cea care ne uneşte” - The dAdA După ce ne-am alergat câteva săptămâni pentru interviul ăsta, am reușit să-l facem. A fost o seară frumoasă, un pic rece, însă temperatura am recuperat-o rapid, imediat ce am ajuns la Septimiu (Urzică, voce, chitară). TEXT: DRAGOŞ BULBEŞ FOTOGRAFII: ALEXANDRU BUSUIOC

nterviul a fost unul lejer. Eu cu Septimiu ne cunoaștem din facultate unde am devenit prieteni. Ne-am văzut la el, ne-am așezat la masă, ne-am pus câte un pahar de vin alb din Humulești (de unde e el) și am început să vorbim de The dAdA. Despre Septimiu „Cochetez cu muzica de mic. De la grădiniță când cântam Treceți batalioane române Carpații și în I-IV când dirijam corul de franceză (n.r. ce drăguț) și V-VIII când am primit de la un unchi o orgă mică. Am învățat să cânt după ureche pe chestia aia (n-am studii muzicale deloc).”

„E mișto la The dAdA că suntem 4 personalități diferite. Ajută foarte mult la crearea stilului trupei.” Şi acum, vă prezint The dAdA „Și am zis «Hai să facem o trupă». Pe 1 iunie 2010 am dat drumul la treabă. Am plecat la SSK (un festival de vară de la noi), am compus 8 sau 9 piese în două luni, am luat locul 2. Premiul nu l-am primit. S-a făcut dispărut.”

Apoi, sora lui i-a luat o chitară „Aveam un prieten foarte bun, Andrei Popa, și de la el am învățat. Mă uitam cum pune el degetele, acordam chitara după Come As You Are și Nothing Else Matters. Știam eu că trebuie să sune așa când dai pe corzile alea. Prima piesă pe care am cântat-o a fost Ce contează, pe care am cântat-o la petrecerea octogenară a școlii nr. 1 din Piatra Neamț. Erau doar boșorogi la 80 de ani acolo și eu le cântam „Ce contează când hașiș fumează”. Eu credeam că Hașiș e un personaj pe vremea aia. Eram puștan, nu știam. Nici acum nu știu ce e. A se nota acolo.” [râde]

Trupa lucrează cu Haha Production, Sprint Media şi se pregătesc de o lansare, undeva în viitorul apropiat; The dAdA: nume, legături şi altele „Numele nostru are legătură cu dadaismul. Ad literam nu e chiar corect. Dar am reușit să facem o alegorie, ca să zic așa. [numele a fost ales într-o seară cu soare, când] Îl sun pe Theo și îi zic să se gândească la un nume. Trebuia să mergem la SSK și trebuia să ne găsim unul. El se vedea cu o tipă. I-am zis să se gândească, poate e inspirat ceva, și să mă anunțe. Și mă sună el la 2 noaptea și-mi zice «Bă, Septimiule, dadada, frateee!». Atunci am zis că e foarte bun și am început să râd dar mi-am dat seama că am avea legătură cu dadaismul, oarecum. Și am vorbit cu toții și am decis să-l păstrăm dar să-l și articulăm. The dAdA. E altă treabă articulat.”

Apoi a ajuns la facultate, unde s-a împrietenit cu Nicu şi cu Mihai (Ungureanu, bass, backing vocals) „I-am zis (n.r. lui Nicu) să vină la mine să cântăm, să bem o bere, ca puștanii. Atunci el a venit cu Mihai, basistul de acum, un pic îngâmfat, [râde] le-a plăcut foarte mult și mi-au propus să fiu chitaristul lor [la formația 15 grade].”

Meseriaş şi artist Suntem dedicați dar vrem să facem și bani din asta. Când ți-o iei ca meserie trebuie s-o faci ca atare. Orice artist trebuie să aibă condiții ca să-și întrețină visul. Având în vedere circumstanțele, avem nevoie de bani ca să putem să continuăm. Trebuie să ai un confort.”

Despre Mihai „…a început cu 15 grade. E foarte dedicat. Îşi face treaba bine. Este vocea rațiunii în trupă. Cel mai temperat (nu întotdeauna). Aplanează conflicte cel mai bine.”

Cover-uri de weekend „Avem cântare în Oscars Pub vinerea și sâmbăta. Încercăm să ne axăm pe ce nu se cântă în cluburile de cover-uri de la noi.”

Despre 15 grade, cu Mihai şi Septimiu „Am lucrat cu foarte mulți oameni: Pheonix [n.r. cu care au fost în turneu, unde au cântat în deschidere], Bobby de la Voltaj, Moga. Prin al 4-lea an de 15 grade a venit Smiley la noi și a zis că vrea să colaborăm. Am făcut o piesă împreună, Ne doare la…” Au fost tot felul de schimbări în 15 grade dar aşa au ajuns să-i cunoască pe Bob (Marian Bobiceag, tobe şi percuţie) şi pe Theo (Nicolae, chitară şi backing vocals). Acum despre Bob şi Theo „Bob e din Tulcea. Cântă și el demult. Cam de vreo 10 ani. Aron e o trupă de menționat din trecutul lui. E cu noi, e bine, e mulțumit. E mai nebun, boem așa.” „Theo, și el cântă de mult timp. Pentru el, suntem trupa în care își pune baza. E foarte muncitor.”

Scop, mesaj „Vrem să ajungem mai cunoscuți ca să bucurăm mai mulți oameni. Vrem să ajungem sus că ne place să cântăm sus. Vreau să aduc un zâmbet pe fața românilor dar să-i și facem să gândească. Prin piesele noastre, încercăm să facem publicul să se identifice cu noi. Să vadă că nu e singurul care o duce rău, dar chiar dacă nu e singurul, nu ar trebui să se bucure, ci să-și pună un semn de întrebare și să facă ceva. ” Pentru fani „Veniți true. Ne ajutați doar dacă sunteți sinceri. Ne știm atuurile, defectele, și dacă sunteți sinceri ne ajutați să devenim mai buni. Nu ș` dacă ai observat dar nouă ne place să fim un grup mare de prieteni cu o chitară în parc, ne iubim, cântăm, ne distrăm.” Şi-un final frumos „Muzica e cea care ne unește.” revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 47

LUMINI Maria Răducanu, Mircea Tiberian La Strada Music 2003

Aș denumi albumul ăsta „Totul despre jazz”. Sau totul despre jazzul românesc. Reunește doi dintre cei mai buni muzicieni de la noi, reeditând într-un fel piesele apărute într-o formulă lărgită pe albumul Viața Lumii. Lumini este un album apărut în 2003 și a întărit concepția Mariei Răducanu despre jazz. Toate piesele sunt cântece populare, colinde sau melodii din repertoriul Mariei Tănase. Cam genul ăsta de muzică a consacrat-o pe Maria Răducanu, nu? Mircea Tiberian şi pianul lui apar discret, solourile lui se întrepătrund minunat cu trilurile Mariei. Toate piesele sunt frumos rearanjate si interpretate. Mi-au atras mai mult atenția și le reascult mai des: Pelin Beau, Pelin Mănânc, Cântec de Leagăn și cea mai lungă piesă de pe album, Un Țigan Avea o Casă. Fusion, Contemporary Jazz, whatever… Maria Răducanu şi Mircea Tiberian rup gura târgului. Album mai vechi dar bun de scos de la naftalină.

De COSMIN DODOC MARINA CONDITIONS OF MY PAROLE Puscifer Puscifer Entertainment 2011

Puscifer e proiectul sabatic al lui Maynard James Keenan, locul de joacă al subconștientului său creativ și rezultatul unei pauze pe care artistul pare să o ia de la subiectele grele din muzica Tool, trupa lui definitorie. Precum Tool, muzica Puscifer e o explorare a minții și sufletului, dar mai versatilă și cu sensibilități feminine mai puternice. Componența trupei e mereu schimbătoare (Keenan e singurul membru stabil), iar asta se reflectă în amestecul de melodicitate simplă și contorsionări acustice. Pentru acest al doilea album Keenan și-a pus o perucă blondă și o mustață stufoasă, intenționând parcă să nu fie luat în serios. Materialul nu e însă deloc frivol. Alătură frânturi delicate (Horizons, Oceans) cu defulări aprige (Toma) și bucăți de o gravitate năucitoare (The Rapture, Man Overboard). E un album cu o încărcătură care se revelează după ascultări repetate, ca pentru a întări credința lui Keenan: „Music is about listening, the more you play, the more the magic spreads.”

De MĂDĂLINA SICOI

preview

EL CAMINO The Black Keys Nonesuch Records 2011 Bob Odenkirk, veritabil ca Saul Goodman în Breaking Bad, e un tip care poate să-ţi vândă orice spunânduţi cât de bine îţi stă cravata. El încearcă într-un promo pe YouTube să te facă să cumperi albumul nou The Black Keys, El Camino, din 6 decembrie. Maşina de pe copertă şi din clip este chiar van-ul cu care mergeau membrii formaţiei în turneu. Înapoi la album, nu cred că este foarte greu să vă convingeţi, mai ales după Bothers (2010) sau Attack & Release (2008). Dar uitaţi tot ce v-am spus până acum, pentru că El Camino e cu totul altă poveste a băieţilor din Ohio; sună foarte energic şi sexy, rock şi roll. Desigur, să nu uităm de single-ul Lonely Boy, deja rulat masiv la radio, alături de negrul simpatic care dansează în faţa biroului (în clip). Foarte simplu, foarte The Black Keys.

De ALEXANDRA-MARIA COLŢA

Ce albume aşteptăm în 2012: MGMT vor scoate al treilea LP numit, din câte ştim deocamdată, MGMT l Queens of The Stone Age - al şaselea album; nu au mai scos nimic de la Era Vulgaris din 2007 l Soundgarden - nu au mai scos album din 1995, dar după cele două single-uri din 2010 (Black Rain şi Telephantasm) se aşteaptă şi albumul l THE Strokes - or fi făcut ei pauză până în 2006, dar acum revin în forţă: angels în 2011 şi un nou album, se pare, în 2012 l The Mono jacks au anunţat album nou, FORTUNES, la sfârşitul lui decembrie. Dar cel mai probabil îl vom asculta la anul.

48 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

TEATRU

u i r o t alea de

c u v i n t e făr

sin ă on im e

TEXT: ALEXANDRA TĂNASE FOTOGRAFII: MATEI BUŢĂ

PREFAŢĂ. Înnoirea şi îmbogăţirea sensurilor, în cadrul evoluţiei permanente a limbii, determină nevoia de ramificare şi adâncire a cuvintelor pe care le folosim zilnic, cărora le atribuim o semnificaţie concretă. Uităm să căutăm, dincolo de „la îndemână”, acea exprimare proprie unei stări. La o cafea aburindă, m-am jucat cu actrița Dorina Chiriac de-a cuvintele ce nu au sinonime. Şi pentru că Dorina e diferită, cuvintele se aşază în ordinea firească şi nu cea alfabetică. MOTIVAŢIE, MOTIVAŢII, s.f., sg. A fost cumva întâmplător, de mică eram recitator în trupa de recitatori la nivel naţional, de grad zero. Am avut o copilărie bogată datorită acestui lucru. Am memorie fotografică şi lucrul acesta m-a ajutat să învăţ texte lungi şi să le şi uit imediat, plus înclinaţie. Am fost aleasă la un moment dat la Casa Centrală a Pionierilor, apoi la Palatul Copiilor, la, la, la… deci s-a întâmplat. AŞA A FOST SĂ FIE, expr. Da, sunt un om prea leneş şi atunci am mers unde mă duceau înclinaţiile, abilităţile, mi le-am hrănit pe astea. Fiind inteligentă, nu fac lucruri pe care nu le consider utile, la îndemână. Lucrez foarte mult, dar când există pasiune, nu simţi greul. S-a întâmplat să dau la teatru, s-a întâmplat să şi intru, dacă mă pregăteam nu intram. În orice îţi trebuie credinţă şi relaxare, puţină distanţă. În ’91 erau doar câteva locuri, am intrat a treia, iar prin anul trei m-am hotărât să mă fac actriţă. Până atunci mergeam aşa, în inerţie, tot din lene, dar şi pentru că la 18 ani eram încă mică.

DIFICIL, -Ă, DIFICILI,-E, adj. A fost greu, e o meserie cumplită şi eu am făcut armata, am avut-o profesoară pe Sanda Manu. La început ea încerca mai mult decât mine ca eu să devin actriţă şi m-a chinuit, spre binele meu în cele din urmă. Nu făceam nimic să-i plac Sandei, însă undeva era o sămânţă, că e ceva în mine; o fi fost de lene sau din simţ. LENE, s.f., sg. Fac lucruri care-mi plac. Suntem obligaţi să facem tot felul de lucruri dacă vrem să trăim în societate, printre oameni. Nu prea le fac, pentru că nu-mi ies. Tot ce fac fără credinţă e prost făcut. Tot de lene mi-am dezvoltat capacitatea de a fi eficientă, am citit mai mult, m-am informat mai mult, am studiat mai mult, pentru a lucra mental. PRIMA ÎNTÂLNIRE CU ROLUL, stare. Tot ce citim imaginăm. Fac cunoştinţă cu textul, iniţial am o relaţie rece, mă întâlnesc cu regizorul şi dacă am acceptat să joc înseamnă că joc viziunea lui, nu pe-a mea. Regizorii-artişti vin ei cu o lectură care te farmecă, nu pui la îndoială concepţia lor. Eu

nu accept roluri, accept întâlniri cu oameni şi studii, îmi place să descopăr, mai mult decât apariţia la public, drumuri psihologice, ceva despre mine. Spre bucuria mea, se şi vede asta. Nu merg niciodată la insucces pentru că nu merg niciodată la succes. Artistul nu se gândeşte la feedback, artistul se exprimă. Există, bineînţeles, noţiunea de „entertainer”faci ceva la cererea publicului, ai o ofertă pe care o stabileşti în funcţie de acesta. Eu nu lucrez în felul ăsta, dar îmi face foarte mare plăcere să descopăr de fiecare dată că mă place piaţa, eu manifestându-mă liber. APOLODOR, personaj de poveste, tenor. O admiram foarte mult pe Ada Milea, Ada Milea mă admira, ne-am întâlnit la Teatrul Luni de la Green Hours într-o zi: „Bună, n-ai vrea să ne jucăm?”, „Ba da”, „Hai până la mine”, ne-am jucat, am mai atras oameni. În prezent suntem trei, Apolodor e deja tradus în engleză, foarte frumos şi amuzant. Ada Milea e un spectacol în sine şi atunci Apolodor nu e niciodată la fel. Audiobook-ul l-am făcut pentru Sonia, cu mare plăcere. Am fost onorată când cei de la Humanitas mi-au propus asta. revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 51

PETRECEREA TIMPULUI, stare. Citeam foarte mult, aveam doar două ore de TV; învăţam ce-mi plăcea. La materiile cu care nu rezonam învăţam decent şi când depăşeam un prag al culturii generale deveneam corigentă. La altele eram olimpică - literatură, limbi străine (rusă, engleză). Franceza am învăţat-o singură. Scriam poezie, dar ţineam pentru mine. Nimănui, nimănui. Acum am început să le arăt prietenilor, care mă încurajează să le public. Am să le adun şi nu stiu ce o să fac cu ele; le scriu de distracţie şi terapie personală. GREEN HOURS, loc de invenţie. M-a prins într-o perioadă în care nu lucram, a fost greu, dar nici nu am aşteptat. Am ales să fac ceva, am tradus piese, am participat la proiectele iniţiate în Green. E terenul descoperirii şi ar trebui să existe mai multe asemenea. În spaţii ca astea se descoperă, se (re)inventează teatrul, de fapt orice formă de artă, acolo unde ai voie să visezi, să încerci ceva nou, să greşeşti, să te joci altfel; nu depinzi de producţie, nu-ţi impune nimeni distribuţia, textul, regizorul, şi atunci fac ce-mi place, cum îmi place şi cu cine-mi place. Dar răspunzi pentru tot. Şi faptul că publicul îţi stă în nas te obligă să nu minţi, să fii credibil în fiecare secundă. Sanda Manu spunea: „Talentul actorului e talentul de a minţi”; or să mă contrazică mulţi actori, dar în acţiune nu o fac de fapt; să fim serioşi, nu sunt contesă şi chestia aia nu se întâmplă în acest moment; e o convenţie; inventăm o situaţie şi ne-o asumăm în acel moment. Altfel, devine patologie. DECUPLA, vb. I tranz. Nu, Dorina şi personajul nu sunt două chestii paralele. Pe astea ajung să le parcurg, pe cele care mă provoacă, cele în care pot să nu merg pe drumuri pe care am mai fost, să nu folosesc aceleaşi mijloace ca data trecută, cele în care descopăr lucruri despre oameni în general şi despre mine. Restul vine după - forma, gesturile, drumurile, acţiunile. E vorba de motivaţii, de justificări. Eu n-aş face niciodată asta în viaţă, dar acest personaj o face şi atunci cum faci ca acest lucru să fie credibil - te ajută textul, eu devin avocatul personajului şi trebuie să-i găsesc justificare, îi construiesc biografia în funcţie de text şi ne ocupăm de psihologie. Orice om de pe stradă are o poveste, orice prostituată, orice criminal. La teatru trebuie să-i găsesc motivaţie, altfel îl joc pe bau-bau. Noi suntem 52 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

curve şi îngeri, suntem bine şi rău. Mai ales în 2011, oamenii nu mai vibrează, nu mai răspund, totul se întâmplă cu o asemenea viteză, eşti obligat să devii inteligent, să fii informat, să controlezi, să ţii balanţa între bine şi rău; oricum, echilibrul e din ce în ce mai greu de susţinut. JONGLAREA PERSONAJELOR, stare. Ca să rămâi sănătos la cap ar trebui să funcţioneze sistemul ca „dincolo”, în unele ţări. Există teatru de proiect, ai, să spunem, douăzeci de reprezentaţii, se termină şi treci la altul. Dar oricum nu rămâi cu el, ca la noi, ani de zile. Şi atunci eu sunt şi Ioana D’Arc şi bufonul din Lear şi cetăţeanul turmentat. Asta nu poate să nu lase urme, mai ales dacă lucrezi cinstit. La un moment dat, recuziterul de la „Ioana şi focul”, văzându-ne pe mine şi pe Marius Manole transfiguraţi, a spus : „Ştiţi ce vă trebuie dumneavoastră? O ciorbă!” FERICIRE? Nu, sunt un om inteligent. Sunt câteodată mulţumită, mă bucur frenetic; sunt euforică, depresivă, iar euforică şi tot aşa. Fericire am trăit o dată, două secunde de suspensie. Ca să o fac să fie oarecum durabilă ar trebui să mă retrag din societate, din familie, din mine, să-mi anulez pasiunile, nevoile. Sunt tributară şi am deja 39 de ani, am o fetiţă pentru care sunt cea mai frumoasă femeie din lume, care are nevoie de mine şi de care am nevoie. M-am simţit aleasă. Până atunci, cu toată capacitatea mea de-a trăi nişte lucruri extreme, nu am ştiut că există un asemenea tip de iubire. FRICĂ, s.f., sg. Tot timpul, nu am scăpat de ea şi ştiu că n-am să scap; încă n-am învăţat să trăiesc cu ea, mă lupt în continuare şi va mai dura. Mă consider norocoasă că fac teatru, transform energiile, folosesc altfel urâtul; e un soi de terapie de însoţire - e ceaiul meu de tei, câteodată mirosul de levănţică sau de coajă de portocală. E spa-ul meu. REGIE, s.f., sg. Se continuă lucrul pe care îl fac ca actriţă. Pun în scenă nişte actori pe un text care presupune o îmbrăcăminte specială, nu fac decât să-i ghidez în a descoperi, în a le trezi acelaşi tip de foame pe care-l am eu când lucrez, a detaliilor, a faptului că niciun cuvânt, într-un text bun, nu e întâmplător formulat; felul în care ne exprimăm ne defineşte. Ar fi greu să fiu Purcărete sau Dabija, însă mi-ar plăcea să

