Pavăza Credinței

Apare cu binecuvântarea I.P.S. CALINIC, Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului

Periodic de informare și educație creștin-ortodoxă editat de Parohia Sf. Ier. Nicolae și Sf. Ier. Nectarie - Pitești

n Serie nouă - Anul II, Nr. 8 - decembrie 2015

n ISSN 1641 - 9682

„

Sfântul Nicolae

cel mai iubit sfânt din lume

S

† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

ă fii cel mai iubit dintre pământeni, cum a zis Marin Preda, nu este o treabă deloc uşoară, darămite a fi cel mai iubit sfânt din lume, cred că nu este mai puţin uşor, ci dimpotrivă. Tot m-am întrebat, cum de a ajuns Sfântul Nicolae celebru? Şi tot gândind aşa, a început să ne fie drag şi să avem bucurie în inimă, atunci când îi pomenim numele. Iar acum, când se prăznuieşte ziua lui cea scumpă, Sfântul Nicolae mi-a desluşit mintea şi înţelesul numelui de Nicolae.

În limba greacă numele sfântului se compune din două cuvinte nicos (luptător, învingător) şi laos (popor), ceea ce ar însemna, după cum singuri vedeţi: învingător de popoare! Cine poartă în plenitudine acest nume din veac? Chiar Iisus Hristos! Şi iată că Sfântul Nicolae este copilul lui Dumnezeu al cărui nume, prin vrerea lui Iisus Hristos, este cunoscut până la marginile lumii. Când spun aceasta, am în vedere faptul, că toate neamurile lumii prăznuiesc în luna decembrie, luna cadourilor! Ce să însemne aceasta, dacă nu chiar recunoaşterea mondială a Sfântului Nicolae?

Iată, spre marea noastră bucurie, Sfântul Nicolae (+340) a biruit veacurile, prin darul lui Dumnezeu, făcând mari şi multe minuni până azi şi până în veac, atât cât vom fi pe acest pământ. Cred că fiecare dintre noi, dacă s-a rugat doar un pic, a primit imediat ajutorul lui efectiv. Nu pot să nu spun şi de data aceasta minunea pe care eu însumi am văzuto la Mănăstirea Sinaia, prin anul 1980.

2

Nr. 8, decembrie 2015 Restauram biserica mănăstirii şi schela închiriată de la Primăria oraşului costa 13.500 lei grei şi mi s-a impus s-o achităm rapid că altfel vor fi penalizări. Nu aveam nimic în tolbă, era aproape Crăciunul, de mâncare nu era şi mai aveam şi această belea. Cuprins de jale mare, m-am dus în biserică şi îndreptându-mă spre icoana Sfântului Nicolae (donată de Carol I, regele românilor, mănăstirii, el priminduo de la ţarul Rusiei în dar!), i-am zis, precum auziţi: Sfinte Nicolae, tu nu vezi ce necazuri avem? Tu stai aici în biserică, ai icoană scumpă, candela îţi luminează faţa, căldură este, iar noi n-avem de mâncare şi pe deasupra Primăria nu ne iartă de datorie! Vezi, caută şi tu acolo în traistă şi dă-ne barem praful care a mai rămas din darurile date altora.

M-am mai uitat o dată în ochii Sfântului Nicolae şi dintr-odată m-a apucat o sfială de-mi pocnea obrazul de ruşine, gândindu-mă că n-am făcut o rugăciune sfântului, ci un reproş. Şi aşa am ieşit grabnic din biserică să nu mă trezesc cu vreo palmă din partea sfântului, zicându-mi, fără ocolişuri, că halal să-mi fie de aşa rugăciune. A doua zi să vezi minunea, cei 13.500 de lei s-au adunat până la ora două, după masă. De la Bucureşti, au venit zece mii de lei, de la persoane diferite. Când i-am întrebat cum de au trimis la Mănăstirea Sinaia ajutorul, mi-au spus, spre uimirea mea, că noaptea le-a apărut în vis Sfântul Nicolae şi le-a spus să trimită ajutor grabnic la Mănăstirea Sinaia! Am rămas uimit de ajutorul imediat, chiar dacă rugăciunea lui Calinic a fost cât un bob de mic.

Dumnezeu, prin Sfinţii Săi, ajută grabnic doar celor în stări absolut de limită, adică atunci când noi nu mai putem face nimic cu puterile noastre slăbănoage. Strigătul la Dumnezeu este auzit şi minunea se săvârşeşte. Este, aşadar, necesară legătura de inimă între om şi Dumnezeu. Dar, Doamne, câţi dintre noi nu am primit semnul minunii lui Dumnezeu? Dacă le-am scrie fiecare, ar fi o bucurie pentru cei care vor veni după noi! Ar fi o speranţă!

Deci, fiecare la scris minunile de care ne-a învrednicit Dumnezeu!

Doamne, binecuvântează-ne pe toţi, iar azi, îndeosebi, pe cei care poartă numele Sfântului Nicolae! Tuturor, mulţi şi buni ani cu sănătate şi pace!

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor.

Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nicolae, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

3

Importanţa şi rolul marilor păstori de suflete care prin slujirea şi activitatea lor au contribuit la susţinerea, consolidarea şi dinaminazarea vieţii poporului roman

N

u e deloc uşor să vorbeşti despre aceşti învăţători ai nevoinţei şi ai virtuţii; dimpotrivă, este nevoie de multă evlavie pentru a ne apropia de aceste figuri sfinte ale Bisericii şi de mărturia vieţii lor.

Trecutul poate fi, de cele mai multe ori, un bun profesor al prezentului. El ne vorbeşte despre experienţe împlinite, verificate. Este datoria noastră să ne amintim de ceea ce a însemnat vocaţia şi misiunea clericilor în trecut, atât în cultura, viaţa socială, cât şi iubirea faţă de neam şi ţară, limbă şi tradiţie.

Octavian Goga scria într-un Calendar al Arhiepiscopiei Sibiului în 1913: În cursul vremii îndelungate poporul nostru de iobagi a fost lipsit de o clasă de cărturari care să-l povăţuiască în toate nevoile lui. Singur preotul era în fiecare sat acel om care, ştiutor de carte a trebuit să fie şi îndrumătorul ţăranului în lipsurile lui zilnice. Astfel a ajuns neamul nostru să vadă în preotul său nu numai un tâlcuitor al Psaltirii, ci şi singurul sfetnic bun în toate treburile lui de popor necăjit.

