Duhul Sfânt şi îngerii

PONTIFICIA UNIVERSITAS LATERANENSIS INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SFÂNTUL IOSIF”

DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERII ÎN TEOLOGIA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE ŞI ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII LUI

Lucrare de Bacalaureat în Teologie Student: Laurenţiu Dăncuţă Moderator: Pr. Prof. Dr. Ştefan Lupu

IAŞI 2008

CUPRINS

Sigle şi abrevieri................................................................................................................. 5 Introducere ......................................................................................................................... 8 CAPITOLUL I: Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul ................................................. 11 1. Duhul Sfânt, Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul ................................................. 12 1.1. Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ........................................................ 13 1.2. Duhul Sfânt este Dumnezeu ............................................................................ 17 1.3. Purcederea Duhului Sfânt ................................................................................ 22 2. Lucrările Duhului Sfânt ............................................................................................... 25 2.1. Lucrările Duhului Sfânt în economia omului .................................................. 26 2.2. Duhul Sfânt constituie şi menţine Biserica ...................................................... 33 2.3. Participarea Duhului la parusia Domnului şi la judecata universal ................. 38 3. Denumirile Duhului Sfânt ............................................................................................ 47 3.1. Numiri pe care le are împreună cu Tatăl şi cu Fiul .......................................... 48 3.2. Duhul este Lumina inteligentă, Paracletul sau Mângâietorul şi Domnul ........ 51 3.3. Alte denumiri din Sfânta Scriptură .................................................................. 57 CAPITOLUL II: Îngerii, duhuri slujitoare ............................................................................ 61 1. Existenţa îngerilor - un adevăr de credinţă .................................................................. 62 1.1. Îngerii: lumea spirituală creată de Dumnezeu ................................................. 63 1.2. Ierarhia îngerească ........................................................................................... 68 1.3. Creaturi spirituale superioare oamenilor. Şi totuşi… ...................................... 75 2. Îngerii şi Duhul Sfânt ................................................................................................... 81 2.1. Îngerii au nevoie de ajutorul Duhului Sfânt..................................................... 82 2.2. Lucrările înfăptuite de îngeri ........................................................................... 84 2.3. Îngerul păzitor .................................................................................................. 88 3. Căderea îngerilor. Diavolul şi răul ............................................................................... 93 3.1. Cine e ca Dumnezeu? ...................................................................................... 94 3.2. Diavolul şi răul – o realitate malefică tot mai contestată ................................. 98 3.3. Lucrările Diavolului ....................................................................................... 104

4 CUPRINS

CAPITOLUL III: Actualitatea învăţăturii despre Duhul Sfânt şi îngeri ............................. 109 1. Perenitatea învăţăturii sfinţilor Părinţi ai Bisericii ..................................................... 110 1.1. Autenticitatea învăţăturii sfinţilor Părinţi ...................................................... 110 1.2. Asemănarea contextelor ................................................................................. 113 1.3. Perenitatea învăţăturii patristice..................................................................... 117 2. Învăţătura actuală despre Duhul Sfânt ....................................................................... 121 2.1. Duhul Sfânt, între necunoaştere şi uitare ....................................................... 121 2.2. Duhul Sfânt, Dumnezeu necesar Bisericii; Dumnezeu care trebuie predicat, crezut şi adorat .................................................. 124 2.3. Acelaşi Duh Sfânt, dumnezeiesc din fire ....................................................... 127 3. Actualitatea învăţăturii despre îngeri ......................................................................... 131 3.1. Demitizarea lumii duhurilor slujitoare ........................................................... 132 3.2. Îngerii, realităţi care supravieţuiesc postmodernismului ............................... 134 3.3. Diavolul, principele acestei lumi ................................................................... 138 Concluzie ....................................................................................................................... 143 Bibliografie .................................................................................................................... 147

SIGLE ŞI ABREVIERI

Gen Ex Lev Num Dt Jud 1Sam 2Sam 1Rg Iob Ps Prov Tob Is Ier Lam Ez Dan Os Zah Înţ Sir Mt Mc Lc In Fap Rom 1Cor 2Cor Gal Ef Fil Col 1Tes 2Tes

Cartea Genezei Cartea Exodului Cartea Leviticului Cartea Numerilor Cartea Deuteronomului Cartea Judecătorilor Cartea întâi a lui Samuel Cartea a doua a lui Samuel Cartea întâi a Regilor Cartea lui Iob Cartea Psalmilor Cartea Proverbelor Cartea lui Tobia Cartea profetului Isaia Cartea profetului Ieremia Cartea Lamentaţiunilor (Plângeri) Cartea profetului Ezechiel Cartea profetului Daniel Cartea profetului Osea Cartea profetului Zaharia Cartea Înţelepciunii Cartea lui Ben Sirah (= Ecleziasticul) Evanghelia după sfântul Matei Evanghelia după sfântul Marcu Evanghelia după sfântul Luca Evanghelia după sfântul Ioan Faptele Apostolilor Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni Scrisoarea sfântului apostol Paul către Filipeni Scrisoarea sfântului apostol Paul către Coloseni Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni

6 SIGLE ŞI ABREVIERI

1Tim 2Tim Tit Evr Iac 1Pt 2Pt 1In 2In Iuda Ap AAS AG

Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Timotei Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Timotei Scrisoarea sfântului apostol Paul către Tit Scrisoarea către Evrei Scrisoarea sfântului apostol Iacob Scrisoarea întâi a sfântului apostol Petru Scrisoarea a doua a sfântului apostol Petru Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan Scrisoarea a doua a sfântului apostol Ioan Scrisoarea sfântului apostol Iuda Apocalipsul sfântului apostol Ioan

„Acta Apostolicae Sedis. Commentarium officiale”, Roma 1, 1909-.

CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decret privind activitatea misionară a Bisericii Ad gentes (7 decembrie 1965): EnchVat 1, 1087-1242.

ARCB Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti.

CBC Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, Bucureşti 1993.

COD H. JEDIN, ed., Conciliorum Oecumenicorum Decreta, Dehoniane, Bologna 1991.

DS H. DENZINGER - A. SCHÖNMETZER, ed., Enchiridion symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, Freiburg i. Br. 197636.

DV CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Revelaţia divină Dei Verbum (18 noiembrie 1965): EnchVat 1, 872-911.

Dvi IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Dominum et vivificantem (18 mai 1986): EnchVat 10, 448-631. ed. editor EIBMBOR Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

EnchVat Enchiridion Vaticanum, Dehoniane, Bologna, 1985-. etc. etcaetera GS CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes (7 decembrie 1965): EnchVat 1, 1319-1644.

LG CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium (21 noiembrie 1964): EnchVat 1, 284-456.

OE CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decret despre Bisericile orientale catolice Orientalium ecclesiarum (21 noiembrie 1964): EnchVat 1, 457-493. p. pagina PG J.P. MIGNE, ed., Patrologiae cursus completus. Series Graeca, I-CLXVII, Paris 1857-1866.

7 SIGLE ŞI ABREVIERI

PL SC SCh trad.

UR

J.P. MIGNE, ed., Patrologiae cursus completus. Series Latina, I-CCXXII, Paris 1841-1864.

CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium (4 decembrie 1963): EnchVat 1, 1-244.

Sources Chrétiennes, Paris 1, 1941-. traducere CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio (21 noiembrie 1964): EnchVat 1, 494-572.

INTRODUCERE „Viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat” (In 17,3).

Prin tot ceea ce face, omul recent îşi conturează tot mai mult un profil ce se poate defini prin cunoaştere: vrea să ştie ce a fost, ce este şi ce va fi; vrea să cunoască ce este în înaltul cerului şi ce se ascunde în adâncurile pământului; vrea să supună experienţei cele apropiate şi cele îndepărtate, cele văzute şi cele nevăzute, cele bune şi cele rele. Nu dorinţa de a cunoaşte este noutatea ce marchează fiinţa omului modern, ci intensificarea acestei dorinţe, mijlocele pe care acesta le are la dispoziţie pentru a ajunge la scopurile cercetărilor sale, precum şi multitudinea de realităţi ce pot deveni obiecte şi subiecte ale cunoaşterii. Însă deasupra tuturor realităţilor ce pot fi cunoscute şi spre care se poate îndrepta atenţia şi interesul omului este cunoaşterea lui Dumnezeu. Nimic nu este mai presus de cunoaşterea lui Dumnezeu, deoarece nimic nu poate exista mai presus de subiectul acestei cunoaşteri, Dumnezeu însuşi; pentru că drumul spre această cunoaştere este învăluit în mistere care necesită o raţiune luminată de credinţă; şi pentru că indiferent cât de mult pătrundem în această realitate inefabilă, mereu va mai fi ceva de cunoscut.

Convins fiind că nimic nu este mai presus de cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, am ales această temă – „Duhul Sfânt şi îngerii în teologia sfântului Vasile cel Mare şi actualitatea învăţăturii lui” – pentru ca prin aprofundarea ei să pătrund mai mult în misterioasa cunoaştere a celui ce este Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul şi, totodată, a celor ce sunt duhuri slujitoare, fiinţe create şi menţinute în existenţă de acest Dumnezeu unic în fiinţă şi întreit în persoane. În primul capitol ne-am propus să reflectăm asupra realităţii Duhului Sfânt, Dumnezeu întrutotul asemănător Tatălui şi Fiului, care de la Tatăl prin Fiul purcede, arătând totodată şi numeroasele lucrări pe care „Domnul şi de viaţă dătătorul” le realizează în omenire şi pentru omenire în vederea purtării istoriei mântuirii spre împlinire. O atenţie deosebită vom acorda prezenţei Duhului Sfânt în Biserică şi pentru Biserică, evidenţiind că el este cel care a pregătit-o, a constituit-o, a susţinut-o şi continuă să o susţină până la venirea Domnului. La această venire a Domnului şi cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi va fi prezentă, realizând adaptarea fiinţei noastre la viaţa de dincolo de moarte, la viaţa trăită împreuna cu unica şi

9 INTRODUCERE

nedespărţita Treime. Spre sfârşitul primului capitol vom încerca să surprindem denumirile pe care Duhul Sfânt le-a primit de-a lungul istoriei mântuirii, denumiri care îşi au izvorul în Sfânta Scriptură şi în tradiţia Bisericii şi care reliefează aceeaşi dumnezeire a sa împreună cu Tatăl şi cu Fiul.