le fiu asistent, să traduc actorilor viziunea lor asupra personajelor. CUVINTE, s.n., pl. În meseria mea cuvintele nu au sinonime; folosesc un cuvânt anume pentru că el exprimă ceva, chiar prin faptul că am nevoie să-l rostesc în acel fel; „sincer” și „cinstit” nu sună la fel. Descopăr nuanţe despre intenţiile unui personaj, despre univers, trăiri, din nevoia de a spune ceva într-un fel anume. BUCURIE, s.f., sg. Teatrul a venit în prelungirea lucrurilor ce mă bucură; remarc lucrurile comice dintotdeauna acolo unde e tragic şi invers; îmi place să studiez oamenii, de ce beau într-un fel, la ce s-au gândit când s-au îmbrăcat aşa înainte să plece de acasă. Bucuria de a inventa cele mai comice sau cele mai triste poveşti. Poate din cauză că-s mică de înălţime şi încerc să ies în evidenţă, chiar şi în faţa mea, chiar şi în gând. IOANA ŞI FOCUL, titlu de piesă. Un exerciţiu, m-am ambiţionat să justific pe scenă trăirile unui personaj de acum nu ştiu câte secole; a fost pentru prima oară când am jucat o eroină şi încă de când am abordat-o am zis, stai puţin, fata asta are 17 ani, în zilele noastre dacă auzea voci se ducea la psihiatru şi dacă nu se rezolva poate ajungea la preot. Cu revoltă, cu îndoială umană, cu cinste vizavi de ce se întâmplă pentru ea, datorită ei, cu ea. Cu umor, cu situaţii comice, extreme, hai să asum ce a trăit fata asta. Când sunt în viaţă, sfinţii nu ştiu că sunt sfinţi, asta am jucat - prima oară mâna pe sabie, prima oară vizita Sfântului Duh, prima purtare de armură, prima oară când conştientizezi că eşti ales pentru asta. Cam ăsta-i procesul, secretul… care nu e secret. filmul, s.n., sg. E undeva în traista mea. Acolo am învăţat să devin eficientă, să acumulez informaţii, să-mi structurez emoţiile şi gândurile rapid, acolo nu am timp, sunt doar câteva zile. Lucrul la un rol în teatru nu se finalizează niciodată, se transformă la nesfârşit, descoperi felul în care simţi, descoperi nuanţe, lucruri la care nu te-ai gândit. Filmul nu-ţi permite asta. credinţa, s.f., sg. Pentru un moment cred şi în tine. De frică şi tot de lene, cred doar în momentul ăsta. Nu sunt un luptător, sunt un supravieţuitor. Mi-am asumat şi m-am împăcat cu acest lucru. revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 53

prieteni, s.m., pl. Am foarte puţini. Prietenia nu e ca iubirea, nu e chimie, e mai degrabă un contract, ne unesc aceleaşi pasiuni, preocupări. Nu încap compromisuri, însă ceea ce nu ne uneşte nici nu ne desparte, poate fi ocolit. spectatorii, s.m., pl. Treaba mea nu e să-i învăţ ceva, eu pun întrebări, nu dau răspunsuri, şi atunci omul vine cu mine, îşi pune aceleaşi întrebări, se descoperă în acelaşi timp cu mine. Nu mi-e frică de emoţie pe scenă, nu mi-e frică de patetism, cred că suntem patetici în viaţă în momentele extreme. Până în secunda aplauzelor am dat maxim din ce am putut. Nu am făcut nimic de serviciu, a fost pe puterile din acea seară şi m-a costat. Am ajuns la un stadiu în explorarea mea artistică în care nu pot fi proastă pe scenă, pentru că am credinţă. Nu pot cădea în greşeală. DESTIN, s.n., sg. Nu-i întâmplător că m-am născut aici. Altfel n-ar avea rost, trebuie să ducă undeva, e vorba de altceva, nu despre cum dăm noi din coate. Eu n-am o Mecca pe pământ, nu mă

fascinează Hollywood-ul, poţi fi genial în orice spaţiu. Sunt deschisă, de asta sunt atentă, încerc să stau trează. Funţionez non-stop, când mă reîncarc stau ca o legumă, zac, cineva îmi spunea că asta e meditaţie şi nu ştiu; e mai greu în ultimii ani, nu-ţi permiţi ca mamă, lucrurile devin mai scurte, dar asta te obligă să le trăieşti mai intens. LIBERTATEA TEATRULUI, stare. E bine, să se întâmple. Important e ca tinerii actori să nu stea la poarta teatrelor de stat, mobilitatea internă/externă trebuie antrenată, altfel se închistează, se usucă, iar lipsa de exerciţiu, de manifestare a talentului e distructivă, te bagă în depresie şi atunci te înveninezi, devii urât şi nu mai poţi fi liber. Dacă te ţii în priză vei fi văzut la un moment dat. Dar depinde şi de felul în care o faci. Horaţiu Mălăele spunea că 80% din reuşita unui rol e credinţă, restul e noroc. EMOŢII, s.f., pl. Se măresc, nu se estompează; la început nu ai nimic de pierdut, apoi ai o redută de cucerit. Fac lucrurile care mă pasionează şi am noroc de a admira creaţiile celorlalţi. Poate n-am

instinct de actriţă, de a ieşi în faţă. Mă interesează mai mult bucuria personală în lucru şi-mi face bine bucuria oamenilor din sală. TEATRUL NU-I O CLĂDIRE, stare. Un proiect în care merg alături de Lia Bugnar, încercăm să nu ne localizăm, să nu aparţinem nimănui. Ne mişcăm pentru că mai câştigăm şi bani din asta. Lia este singurul dramaturg contemporan care nu are cuvinte în plus sau în minus. Textele ei oferă actorului trăiri extreme, situaţii şi un dialog, replici ce nu mai au nevoie de nimic, definesc personajul. E obositor, dar îţi dai seama după. În timp ce joci, dispar toate bolile şi problemele. EXPLICAŢIE, s.f., sg. De asta rămân în teatru, să învăţ. Şi pentru că sunt mică - veşnic elevă. Admir la Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc bucuria cu care o iau de la capăt de fiecare dată, nu au trenă de roluri, de premii, sunt copii si află lucruri noi despre oameni. Am luat-o şi eu pe unde am văzut cu ochii. Nu regret nimic, dacă aş simţi că am pasiune pentru altceva, m-aş apuca de chestia aia; n-aş putea să trăiesc altfel.

TEATRU

L-am descoperit pe Lari Giorgescu în Green Hours, acum vreo 2 ani. De atunci i-am urmărit ascensiunea în diversele piese în care joacă. De data asta însă, am decis să-l cunosc şi în afara scenei. În urma întâlnirii, am descoperit 3 ipostaze ale sale, pe care le-am construit după cum urmează. TEXT: ANA NĂSTASE FOTOGRAFII: ADI BULBOACĂ

Ipostaza I. Prin prisma lui Alex la 6 ani, personajul pe care îl interpretează în spectacolul L-V: 8-16. Aceeaşi sete de viaţă, de a-şi împărtăşi sentimentele şi gândurile oricui. Se împrieteneşte rapid cu oricine şi debordează de energie fizică şi mentală. Amintirile din copilărie de mai jos aparţin însă chiar lui Lari (majoritatea, cel puţin…). Ipostaza II. Actorul de acum. Cum a trecut de adolescenţă, de facultate şi momente cheie ale vieţii sale profesionale. Ipostaza III. Colaj din citatele lui Lari de la interviu, rostite în stilul intelectualului pe care îl interpretează în piesa Emigranţii (a cărei regie o semnează împreună cu Vladimir Turturică şi Silvian Vâlcu). … Pe mine mă cheamă Lari. Am 6 ani şi 8 luni şi îmi place… … Îmi place să joc fotbal cu prietenii. Doamna nu ne lasă, da’ jucăm fără să ştie ea. Acum merg la şcoală şi joc şi acolo. Ieri m-am bătut cu un băiat mai mare. Nu mi-a fost frică. Mie îmi place de o fată şi el a jignit-o! Sau cred că a jignit-o…

Oricum, eu trebuia să o apăr, sunt cavaler. Ea m-a pupat pe obraz… Nu mi-a plăcut, da’ ce era să fac?! Bine că nu m-a văzut nimeni! Am şi-un frate mai mic cu 4 ani. Îl apăr şi pe el, că aşa mi-a zis mama. „Lari, să ai grijă de el, e mai mic!” Toamna merg la bunici, la cules de vie şi de porumb. Dar eu nu culeg, eu mănânc! Fac întreceri, cine bagă mai multe boabe de strugure în gură. Am câştigat, că ei mai mult culegeau decât să se întreacă cu mine. Când mă duc vara la ţară, mamaie aleargă după mine ca să mă bage-n casă, eu aş sta numai afară. Oricum fug mai repede decât ea şi nu mă prinde. Stau la soare şi mă uit la raze şi la culorile din jurul meu. Îmi plac la nebunie culorile. Şi cel mai mult îmi place să mă joc. Cu orice! Nu sunt mofturos. Dintr-o linguriţă fac: pistol, mașinuță, creion, microfon… nu contează! Lari Giorgescu. 24 de ani.Tânăr actor. Cum a crescut puştiul căruia îi plăcea să joace fotbal în copilărie

şi făcea tot felul de tâmpenii la bunici şi care nici acum nu vrea să se maturizeze: Clasa a IX-a: Pleacă cu autostopul prin ţară. Îşi ia 3 prieteni şi timp de 2 săptă-

mâni cutreieră fără ţintă, împrieteninduse cu oricine, dormind pe unde apucă, rămânând într-un loc mai mult sau mai puţin, în funcţie de fetele pe care le întâlnesc în locurile acelea. Clasa a X-a: Se plictiseşte, aşa că merge la Palatul Copiilor unde e selectat într-o trupă de teatru care tocmai se înfiinţează. Fiind singurul băiat între fete, a fost foarte uşor să înceapă să-i placă. Peste câteva luni e cooptat într-o trupă de umor vizual de la Casa de Cultură a Studenţilor din Craiova (era singurul liceean). Urmează turnee şi aventuri. „Eu nu-mi dădeam seama ce se întâmplă cu mine. Pur şi simplu îmi era foarte drag că se umpleau sălile şi că oamenii se uitau la mine şi părea că e bine ce fac”. Clasa a XII-a: La sfatul părinţilor, dă admiterea la o facultate tehnică, unde intră al doilea. Dar e prea târziu să mai scape de microbul teatrului, aşa că îşi încearcă norocul şi la UNATC, unde e admis din primul foc. Decide să-şi asculte instinctul şi să intre în lumea artelor, lăsând în urmă Craiova, casa părintească şi cariera de inginer de mediu. „Dacă nu faci facultatea de teatru, e mai greu să înţelegi. Este un mediu foarte constructiv, în care întâlneşti mulţi oameni talentaţi din domeniul acesta: coregrafie, scenografie, regie de teatru sau de film, adică mediul de desfăşurare al acestei profesii. Practic facultatea te poate învăța să fii într-un continuu exerciţiu cu tine, să îţi faci un sistem de lucru, să încerci să înţelegi cum funcţionezi.” În anul II de facultate, în urma unei audiţii ajunge să joace în regia lui Gigi Căciuleanu în spectacolul OuiBaDa la Teatrul de Comedie. Aşa o întâlneşte pe doamna Miriam Răducanu („cel mai important om din drumul meu spre maturizarea artistică”) despre care poate vorbi ore întregi şi cu care face spectacolul de teatru (iar mai apoi teatru-TV ) Poezia Visului, din poezii de Emil Botta. Au urmat roluri principale în Ioana şi Focul (regia Cătălina Buzoianu), Leonce şi Lena (regia Horaţiu Mălăele), L-V: 8-16 (regia Ioana Păun), cea mai nouă colaborare fiind la Teatrul Excelsior,

unde îl întâlneşte pe maestrul Ion Lucian, în regia căruia joacă Păcală în Snoave cu măşti. În plus ar mai fi apariţiile în scurtmetraje şi colaborarea de succes pe care o are de trei sezoane cu TVR Cultural, în emisiunea lui Alex Ştefănescu Tichia de Mărgăritar (preschimbată acum în Iluminatul Public). Ce este actoria pentru Lari? „Este un proces cu momente de mare împlinire, cu nopţi nedormite, spasme, gânduri, trăiri cu tine şi despre tine care se concretizează în faţa oamenilor. Mă urmăresc rolurile pe care le fac, le visez noaptea şi mi se pare normal să se întâmple asta, atât timp cât pentru mine sunt foarte importante. Şi dacă m-ar întreba cineva de ce fac asta, i-aş răspunde: «pentru că nu mai pot fără!»” Se consideră norocos pentru că i-a fost dat să lucreze cu oameni foarte importanţi şi de la care tot timpul ai de învăţat. E conştient că dacă nu ajungea să-i întâlnească probabil că n-ar fi fost capabil să înţeleagă nici măcar un sfert din tot ce a înţeles până acum. „A înţelege”, un verb care îi place foarte mult lui Lari Giorgescu. L-a întrebuinţat din plin atunci când, entuziasmat şi cu o energie debordantă mi-a vorbit despre Emigranţii, piesă pe care el, împreună cu Silvian Vâlcu şi Vladimir Turturică au pus-o în scenă la Teatrul Arca.

Şi asta a fost minunat pentru noi. Sper să ni se întâmple cât mai des lucruri de genul ăsta.” Tânărul Giorgescu. „Gânduri stocastice din hamac”. „Am urât Bucureştiul, m-am adaptat foarte greu, pentru că la început n-am avut răbdare să-l descopăr; am fost foarte curios să-l văd, e adevărat, dar l-am detestat deoarece mi s-a părut că mi-a luat Craiova (locul meu natal). Totul funcţiona prin comparaţie şi nimic nu era mai bun decât acolo. Eram de-a dreptul revoltat de decizia pe care o făcusem, aceea de a veni în Bucureşti. Deşi îl vedeam, nu-l înţelegeam, nu aveam răbdare să-l descopăr… Acum îl privesc ca pe un oraş efervescent, plin de viaţă, în care se întâmplă o sumedenie de lucruri şi mă bucur că fac şi eu parte din ele, sau că pot să iau parte la ele. Îl văd ca pe un oraş frumos şi rău în acelaşi timp. Frumos şi rău, aşa l-aş descrie…“ „Vorbesc foarte des cu ai mei, sunt strâns legat de familia mea şi le sunt foarte recunoscător. Îi iubesc din tot sufletul şi îi condamn din tot sufletul pentru că mi se pare că au renunţat la ei, mi se pare că îşi dedică viaţa nouă, mie şi fratelui meu (ca mai tot părintele român), uitând de ei. Şi lucrul acesta mă revoltă, mă întristează.“

„În ultima vreme mi se întâmplă nişte lucruri foarte interesante. Cum este piesa Emigranţii, o creaţie colectivă şi o dovadă a faptului că se poate şi aşa. Suntem trei prieteni pe care i-a unit curiozitatea, pofta de a lucra şi de a descoperi. Am găsit textul acesta absolut minunat al lui Slawomir Mrojek, Emigranţii, şi am început să lucrăm într-un spaţiu destul de ingrat pentru un astfel de text (Teatrul Arca), dar am profitat la maxim şi am transformat asta în avantaj. L-am luat ca pe un fel de examen. Cu noi, pentru noi. Ne-am pus probleme şi ne-am propus să înţelegem aceste două personaje şi întregul context de desfăşurare a acţiunii. Ne-am făcut o părere şi după asta am încercat să facem sensibil ceea ce era doar inteligibil. Un travaliu care ne-a solicitat foarte tare. revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 57

„Suntem foarte sensibili. Noi, oamenii, în general. Mai ales acum când trăim perioada asta. Este realmente dificil să nu iei lucrurile personal. Cu atât mai mult în meseria asta. E nevoie să lucrezi cu multă dragoste, pentru că altfel devine război. Dar fără un pic de război nu iese frumuseţea căreia îi zicem dragoste. Ştii cum e? Este exact ca în viaţă. Procesul de lucru la o piesă este exact ca în viaţă, este o piesă în sine.“ „Le sunt foarte recunoscător generaţiilor dinaintea mea pentru ce mi-e dat să învăţ în această profesie. Sunt conştient de munca multor oameni pentru generaţiile ce au urmat şi urmează să vină. Pentru ca eu să învăţ, să încerc să înţeleg – dau un exemplu, Munca actorului cu sine însuşi - a trebuit mai întâi să existe un om pe care să-l fi chemat Stanislavsky şi să fi scris această carte. Ca eu să citesc Michael Cehov, a trebuit să existe Michael Cehov. Nu pot să neg lucrurile astea sau să le ignor, ele fac parte din mine acum. Eu trebuie să ştiu de existenţa lor, să iau ceea ce funcţionează pentru mine şi să duc mai departe cu aportul meu.” „Actoria este genul de profesie care îţi deschide toţi porii. Şi fascinant este că, o dată cu fiecare rol pe care îl primeşti, ţi se deschid alţi pori. Deşi până atunci aveai impresia că s-au deschis toţi. Înţelegi? Eu de asta sunt îndrăgostit sau dependent. Totodată asta implică şi o doză de masochism, pentru că lucrezi cu tine şi trebuie să înveţi să renunţi la tine, să câştigi un alt tine, să pierzi sau să câştigi orgolii şi lucrul ăsta n-are cum să fie uşor pentru nimeni.” „Frumuseţea este atunci când te provoacă ceva. Să arăt măiestrie în actorie nu mă ispiteşte deloc. Să mă coste lucrurile şi să ajung să fiu, nu să mă prefac că sunt, mi se pare cu adevărat provocator.” „E aşa de greu dar şi de important să fii cinstit cu tine şi cu munca pe care o faci. Câteodată faci compromisuri pe care ajungi să le regreţi multă vreme. De fapt orice fel de compromis ai face ajungi să-l regreţi, doar că de unele scapi atât de greu şi e păcat.”

FELII DE FESTIVAL

Din Festivalul Național de Teatru de la București, 28 octombrie – 6 noiembrie 2011. De IRINA VASILESCU & Co.

D’ale Carnavalului Teatrul Radu Stanca, Sibiu Regia: Silviu Purcărete Cu: Marius Turdeanu, Constantin Chiriac, Ofelia Popii, Adrian Matioc, Nicu Mihoc etc.

Felii Teatrul Radu Stanca, Sibiu Scenariul şi regia: Lia Bugnar Cu: Ofelia Popii

strigăte şi şoapte Teatrul Maghiar de Stat, Cluj După Ingmar Bergman Regia: Andrei Şerban Cu: Zsolt Bogdán, Anikó Pethő, Emőke Kató, Imola Kézdi, Csilla Varga, Csilla Albert

Pe scena plină de țărână apare în marșarier remorca imensă a unui camion. Din ea se revarsă actori care montează decorul, fredonând, ca un cor veritabil, un cântec de mahala. Gândesc: „A venit circul!” Nu pot spune exact de ce D’ale Carnavalului a ieșit minunat. Dar am observat câte ceva… Cântecul „Și mă cere, mamă, cere…” este permanent prezent, pe fundal, în surdină sau de-a dreptul gălăgios. Covoarele sunt așternute direct pe țărână. Contextul este atemporal, ceea ce scapă de pedanteria interpretărilor clasice sau prostul gust al unora moderne. Actorii au un firesc acordat în aceeași cheie. Mahalaua este mahala, dar nu trivială. Mi-a plăcut mult, nu știu cum să aplaud mai cu spor. Când ne ridicăm și ne înghesuim spre ieșire, se aude de după cortina trasă, abia perceptibil dar obsedant: „Și mă cere, mamă, cere/ Cine dracu’ te mai cere?/ Și mă cere de-un bărbier/ De-un bărbier și de-un frizer…!”

Felii începe cu moartea unui bărbat, care tulbură existența femeilor aflate în legătură cu el. Servitoarea devenită amantă, cu grija ei nesfârșită; soția, cu existența tumultuoasă; neliniștea adolescentină a fiicei; șantajul disperat al manichiuristei; resemnarea aparentă a mamei; oboseala detașată a doctoriței; și naivitatea prietenei africane a fiicei lui, toate sunt Ofelia Popii. A fost primul spectacol de Lia Bugnar pe care l-am văzut pe o scenă „adevărată”, de stat. Și am constatat cu bucurie că e la fel de bine ca în Green Hours. Un text care emoționează simplu și un joc de o suplețe încântătoare, cu treceri fluide între personaje. Normal, faptul că un actor joacă șapte roluri deschide multe posibilități de „găselnițe” regizorale, exploatate cu succes (și nu în exces). Iar tripletul Dragoș Buhagiar/Florin Fieroiu/Vlaicu Golcea (scenografie/coregrafie/sound design) lovește din nou cu succes. Pentru mine, a fost surpriza festivalului.

La nivel elementar, este un spectacol despre facerea unui film (omonim, 1972, regia Ingmar Bergman). Cadrul original a fost păstrat, inclusiv sub aspectul decorului (tot ce ne înconjoară este roșu). Realitatea personajelor a rămas și ea aceeași, cu accente asupra momentelor tulburătoare, delimitate de „tăiați!” rostit de personajul Bergman - care ne scoate brusc din film, ne așază un pic mai departe de tablou, ca să-l vedem altfel. Personajele redevin actrițe care discută rolurile. În momentele acestea de „pauză” se întrevede Andrei Șerban. A destructurat filmul lui Bergman, apoi l-a asamblat la loc cu grijă și înțelegere. Doar că printre bucăți a strecurat și partea lui - insight-uri în dinamica personajelor, în arta dramatică. Aș putea numi piesa „o reinterpretare intelectuală”. Și mi-a fost întărită opinia că, momentan, mulți dintre cei mai buni actori români sunt maghiari.