Psaltirea a fost una dintre cărţile cele mai cititie ca Abecedar pentru copii până foarte târziu şi ca lectură particulară penrtu adulţi. Când Dosoftei a tradus-o în versusri s-a făcut un uriaş pas mai departe.

Psaltirea a păşit de la Abecedar la calitatea de operă de artă, deschizând alte orizonturi sensibilităţii cititorilor. Tot un salt calitativ s-a făcut şi în momentul în care Biblia a început a fi scrisă sub forma miniaturilor pe manuscrise şi apoi sub forma frescelor, pe zidurile bisericilor. Nu numai că ea devenea astfel mai accesibilă chiar şi analfabeţilor, dar ea devenea în felul acesta şi un instrument superior de cultivare a simu4

ţului artistic.

Monahul Gavril Uric de la Neamţ a deschis drum. El a fost artistul Renaşterii noastre în domeniul artelor plastice, precursor al artiştilor care au pictat Voreneţul, Humorul, Suceviţa, Moldoviţa ca şi al marelui mitropolit Anastasie Crimca, în acelaşi timp miniaturist şi arhitect de geniu.

Creatorii de şcoli şi universităţi, clerici sau ucenici de clerici cum au fost Gheorghe Asachi şi Gheorghe Lazăr, primul trimis la studii de Veniamin Costachi, al doilea, diacon, au pus bazele a ceea ce va fi mai târziu, cultura romanească. Dionisie Romano, episcop ala Buzău, va fi în acele părţi primul profesor naţional. Filotei, înaintaşul său, imagina o Academie comercială în acelaşi oraş şi lăsa, prin Diată, bani pentru aşa ceva. Eufrosin Poteca, arhimandrit, a fost primul profesor de filosofie la şcoala lui Lazăr. Nu de catehism! Andrei Şaguna , în Transilvania, a întemeiat peste patru sute de şcoli primare, un Institut Pedagogic la Sibiu şi doua licee, unul la Brad şi unul la Braşov. Nu a încetat, de asemenea, să ceară universitate romanească sau măcar o facultate de drept la Sibiu. Prima carte şi primul tipograf din istoria literaturii române este Liturghierul tipărit de călugărul Macarie la 1508 la Târgovişte. Primii istorici propiuzişi cunoscuţi Macarie, episcopul Romanului (15311558) scrie în slavonă o Cronică acoperind anii 1504-1552. El creează un gen de istoriografie şi e numit ctitor al naraţiunii istorice. Eftimie, despre care se ştie că a afost egumen la mânăstirea Căripriana din Basarabia, îl completează, iar al doilea Azarie merge spre sfârşitul secolului al 16-lea. Primul pamfletar politic este tot un cleric, Gavril Protul, numit întâiul strămoş al lui Arghezi. Primul scriitor de circulaţie internaţională tipărit în Occident: Filotei Monahul, primul autor muntean de la care ne-au rămas un număr

de „pripeale”, texte şi muzică bisericească ce s-au bucurat de o largă răspândire în Moldova, Serbia, Bulgaria, Rusia şi chiar Veneţia (la 1536). Prima istorie universală în româneşte a fost scrisă de călugărul Mihail Moxa (Moxalie), la anul 1620 la Mânăstirea Bistriţa din Oltenia. Prima traducere din Enciclopedia Franceză dirijata de Diderot este a episcopului Chesarie al Râmnicului (1779). Prima universitate ortodoxă a fost înfiinţată de mitropolitul Petru Movilă la Kiev.

Am putea înmulţi la nesfârşit exemplele. De nepăsare în trecut nici nu poate fi vorba. Numai dacă cineva s-ar plasa cu totul în afara izvoareleor istorice de informaţie ar putea arunca acest blam asupra acestor înaintşi ai noştri. Înaintaşii noştri şi-au făcut din plin datoria. Au promovat din plin cultul şi cultura cu toate ramurile ei tot aşa cum au promovat pe măsura priceperii lor şi ştiinţele. Nu numai că nu au aruncat

Reflecții și maxime

Nr. 8, decembrie 2015

nici o anatema asupra acestor îndelitniciri lumeşti, ci le-au promovat cu toată forţa geniului, inimii şi voinţei lor. Nu noi îi înscriem, ci ei înşişi şi-au înscris numele în premiere absolute.

Dincolo de calitatea de clerici, toţi cei amintitţi au fost şi s-au simţit români. Niciodată nu au făcut ce au făcut prin misiunea lor pentru că erau numai clerici. Ei spun că au fost îndemnaţi de conştiinţă, de calitatea lor de români, de sentimentul patriotic, pentru unitatea de limbă şi credinţă.

Să urmăm lumina iubirii jertfelnice a înaintaşilor noştri, spijinind şi noi activitatea misionară a Bisericii astăzi, îngrijindu-ne de creşterea personală şi a comunităţii bisericeşti, cultivată prin ascultarea sfintei Evanghelii, prin primirea Sfintelor Taine, prin pocăinţă, prin milostenie spre slava lui Dumnezeu şi bucuria sfinţilor.

n Pagini realizate de Pr. Ionuț - Codruț SOVEJA

Altruism, generozitate – egoism, meschinărie

n Dintre toate păcatele omeneşti, cel mai detestabil rămâne, fără putinţă de tăgadă, nepăsarea, augusta indiferenţă a omului faţă de suferinţele omului de lângă el. Şi asta fiindcă viciul denunţat le implică pe toate celelate: egolatrie, insensibilitate, lipsă de memorie şi de emoţie, un cumul de stigmate în stare să depraveze fiinţa umană pînă în pragul fiarei şi dincolo de el.

Indiferentul se caracterizează printr-o excelentă idee despre sine şi printr-alta execrabilă, despre tot restul omenirii văzută printr-un binoclu întors ce îi micşorează pe oameni până la dimensiunea spurcată a unor homunculi.

Nepăsătorul e încredinţat că-şi poate permite orice, impasibil cum e, în judecăţile sale sacrosancte. (A. Baranga) n Când vedem că alţii sunt egoişti, rămânem uimiţi: ca şi cum numai noi am avea dreptul de a fi şi ardoarea de a trăi.

