Pavăza Credinței, Nr. 11 by Pavăza Credinței

Apare cu binecuvântarea I.P.S. CALINIC, Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului

Periodic de informare și educație creștin-ortodoxă editat de Parohia Sf. Ier. Nicolae și Sf. Ier. Nectarie - Pitești n Serie nouă - Anul III, Nr. 11 - Decembrie 2017

n ISSN 1641 - 9682

Colindul sau legătura identitară românească cu lada de zestre creștină milenară

n Arhid. Prof. Dr. Codruț-Dumitru SCURTU

ercetând tratatele de specialitate, studiile tematice dar și interpretând colindele noatre tradiționale românești remarcăm, atât sub aspect melodic dar și literar, că aceste nestemate ale tradiției noastre, oferă suficiente dovezi și motive care să-l facă pe dreptmăritorul român de pretutindeni demn și bucuros a-și manifesta credința și obiceiurile într-un mod cât mai deschis și liber mai ales că societatea de față prin secularizare și avid libertinaj tinde să descurajeze acest lucru. Originea lor, conținutul cât și larga lor răspândire fac din aceste vechi odoare ale tradiției românești stindarde și certe motive a ne manifesta credința dar și românismul (patriotismul), două brațe, singurele, ce mai pot îmbrățișa spre mângăiere acest popor aflat într-o continuă înstrăinare de valorile autentice și de dragostea sfântă de țară.

Colindele erau cântate de veacuri pe dulcele grai românesc Așa cum frumos explica vrednicul de pomenire, părintele Constantin Galeriu: ,frumusețea colindelor poporului nostru dreptcredincios e o prelungire a frumuseții liturgice, a frumuseții cultului nostru divin. (Cf. Pr. C. Galeriu ,,Semnificația colindelor” în Glasul Bisericii, Revista Oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, anul XXXII, nr. 11-12, noiembrie-decembrie, 1973, p. 1228). Dovada o descoperim printre altele în Catavasiiariul de la Râmnic din anul 1747 „... tipărit în zilele prea luminatului Domn Io Constantin Nicolae Voevod, cu blagoslovenia prea sfințitului Mitropolit Kir Neofit. Și cu chieltuiala iubitorului de Dumnezeu Kir Climent episcop Râmnicului ... de cucearnicul între preoți Popa Mihai Athanasie Popovici tipograful Râmnicului” unde în finalul cărții citim: ,,Aicea la sfârșitul cărții pusem și stehirile ce le cântă copii când umblă cu steaoa în seara Nașterii lui Hristos, și cetitoriule ce vei ceti și cu poetica vei socoti și de nu vor veni la număr bine (silabisirile n.n.) să știi, că noi precum le-am găsit așa le-am și tipărit dupre cum sau obicinuit a să cânta, iar n-am mai umblat a le număra. ... Steaoa de sus răsare ... .” Colindul înghersuit (sau pus în versuri), este desăvârșit la final de o deosebită orație sau urătură după cum se obișnuiește de veacuri la colind, orație care menționează prezența celor trei magi la Betleem aducând daruri pruncului Iisus. Iată și dovada că la 54 de ani după trecerea la Domnul a mitropolitului Dosoftei al Moldovei (1624-1693), care lăsa poporului român a sa Psaltire pre ghiersuri tocmită (1673) unde reușea cu mult succes a rândui și câteva versuri de colind (Limbile să salte ... etc.), în plin proces de românire a textelor și a cântărilor bisericești s-au notat și textele colindelor însă nu traduse ci după cum s-au obicinuit a să cânta, adică păstrate prin viu grai pe limba patriei.

Aceasta ar fi cea mai curată dovadă că în timp ce în stranele românești slujba a avut nevoie de româniire pre limba patriei colindele erau cântate de veacuri pe dulcele grai românesc. Așadar acestea reprezintă primul vocabular liturgic în limba patriei și daca icoana a reprezentat de veacuri biblia celor fără de carte, aceeași nevoie o va fi suplinit și colindul care din veac a reprezentat și reprezintă cartea de identitate a unei națiuni și a credinței sale creștine. Că aceste preafrumoase colinde se cântau românește și înainte de scrierile mitropolitului cărturar Dosoftei al Moldovei avem dovadă (în Istoria Liturghiei, 1970, Cf. Pr. C. Galeriu op. cit., p. 1228) mărturia unui pastor, A. Matheusius care prin anul 1647 consemna în memoriile sale că tinerii din Cergăul Mic : ...umblă de Crăciun de la 3 noaptea, să cânte românește nelegiuitele lor colinde! Iată că limba română a fost păstrată și promovată prin colind așa cum și colindul a păstrat de veacuri identitatea noastră românească și creștinească.

Poporul român a știut să fie unit și să ureze prin colind Prin originea, conținutul cât și marea lui răspândire colindul este valorificat în rândul celor mai vechi și importante obiceiuri ale Bisericii Ortodoxe fiind catalogat conform unor cercetări ca fiind un obicei străvechi moștenit de la romani (Cf. Al. Rosetti, Colindele religioase la români, Analele Academiei Române, Tom 40, 1920, p.2 apud. Pr. Prof. Dr. Nicolae Belean ,,Originea și vechimea colindelor” în Altarul Banatului, Revista Arhiepiscopiei Timișoarei, Episcopiei Aradului, Episcopiei Caransebeșului, Episcopiei Gyulei și Episcopiei Vârșețului, anul XV – LIV, serie nouă, nr. 1012, oct.-dec. 2004, p. 79). În ceea ce privește colindul laic sau profan, după unele cercetări, acesta își adâncește rădăcinile până dincolo de pragul creștinismului, în tradiția traco-getă (Nicolae Cartojan Colindele cu steaua, București, 1938, p.1). Cu alte cuvinte poporul român a știut să fie unit și să ureze prin colind atât dorința unui an nou îmbelșugat cinstind cu urare pe gospodarii harnici dar nu a uitat ca pe lângă orațiile din vechime să aducă pe la casele de români și cuvântul