Ce am mai văzut la FNT: >> Mountainbikerii – surpriză de la Teatrul de Stat din Timişoara. Scenografie impresionantă, spectacol reuşit şi datorită triadei Buhagiar/Fieroiu/Golcea. >> Mai întâi te naşti – a cam semănat, din punctul de vedere al scenografiei, sunetului etc. cu Avalanşa, Herr Paul, Miriam W, Boala Familiei M. Credem (de fapt, ştim!) că Radu Afrim poate mai mult. S-ar putea să fi fost de vină şi textul. >> ÎNSEMNĂRILE UNUI NECUNOSCUT – o predare de ştafetă între generaţii.

revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 59

arte plastice

Calatoriile Mirelei Traistaru TEXT: FLAVIA CIOCEANU FOTOGRAFII: CĂTĂLIN GEORGESCU

Pictură, desen, călătorii, aşa mi s-a înfăţişat Mirela Trăistaru, o artistă care pictează de când se ştie şi care se poate lăuda cu lucrări expuse în galerii internaţionale şi în cadrul diverselor bienale de artă de înaltă clasă. Eu încep povestea din spatele imaginilor aşternute pe pânză, ea va continua, va merge mai departe, neoprită, peste continente şi oceane.

60 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

m considerat că voi porni într-o călătorie în care Mirela îmi va fi ghid, purtându-mă prin tărâmul ei, iar până la sfârşit am descoperit cu încântare că de fapt personalitatea ei de artist joacă tot timpul rolul de călător, iar munca sa nu este altceva decât un rezultat al impresiilor şi sentimentelor născute din experienţele de tranziţie dintre teritorii, din ţările pe care le vizitează, trecute prin filtre de imaginaţie personale, care variază şi evoluează în funcţie de perioadă. Călătoria mea are ca punct de plecare atelierul Mirelei, o încăpere dintr-o casă aflată în apropierea Arcului de Triumf, către care îmi fac drum pe Şoseaua Kiseleff, grăbită să nu întârzii, unde ajung într-o dimineaţă de început de noiembrie. Deschid o poartă veche de fier şi trec printr-o grădină intimă, plină de frunze tomnatice, care parcă invită la explorare. O văd pe Mirela, iar ea mă întâmpină şi mă invită să intru într-un hol înalt şi spaţios care duce în cele din urmă către camera ce îi găzduieşte actul de creaţie.

revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 61

O femeie radiantă şi sigură pe ea mă invită într-o lume plină de culoare, un atelier ticsit de picturi, vopseluri, pensule şi cărţi de artă, care nu este numai al ei, îl împarte şi cu alţi artişti, deşi mare parte din picturile ce mă înconjoară sunt făcute de mâna Mirelei. După ce creează o atmosferă mai colorată, sprijinind rapid de perete câteva tablouri mari la întâmplare, pictoriţa, foarte grijulie şi atentă, începe să îmi arate cele mai recente lucrări ale ei, un set de desene în creion cu copii, prietenii fetiţei ei, pe care i-a surprins în fotografii şi apoi i-a redat în creion la fel de realist, desene ce vor constitui o expoziţie în luna mai a anului viitor. Observ o uşoară emoţie în gesturile ei, poate un sentiment de crispare faţă de ideea unui interviu care o face să fie puţin agitată, dar numai pentru câteva minute. Foarte curând, relaxarea îşi face loc între noi, iar poveştile Mirelei încep să curgă.

Prin picturile ei putem vedea farâme din calatorii, asa cum au ramas întiparite pe ochiul mintii ei, amestecate în opere de arta cu motive si teme care variaza de la an la an.

Drumul Mirelei Trăistaru a început într-un oraş mic, Bistriţa Năsăud, în care a copilărit alături de părinţii şi bunicii ei, şi unde a început să-şi exprime atracţia pentru pictură, încă din grădiniţă. Primul premiu pe care l-a primit vreodată a fost chiar atunci, în anii de grădiniţă, pentru desene pe asfalt, după care ascensiunea a fost constantă. Liceul şi facultatea de artă le-a urmat la Cluj, după care a venit în Bucureşti pentru studiile de masterat. În aceşti ani şi-a dezvoltat atât talentul pentru pictură, cât şi cel pentru creaţie vestimentară şi scenografie, pe care apoi şi l-a perfecţionat, colaborând cu o mulţime de teatre din Bucureşti şi din restul ţării. Dar ne întoarcem la pictură. Ea nu a fost niciodată la fel, trecând prin motive şi teme care variază de la an la an. Pictura Mirelei Trăistaru se bazează pe observaţie şi rememorare, pe locuri şi instanţe redate pe pânză prin filtrul subiectiv al ochiului ei curios. Din păcate, timpul a fost insuficient pentru a intra în detalii despre fiecare călătorie în parte, dar cele mai importante episoade şi-au făcut loc în discuţie în mod instinctual din partea Mirelei. 62 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

Călătoria în Egipt A fost una dintre cele mai deosebite călătorii ale Mirelei, de fapt o călătorie alcătuită din mai multe etape, ea revenind în Egipt cu mai multe ocazii. Ceea ce s-a concretizat în formă fizică în urma acestor călătorii este una dintre cele mai îndrăzneţe şi complexe lucrări ale Mirelei, o pictură de dimensiuni mari (4/5,6 metri) intitulată 659 de ore, alcătuită din 16 panouri pictate separat, pentru a fi apoi unite într-unul singur. Detaliile care alcătuiesc pictura sunt un amalgam de proiecţii ale imaginilor din mintea Mirelei, putând fi năucitoare şi chiar criptice, dacă nu sunt însoţite de o explicaţie precum cea pe care am aflat-o eu. 659 de ore stă sub semnul solar, ne spune ea, personajele umane luând parte la ritualuri de magie şi vrăjitorie despre care a aflat în călătoria ei. Se regăseşte şi pe sine în tablou, stând pe scaun şi privind către o grădină superbă. Simboluri egiptene înconjoară visul ei, iar pe marginea tabloului regăsim clădiri din Italia, pe care a vizitat-o după Egipt, şi care şi-a lăsat de asemenea amprenta pe imaginarul ei, elementele din cele două excursii amestecându-se fabulos în această lucrare. În afară de faptul că a realizat 659 de ore, Egiptul mai are o însemnătate deosebită pentru Mirela, datorată ocaziei pe care a avut-o de a picta pereţii unui hotel din Sharm el-Sheikh. E vorba despre o lucrare la comandă, de dimensiuni mari, motive si personaje egiptene pictate pe pereţii acestui hotel, care nu au legătură cu stilul ei de a picta, dar de care este foarte mândră.

iniţiată de Mao, care a dus apoi către marea foamete chinezească. O observ pe Mirela cum povesteşte cu interes şi fascinaţie episoade din istorie, realizând cât de important este pentru ea să ajungă la esenţa lucrurilor, să caute explicaţii pentru ceea ce vede şi nu să rămână cu o idee de suprafaţă pe care să o reinterpreteze apoi. Picturile inspirate de călătoria din China nu sunt încă gata, aşa că revista a fost privilegiată să primească un mic preambul al ideilor ce vor fi transpuse în culoare pe pânză în anul următor.

Călătoria în Olanda O altă perioadă care i-a influenţat o serie de picturi a fost anul 1997, an în care a avut o expoziţie personală în Olanda, ocazie de care a profitat pentru a vizita Amsterdamul şi implicit Cartierul Roşu. Tot ce a văzut acolo a impresionat-o în mod deosebit, părându-i-se de necrezut că ar putea exista un asemenea oraş, plin de exprimare sexuală liberă şi promiscuitate, altundeva decât în scrierile lui Balzac. Astfel, când s-a întors acasă, a pictat o serie de tablouri inspirate din această experienţă, în care predomină nuduri sau seminuduri, mult roşu, culori intense şi simboluri precum semnul de interzis, broaşte, buburuze, fluturi şi mere adamice. „Călătoresc mult şi mă las impresionată de ceea ce văd” e afirmaţia cu care îşi încheie Mirela povestea despre Amsterdam, lăsând loc pentru următoarea poveste.

Calatoresc mult si ma las impresionata de ceea ce vad

Călătoria în China Una dintre cele mai recente călătorii ale sale, un cadou minunat, aşa cum îmi mărturiseşte Mirela, a fost excursia de trei săptămâni din acest an din China, unde a avut ocazia să petreacă timp valoros alături de artişti chinezi în orăşelul Qinghuangdao. A fost impresionată de puterea Partidului Comunist, de cultura şi organizarea claselor sociale din China, de priveliştile minunate şi de Zidul Chinezesc, pe care le-a observat cu aceeaşi curiozitate şi sete precum în precedentele călătorii. Ne povesteşte cum a constatat uimită lipsa păsărilor şi abundenţa insectelor de toate formele şi culorile, fapt explicat prin marea exterminare a vrăbiilor din 1998, revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 63

64 â&#x20AC;˘ revistaartesimeserii â&#x20AC;˘ decembrie 2011

O întreb pe Mirela ce simte atunci când se întoarce din călătorii şi urmează să picteze. Îmi răspunde cu aceeaşi sinceritate şi înţelepciune, spunând că fiecare dintre noi are o memorie afectivă mai mult sau mai puţin puternică, iar după fiecare experienţă gândurile se cern şi rămân impresiile cele mai importante, cele care urmează să fie redate prin pictură, în cazul ei. În ceea ce priveşte România, ea ştie că locul ei este aici şi că nu are de ce să facă comparaţii. Citează un profesor al ei din facultate, şi îmi spune că nu este important să încerci să fii cel mai bun, ci să fii bun în ceea ce faci, în esenţă, fără să te raportezi la un context sau altul: „dacă eşti bun, eşti bun şi pentru satul tău, oraşul tău, ţara ta şi toată lumea asta”. În ceea ce priveşte felul în care vede viitorul şi viaţa ei de până acum, Mirela Trăistaru este o persoană mulţumită şi recunoscătoare. Îmi spune că are impresia că tot ce a trăit este un mare cadou pentru ea, că viaţa ei se află la cote înalte, fără ca vreo zi să semene cu cealaltă, iar în ceea ce priveşte viitorul, nu se gândeşte foarte mult la el, dar îşi construieşte dorinţe şi aşteptări, lucru pe care îl consideră natural pentru oricine doreşte să avanseze. Cele mai apropiate planuri sunt câteva excursii, în Ucraina şi Danemarca, alături de expoziţia de desene Prietenii Fetiţei Mele şi lucrul la picturile inspirate de China. După ce am închis în urma mea poarta de la grădină, m-am oprit pentru câteva minute să privesc casa şi am simţit că am parcurs o suită de călătorii de diferite feluri în compania Mirelei, atât imaginare cât şi spirituale, şi mai întâi de toate vizuale, ajutată de cuvinte, culori şi forme desenate pe pânză, de zâmbete şi empatie, bucurându-mă şi simţind cum călătoriile Mirelei nu se vor opri aici…

Nu este important sa încerci sa fii cel mai bun, ci sa fii bun în ceea ce faci, în esenta, fara sa te raportezi la un context sau altul: „daca esti bun, esti bun si pentru satul tau, orasul tau, tara ta si toata lumea asta”

revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 65

arte plastice

Un copac prin însăşi frunza lui şi o pădure de copaci printr-o pădure de Frunze*

Trei petale de Lavandula angustifolia, o tulpină de Convallaria majalis, patru flori de Althaea rosea, patru frunze tomnatice de Quercus Robur, două frunze de Juglans Regia pe post de munţi şi flori mici de Hypericum Perforatum în loc de fulgi de nea. În traducere: Arta presării florilor, Oshibana, green arts, green design, art therapy, feng-shui, Adela Talpeş. TEXT: MARIA-ANDREEA GALAN FOTOGRAFII: CLAUDIU POPESCU 66 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

IERBAR. Când voi mai avea un moment de răgaz şi voi

ajunge în casa bunicilor, îmi voi căuta ierbarul din clasa a V-a. Într-un colţ invadat de praf, uitat de toată lumea, stă ierbarul meu. De fapt, stă o vară întreagă de cules flori şi de visat. Pentru mine, ierbarul este o simplă amintire. Pentru Adela Talpeş, momentul ierbarului este, de fapt, momentul de la care au pornit toate.

GREEN ARTS. Pe Adela am întâlnit-o dintr-o

simplă întâmplare, aş zice că am trăit ceea ce se numeşte „serendipity”, chiar la Ceainăria Serendipity. Adela tocmai încheia un atelier de arta presării florilor, iar Constantin, logodnicul ei, unul de măşti din scoarţă de copac. Eu eram la o şedinţă de redacţie. Am interacţionat cu toţii, „ne-am comunicat”, iar prima impresie la vederea lucrărilor ei a fost că tablourile sunt pictate. Însă m-am înşelat. Ele erau realizate din flori şi frunze presate şi unele chiar din fructe şi legume uscate. Cumva, motivarea prezenţei Adelei la secţiunea Arte Plastice a fost făcută. Ceea ce ea creează, de multe ori pare a fi pictat. Într-adevăr, este greu de conceput că o activitate care te duce cu gândul la „ierbar” se poate numi artă şi, mai specific, artă verde! Raţionamentul este foarte simplu. Green arts reprezintă o nouă formă de exprimare artistică doar prin intermediul materialelor naturale (flori, frunze, legume sau fructe uscate, seminţe, coji de nucă sau coji de copac), aşa cum provin ele din natură. Iar printre aceste manifestări artistice se află şi „arta presării florilor”. Aşadar, green arts este conceptul general din interiorul căruia se desprinde concret arta presării florilor.

ARTA PRESĂRII FLORILOR. Pentru

Adela şi Constantin, fondatorii conceptului green arts, conturarea definitivă a scopului artelor verzi a venit în cadrul „marelui brainstorming” Positive Vision for Biodiversity din 2010, în Belgia. Aici, au înţeles încă o dată că artele verzi pot fi un instrument perfect de atragere a atenției oamenilor asupra importanţei naturii. Şi, mai ales, un instrument la îndemâna tuturor. De aceea, şi copiii de 4 ani şi „copiii de 80 de ani”, cum a spus amuzat Constantin, sunt oricând invitaţi să ia parte la atelierele Adelei în care vor învăţa în ce constă arta presării florilor, dar şi metode de exprimare artistică, în aşa fel încât, într-un final, o floare şi două frunze pe o planşă nu vor reprezenta un ierbar banal, ci un mic produs artistic.

poate spune foarte multe lucruri despre noi, aşa o poate face şi un tablou creat din materiale naturale. „Personalitatea, interiorul fiecărui om se relevă în stilul pe care îl foloseşte în actul creativ, iar în creaţia finală poate să afle că ceea ce credea el despre sine este diferit de ceea ce este el de fapt.”

GREENARTS DESIGN. „Mediu, tehnologie şi design” sau un eveniment din cadrul Facultăţii de Arhitectură unde toată lumea a rezonat cu acest concept promovat de Adela şi Constantin. GreenArts design este „conceptul de artă verde aplicat la spaţii, la obiecte.” Aşadar, imaginaţi-vă un set de meniuri de ceai, unde toate coperţile au aplicate flori naturale, presate, şi care arată într-un mare fel. Adela le-a făcut. Sau, imaginaţi-vă 10 săli de meeting, fiecare cu un nume de floare, din clădirea unei firme importante la nivel global, iar în fiecare sală tronând câte un tablou creat numai din materiale naturale, frunze şi flori. Da, tot Adela a realizat tablourile. Şi, dacă nu este de ajuns, vă invit să vă imaginaţi un tablou format dintr-o singură frunză bogată în culori naturale, agăţat deasupra patului. Da, o frunză pe un carton alb, încadrat de o ramă maro, simplă. Dacă lui Mondrian i-a ieşit, şi o lume întreagă se minunează la linii orizontale şi verticale pe o planşă, de ce nu ne-am putea acomoda şi cu simplitatea ideii de GreenArts design? Feng shui. „Ceea ce facem noi reprezintă elemen-

tul lemn. Şi în feng shui se folosesc tot felul de obiecte care să semnifice acest element. Şi un astfel de obiect se potriveşte foarte bine într-un design feng shui” mi-au declarat Adela şi Constantin, încercând să explice legătura dintre GreenArts design şi feng shui. Asadar, GreenArts design reuşeste „să creeze un design în stil feng shui care armonizează constant energiile spaţiului în care sunt expuse, prin stimularea permanentă a energiei vitale şi înlăturarea energiilor negative care ne perturbă viaţa”, conform site-ului GreenArts.ro.

Mesajul. Orice artist are un mesaj. Poate că pictorii baroci au vrut să transmită întunecimea vremurilor în care trăiau, poate că impresioniştii au vrut să transmită simplitatea vieţii, poate că suprarealiştii au încercat să atingă limitele nebuniei, însă Adela pur şi simplu transmite mesajul naturii cu care a copilărit şi în mijlocul căreia în fiecare primăvară îşi găseşte forţa de a renaşte.

ART THERAPY. Iar lucrul la acest mic produs

artistic poate aduce beneficii de care nici nu eram conştienţi. Am auzit cu siguranţă cu toţii de terapie prin artă, însă poate că ne-am gândit cel mai adesea la terapie prin pictură, prin sculptură, prin muzică. Green arts reprezintă şi art therapy, „este terapie atât prin materialul folosit în sine, pentru că este material natural şi este plin de energia naturii, iar energia aceea rezonează cu propriul nostru câmp energetic şi ne încarcă şi este terapie prin lucrul efectiv, adică participarea la un atelier şi crearea unei opere de artă. Mizează pe detaşarea de evenimentele cotidiene şi relaxare.” Şi, în plus, aşa cum un copac desenat pe o foaie albă

68 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

*Titlul. Titlul articolului este reprezentat de vorbele

unui admirator al artelor verzi care consideră că este genial să reprezinţi „Un copac prin însăşi frunza lui şi o pădure de copaci printr-o pădure de Frunze.”