Egoismul nostru merge atât de departe încât credem, când e furtună, că nu tună decât pentru noi. (J. Renard) n Raza de soare care te încălzeşte pe tine nu ţi-e împuţinată prin faptul că se mai încălzeşte la ea şi vecinul tău. (Al. Vlahuţă) n Nu eşti bun de nimic dacă eşti bun doar pentru tine. (Voltaire) n E absolut sigur că, dacă cineva trăieşte numai pentru sine însuşi, plăteşte pentru treaba asta un preţ îngrozitor...prin remuşcări, prin suferinţe, prin conştiinţa propriei degradări. (O. Wilde) n Am fost îngenunchiat, dar pe pământul ţării mele. De câte ori genunchele meu a atins pamântul, eu am fost mai apropae de sânul mamei mele... Auzeam mai limpede şi mai clară şoapta părinţilor şi a străbunilor din morminte şi glasul lor îmi mângâia inima arsă.

(I. Agârbiceanu)

n Fiecare om conştient se simte responsabil şi faţă de sine însuşi şi faţă de societatea şi poporul său, în mijlocul căruia trăieşte. (I. Agâriceanu) n Un popor care, supus fiind veacuri întregi la tot soiul de întâmplări crude, ştie să îşi apere naţionalitatea ca românul, păstrându-şi, ca dânsul, năravurile, portul, limba şi legea părinţilor; ... un popor ca acela este menit a se urca pe treaptă cât de înaltă... un popor ca dânsul este chemat la o soartă măreaţă şi vrednică de el... stejarul deşi se usucă, trunchiul său rămâne tot puternic; şi... din a sa tulpină cresc alţi stejari înalţi ca el şi ca el de puternici! (V. Alecsandri) n Strămoşii mei trăiesc şi azi În vremea noastră ei sunt vii. Ei stau de veghe şi păzesc Cu drag pământul României.

Se-adăpostesc în firea noastră Întâii geţi; frumoşii daci Şi sângele din ei se urcă La noi, ca seva din copaci...

E ţara noastră trup de veacuri, Făcut din piatră şi pământ, Cu ochi de lacuri, dinţi de piscuri Şi ceru-albastu drept veşmânt... tot ce-i românesc se leagă Cu lanţuri care nu se rup, Făcând în faţa veşniciei, Un siungur timp, un singur trup. În neamul nostru fără margini Şi azi strămoşii mai trăiesc Ca să ne apere pamântul Şi visul nostru românesc.

(H. Furtună) 5

„

Vasile Voiculescu Personalităti ,

POET ȘI MEDIC FĂRĂ DE ARGINȚI O, Doamne, azi mă pipăi şi nu mă dumiresc: Ce vrajă se petrece de la un timp cu mine ?

Doamne, pe măsură ce cred şi te iubesc Îmbătrânesc în lume şi-ntineresc în tine.

S-a născut la 13 octombrie 1884, în comuna Pârscov, pe Valea Buzăului. Satul natal, retras pe dealuri și văi, părea bârlog sălbatic de cuiburi sub streașină-nvechită. (Vasile Voiculescu) Părinții, Costache și Sultana, erau oameni înstăriți, în casa cărora au crescut șapte copii – al șaptelea fiind Vasile, viitorul medic – poet. M-am născut la țară, ceea ce socotesc că este cel mai mare noroc din viața mea! Trăiam o viață autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, însăilată de datini și de străvechi obiceiuri.

Vestigiile trecutului (ctitorii feudale, schituri și mănăstiri) îmbie la meditație. Părinții erau mari pasionați ai cititului, mai ales ai cititului cu glas tare, ca la strană. Lecturile se făceau din cărți împrumutate de la biserică. Școala o începe la șase ani într-un sat vecin și o continuă la Buzău și apoi la București, la Liceul Gh. Lazăr. În anii de liceu citește foarte mult lucrări de 6

n Mioara M.

psihologie, morală și filozofie. În acest climat, Vasile Voiculescu începe să scrie versuri și debutează în Convorbiri literare.

Dar versul splendid, fără seamă, de-ngăduiți l-aș compara / cu aeroplanul ce dă minții și sufletului noastru zbor. (V. Voiculescu) La terminarea liceului optează pentru litere, dar sora sa îl convinge să-și schimbe după un an preferințele și va urma Medicina. În 1909 obține Diploma de Doctor în Medicină. în 1910 se căsătorește cu domnișoara Marioara Mittescu.

Timp de opt ani, Vasile Voiculescu va fi medic de circumscripție rurală. El credea că: „Viața unui popor începe chiar de la sănătatea sa”. Ca urmare va fi prieten, confesor și vindecător al bolnavilor.

Zaharia Stancu ne spune că Vasile Voiculescu își făurise o etică exemplară: La dispensaru la care lucra începea să dea consultații la ora șapte dimineața și uneori îl apuca două sau trei după amiaza. Consultațiile erau gratuite. Era un medic excepțional, descoperea boala și aplica tratamentul corespunzător pentru vindecare.

Vasile Voiculescu nu a fost preocupat de politică și chiar detesta isprăvile politicienilor. Obișnuia să spună despre politicieni: „Dă-i încolo, că toți sunt la fel” (T. Teodorescu Braniște) Îl apăsa grija de a asigura cheltuielile și educația celor cinci copii, precum și boala soției, în pericol să își piardă un ochi.

Vasile Voiculescu avea cultul prieteniei: Cu Ion Pilat, M. Sadoveanu, apoi cu Ionel Teodoreanu, Dinu Pillat, Șt. Nenițescu întreținu multă vreme relații de cea mai curată amiciție literară.L-am știut pe Voiculescu, notează Maniu admirativ, așa cum l-au iubit Vlahuță și Gala Galaction, Sadoveanu și Iorga. În 1913 este mobilizat și participă la Campania din Bulgaria, în al doilea război balcanic.

În 1917 este medic la Spitalul de răniți din Bârlad. Aici îl întâlnește pe Al. Vlahuță, refugiat din cauza războiului. Prietenia cu Vlahuță îi va influența creația, cum el însuși mărturisește: „De dragul lui am scris cele mai multe poiezii din volumele Din țara zimbrului și Pârgă. În 1919 este numit Medic al orașului București.