mântuitor al nașterii lui Hristos. Astfel împletind tradițiile populare alături de cuvântul evangheliei poporul român reușește uimitoarea și indisolubila legătură transformând ideea de colind în puterea mărturisirii credinței și unității naționale. Melosul colindului, un melos de un ambitus modest Un alt aspect care a făcut ușoară răspândirea colindului a fost melosul acestuia, un melos de un ambitus modest (de cvintă, maxim octavă) care a facilitat interpretarea atât pentru copii cât și pentru adulți fie mai dăruiți vocal sau mai puțin dăruiți. Putem spune ca prin colind s-a realizat o optimă metodă catehetică în biserica neamului reușindu-se a răspândi în vers și melodie cuvântul mântuitor al nașterii lui Hristos. De unde această metodă a deprinderii cuvântului cu ajutorul melosului? Dacă cercetăm în istoria bisericească vom descoperii că episcopul eretic Arie găsise de cuviință a răspândi erezia sa nebunească prin intermediul cântărețului său Bardas care avea o voce deosebită și reușea să învețe astfel și pe alții nebuneasca erezie. La Sinodul I Ecumenic susținut la Niceea în anul 325 această erezie a enervat într-atât de tare pe Sf. Nicolae Episcopul Mirelor Lichiei încât cu toată blândețea sa l-a pălmuit pe Arie în văzul celorlalți episcopi și l-a mustrat pentru rătăcirea sa. În a doua jumătate a secolului al IV-lea Sf. Ambrozie al Mediolanului cunoscutul apărător al dreptei credințe împotriva arianismului (cel care a scris și o colecție celebră de cântări numită Antifonarul) a folosit această metodă pentru a îndrepta învățătura răspândită de Arie aplicând pe aceleași melosuri textul dogmatic corectat. Deasemenea sunt cunoscute astăzi și cântările Sf. Efrem Sirul care a scris alte imnuri ortodoxe de aceeași metrică cu cele ereziace și le-a aplicat pe melodiile acestora. Un alt exemplu este și Sf. Ioan Gură de Aur care procedează lafel aplicând pe cântările cu texte eretice alte texte canonice și dogmatic ortodoxe. Astfel au apărut în secolul al IV-lea o bogăție de cântări cu ambitus mediu, folosind moduri sau scări tetracordice sau pentacordice dar care au putut fi cântate de întreaga suflare astfel apărându-se dreapta credință prin cântarea care facilita memorarea textului. Îndrăznim să spunem că prin atitudinea sa Sf. Nicolae va fi binecuvantat peste veacuri și cântarea cea dreaptă a colindului astfel seara privegherii pentru slujba Sfântului Ierarh Nicolae devenind și seara când din tradiție colindătorii pornesc vestirea nașterii Mântuitorului Hristos, Dumnezeului nostru. Prin manifestările sale colindul reprezintă un întreg ansamblu de muzică, poezie și dans, o dovadă a acestei strânse legături fiind existența obiceiurilor cu Capra, Cerbul, Ursul, Țurca, Vasâlca, obiceiuri în care personajele joacă după cum le cântă fluierul, cetera, trompeta, și alte instrumente respectând o metrică arhaică arătând totodată bogăția ritmică a colindelor. În colinde pe lângă vestirea nașterii Mântuitorului se preamăresc virtuțile omenești și se îndeamnă la bunătate, iubire de Dumnezeu, iubire de semeni, fapte bune și lăsarea răului, sporirea cinstei, cumpătarea, dărnicia. Tot în colinde se condamnă patimile și păcatele, se condamnă avariția, lăcomia, minciuna, înșelătoria, 4

beția și desfrâul. În aceleași colinde sunt prezentate multe idei sociale precum ar fi ideea de pace, sporul în muncă, lauda dreptății colindele fiind des folosite de către popor ca pilde împotrivitoare greutăților sociale (a se vedea și Pr., Drd., Dan Miron, ,,Idei morale și sociale în colindele românilor” în Biserica Ortodoxă Română, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul LXXXVIII, nr., 7-8, iul.-aug., 1970 pp. 733-748).

Colindul s-a născut aproape concomitent cu poporul român. Despre vechimea acestor odoare ale tradiției românești, în timp cercetătorii au emis diferite ipoteze însă un lucru rămâne cert, colindul s-a născut aproape concomitent cu poporul român. El este, daca vreți, chiar cântecul de leagăn al poporului român binecuvântat și dacă pruncul nu uită gingașul cântec al mamei din leagănul prunciei sale așa și poporul român este dator a-și cânta colindul, aceasta reprezentând un act de continuitate dar și de mărturisire a identității și a spiritualității poporului român. Poate nu întâmplător tăria cuvintelor: doină, dor și colind au făcut pe cercetătorii savanți a le denumi intraductibile, pentru că nicio limbă de pe pământ nu ne poate explica și exprima dorul, nu ne poate cânta și ghiersui doina și nu în ultimul rând nicio limbă a pământului nu ne poate exprima și cânta colindul cu atâta dragoste cu care o face poporul care mărturisește de veacuri că: ... Noi la Viflaim am fost, unde s-a născut Hristos. Iată că și tradiția încurajează să gândim că printre cei trei crai de la răsărit va fi fost și unul din părțile noastre care pentru poporul său va fi văzut atât pe pruncul Hristos, născut în staulul Betleemului, aducându-i daruri, dar și ... pe a Sa mamă, pe care Maria o cheamă. Și poate nu întâmplător evlavia poporului român va fi făcut din aceste ținuturi binecuvântate ale românimii o adevărată grădină a Maicii Domnului. Să continuăm a ne face părtași ieșirii la colindat, prin acest vohod al românimii care nu își uită tradiția și credința ci cu înțelepciune dreaptă vestește prin colind nașterea lui Hristos Dumnezeu! Să nu uităm că un neam este definit nu de orânduieli europene ci existența sa se bazează pe promovarea tradiției sale și atâta timp cât românul își va cânta doina si colindul cu dorul după Dumnezeu va fi binecuvântat în veac !