El şi Ea. Interviul a fost luat Adelei. Însă Adela nu este foarte vorbăreaţă, aşa cum se descrie singură. Ea comunică mult mai bine prin lucrările sale. De aceea, Constantin, şi el un „green artist”, a mai intervenit. De cele mai multe ori, au fost aceeaşi voce, pierzându-se identitatea clară a celui care a vorbit. Răspunsul la una dintre întrebări dovedeşte acest lucru şi ne prezintă şi o perspectivă asupra identităţii materialelor utilizate. „Adela, dacă una dintre frunzele folosite de tine ar putea să vorbească şi ar veni la tine și ţi-ar zice: „Adela, eu sunt o frunză, de ce vrei să mă faci un munte? De ce îmi schimbi identitatea?” tu ce ai răspunde? Ea: Da. Îi schimb identitatea, dar nu cred că o deranjează. Pentru că suntem cu toţii în schimbare, ne place să experimentăm tot felul de stări cât mai diferite de ceea ce ştim la un moment dat şi atunci cred că şi unei Frunze i-ar părea bine să devină un munte. Cred că ar fi onorată. El: Cred că frunza o cere. Ea: Exact aşa se şi întâmplă. O formă şi o culoare îmi spun exact ce va deveni acea bucată de material vegetal. Îmi spune ea singură, eu trebuie doar să rezonez cu ce îmi arată ea. El: De aici a pornit şi motto-ul green arts: „Natura transpusă în artă prin Ea însăşi.” „Natura prin Ea însăşi”, am zis noi prescurtat, cu E mare. Ca şi cum ar fi El şi Ea. Pentru că este legat de divin şi de material. Ea: Plus că folosind-o într-o operă de artă îi prelungesc viaţa. În loc să cadă, să se usuce şi să fie călcată în picioare, îi dau o altă valoare, o valoare artistică.”

arte plastice

Poveste de tinereţe A

fost odată un Mag, şi a mai fost şi o Dragoniţă, într-un timp al FeţilorFrumoşi şi al Balaurilor. Dragoniţa era dintr-acelea verzi ca guşterii, fără prea mulţi solzi, şi cu aripi. Era o Dragoniţă copil şi Magul tocmai o tămăduise de o boală grea. Se aflau într-o poiană şi ea îl tot trăgea de mantie, rugându-l să îi spună o poveste. Aşa încât până la urmă el îşi căută o piatră potrivită şi (cu toate că era, de felul lui, un Mag foarte grav şi veşnic ocupat) se aşeză pe ea, gânditor. Toate cele de pe lume au avut cândva o poveste frumoasă rătăcită în tinereţea lor. Doar că uneori e nevoie de un Mag ca să ajungi la ea. Aşadar, începuse el şoptit, a fost odată, pe vremea când toate lucrurile erau nemaipomenit de tinere, un Castel. Era cât se poate de cenuşiu şi se afla în mijlocul unei Câmpii înflorite şi proaspete ca o rochiţă de vară. În Castelul acela locuia o Dragoniţă (ca tine) şi Domniţele – care aparţineau Balaurului. El avea desigur colţi şi gheare şi coadă, arătând suficient de

Text şi ilutraţii*: Cristiana Radu vreme, se desfăcuse de lumea lui, pornind la drum, un tânăr Prinţ. El venea de foarte departe, din Ţinutul de la Marginea Lumii. Acolo la el era o altă Poveste, în care el era un Făt-Frumos şi îşi căuta Cosânzeana. Mireasma ei firavă îl purtase, cale de multe Câmpii înflorite şi verzi, până aproape de Castelul Dragoniţei. Când Prinţul ajunsese într-un târziu la Palat, seara se cuibărise deja în toate inimile. Era linişte. Peste zi, gătite, Domniţele alergaseră de colo-colo pe coridoare, râzând şi ţipând, de îndată ce Vântul cel fluşturatic, în loc să-şi vadă de treburi, venise să le şoptească vestea cea mare. Iar acum se odihneau, frânte. (Balaurul nu se supărase pentru că era perioada lui de hibernare şi dormea atât de adânc, încât legăna Castelul cu totul, când se răsucea în somn, sau Castelul îl legăna pe el, era greu de spus). Deasupra lor, Stelele îşi făceau semne ceva mai aproape ca de obicei, iar Dragoniţa, după ce se sfătui cu ele, prinzând curaj, se hotărî să se întâlnească ea cu Prinţul. Chiar atunci. Când ieşi din Palat, Noaptea se furişa deja în valuri, ca în sânge o

băutură ameţitoare. înspăimântător, cu toate că nu avea decât un cap. Ceilalţi Balauri aveau în general câte trei şi ţineau din cauza asta nasurile pe sus, pentru că mai multe nasuri pe sus sunt de obicei mai impresionante decât unul singur. Într-o zi din acele tulburi începuturi de 70 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

Prinţul din Poveste venea păşind hotărât şi cu gesturi ferme spre Castel, cu toate că făptura lui era extrem de delicată. În ciuda ţinutei lui atât de demne însă, părea că o umbră de dans flutură mereu, de capul ei, în preajma gesturilor lui. Iar Dragoniţa o recunoscu numaidecât. Dansul era cel mai frumos lucru pe

care-l putea observa ea la Castel, privind Domniţele, şi-l recunoştea chiar şi-ntr-un pas grăbit ori într-un surâs jucînd pe linia subţire dintre speranţă şi resemnare. Dând cu ochii de ea, Prinţul tresări. S-ar fi zis, după expresia de pe chipul lui, că era destul de încurcat. (Un Făt Frumos începător, îşi zise Dragoniţa, ceva mai uşurată. De fapt, era unul aproape nou-nouţ.) Nici ea nu prea ştia ce ar fi trebuit să facă acum, dar ea se întreba asta cam în fiecare zi, aşa încât nu fu mai stânjenită ca de obicei.

picioarele cavalerului. Acesta însă, cu o delicateţe într-adevăr princiară, o ridică uşor de-o aripă („Nu-ţi fac nici un rău”, îi şopti, pe când îi aranja genele şi penele zburlite), tratând-o cu respectul cuvenit cuiva care ştia să zboare. Asta, îi spusese, era ceva uitat, un talent demult dispărut, chiar printre balauri. (Ştia sigur – doar întâlnise atâţia!)

Până la urmă îl întrebă, cu cel mai nevinovat glas al ei, ce avea de gând, de vreme ce venise; fireşte, în legătură cu Prinţesele – voia să le salveze chiar pe toate? Pentru că trebuia să ştie că unele

erau fandosite, pline de ifose… Şi, de fapt, ce voia să facă, după aceea, cu ele? Auzind-o, ochii Prinţului se deschiseseră tot mai larg, şi inima, ca şi suliţa pe care o ţinea pregătită, i se înmuie. Ba chiar se auzi spunând că el venise de fapt pentru o anumită Prinţesă, pentru aceea bălaie, cârlionţată şi mititică; după care se încurcă. Pietrele zidurilor trăzniră în somn exfoliind un strat din liniştea ce se lăsase. Era prima oară când cineva vorbea cu ea cu adevărat, şi era, pe deasupra, cineva foarte frumos şi important. Nestăpânit, un sentiment de fericire îi deschise larg aripile, aşezând-o pe marginea unei ferestre. Asta era întradevăr ceva neaşteptat. De surprindere însă, probabil, se şi strânseră la loc fără veste, căci în clipa următoare şi ajunse, mototol, la

Iar ei, Pădurea cu scoarţa arborilor şi unduirea ierburilor, ghizdul prăfuit al fântânii şi abia-auzitul fâlfâit al unei păsări de noapte i se lăsară deodată peste suflet, gravând într-o clipă acolo o urmă de neşters. Vorbele se deschideau pe încetul, parfumate precum florile nopţii. Până în zori, Prinţul acceptase (cu ceva greutate) ideea că ar putea pleca cu Prinţesa şi fără bătălie. Atunci însă ea se întristă puţin – ştia că nu o să-i mai vadă, iar el doar îşi fluturase degetele cumva, jucându-se cu privirile ei, o clipă lungă de tot, printre genele ei plecate. Balaurul, evident, nu remarcă nimic. Era destulă gălăgie şi aşa, cu o prinţesă în plus sau în minus.

*Povestea va fi publicată în volumul colectiv Bookataria de texte şi imagini 2, în curs de apariţie la Editura Vellant.

literaturÄ&#x192;

„You know what the critics are. If you tell the truth they only say you’re cynical and it does an author no good to get a reputation for cynicism” (W. Somerset Maugham). Dacă cinismul presupune să fii mai sincer cu tine însuţi şi în relaţia ta cu ceilalţi, atunci vreau şi eu. Dacă cinismul se vrea a fi o atitudine obiectivă şi tăioasă, atunci vreau şi eu. Dacă cinismul te face mai lucid, atunci sigur vreau şi eu. Pentru că e cool, e mişto, e groovy, e simpa, e teribil de bine să fii cinic. TEXT: MARIA-ANDREEA GALAN FOTOGRAFII: CLAUDIU POPESCU

74 â&#x20AC;˘ revistaartesimeserii â&#x20AC;˘ decembrie 2011

oate că ar trebui depăşit stadiul de catalogare cinism=defect, pentru că cinismul, condimentat cu ironie subtilă şi autoironie şi asezonat cu o porţie zdravănă de umor de calitate, este chiar digerabil. De aceea am gustat din prima stilul de scriitură al domnului Sorin Delaskela, un scriitor cu o vastă experienţă de viaţă în spate, părtaş la cele mai diverse medii (a fost muncitor necalificat, bibliotecar, ziarist, şomer, redactor-şef, consilier de imagine şi strategie electorală, şef de cabinet parlamentar). Cele două romane ale sale, Abisex şi Noaptea pisicilor lungi, au primit numeroase critici, cele mai multe favorabile, cele mai multe foarte deştepte, scrise într-un stil sofisticat de care numai criticii sunt în stare. Intraţi, rogu-vă, pe blogul lui Delaskela.net şi citiţi-le, sunt adunate frumos într-un colţ electronic şi abia aşteaptă să fie frunzărite. Criticii au criticat şi vor mai critica, însă rolul meu aici este altul, eu am avut ocazia de a lua un interviu domnului Delaskela, în interiorul căruia, în permanenţă, se petrece ceva. „O viaţă de om” (cum ar spune Marin Sorescu), dar o viaţă de om mereu invadată de întrebări şi de căutări de răspunsuri, o viaţă de om presărată cu analize ale exteriorului şi autoanalize, o viaţă de om „pendulativ”, aşa cum se descrie chiar Delaskela. Reascultând înregistrarea interviului, mi-am dat seama că acest interviu nu a fost decât o frântură dintr-o discuţie mult mai amplă, de aceea sunt curioasă ce voi mai întreba şi ce mi se va răspunde la un posibil al doilea interviu. Dar să mai lăsăm să se aştearnă timpul. Cărţile sale nu au un fir narativ foarte evident, de aceea nu sunt nici cele mai uşor de povestit, ceea ce este foarte interesant, mai ales că în timpul interviului Delaskela a fost un adevărat povestitor, ce-i drept, păstrând acelaşi stil uşor eliptic, mai ales că multe dintre răspunsurile sale au fost conştientizate şi articulate pentru prima dată chiar atunci. Cu variaţii în voce, când domol, aproape vorbind în şoaptă, cald, părintesc (?!), când foarte tăios, cu vocea mai ridicată, Delaskela a trasat câteva dintre cele mai importante direcţii din viaţa sa de scriitor şi din participarea sa la desfăşurarea lumii. Despre admiraţie (şi competiţie)

care era implicat, se afla, de fapt, o mare nelinişte şi nu pornită din eternele întrebări filosofice, ci pornită din lipsa exprimării „lumii joase a sentimentelor”. De aici şi căutarea, călătoria spre „adâncul lucrurilor”. Iar descoperirea a sosit… printr-o carte de care sper să avem şi noi parte. Într-o simplă după amiază, după ce a dat şi ultima pagină a cărţii a început deodată să observe lumea. „Ca şi cum întreaga lume pe care raţiunea o ţinea la distanţă a năvălit spre mine, am observat tot… nişte sticluţe vechi de parfum, pixurile, razele soarelui de amiază intrând prin draperia violet a maică-mii, mobilierul, covorul, tot am observat. Din clipa aceea am început să scriu proză, teritoriul unde poţi să fii acolo, agonic, să cauţi, să rătăceşti, să inventezi, să explorezi în tine însuţi, în copilărie, în lumea plină de voluptăţi, de taine, de nelinişte, în realitatea ta de adult. Ceea ce filosofii, în exerciţiul lor limitativ, nu reuşeau, pentru că ei mă obligau la o exigenţă.” Despre identitate (şi eşec) Sorin Delaskela nu este Sorin Delaskela, este Sorin Zidan care nu mai este Sorin Zidan, ci Sorin Delaskela. Nu există nicio dualitate la mijloc, este tocmai nevoia exprimată a autorului de a renunţa la numele sub care a scris eseuri şi texte filosofice, de a renunţa la istoria sa de până atunci, de până în momentul descoperirii. Iar numele Delaskela a pornit de la locul său de naştere, un cartier care se numeşte Skela. Un nume nou nu îţi schimbă identitatea, dar îţi elimină o parte din identitatea cu care nu eşti tocmai împăcat. Oare? „Undeva, sincer să fiu, cred că eram nemulţumit. O nemulţumire adâncă, veche, nerezolvată, ale cărei origini erau greu de explicat. Am simţit nevoia şi să mă ascund. Simt că ce am scris înainte, textele de eseistică au fost un eşec. Şi am vrut să mă îndepărtez de acest eşec. A fost un eşec la nivelul culturii, ca să zic aşa. La nivel personal nu. Pentru că m-a ajutat să înţeleg anumite lucruri.” Domnule Delaskela, intervin un moment să vă reproşez, da, am zis bine, să vă reproşez această teamă de eşec şi lipsa responsabilităţii pentru ceea ce aţi realizat, şi preferinţa pentru locul călduţ din umbră. Cu bunăvoinţă vă zic. Despre cititori (şi înţelegere)

Discuţia a pornit natural, jonglând din start cu tot felul de subiecte, precum, iată, admiraţia. Cu o exprimare uşor moralistică, „Eşti pierdut când îţi pierzi capacitatea de a admira”, Delaskela a pomenit în trecăt şi de capacitatea de a admira, mai ales în contextul statutului său de scriitor care aduce în orice moment un soi de competiţie cu ceilalţi scriitori. Avantajul într-o astfel de competiţie, de fapt, „mâna salvatoare” dintr-o asemenea rivalitate nedeclarată vreodată este miza pe care o urmăreşti. Pe lângă cea financiară sau cea de popularitate în rândul cititorilor, miza poate fi şi una de tip „terapeutic”, în sensul în care „pe de o parte, are rol formator, dar şi unul de portal, prin care explorezi această lume teribilă şi necunoscută a timpului.” Despre căutare (şi descoperire) La un moment dat, Delaskela a simţit că lipseşte ceva. În spatele unei raţionalităţi vădit forţate, dată de scrierile filosofice în

Spune-mi ce cititori ai ca să îţi spun ce fel de scriitor eşti. Este şi acesta un mod de a privi lucrurile. Este suficient de clar că nu mai putem vorbi astăzi, poate că nici în trecut nu a fost cazul, de scriitori citiţi de întreaga masă. Iar genul de literatură practicat de Delaskela sigur nu ar fi acceptat de o persoană conservatoare. Pas cu pas, Delaskela şi-a câştigat de partea sa cititorii pe care şi i-a dorit, „cititorii corecţi, critici şi speciali. Cititorii care citesc din plăcere, din bucuria de a descoperi un text cu virtuţi, a unei lumi epice.” Având în vedere rolul literaturii în viaţa lui Delaskela, „pentru mine literatura este un pariu cu mine însumi, vreau să-mi deschidă nişte lumi, să cunosc mai mult, vreau să văd până unde te pot duce cuvintele”, probabil că toţi cititorii săi ar trebui să fie chiar „o oglindă” a scriitorului, o prelungire a propriilor căutări şi aşteptări, „mă interesează scriitorul de calitate care înţelege neliniştea, care înţelege frumuseţea şi înfrigurarea unei fraze.” revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 75

Despre literatură (şi copilărie) „Literatura este ultima rămăşiţă a copilăriei”, spunea Frost, Richard Ford citându-l într-un interviu, iar Delaskela rezonând cu aceste vorbe. Dintr-un anumit punct de vedere, literatura este chiar un joc pentru oameni mari la care renunţi cu greu. De fapt, nu poţi renunţa sub nicio formă. „De multe ori am detestat acest joc, acest joc care este literatura şi care din perspectiva unora este pierdere de timp, acest joc consumă energie, este o presiune, ţine probabil de o rămăşiţă a copilăriei la care nu poţi să renunţi. Pentru mine, literatura este o plăcere şi o formă de refugiu, o joacă de copil mare la care nu pot renunţa.” Despre literatură (şi obsesie)

aceiaşi. „Literatura pe care vreau acum să o practic este una care încearcă să recupereze din lucrurile semnificative pe care le-am trăit sau pe lângă care am trecut, lumini, oameni, expresii, prieteni pe care i-am uitat, persoane dragi, oameni reci, indiferenţi, străzi, oraşe.” Literatură recuperatorie?! Nu sună rău! „Toate lucrurile pe lângă care trecem, pe care memoria le pierde. Literatura mea de acum vrea să redescopere această frumuseţe a vieţii. Uneori, recunosc, gustul propriei vieţi, în cazul meu, a fost amar. Şi această amărăciune uneori te copleşeşte. Literatura mă ajută să trasez contururile, cu creta, ale unei istorii frumoase, să recuperez, să ţin în viaţă lucrurile cu adevărat importante care, uneori, sunt mărunte. De asta e tonul schimbat, nu e grav, e doar bucuria de a rămâne legitim, de a trăi. Totul este atât de fragil! Şi ştiu că par numai cuvinte. Dar mi se pare absolut extrordinar totul.”

În urma mai multor interacţiuni cu reprezentanţi din lumea literară, mi-am dat seama că toţi au această obsesie a „cum-ului”, cum creezi, cum scrii, cum dezvălui. „Arta înseamnă cum, nu ce”, citeam pe undeva. Indiferent că este vorba despre un scriitor care imaginează lumi şi personaje sau despre un scriitor care prezintă cu acurateţe imaginea realităţii, obsesia „cum-ului” este întotdeauna prezentă. „Eu sunt un tip clarobscur, un tip neliniştit care caută esenţialul. Nu sunt un fabulator. Şi, da, mă interesează „cum”, pentru că este singura mea şansă, adică stilul. Sunt prea obsedat de sine ca să imaginez nu ştiu ce lumi. Dacă scriu, eu scriu despre mine, mă interesează într-un ultim grad, cum resimt eu lumea, nimic altceva. (…) E un joc, o voluptate, o obsesie, dar asta mă preocupă. Numai aşa pot să îmi salvez integritatea.”

Despre literatură (şi persoana a III-a)

Despre literatură (Abisex şi Noaptea pisicilor lungi - la persoana I)

Acele persoane conservatoare despre care aminteam mai devreme ar putea cataloga Abisex drept o scriere pornografică. Este, într-adevăr, bogată în expresii pornografice, extrem de vizuale. Cred că este o exprimare naturală şi reală a unor gânduri care aparţin bărbaţilor şi care în veci nu vor fi verbalizate. Este o dezgolire a gândurilor care ar putea părea, pe alocuri, bolnave. Dar ele există în fiecare bărbat! Literatura pornografică nu prea e literatură, după cum afirmă Delaskela, „erotismul e bun, îţi dă o stare energică, pornografia e o trivialitate, e o simplificare meschină, şi o reducere într-o zonă destul de joasă. Pornografia e o chestie umană, dar ce treabă are cu arta? Pornografia este ca un proces verbal. Este prea simploid.”

Scurtă trecere în revistă. Când am citit Abisex am simţit că sunt într-o fugă continuă, am simţit nervozitate, nerăbdare, inadaptare, incertitudine, blazare. Apoi a urmat Noaptea pisicilor lungi cu a sa stare meditativă, cu linişte, cu acceptare, cu aceeaşi atmosferă de inadaptare. Citirea acestor două cărţi, în ordinea de mai sus, oricum Noaptea pisicilor lungi este o continuare pentru Abisex, este un exerciţiu foarte bun de observare a schimbării nu neapărat a stilului, cât a vocii autorului. O voce nouă, nepremeditată, ci pur şi simplu manifestată în concordanţă cu noile schimbări apărute în viaţa lui Delaskela. „Îmi place să cred că am devenit mai profund, că m-am maturizat şi am încercat să nu mai tratez expresia cu nervozitate. Realizez că m-am grăbit cumva, aveam o urgenţă de a exprima lumea, o nerăbdare, o nelinişte. În Noaptea pisicilor lungi nu am mai avut şi nici acum nu mai am nevoia de a convinge. Nu mai vreau să conving! Cred că am vrut să conving, să mă fac plăcut şi să mă fac acceptat. Am căutat să fac ceea ce doar un om care se simte singur face. După asta am vrut doar să mă aşez şi să recuperez o lume pierdută.” Despre literatură (şi schimbare) Delaskela a obosit. Propriul eu a devenit o povară. De aceea, o schimbare se va produce. Curând. Sau poate mai târziu, când „adâncul lucrurilor” va fi fost în întregime cercetat. Iar noua literatură, de fapt, noul joc, va avea noi reguli, dar jucătorii vor fi 76 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

Pe viitor se va renunţa la persoana I şi se va trece la persoana a III-a. „Eul nevrotic” va fi eliminat. Stilul de scriitură va fi mai relaxat. Va scrie despre orice. Va sta în umbră. Va imagina. Va fi volubil. Pentru început, va scrie despre un detectiv. Titlul cărţii va fi savuros de bun. Conţinutul va fi la fel de inteligent. Despre literatură (porno şi erotism)

Despre literatură (şi femei) Criticul Alex Ştefănescu a vorbit despre „colecţia” de femei care apar în Abisex, dar eu am văzut prezenţa numeroasă a femeilor în text sub forma unei „înşiruiri”, la un moment dat, deja lipsită de semnificaţie, dar domnul scriitor explică: „Nu le-am înşiruit pentru că am vrut să le înşirui,

acolo e un personaj care trăieşte şi orice bărbat e dependent de asta, femeile îl ajută, îi luminează calea, sunt ca niste torţe în noapte, dacă vrea să meargă prin noapte el trebuie să se ancoreze de aceste femei. Nu are încotro. Încearcă să se salveze. Singurătatea unui bărbat… nu ai vrea să o cunoşti aşa cum e ea. Şi, atunci, rostul lor este de faruri. Este un rol organic, sunt diferite femei şi fiecare joacă un rol, de la mame, la surori, la iubite, la asistente medicale, la amante, la soţii, fiecare are un rol în viaţa unui bărbat. În sensul ăsta fiecare îşi clarifică în timp, eu nu pot să zic că am clarificat, şi nu mi-am propus să fac asta, o înşiruire, ci, pur şi simplu, am încercat să mă înţeleg mai bine în umbra lucrurilor întâmplate.”

melodiile cunoscute. Ştiu. Nu putem defini fericirea. Ştiu. Nu o putem înţelege. Dar mai ştiu că am simţit-o şi o vom mai simţi cu toţii. Întotdeauna mi-a plăcut să aflu ce răspund artiştii, care trăiesc o luptă continuă cu ei înşişi, la întrebarea dacă sunt fericiţi. Unele răspunsuri sunt previzibile, poate şi cel al lui Delaskela, dar şi aici e vorba de „cum” răspunzi. „Dacă punem cap la cap dimineţile în care suntem OK, nu ne bate nimeni la cap şi suntem acasă şi bem o cafea, bem un ceai, ne uităm la un documentar, citim o carte sau ne întâlnim cu o tipă sau tip mişto, ne plimbăm câinele sau ne plimbăm cu bicicleta, alea sunt fericiri. Da, din punctul ăsta de vedere, al fragmentelor, sunt un tip fericit, în egală măsură un tip nefericit, pentru că nu ai cum altfel.”

