Pavăza Credinței, Nr. 10

Apare cu binecuvântarea I.P.S. CALINIC, Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului

Periodic de informare și educație creștin-ortodoxă editat de Parohia Sf. Ier. Nicolae și Sf. Ier. Nectarie - Pitești

n Serie nouă - Anul III, Nr. 10 - Noiembrie 2017

P

n ISSN 1641 - 9682

9 Noiembrie

e cel născut în Silivria şi ocrotitorul Eghinei, pe acela ce s-a

arătat în vremurile din urmă prieten adevărat al virtuţii, pe

Sfântul Ierarh Nectarie să-l cinstim cei credincioşi ca pe un

Dumnezeiesc slujitor al lui Hristos, că izvorăşte bogate vindecări

celor ce cu evlavie strigă: Slavă lui Hristos, Celui Ce te-a proslăvit!

Slavă Celui Ce minunat te-a arătat! Slavă Celui Ce prin tine lucrează tuturor tămăduiri!

RUGĂCIUNEA

N

coloana vertebrală a lumii

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

umele lui Alexandru Mironescu este puțin sau deloc cunoscut publicului larg. Născut la Tecuci în anul 1903, după studiile efectuate în țară, Alexandru Mironescu își susține doctoratul la Paris şi se întoarce în 1930 în România, devenind profesor universitar de chimie organică. Om de ştiință, aşadar, dar şi scriitor, prefatat de Panait Istrate şi remarcat de G. Călinescu în bine cunoscuta sa Istorie a literaturii...

Când spui om de ştiintă, te gândeşti aproape automat la o persoană plină de certitudini, formată în duhul pozitivismului - duh al secolelor al XIX-lea şi al XXlea - adică al convingerii că deține cheile cunoaşterii. Pentru un astfel de om, totul se reduce la materie, la existența terestră şi la nişte „legi” abstracte care ne conduc viața în felul analog în care agenții de circulație, cu ajutorul radarelor, dirijează traficul. Atitudinea aceasta, suficientă şi mecanicistă, este astăzi depăşită în știință, însă ea a guvernat omenirea timp de peste o sută cincizeci de ani. Din ea au izvorât atât materialismul dialectic, cât şi ateismul prigonitor, în perioada comunistă, respectiv, ruperea de Dumnezeu şi de Biserică, în Occident, adică acolo unde s-a şi zămislit stearpa perspectivă ontologică, ale cărei rădăcmi coboară până la Renaștere şi trec prin Protestantism şi Ilumism.

A socoti însă că om de ştiintă şi liber-cugetător (eufemism pentru ateu) sunt noțiuni sinonime este profund eronat. Newton era un credincios îmbisericit, iar Einstein a declarat că teoriile sale ştiințifice nu pun cu nimic sub semnul întrebării existenta lui Dumnezeu. Crelarea ştiinței cu necredința este proprie pozitivismului. Deşi s-a format în această zodie neprielnică spiritului, Alexandru Mironescu a fost un credincios autentic, un trăitor ortodox şi a devenit un mărturisitor. El a vorbit, de altfel, într-o carte din 1945, despre Limitele cunoaşterii ştiintifce, după ce, în 1938. tipărise o lucrare, intitulată Spiritul ştiinlific. Dar Alexandru Mironescu nu ar fi ajuns un trăitor 2

şi un gânditor creştin, aşa cum ni-1 infățişează manuscrisele rămase în urma lui şi reeditate abia în ultima vreme, dacă nu ar fi frecventat, între 19451958, Rugul aprins de la Mănăstirea Antim din Bucureşti.

Rugul aprins a fost un centru de comuniune creştinortodoxă, care a marcat benefic Biserica noastră in perioada postbelică. A fost locul în care s-au întâlnit, în practica rugăciunii şi a trăirii, cele două elemente constitutive ale Bisericii: mirenii şi clericii.

Laicii de la Rugul aprins erau intelectuali dornici să afle adevărata cale a Adevărului

şi a Vietii. Între ei s-au numărat poeții Vasile Voiculescu şi Ion Barbu, prozatorul Ion Marin Sadoveanu, arhitectul Constantin Joja.

Au venit în atingere cu acest mediu duhovnicesc tinerii - pe atunci Virgil Cândea şi Alexandru Duțu, care au urmat într-ascuns Institutul Teologic şi alți oameni mai puțin cunoscuți. Sufletul sau organizatorul Rugului aprins a fost părintele Benedict Ghiuş, dar 1-au frecventat, de asemeni, părintele Sofian Boghiu, părintele Dumitru Stăniloae, ca şi călugăni Petroniu Tănase şi Roman Braga, ultimul furnizând recent şi cea mai substanțială relație despre acest cerc de comuniune duhovnicească fără precedent la noi şi

Nr. 10. noiembrie 2017 poate chiar în lumea ortodoxă.

Pentru că este evident că „Rugul aprins” răspundea exigențelor, provocărilor şi vicleşugurilor lumii moderne. Dar el era, aşa cum cu îndreptățire arată părintele arhimandrit Roman Braga, şi o formă de rezistență spirituală în momentul în care năvălea peste România viforul comunismului.

Nu întâmplător, pivotul acestei mişcări duhovniceşti - cred că putem să o numim astfel - a fost un călugăr rus, loan Kulîghin, duhovnicul mitropolitului pribeag Nicolae al Rostovului. Mitropolitul refugiat din Rusia Sovietică a murit în primii am de după război şi îşi doarme somnul de veci pe aleea ierarhilor de la Cernica. Pe când eram starețul acestei mănăstiri, i-am îngrijit mormântul aflat în apropierea bisericii-paraclis cu hramul Sfântul Lazăr. loan Kulîghin, însă, duhovnicul care i-a învățat pe cei de la Rugul aprins rugăciunea autentică, a fost ridicat de poliția politică sovietică (NKVD) şi deportat în Siberia, unde s-a şi stins în scurt timp. În anii 1958- 1959, Securitatea a arestat pe majoritatea celor ce frecventau cercul de la Mănăstirea Antim.

Atunci au intrat în închisoare, în urma unui proces de proporții, care purta chiar numele de Lotul Rugului aprins, părinții Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuş, Roman Braga, Sofian Boghiu - mentionez numai O parte dintre ei - şi o serie de intelectuali laici, între care profesorul Alexandru Mironescu, care a primit o pedeapsă de douăzeci de ani de închisoare, din care a efectuat cinci. Tot atunci a fost închis şi Vasile Voiculescu. Procesul acesta, soldat cu condamnări de 20-25 de ani de temniță, era prefața la noul val de persecuții dezlănțuit asupra Bisericii şi la Decretul 410 din 28 octombrie 1959, menit să ne distrugă monahismul. Am recurs la această paranteză, lungă, pentru a arăta care sunt liniile de forță ale personalitălii profesorului Alexan-

dru Mironescu. Cum spuneam, paginile sale de meditații şi reflecții creşine au apărut - partial - abia în anii din urmă. M-am gândit să extrag doar pasaje dintr-un tulburător eseu, intitulat Sine intermissione orate, redactat în anul 1970, aşadar, cu trei ani înaintea morii.