Nr. 11. decembrie 2017

Nu râvniți la oamenii care au bani, confort, slavă și putere, ci la cei care trăiesc în virtute, înțelepciune și dreaptă credință

Părintelui Paisie Aghioritul pentru toți cei osteniți și împovărați: Limitați-vă nevoile materiale pentru că acestea creează poveri înfricoșătoare și neliniști. Nu râvniți la oamenii care au bani, confort, slavă și putere, ci la cei care trăiesc în virtute, înțelepciune și dreaptă credință. Nu cereți de la Dumnezeu lucruri care întăresc numai trupul, ci cereți, în primul rând, ceea ce este bun și folositor pentru suflet. Schimbați-vă viața, descoperiți sensul vieții, câștigați timpul pe care l-ați pierdut în călătoria voastră de până acum pe acest pământ. Nu vă încredeți în cugetul oamenilor lumești. Vindecați-vă de bolile care domină în viața oamenilor care nu au învățat să postească, să se înfrâneze, să se roage și să nădăjduiască. Nu deznădăjduiți, Dumnezeu este pretutindeni și îl iubește pe om. Tăiați orice relație cu răul, trăiți liber, în acord cu voia lui Dumnezeu. Arătați-vă credința și prin faptele dragostei față de aproapele. Hotărâți-vă, ce vreți mai mult: să plăceți lumii sau să vă întoarceți lângă Dumnezeu. Aproape toate problemele încep de la gură (de la felul în care vorbești, adică) și de asemenea de la cât de mult depinzi de patimile tale. Să o iubești pe soția ta mai mult decât pe tine însuți. Cu faptele, nu cu vorbele. Și să nu-i vorbești niciodată urât, fiindcă de fiecare dată limba ucide și distruge dragostea. De asemenea, să luați aminte că unii părinți îi răsfață pe copiii lor și le fac toate voile. Și când răsfeți prea mult pe copil, devine egoist și o va lua pe o cale strâmbă. Mulți părinți au grijă să dea copiilor lor mai mult lucruri materiale. Aceasta este o greșeală. Trupul are multe pofte materiale, dar

viață scurtă. Sufletul are veșnicie: alt drum, altă călătorie. Sufletul nu sfârșește în pământ, ci la Dumnezeu. Astăzi toți se ocupă de trup, iar nu de nevoile sufletului lor. – Și care sunt nevoile sufletului, părinte? – Iată, cum să-ți zic? Nevoile sufletului sunt felurite. Și bucuriile sufletului sunt altele decât cele ale trupului. Trupul ușor îl mulțumești, sufletul nu. Dacă ai bani și te duci într-un magazin mare, trupul este mulțumit. Dar ce poți să găsești pentru sufletul tău într-unul din magazinele acelea mari, cum le zice, supermarketuri, da. Sufletul are nevoie de alte lucruri. Sufletul are nevoie de pace, liniște, comunicare cu Dumnezeu. Pentru a se întreține trupul, este nevoie de bani și de pâinea cea de toate zilele, dar sufletul, pentru a se întreține, are nevoie de talanți dumnezeiești: pâinea cea cerească. Traducere şi adaptare: Laura Enache Sursa: doxologia.ro

Paradoxul infernului și necesitatea fericirii f

n Psiholog Bogdan IONESCU

adul este patria mâhnirii. Este privirea rece a omului, răsfrântă asupra lui însuși, de-

oarece nu mai are nimic de comunicat altora. Dostoievski definea iaful ca fiind

neputința de a iubi. Iadul este un loc, dar mai ales o stare de spirit. nu trebuie doar să

mori pentru a ajunge acolo. Este de ajuns să simți otrava lipsei de bucurie, singurătatea

împreună cu ceilalți pentru a începe să simți iadul. Este starea în care simți că fiecare nouă zi te dizolvă, îți topește sufletul, făcându-te să simți amară fiecare clipă. Axeastă subterană

a spiritului este locuința fără ferestre de unde omul ajunge să regrete că are ochi să vadă...

Nr. 11. decembrie 2017

Harta Infernului, de Sandro Botticelli.