Medicul – scriitor este numit în 1921 subdirector al Fundației Culturale Principele Carol. În 1928 i se acordă premiul pentru pezie al Uniunii Scriitorilor Români. În 1929 începe să țină conferințe la radio. Radactează săptămânal Ora satului dând sfaturi medicale și abordând anumite teme culturale. Este decorat cu Coroana României în grad de comandor.

Poezia sa se bucură de aprecierea lui G. Călinescu, Tudor Vianu etc. George Călinecu spunea: „observam la dânsul o putere pe care n-o au decât ființele ascetice, de as se topi în fenomene până la miracol.”

Ca om impresiona prin blândețe și bunătate. „Era o figura de sfânt, își amintește Adrian Maniu, aduce îmbărbătare suferinzilor, cu sfaturi care le mergeau la inima.” „Marile porunci pentru Adevăr și Dreptate, înaltele porunci către Bunătate și Jertfire desine, vim din adâncurile firii noastre primordiale – notează Vasile Voiculescu.

Cursul vieții lui Voivulescu se modifică după pierderea soției, în anul 1946. El devine un izolat și un taciturn. Sihăstrit, nu renunță la plimbările prin Cișmigiu, cu umbletul lent, pletele albe și barba „ca un crâng”, uneori copiii spunându-i că este Doamne, Doamne.

Continuând să scrie poezie și povestiri, lucrează, cu întreruperi, la singurul său roman: „Zahei Orbul”. În anii comunismului este trecut la „index” ca și Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Octavian Goga etc.

V. Voiculescu își caută refugiul în scris și în credință.

Nr. 8, decembrie 2015

Când părăsește masa de scris , vizitează săptamânal – marțea – salonul literal Barbu Slătineanu din Cotroceni. Valeri Anania a surprins natura acestor întruniri: „nu se discuta nimic alceva decât literatură și artă”.

După 1950 creează „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakescpeare”, care vor apăre după moartea sa. În această perioadă, V. Voiculescu partici pă la „grupul spiritual Rugul aprins” – ochi de lumina în întunericul unei vremi apocalimtice”. (Zoe D. Bușulenga) Din acest grup au făcut parte starețul Fabian de la Antim, părintele Anania, părintele D. Staniloaie ș.a.

Experiența duhovnicească a atins adâncimi de nespus în cadrul ortodoxiei nostre tradiționale, dar a fost plătită greu cu ani de închisoare și suferințe de neînchipuit. (Zoe D. Bușulenga) Vasile Voiculescu a fost supus unui regim aspru de detenție în anii 1958 – 1962 pentru poezia sa religioasă considerată potrivnică regimului comunist.

Se stinge din viața imn aprilie 1963. Este înmormântat la Cimitirul Bellu.

Poezi religioasă târzie al lui Voiculescu este creația celui ce a intrat „ pe calea” adevărului și a vieții, adică alui Hristos, încercând să lepede poverile păcatului și ale patrimilor, pregătindu-se pentru marea întâlnire. (Zoe D. Bușulenga) Viața lui Voiculescu a stat sub semnul credinței și a l iubirii. Pentru Voiculescu eternitatea înseamnă iubire și de aici versurile ca o rugăciune: „Îndură-Te coboară și vino de mă vezi/Pân’nu s-aștern pe mine solemnele zăpezi.” (Sonetul 22)

Surse: - George Călinescu, Istoria literaturii române, p.

798 - Ion Apetroaie, Vasile Voiculescu, Monografie, p.

33, 37, 41, 42, 45 - Valeriu Anania, Rotunda plopilor aprinși - Tudor Vianu, V. Voiculescu, Umbra - Zoe – Dumitrescu Bușulenga, Prefață la volumul V. Voiculescu Călătorie spre locul inimii

7

Semnificațiile obiceiurilor

N

de Crăciun

n Raluca BRODNER *

u mai este mult până când ne vom bucura cu toţii de marea sărbătoare a Naşterii lui Iisus. Atât cei mici, cât şi cei mari vom cinsti cum se cuvine însemnătatea momentului şi îi vom mulţumi lui Moş Crăciun pentru darurile oferite. Sub pomul împodobit, în cântec de colind, vom fi alături de cei dragi, vom fi fericiţi.

Noi, cei de astăzi, vedem sărbătoarea prin ochii omului modern, care printr-un simplu gest îşi poate procura toate cele necesare sărbătorii, doar printr-o vizită la supermarket. Unde sunt cozonacii cu nucă, aromaţi, ai bunicii, merele, nucile şi colacii oferiţi colindătorilor, gerurile şi zăpezile de altădată? Sabina Ispas, folclorist, director al Institutului de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu“, ne va purta în lumea necunoscută de mulţi dintre noi a Crăciunului de altădată. crificial, de Ignat, aproape fiecare membru al familiei avea câte ceva de făcut. Copiii erau vestitorii.

Folcloristul de la Institutul de Etnografie şi Folclor din Capitală spune: Colindatul copiilor, piţărăii sau mersul cu niţălaşul, care de obicei se făcea cu o zi înainte, pe 23 decembrie, erau întruchiparea purităţii, care în textul sacru era reprezentată de cântarea îngerilor, cei care au anunţau naşterea. Singurele daruri pe care copiii le primeau erau fructele uscate şi colacii, nucile şi merele, care se consumau la o masă comună. Aceşti înaintemergători marcau un spaţiu de purificare prealabilă al desfăşurării sărbătorilor. Ei purtau în mână colindiţe, însă şi aici există diferenţe locale. Aceste colindiţe erau nişte beţe frumos împodobite, cu care copiii scormoneau tăciunii din vatră. Se poate spune că aceasta este o primă expresie a relaţiei dintre ritualul de sărbătoare şi accepţia luminii. Simbolistica acţiunii copiilor era În cete, la colindat aceea de a media, de a stimula efectul luminos al Pe timpuri, în toată această perioadă a sărbăfocului. Astăzi, nu se mai practică acest obicei. torilor, care începea de Sfântul Andrei şi care avea Mărturiile existente atestă existenţa acestui obicei punct important de Sfântul Nicolae, şi un altul, saşi la popoarele pregermanice şi la popoarele pre-

Au rămas ceremoniale sau activităţi festive care se practicau cu mai multă intensitate în prima jumătate a secolului al XX-lea şi în secolele anterioare. Este vorba despre desfăşurările dramatice în care intră colindatul, umblatul cu steaua, mersul cu Irozii şi cu Viflaemul, care sunt atestate în sec. al IX-lea în Bizanţ, şi care pot fi regăsite şi astăzi în unele spaţii din România. Aşadar, avem de-a face cu o vechime de 1.000 de ani, certificată, ceea ce ne dă de înţeles că avem una dintre cele mai bogate şi complexe sărbători.