După cinci ani de recluziune, într-o vreme în care comunismul se așezase temeinic şi părea de neclintit în țările din Răsăritul Europei, Alexandru Mironescu își mărturisea liniştit şi ferm nestrămutata credintă în Dumnezeu: „Afirm, aşadar, din punctul acesta al vieţii mele, care n-a fost deloc de huzur şi nici măcar comodă, că Dumnezeu — inomabilul, Cel de nenumit, dar partenerul nostru prin Iisus Hristos, Fiul Său — este temeiul, stânca întregii noastre existenţe. La acest nivel, controversa, semnul de întrebare, dialogul dubitativ, înarmat cu zorzoanele alambicului sau ale oricărui rafinament sunt astăzi pentru mine fastidioase, penibile, ridicole şi, în sfârsit, complet neinteresante… Nu-L mai apăr de mult pe Dumnezeu, ci Îl afirm. Îl mărturisesc în măsura în care Îl cunosc în mine; şi de mult nu mă mai scandalizează cei care Îl tăgăduiesc sau Îl nesocotesc“ (Cf. Al. Mironescu, Calea inimii, Bucureşti, 1998, p.

228)

Pentru a ajunge însă la Dumnezeu, este imperioasă rugăciunea, arată ferm convins Alexandru Mironescu; titlul eseului său, aşa cum am văzut, nu este decât versiunea latinească a celebrului îndemn paulin: Rugaţi-vă neîncetat! În acest textmărturisire, care se cuvine citit în întregime şi vă îndemn să-l descoperiţi, impresionant prin adevărurile sale, copleşitoare este convingerea că rugăciunea este solidară cu Lumea şi cu existenţa noastră: „Rugăciunea — ca şi Viaţa — este precară şi necontenit ameninţată cu instabilitatea, căci nu se păstrează chiar de la sine un echilibru, o unitate spiritual-naturală.

Dar ar fi o mare eroare să credem că această coloană vertebrală a Lumii, care este Rugăciunea, este numai închipuire sau că ea a fost exterminată. Cum soarele şi ploaia nu încetează să fie, tot astfel şi rugăciunea este în viaţa lumii, în viaţa noastră sine intermissione (neîncetat, n.n.).

De fapt, problema este de participare, de participare la binefacerile soarelui şi ale ploii, ca şi la binecuvântata revărsare de har” (op. cit., p. 241, subl. aut.). Asemenea pilde-etalon de trăire creştină şi credincioşie s-ar cuveni reproduse în manualele de religie şi în cursurile de Teologie.

3

Personalităti ,

Patriarhul Justinian Marina

„Apărător al Bisericii și luptător în vremuri de furtună”

Î

n Mioara M.

n biserici și mânăstiri dorm cunoscuți sau ascunși cunoștinței noastre domnitori, eroi, preoți. Spre locurile lor de odihnă se îndreaptă recunoștința noastră pentru slujirea cu credință a neamului din care s-au înălțat.

Patriarhul Justinian Marina, păstror al Bisericii Ortodoxe Române între anii 1948 – 1977 se odihnește în biserica mânăstririi Radu Vodă (ctitorie domnească din sec. al XVI-lea).

Patriarhul Justinian s-a născut la 22 februarie 1901 în comuna Suiești – Vâlcea într-o familie de preoți. „Preoția mea a fost visul sfânt al mamei mele”, mărturisea Patriarhul. A studiat la Seminarul Teologic din Rm. Vâlcea, apoi Facultatea de Teologie din București. A fost învățător și preot paroh în comuna Băbeni Vâlcea, preaot la biserica Sf. Gheorghe din Rm. Vâlcea.

La 18 noiembrie 1925, soția sa în vârstă de 27 de ani a murit. Cei doi copii ai lor, Silvia și Ovidiu, au rămas în grija tatălui, pe care i-a crescut singur dându-le o educație aleasă.

A manifestat spirit gospodăresc și multă osârdie la biserica parohială cu hramul „Buna Vestire”. Aici organizează și un cor format din elevi de la școala primară din localitate. În Parohia „Sf. Gheorghe” din Rm. Vâlcea a organizat cor, bibliotecă și o serie de concerte cu ocazia diferitelor evenimente. S-a dovedit nu numai un gospodar încercat dar și un bun duhovnic și părinte pentru elevii săi. În 1942, împreună cu învățătorii și cântăreții, a pus bazele Asociației culturale Înfrățirea (1250 de membri), care a fost un exemplu de afirmare a solidarității intelectuale. În 1943 – 1945, conduce Căminul Cultural din Rm. Vâlcea în cadrul cătruia funcționează o bibliotecă, o orchestră, cor, se țin conferințe.

4

În 1945, Irineu Mihălcescu, Mitropolitul Moldovei, îl recomandă ca fiind: „un preot cu o cultură superioară, plin de energie, un excelent gospodar, un om de inițiativă și un spirit organizator cum puțini oameni am cunoscut în viața mea”. În timpul secetei din 1946, ca și în iarna grea a anului 1947, multe familii au primit ajutor material din partea Patriarhului.

Copiii, elevii și studenții Moldovei nu l-au uitat pe Vlădica Justinian.

Numirea Patriarhului Justinian

După moartea Patriarhului Nicodim (27 februarie 1948), Justinian devine locțiitor de patriarh și la 6 iunie 1948 este înscăunat patriarh.

Activitatea Patriarhului Justinian Marina se desfășoară în perioada când țara noastră a intrat sub „zodia roșie nefastă”, când într-o zi, la 30 dec. 1947, sub presiunea Rusiei Sovietice, Regatul României s-a transformat în Republică Populară Română. În 1948, regimul comunist s-a instalat în toate instituțiile statului, pe baza unei Constituții în care rolul Bisericii era diminuat.

Deși la începutul activității, mulți clerici îl socoteau pe Justinian „Patriarhul roșu” supus regimului comunist, totuși el a reușit să schimbe raporturile cu regimul comunist și a a părat din răsputeri interesele Bisericii conform crezului său: „cel dintâi și cel mai de seamă lucru pe care îl voi avea de făcut, în hotarul tradițiile noastre bisericești, este păstrarea credinței, care în decursul istoriei s-a arătat a fi o piatră de temelie tare. Vom avea inima larg deschisă, pentru celelalte confesiuni din țara noastră. De asemenea, vom întinde mâna iubirii și prieteniei în Hristos tuturor Bisericilor Ortodoxe surori între ecumenicitate, luptând pentru întărirea Ortodoxiei care zidește și întărește popoarele”.