Iadul își are „logica” lui! ne-o spune Sartre în piesa lui de teatru „Cu ușile închise”! Prin gura unui personaj ne mărturisește crezul său: infernul sunt ceilalți. dar chiar și în iad, oamenii au „nevoie” unul de celălalt: nevoia de a se chinui reciproc, plăcerea de a-și întoarce tortura de sine asupra celorlalți. Care este de fapt paradoxul infernului? Consider că acest paradox constă în a-i chinui pe ceilalți, socotindu-te tot tu victima. Cel ce își trăiește iadul viu fiind doar își joacă rolul de a trăi. Înoată mut alături de ceilalți într-o mare a vieții căreia nu-i intuiește nicio finalitate. Înoată zi de zi, cu brațele din ce în ce mai moi până când ajunge să își dea seama că tristețea va dura veșnic, cum ar spune van Gogh. Fiecare om se condamnă la iad ori de câte ori nu are curajul să iubească, să se deschidă față de ceilalți oameni, să admire. Nu vi se pare ciudat că, nouă oamenilor, uneori ne vine mai ușor să admirăm o floare decât o persoană? Tragedia însingurării începe cu neputința de a mai admira omul de lângă noi în ai cărui ochi se răsfrânge un întreg univers. De multe ori ne condamnăm prezentul, sacrificându-l pentru grija viitorului. „Voi fi fericit mâine, părem a spune în interiorul nostru”, mai este timp, fericirea o voi trăi mâineiar zilele de

mâine se adună astfel încât, obișnuit cu grija și tristețea, ajunge să creadă că ea este starea normalității... Fericirea trebuie trăită azi! „Azi” este timpul fericirii. Orice ar fi însă, omul trebuie și este de datoria lui ca ființă conștientă să caute să găsească bucuria în lucrurile simple din viață. Dacă spuneam anterior că paradoxul iadului constă în a-i chinui pe ceilalți simțindu-te tot tu victima, paradoxul bucuriei constă în a te bucura uneori de bucuria semenilor tăi mai mult decât teai bucura dacă ți s-ar fi întâmplat ție, iar paradoxul dărniciei constă în a oferi fără a simți că pierzi... După cum viața se perpetuează precum lumina din lumină, cu fiecare persoană venită pe lume, așa și bucuria ar trebui să se prelungească dintr-o persoană în toate celelalte. Sărbătoarea înseamnă și celebrarea bucuriei celuilalt, intrarea în comuniune cu Dumnezeu nu doar comemorativ, ci aici și acum. Viața nu este o succesiune ternă de secvențe în viața unui om, ci o intersecție a mai multor planuri, uneori convergente, alteori contradictorii. Viața este paradoxal construită laolaltă cu ființa umană, apogeu creat al paradoxurilor în care întâlnim timp și eternitate, viață și moarte, finit și aspirație către infinit... 7

Starea duhovnicească a omului n Paul Curcă

upă părintele Serafim Alexiev mândria este izvorul tuturor patimilor, iar smerenia al tuturor virtuților. Smerenia ar trebui să fie starea noastră firească, „Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4, 7) În smerenie nu ne pretindem mai mult decât suntem, suntem mulțumiți cu ceea ce am primit, chiar de a ar fi bune sau rele. Până la urmă, întrucât nimeni nu este fără de păcat, putem spune că merităm toate suferințele care se abat asupra noastră, că ele nu sunt decât semnul lui Dumnezeu că vrea să ne elibereze de dependența de bunurile lumii acesteia. Sufletul celui smerit este blând, el poate primi cu seninătate ocările de la ceilalți, chiar dacă sunt nedrepte, căci își vede propriile neajunsuri, și atunci nu mai stă să se apere, să se îndreptățească, nu luptă vreodată pentru a se pune pe sine deasupra celorlalți. Lupta lui este cu sine, cu înclinațiile pătimașe din propriul suflet, nu cu ceilalți. După sfântul Ioan Scărarul, cel smerit nu disprețuiește pe nimeni, ba chiar pe toți îi vede ca fiind deaspura lui.

Pe ce cale vom merge și ce vom susține? Poate totuși un suflet smerit să pornească la luptă, să susțină anumite cauze în tumultul acesta dizolvant al lumii? Ne aflăm mereu în tot felul de ispite. Agenda zilei la zecile de televiziuni, sutele de site-uri și miile de păreri care sunt emise zilnic ne cere să ne poziționăm cumva, să avem propriile opțiuni pe care să le exprimăm ca să-i convingem pe ceilalți, în loc să ne lăsăm convinși de ei. Pe ce cale vom merge și ce vom susține? Sunt, cu adevărat, multe opțiuni posibile, dar singura care merită apărată este sfânta credință ortodoxă. Toate celelalte sunt vânare de vânt, căutare a unor himere. Chiar dacă nu ne afirmăm explicit pe noi înșine, până la urmă tot pe noi înșine, în calitate de apărători, ne punem în valoare. Căutăm diverse pretexte ca să ne punem în valoare eul hipertrofiat. Și cum arareori o putem face direct, căci știm cât de dezgustați ar fi semenii noștri dacă le-am spune mereu ce tari și mari suntem noi, ne folosim de pretextul ideilor, al instituțiilor pe care le promovăm. Așa pot apăra orice: comunismul, liberalismul, valorile patriei, creștinismul, orice. Dar numai creștinismul merită apărat, căci e singura valoare vreșnică, și sin8

gurul adevăr care merită susținut. N-ar putea interveni și aici aceeași falsificare de sine? Ba da, sigur că da, se numește falsă smerenie, iar părinții îi acordă o atenție specială. Și creștinismul, atunci când apare în discursurile și convingerile pe care și le expun oamenii, devine un simplu „ism”, pasibil să fie preluat de patologia ființei umane. Cei mai inteligenți reușesc să elimine de la arătare hipertrofia eu-lui, dar aceasta poate să rămână prezentă în interior. De aceea, lupta cu falsa smerenie e o luptă cu patimile care ne frământă, și despre care în afară poate să nu răzbată nimic. Nu există modalități de a ne feri de falsa smerenie, mai ales că fiind, la arătare, smerenie, poate să scape celorlalți. O modalitate de a ne feri ar fi să nu vorbim niciodată de la noi, ci să căutăm să fim mereu pe urmele sfinților părinți, să găsim acolo paternitatea gândurilor noastre. Smerenia e greu de atins pentru că presupune o apropiere de eul autentic al omului, dar și de Dumnezeu. Atunci când te vezi așa cum ești și când te apropii de Dumnezeu, dispar toate