Despre fericire (şi atât)

Despre concluzii (!)

Ştiu. Acum vă vin în minte toate versurile despre fericire din

Citiţi-l pe Delaskela!

literaturÄ&#x192;

De ce Cristina Nemerovschi sau de ce nu iubim femeile? Pentru că: „Ascult black metal, sunt ateu, lumea mă crede satanist, sunt bisexual, mizantrop, uneori doar misogin, scriu o carte, beau în fiecare zi și mă droghez în fiecare săptămână.” TEXT: cosmin dodoc-marina FOTOGRAFII:VLAD BÎRDU Cristina Nemerovschi. Sânge satanic. Roman nominalizat la cartea anului 2010, reeditat în anul 2011. Am citit romanul iar când m-am întâlnit cu Cristina, mai întâi am amuțit. Nu se pupa ceva între romanul scris din perspectivă masculină, roman dur, deschis, nonșalant, cu coaie și femeia asta care și-a comandat o cola, zâmbitoare și care abia aștepta să vorbim. La sfârșit am înţeles sau cel puțin așa cred eu și o să vă spun și vouă. Mansardă la Shift, duminică după-masă. O cafea, un fotograf, două pachete de țigări, o carte în așteptarea unui autograf, un set de întrebări, un telefon cu reportofon și aproape două ore de discuții faine. Și sigur o să vă puneţi întrebarea, așa cum mi-am pus-o şi eu, de ce Cristina Nemerovschi? Pentru că își spune Morgothya dintr-o copilărie și un impuls de moment. Scria la o revistă de muzică rock, Metalhead, unde avea exclusivitate. A început să trimită fragmente de roman la o revistă literară. Da, din Sânge Satanic. Totul are legătură cu

sângele. Chiar și eșarfa roșie pe care o avea la gât. Numele vine de la trupa Morgoth, normal. Iar pseudonimul i-a rămas lipit ca o mănuşă. Ca mănușile pe care le avea la interviu, poate. Pentru că își va face o pagină personală, cristinanemerovschi.ro. Pentru că a scris Sânge Satanic pe durata a vreo trei ani cu întreruperi și totuși nu se observă, romanul este cursiv pentru că a avut personajul principal foarte bine conturat în minte iar acest personaj duce întreg romanul. Pentru că nu mi-a plăcut titlul romanului, și el fiind ales sub impulsul momentului. Pentru că nu a avut variante de rezervă și pentru că îi pare bine că foarte mulți cititori au trecut peste reacția imediată de respingere, au cumpărat cartea și nu le-a părut rău. Pentru că i se pare că și „sânge” și „satanic” surprind în esență ceea ce se întâmplă în carte, metaforic vorbind. Pentru că pasajul central în care M., personajul principal, scuipă sânge este unul plin și revoltător și pentru că sângele este ceea ce nu se transformă în personaje, ceea ce este foarte intim. Pentru că,

mi-a spus în premieră, e posibil să fi fost influențată involuntar de Santa Sangre al lui Alejandro Jodorowsky punând titlurile în antiteză. Pentru că a vrut să cunoască lucrurile cum trebuie și pentru asta a făcut filosofia. Pentru că a vrut să facă un alter ego, cum ar fi fost ea dacă ar fi fost bărbat. Pentru că a scris jurnale toată viața ei și a vrut să se provoace pe sine însăși şi a preferat să abordeze perspectiva masculină. Pentru că personajul a evoluat și a început să trăiască singur. Pentru că i-a venit ideea scrierii primului roman metal din literatura română pentru că a trăit foarte mult în mediul ăsta. Pentru că a ascultat de la vârste fragede metal și i-a plăcut. Pentru că a vrut prin romanul ăsta să pună pe foaie prin ce a trecut ea până la o anumită vârstă, o carte pe care să o citească peste 20 de ani și să-și aducă aminte de ce i s-a întâmplat și ce a provocat-o să scrie anumite pasaje. Pentru că i se par interesante exercițiile de ficționalizare dar a ales să scrie despre ceva ce îi este foarte cunoscut. Pentru că în jur de 90% din ceea ce se întâmplă în roman sunt lucruri trăite și simțite. Pentru că M. și R. îi sunt personajele cele mai apropiate. Pentru că există cititoare care îi scriu mailuri s-o întrebe dacă M. există și că ar vrea să-l cunoască. Pentru că romanul va avea o continuare, chiar două. Pentru că în ediția reeditată din 2011 există un preview la următorul roman, tot din perspectiva lui M., acțiunea petrecându-se cu câțiva ani înainte. Pentru că M. și R. au o relație ciudată. Pentru că romanul a început ca fiind un roman de dragoste și l-a scăpat din mână și nu îi pare rău. Pentru că B. este un alter ego al lui M. și D., sora mai mică a lui R. este un alter ego al lui R. Pentru că îi place Ștefan Bolea și are multe citate din poeziile lui la începutul fiecărui capitol. Pentru că se aseamănă prin revoltă, negativism, depresie. Pentru că nu e resemnată, ci revoltată. Pentru că citatele se potrivesc atât de bine încât crezi că au fost scrise special, dar nu a fost așa. Pentru că a ales stilul fragmentar. Pentru că i s-a părut că fracturismul era cel mai sincer curent literar la vremea aia. Pentru că i-a plăcut Ionuț Chiva. Pentru că fiecare personaj e alcătuit din mici bucățele care împreună formează un tot unitar iar cititorul completează locurile lipsă. Pentru că am asemănat-o la scris cu Alexandru Vakulovski și s-a bucurat și crede că i se potrivește fraza scurtă și concisă. Pentru că ea crede că cititorul are nevoie de lucruri șocante și directe pentru că nu mai are timp. Pentru că nu e un roman de acțiune și că prin frazele scurte el a primit o dinamică proprie. Pentru că îi place umorul sec. Pentru că are de gând să facă un turneu de lecturi publice cu Mihail Vakulovski şi Mihnea Blidariu. Pentru că recunoaște că sunt autori care trimit recenzii la propriile cărți și publicațiile respective le publică. Pentru că publicul a primit foarte bine romanul. Pentru că a fost un critic care i-a reproșat că „domnișoară, dar unde e începutul, unde sunt cuprinsul, încheierea”. Pentru că un alt critic i-a spus că romanul este neverosimil, cum poate fetița aia la 14 ani să facă sex și să se și drogheze. Pentru că Horia Gârbea a spus că un absolvent de filosofie în niciun caz nu are cum să fie bisexual și mai ales nu poate să înjure. Pentru că reacțiile care au bucurat-o au fost cele ale scriitorilor. Doina Ruști a fost încântată. Pentru că romanul i-a plăcut lui Emil Brumaru, lui Dan Lungu, lui Iulian Tănase. 80 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

Pentru că i se pare părerea scriitorilor mai valoroasă decât cea a criticilor. Pentru că au citit romanul inclusiv oameni liniștiți. Pentru că a primit critici de la metaliști care îi spuneau că ei nu sunt bețivi, că nu umblă prin baruri. Pentru că a încercat să le spună că este doar un personaj și pentru că e convinsă că probabil la ei se vede și lipsa lecturilor. Pentru că avem în carte de toate, incest mamă-fiu, soră-soră, alcoolizare. Pentru că lucrurile astea îi sunt familiare și că i se par lucruri normale în evoluția unui personaj sau unui om. Pentru că M. este un personaj extrem și pentru că face lucruri într-un proces continuu de autocunoaștere, un personaj cu o viziune întunecată asupra vieții. Pentru că a ciopârțit-o pe Andreea Bănică. Pentru că oamenii bisexuali pe care i-a cunoscut au ceva în plus, au dorința de a nu trăi în convențional. Pentru că între M. și B. există o relație interzisă dar nu este important dacă au făcut sau nu sex. Pentru că nu urăște femeile chiar dacă M. este extrem de misogin. Pentru că se consideră antifeministă. Pentru că i se pare că tot ce aduce feminismul, obligând femeia să fie într-un anumit fel, îndeamnă la falsitate. Pentru că are foarte multe persoane de sex feminin pe care le apreciază. Pentru că romanul are un capitol care se numește De ce nu iubim femeile. Pentru că lui Mircea Cărtărescu i-a plăcut inclusiv acest capitol. Pentru că a scris finalul cam pe la trei sferturi din roman. Pentru că presupune că noi recomandăm romanul ei pentru că sprijinim artiști tineri și nonconformiști. Pentru că ne-a făcut un compliment și pentru că ar recomanda romanul ei ca pe o posibilitate de a explora locuri și chestii noi, cu mintea deschisă, fără a căuta ceva anume în ea. Pentru că e ironică și în carte și în viața reală. Pentru că există jurnaliști agramați. Pentru că i se pare o problemă majoră autosuficiența iar oamenii care sunt așa refuză să schimbe asta. Pentru că l-a avut idol foarte mult timp pe Cărtărescu. Pentru că următorul roman publicat este posibil să fie un roman despre ce e arta, de ce creăm, ce ne face să ne refugiem în artă. Pentru că părerea ei este că arta vine din părțile noastre mai întunecate. Pentru că următorul roman e posibil să fie un fel de Portretul lui Dorian Gray postmodern. Pentru că personajele vor fi un pictor, un scriitor și o prostituată. Pentru că speră să îl publice prin primăvara lui 2012. Pentru că n-am văzut nicio referință la Type O’Negative pentru că nu a vrut să încarce cartea cu foarte multe trupe și ar fi dat un alt motiv metaliștilor să nu le placă. Pentru că a primit critici că „romanul e de căcat pentru că M. ascultă Slayer”. Pentru că sunt oameni cărora li se pare că se poate scrie foarte ușor un astfel de roman. Pentru că nu este doar o carte în care M. își povestește aventurile lui erotice. Pentru că ar cumpăra primul roman emo dacă ar apărea. Pentru că i se pare că următoarele ei cărți ar putea fi citite de cei cărora le-a plăcut cartea asta sau de cei cărora nu le-a plăcut dar cred că au văzut ceva potențial. Pentru că vrea să vină cu plăcere la lansarea Arte & Meserii. Pentru că i-a plăcut foarte mult articolul cu Andrei Ruse și interviul cu Iulian Tănase. Pentru că este francă și sinceră și nu evită să spună asta. Pentru că la Gaudeamus se prezintă Cristina și pentru că este de fapt o ființă foarte caldă care și-a decantat o perioadă bună din viață. Și pentru că sper că acum totul se pupă și are sens. Și pentru că sper că veți citi Sânge Satanic. Și pentru că sunt sigur că veți mai auzi de Cristina Nemerovschi.

Gellu Naum sau dichisul suprarealist Ca să încep cu începutul, Gellu Naum s-a stins din viață pe 29 septembrie 2001. Nu sunt cinic, voiam să vă spun că de aici a pornit ideea de a-i aduce un omagiu lui Gellu Naum la împlinirea a 10 ani de când a plecat cel mai probabil în suprarealitatea ce ne-a tot descris-o în poemele sale. Ceea ce voi și încerca în rândurile următoare.

e aș putea să vă spun eu despre Naum când Breton spunea la un moment dat, din cauza lui şi a grupului pe care-l strânsese în jurul lui, că centrul lumii suprarealiste s-a mutat la București? Naum a făcut Filosofia la București, a continuat la Sorbona, apoi s-a reîntors în țară unde continuă să scrie și să publice. Socialismul „nu i-a picat bine” și în perioada realismului socialist a trebuit să scrie pe ascuns poeme suprarealiste. La un moment dat s-a retras la Comana împreună cu soția sa, Lyggia. Poate cel mai celebru cuplu din literatura română. Naum a scris foarte multă poezie. A scris poezie suprarealistă (poate mai mult de 20 de volume publicate), a scris poezii pentru copii (vestitul Apolodor), a scris teatru (două volume publicate), a scris proză și eseu dar a și trăit o bună perioadă de timp din traduceri. Dacă m-ai întreba ce mi-ar veni prima oară în minte când rostesc numele lui aș răspunde fără ezitare: Zenobia. De ce un roman când Naum a rămas cunoscut ca și poet? Pentru că romanul Zenobia mi se pare cea mai bună poezie a lui, dedicată și inspirată din femeia ce i-a fost alături, Lyggia. Atât de tare o iubea. Despre poezia lui cred că cel mai bine o spune tot el, în volumul Vârsta semnului. 52 de poeme alese și rostite de Gellu Naum, de 82 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

De cosmin dodoc-marina ilustraţie: Ioana şopov

fapt o carte plus 2 CD-uri apărute postum. Și spune cam așa: „Poezia se compune ea însăși, în spațiul propriei sale necesități, ea nu e nici demonstrație pur și simplu, nici justificare. Meritul și miracolul ei este că sintetizează timp, că situează acest timp sintetizat în corespondențele lui concret spațiale. Ea descoperă și declanșează angrenajele complexe ale unei realități care nu e niciodată statică, niciodată identică cu sine. Poetul care pretinde că trăiește într-un mediu unic și omogen riscă să descopere curând că, de fapt, trăiește în zona unei împietriri. Poetul care pretinde că exprimă un timp unic riscă să observe că, în ciuda preferințelor lui pentru acel timp, exprimă o împietrire. Fenomenul poeziei, spațiul și mijloacele ei nu țin niciodată de static, de limitat. Iluzia contrară e dată numai de persistența unor convenții.” Iar poezia din poeziile lui l-a făcut să fie ceea ce a rămas pentru noi, unul dintre cei mai mari poeți români, clar lider al curentului suprarealist și unul dintre oamenii care au iubit cel mai frumos. Nu degeaba îți vin astfel de gânduri: „Aveam impresia că până și tăcerile ei îmi vorbeau despre ceva pe care îl știam de mult, ceva imposibil de formulat în cuvinte, simțit de obicei ca o împăcare, ca o știință totală și liniștită.”

Cucamonga de Iulian Tănase Editura Herg Benet 2011 Cucamonga este o carte foarte frumoasă. Un regal al imaginației, care se citește cu un zâmbet inteligent pe buze. Este o carte experimentală – genul care îți face zonele creierului să lumineze intens, prin asocieri care mai de care mai ingenioase. Cucamonga începe cu o prefațăprotest împotriva absenței poeziei din topurile internaționale de bestseller-uri. Protestul continuă subtil și în prima parte a cărții, intitulată Best Sailor – un poem în proză cu bibliografie(!) și o mulțime de referințe. Urmează 19 povești despre orice despre orice. De notat că fiecare poem e scris altfel. Apoi încă două poeme în proză, ciudate – în cel mai pozitiv sens al cuvântului, apariții mai vechi și republicate. Încheiem cu Demonadologia, un hibrid între filosofie, mitologie şi text biblic despre „rău”, parodiind cu succes Monadologia lui G. W. Leibniz. Ah, și ce e Cucamonga? Păi nici autorul nu se grăbește să ne spună, așa că google it!

topul CELor MAI BUNE FILME DESPRE SCRIITORI*

Capote (2005), un Truman Capote jucat excelent de Philip Seymour Hoffman.

De CĂTĂLIN CUMPĂNAŞU THE HOURS (2002), o schimbare de nas şi un Oscar au transformat-o pe Nicole Kidman în Virginia Woolf.

VARĂ ÎN SIAM de Claudia Golea Editura Polirom, 2004 Debutând cu Planeta Tokyo, în 1998, şi continuând în 2000 cu Tokyo by night, în 2005 apare un al treilea roman al autoarei, care redă experienţele ei din Thailanda, după copilăria trăită în Africa şi Franţa, şi adolescenţa petrecută în Japonia. E adevărat, ea îşi expune „povestea” siameză, într-o manieră destul de controversată, lipsită de pudoare şi plină de aventuri ciudate.

QUILLS (2000), violenţă, interzis minorilor şi Geoffrey Rush în rolul lui Marquis de Sade.

Lucian Vasilescu o înfăţişează pe scriitoare în prefaţa romanului ca fiind de-o sinceritate debordantă, spunând că „realitatea din ficţiunea Claudiei este identic egală cu ficţiunea din realitatea vieţii sale.” O scriitură uşoară, a cărei lectură curge lin, fără prea bruşte suişuri şi coborâşuri emoţionale, la o primă impresie; însă, pe parcurs ce avansezi lectura, încep să apară elemente încărcate hormonal, cu momente sexuale descrise foarte explicit, presărate cu condimente de marijuana şi cocaină, combinate cu episoade de psihiatrie pură şi cu intervenţii descriptive ale unor peisaje de-a dreptul… edenice; ce să mai, o reţetă originală, marca Claudia Golea.

De MARA-BOGDANA DODOC MARINA

HowL (2010), probabil unul dintre cele mai interesante roluri ale lui James Franco, adică Allen Ginsberg. *În urma voturilor voastre adunate pe pagina de Facebook a proiectului Carte peste Carte. revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 83

adver tising

Să-l cunoaștem pe

PAUL TEXT: CĂTĂLIN CUMPĂNAŞU FOTOGRAFII: ALEXANDRA SANDU

Paul e actor. Paul e și personaj. Însă în spatele personajului se află întotdeauna un om. Dacă îl asociezi prea mult cu un brand de telefonie mobilă, nu e vina ta, dar nici a lui. Iar asta nu-l oprește să apară și în filme artistice apreciate și premiate. Cu Paul – omul – m-am întâlnit într-o zi de miercuri la o cafea. Despre ce-am vorbit și despre ce n-am vorbit aflați în povestioara ce urmează. *A mai jucat în Hârtia va fi albastră, California Dreamin’ (Nesfârșit) și în Portretul luptătorului la tinerețe, premiat cu două Gopo anul acesta. 84 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

ând l-am sunat prima oară, a fost un pic sceptic. A acceptat imediat interviul dar m-a avertizat că dacă îl întreb de reclame sau de viaţa personală nu o să-mi răspundă. Mi s-a părut arogant, deși vocea și tonul pe care mi-a spus-o trădau mai degrabă agasare și stres față de ideea că va trebui să vorbească iar despre lucrurile astea. Recunosc că m-am încurcat un pic. L-am asigurat că nu o să fie genul ăla de interviu, cu toate că în afară de un cover story foarte cuprinzător, apărut în 2010, nu citisem altceva despre el. E miercuri, ora 2 PM. A venit punctual la Cărturești împreună cu Alexandra Sandu,

fotograf colaborator al revistei, cu care se știe din anul I de facultate și care avea să îl pozeze. Era îmbrăcat în pantaloni gri slim. În sus avea o cămașă cu o textură tot gri dar mai deschis, iar în picioare purta pantofi negri. Avea un aer matur, dar modern. Mi-a mărturisit nedumerit că de obicei se îmbracă în blugi și tricou, însă astăzi pur și simplu simțea că s-a săturat de hainele obișnuite.

Înainte de interviu am stat cu el și Alexandra să fumeze o țigară. Atunci, am prins din zbor o conversație revelatoare. Mai relaxat ca la telefon, însă vizibil iritat, îi revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 85

povestea Alexandrei despre un articol care publicase niște zvonuri nefondate despre contractul său de publicitate. Pentru că nu am vrut să-mi încalc angajamentul chiar din primele minute, nu am cerut detalii. Mai târziu, am căutat pe internet și am descoperit articolul cu pricina, care scria că potrivit altei publicaţii ar câștiga împreună cu Ioana „o sumă deosebit de atrăgătoare pentru piaţa publicităţii din România: un milion de euro.” Articolul continua astfel: „Această informaţie este însoţită de menţiunea că nici măcar revista care o publică nu bagă mâna-n foc pentru veridicitatea ei, dar publicaţia invocă un zvon care circulă de ceva vreme pe piaţa de publicitate.” Cireașa de pe tort și care părea să-l supere cel mai tare era însuși civilizatul drept la replică în cadrul căruia Paul declara cu inteligență și tact că nu comentează știrea. Dar acest no 86 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

comment a fost transformat în „nu comentez nimic despre onorariul nostru”, ceea ce e cu totul altceva. Atunci am realizat costurile pe care le implică celebritatea. Mi-am dat seama că avem tendința să vedem doar aspectele pozitive și să ignorăm limitările care îți sunt impuse când ai o imagine de păstrat. Nu e vorba de o limitare fizică ci mai mult psihologică. Să știi că nu te poți urca pe mese când îți vine, chiar dacă în realitate nu ai face-o, ci doar ideea că nu poți, că nu e bine, devine o frustrare. E ca o menghină. Trebuie să fii reținut cu toate astea și simultan să fii tu însuți, pentru că altfel înnebunești.