Nr. 10. noiembrie 2017

S-a elaborat un nou Statut prin care s-au căutat cele mai bune căi pentru înbinarea prezentului cu trecutul glorios al Bisericii strămoșești.

Atitudinea Patriarhului Justinian este surprinsă foarte bine de ucenicul său, părintele Andrei Scrima, în 1977 la Radio Europa Liberă, când spunea: „acesta nu este comunist, ci este adept al lui Iuliu Maniu și a avut permanet sentimente anglofile.” În relația cu autoritățile politice s-a străduit să reprezinte interesele Bisericii. Astfel a preluat sub controlul Bisericii învățământul teologic, s-a preocupat de salariile preoților, a negociat cu autoritățile reparația și construcția de biserici.

Andrei Scrima, aflat în Occident arată că „miza principală a eforturilor înaltului ierarh a fost salvarea spiritului viu al Bisericii”. În ceea ce privește organizarea monahismului românesc, Justinian avea un proiect mai mare. Securitatea încearcă desființarea monahismului. Patriarhul, încă din 1948 a înființat seminarii monahale la Neamț pentru călugări și la Agapia pentru călugărițe. Nimeni nu primea certificatul de absolvire a școlii monahale dacă nu obținea și atestat de calificare într-un meșteșug învățat în atelierele mânăstirii. Se asigura astfel o bază materială mânăstirilor prin organizarea de ateliere gospodărești în care călugări și călugărițe lucrau produse pe care le achiziționa statul. În organizarea învățământului monahal un ajutor prețios i-a oferit părintele Ilie Cleopa. El a fost un factor important în planul de reorganize a monahismului. De fiecare dată când părintele Cleopa era arestat de Securitate sau fugea în munți, Justinian intervenea la puterea politică pentru a-l salva.

Activitatea noului PAtriarh

În 1955 s-a încercat anihilarea a tot ce presupunea extinderea fenomenului monahal. Justinian s-a împotrivit. S-a trecut la arestări masive., mai ales a celor din jurul Patriarhului. După 4 ani de la adoptarea decretului 410, care prigonea monahii, datorită atitudinii Patriarhului Justinian, rămăseseră 700 de călugări cu ajutorul cărora s-au redeschis o serie de schituri.

Un alt lucru remarcabil la Patriarhul Justinian a fost inițierea în 1950 – 1955 a canonizării unor sfinți români, lucru ce se înscrie la loc de cinste printre realizările sale. Astfel au fost canonizați: Calinic de la Cernica, Mărturisitorii Visarion, Sofronie și Mucenicul Oprea din Săliștea, Sfânta Mc. Filofteea și alții.

Acțiunile regimului comunist împotriva Bisericii sau concretizat printr-o lege a cultelor care excludea învățământul teologic universitar din planurile statului, preoți arestați sau lăsați să moară de foame considerați reacționari. Au fost arestați preoți, călugări, profesori de teologie în loturi ca „Rugul aprins”, „Viforâta”.

Rugul aprins a fost ochi de lumină în interiorul unei vremi apocaliptice. Din acel grup au făcut parte: starețul Sofian de la Antim, părintele Andrei Scrima, Dumitru Stăniloaie, Vasile Voiculescu etc. „Experiența duhovnicească a atins adâncimi de nespus în cadrul Ortodoxiei noastre tradiționale, dar a fost plătită greu cu ani de închisoare și suferințe de neînchipuit” (Zoe D. Bușulenga) Comunismul, în încercarea sa de a forma omul nou, comunist și ateu a distrus fizic sute de mii de oameni, dar spiritual și mai mulți. În aceste vremuri Justinian caută în Liturghie și rugăciune – prima armă duhovnicească – calea supraviețuirii. Prin suferință s-a creat o familie de spirite cu adevărat creștine. Păstrând credința strămoșească, Biserica a păstrat valorile umane adevărate bazate pe iubirea fierbinte a Domnului. Creștinătatea are mulți martiri din această perioadă, unii dintre ei necunoscuți, dar prin jertfa lor au întărit temelia Bisericii noastre.

Părintele Scrima, evocând personalitatea Patriarhului Justinian Marina, vorbind despre rolul său în Biserica Ortodoxă, spunea: „Nu a uitat niciodată prețul înalt al slujirii lui. L-a împlinit cu simplitate și bună credință. Trăirea veșnică și vie a duhului se reîntoarce în adâncurile sufletelor obștii creștinilor de unde venise și preotul de țară, din tată în fiu, Justinian Marina. Viață împlinită, viață mântuită.”

Personalitatea Patriarhului Justinian Marina este evidențiată și prin epitaful de pe piatra sa funerară: „Binecuvântez din toată inima și din tot sufletul pe cei ce mă urăsc și m-au urât, pe cei ce m-au nedreptățit și pe cei ce mi-au făcut rău, văzuți ori nevăzuți, rugând pe milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acestora, ci cu îndurare să-i ierte pe toți, după cum i-am iertat și eu”.

Bibliografie: n Preot Profesor Mircea Opcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, p. 455 n Gh. Vasilescu, Almanahul Bisericesc n Ziarul „Lumina” - 2017

5

De ce uneori existenţa pare absurdă?

B

n Psiholog Bogdan IONESCU

iserica Ortodoxă are în învăţătura ei doctrina despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de om şi lumea creată. Cu toate acestea, fiecare dintre noi neam pus poate, măcar o dată în viaţă, întrebările: De ce eu? De ce mie mi se întâmplă aceste lucruri? Aceste întrebări pot apărea spontan în mintea creştinului care îşi vede atitudinea împărţită între credinţa în Dumnezeu şi evidenţa unor întâmplări nefericite. Filosofia existenţialistă a teoretizat ideea despre absurdul existenţei, definindu-l pe acesta ca un conflict între pretenţia minţii umane de a găsi un sens şi evidenţa nonsensului vieţii. De pe aceste poziţii, logoterapeutul Victor Frankl considera că menirea omului este tocmai aceasta: să dea un sens vieţii lui în pofida nefericirii unor evenimente. Tot el recomanda o credinţă necondiţionată de evenimentele extreme de bucurie sau durere.