.. .,

învelișurile care se adaugă din tărâmul social, din obsesiile proprii, din neputințe. Eu-ul este ceva vulnerabil, plin de temeri și de neliniști. Dar cu o astfel de constituție internă nu poți funcționa în lume. Vei fi repede și definitiv înfrânt. De aceea omul trebuie să-și confecționeze o carapace care să ascundă fragilitatea și neputințele resimțite în adânc și care să fie numai bună să interacționeze cu ceilalți oameni. Dar această carapace tare nu-și mai are rostul atunci când omul se află în preajma sa însuși sau a Creatorului Său. Numai în aceste cazuri omul are curajul de a se înfățișa așa cum este el în realitate, și de a arăta și lumii această față a sa.

Smerenia exprimă adevărul despre om: ești nimic deși ești chemat să fii asemenea lui Dumnezeu, după cum spune părintele Savatie Bastovoi. Omul este o ființă care va muri, iar viața spre moarte este adevărul lui. Atunci de ce s-ar mai semeți omul pentru ceva, când e evident că va deveni un pumn de țărână luat de vânt? Smerenia este conștientizarea propriei stări existențiale, a patimilor care ne cotropesc și a nimicului care vom deveni, în același timp cu singura soluție posibilă, apelul la Dumnezeu. În trufia eu-lui care se afirmă nu există libertate. Aceasta ne e. dată de-abia după ce cunoaștem smerenia

Nr. 11. decembrie 2017

Cum poate omul să fie trufaș și să se mai și îndreptățească cu această stare? E simplu de realizat. De pildă, fariseul din parabola biblică se mândrea cu realizările sale reale: ținea posturile, își plătea dările, era un bun cetățean și un credincios model. Ce i-am putea reproșa? Era satisfăcut de sine pentru că îndeplinea cu exactitate cerințele conviețuirii sociale și ale religiei. Dar totuși, care era problema lui, de ce Mântuitorul nostru spune că vameșul cel păcătos a plecat mai îndreptat de la templu decât fariseul cel corect? Fariseul reduce sensul credinței la executarea corectă a unor prescripții. Odată făcute acestea, omul este satisfăcut de sine. Nu avem și noi, adesea, aceeași stare, nu suntem satisfăcuți că ne-am îndeplinit datoria, și așteptăm să fim răsplătiți, după cum ni se pare nouă că ni se cuvine? Fariseul, împreună cu toți cei care gândesc ca el, falsifică sensul religiei, al vieții înseși chiar. Religia vine din latină, unde înseamnă a lega. Prin îndeplinirea exactă a prescripțiilor legii, prin participarea la ritualuri comune nu am epuizat ceea ce puteam face în relația noastră cu Dumnezeu. Fac doar o lucrare exterioară, și ea necesară, desigur, dar care rămâne încă un început. Vameșul este mult mai aproape de Dumnezeu pentru că el se simte departe. Conștiința propriei păcătoșenii nu-i permite să-și aroge merite, să se considere în regulă, să accepte ceva de la Dumnezeu ca răsplată pentru îndeplinirea corectă a îndatoririlor. Vameșul rămâne în postura celui care știe că nu merită căci e păcătos, și face apel doar la mila lui Dumnezeu, dar nu pentru a primi vreo răsplată, ci doar 9

pentru a-i fi iertate păcatele. Fariseul știe că a acționat corect și așteaptă de la Dumnezeu răsplata actiunilor sale. Vameșul, în schimb, datorită conștiinței păcătoșeniei sale, știe că distanța pusă de păcat între om și Dumnezeu este infinită și că nu va putea fi parcursă de toate ritualurile și toate acțiunile umane. Doar Dumnezeu poate să anuleze această depărtare. „Pe cât sunt de departe răsăriturile de la apusuri, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre” (Psalmul 102, 12). Perfecțiunea nu are nevoie de laude ca să fie perfectă. După părintele Schmemann omul smerit îl are ca model pe Dumnezeu, căci Dumnezeu însuși e smerit. Ceea ce e frumos, perfect și bun e smerit fără să aibă nevoie de adulare. Perfecțiunea nu are nevoie de laude ca să fie perfectă. Oamenii care au ceva de făcut sau de spus nu se leagă de aprecierile celor din

jur. Ei își găsesc împlinirea în propria activitate, care poate fi bine văzută sau nu. Într-o lume a interacțiunii generalizate ne căutăm prea mult slava unii de la alții. Am nevoie de confirmarea valorii mele de la semenii mei, iar în lipsa acestei aprecieri neștiind care mi-e valoarea și nici ce pot să fac. Sunt dependent de privirile admirative ale celor din jurul meu, știu că ceea ce sunt înseamnă ceva numai dacă primește recunoașterea de la lume. Astfel că voi căuta să fac și să arăt lumii nu ceea ce mi-ar fi mai propriu, ci ceea ce știu că ar putea primi lauda celorlalți. Însă această căutare a confirmării din partea lumii este și o subordonarea a mea față de ea, mă ofer să răspund comandamentelor ei, nu celor proprii, profunde, și atunci nu mai pot atinge starea de liniște și împăcare. Sunt iarăși condamnat să fiu un eu hipertrofiat.