înainte de interviu se întâlnise întâmplător cu un fotograf care i-a spus cu mândrie că era autorul fotografiei dintr-un astfel de tabloid. A vrut să îi dea o replică, dar s-a controlat la timp. Mă așteptam să aibă un PR, iar compania a cărei imagine o reprezintă să îl condiționeze contractual la ce interviuri sau evenimente să meargă. Dar nu e deloc așa. Ei știu că nu e o persoană mondenă, că nu merge la evenimente cosmopolite, decât foarte rar. „Și ei știu că mă protejez și pe mine, și pe ei în același timp și că triez interviurile. Ne-am cunoscut atât de bine în anii ăștia…” afirmă pe un ton mulțumit.

Paul a apărut de câteva ori în tabloide, dar cu nimic scandalos. Chiar cu o seară

Mama îl simpatizează foarte mult și ține să-mi povestească fiecare reclamă nouă

Acum, oamenii nu prea te percep ca om. Ei percep ceea ce văd la televizor. Nu știu că ăla tot un rol e. Dar astea sunt riscurile și le știi de la început. N-am ce să fac și nici nu încerc să schimb ceva în sensul ăsta. Asta ar însemna să mă iau după părerile fiecăruia. Ce fac, îmi pierd identitatea?

care mai apare cu ei. Totuși, Paul are parte și de reacții negative. „E normal. N-ai cum să faci să te iubească toată lumea. Ba chiar mi s-a spus: «mi-ești antipatic!» OK, dar n-am să-mi cer scuze pentru asta.” La început îl deranja un pic pentru că nu prea a avut oameni în jurul lui care să-l vorbească urât sau să nu-l placă. „Acum, oamenii nu prea te percep ca om. Ei percep ceea ce văd la televizor. Nu știu că ăla tot un rol e. Dar astea sunt riscurile și le știi de la început. N-am ce să fac și nici nu încerc să schimb ceva în sensul ăsta. Asta ar însemna să mă iau după părerile fiecăruia. Ce fac, îmi pierd identitatea? Sunt în continuare același. Mă rog, cu mici modificări. (râde) Mi-am făcut un mic tuning.”

A făcut actorie la UNATC și prima dată a jucat teatru. Apoi spoturi și după aia film. Îi vine greu să spună care îi place mai mult. Sunt lucruri total diferite. Din film iei ceva, din teatru iei altceva. Spoturile sunt mai superficiale, dar tot un exercițiu e. „Ești cu camera, ești cu un regizor, tot un text ai, tot un personaj. Doar că nu conțin profunzimea unui personaj de teatru sau a unui personaj de film și durata muncii tale e mult mai scurtă.” Îmi spune dezamăgit că nu joacă destul nici teatru, nici film și că întotdeauna e loc de mai mult. Nu are un rol preferat, dar cândva i-ar plăcea să-l joace pe Raskolnikov. (n.r. – personajul principal din romanul Crimă şi pedeapsă de Feodor Dostoievsky)

revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 87

Muzica este, pentru mine, absolut vitală. Eu mă agăț foarte tare de muzică și cred că o grămadă de oameni fac asta. Oricât de proastă ar fi perioada prin care trec, oricât de grea ar fi, muzica mă ajută foarte mult. Ori să mă scoată din stare, ori să mă afunde până o consum pe toată. E un liant bun.”

Un lucru important pe care l-a învățat în facultate se datorează domnului profesor Ion Cojar. Le spunea să nu le mai fie teamă să greșească. „De fapt, prin asta scapi de inhibiție, aruncându-te cu totul și bucurându-te că greșești. Greșind, conștientizezi faptul că direcția asta sau ce ai făcut tu acolo nu e bine. Sau poate e bine. Poate mai târziu, după ce ai încercat și alte lucruri, te întorci la primul pentru că îți dai seama că e mai OK.” Deja vorbim de o oră și atmosfera s-a mai destins. Cred că am trecut testul de încredere așa că îmi fac curaj și intru mai mult în zona publicității. Sunt curios să 88 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

aflu ce impact au avut reclamele asupra carierei lui, dacă l-au ajutat să fie mai căutat pentru producții artistice. Se încruntă, dar răsuflu ușurat văzând că îmi răspunde. „Nu, n-am crezut niciodată în treaba asta și regizorii, producătorii știu lucrul ăsta. Știu că reclama este în primul rând un suport financiar mult mai bun decât teatrul. În film se fac bani, doar că filme se fac mai rar. Sunt o grămadă de actori mari de afară care au făcut spoturi.” Recunoaște, totuși, iritat că i s-a spus recent cum anumiți producători refuză să îl ia în filme din cauză că îl asociază cu un brand. „Mi se pare o tâmpenie! O prostie! Atâta timp cât tu te uiți la un film cu unul care face reclame, dacă actorul ăla e bun, în câteva secunde

sau în scurt timp uiți. Și până la urmă, stai puțin! Reclamele nu tot cu actori le faci?” Îi arăt că sunt de acord cu el și îl țin cât pot în zona asta. Paul e conștient că scopul publicității e să vândă și recunoaște că asta poate fi o artă. „Să fii diabolic e o artă, dacă știi cum.” Râde și mă asigură că glumește. Apoi devine din nou serios și admite că publicitatea are o componentă artistică, dar într-un alt sens. „Trebuie să fii un pic mai parșiv decât în actorie, și mult mai manipulator. Însă e foarte greu, pentru că sunt atât de multe produse încât să faci ceva despre care să spui «uite

o reclamă mișto la care merită să nu schimbi postul.»” Urmează o pauză de țigară în care vorbim mult mai amical. Poate pentru că ieșim din decorul inițial, îmi vorbește mai deschis despre un plan de-al lui, dar subliniază că nu-i prea place să vorbească despre planuri personale. Nu din superstiție, ci pentru că o astfel de informație trebuie spusă atunci când devine o certitudine. Cu toate astea, îmi spune că s-a apucat de cântat. Știa chitară de mic, dar acum va cânta la voce împreună cu un prieten. Nu e vorba chiar de o trupă serioasă. Va fi mai mult un jam session pe scena unui bar din

București. E mai mult o ambiție personală, ambiția de a-ți înfrânge teama, de a fi tu însuți pe scenă. La început am găsit bizară teama asta venită din partea unui actor, dar dacă te gândești bine, actorii apar pe scenă sau pe ecrane întotdeauna interpretând un rol. Ne întoarcem de la țigară mai prieteni și mai binedispuși. Alexandra, care în tot acest timp ne-a ascultat pentru a se asigura că pozele vor fi în rezonanță cu textul, acum e curioasă să afle mai multe despre cântatul lui Paul. Decidem să mai vorbim puțin de muzică și apoi să plecăm.

„Muzica este, pentru mine, absolut vitală. Eu mă agăț foarte tare de muzică și cred că o grămadă de oameni fac asta.” Îl înțeleg perfect și nu ezit să-i arăt asta. „Oricât de proastă ar fi perioada prin care trec, oricât de grea ar fi, muzica mă ajută foarte mult. Ori să mă scoată din stare, ori să mă afunde până o consum pe toată. E un liant bun.” Ne recomandă să căutăm pe YouTube o piesă pe care a descoperit-o recent: Boy – Little Numbers. E primul lucru pe care-l fac cum ajung la la serviciu de unde lipseam deja de două ore. E o melodie happy așa cum pare și Paul. revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 89

business &cultură

LICITAȚIILE DE ARTĂ Despre licitațiile de artă, marea majoritate dintre noi au aflat din filme. Întâlniri exclusiviste, pompă și circumstanță, celebre piese de artă și mulți-mulți bani în joc. Tensiune întreținută de „o dată, de două ori, adjudecat…” și de ciocănelul care, lipsit de scrupule și preferințe, desemnează norocosul câștigător. O parte dintre noi își aduc aminte de una din știrile acestei veri: cumpărarea manuscriselor lui Cioran la o licitație pariziană de către omul de afaceri George Brăiloiu și donația lor către Academia Română. TEXT: CĂLIN MUREŞAN ILUSTRAŢIE: ANDREEA DRAGOMIR

ără îndoială, licitațiile de artă sunt un subiect fascinant și ceva mai puțin cunoscut. De aceea, vă propun să-l explorăm din 4 perspective: licitațiile ca și realitate istorică, casele de licitații din România și tendințele de peste ocean, încheind cu recomandări pentru cei care doresc să își exploreze ipostaza de potențial investitor. De la începuturi până astăzi În Antichitate, licitațiile au fost net defavorizate în avantajul clasicului troc sau al vânzării/târguielii la preț. Acte comerciale sporadice și excepționale, ele erau preferate în Imperiul Roman pentru valorificarea bunurilor confiscate, a executării silite a datornicilor sau suplimentării soldelor legionarilor prin vânzarea prăzilor de război. Un moment de glorie neagră a licitațiilor a fost în anul 193 e.n. când, după lichidarea împăratului Pertinax, întregul Imperiu Roman a fost scos la mezat de către Garda Pretoriană. Cu 6350 drahme, Didius Iulianus a câștigat licitația și a devenit împărat…pentru 3 luni. Nu știm dacă pragmatismul acestui demers a grăbit sfârșitul lui Didius, cert este că numirea sa a declanșat un război civil, iar Septimius Severus a cucerit Roma și l-a decapitat pe ghinionist. Secole mai târziu (16-17), în anumite părți ale Angliei regăsim licitația cu lumânarea (candle auction), folosită în vânzarea 90 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

bunurilor și a pământurilor. Acest tip special de licitație presupunea ca oferta cea mai mare, făcută atât timp cât ardea o lumânare, să fie desemnată câștigătoare. Primele licitații de artă, în sensul modern al cuvântului, s-au ținut tot în Anglia secolului 18. Acestea constau în valorificarea colecțiilor de artă ale unor nobili ajunși la anaghie - cu toate acestea nu s-au obținut prețuri fabuloase și nici nu s-au tranzacționat mari valori artistice mai devreme de începutul secolului 19. Tensiunea, provocarea și spiritul competițional al licitațiilor moderne era de asemenea mult diluat. Durata vânzării tablourilor era mare, 30-40 zile; calitatea lucrărilor nu era una deosebită, ponderea marilor maeștri fiind undeva sub 1% din totalul lucrărilor tranzacționate. Marea Britanie a fost locul primelor licitații de artă, în sensul lor modern, și nu întâmplător. La momentul respectiv, insularii aveau cel mai sigur loc din lumea occidentală pentru articole de mare valoare. Fără războaiele și convulsiile politice de pe continent, Anglia ar fi rămas probabil o țară săracă în opere de artă. Faptul că o parte din obiecte au găsit aici un loc sigur (de tranzacționare si păstrare) a contribuit nu doar la creșterea apetitului investițional britanic dar și la creșterea cunoștințelor de critică și evaluare a artei. În privința recordurilor, unul dintre primele a fost vânzarea pe 1300 de guinee a unui tablou de Leonardo da Vinci, „Băiat râzând”, urmând ca în 1807 și 1811 două tablouri

revistaartesimeserii â&#x20AC;˘ decembrie 2011 â&#x20AC;˘ 91

de Rembrant să fie valorificate la sumele de 5000 de guinee fiecare. Încetul cu încetul, pe măsura dezvoltării acestui tip de afacere, au apărut și colecționarii care reușeau să își câștige o existență prosperă din cumpărarea și ulterior revânzarea de artă. Spre sfârșitul secolului 19, interesul colecționarilor britanici acaparase deja artiștii zilei iar tablourile se vindeau la sume cu 5 cifre. La începutul secolului 20, sumele de achiziție au sărit pragul de 1 milion de lire sterline iar licitațiile au devenit din ce în ce mai spectaculoase, principalii competitori fiind colecționari din Statele Unite și Germania.

“

Criza a însemnat un boom pentru licitaţiile de artă.

“

Astăzi, cele mai renumite case de licitație sunt Christie’s și Sotheby’s, ambele cu sediul central în New York. Într-o piață estimată anual la 3 miliarde de dolari, Statele Unite conduc, adjudecând aproximativ jumătate din valoarea tranzacțiilor. În Europa continentală, Franța este lider de piață, în timp ce mare parte a tranzacțiilor din Asia se realizează în Hong Kong. România, de la boemia începuturilor la pragmatismul şi oportunităţile crizei În privința licitațiilor de artă din România, jurnalistul Miron Manega vorbește de o „evoluție cu zdruncinături”. Îmi permit să citez câteva fraze din articolul dânsului, Decese și nașteri pe piața licitațiilor de artă din România (Săptămâna Financiară, 4 februarie 2011) care surprind esența fenomenului de la noi: „Scandalurile din interiorul unui fenomen în mişcare sunt uneori mai relevante decât o existenţă paşnică, fără zdruncinături, pentru că îi pun mai bine în evidenţă vitalitatea. Chiar dacă aceste scandaluri se soldează cu decese spectaculoase. În cazul de faţă, e vorba de dispariţia unor case de licitaţie. Evident, aceste decese pot fi considerate un fapt pozitiv doar dacă în paralel se produc şi naşteri. Pentru că nici acestea nu lipsesc, putem aprecia că avem de-a face cu un metabolism sănătos”. Concret, în 1990 apare casa de licitații Alis, care mărșăluiește singură pe piață aproape 12 ani până la apariția primului competitor serios, Monavissa - condusă de artistul Alexandru Ghilduș (www.ghildush.com). Peste alți 3 ani, apare cea de-a treia casă, Pogany Art, condusă de criticul de artă Pavel Șușară, autorul unei monografii importante despre opera lui Corneliu Baba. Peste 2 ani, Șușară pleacă de la conducere și Pogany Art dispare după aproximativ 1 an - pe site-ul lor, un banner anunța astăzi că „următoarea licitație va avea loc pe 4 aprilie 2009 la ora 11:30”… Anul 2008, momentul declanșării crizei, coincide cu plecarea lui Alexandru Ghilduș de la Monavissa, înființarea de către acesta a casei de licitații Goldart și apariția casei de licitații Artmark. Aceasta din urmă, înființată de avocatul Alexandru Bâldea și 92 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

Radu Boroianu, fost ambasador al României în Elveția, începe să rescrie standardele de lucru în branșă. În 2009, se alătură echipei Artmark și Manuela Plapcianu, fost CEO EFG Eurobank România - încă un pas inspirat spre profesionalizarea pieței autohtone de artă. Sub bagheta doamnei Plapcianu, Artmark lansează primul indicator de profil, Indexul Pieței de Artă, și își confirmă pretenția de afacere în marele stil. Practic, Indexul Pieței de artă (www.indexulpieteidearta.ro) relevă randamente investiționale în artă si se bazează, ca date primare, pe rezultatele tuturor licitațiilor de artă desfășurate în perioada 1995-2010 de către casele de licitații care au funcționat în acest răstimp. „Piaţa licitaţiilor este zdruncinată din temelii, pragurile psihologice ale preţurilor sunt depăşite, topurile îşi schimbă complet configuraţia, casele concurente îşi reconsideră strategiile, iar vânzările, pe ansamblu, cresc.”(Miron Manega) Criza a însemnat un boom pentru licitațiile de artă, deoarece pe fondul scăderii randamentelor și încrederii în alte vehicule de investiții (obligațiuni, bursă sau chiar imobiliare), investitorii se orientează către metale prețioase și artă. În acest trend, casele de licitații continuă să apară, printre ultimele nume aflându-se Ara Art din București și casa de licitații româno-elvețiană Căluşari din Oradea. În privința recordurilor de vânzări pe piața locală, cei mai de succes artiști ar fi: Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonitza, Gheorghe Petrașcu, Ștefan Luchian (Nicu Ilie, Adevărul). Arta, cel puțin pictura românească clasică, pare a genera randamente de invidiat pentru investitori (+39% 2009 față de 2008 și +40% 2010 față de 2009). De asemenea, topul celor mai bune 10 vânzări ale casei de licitație Artmark relevă faptul că încă, cel puțin în România, „pictorii se vând bine abia la 50 de ani după moarte”: primele 8 poziții sunt ocupate de tablouri de Nicolae Grigorescu la valori între 270 000 și 175 000 EUR, iar pozițiile 9 și 10 revin lui Camil Ressu cu Aișe și Nicolae Tonitza cu Afize, ambele vândute cu 160 000 EUR. De cealaltă parte a oceanului Un articol recent din The Economist vorbește despre cum, după ce în ultimul deceniu a existat un interes crescut pentru arta populară africană (în special cea etiopiană), gustul pentru arta medievală europeană își face simțită prezența în Lumea Nouă. Concret, este vorba de pictură religioasă pe lemn realizată în secolele 14-15 în spațiul german, în tușe puternice și câteodată, cu efecte vizuale impresionante. În picturi precum Tortura fraților Macabei (1517), martiriul este îndelung analizat printr-o perspectivă hiper-realistă a durerii, suferinței și răului. Și când spunem interes crescut, ne gândim la prețurile plătite: de la 100 000 de dolari și până la peste 1 milion de dolari. Mai mult de jumătate din lucrările de acest gen au luat drumul colecționarilor particulari americani. Deloc surprinzător acest fapt, americanii fiind deja familiarizați cu creațiile lui George Drosz și Otto Dix, artiști moderni demni succesori ai pictorilor medievali germani. Mai curios este faptul că pictura artiștilor mai sus menționați a ajuns în Statele Unite în anii ’30-’40 datorită regimului nazist. În dorința de conservare și purificare a spiritului arian, aceștia au vândut peste ocean „arta degenerată” pentru a-și completa colecțiile cu creații medievale de tipul Torturii fraților Macabei.

Fericiți viitorii investitori, că expertiză și apetit investițional există! Acționarul principal de la Artmark, Alexandru Bâldea, menționa într-un articol din Adevărul (primăvara anului 2011), că există loc suficient, inclusiv pentru apariția a încă 2-3 case de licitații. Momentul este prielnic pentru investiția în artă, cu atât mai mult cu cât se pot obține două beneficii importante: (1) plăcerea de a colecționa și deține, alături de (2) satisfacția investiției și a randamentului bun. Mai jos găsești câteva sugestii de management situațional pentru potențialul investitor: >> NU AI MAI INVESTIT NICIODATĂ ÎN ARTĂ – Excelent! S-ar putea să îți găsești o nouă pasiune și cine știe, la un moment dat, să poți să trăiești doar din aceasta. >> NU ŞTII DE UNDE SĂ ÎNCEPI – abonează-te la newsletter-urile principalelor case de licitații din România, urmărește-le activitatea. Citește despre artă, împrietenește-te cu oameni care au pasiuni similare. Uită-te și pe www.modernism.ro (nu doar la secțiunea licitații). >> A CUMPĂRA ARTĂ ESTE O INVESTIŢIE – deci fii la curent cu principalii indicatori de pe piața de artă, dar nu numai. >> SUNĂ UN PRIETEN, DAR MAI BINE UN EXPERT – atunci când vrei să te consulți cu cineva care știe mai mult decât tine (fie la vânzare, fie la verificarea autenticității unei lucrări). >> CUMPĂRĂ ATÂT CU MINTEA CÂT ŞI CU INIMA – e important să știi care sunt cotațiile fiecărei lucrări de artă, însă cultivarea permanentă în arte rafinează ochiul și dorința de câștig. >> NU PUNE TOATE OUĂLE ÎNTR-UN SINGUR COŞ – e o strategie deșteaptă, iar partea grozavă este că îți poți achiționa o diversitate de obiecte de valoare. Desigur, aici intervine și stilul tău, mai prudent sau mai cutezător (în privința riscurilor investiționale asumate). >> RECLAMA ESTE SUFLETUL COMERŢULUI – dacă deții obiecte de artă e important să… le scoți în lume. Cu cât notorietatea acestora crește, cu atât mai mare va fi șansa unei fructificări ulterioare mai bune.