După ce ne vom întări în convingerea existenţei şi dumnezeirii Duhului Sfânt, prin cel de-al doilea capitol, ne vom îndrepta atenţia de la Creator spre creaturi şi ne vom opri asupra creaturilor nevăzute: îngerii. Existenţa duhurilor slujitoare este un adevăr mărturisit de Sfânta Scriptură şi crezut de întreaga Biserică. Îngerii sunt lucrarea nedespărţitei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, o lucrare armonioasă şi organizată ierarhic. Vom încerca să surprindem modul în care superioritatea de care se bucură aceste fiinţe angelice în raport cu omul, nu umbreşte demnitatea fiinţei umane. Un loc important în această parte a lucrării îl va avea evidenţierea raportului dintre aceste duhuri slujitoare şi Duhul Sfânt: vom vedea că Duhul Sfânt lucrează în şi prin îngeri; că el este cel care le dă viaţă, sfinţenie şi statornicie; tot ceea ce fiinţele angelice posedă este un dar al Duhului Sfânt, un dar oferit implicit şi de Tatăl şi de Fiul. Tot aici vom semnala şi existenţa, prezenţa şi lucrările îngerului păzitor, îngerul care ne stă mereu alături.

Vorbirea despre îngeri nu poate să nu cuprindă şi realitatea Diavolului şi a îngerilor căzuţi împreună cu el. De aceea, în ultima parte a acestui capitol ne vom îndrepta atenţia spre nestatornicia fiinţelor angelice care, nemulţumindu-se cu starea lor, au vrut să fie ca Dumnezeu. Deşi creaţi buni de Dumnezeu, unii îngeri s-au pervertit făcând să apară o realitate foarte controversată a timpului nostru: Diavolul şi îngerii lui, demonii. Vom încerca să reflectăm asupra acestei existenţe, arătând căderea lui şi a tuturor celor care i s-au alăturat, precum şi lucrările pe care el şi îngerii lui răi le fac sau încearcă să le facă împotriva celor care îi sunt fideli lui Dumnezeu.

După ce în primele două capitole vom reflecta asupra Duhului Sfânt şi asupra îngerilor folosindu-ne de teologia sfântului Vasile cel Mare, teologie fundamentată pe adevărul incontestabil al Sfintei Scripturi, în cel de-al treilea capitol vom încerca să arătăm că învăţătura părintelui capadocian este actuală: tot ceea ce el a învăţat despre Duhul Sfânt şi îngeri se regăseşte şi în mărturisirile de credinţă ale magisteriului recent al Bisericii. Vom vedea cum învăţătura sfinţilor părinţi şi-a păstrat autenticitatea dincolo de orice timp şi spaţiu, iar soluţiile lor pertinente în faţa problemelor şi a enigmelor care frământă omul tuturor timpurilor sunt răspunsuri care pot împlini şi căutările omului recent. Totodată vom încerca să surprindem actualitatea învăţăturii sfântului Vasile cel Mare despre Mângâietorul, evidenţiind necesitatea scoaterii din „uitare” a Duhului Sfânt şi evitarea „transformării” lui în „Marele Necunoscut”. Aceasta pentru că şi astăzi, ca întotdeauna, Duhul Sfânt este Dumnezeu necesar Bisericii, un Dumnezeu care, şi în zilele noastre, trebuie predicat, crezut şi adorat. Împreună cu actualitatea învăţăturii despre Duhul Sfânt vom evidenţia şi necesitatea valorificării învăţăturii patristice despre îngeri. Vom încerca să

10 INTRODUCERE

surprindem că şi în cazul duhurilor slujitoare – fie îngerii buni, rămaşi fideli lui Dumnezeu, fie îngerii răi, cei care s-au adunat sub stindardul lui Lucifer şi sub deviza „Non serviam!” – ca şi în cazul Duhului Sfânt, asistăm în timpurile noastre la o „uitare” sau o evitare a realităţii lor. Un fenomen al timpurilor recente, care a influenţat în mod negativ perceperea adevărului despre îngeri, este demitizarea, o mişcare iniţiată de Rudolf Bultmann, asupra căreia ne vom opri spre sfârşitul acestei lucrări. Prin toate acestea vrem să arătăm că învăţătura despre îngeri trebuie să-şi regăsească locul şi importanţa în cadrul dogmaticii; ba mai mult, însăşi realităţile suprafireşti, duhurile slujitoare, trebuie să-şi redobândească recunoaşterea locului şi rolului lor în economia mântuirii. Toţi suntem chemaţi să ne revizuim credinţa cu privire la existenţa şi prezenţa îngerilor, mai ales, doctrina despre îngerul căzut, despre Diavol şi slujitorii săi. Prin prezentarea învăţăturii magisteriului recent asupra acestor teme pneumatologice şi angelologice, vrem să transpară legătura ce există între doctrina propusă de sfântul Vasile cel Mare şi cea pe care Biserica o dăruieşte omenirii celui de-al treilea mileniu creştin.

Recunoaştem încă de la începutul acestei lucrări că este cu neputinţă condiţiei noastre umane să pătrundă în totalitate marele mistere ale dumnezeirii şi ale creaţiei nevăzute. De aceea, eliminăm din start orice pretenţie exhaustivă în tratarea acestor realităţi şi totodată mărturisim că principala preocupare nu este aducerea de noutăţi, ci aprofundarea, revalorificarea şi prezentificarea unor realităţi seculare, dar căzute în „uitare”. Nu căutăm noutatea, ci reînnoirea celor vechi pentru a fi contemplate! În căutarea noastră, învăţătura Sfintei Scripturii şi a sfântului Vasile cel Mare vor fi călăuze sigure şi suportul metodei analizei dogmatice şi patristice.

Implorăm ajutorul Duhului Sfânt, Dumnezeul întru totul asemănător Tatălui şi Fiului, dătătorul vieţii şi lumina inteligentă, răsplata celor drepţi, să vină şi să se sălăşluiască în noi cu bogăţia harurilor sale ca să ducem la împlinire lucrarea pe care o începem în numele Preasfintei şi Preafericitei Treimi.