Sfinții din vechime spuneau că în vremurile de pe urmă, cum sunt, în mod vădit, cele pe care le trăim astăzi, nu vor mai exista mari nevoitori, mari asceți. Lumea se va strica, nu va mai fi capabilă de mari virtuți. Iar în acele vremuri grele oamenii se vor putea mântui doar prin smerenie. Adică acei oameni nevolnici vor fi primiți de Domnul nu pentru faptele mărețe pe care le vedem la mucenici, la marii nevoitori din pustia Egiptului, și la atâția alți sfinți de demult, ci dacă măcar va fi în stare să-și păstreze o minte cât de cât corectă și realistă, o judecată dreaptă și o credință curată. Tot ce mai putem face este să nu ne lăsăm purtați de stilul lumii, să nu fim în modul în care vrea ea să fim. Să nu fim un eu hipertrofiat, după cum vrea lumea să fim, ci unul smerit, care să răspundă la chemarea lui Dumnezeu. 10

REȚELELE DE SOCI A LI ZA RE I N TEGREA ZĂ SAU I ZOLEA ZĂ I N DI V I DUL MODERN DI N P UNCT DE V EDERE SOCI A L?

Nr. 11. decembrie 2017

Viviana PANTAZICĂ, cls. a X-a D Colegiul Național „I.C. Brătianu” Pitești

in perspectiva mea, societatea actuală se arată a avea o bine determinată extremitate în mediul virtual, datorită rețelelor de socializare. În ciuda denumirii lor evidente, se poate pune o întrebare îndreptățită în contextul lumii moderne: dacă scopul rețelelor de socializare este de a integra individul în societate, efectul lor final este până la urmă cel preconizat, sau duce la opusul lui, adică izolarea individului? În opinia mea, adevărul, ca mai în orice situație, se află undeva la mijloc. Această întrebare, de asemenea, își găsește răspuns și în funcție de individul despre care vorbim. Esențial însă, după părerea mea, este înțelegerea beneficiilor și dezavantajelor folosirii rețelelor de socializare în vederea realizării scopului lor originar, de la sine înțeles. Înainte de toate, este important a defini societatea, precum și ceea ce presupune încadrarea în aceasta, până a ajunge la cunoașterea modului prin care rețelele de socializare ne ajută sau nu la îndeplinirea acestui lucru. În opinia mea, societatea reprezintă grupul de oameni care înconjoară un individ, fără a-l „absorbi” neapărat, adică a-l atribui unui șablon după care, în mare, sunt „proiectați” ceilalți. Integrarea în societate reprezintă, pentru mine, asumarea unor trăsături de caracter specifice grupului social despre care este vorba, care va duce la identificarea cu fiecare din membrii acestuia și, mai departe, cu grupul în sine. Mai mult decât atât, integrarea sau aderarea la un anumit cerc de oameni presupune prietenie, adică o oareșice empatie manifestată față de ceilalți. Societatea cuprinde, cu toate acestea, atât prietenii unui individ, cât și dușmanii, dar mai ales acei străini sau oameni cunoscuți doar din vedere care-i sunt indiferenți individului, cei cu care acesta n-a reușit a dezvolta o relație de nici un tip.

Societatea, de altfel, poate fi privită ca o familie imensă, în ceea ce privește asemănarea individului cu ceilalți și a existenței sentimentului de apartenență la grup. Societatea este, după părerea mea, mediul de dezvoltare a personalității unui om, contextul creșterii, maturizării și metamorfozării acestuia, în limitele permise de excentricitățile șablonului urmat de fiecare în parte. Omul ieșind din matrița universală prin propria personalitate neacceptată de societate este respins și greu integrat sau reintegrat în aceasta. Ceea ce vreau să evidențiez este că societatea nu este deschisă indivizilor cu particularități aparte, pe are îi reneagă, ci oamenilor pe care-i numim „obișnuiți”. Integrarea ar fi prin urmare definită de capacitatea unui individ de a se alinia în rând cu cei cu care seamănă, cel puțin în planul superficial. În al doilea rând, consider necesar a da glas beneficiilor rețelelor de socializare în contribuția la integrarea în societate, așa cum mi-am propus

inițial. Prin intermediul rețelelor de socializare ești ajutat a-ți crea un profil care, din perspectiva mea, nu duce decât la îngrădirea persoanei tale și la pierderea complexității care te reprezintă, dar, în același timp, conduce la construirea unei aparențe mai „comerciale”, ușor de încadrat în societate, prin prisma căreia celorlalți le este conferită impresia că te pot „citi” cu ușurință și te pot cunoaște. Nu toți, însă, ne încadrăm stereotipurilor sociale promovate de rețelele sociale. La momentul prezentului, printre acestea se numără: tânăra mamă ce se confruntă cu provocările primului copil, aceasta caută și dă sfaturi, culturistul etalându-și portrete idolilor lui în sport pe peretele său virtual, femeia trecută de vârsta a doua, în căutarea „tinereții fără bătrânețe”, frustratul semnând petiții, comentatorul sportiv, criticul de artă, omul politic, omul apolitic, tipul zen, cel cu citate motivaționale, snobul, burghezul, lăudărosul, iar lista poate continua la nesfârșit. Chiar înainte de a încerca o rețea de socializare, pare că deja cunoaștem aceste tipuri umane. De ce oare? Fiindcă sunt aceeiași indivizi din realitate, mutați în spațiul virtual unde sunt și mai ușor de identificat datorită simplificării personalității lor, reducerea a ceea ce înseamnă ei la câteva trăsături generale. Cu siguranță, rețelele de socializare apropie oamenii care împărtășesc aceeași pasiune și urmă12