Aceste sărbători ale Crăciunului ţin din Ajunul Crăciunului, din seara zilei de 24 decembrie, până de Sfântul Ion. Acum se poate spune cu certitudine că nu au existat diferenţe esenţiale în felul în care a fost implicată comunitatea în sărbătorirea Crăciunului şi în punctarea momentelor rituale importante în zona urbană şi rurală, este de părere cercetătorul Sabina Ispas.

8

creştine, însă semnificaţia era cu totul alta“, este de părere Sabina Ispas.

Copiii erau secondaţi de ceata de colindători maturi, „una dintre cele mai importante componente rituale din întregul ciclu calendaristic. Existau două cete bărbăteşti de colindători. Avem numai vreo două-trei localităţi unde există cete de femei, în Argeş şi Brăila. Cetele erau în majoritatea lor bărbăteşti şi aveau un caracter aproape ezoteric, deci de iniţiere. Aceste cete de colindători aveau repertorii specifice, cu o succesiune a cântărilor, cu locuri bine fixate, începeau cu poarta, uşa, fereastra şi apoi în interior, în jurul mesei, la icoane. Repertoriile erau de colinde generale, cele pentru gospodărie, pentru casă şi apoi pentru fiecare membru al familiei, a mai adăugat directorului Institutului de Etnografie şi Folclor.

Nr. 8, decembrie 2015

gative întreprinse împotriva celor care nu primeau colindătorii în gospodăria lor. De multe ori s-a interpretat această acţiune ca o agresivitate a cetei de colindători, dar în realitate nu este aşa, este un mijloc de a elimina din structura rituală acele gospodării care ar fi putut să primejduiască unitatea comunităţii. Unul din rosturile colindatului era să recreeze în spaţiul şi timpul sacre, în contextul teofaniei de Crăciun, unitatea spirituală.

Se colinda din seara de 24 decembrie şi până în 25 decembrie, când avea loc agapa (n.r. masă comună, frăţească, la vechii creştini), la care se adăuga obiceiul colindatului de Bobotează şi de Sfântul Ioan. De asemenea, folcloristul Sabina Ispas susţine că astăzi se face o confuzie gravă între cântece de Crăciun şi colinde. Acestea din urmă sunt componente ale vechiului ritual, ceea

Tematica colindelor era foarte bogată, mare parte din aceasta se axa pe ciclul vieţii de familie, familia fericită, familia tânără. De asemenea, colindele mai vechi aveau mesaje legate de cele Şapte Taine, mesaje catehetice. Altele mai recente prezintă, după cum ştim, naşterea, bucuria naşterii, prezenţa Fecioarei Maria, prezenţa sfinţilor, mai apar chiar Adam şi Eva, protopărinţii.

ce se cântă astăzi sunt cântece de Crăciun. A colinda nu înseamnă a merge din loc în loc, din casă în casă, după cum greşit a apărut şi expresia „a colinda magazinele“, ci înseamnă a vesti. De asemenea, nici cântecul de stea nu este colind. Şi nu este corect „a colinda cu steaua“, ci „a umbla cu steaua“. Aparent, cântecul de stea pare mai nou, dar cum trimiteri cu privire la umblatul cu steaua apar încă din secolul al IX-lea, rezultă că numai Obiceiul descolindatului În aceeaşi ordine de idei, Sabina Ispas repertoriul este unul îmbunătăţit, actualizat, penadaugă: Un alt eveniment interesant, care nu se tru a fi pe înţelesul oamenilor de astăzi. manifestă peste tot, dar se pare că în trecut a fost Pluguşorul şi sorcova, specifice românilor Sorcovitul şi Pluguşorul nu le găsim în alte destul de cunoscut, a fost numit de Petre Caraman descolindatul. Se referă la o serie de acţiuni ne- culturi. Pluguşorul este un text, prin intermediul 9

căruia, comunitatea este expiată, grâul chinuit preia păcatele omului. „Totodată, cred că ar trebui menţionat umblatul cu capra. De obicei, capra însoţea cetele de colindători, nu se regăsea în perioada Anului Nou. Acest obicei s-a răspândit în perioada ultimilor 50 de ani“, adaugă Sabina Ispas. Şi continuă: Întreaga perioadă a sărbătorilor de iarnă se bazează pe ceea ce am putea numi desfăşurarea unui sistem dramatic. Colindatul este o dramă liturgică, la fel ca şi mersul cu steaua, dar şi semănatul şi pluguşorul iarăşi sunt o desfăşurare dramatică. Şi ce se întâmplă de Bobotează este o desfăşurare dramatică. Deci, ne aflăm în faţa unei structuri dramatice prin gesturile tuturor celor implicaţi, de obicei bărbaţi, care deţin autoritatea, ei sunt sacrificatori, ei sunt oficianţii. Femeile aveau alte tipuri de sarcini. În decursul celor 12 zile se consumă aceste acte dramatice, în spaţiul şi timpul sacre.

Masa tradiţională simboliza sacrificiul Cât priveşte masa tradiţională închinată sărbătorii, binevenită după perioada postului, cercetătorul Sabina Ispas spune că era momentul în care se consumau preparatele porcului, ale animalului sacrificat. Alături se găsea colacul, o altă formă a sacrificiului, de data asta hristic, şi vinul. În centru stau ramura verde, garanţia învierii.

Ramura verde o găsim şi în ipostaza pomului raiului, care apare în textul de colind, vegetalul care asigură viaţa după moarte. De asemenea, pe masă se puneau paie. Pentru că acel colac care se punea pe masă se presupunea a fi trupul lui Iisus, paiele întruchipau ieslea. Lângă toate acestea se mai punea grâu încolţit sau crenguţele înflorite, aduse în casă de ziua Sfântului Andrei şi se aprindea focul.