CAPITOLUL I

Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul

Fiinţa umană a arătat încă din primele clipe ale existenţei sale istorice o sete nestăvilită de a cunoaşte: a vrut să cunoască binele şi răul, fiind ca Dumnezeu, şi astfel a cedat ispitei Diavolului, şarpele de la început (cf. Gen 3,1-7); a vrut să ajungă până la cer încercând să construiască un turn pentru a cunoaşte şi a fi cunoscut (cf. Gen 11,1-10). Totodată încă din cele mai vechi timpuri şi-a impus ca lege cunoaşterea de sine – nosce te ipsum. Dincolo de acestea mai există o cunoaştere pentru care omul încă mai luptă: cunoaşterea lui Dumnezeu.

Aceste dorinţe de cunoaştere – de sine, a celui/celor din jur şi a lui Dumnezeu – se întrepătrund armonios şi de nedespărţit cu dorinţa de nemurire. Suntem creaţi pentru nemurire, simţim, în mod normal, aceasta şi, mai mult, luptăm pentru atingerea acestei nemuriri, pentru dobândirea unei vieţi veşnice. Există şi în lăuntrul fiinţei noastre cineva/ceva care strigă, asemenea poetului antichităţii, non omnis moriar1– nu voi muri cu totul.

Legătura intrinsecă a acestor dorinţe omniprezente, legitime şi realizabile, este foarte bine evidenţiată de înseşi cuvintele lui Isus: „Viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat” (In 17,3). Iar Biserica, în existenţa ei bimilenară, nu a încetat, şi nu va înceta niciodată, să vină în ajutorul omului pentru ca acesta să-şi realizeze chemarea: cunoaşterea lui Dumnezeu. Un sprijin deosebit dat Bisericii şi omului a venit şi continuă să vină din partea sfinţilor Părinţi ai Bisericii, care prin viaţa şi scrierile lor au consolidat edificiul cunoaşterii lui Dumnezeu.

Deşi pe deplin conştienţi de limitele fiinţei noastre creaturale şi simţind cum ne lovim imediat de întrebările: „ce putem cunoaştem din Dumnezeu?”, „cum cunoaştem ceea ce cunoaştem?”, pornim – împreună cu sfântul Vasile şi însoţiţi de mărturiile Sfintei Scripturi – să parcurgem un drum prin care să creştem în înţelegerea credinţei noastre, trăind mereu la umbra certitudinii: quidquid recipitur ad modum recipientis recipitur.

1

HORAŢIU, Carminum liber III, XXX, 6: E. LOVINESCU, ed., Odele şi Epodele, România nouă, Bucureşti 1923, 260.

12 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

Vrem pe parcursul acestui prim capitol să aruncăm o rază de lumină asupra realităţii Duhului Sfânt, Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul, care de la Tatăl prin Fiul purcede. După ce ne vom convinge de aceste misterioase realităţi, vom reflecta asupra numeroaselor lucrări pe care Duhul Sfânt le realizează în omenire şi pentru omenire în vederea purtării istoriei mântuirii spre împlinire. Duhul Sfânt este cel care prin prezenţa sa tainică a pregătit, a constituit, a susţinut şi continuă să susţină Biserica până la venirea Domnului. La această venire a Domnului şi Duhul Sfânt va fi prezent lucrând una dintre realităţile copleşitoare ale minţii şi inimii: adaptarea fiinţei noastre la viaţa de dincolo de moarte, la viaţa trăită împreună cu unica şi nedespărţita Treime. Iar spre sfârşitul acestui capitol, ca o completare a celor deja prezentate despre Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, ne vom opri asupra numelor pe care acesta le-a primit de-a lungul istoriei mântuirii, denumiri care reliefează aceeaşi dumnezeire a sa împreună cu Tatăl şi cu Fiul.

Toate acestea le evidenţiem pentru ca să ne întărim în convingerea că această persoană care este dumnezeiască din fire şi este întrutotul asemenea Tatălui şi Fiului nu este pentru noi o posibilitate, o opţiune, ci o necesitate: fără Duhul Sfânt nu se poate trăi.

1. Duhul Sfânt, Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul „Nu despărţim pe Duhul de Tatăl şi de Fiul”2.

Pe deplin conştienţi de mărturia şi învăţătura sfântului Vasile cel Mare, că nu putem ajunge la o cunoaştere a fiinţei lui Dumnezeu, încercăm totuşi în această primă parte a capitolului întâi să atingem câteva din aspectele existenţei Duhului Sfânt. Iar prima realitate misterioasă asupra căreia se opreşte mintea noastră este comuniunea pe care Duhul Sfânt o realizează împreună cu Dumnezeu Tatăl şi cu Dumnezeu Fiul, formând unica şi nedespărţita, preafericita şi preasfânta, veşnica şi dumnezeiasca Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Încercăm să ne înălţăm mintea – cu ajutorul harului iluminant al Duhului Sfânt – ca să-l privim cu ochii spirituali ai credinţei, dar şi cu raţiunea noastră limitată, printr-un proces armonios fides et ratio, pe unicul Dumnezeu în trei persoane, admirând, recunoscând şi, în acelaşi timp, adorând, fiecare din cele trei persoane divine care alcătuiesc Dumnezeul cel viu creator, răscumpărător şi sfinţitor.