Gaudeamus igitur! revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 93

ONTOPIC

Transformarea omului în păpuşă şi a păpuşii în om Vasilache o aduce pe Mărioara, soţia sa, pentru a o prezenta publicului. Bărbat violent, o bate pe Mărioara, şi publicul râde. Numai că Mărioara moare. Vine apoi preotul pentru slujbă, dar îl omoară şi pe acesta. Apoi vine jandarmul, ca simbol al autorităţii, pentru a-l aresta pe Vasilache, însă are acelaşi sfârşit. După care vine Moartea, iar Vasilache reuşeşte să o ucidă şi publicul aplaudă, pentru că prin el şiau învins propriile temeri. Iar la final, Vasilache este muşcat de către câinele său, şi moare… TEXT: GEORGE-MIHAI IRIMESCU FOTOGRAFII: ADI BULBOACĂ*

abriel Apostol este actor, păpuşar şi nu în ultimul rând regizor. Îi propun să vorbim despre control, însă înainte de orice altceva, trebuie să ştim că totul pleacă de la ceea ce înseamnă păpuşa. De la ce însemna arta păpuşăritului, acela care se juca în bâlciuri, de genul piesei „Vasilache şi Mărioara”, asemănător stilului Commedia dell’ Arte, unde păpuşarii tradiţionali sprijineau de cerul gurii o bucată de cauciuc pentru a avea vocea mai piţigăiată, acoperind astfel vacarmul mulţimii. Păpuşarul trebuie să cunoască foarte bine marioneta, fie că este ţinută pe mână sau ridicată de fire, să îi ştie materialul şi posibilităţile, pentru a o putea manevra. Trebuie deci să participe cât poate de mult la făurirea ei, aşa cum făceau păpuşarii tradiţionali. Îmi spune că este normal ca ea să fie asociată cu o jucărie, pentru că un copil este un maestru păpuşar prin excelenţă, în jocurile lui dând viaţă unor personaje într-o lume în care el este „omul mare”. În acest context, este foarte bine ca el să păşească în sălile de teatru încă de la doi ani, pentru a se obişnui cu convenţiile unui astfel de loc. Iar dacă criticii tratează subiectul cu timiditate, neavând multe repere în domeniu, o sală de 200 de copii înseamnă o sală de 200 de critici foarte severi.

Şi chiar dacă la noi acest gen e considerat a fi destinat copilului, adulţii sunt oricând bineveniţi la teatrul de păpuşi, deoarece există spectacole foarte bune destinate şi lor, unde, bazându-te deja pe o cultură a publicului, te poţi juca şi la nivel stilistic. Cum ar fi o păpuşă creată în stil suprarealist. Acestea fiind spuse… George: Spuneaţi că aţi avut de făcut o alegere, când vi s-a propus să treceţi la actorie şi aţi rămas la teatrul de păpuşi. Legat de asta, aţi simţit vreodată că aţi fi putut avea un control mai bun asupra personajului dacă aţi fi jucat rolul în locul păpuşii? Gabriel Apostol: Nu, asta nu am simţit niciodată. Dimpotrivă, am simţit când am jucat roluri pe care le-am interpretat ca actor, şi nu ca actor păpuşar, că ar fi fost mult mai reuşite dacă erau păpuşi. Şi asta vine din nişte limite fizice pe care le avem ca actori. Pentru că sunt lucruri pe care nu le poţi face ca actor, şi care, evident, în teatrul clasic, în teatrul de dramă, aşa sunt. Astea sunt mijloacele de expresie ale unui actor. Le ştim cu toţii şi nu vrem revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 95

să trecem dincolo de ele, chiar dacă unii regizori în viziunea lor îi fac pe actori să zboare, să plutească, să facă tot felul de lucruri nefireşti pentru un om. Dar asta nu înseamnă că eu, cel din sală, cred vreo clipă că el nu are nişte fire care îl ridică. Eu accept convenţia pentru că asta-i povestea şi am venit să văd o poveste deosebită şi o trăiesc. Am simţit o neîmplinire atunci când am avut de făcut roluri ca actor pe care mi le-am imaginat mai bine realizate, mai puternice, prin personaj păpuşă, de exemplu. Noi, păpuşarii, suntem foarte norocoşi pentru că putem merge dincolo de limitele noastre fizice. Care este relaţia teatru de păpuşi – teatru de animaţie – teatru de obiecte? Ideea de teatru de animaţie reflectă mai bine fenomenul pe care îl trăim astăzi. Legat de teatrul de obiecte – manipularea unor obiecte presupune din partea spectatorului o participare mult mai amplă decât spectacolul unde totul i se dă de-a gata. Apelează şi la imaginaţia lui, pentru că dacă avem nişte personaje care sunt alcătuite din nişte pânze albe cu două mâini albe şi în loc de cap este o bilă albă fără nicio expresie… o bilă e mai mare, una mai mică şi una e puţin ţuguiată, dar fără ochi, nimic care să le personalizeze altfel, atunci un adult în mod ideal ar trebui să pună pe faţa acelui personaj identitatea pe care o doreşte el. Ar trebui să îi picteze cu ochii minţii toate trăsăturile. Are nasul mare, are ochii mici, are sprâncenele stufoase dacă e un personaj rău… Păpuşarul toate astea le dă din mişcare. Şi dacă renunţăm la mâini şi la corpul acela alb, avem doar o mână care ţine o bilă albă, atunci mergem mai departe. Bila aceea este personajul. Bila aceea poate să fie ceaşca din care bem cafeaua, sau un pahar, şi aici deja avem nişte trăsături. Pentru că ceaşca, spre deosebire de bilă, are o toartă, o formă particulară, care poate să fie nasul, să îmi dea direcţia privirii personajului. Şi dintr-o dată obiectele de zi cu zi pot deveni nişte caractere. Teatrul de obiecte se face, asta este şi una dintre provocările pe care le oferim studenţilor la UNATC, să înveţe să îşi descătuşeze mintea şi să spună povestea prin intermediul oricăror obiecte. „Am văzut un avion care zbura extraordinar, care venea în picaj, atingea pământul cu coada şi apoi se ridica” spune cineva şi arată cu un stilou accidentul pe care l-a văzut el pe YouTube sau la televizor. Stiloul ăla devine, cu ghilimelele de rigoare, o păpușă! Este un mijloc de expresie. Omul acela, în mod instinctiv, face ceea ce se cheamă teatru de animaţie. El recreează pentru privitor un eveniment pe care l-a văzut sau trăit şi încearcă să transmită emoţia celuilalt prin intermediul acestui obiect. Ăsta e teatrul de animaţie, de aici începe, or păpuşa antropomorfă face parte din acest mod de a spune teatrul. Aţi făcut şi regie. Cum este să îi ghidaţi pe cei care controlează păpuşile? Atunci când fac un specatcol, când îl regizez, creez, mie mi-ar plăcea să joc toate rolurile de acolo. Probabil că de-asta de fapt m-am şi gândit să fac asta. Ca păpuşar am acest mare atu, pot să extind mijloacele de expresie şi pot să fac foarte multe personaje, iar într-un spectacol obişnuit de teatru de păpuşi poţi să faci multe personaje. Dar ai şi nişte colegi. Trebuie să te gândeşti că nu e bine să faci toate personajele, deşi se poate. Dar cred că 96 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

asta a fost, din dorinţa mea de a trăi alături de fiecare personaj. Într-un fel dorinţa asta de a fi cu totul în spectacol cred că se materializează în spectacolele pe care le-am regizat. Pe de altă parte, un lucru care mi se întâmplă frecvent în spectacolele în care joc este faptul că le ştiu de la cap la coadă pe de rost. Eu aşa sunt, aşa gândesc, cred că un actor păpuşar bun ar trebui să facă lucrul ăsta, în mod ideal. Ar trebui să ştie tot, să poată interpreta orice personaj de acolo, să le cunoască pe dinafară, şi atunci textul este doar o caracteristică a mediului în care eşti nevoit să trăieşti ca personaj pentru o oră. Toate relaţiile dintre personaje trebuie să le ştii. Abia atunci poţi să construieşti. Oamenilor le cer să fie ei înşişi, asta le cer actorilor. Asta îmi doresc. Am avut experienţe în care a trebuit să fac lucruri pe care să nu le trăiesc nicicând. Nu puteam să contruiesc un rol pentru că nu aveam loc, viziunea regizorului era atât de strictă, de precisă încât nu aveai nimic de construit. Era un personaj pe care ar fi putut să îl interpreteze absolut oricine şi am făcut şi eu lucrul ăsta, am interpretat roluri în care nu aveam nimic de creat. Erau nişte roluri de-a gata. Experienţa asta m-a învăţat ceva foarte important: lipsa de orgoliu privită ca umilinţă. Pentru că în felul ăsta puteai să dai viaţă acelui personaj, altfel nu, şi asta e o lecţie pe care toţi trebuie să o învăţăm. De fapt, cred că ăsta e primul lucru pe care eu l-am învăţat în şcoală, de la domnul Naum, şi îi mulţumesc oricând pentru toate lucrurile astea extraordinare. Nu mi-a fost foarte greu să accept un rol prefabricat. Dar eu, pe partea cealaltă, vin şi spun că trebuie să existe dialogul ăsta, actorul trebuie să fie implicat, să trăiască plenar ceea ce se întâmplă acolo, nu trebuie să aibă sentimentul că vine la serviciu. Trebuie să îl implic pe el, pe omul-actor, nu pe actorul-om. Dialogul ăsta e foarte important pentru mine şi asta-l ajută pe actor pe mai departe, după ce joacă 500 de spectacole, şi asta luptă împotriva rutinei, asta-l ajută pe el. În momentul în care este foarte bine ancorat în rolul ăla, pentru că l-a trăit, l-a dezvoltat împreună cu regizorul şi și l-a asumat cu totul, atunci îl poate duce mai departe, nu e o formă goală de colo până colo care se toceşte, se deformează până devine de nerecunoscut. Trebuie să redescopere de fiecare dată personajul şi povestea. Sigur. La teatrul de păpuşi toate obiectele pe care noi le animăm, toate personajele noastre trebuie să fie foarte prezente. Un actor care stă pe scenă, care nu are nimic altceva de făcut într-o scenă decât să stea acolo şi să fie atent la ce se întâmplă, stă neclintit, nu se mişcă, dar asta nu înseamnă că el e mort sau că a dispărut de acolo. El clipeşte, are nişte mişcări mici involuntare, el comentează ceea ce se întâmplă acolo, reacţionează într-un fel, ori o păpuşă care stă pur şi simplu pe scenă dispare. Păpuşa trebuie să fie tot timpul pe scenă, iar pentru asta eu ca mânuitor trebuie să ştiu exact care sunt momentele în care trebuie să mă mişc pentru a nu perturba o altă acţiune, cât de nuanţat trebuie să reacţionez la tot ceea ce se întâmplă în jur. S-a creat în mentalul colectiv o metaforă a păpuşarului ca fiind omul din umbră care îi controlează pe alţii,

având conotaţia asta mai întunecată.V-aţi lovit vreodată de imaginea asta? Nu, nu m-am lovit niciodată de imaginea asta şi mi se pare chiar o comparaţie comică. Asta e o lipsă de imaginaţie a oamenilor mari. Metafora asta, cum i-ai spus tu, comparaţia asta în niciun caz pentru noi nu are conotaţii negative. Dimpotrivă, mi se pare că ne-ajută foarte mult şi ne acordă o importanţă deosebită nouă, păpuşarilor. Păpuşarul din umbră, malefic, care mişcă firele, e o comparaţie clasică şi atât dar cred că e nefericită. Se foloseşte, e uzuală, plastic sună foarte bine dar pe mine nu m-a jignit niciodată lucrul ăsta. Eu mă simt foarte bine că trag firele din umbră de acolo şi în fond copilul sau adultul care vine la mine la spectacol pleacă cu personajele cărora eu le-am dat viaţă, şi nu cu imaginea mea. Foarte rar el asociază personajul şi evoluţia lui cu faţa mea. Atunci când vin la aplauze, singurul moment în care îmi vede faţa, care durează foarte puţin şi numai dacă are o curiozitate extraordinară de a şti cine anume a mânuit personajul ăla o să mă ţină minte. Întotdeauna o să fiu omul din umbră şi ştiu lucrul ăsta, dar mă simt bine acolo în umbră pentru că pot fi mai liber acolo, pentru ca persoana din faţa mea să aibă o bogăţie de emoţii pe care le primeşte. Există o anumită stare pe care ţi-o dă masca. Un actor care îşi pune o mască pe faţă are o anumită stare, unii o conştientizează, alţii învaţă în timp cum să o conştientizeze dar ceva se întâmplă în clipa în care îţi pui masca. Pentru că nevăzându-ţi-se faţa, între tine şi cei din jurul tău este un zid, eşti protejat, nu-ţi pot citi reacţiile, şi atunci eşti mai liber. Şi asta se vede în atitudinea ta corporală, iar pentru un actor cu atât mai mult. Păpuşa e un fel de mască pe care mi-o pun.

Asta ne spunea şi Vlad Logigan despre libertatea pe care i-o dă nasul roşu. Da. Despre asta e vorba. Iar păpuşa este o altfel de mască, numai că dacă pe un actor nasul roşu, masca, mustaţa, machiajul îl ajută foarte mult să se exprime, pe mine păpuşa mă ajută să zbor, să fiu imens. Un actor, chiar dacă are un metru 50, poate să creeze impresia de monumentalitate prin interpretarea lui, dar eu pot s-o fac şi fizic. Pot să mânuiesc un personaj de 5 metri. Sau eu pot fi un personaj de 5 centimetri. Aşa cum spuneam, pot fi orice, pot fi oricine. Aşa cum îmi place să citez pe unul dintre prietenii mei, Ioan Brancu, el spunea „la spectacolul ăsta eu pot să fiu şi calul şi călăreţul”. La teatru e mai greu să fii şi calul şi călăreţul. Apropo de libertate, să înţeleg că nu v-aţi simţit niciodată în ipostaza păpuşii? Ba da, din păcate. Dar nu în ceea ce priveşte teatrul, ci în ceea ce priveşte realaţia teatrului cu sistemul în care trăim. Ăsta e felul în care suntem manipulaţi cu toţii, tot teatrul. Faptul că teatrul e ceva ce face parte din noi, cei care îl creăm, şi pentru a face lucrul ăsta ai nevoie de multe lucruri, dar făcându-l din pasiune… nu observi lipsurile. Uneori îmi doresc mai multă înţelegere din partea sistemului. Când spun „sistemul” nu zic aşa o nebuloasă, fac şi eu comparaţia, păpuşarul acela din umbră, care de fapt nu e în umbră, e un păpuşar pe care îl văd, îl ştiu, îl cunosc, are 1000 de feţe, şi care neînţelegând esenţa artei tale şi pasiunea ta pentru lucrul ăsta îţi impune nişte praguri absurde. Ăsta nu-i un lamento al meu, este doar o constatare amară, pentru că chestia asta se prelungeşte. Ştiu că se va termina şi că de fapt teatrul are momente mai bune, momente mai nebune şi că de fapt ce nu te omoară te face mai puternic, iar în ceea ce priveşte teatrul eu nu cred că va reuşi vreodată să îl suprime. E ceva de care

oamenii au avut şi vor avea întotdeauna nevoie. Iar teatrul de păpuşi cu atât mai mult. Teatrul în general o să existe cât e lumea. De-aia nu mă tem, că zic oamenii „nu vă temeţi de desenul animat care vine, de filmul care vine…”. Da, vine şi creează montajul rapid, dorinţa de montaj rapid. Şi? Noi putem face asta la teatru. Putem face o succesiune alertă de scene în care evenimentele se succed cu rapiditate dar povestea e tot aceeaşi, şi emoţia directă, faptul că ştii, faptul că înţelegi că ceea ce se întâmplă în faţa ta se întâmplă atunci, în acel moment, la teatru asta se-ntâmplă. Păpuşa şi păpuşarul – cine controlează pe cine? Atunci când ajungi să cunoşti un personaj atât de bine, să te apropii atât de mult de el, ajungi să nu mai ştii cine pe cine controlează. Relaţia asta dintre tine şi păpuşă face parte din tine, e un dialog continuu, şi după ce îţi asumi foarte bine rolul ăsta nu mai ştii cine pe cine controlează de fapt. Pentru că şi păpuşa te modelează, la un moment dat ajungi să îi cunoşti şi ei limitele, pentru că şi ea are nişte limite. Este un lucru pe care nu l-am spus – păpuşa se construieşte în funcţie de gama de mişcări pe care trebuie să le facă pe scenă. Nu se construieşte la întâmplare. Sistemul de construcţie, de manipulare, trebuie să fie conform mişcărilor pe care le are de făcut. Şi în funcţie de asta ea are nişte limite. De pildă o păpuşă care zboară nu este totuna cu o păpuşă care o să meargă pe jos. Trebuie un alt sistem, un alt mod de construcţie, un alt mod de a se naşte pe care tu trebuie să îl cunoşti. Singura păpuşă care poate face orice este omul, pentru că eu, conştiinţa mea, mintea mea, contro-

lează acest trup. Dar el are aceste limite clare. Păpuşa la rândul ei are limitele date de construcţia ei, şi în felul ăsta îl controlează pe cel care o foloseşte. Şi atunci e posibilitatea ta de a umple această formă care este păpuşa, de a-i da viaţă, şi la rândul ei ea te învaţă ceva despre tine. Dacă eşti dispus să înveţi.

Pe Gabriel Apostol îl puteţi întâlni la Teatrul de Animaţie Ţăndărică în spectacolele: >> Alice în Ţara Minunilor (actor, scenografie şi asistenţă de regie) >> Galaxia Svejk (actor) >> Scufiţa Roşie (regie, adaptare) >> Gulliver în Ţara Piticilor (actor) >> Faust (actor, regie) >> Păcală (actor) >> Motanul încălţat (actor) >> Mica sirenă (regie) >> Capra cu trei iezi (regie) >> Punguţa cu doi bani (actor).

* Poze făcute de Adi Bulboacă lui Gabriel Apostol puteţi vedea şi în BeWhere, Nr. 2

ONTOPIC

El e VIC.

Stătea singur şi abandonat într-o veche hală din Sibiu. Cândva un punct important pe harta industrială a României, Simerom se transformase atunci într-o hală lipsită de viaţă, în afara momentelor când era brusc animată de punerea în scenă a piesei Faust, a lui Silviu Purcărete. Aceasta îi reda brusc murmurul vieţii, mişcarea, efervescenţa. O seară de viaţă pentru luni de zile de tăcere şi singurătate, petrecute în praf, moloz şi munţi de utilaje dezafectate. Aceasta era viaţa lui VIC, înainte să poarte acest nume.

TEXT: ANA NĂSTASE FOTOGRAFII: DIN ARHIVA LUI ALEX POPOVICI

ntr-una din serile de viaţă ale lui VIC, un spectator a întârziat la piesă şi a rătăcit câteva ore bune prin hala Simerom, până să-l găsească. Dacă taburetele ar vorbi, cu siguranţă că VIC ne-ar spune şi perspectiva lui asupra întâlnirii… Aşa, iată doar versiunea lui Alex Popovici: „Acum cinci ani de zile am fost la Sibiu, la Festivalul Naţional de Teatru şi am ajuns la Simerom. Şi acolo, în hala respectivă, era un spectacol, Faust. Numai că eu am ajuns prea târziu şi spaţiul propriu-zis era închis, fiindcă se şi filma. Şi eu m-am plimbat pe acolo prin spate şi am văzut acest taburet cu o formă minimalistă. Şi m-a intrigat, am fost la el, l-am mângâiat, mi-a plăcut foarte tare. De fapt ceea ce mi-a plăcut a fost faptul că un muncitor de acolo a făcut acest obiect simplu, dar cu o estetică contemporană, asta este prima chestie. A doua chestie e legată de toată povestea, adică îmi imaginam deja mirosul, lumina crepusculară (doar un bec ici şi colo), adică un fel de haos. Şi deja obiectul ăsta trăind acolo în imaginarul meu, a evoluat foarte rapid.” Aşadar misterul a fost elucidat: VIC este un taburet făurit de lucrătorii de la Simerom Sibiu, în perioada comunistă. Un obiect conceput ingenios de nişte oameni simpli, un obiect care avea să îi protejeze de ochii sistemului. Ca un prieten credincios, VIC îi ascundea pe muncitori în timp ce îşi odihneau picioarele obosite, aşezându-se pentru câteva momente pe el, redevenind astfel umani în lupta cotidiană cu mecanizarea simţurilor. „Şi interesant este că au reuşit să umanizeze un moment de timp industrial. Ceea ce e foarte intrigant iarăşi, este că au fost contra acestui nou timp de industrializare care funcţionează pe bază de ceas, care se opune timpului liturgic. Acesta din urmă funcţio-

nează mai degrabă pe ritmul biologic al omului, adică trezirea dimineaţa, lucru, mâncat, siestă, muncă şi somn. Deci e mult mai în pas cu realitatea fiziologică, morală a omenirii” spune Alex. Timp de cinci ani, VIC (al cărui nume înseamnă Very Important Chair) a devenit un membru al familiei Popovici, îndrăgit mai ales de cel ce a devenit într-un fel părintele lui, Alex, un tânăr arhitect, născut şi crescut în Franţa de către părinţi români. Alex e un visător ce îşi petrece mare parte a timpului descoperind obiecte vechi şi redându-le viaţa. Sigur, în cazul lui VIC a fost mai mult decât atât, pentru că VIC reprezintă la ora actuală motivul pentru care Alex se întoarce periodic în România. „Eu căutam de fapt un cordon ombilical, că-mi place România. Aşa că era foarte important pentru mine să nu plec de tot. Adică sa fiu tot în România, dar trăind în Franţa, cu motive să mă întorc mereu. Şi fiind aşezat pe acest taburet, companionul meu de lucru, pe care eu îl apreciez şi-l iubesc, pe care oamenii l-au lăudat, am zis «Ei, ia să văd ce fel de scaun este acesta, ia să văd dacă e ceva interesant legat de acest scaun, să văd dacă fac ceva cu el». Acesta era motivul de legare cu România.” De aici a pornit proiectul care gravitează în jurul lui VIC şi care are ca ţintă finală un număr: 2200. Vi se pare mult? Acesta e numărul de oameni concediaţi în urma falimentării şi „privatizării” fabricii Simerom. Este de asemenea numărul de fraţi pe care VIC îi va avea, în toată lumea. „Am zis OK, am să fac 2200 de taburete VIC, simbolizând cei 2200 de oameni. Parte din vânzarea acestora va fi direcţionată spre fundaţii şi asociaţii şi numele acestui scaun va fi Very Important revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 101