6

Nr. 10. noiembrie 2017

Putem considera că stupoarea în faţa absurdu- caută premisele care stau la baza concepţiei despre lui din existenţa noastră poate fi generată de: absurdul din lume sau atâta timp cât caută răspunsuri absolute într-o lume relativă. De aceea spunea a Pretenţia ca toate sau cele mai importante dorinţe pe care le considerăm părintele Dumitru Stăniloae că numai o Persoană noi bune să se împlinească în mod nece- Infinită poate împlini setea omului de absolut şi sar sens. Numai un Dumnezeu trinitar poate oferi modelul comuniunii desăvârşite. A investi iubire, aEvaluarea unei neîmpliniri în mod global şi catastrofizant: răul pe care îl timp, răbdare, a împărtăşi bucuriile şi suferinţa setrăiesc este cel mai mare rău pentru menilor poate reprezenta remediul pentru vindemine carea de absurdul cotidian. Simţim uneori că absurdul ne copleşeşte pentru că nu ne acordăm aNeacceptarea libertăţii celorlalţi de a acţiona uneori contra a ceea ce dorim timp să înţelegem de ce Dumnezeu nu ne-a îndenoi de la ei, aspect care antrenează o plinit o dorinţă sau alta. Este bine şi lămuritor să stare de nemulţumire, conflict şi neînţe- privim în trecut şi să observăm cum ne-ar fi afeclegere tat împlinirea dorinţelor prin prisma prezentului aCredinţa că viaţa ne este în mod ne- pe care îl trăim. Uneori putem observa cât de becesar datoare cu împliniri, sănătate şi nefică a fost neîmplinirea acelor dorinţe pe care le fericire consideram la momentul respectiv decisive. Sau Absurdul se împleteşte cu revolta, un strigăt în gol poate, dimpotrivă, putem sesiza lipsa noastră de al celui ce nu poate înţelege suferinţa din viaţa sa. curaj în a fi acţionat atunci când Dumnezeu a aliDar nu poate găsi un răspunsatâta timp cât nu niat voinţa Sa cu circumstanţele.

Viaţa este o pagină nescrisă, care aşteaptă sa fie conturată de noi.

7

Un efect al facebook-ului

C

n Paul Curcă

um acționează facebook-ul? De ce ne ocupă atât de mult timp din viață? De ce concedem să-i acordăm atât de mult timp? Nu avem încotro, la un moment dat o parte dintre noi vom accepta că zăbovim în rețea mai mult decât ar fi cazul. Ne tolerăm acest mod de viață cu seninătate, devenim înțelegători față de meteahna de căuta mereu ceva nou în rețea. Totuși echilibrăm, într-un fel, situația. Dacă suntem deturnați de la scopurile noastre, deoarece acordăm prea multă atenție virtualului în dauna realului, încercăm măcar să ne luăm revanșa, desfășurând în virtual exact acele activități pe care le-am face și în viața reală. Astfel că lucrurile par să se conformeze unei conviețuiri reciproc avantajoase, virtualul ajunge să semene cu realul, ba chiar să îl depășească pe alocuri. Și totuși, dacă stai să te gândești bine, rămâne ceva neîmplinit. Nu e prea clar ce anume de la început, dar reușești să întrezărești ceva până la urmă.

Ești de acord că facebook-ul nu e academie, nu ține loc de studii, de cărți citite, de prieteni reali, de discuții. Știi că toate acestea sunt de neînlocuit, și că nimic din ce se află pe net nu-ți poate da decât, cel mult, iluzia înlocuirii lor. Știi toate acestea, ba chiar ai mai citit și despre dependența pe care poate s-o dea accesarea internetului. Și totuși, nu poți face prea mult ca să te vindeci. Trăiești cu o boală cronică, despre care știi că nu se vindecă, dar te străduiești ca măcar să-i reduci simptomele, ba chiar și efectele. Nu mai contează ce se află în spatele acelor indicii care apar mereu, important este că păstrezi aparența unui om întreg și normal.

Ce se întâmplă? Facebook-ul e acel gen de lucruri pe care nu-l prea poți ține sub control decât dacă-l elimini total. Să-i dai o pondere limitată, astfel încât să nu-ți afecteze viața reală, e aproape imposibil. Dar numai acesta ar fi un mod dezirabil de a trăi. Studiile psihologice au arătat că dependența față de tehnologie are aceleași efecte asupra creierului uman ca și dependența față de substanțele halucinogene. Iar această constatare ar fi de natură să ne schimbe puțin abordarea internetului, ba chiar să ne sperie. Știm că orice dependență este un lanț care se pune libertății noastre. Astfel că, atunci când ne lăsăm seduși de rețea, să avem în vedere că suntem mai puțin liberi decât ne place nouă să ne închipuim.

Bine, dar de ce ar fi atât de rău mai mult facebook? Nu găsim acolo tot ce vrem, ca și în viața reală, și încă mult mai ușor decât în ea? Nu e un loc în care să cunoști destule lucruri noi, să Facebook-ul nu e academie, nu ține loc de studii

8

întâlnești oameni interesanți, să împărtășești cu ei idei, sentimente, poze? E un loc unde poți citi lucruri pe care le-ai citi și în afara internetului, și poți să intri în contact cu personalități admirate, cu care în viața ta de muritor de rând, cu siguranță nu ai avea niciun contact. De ce să ni-l înfățișăm că ar fi atât de rău, ca o fiară sălbatică pe care trebuie s-o ții sub control? Sunt întrebări la care trebuie să răspundem acum, căci mai târziu s-ar putea să nu mai putem s-o facem, să nu mai avem în fața cui sau chiar să uităm și noi de ce. Suntem generația care a trăit o parte din viață în preistorie, adică în epoca de dinaintea inventării internetului, și de aceea știm că viața reală, fără să fie frumoasă sau interesantă, este singura reală și că, oricâte substitute ale ei ar exista, e singura care poate fi trăită. Înlocuim realitatea cu o formă mai interesantă a ei, dar care nu e, în ultinmă instanță, decât iluzie.

.. .,

Însă realul, tocmai pentru că este anost, tinde să se lase înlocuit de lumi imaginare, mult mai atractive. De pildă, tot niște studii psihologice foarte serioase ne spun că facebook-ul oferă „recompense intangibile” prin like, share, comment, care eliberează dopamină. Iar un exces al acestei substanțe duce la hiperactivitate și la scăderea puterii de concentrare. Până la urmă la asta se reduce efectul internetului, și în special al rețelelor de socializare: e un drog, actiFacebook-ul și psihologia

Nr. 10. noiembrie 2017

vează aceleași zone ale creierului ca și substanțele halucinogene. Prin urmare, ne alterează capacitatea de a gândi, ne reduce capacitatea de a face bine activitățile specifice unei vieți normale, interacțiunea cu familia, cu prietenii, munca sau studiile.