Iar această înălţare a minţii noastre o facem îndreptându-ne mai întâi atenţia asupra misterului Sfintei Treimi, subliniind imposibilitatea de a-l despărţi pe Duhul Sfânt de Dumnezeu Tatăl şi de Dumnezeu Fiul. Este necesară aprofundarea misterului Sfintei Treimi, pentru că pătrunderea în tainele acestui Dumnezeu treime, vine în ajutorul încercării noastre de a-l cunoaşte pe Duhul Sfânt. Apoi ne vom opri să evidenţiem dumnezeirea celei de-a treia persoane a Sfintei Treimi, dumnezeire pe 2

VASILE CEL MARE, Epistola 251, IV: trad. română C. CORNIŢESCU – T. BODOGAE, ed., Scrieri, EIBMBOR, Bucureşti 1989, 520-521.

13 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

care o posedă din fire, fiind întrutotul asemănător cu celelalte două persoane trinitare. După care vom încerca să surprindem unul dintre cele mai tainice mistere ale Treimii imanente, purcederea sau proeleuzia Duhului Sfânt, cum o numeşte sfântul Vasile cel Mare, călăuzitorul paşilor noştri în această lucrare, alături de învăţătura Sfintei Scripturi.

1.1. Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt Mintea noastră este copleşită şi se arată neputincioasă în a înţelege că acolo unde este unul sunt, de fapt, trei, şi unde sunt trei este, de fapt, unul singur. Noi am primit Botezul într-un singur nume, dar au fost enumerate trei: numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh; ne însemnăm zilnic cu semnul sfintei cruci al unicului Dumnezeu mântuitor, dar spunem tot trei nume: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; ne mărturisim credinţa într-un singur Dumnezeu, dar spunem de trei ori „cred în”: cred în Dumnezeu Tatăl, cred în Dumnezeu Fiul, cred în Dumnezeu Duhul Sfânt3. Înţelegerea Sfintei Treimi a întâmpinat mari dificultăţi şi în timpul sfântului Vasile cel Mare, contextul şi climatul eclezial în care el şi-a desfăşurat activitatea fiind plin de erezii referitoare la Sfânta Treime. Astfel, din cele zece erezii mai importante care pot fi întâlnite în istoria secolului al IV-lea, cinci se referă la Sfânta Treime: arianismul, care nega divinitatea lui Cristos; macedonianismul sau pneumatomahismul, care nega divinitatea Duhului Sfânt; sabelianismul sau modalismul, care susţinea că persoanele divine sunt doar modalităţi, nu realităţi, adică în Sfânta Treime avem o unică persoană cu trei manifestări diferite; nestorianismul, care afirma că în Cristos sunt două persoane, una divină şi una umană; şi apolinarismul, care susţinea că natura umană a lui Isus Cristos este incompletă4.

Conciliul de la Niceea, din anul 325, a venit ca un răspuns autoritar din partea Bisericii, prin care, mai ales ereziile împotriva lui Isus Cristos, au fost respinse şi dovedite ca false. Însă Conciliul a lăsat deschisă problema dumnezeirii Duhului Sfânt, credinţa în Duhul Sfânt fiind formulată fără nici o precizare şi cu o oarecare rezervă, menţionându-se doar: „Cred în Duhul Sfânt”5. În pofida proclamării solemne a crezului, lupta a rămas deschisă, ereziile cunoscând noi adepţi şi puternice influenţe în rândul credincioşilor.

O providenţială şi inspirată completare a venit din partea Conciliul I din Constantinopol care, definind dumnezeirea Duhului Sfânt, ne învaţă să ne mărturisim credinţa spunând şi: „Credem şi în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, care de la Tatăl purcede, care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi 3

Cf. Catehismul Bisericii Catolice, ARCB, Bucureşti 1993, 233.

Cf. I. M. BOTA, Patrologia, Viaţa Creştină, Cluj-Napoca 20022, 138-139. Celelalte cinci erezii erau: origenismul, maniheismul, donatismul, pelagianismul, priscilianismul.

5 Cf. H. DENZINGER - A. SCHÖNMETZER, ed., Enchiridion symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum, Freiburg i. Br. 197636, 125.

4

14 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

preamărit şi a grăit prin proroci”6. Această clarificare referitoare la persoana şi dumnezeirea Duhului Sfânt, adusă de părinţii conciliari întruniţi la Constantinopol, a fost rodul muncii multor oameni sfinţi ai Bisericii, printre care şi Vasile cel Mare.

Referitor la Sfânta Treime, în general, şi la Duhul Sfânt, în particular, în anul 373, Părintele Bisericii redacta o scrisoare care ne apare ca o adevărată profesiune de credinţă trinitară: Trebuie mărturisit că Tatăl este persoană proprie, Fiul persoană proprie şi Duhul Sfânt persoană proprie (...) Nu trebuie să îndepărtăm pe Duhul nici de la Tatăl şi nici de Fiul, întrucât trebuie să ne botezăm aşa cum am fost învăţaţi şi să credem aşa cum ne-am botezat şi să ne închinăm aşa cum am primit credinţa – în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt (...) Duhul adevărului de la Tatăl purcede şi mărturisim că, fără să fi fost creat, Duhul e şi el din Dumnezeu7.