resc aceleași valori în viață, cum este și cazul meu. În mediul virtual am descoperit nenumărați oameni interesați de literatură și diverse evenimente culturale, aidoma mie. Datorită acestui site de socializare am cunoscut un cerc social deosebit care simt că mă reflectă perfect și-n care m-am integrat natural. Mai mult decât atât, multe îmbunătățiri a cunoscut și viața mea reală: fiind invitată la diverse evenimente din cadrul literaturii am reușit a lua cunoștință și-n realitate cu oamenii pe care în mediul virtual îi admiram atât de mult, ceea ce este de-a dreptul impresionant. Dacă eu, pe de o parte, am reușit a dezvolta o relație de prietenie și colegialitate cu aceștia cunoscuți pe internet, mulți alți oameni, pe de altă parte, chiar dacă au ajuns a cunoaște oameni asemănători lor, n-au reușit a proiecta în cadrul realității legătura de prietenie mult visată. Motivele, desigur, sunt vaste și diverse. Cert e că pe internet puțin dintre relațiile de orice fel înfiripate între persoane capătă acea trăinicie necesară „coborârii” lor în realitate. De altfel, consider că există nenumărate exemple care pot dovedi contrariul scopului autentic al rețelelor de socializare. Aplecându-mă tot asupra proprie-mi experiențe, mărturisesc că am întâmpinat greutăți în constiuirea profilului meu virtual. Eu personal sunt de părăre că esența

noastră lăuntrică este pur și simplu inefabilă, de neexprimat nici măcar prin fotografii. Prin urmare, mi-a fost foarte greu să completez până și rubrica despre pasiuni. „Cititul”, am spus, „Pictura”, am mai scris. Dar mie nu-mi place pictura în sine sau să citesc … Îmi plac emoția, culoarea, scânteia de genialitate din fiecare idee. Mă fascinează convertirea realității în artă, în Uimitor. Dar ce-aș putea spune despre convertirea realității în realitatea virtuală, plan secund ce pare a înghiți lumea aedvărată? Că este greu, imposibil chiar, aș spune, fiindcă rețelele sociale nu oglindesc realitatea societății umane în întregime și cu exactitate, ci numai portretizări idealizate, variante pe care le considerăm cele mai bune ale fiecărui om în parte. Pe internet se promovează o societate utopică și se blamează defectele societății actuale reale. Într-o asemenea societate, eu nu mă regăsesc. Pot spune că sunt cu totul străină de proiecțiile realizate de fiecare individ real pe care ar trebui să mi le însușesc ca prietene. Dar chiar sunt îndreptățită să spun că rețelele de socializare mă transformă într-un om izolat, înstrăinat? Abia acum am atins punctul dureros al problematicii rețelelor de socializare. Ele în sine nu duc la izolare. Vina este a noastră, a celor care abuzăm de libertatea de a fi cine dorim, care ne este permisă pe internet. Se speculează că folosim abuziv rețelele de socializare, uităm, suntem dezvățați de „tehnicile” de a stabili raporturi sociale în realitate. De uitat, țin să pun în lumină, este de-a dreptul imposibil. Omul, indiferent de intervalul de timp în care viețuiește pe Terra, presupune o societate, relații interumane, empatie, conviețuire. Face parte din zestrea genetică

Nr. 11. decembrie 2017

umană, din firea omului. Rețelele sociale categoric nu distrug umanitatea omului (ce paradoxal sună!), poate doar îi slăbesc capacitățile acestuia de a interacționa eficient cu ceilalți. Pe internet se desfășoară, cu toate acestea, o interacțiune automatizată, redusă la un alfabet secund, cel al emoticoanelor. Crearea și folosirea acestora este cu scopul de manifestare mai clară a sentimentului, de exprimare a atitudinilor. Iar, are loc discuția despre acele emoții greu de exprimat și de interpretat. Pe lângă acestea, adăugăm, din păcate și problematica interpretării greșite a emoticoanelor. Din fericire, toate aceste greutăți și probleme le întâmpinăm și-n conversațiile reale purtate zi de zi , când ne este greu a explica ce simțim sau ne „aburim” total interlocutorul, care nu poate pricepe adevăratul sens al cuvintelor și tonului vocii noastre. Rezumând, ideile pe care le-am dezvoltat anterior s-ar împleti într-o concluzie potrivită astfel: mediul virtual a devenit societatea secundă prilejuită de totala libertate conferită de rețelele de socializare individului, libertate constituită paradoxal atât de constrângerea ce-o presupune încadrarea într-un stereotip clar determinat, cât și de puterea oarecum „demiurgică” de a-ți crea profilul social dorit, cât mai atrăgător pentru ceilalți. constituind în sine o nouă societate, mediul rețelelor de socializare creează condițiile prielnice dezvoltării relațiilor intraumane, deși nu foarte profunde, dar acesta poate avea efecte degradante asupra capacității individului de a socializa în realitate, devenind dependent de simplitatea lucrurilor desfășurate în realitatea virtuală.

Ierarhia iubirii

n Pr. Horia PRIOTEASA preot slujitor la biserica Stitalului Fundeni, București

umnezeiasca iubire se manifestă neîncetat, având dimensiuni cosmice, cuprinzând întreaga lume văzută şi nevăzută. Că Dumnezeu este iubire ştie întreaga suflare omenească, şi chiar dacă cineva nu are cunoştinţe teologice de adâncă profunzime, simte lăuntric chemarea Creatorului, Mântuitorului şi Sfinţitorului spre asemănare şi spre sfinţire. Iubirea Treimică are capacitatea de a atrage şi de a cuprinde întreaga omenire. Ea e mai presus decât orice gândire filozofică bine şlefuită, este mai mult decât toate câmpurile magnetice cunoscute, neavând legătură cu forţa gravitaţională, nici cu vreo lege a fizicii, nici nu-i reacţie chimică şi nu e nimic din câte poate omul cuprinde cu mintea, pentru a încerca să stabilească în scris o mărginită şi săracă definiţie.