Dacă nu poate fi eliminată, dată fiind imensitatea ei, cum poate fi totuși gestionată relația la facebook-ul? Să presupunem că ai reușit să treci de postările prietenilor care afișează imagini de un kitsch înfiorător. Sau că, oricum, sari repede peste ele. Să mai presupunem că sari și peste „postările sugerate”, și tot ce mai e reclamă pe facebook. Acestea, oricât de enervante ar fi, știi că vor exista mereu, căci e reclama care face site-ul să funcționeze. Oricum, și până aici, constați că ți-au mâncat deja destul de mult timp, dar încă nu disperi.

Continui pentru că există câteva lucruri care îți fac plăcere aici. În numele lor poți trece peste muntele de mediocritate, peste reclame, peste tot ce este plictisitor. De obicei, sunt două-trei persoane ale căror postări îți plac, pe care le urmărești, cu care îți place să intri în dialog. Pot fi personalități culturale sau oameni necunoscuți publicului larg. Sunt persoane pe care le-ai întâlni cu drag și în afara internetului. Pentru o categorie de oameni, acestea sunt cârligele cu care omul poate fi apucat. Facebook-ul se leagă de pornirile noastre bune, de dorința de a cunoaște, de a fi în preajma unor oameni pe care îi apreciem, de a face comerț de idei, de a împărtăși gânduri, de a ne afla în comuniune cu cei care au aceleași valori ca noi.

Astfel, în ciuda criticilor care i se aduc, a pericolelor dependenței pe care le poartă cu sine, facebook-ul poate fi salvat ca spațiu în care poate să existe schimbul de idei, în care poți să afli lucruri noi, să discuți despre ceea ce te pasionează sau ți se pare important. Dacă treci peste inevitabilele postări care n-au nimic de spus, totuși îți poți selecta să primești acele noutăți care te interesează, care vin cu un plus de cunoaștere, care îți pun mintea în gândire, și pe care le-ai citi și în cărțile de hârtie, dacă mai ai timp și de lecturi în afara netului. În acest mod nu mai este o pierdere de timp, o servitute gravă pe care să vrei să o contracarezi, un dușman pe care îți propui să îl înfrângi. Te împaci cu facebook, deoarece ai reușit să găsești înăuntrul lui acele lucruri care oricum te interesau și să reduci impactul celorlalte.

Facebook și partea cea bună

Ar fi interesant de văzut cum au evoluat părerile despre internet. Astfel, la începutul anilor 2000, într-un interviu, părintele Galeriu vorbea despre posibilitățile pe care le deschide internetul: care este un rod al informaticii, un rod fericit, se oferă, după ințelegerea mea, odată mai mult posibilitate oamenilor să comunice. Iar apoi, întrevăzând posibilitățile pe care le deschide comunicării: facă Domnul să ne aflăm în adevăr și în iubire, în lumină și în iubire. Exista atunci un optimism, sau măcar părintele Galeriu îl avea, că prin internet cuvântul mântuitor va ajunge instantaneu la oameni, că aceștia se vor trezi, că prin intermediul lui va avea loc o revoluție duhovnicească.

Cum au evoluat părerile despre internet

9

Câțiva ani mai târziu, când rețelele de socializare fac parte din viața noastră, dar deja știm și ce efecte pot să aibă, părintele Patriarh Daniel îndeamnă: a folosi cu discernământ mijloacele de comunicare spre a comunica valorile Ortodoxiei şi de a intra în rețelele de socializare pentru întâlnirea cu omul de astăzi. E puțin schimbat tonul, primim comunicarea prin media ca pe o necesitate în fața căreia nu putem să ne sustragem, dar suntem permanent preveniți că sunt pericole, ni se cere să fim responsabili și să avem discernământ. În mod curent însă, oamenii nu mai văd beneficiile comunicării nelimitate, a posibilității de a transmite mesajul creștin către toată lumea, în speranța că oamenii își vor regăsi sensul la care se pare că au renunțat. Acum nu mai vorbește nimeni despre beneficii, probabil ne-am obișnuit cu ele atât de mult încât intră într-un firesc care nu ne mai miră, în schimb suntem mereu preveniți de pericolele dependenței care poate surveni, a timpului excesiv petrecut online, îndoctrinării și manipulării la care ne expunem. Un articol recent din PressOne se chema „Cum să ieșim din bula informațională” și viza pericolul de a primi numai un anumit tip de informații, ceea ce ne-ar face să avem o imagine parțială și implicit falsă asupra realității.

Nu e însă numai atât. În locul entuziasmului începutului, care vedea o creștere și răspândire nelimitată a cunoașterii, pe toți ne frământă azi posibilitatea că putem fi mințiți și duși de nas, sau că nu mai putem să mai ieșim din rețea și să trăim o viață reală. În afară de asta mai e ceva, dacă încercăm să ne plasăm la un alt nivel. E mai degrabă un sentiment decât o demonstrație rațională. Simți că nu e în regulă să stai prea mult pe facebook, înainte de a înțelege exact despre ce este vorba. Pe facebook, ca și pe net în general, ca și în alte locuri de pe fața pământului în care ne simțim bine, se pierde posibilitatea transcendenței. E un loc în care Dumnezeu nu poate pătrunde.

Mesajul religios există și pe internet, așa cum există peste tot, așa că nu ar trebui să se plângă cineva. Ba chiar pot fi postate nu doar învățături, ci și imnuri de slavă, rugăciuni, cântece religioase, întreaga liturghie și toate celelalte slujbe ale Bisericii. Nu sunt prezente abundent, dar sunt pentru cine le caută. Te poți menține într-o sferă a religiosului, dacă vrei să urmezi numai această direcție, fără să te deranjeze cineva. E adevărat, dar asta nu e suficient. Toate pot fi imitate, inclusiv credința, asta însă nu le face să și existe în fapt.

Transcendența dispare în sensul că nu mai e o deschidere către o lume de dincolo de lume, ci se întâmplă o rămânere înăuntru, în spațiul virtual, care le înlocuiește pe toate celelalte, fără însă să fie vreunul dintre ele. Dumnezeu poate fi invocat pe facebook, dar asta nu-l face prezent, căci nimic din ce este prezent acolo nu este real.

Nu poate fi retrasă toată partea creștină de pe internet, și nici n-ar avea sens. Nu trebuie nici ocolită exprimarea (și) prin aceste mijloace de comunicare. În același timp însă, nu trebuie să se uite că internetul e un loc gol, o non-prezență, că trăim numai dacă viețuim și în afara lui.

Ne secătuiește de vlagă, înlocuiește viața cu artefacte, face imposibilă depășirea lui dinăuntru, așa cum se întâmplă în lumea reală. Singura posibilitate este părăsirea virtualului și intrarea în real, unde încă mai poți căuta ceva, dacă nu ești anesteziat deja. Spațiul virtual, sau non-spațiul mai degrabă, își este suficient sieși, e o iluzie care se auto-întreține și ne cuprinde pe toți cei ce ne livrăm ei.