Pentru a înainta în cunoaşterea Sfintei Treimi, este importantă şi următoarea mărturie a sfântului Vasile cel Mare: Noi nu numărăm persoanele Sfintei Treimi, în sensul că plecând de la unitate ajungem la pluralitate, pentru că nu zicem unu, doi, trei, nici primul, al doilea şi al treilea. „Căci eu sunt Dumnezeu, primul şi ultimul” (Is 44,6). De al doilea Dumnezeu nu am auzit până azi. Prin urmare, adorând pe Dumnezeu din Dumnezeu, mărturisim specificul ipostazelor8 şi rămânem la credinţa într-un singur Dumnezeu; considerăm că în Dumnezeu-Tatăl şi în Dumnezeu-Fiul există acelaşi chip care reflectă imuabilitatea divinităţii. Fiul există în Tatăl şi Tatăl în Fiul, pentru că acesta este la fel ca şi acela, iar acela ca şi acesta, şi în felul acesta cei doi sunt una, încât privite după specificul persoanelor sunt una şi una, însă, după identitatea firii, cele două sunt una. Cum, deci, dacă există unul şi unul, nu există doi Dumnezei? Pentru motivul că şi chipului regelui i se zice rege, dar nu avem doi regi. Nici puterea nu se scindează, nici slava nu se împarte(…) Şi unul este şi Duhul Sfânt, enunţat de asemenea separat, dar unit cu Tatăl cel unic prin Fiul cel unic, care completează preasfânta şi fericita Treime. Intimitatea sa cu Tatăl şi cu Fiul o vădeşte foarte clar faptul că n-a fost rânduit printre creaturi, ci aparte, pentru că el nu este o creatură dintre cele mai multe, ci unul creator. După cum Tatăl este unul şi Fiul este unul şi Duhul Sfânt unul este9.

Este suficient şi acest mic parcurs pe care l-am întreprins până aici ca să fie evidenţiată diferenţa ontologică ce există între Duhul Sfânt şi celelalte creaturi. Iar sesizarea acestei diferenţe trebuie să ne convingă să nu-l despărţim nicicând pe Duhul Sfânt de Tatăl şi de Fiul şi să mărturisim mereu toate cele trei persoane ca pe 6

DS 150.

VASILE CEL MARE, Epistola 125: Scrieri, 305-306.

8 În loc de specificul ipostazelor, se poate spune şi caracterul propriu al ipostazelor sau proprietatea ipostazelor.

9 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 45: SCh 17bis, B. PRUCHE, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 19682,404-409; trad. română C. CORNIŢESCU – T. BODOGAE, ed., Scrieri, EIBMBOR, Bucureşti 1989, 60.

7

15 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

un singur Dumnezeu creator, răscumpărător şi sfinţitor. Continuând parcursul nostru aducem un argument vasilian trinitar, luat din Vechiul Testament, argument care ne arată şi el că în Sfânta Treime una singură este dumnezeirea, Fiul şi Duhul Sfânt fiind întrutotul asemenea Tatălui şi, totodată, evidenţiază conlucrarea persoanelor în acţiunile trinitare ad extra. Duhul lui Dumnezeu, despre care autorul sacru ne spune că la începuturi se purta peste ape (cf. Gen 1,2) – duh, pneuma sau vânt, în care tradiţia îl vede prezent pe Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul – a continuat să fie prezent şi să acţioneze în creaţie şi după această purtare pe deasupra apelor.

Notează autorul sacru: „Şi a zis Dumnezeu: «Să-l facem pe om, după chipul nostru şi după asemănarea noastră»... Şi l-a făcut Dumnezeu pe om” (Gen 1,26-27). Din aceste versete, sfântul Vasile cel Mare reliefează o adevărată teologie trinitară, evidenţiind prin „să-l facem pe om” existenţa celor trei Persoane divine într-un singur Dumnezeu, iar prin „şi l-a făcut Dumnezeu pe om” existenţa unui singur Dumnezeu în trei Persoane. Prezenţa pluralului şi trecerea de la plural la singular arată atât că Dumnezeu este Unul, cât şi faptul că în acest Dumnezeu sunt trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, toate prezente la actul creării noastre10.

Tot acum ne întărim în convingerea că Dumnezeul despre care autorul sacru vorbeşte în primul verset al cărţii sfinte: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Gen 1,1), este acelaşi Dumnezeu întreit despre care se vorbeşte în Noul Testament şi în numele căruia sunt botezaţi oamenii din toate naţiunile: „Mergeţi, şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19)11.

Poate că dificultăţile cele mai mari le întâmpinăm nu atât în a arăta că în Dumnezeu sunt trei persoane – după cum am văzut şi până acum –, cât mai ales în a explica faptul că aceste trei persoane, fiind distincte, posedă aceeaşi unică dumnezeire12. Este dificil fiinţei noastre să pătrundă şi să înţeleagă cum cele trei persoane au o singură natură, fiind un singur Dumnezeu. Raţiunea se vede depăşită în a explica cum deşi sunt trei persoane dumnezeieşti, nu există trei principii ultime, ci un singur principiu, Tatăl, care dă totul fără să piardă şi fără să primească nimic în schimb şi care creează prin Fiul şi perfecţionează ceea ce a creat prin Duhul Sfânt13. Cum să-şi explice mintea noastră că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt unul şi

10

Cf. VASILE CEL MARE, Sur l’origine de l’homme, I, 4: SCh 160, A. SMETS - M. VAN ESBROECK, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1970, 172-177.

11 Tot aici pot fi alăturate şi alte texte trinitare din Noul Testament ca: „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi iubirea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi” (2Cor 13,14); „Aleşi după preştiinţa lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea Duhului, pentru a asculta de Isus Cristos şi a fi stropiţi cu sângele lui, har vouă şi pace din belşug” (1Pt 1,2).

12 Cf. L.F. LADARIA, Il Dio vivo e vero. Il mistero de la Trinitá, Piemme, Casale Monferrato 1999, 246,253, 336-408.

13 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 376-379; Scrieri, 52-53.

16 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

unul, sunt distincţi prin proprietăţile persoanelor lor, dar sunt una în ceea ce priveşte comuniunea de natură14?