Icoana Pantocrator din biserica Vărzaru, Morărești 14

Înţelegerea acestei minunate taine a iubirii poate fi un proces îndelungat şi anevoios pentru unii sau, pentru alţii, poate naşte în sufletul omului, pocăit şi îndreptat, dorul de Dumnezeu şi dorinţa necondiţionată de a trăi permanent cu mintea şi cu inima în infinita descoperire a iubirii dumnezeieşti. Cei mai fericiţi sunt sfinţii, pentru că ei au pus mai presus de oricine şi de orice toată dăruirea în slujba oamenilor, împlinirea temeinică a poruncilor dumnezeieşti şi comuniunea deplină, prin aprofundarea virtuţilor, cu şi în Hristos Domnul. Văzând acest urcuş duhovnicesc, ne identificăm micimea fiecăruia dintre noi şi realizăm cât de departe suntem, uneori, de poteca ce urcă spre Cer. Dar, oare, pe cine iubim noi întâi? Care sunt priorităţile noastre de zi cu zi? Care este gândul cel mai adânc al eului nostru? Aceste întrebări, şi nu numai, ne provoacă la o cunoaştere de sine cât mai lăuntrică şi cât mai sinceră în raport cu manifestarea iubirii dumnezeieşti. De multe ori ne regăsim în acea stare a lipsei de percepţie a iubirii în general, cauzată de instalarea unei nepăsări aproape totale cu privire la aproapele nostru. Alteori ne asemănăm cu păgânii, care se iubesc doar pe ei înşişi, prin toate manifetările fireşti de fiecare zi. De aici rezultă cea mai prăpăstioasă latură a iubirii de sine, care se caracterizează prin păreri foarte bune despre noi, coborâte în adâncurile gândurilor noastre spre a hrăni vanitatea ascunsă şi vicleană. Aici se naşte idolul iubirii personale, al eului, în care nu se mai află nimeni, unde nu mai poate pătrunde cineva, fiindcă am blocat voit toate uşile, ale pocăinţei, ale iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Tot aici se naşte cea mai acută şi profundă boală, a egoismului malefic menit să atrofieze toate simţurile duhovniceşti. Din acest abis

Nr. 11. decembrie 2017

tendenţios şi respingător trebuie să iasă omul, pentru a-L iubi mai întâi pe Dumnezeu, pe Care trebuie să-L lase să intre, să curăţească zidirea mâinilor Lui şi să sfinţească cu darurile Sale, pe care le revarsă asupra tuturor prin Sfintele Taine, necondiţionând pe cineva, asemenea oamenilor. La această reacţie nedefinită participă harul dumnezeiesc la împreuna-lucrare cu voinţa umană spre dobândirea bucuriei neaşteptate şi fericirii veşnice. Orice alt procedeu uman, şi nu numai uman, duce la pierderea harului, la segmentarea şi delimitarea sentimentelor şi de aici la imposibilitatea moştenirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Însuşi Hristos Domnul atrage atenţia asupra acestui pericol, nu pentru că vrea o exclusivitate a iubirii pentru Sine ca Dumnezeu sau pentru că ar avea nevoie de iubirea noastră, ci pentru că suntem părticică din El şi fericirea noastră stă în iubirea de Dumnezeu: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine“ (Matei 10:37-38). Încercarea de a concepe altă variantă a ierarhizării dragostei decât cea prezentată în aceste versete nu face altceva decât a crea o altă formă de religie, practic, o întoarcere la păgânătatea întunericului, la neînţelegerea a toată creaţia, la neacceptarea reveleţiei, deci la un neolitic spiritual, în aşteptarea unor explicaţii existenţiale. Problematica ierarhiei iubirii poate genera multiple conflicte, tocmai pentru că unii oameni nu au înţeles şi nici nu vor să priceapă că Dumnezeu este iubire nemărginită şi că se află în fiecare dintre noi prin suflarea de viaţă, pe care a înfăptuit-o ca cea mai minunată şi sfântă lucrare a creaţiei Sale. 15

Nasterea Domnului ,

Şi colindele răsună, Vântul spulberă şi-adună Neaua-n sat

Mama vine şi le-aduce Nuci, covrigi şi turtă dulce Rând pe rând

Şi zâmbind, le-ascultă cântul, Se opreşte în loc vântul Pe pîmânt Şi ascultă-n adiere

Şi în lină mângâiere Al lor cânt

Şi în tot şi peste toate E Cuvântul Domn a toate Întrupat. Ninge sfânta Lui Iubire În văzduh, în rost, în fire, Ninge-n sat,

Pruncii n-au treabă cu gerul, ’i-ncălzeşte-n duh Misterul Lerui ler, Nu sunt stele, nu e lună, Întrupat, Hristos ne-adună,

Sfânt Mister,

Este noaptea sărbătorii, Vin în prag colindătorii Domnului,

Cei din casă vor să-i vadă, Nu se lasă nicicând pradă Somnului.

Noaptea de har ninsă-i sfântă Şi Hristos binecuvântă Cer, pământ.

Ascultăm toţi colindatul, În lumina Lui e satul, În Cuvânt.

Periodic de informare și educație creștin-ortodoxă editat de n ISSN 1641 - 9682

Serie nouă - Anul III, Nr. 11 - Decembrie 2017

PAROHIA SF. IER. NICOLAE ȘI SF. IER. NECTARIE Pitești, Str. Depozitelor, Canton CFR, Km 110

/PavazaCredintei

Vin copiii cu colinde, Mama candelă aprinde Pe-nserat

de Pr. Costică Moroianu