Chair, adică fac astfel un fel de omagiu pentru muncitori, pentru că ei sunt victimele. Ei s-au luptat, au făcut o mică revoltă prin demnitatea şi libertatea pe care şi le-au luat. Adică şi-au luat libertatea ca să fie demni prin aceste scaune, care nu trebuiau de fapt să existe, nu existau, dar existau totuşi.” Care e planul lui Alex? Să îmbrace toate taburetele VIC în operele multor artişti vizuali, artizani, sculptori, membri de ONGuri… în două cuvinte: oameni frumoşi. „Odată ce am înţeles acest lucru şi am pus bazele proiectului cum este el astăzi, am început să bat la uşi. Am bătut la uşa oamenilor pe care îi cunosc, artişti care au fost interesaţi şi care s-au pus la treabă. Şi încet încet, unii artişti mi-au propus să intre şi alţi artişti. În momentul de faţă, primesc când şi când o propunere de colaborare. Adică oamenii au început să intre în proiect. Proiectul deci invită artişti, artizani aleşi de obicei „pe sprânceană” (aici este problema mea şi sunt foarte atent cu selecţia). Dar ideea este că artistul sau omul de cultură: unu la mână, trebuie să-mi placă ceea ce face (eu sunt curatorul) şi apoi trebuie să-mi placă din punct de vedere estetic şi trebuie să simt o inteligenţă emoţională sporită, clar. Nu snobism. Anumite măşti sociale încerc să evit să le implic în proiect. Sunt şi mulţi artişti sau artizani mici implicaţi… Eu nu caut celebritatea. Dar sunt de acord cu faptul că uneori e bine să fie un motor – de asta sunt şi invitaţi oameni care deja au un nume, ca să dea impulsul şi credibilitatea acestei mişcări.” Dacă vă plac numerele şi substantivele proprii, momentan există o colecţie numită Roots constând în 20 de taburete care imită fidel modelul original şi sunt aproximativ 40 de VIC-uri deja personalizate sau în curs de personalizare de către artişti precum Mihai Stănescu, Dan Perjovschi, Alexandru Ciubotariu, Smaranda Almaşan, Radu Cioca, Guillaume Baychelier, David Kramer, Şerban Savu, Mircea Suciu, Felix Deac, Vlad Olariu, Laurent Tourette, Fabien Monestier, domnii şi domnişoara care răspund la numele de Paramongols sau Asociaţia După Excavator. Planuri de viitor sunt multe, mai ales că acesta este un proiect „pe viaţă”, aşa cum îl numeşte Alex Popovici. În primul rând, personal, Alex tânjeşte după un loc de muncă 9-17. „Eu caut un job în administraţia publică. Adică să plec la 5. Clar. Vreau să lucrez în administraţie, pe tema spaţiului public… nu e chiar super-idealul meu de job, dar totuşi rămân în branşă… Să termin la ora 5 ca să ajung acasă şi să pot să muncesc pentru VIC.” Apoi, ca orice proiect artistic, el merită o expoziţie. Aceasta va fi cel mai probabil în februarie, la MNAC şi oamenii vor putea să plece de acolo cu un manifest pentru libertate, în persoana unui VIC unicat! Dar cel mai important aspect al poveştii este, în mod bizar, planul de investiţii pe care Alex îl pregăteşte. „Şcoala din comuna Roşia, judeţul Sibiu este primul loc în care voi investi, dar vor fi mai multe proiecte în care se vor injecta banii proveniţi din vânzarea VIC. Eu mă gândesc la nişte workshop-uri pe teme artistice pentru copii. Că până la urmă este un proiect artistic, arta îţi permite să comunici gânduri şi aici după părerea mea sunt multe persoane care ar fi interesate să intre 102 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

puţin în povestea artelor, ghidaţi de specialişti. Adică ideea ar fi să organizăm workshop-uri destul de scurte realizate cu artiştii implicaţi în proiect (pictori, sculptori, etc.), făcute pentru 20 de copii care ar lucra timp de o săptămână cu artistul şi la sfârşitul acestui workshop să fie o călătorie.

De exemplu, dacă unul dintre workshop-uri e pe muzică să fie o plecare la Viena, sau la un festival important, la o manifestaţie cultural-muzicală răsunătoare, unde găseşti perle rare. Că la asta ne aşteptăm, asta vrem să vedem şi la asta visăm cu toţii. Şi un copil (cum sunt şi eu, de altfel) cristalizează mult mai bine ceea ce a învăţat dacă leagă învăţarea cu practicul, cu călătoria asta, călătoria iniţiatică.” În încheiere revenim la VIC… dacă ar fi să aleagă modelul său preferat de până acum, Alex ar zice fără să stea prea mult pe gânduri „Cel făcut de meşterul necunoscut… adică modelul 0000” pentru ca apoi să concluzioneze: „Ceea ce mă emoţionează cel mai mult e că omul acceptă ideea şi transmite mai departe acest manifest în numele lui. Şi asta e super.” Din fericire, nu vă pot spune finalul poveștii, pentru că ea încă se scrie. Am vrut măcar să știți despre această poveste de dragoste dintre un om și un taburet pe nume VIC…

revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 103

OffTOPIC

AVEȚI REZERVARE

TEXT: IRINA VASILESCU FOTOGRAFII: INA IONESCU

Știi dunga aia enervantă de lumină, care apare pe scenă în primele secunde ale unui spectacol? După ce începe piesa și ultimul spectator și-a găsit locul, plasatoarea trage perdelele de la intrare și dunga dispare. Pentru tine, ăsta este ultimul contact cu lumea reală. Când urma luminii din hol s-a șters, intri în transa teatrului. Dar există cineva care vine după aceea și urmărește piesa din spatele sălii. Ea nu vede niciodată începutul. Într-un fel, Casiera este cea care ți-a deschis ușa către spectacol. Ce știi despre ea? 104 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

ANY Îmi place să stau de vorbă cu oamenii. Chiar și când vine câte unul mai nervos. Nu sunt, cum să zic, o persoană respingătoare. În general – noi, fetele de la Teatrul Bulandra, casierele – suntem persoane atrăgătoare!

DRUMUL SPRE CASĂ Lucrez la Bulandra de 11 ani de zile. Când m-am angajat, nu am lucrat dintr-o dată la casierie. Am lucrat doi ani la plasare, făceam și curățenie. După aceea 4 ani la biroul „organizare spectacole”, trimiteam programul spectacolelor prin fax, făceam afișaj, mă duceam și la Administrația Financiară, la înregistrarea biletelor. Și 5 ani la casa de bilete. Nu am mai lucrat în alt teatru înainte, ci am lucrat 20 de ani și 3 luni la Întreprinderea Optică Română, I.O.R 2. Am făcut școala profesională 3 ani, plus liceul la I.O.R., specialitatea optician, dar am lucrat la mai multe secții. După ce s-a terminat cu I.O.R.-ul, ne-a dat în șomaj. După aceea am ajuns la teatru datorită unei vecine de la mine din bloc, care a fost casieră la Teatrul Bulandra. Fetele erau în prenatal atunci și-aveau nevoie de oameni la plasare.

CÂND E MAI GREU? În perioada de iarnă este un pic greu, pentru că sunt vânzările mai mari. După aceea e mai lejer un pic. Sunt și spectacole bune, într-adevăr. Asta o spun și spectatorii care merg și la alte teatre, nu spun numai eu.

CEILALȚI Înainte nu știu cum era, dar acum vin în special tineri și pensionari foarte mulți.

PRIMA VEDERE Păi, după câte-mi amintesc, Regele Lear. Atunci juca domnul Victor Rebengiuc.

CORNELIA

LUMINIȚA

(indignată) Mai sunt oameni care vin la teatru cu mâncarea-n brațe! Și mai și întârzie! Eu nu înțeleg. Domne, ai venit la teatru. Ai venit să foșnești punga aia în creierii oamenilor care vin să se relaxeze? Tu vii să mănânci. Mi se pare totuși… Nu trebuie să foșnești din pungă, nu trebuie să te-apuci să bei, să tragi de sticla aia…! Eu, dacă plec târziu de la casierie și intru-n sală, stau în spate. Și aud pe fiecare cu sticla, cshhhh… Asta ține de educație. Dar nu sunt copii, asta-i dureros. Sunt adulți. Chiar nu poți să te abții o oră, cât ține o piesă, să nu bei, să nu mănânci?

Sunt mulțumită de ce am primit. Că dacă le ceri și le primești, atunci e-n regulă, nu? N-am aflat secrete despre teatru deocamdată (râde). Și nu știu dacă există. Secretul e să-ți faci treaba cu corectitudine, cu responsabilitate, și atunci totul e bine.

La Rapsodia (de fapt, Teatrul de pe Lipscani, n.r.) lucrez de aproape un an. Înainte am lucrat într-o companie de publicitate vreo 10 ani, după care am ajuns aici prin fiică-mea (zâmbește). Ea a făcut teatru la Teatrul Vienez de Copii, aici, la Rapsodia, și a avut profesori din Compania Passepartout. Între timp, eu am devenit șomer și profesorul ei, când a auzit că doamna dinaintea mea și-a dat demisia, a apelat la fiică-mea. Și așa am ajuns eu în compania Passepartout. Aici, la casă, vând și cărți, albume, DVDuri cu domnul Puric… La premiere e foarte aglomerat. Lumea se înghesuie foarte mult la o premieră pentru că știe că vine domnul Puric. Și atunci când știu că vine domnul Puric, vin să-l vadă. Întreabă dacă domnul Puric joacă, și dacă nu, nu mai vin! Mai mult tineri. Și persoane în vârstă. Iar la domnul Puric vin vârsta a doua, vârsta a treia. Pentru că vorbește frumos, are acel har de a vorbi și a transmite… Bine, tineretul tinde să se ducă mai degrabă la film. Merg la mall, la un film. De ce? Pentru că n-au fost îndrumați spre teatru. Li se pare plictisitor… Nu, nu s-a schimbat publicul în timp. Sunt aceiași oameni care vin, clienții fideli. Prima piesă de teatru am văzut-o când mi-a făcut-o fiică-mea cadou, de Moș Nicolae, acum doi ani. Toți Cinci. Da, foarte frumoasă. E o comedie, cu step. Mie-mi place step-ul.

Aici lucrez din 1997. Sunt aproape 15 ani. Am început ca plasatoare, apoi la agenția de bilete, eram referent, și apoi la casa de bilete. Dar asta în scurt timp, în 3 ani. Aici îmi place să lucrez, n-am plecat din dragoste de teatru, cum s-ar spune (râde). Că așa, motivele financiare nu te țin. Am venit în București înainte de Revoluție, sunt venită de la țară, din județul Bacău. Îmi doream foarte mult să vin aici. Atunci nu era nicio posibilitate să te angajezi. Am lucrat o perioadă la seră, unde era foarte greu. Apoi am lucrat la cofetărie… dup-aia am lucrat la Pionierul, fabrica de încălțăminte, trei ani. A venit fetița cea mare și a trebuit să renunț pentru că era mediu toxic. După trei ani, am găsit post liber la Teatrul Bulandra pentru plasatoare. Am acceptat orice, nu mai conta. Prima oară când am venit eu în teatru, era spectacolul 1794. Am fost atât de impresionată de ce era acolo, de spectacolul acela fabulos… Chiar îmi place, am făcut atâtea lucruri și nimic nu mi-a plăcut așa. Aici vin de plăcere. Dacă stau două zile libere acasă, mi-e dor să vin la teatru. Mie greu mi se pare când nu am activitate. Greu e când nu vine lumea la teatru și trebuie să aștept, că sunt dornică să vină. Când nu avem nicio clipă liberă, e perfect. Nu e greu, nu. Chiar nu e greu. Da, am observat o schimbare în bine a publicului, pentru că atunci, acum 10 ani, nu era cererea atât de mare. Acum chiar sunt disperați după bilete. Și, ce-i mai important, vin tineri. Primul spectacol care mi-a plăcut a fost Regele Moare și cred că l-am văzut la Teatrul Nottara. Eram mică, eram copil… Mama avea o pasiune pentru teatrul radiofonic. Și cînd începea piesa de teatru seara, lăsam totul la o parte și ne așezam și ascultam la radio. Și erau piese triste. Și plângea, și mi-aduc aminte că mă impresiona și plângeam și eu. revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 105

Trăim în lumea asta nebună, și venind la teatru găsești ceea ce cauți. Dacă vrei să găsești liniște, găsești liniște, dacă vrei să găsești comedie, la fel.

Luminiţa

PORTOFOLIU Am văzut mare parte din spectacole, da… Ei, mie toate-mi plac. Toate spectacolele sunt frumoase.

DE FILME La film nu am mai fost demult. De când sunt atâtea televiziuni… Înainte mergeam la film, dar acuma merg mai mult la teatru. Adică la Teatrul Bulandra.

DE OAMENI DE TEATRU Păi am ca actori preferați: doamna Mariana Mihuț, domnul Victor Rebengiuc, Horațiu Mălăele, Mihai Constantin, Vlad Zamfirescu, Gheorghe Ifrim, Șerban Pavlu, sunt mulți… 106 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

Am apucat să văd cam toate piesele de la teatru. Nu de la început, pentru că trebuie să stau până după ultima persoană cu rezervarea, și bineînțeles că unii oameni mai întârzie, și niciodată nu văd de la început. Am văzut, dar un pic mai demult, piese la Teatrul Național, când eram mai tânără. La Național, înainte, am văzut Ivan Turbincă și Don Quijote, neștiind că o să lucrez aici. N-avea nicio legătură.

Am văzut toate piesele de la Bulandra, absolut. Le văd în repetiții, apoi în premieră și după aceea de câte ori am ocazia.

Nu am mai mers la filme, cred că de cel puțin 10 ani. N-am mai avut timp nici de teatru, nici de film, nici de plimbări în centru. Cu munca dinainte, eram ca un robot. Serviciu, casă, serviciu, casă, copil, serviciu, casă, ședințe la școală. Și aceeași treabă zi de zi.

Foarte rar merg la filme. Acuma, după ce a murit domnul Ciulei, au dat pe TVR 1 Pădurea spânzuraților. Eu n-am reușit să văd filmul ăsta până la sfârșit. Tot timpul mi se părea foarte trist. Însă acum, nu știu, am fost atât de prinsă și mi-a plăcut atât de mult! Poate pentru că nu mai e domnul Ciulei.

Da, am un actor preferat. (timid) Ștefan Bănică Junior? Nu mi-am luat bilete la concertul de Crăciun, pentru că nu pot să plec de aici. Am spectacol. Și Ștefan Bănică Senior a fost un actor extraordinar. Dem Rădulescu, Toma Caragiu… Ăștia vechi sunt extrem de mari. Amza Pellea… Eu cu actorii ăștia am copilărit.

Dacă ar fi să mă iau după spectacolele puse, nu știu dacă am un regizor preferat. E foarte bun domnul Kordonskiy. Dar îl avem și pe Ducu Darie. Iar dintre actori, îmi place foarte mult domnul Rebengiuc. Și doamna Mariana Mihuț, mai ales după rolul pe care îl face în Îngropați-mă…

DE SUFLET

Mie, în general, îmi plac comediile. Te relaxezi, așa, mai uiți de necazuri. (râde) Căsătoria e super, Măscăriciul la fel, Triumful Dragostei, Mamouret la fel…

DE CE?

Avem actori foarte buni și spectacolele sunt foarte bune. Normal că spectatorul vine să vadă un spectacol bun.

Cornelia

Sincer n-aș putea să-ți spun piesa preferată, pentru că toate au ceva deosebit și toate au muzică foarte frumoasă și relaxantă. Dac-ar fi să aleg… Să spun unde joacă fiică-mea? Ea joacă în Fluturi și oameni, dar n-aș vrea să-i fac reclamă… Îmi place piesa aia, pentru că e fiica mea! Pentru că trebuie să fii foarte atent, să vezi ce transmite. La unele teatre se mai vorbește, se mai comentează, dar aici nu se vorbește, pentru că trebuie să fii cu ochii acolo, să vezi mișcările. Nefiind vorbe… Pe mine teatrul m-ajută foarte mult pentru relaxare. Mesajul… Și muzica este foarte frumoasă. Liniștea care este în sală… Și pentru o oră, o oră jumate, cât ține o piesă, uiți de grijile cotidiene, de cele din jur… Iar eu sunt foarte mulțumită de fiică-mea că a ajuns în teatru la 17 ani, pentru că nu îi rămâne timp și de umblat prin baruri.

Dintre ultimele spectacole m-a impresionat foarte mult Îngropați-mă pe după plintă… M-a impresionat din punctul de vedere al mamei. Fiind și eu mamă, nu știu, probabil m-am pus în locul ei și sufeream împreună cu ea. E o piesă minunată. Una dintre colege, după ce a văzut spectacolul, a venit și mi-a zis „eu m-am îndrăgostit de Marian Râlea!” Mai e Oscar și Tanti Roz, care la fel m-a impresionat… Păi lumea asta e diferită de ce e în afară. Oamenii de teatru sunt diferiți. E o plăcere așa, când vezi că actorii – cum să zic… vin ca acasă. Trăim în lumea asta nebună, și venind la teatru găsești ceea ce cauți. Dacă vrei să găsești liniște, găsești liniște, dacă vrei să găsești comedie, la fel.

…în jur de 4 ore, cu pauză. Se joacă la Sala Izvor. Uitați și restul. Cu plăcere, mulțumesc și eu. La fel!

Any revistaartesimeserii • decembrie 2011 • 107

OffTOPIC

Salonul de hibernare

TEXT: ANA-MARIA SÎRGHI ILUSTRAŢIE: STELIAN DOBRESCU

Genul de conferințe care se încheie cu „viața merită trăită!” sau alte asemenea mesaje de motivare după ce ți-au dat de lucru pe încă 5 luni. Sau te-au înscris „user” pe un site ce te va ține conectat zilnic la o altă platformă de dezbateri despre eco-friendly și think green. Să citesc mai mult. Dar să citesc fără responsabilitate. Lasă cărțile de business sau teoriile despre inteligența emoțională. Ascunde bibliografiile pentru examene și hârțoagele cu pretenții. (Re) descoperă-l pe Borges în cărțile vrăjite și fă un salt în timp fără discreție. Chiar dacă spune minciuni, acceptă-i contrafacerea cu îngăduință. Caută un film cu Marlene Dietrich, fie ea fată de cor și actriță de cabaret. Nu e din secolul trecut.

Să mă duc la Paris doar pentru a sta o oră în atelierul lui Brâncuși de la Pompidou. Un mediu auster care te blochează între dălți, cuțite, coloane și pietre. Altfel de românisme. Și alte trei ore prin magazinele de pe Champs-Élysées. Mă întorc la București în aceeași seară, cu un palton roșu și o geantă din piele neagră. La fix ca să prind un concert la Ateneu. Din când în când, să mă port ca o regină. Să mai zic și „nu”. Nu-mi place cum gătești, nu am chef să dau cu aspiratorul, nu cred în poemele tale și nu mă îmbrac ca o babă doar că mergem la rude în vizită. Să nu mă mai gândesc la aditivii alimentari. Să învăț să patinez. Să facem dragoste mai des.

Știu, ești la fel ca mine. Aștepți să cadă prima zăpadă, să ne luăm cu toții vacanță și să ne ascundem într-o cabană la munte. Scorțișoară, mere coapte, șosete de lână și ceaiuri în exces pentru cei care au făcut temperatură. Să stăm ca-ntr-o scorbură care nu mai vrea să dea socoteală nici timpului, nici spațiului. Iar acolo să dăm curs unei beții de întrebări. Tu ce vrei de la 2012? În primul rând să nu mai vină sfârșitul lumii. Apoi, să nu mai pierd timp căutând strategii, planuri, proiecte împachetate în sloganuri americane care-ți promit că asta te va upgrada, reinventa, ultraperforma. 108 • revistaartesimeserii • decembrie 2011

www.revistaar tesimeserii.ro contact@revistaar tesimeserii.ro