Cu un text scris în Contra lui Eunomiu, Vasile cel Mare vine să ne ajute să pătrundem puţin în acest mister al unităţii în substanţă şi al proprietăţilor distincte care nu distrug substanţa comună: Dacă se acceptă ceea ce este adevărat, adică faptul că născutul şi nenăscutul sunt proprietăţi distinctive, considerate în substanţă, care conduc la noţiunea clară şi fără confuzie a Tatălui şi a Fiului, atunci se va evita pericolul impietăţii şi se va salva coerenţa în raţionamente. Aşadar, proprietăţile, în calitate de caracteristici şi forme considerate în substanţă, fac o distincţie între ceea ce este comun, graţie caracteristicilor care le individualizează, dar nu distrug ceea ce este comun în esenţă. De exemplu, dumnezeirea este comună, dar paternitatea şi filiaţiunea sunt proprietăţi. Şi din combinarea celor două elemente, comunul şi propriul, se realizează în noi înţelegerea adevărului. Astfel, când auzim vorbindu-se despre o lumină necunoscută, înţelegem noţiunea de Fiu. Întrucât sunt lumină şi lumină, nu există între ei nicio opoziţie. Întrucât sunt născut sau nenăscut sunt consideraţi în contraopoziţie. Aceasta este, de fapt, natura proprietăţii, ceea ce arătă alteritatea în identitatea esenţei15.

Prezentând fiecare persoană divină cu câte o ipostază proprie suntem ameninţaţi de pericolul înţelegerii greşite şi de căderea în erezia sabelianismului – de a privi persoanele divine doar ca modalităţi de manifestare, şi nu realităţi – mai ales dacă nu evidenţiem faptul că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în unitatea esenţei lor divine, posedă un specific ireductibil: paternitatea, filiaţiunea şi sfinţirea. Un text al sfântului Vasile cel Mare care vine să lumineze puţin orizontul acesta al ipostazelor este găsit într-o epistolă adresată episcopului de Iconiu, Amfilohie, scrisă în anul 376: Esenţa sau ipostaza au între ele aceeaşi diferenţă care există între ceea ce este comun şi ceea ce este individual, ca, de exemplu, cea care există între animal, în general, şi un om anumit. Din acest motiv, recunoaştem o singură esenţă în dumnezeire (…) Ipostaza dimpotrivă este individuală; o recunoaştem pentru a avea o idee clară despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Într-adevăr, dacă nu luăm în consideraţie caracterele definite ale fiecăruia, paternitatea, filiaţiunea şi sfinţirea, şi dacă nu-l mărturisim pe Dumnezeu după ideea comună a fiinţei, ne este imposibil să dăm cont de credinţa noastră aşa cum se cuvine. De aceea, trebuie să unim ceea ce este individual cu ceea ce este comun şi, astfel, să mărturisim credinţa. Ceea ce e comun este dumnezeirea; ceea ce este individual este paternitatea; apoi, trebuie să reunim aceste noţiuni şi să răspundem: cred în Dumnezeu Tatăl. Acelaşi lucru trebuie să-l facem cu mărturisirea Fiului şi acelaşi cu Duhul Sfânt16.

14

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 45: SCh 17bis, 406-407; Scrieri, 60.

VASILE CEL MARE, Contre Eunome, II, 28: SCh 305, B. SESBOÜÉ, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1983, 118-120.

16 VASILE CEL MARE, Epistola 236, 6: Scrieri, 491-492.

15

17 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

Toate acestea le scriem ca să contribuim şi noi la răspândirea credinţei sfântului părinte capadocian care, prin doctrina sa, continuă să îndemne: „Aşadar să înţelegi că există trei persoane: Domnul care porunceşte, Cuvântul care creează şi Duhul care întăreşte”17. Şi totodată să ne întărim în convingerea că aceste trei persoane sunt singurul şi unicul Dumnezeu: „adorând pe Dumnezeu din Dumnezeu, mărturisim specificul ipostazelor, dar rămânem la credinţa într-un singur Dumnezeu”18.

Chiar dacă rămânem mereu conştienţi de distanţa infinită existentă între realitate şi ceea ce percepem noi din fiinţa lui Dumnezeu, după cum foarte îndepărtate sunt gândurile şi căile noastre de gândurile şi căile sale – „Gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele, spune Domnul. Cu cât cerul se înalţă deasupra pământului, cu cât căile mele se înalţă peste căile voastre şi gândurile mele peste gândurile voastre” (Is 55,8-9) – strădania credinţei noastre care încearcă să înţeleagă – fides quaerens intellectum – este cumva răsplătită prin aceste mici raze de lumină aruncate asupra marelui mister trinitar.

Continuând reflecţia noastră asupra Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul, încercăm să evidenţiem în continuare modul în care sfântul Vasile cel Mare ajunge la concluzia că Duhul Sfânt este dumnezeiesc din fire. Această analiză, împreună cu cea precedentă şi cu tot ceea ce va urma, subscrie adevărului că între creaturi şi Duhul Sfânt este o diferenţă ontologică.

1.2. Duhul Sfânt este Dumnezeu Parcurgând învăţătura sfântului Vasile cel Mare – unul dintre cei mai înflăcăraţi pneumatofori şi apărători ai dumnezeirii Duhului Sfânt – suntem surprinşi să vedem că nu întâlnim niciodată afirmaţia directă şi explicită: Duhul Sfânt este Dumnezeu.