Rezultatul este că ne pierdem discernământul.

Dacă suntem prinși de vraja virtualului putem ieși din el, să întrerupem conectarea când mâncăm, dormim, muncim, mergem pe stradă etc, dar, de fapt, îi rămânem captivi pururea, căci trăim mereu cu gândul la ce mai e nou în rețea, ce postări interesante au mai apărut cât timp a trebuit să ne îndeletnicim cu treburi din lumea reală Mesajul religios și internetul

Cu un prieten mă pot loga și dialoga pe facebook, pot citi ce postări noi are,

pot să-i răspund la ele sau să nu fac nimic. Prietenul meu virtual e un spectru

pentru mine, iar eu un spectru pentru el, dar putem comunica între noi ca și cum am fi noi înșine acolo. Dar cu Dumnezeu nu mă pot loga astfel. El n-are

cont de facebook, nici nu e de găsit acolo. Chiar dacă nu putem să mai

renunțăm la internet, să ne desfășurăm viețile simplu și frumos, nu trebuie să

uităm nicio clipă că El are alt locaș, că întâlnirea veritabilă care e singura care

ne-ar putea da sens, e în altă parte.

10

Nr. 10. noiembrie 2017

A FI SAU A NU FI...

Viviana PANTAZICĂ, cls. a X-a D Colegiul Național „I.C. Brătianu” Pitești * eseu participant la Concursul Naţional de Creaţie „Icoana şi Şcoala mărturisirii”- 2017, organizat de Patriarhia Română

„Lumea este o frază muzicală, ea are sunetul operei perfecte” spunea Andrei Pleșu, făcând trimitere la lucrarea dumnezeiască pe care noi, oamenii, cu nerecunoștință o privim drept departe de perfecțiune și … pe bună dreptate! Neglijăm fundamentalul rost al vieții omenești… acela de a desăvârși lumea, de a modela lutul sacru în forme noi și uimitoare. Deși noi suntem cununa creației divine și elementele ce împlinesc Universul, în loc de a ne strădui să ne găsim locul bine stabilit în lume, distrugem, ascundem, mințim… Nu privim viața ca pe un întreg, ci dinăuntrul pântecelor noastre, cu o viziune îngustă și, da, departe de idealul creștin.

Un mod de a împiedica ajungerea la perfecțiune este neacceptarea a ceea ce suntem, ignorarea totală a dogmelor bisericești, precum și radicalizarea lor, preschimbând credința în fanatism. Ca oriunde, și în sufletul nostru, spiritul nostru, există mare nevoie de un echilibru, de cântărire a valorilor, de împletire a realității cotidiene profane cu viața intimă, religioasă, lucru posibil doar prin menținerea unui dialog permanent cu Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu, după părerea mea, nu trebuie însă împărtășită numai de față cu El, ci și față de familia, prietenii, societatea, în general. A fi credincios nu este nicidecum rușinos, deși mulți se sfiesc a-și mărturisi credința. A fi credincios înseamnă a avea speranță fără limite, a te ruga pentru tine și pentru semenii tări, a mulțumi și a fi recunoscător, a-ți accepta greșelile și a-ți cere iertare. Credința, în opinia mea, poate exista și în afara Bisericii, căci așa cum susținea același Andrei Pleșu, „Nu e de ajuns să te duci la Biserică regulat, trebuie ca Biserica să te însoțească în toată activitatea ta, în toată gândirea ta, ceea ce știu că este un lucru dificil.”

Eu, una, și cred că niciunul dintre simplii oameni, nu suntem în măsură a judeca și a stigmatiza pe cine e „credincios” sau „păcătos”. Datorită liberului arbitru, fiecare este îndreptățit a alege o cale pe care să-și țeasă destinul mai departe. Nu există numai două căi, binele și răul, ci nenumărate, drumuri întortocheate, labirintice, intersectate … Așa cum pustnicul cufundat în rugăciune mai poate greși, și omul ce se declară „ateu”, ducând o existență profană, la greu, mai înalță câte-

o rugăciune … Căci chiar și existența cea mai desacralizată mai poartă amprenta sacrului.

Aici este vorba, însă, despre omul credincios, ce alege, într-un moment al vieții, calea pe care el o consideră atunci cea dreaptă. Acest om se confruntă cu o mare și explicabilă temere: de a-și mărturisi credința, concepția religioasă. Deși liberi de a ne asuma orice religie (sau lipsa ei), rămânem totuși constrânși de opiniile celorlalți, căci deschiderea/acceptarea de către societate este discutabilă. În viziunea mea, a fi credincios este un motiv de mândrie, pentru că denotă găsirea unui scop existențial, a unei filosofii ce-ți reprezintă valorile morale, realizarea unui pas importan spre desăvârșirea ta ca ființă și energie, prinsă în marele mecanism universal. Alții, însă, și chiar mulți, deși simt adevărul întru credința creștină, au o stânjeneală aparte de a se numi „credincioși”, că, deh ... Prietenii vor râde de ei, le vor pune apelative precum „călugărul” sau „pocăita” ... Prietenii adevărați ar fi bucuroși pentru ei și i-ar susține!

Visez la o societate unde să nu te temi să te exprimi, să accepți ceea ce ești, să spui „da” visurilor tale și „nu” constrângerilor de orice tip.

Problema mărturisirii credinței este doar o fărâmă din întregul problemelor societății actuale.

Dar, așa cum aminteam la început, de-am reuși să privim dincolo de propriile probleme și să ignorăm, o clipă, imperfecțiunile lumii, am putea vedea frumusețea ireală a creației divine. Și neam minuna! Și, poate, am începe să lucrăm la desăvârșirea ei, pornind prin încercarea desăvârșirii fiecăruia dintre noi …

11

CEL CE ÎNȘALĂ

Pilde creștine

Cu mult timp în urmă, a trăit un boier tare bun. Într-o zi, l-a chemat la el pe un ţăran şi ia spus: - Uite, omule, fiindcă ştiu că familia ta o duce destul de greu, vreau să te ajut. Iţi dau de muncă şi te plătesc foarte bine. Vrei să lucrezi pentru mine?

- Sigur, boierule, a răspuns omul bucuros, ce trebuie să fac?

- Să-mi construieşti o casă, la marginea pădurii. Ţăranul a plecat bucuros şi, chiar din acea zi, s-a apucat de treabă. Boierul îi dădea bani pentru tot ce trebuia să cumpere. Însă omul ce şi-a spus? „E, şi aşa nu mă vede, ce-ar fi să-l înşel?!” Şi, în loc să facă totul aşa cum ar fi trebuit, a început să cumpere lucruri ieftine şi proaste şi să cheltuiască banii ce îi rămâneau. Când a terminat, casa arăta tare frumos pe dinafară, dar ţăranul ştia că n-o făcuse bine şi că, destul de repede, ea se va strica.