Bradul cu lumânări, pom al vieţii Bradul, aşa cum dovedesc sursele documentare, a apărut în a doua jumătate a secolului al IXlea, probabil pe filiera legăturilor cu lumea germanică. Bradul, în tradiţia noastră, era legat de momentele importante ale vieţii - naştere, căsătorie, moarte. Pe scurt, bradul simboliza ideea de pom al vieţii. Este interesant că în unele părţi ale lumii germanice, podoabele de pom nu erau chiar întâmplătoare. Se puneau mere, nuci, corabia, care 10

simboliza biserica, crucea, îngeraşii, lumânările.

Cât priveşte sărbătoarea Crăciunului de astăzi, Sabina Ispas conchide: Nu este numai marketing, ci şi o regândire a locului omului în Univers. Se merge pe existenţa eminamente seculară, în acelaşi loc. În acelaşi loc nu pot exista deodată şi sacru şi profan. Este o schimbare de mentalitate şi de raport între om şi divinitate. Astăzi, sărbătoarea s-a transformat în serbare, mai mult din raţiuni de destindere, şi nu pentru că sărbătoarea în sine înseamnă ceva pentru om. Sărbătoarea Crăciunului este una dintre ofertele pe care Dumnezeu le face omului. Individul o acceptă sau nu acceptă. De el depinde. * Ziarul Lumina - 21 decembrie 2008

Bucuria darului

Nr. 8, decembrie 2015

la Parohia Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Ierarh Nectarie - Pitești

Milostenia este artă și, mai mult, cea mai înaltă dintre toate artele. Pentru că, dacă trăsătura de bază a artei este să sfârșească în ceva folositor, atunci, deoarece nimic nu este mai folositor decât milostenia, este vădit lucru că aceasta este cea mai însemnată dintre celelalte arte. Pentru că nu ne croiește încălțări, nici nu ne țese veșminte, ci ne dăruiește viața veșnică, ne răpește din mâinile morții, ne slăvește și în viața de aici și în viața viitoare și ne zidește lăcașurile cerești și acele corturi veșnice.

Ne-am străduit, preoți și mireni, ca în fiecare lună să dăruim, după putință, celor care duc lipsă de cele trebuincioase nevoilor de zi cu zi. Așa se face că am oferit bucurie prin darul nostru copiilor de la Centrul de recuperare neuromotorie - Pitești, dar și mai multor persoane aflate în lipsă și nevoi.

Milostenia este mărturia dragostei frățești, o eliberare a sufletului omului de egoism și o deschidere a lui spre oamenii prin care Dumnezeu Se apropie de el. Milostenia lărgește și transformă sufletul omului, deoarece o faptă bună săvârșită în mod constant devine bunătate a sufletului.

11

Rugăciunile poetilor ,

Colind în Ajunul Crtăciunului Noi umblăm Să colindăm Pe-astă noapte-ntunecată Şi zăpadă necălcată; Noi umblăm Şi colindăm Şi zăpada s-o călcăm, Că azi s-a născut Hristos, Domnul cel prea luminos Şi umblând Şi tot umblând, Ne-ntâlnim cu Dumnezeu, Cu veşmântul mohorât, Lung, din cer până-n pământ; Şi pe-ntinsul hainelor Şi-mprejurul poalelor Luceau stele mărunţele, Mai în sus, mai mititele, Mai în jos, mai măricele; Şi pe cei doi umerei Luceau doi luceferei; Lucea luna ca lumina Şi soarele cu căldura.

Cruce-n stânga că-i lucea, Iar în dreapta mai ducea, Ducea verde busuioc, Floricică de noroc, Busuiocul fetelor, Măghiran nevestelor, Tămâiţă babelor, Fulg de aur junilor Şi crucea bătrânilor. Şi noi tare ne-am mirat Şi prin lume am plecat, Taina s-o istorisim, Minunea s-o povestim Şi cum bine-am nimerit La casă de om cinstit, Tot cu feţi şi fete mari De-nsurat, De măritat, Că e ziua lui Crăciun, Lui Moş Crăciun cel bătrân.

Rămâi, om bun sănătos, Ce-ai fost gazdă lui Hristos!

Rămâi casă sănătoasă, Ca un păhărel pe masă!

12

Crăciunul copiilor

Octavian Goga

Dragi copii din ţara asta, Vă miraţi voi cum se poate, Moş Crăciun, din cer de-acolo, Să le ştie toate, toate.

Uite cum: Vă spune Badea...

Iarna'n noapte, pe zăpadă, El trimite câte-un înger La fereastră ca să vadă... http://Versuri.ro/w/gfmehg

Îngerii se uită-n casă Văd şi spun, iar Moşul are Colo'n cer, la el in tindă, Pe genunchi o carte mare.

Cu condei de-argint el scrie Ce copil şi ce purtare... Şi de-acolo ştie Moşul, Ce-i şiret el, lucru mare.

Cum sunt creștinii fără roade ca pomii de Crăciun!

Pilde creștine

Mulți creștini seamănă cu pomii de Crăciun, care nu au roade.

Sunt morți și au agățați pe ei numai podoabe.

Tot astfel și oamenii, în loc de roade, care sunt virtuțile, scot în evidență podoabe false ale unei evlavii prefăcute. Însă Hristos nu vrea ca ucenicii Săi să fie niște pomi morți de Crăciun, ci pomi roditori. Roada duhului este dragostea, îndelunga-răbdare, credința, blândețea, înfrânarea. Numai atunci când face cineva astfel de roade încetează să fie un pom mort de Crăciun, bun de aruncat, ci un pom înfrunzit plin de roade.

Roadele Duhului omul le dobândeste prin credință și prin lucrarea faptelor bune, aplecându-se asupra nevoilor aproapelui fără a aștepta ceva ca recompensă. Bunătatea, blândețea, facerea de bine trebuie să fie sădite în firea noastră și de aceea ele trebuiesc înfăptuite nu pentru a primi ceva în schimb ci doar pentru că în felul acesta omul poate fi într-adevăr întreg și frumos și bine plăcut lui Dumnezeu.

Iată se apropie marea sărbătoare a nașterii Domnului Iisus și vedem cum toată lumea vorbește despre Crăciun și mai puțin de evenimentul cel mai important al creștinismului.

Toată lumea se gândește la un moș gras și roșu în obraji, îmbrăcat în roșu și plin de cadouri și prea puțini mai iau aminte la adevărata sărbătoarea a creștinilor – Nașterea Scumpului nostru Mântuitor!

Nr. 8, decembrie 2015

Picături de înțelepciune - traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu Editura ,,Evanghelismos”București 2007 13

Naş te rea D om nu lui

S

sărbătoarea florilor dalbe

-au apropiat ucenicii lui Iisus, zicându-I: «Cine este oare mai mare întru împărăţia cerurilor?» Şi El, chemând la Sine un copil, l-a pus în mijlocul lor şi le-a zis: «Adevăr vă spun: De nu vă veţi reveni şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Dar, cel ce se va smeri pe sine ca acest copil, acela este mai mare întru împărăţia cerurilor»”(Mt. 18, 1-4).

Din Nazaretul în care pulsează atemporal Lumina din Lumină, cerurile se cuprind de Icoana Fecioarei Maria ocrotită de Îngerul Bunei Vestiri, care-i zice: „Puterea Celui Prea Înalt te va umbri”.

Sub acea umbră de heruvimi s-a rugat Moise, purtătorul Tablelor Legii, profetul Miheia care prorocise că Mesia - Logosul Divin şi păstorul celor aleşi - se va arăta în Betleem, cetatea regelui David. Despre zămislirea supraomenească a grăit contemporanul lui Miheia, smeritul Isaia. „Iată Fecioara va purta în pântece şi va naşte Fiu…” De fiecare dată când reflectăm asupra Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, călătorim alături de „Cel care ridică păcatul lumii”, aşa cum L-a numit, pe ţărmul Iordanului, Sfântul Ioan Botezătorul. Tălmăcind Sfânta Scriptură, Înaltpreasfinţitul Părinte Bartolomeu Anania aprofunda înţelesul verbului „a umbri”, pe care îl tălmăceşte ca o acţiune „prin care Dumnezeu îşi exercită puterea sau îşi revarsă harul. În cazul Sfintei Fecioare, în momentul când, concomitent cu pogorârea Duhului Sfânt, puterea lui Dumnezeu i-a umbrit trupul, în clipa aceea, Fiul Său, Cel Născut din Tatăl «mai înainte de toţi vecii», S-a întrupat în pântecele ei şi a devenit Om. Acum putem înţelege mai bine stihurile colindului: «Astăzi S-a născut/Cel făr’ de-nceput», adică minunea din pântecele Fecioarei, prin care eternitatea intră în istorie”.

Strămoşii noştri s-au deprins cu gândul că Iisus, Fiul lui Dumnezeu, a venit cu darul nevinovăţiei şi al milostivirii spre a îndrepta şi călăuzi lumea. Cu o cuviinţă care răsare din grăuntele de 14

jertfă al rugăciunii, poporul român, care a primit vestea cea bună în primele volute de vreme ale întemeierii sale, îl caută pe Dumnezeu înăuntrul sufletului şi pretutindeni. „Ne vom bucura cu îngerii din ceruri de cea mai duioasă şi mai aproape de sufletele noastre sărbătoare, cea a Naşterii Domnului”, scrie Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, subliniind că „pentru om S-a întrupat Hristos. Pentru om a devenit Prunc, pentru ca omul să reia, de la starea de prunc, calea spre înnoire”. În mărturisirea călăuzitoare este cuprinsă rânduiala colindelor, cuvânt străvechi, preluat din latinescul „calenda”, cu sensul de început, de izvor al timpurilor. Numele este prins în sideful cald al discului solar imaginând ritualul universal al rodirii, al nerisipirii prin cunoaşterea tainelor vieţii şi morţii. Când transcriem această vocabulă, proprie Crăciunului, deşi se colindă şi la Florii şi la Sfintele Paşti, se cuvine să privim şi la umbra sacră pe care ea o lasă pe pagina de lexicon. Cei de demult rosteau sau ascultau imne, ode la coborârea astrului zilei spre sudul aliat cu speranţele şi apoi se smereau la ridicarea lui în liniştea superioară a universului. În Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, cu îndreptăţită emoţie, Mântuitorul este asemănat cu Izvorul Luminii, El este numit „Soare al lumii”. Dorul după Dumnezeu şi-a găsit cadenţa rostirii în versuri cantabile în epodele austere ale încreştinaţilor geto-daci, care, adesea încercaţi de primejdii, recunoşteau de mult primatul sacrului în pătrunderea înţelesurilor existenţei lor predominant pastorale, în caligrafia astrelor şi în miraculoasele, nepătrunsele manifestări ale natu-

rii. Iată de ce în colindele noastre se află neatinsă identitatea frumosului creştin, trezvia, idealul de viaţă - în acord cu extazul mistic prin care omului i se îngăduie să contemple cele nevăzute - în armonie cu Cerul, cu semenii şi cu sine însuşi. Colindele sunt valori duhovniceşti care, în legănarea cosmică, aproape tactilă, a razelor, împlinesc o sfântă Liturghie în rostire populară. Ele urmează fidel peregrinarea Luminii mântuitoare - de la alegerea Mariei din Nazareth şi înţelepciunea sporită în visul dreptului Iosif, chemarea la Betleem (cu presupusa ingratitudine a localnicilor, sancţionată în colinda noastră prin: „Viflaime, Viflaime/de ce n-ai primit în tine/Pe Fecioara Maria/Să nască pe Mesia?”), popasul într-un staul de oi, înălţarea stelei, fuga în Egipt, Întâmpinarea Domnului, Botezul şi Epifania. Toate acestea sunt trepte ale Revelaţiei. Diorsitorul Sfintei Scripturi sintetiza astfel importanţa coborârii Cuvântului în istorie: „Viaţa de pe pământ a Domnului s-a petrecut între două minuni: minunat a fost începutul, minunat a fost sfârşitul. De aceea, se cuvine să sărbătorim Crăciunul în lumina Paştilor şi Învierea Domnului în lumina Crăciunului”.