Când i-a arătat casa boierului, acesta i-a spus: - Fiindcă ştiu că tu şi familia ta locuiţi într-o cocioabă mică, îţi fac cadou această casă. Deaia te-am lăsat pe tine să o construieşti şi ţi-am spus acum, la sfârşit, tocmai pentru ca bucuria voastră să fie mai mare.

Acum şi-a dat seama omul de greşeala sa. A vrut să-l înşele pe altul şi, de fapt, singur s-a înşelat. Dacă ar fi fost cinstit şi şiar fi văzut de treabă, şi-ar fi făcut un bine lui şi familiei sale. Acum, însă, părerile de rău nu mai puteau îndrepta nimic. În sinea lui, omul a promis să nu mai înşele niciodată pe nimeni. „După cum ne purtăm noi cu aproapele, aşa se va purta Dumnezeu cu noi.”

CASA DOMNULUI

Într-o seară de iarnă, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:.

- Mamă, de ce plângi?

- Fata mea, sunt zile grele nu mai avem bani şi pentru a putea trăi am vândut şi casa aceasta frumoasă. Mâine va trebui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să plecăm din acest loc minunat, unde am trăit în linişte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sărăcăcioasă şi ca vai de ea…

- Dar, mamă, nu locuieşte Dumnezeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta?

Miraţi de credinţa copilei şi de adevărul spus de aceasta, părinţii au înţeles că, în viaţă, greutăţile şi necazurile de orice fel încolţesc sufletului omului, dar credinţa şi speranţa nu trebuie niciodată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet drumul spinos al vieţii e străbătut mai uşor.

"Precum meşterul aruncă aurul în topitorie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţa prin foc până ce străluceşte, tot aşa şi Dumnezeu lasă sufletele omeneşti să fie cercetate de necazuri, până ce se curăţă şi se lămuresc.” „De aceea, o astfel de cercetare a lui Dumnezeu este o mare binefacere pentru suflet.”

(Sfântul Ioan Gură de Aur) 12

Poezie cr eș t i n ă

Rugăciunile poetilor ,

Nr. 10. noiembrie 2017

GLOSSĂ Taina-n om a pus-o Cerul, Trup și suflet împletite, Mintea n-a pătruns misterul; Toate sunt în dar primite.

Ne-ai făcut, din bunătate Din prea plinul de iubire.

Mila Ta se vede-n toate, Noi trăim din răstignire.

La-nceput a fost Cuvântul Ce le-a întrupat pe toate, A pornit în lume timpul Împărțit în zi şi noapte.

După chip si-asemănare, Mai pe urmă, Ziditorul Ne-a sădit pe fiecare, Taina-n om a pus-o Cerul.

Peste aşchia de humă Viaţă suflă Duhul Sfânt Fără seva lui țărână Ne întoarcem în pământ, Carnea este ca o haină Simțurile sunt ispite, Omul în întreg e taină, Trup şi suflet împletite.

Toate au un rost în lume, De vrei să le vezi pe toate Fă-o să rodească-n tine Clipa de singurătate, Stai de vorbă-n rugăciune Și uneşte-te cu Cerul.

Cum e scară ce ne ţine?

Mintea n-a pătruns misterul.

Nu uita, să-ţi fie milă Este semn de bunătate, Viata asta e o filă Universul este carte.

Fiecare-şi are timpul, Ne ucidem prin cuvinte, Am uitat care e rostul.

Toate sunt în dar primite

Ion Sorescu

Lupi ne suntem fiecare Hoţ cu hoţ la masă şade Dintr-o inimă ce moare Lacrimă furişă cade, Multe-n lumea asta dor, Nu mai este nimeni frate Dinspre Cer curge izvor.

Ne-ai făcut, din bunătate.

Cade peste noi lumina, Este mană în pustie, Nu mai ştim să prindem mâna Ce se zbate-n sărăcie.

Cât mai este-asemănare După Chip sădită-n fire Tu ne ierți pe fiecare Din preaplinul de iubire.

Între naştere şi moarte Nu-i atât de lungă cale, Nu averi ne luăm, ci fapte Dincolo răscumpărare.

Timpul curge spre morminte, Toţi suntem în drum spre moarte, Oi prin viaţă rătăcite.

Mila ta se vede-n toate.

Numai harul Tău ne ţine Să răzbim printre păcate.

Doamne, Tu eşti pentru mine Dumnezeul Om şi frate. În potire, trup şi sânge, Te jertfeşti dintru iubire, Ţintuindu-te pe cruce Noi trăim din răstignire.

Noi trăim din răstignire, Mila ta se vede-n toate.

Din preaplinul de iubire Ne-ai făcut, din bunătate.

Toate sunt în dar primite Mintea n-a pătruns misterul; Trup şi suflet împletite.

Taina-n om a pus-o Cerul.

13

C

instirea sfintelor moaşte îşi găseşte un temei adânc în învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe. Actul de cinstire a rămăşiţelor pământeşti ale sfinţilor apare în deceniile veacului apostolic şi continuă în veacul următor. Mântuitorul Însuşi vorbea despre calitatea deosebită pe care o dobândesc cei care se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Său, primind în felul acesta arvuna nemuririi. Sfântul Apostol Pavel ne încredinţează că, „dacă ucideţi, cu duhul, faptele trupului, veţi fi vii“

Motivul pentru care Biserica cinsteşte sfintele nunată ce le-a fost dată de Dumnezeu, creştinul moaşte nu este numai unul de ordin comemorativ, ortodox cinsteşte însăşi puterea dumnezeiască din în amintirea martirilor sau a celorlalţi sfinţi ai Bi- ele. sericii, ci pentru că moaştele sunt cu adevărat sfinţite, adică poartă pecetea dumnezeiescului, sunt Puterea din trupul sfinţilor Faptul menţinerii osemintelor în stare de nepurtătoare de har, întrucât s-au împărtăşit de slava descompunere este o arvună a învierii şi a calităţii şi puterea dumnezeiască.

Proslăvind sfintele moaşte pentru puterea mi- distincte pe care o dobândesc aceste trupuri. Înţe14

Nr. 10. noiembrie 2017 legerea acestor probleme ne-o sugerează chiar Vechiul Testament, prin acea întâmplare minunată când trupul unui mort, fiind aruncat peste osemintele proorocului Elisei, îşi redobândeşte viaţa (II Regi 13, 21), dovadă că virtuţile sufleteşti ale dreptului au animat şi natura sa umană în forma ei materială, transfigurând-o. În acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului scrie: „… Elisei a înviat doi oameni, pe unul pe când trăia (IV Regi 4, 2035), iar pe altul după moartea lui (IV Regi 13, 21).