Colindul prorocului Isaia (rostit cu şapte veacuri înaintea Naşterii Domnului: „Munţii-n floarea frumuseţii/ca paşii celui ce rosteşte veste bună…”) îşi va afla ecoul în lucrarea Sfântului Evanghelist Luca, şi, chiar în veacul întâi în mărturia Sfântului Ignatie Teoforul (35-107), martirizat în vremea lui Traian în Colosseum, la Roma.

Nr. 8, decembrie 2015

El spunea că „Taina Naşterii lui Hristos S-a săvârşit în tăcerea lui Dumnezeu”. În gândirea sfântului (tradiţia apostolică păstrează imaginea Pruncului ridicat în slavă de Iisus), peste această „tăcere” coboară un voal de Lumină: „O stea a strălucit pe cer mai mult decât toate celelalte stele, împreună cu soarele şi luna, horă făceau în jurul stelei care covârşea cu lumina pe toate… Dumnezeu S-a arătat în chip omenesc, spre înnoirea vieţii veşnice…

Se pregătea nimicirea morţii” (Epistola către Efeseni 19, 2-3).

Dacă în Psalmi cuvintele se frâng adesea în lacrimi, o dată cu păstorii veniţi pentru binecuvântare în Casa Pâinii, călăuziţi ca şi magii de Steaua Mântuitorului, evlavia se va revărsa în cântece de bucurie duhovnicească. Pruncul Iisus a deschis porţile pământului cu Lumină cântată. Tâlcuind poezia sacră, Sfântul Vasile cel Mare se întreba: „Ce poate fi mai înţelept la această povaţă a Învăţătorului care ne îndeamnă să cântăm pentru ca în acelaşi timp să şi învăţăm cele ce ne sunt de folos?”. În primăvara anului 372 avea să fie înecat în râul Buzău Sfântul Mucenic Sava, mult preţuit de Sfântul Vasile, care în predica sa cinstea, ca şi în colindele de mai târziu, lucrarea providenţială a naturii dumnezeieşti. Peste aproape un veac, dobrogeanul Sfântul Ioan Casian (360 – 435) va reaminti în vestitele sale „Convorbiri” (scrise în limba latină) despre tradiţia sărbătorilor în acest răsărit de creştinătate, vibrând în rostirea bizantină a monahilor. În secolul VI, Roman Melodul a

15

Cu Duminica Epifaniei în gânduri, din Ajunul Crăciunului şi până în zorii Sfintelor Sărbători ce vor încununa mereu ţara noastră, adevăraţii colindători (copii, adulţi, vârstnici) rostesc (mai bogat în Moldova, mai comprimat în Ardeal) binecuvântatul mesaj cristic. Cu ramuri de brad şi flori uscate de busuioc, cu fructe din livadă, cântând fie la unison, fie pe grupe, ridică Steaua mântuitorului deasupra frunţilor îngândurate. Dacă, în ordinea ierminiilor, icoanele zugrăvite în biserici mărturisesc timpul revelaţiei, glasurile colindătorilor întrepătrund straturile nevăzute ale vremii, desenând pe cerul liniştit nimburi de sunete. Cântarea lor simplă din an - în ani, din veacuri – în veac înfrăţeşte credinţa curată a românului cu mărturisirea ei neînfricată: Acolo sus, în vremea ceea, În frumoasa Galileea, O fecioară vieţuia, Ce Maria se chema.

Nazaret era oraşul Unde ea îşi avea sălaşul. Într-o zi, Maria sta Singură si se ruga.

Deodată ce văzură?

Casa toată se umplură De-o lumină lucitoare Ca lumina de la Soare. Îngerul Gavriil intrase La Sfânta Fecioară-n casă: Nu Te spăimânta Maria Că vei naşte pe Mesia, Fiul Tatălui va fi Şi Iisus se va numi.

Periodic de informare și educație creștin-ortodoxă editat de n ISSN 1641 - 9682

Serie nouă - Anul II, Nr. 8 - decembrie 2015 16

PAROHIA SF. IER. NICOLAE ȘI SF. IER. NECTARIE Pitești, Str. Depozitelor, Canton CFR, Km 110

/PavazaCredintei

compus „Condacul Naşterii lui Hristos” (763 versuri în 25 strofe). Era vremea în care Dreptul împărat Justinian, autor al imnului trinitar „Unule Născut’, înălţa cântări, odată cu rugăciunea sa smerită, la Altarul Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol. Acesta era climatul spiritual în care, cum remarca nepreţuitul autor al „Istoriei religiilor”, poporul român a cunoscut râvna de a „se bucura de Dumnezeu şi de cele pe care Acesta i le-a dat”. Mircea Eliade, cunoscător al scrierilor filocalice, scrie cu entuziasm liric (pe care-l mai aflăm şi în reflecţiile istoricului Vasile Pârvan) despre faptul că asumarea Sărbătorii Naşterii Domnului a influențat decisiv ritmul vieţii spirituale a înaintaşilor noştri, a marcat întregul spaţiu al ethosului (muzical şi poetic) proiectat şi în arborada colindelor şi a cântecelor de stea: „Minunile, mărturia îngerilor, evlavia magilor de la Răsărit, cuvintele proorocilor – toate îl mărturisesc pe Fiul lui Dumnezeu. Dar sărăcia ieslei, smerenia Naşterii, lipsurile pe care le îndurau Iosif şi Maica Sfântă, apropierea Familiei Sfinte de pământ şi vite, duşmănia celor avuţi, puternici şi răi, acestea erau aceleaşi chinuri, aceleaşi încercări pe care şi românii le îndurau zi de zi. Românii se regăseau întru totul în loviturile, încercările şi lipsurile îndurate de Fiul lui Dumnezeu, şi primeau din această regăsire, puterea de a merge mai departe”.

Aşadar, „folclorul românesc vechi – sau cultura profundă românească – au ieşit din din această cunoaştere profundă a Evangheliei. Colindul şi colindele au izvorât din această trăire, pe care o oglindesc în întregime. Cercetând colindul tradiţional românesc, vom regăsi o revărsare de binecuvântări asupra întregii creaţii”. Nu întâmplător biblicul „aleluia” este la români suportul filologic al refrenului „Lerui Ler”. Întreaga armonie a colindelor româneşti reflectă sapienţialitatea distihului: „Astăzi S-a născut / Cel făr’ de-nceput”.