Pe când era viu a săvârşit învierea prin sufletul său. Dar ca să se arate că trebuie să fie cinstite sufletele drepţilor şi ca să se creadă că există o putere în trupurile acestora, mortul, aruncat în mormântul lui Elisei, a înviat când s-a atins de trupul mort al profetului. Trupul mort al profetului a săvârşit ceea ce săvârşise şi sufletul lui. Trupul cel mort, care zăcea în mormânt, a dat viaţă mortului şi, deşi a dat viaţă, a rămas totuşi mort. Pentru ce?

Pentru ca nu cumva să i se atribuie numai sufletului minunea, dacă ar fi înviat Elisei. Acest fapt dovedeşte că în trupul sfinţilor, chiar dacă în el nu mai este sufletul, se află o putere datorită faptului că sufletul lor drept a locuit atâţia ani în trup şi trupul a fost vreme îndelungată slujitor al sufletului“ (Sfântul Chiril al Ierusalimului, „Cateheze“, cateheza XVIII). Aşadar, trăirea raportului personal cu Iisus Hristos într-o formă plenară reuşeşte să prelungească starea de îndumnezeire atinsă de un astfel de vieţuitor şi asupra trupului său. După săvârşirea din viaţă, rămăşiţele pământeşti menţin puterea dumnezeiască din vremea când trupul lui era unit cu sufletul.

Este rânduit ca toţi să meargă în mormânt, dar moaştele dovedesc neputrezirea, mai mult, sunt înhumate şi, prin viziuni şi arătări ale duhurilor drepţilor, sunt dezgropate, fac minuni, au un miros plăcut şi îşi menţin firea.

Menţinerea osemintelor sfinţilor în stare de incoruptibilitate este privită ca o arvună a nestricăciunii viitoare pe care o vor avea trupurile credincioşilor după înviere.

Sfântul Nicolae Cabasila: Moaştele sunt Biserica cea adevărată

Sfinţii mucenici slujesc alături de Hristos, prin Hristos. În ei sălăşluieşte puterea Lui. Aşa cum cei 24 de bătrâni, după cum citim în desco-

perirea Sfântului Evanghelist Ioan, slujesc în jurul Mielului (Apocalipsa 5, 8), la fel slujesc toţi sfinţii în jurul Lui. De aceea, sub inspiraţia Duhului Sfânt, Biserica a rânduit ca sfintele moaşte să fie zidite înăuntrul sfintei mese, sub altar (Apocalipsa 6, 9). Sfântul Nicolae Cabasila observă: „Nimic nu e mai înrudit cu lucrarea sfântă a Tainelor lui Hristos decât mucenicii, căci numai ei seamănă cu Hristos şi la trup şi la suflet şi la felul morţii şi întru toate... Aşa că, dacă Hristos într-adevăr Se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceasta, în carne şi oase, apoi aceasta se poate în sfintele moaşte. (...) Aceste moaşte sunt Biserica cea adevărată“ („Despre viaţa în Hristos“).

Ideea unei uniri tainice şi a prezenţei euharistice a Domnului în aleşii Săi are o însemnătate deosebită în cultul sfintelor moaşte. Pe un vas de pământ ars, aflat în ruinele unei biserici vechi creştine, în care s-au păstrat osemintele unor martiri, sunt însemnate cuvintele: „În acest vas sfânt sunt adunate membrele lui Hristos“. Doar încă de pe când erau vii, Hristos era în măduva lor, iar după moartea lor, la fel, nu le părăseşte osemintele, ci rămâne unit cu sufletele lor, aşa cum unit şi amestecat stă, acum, cu acest pumn de ţărână neînsufleţită (Sfântul Nicolae Cabasila, op. cit.).

Hristos rămâne prezent, şi după moartea fizică a martirului, în sufletul şi osemintele lui. „Dacă Hristos într-adevăr se poate vedea şi pipăi undeva în lumea aceasta în carne şi oase, apoi aceasta se poate în sfintele moaşte“ (Ibidem).

Moaştele sunt un loc în care Hristos este prezent în har, într-un fel deosebit de apariţia Lui în icoanele care-L reprezintă pe El. În moaşte nu există chipul lui Hristos, ci Hristos este în mod minunat prezent în materia rămăşiţelor pământeşti ale sfinţilor. „La urma urmei, zice tot Sfântul Nicolae Cabasila, aceste moaşte sunt Biserica cea adevărată şi altarul cel adevărat, zidirea nu-i decât o imitare“ (Ibidem).

Incoruptibilitatea, buna mireasmă pe care o răspândesc, semnele deosebite pe care le vădesc, credinţa şi nădejdea în învierea şi viaţa veşnică, cu care se hrăneşte spiritul, sunt felurite căi prin care sfinţii slujesc după mutarea de aici prin moaştele lor.

15

Poezii din închisoare Cântecul potirului

Nichifor Crainic Când holda tăiată de seceri fu gata Bunicul şi tata Lăsară o chită de spice în picioare Legând-o cucernic cu fir de cicoare; Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos Să-nchipuie barba lui Domnu Hristos.

Când pâinea-n cuptor semăna cu arama, Bunica şi mama Scoţând-o sfielnic cu semnele crucii, Purtau parcă moaşte cinstite şi lucii Ca pâinea, dând abur cu dulce miros, Părea ca e barba lui Domnu Hristos.

Şi iată potirul la gură te-aduce, Iisuse Hristoase, tu jertfă pe cruce, Hrăneşte-mă mamă de sfânt Dumnezeu.

Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine Eşti totul în toate şi toate prin tine, Tu pâinea de-a pururi a neamului meu.

2017 – Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti şi Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română

Din coarda de viţă ce-nfăşură crama Bunica şi mama Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea; Copile, grăiră, broboanele-acestea Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos La casnele Domnului nostru Hristos.

Apoi, când culesul de struguri fu gata, Bunicul şi tata În joc de călcâie jucând nestemate Ce lasă ca rana şiroaie-nspumate, Copile, grăiră, e must sângeros Din inima Domnului nostru Hristos. Şi iată potirul la gură te-aduce, Iisuse Hristoase, Tu jertfă pe cruce; Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu.

Podgorii bogate şi lanuri mănoase, Pământul acesta, Iisuse Hristoase, E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.

Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n păine, Tu, viaţă de-a pururi a neamului meu.

n ISSN 1641 - 9682

Serie nouă - Anul III, Nr. 10 - Noiembrie 2017 16

Periodic de informare și educație creștin-ortodoxă editat de PAROHIA SF. IER. NICOLAE ȘI SF. IER. NECTARIE Pitești, Str. Depozitelor, Canton CFR, Km 110

/PavazaCredintei

Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine Eşti totul în toate şi toate prin tine, Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.