Nu este vorba despre o eroare sau lipsă în scrierile părintelui capadocian, ci această absenţă este rezultatul aplicării unei metode specific vasiliene, cunoscută sub numele de iconomie, adică o diplomaţie pastorală şi pedagogică bazată pe principiul carităţii şi al observării exacte a evangheliei. Prin această metodă, adevărul este exprimat în integritatea sa, fără nici o eroare sau lipsă, dar care – pentru evitarea creşterii neînţelegerilor şi a conflictelor – se foloseşte de formule teologice voalate, pline de prudenţă şi de înţelepciune. Aşadar, adevărul este astfel exprimat încât se evită disensiunile şi se realizează treptat o comuniune şi un acord al părţilor. Întrucât situaţia Bisericii se asemăna cu o haină veche ce s-ar fi sfâşiat la prima întrebuinţare, sfântul Vasile le cerea tuturor să fie mai râvnici şi mai sârguincioşi, dovedind mereu răbdare faţă de cei căzuţi şi neajutoraţi, căci numai aşa se va evita

17 18

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 380-381; Scrieri, 53.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 45: SCh 17bis, 404-409; Scrieri, 60.

18 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

provocarea unor noi zguduiri sufleteşti. Modul său paşnic de dialog este reliefat în următoarea scrisoare: Cel mai bun lucru care ar trebui făcut este reunificarea bisericuţelor care s-au dezbinat una de alta de atâta vreme. Şi această unire s-ar putea face numai dacă vom dovedi răbdare faţă de cei neajutoraţi şi dacă vom acţiona în aşa fel încât să nu mai provocăm noi zguduiri sufleteşti. Întrucât, dar, s-au deschis multe guri grăind împotriva Duhului Sfânt şi s-au ascuţit multe limbi hulind împotriva lui, vă rugăm ca, în măsura în care vă stă în putere, să micşoraţi cât mai mult numărul acestor hulitori, primind în comuniune pe cei care nu socotesc că Duhul Sfânt e o creatură ca să-şi regăsească credinţa.

Deocamdată să nu le cerem nimic mai mult, ci să propunem fraţilor care vor să se unească cu noi să recunoască simbolul stabilit la sinodul din Niceea (...) Să le cerem doar atâta: să nu spună despre Duhul Sfânt că ar fi o creatură19.

Pentru a arăta şi a apăra dumnezeirea Duhului Sfânt, părintele capodocian a scris un tratat despre Duhul Sfânt către Amfilohie. De asemenea, în multe alte lucrări20 găsim argumente solide pentru susţinerea credinţei adevărate profesate la Niceea, în 325: „Credimus in unum Deum, patrem omnipotentem visibilium et invisibilium factorem. Et in unum Dominum Iesum Christum filium Dei (…) Et in Spiritum Sanctum”21. Totodată, multe din epistolele sfântului Vasile cuprind sentinţe şi învăţături clarificatoare cu privire la dreapta şi adevărata credinţă în şi despre Duhul Sfânt22. În apărarea dreptei credinţe, sfântul părinte capadocian este nedespărţit de Sfânta Scriptură şi de tradiţia Bisericii, arătându-ni-se astfel nu numai ca un învăţător în credinţă, ci şi ca un păstrător al moştenirii primite de la sfinţii Părinţi23. Sfântul insistă ca nimeni să nu-l despartă pe Duhul Sfânt de Tatăl sau de Fiul căci aşa a învăţat Domnul, aşa au predicat apostolii şi au întărit martirii: aceasta este tradiţia24. În acest sens este categoric atunci când afirmă: „Cât despre mărturisirea de credinţă, noi nu vrem să primim alta mai nouă, aşa cum au încercat să ne prezinte alţii, dar nici nu îndrăznim să compunem alta ieşită din mintea noastră, ci numai ceea ce neau învăţat sfinţii Părinţi, numai pe aceea o facem cunoscută”25. Sfântul Vasile cel Mare a luptat necontenit „pentru a păstra intact sensul formulei de la Niceea cu privire la divinitatea lui Cristos consubstanţial Tatălui, şi în acelaşi mod a luptat 19

VASILE CEL MARE, Epistola 113: Scrieri, 293-294.

Contra lui Eunomiu, Contra sabelienilor, a lui Arie şi a anomeilor, Omilii la hexameron, Omilii la Psalmi.

21 DS 125.

22 Cf. Epistola 38, Epistola 204, Epistola 210, Epistola 236.

23 Cf. M. F. CRICOVEAN, Idei dogmatice în epistolele sfântului Vasile cel Mare, Emia, Hunedoara 2004, 108-109.

24 Cf. VASILE CEL MARE, Omilia XXIV; trad. română Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, XVII, EIBMBOR, Bucureşti 1989, 595.

25 VASILE CEL MARE, Epistola 140, II: Scrieri, 328. Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, VII, 16: SCh 17bis, 299-301; Scrieri, 31.

20

19 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

pentru a nu fi ştirbită gloria Duhului care «făcând parte din Treime şi participând la divina şi fericita ei natură» trebuie să fie împreună cu Tatăl şi cu Fiul conumărat, considerat şi glorificat”26. Împotriva numeroaselor ofense ce i se aduceau Duhului Sfânt negându-i-se dumnezeirea – mai ales din partea partizanilor arianismului extremist, tropicilor egipteni şi macedonenilor – sfântul Vasile cel Mare a venit cu o serie de argumente luate din Sfânta Scriptură şi din tradiţie, argumente cu ajutorul cărora a arătat că „Duhul Sfânt este dumnezeiesc din fire”27. Împreună cu această evidenţiere a dumnezeirii Duhului Sfânt din fire, a susţinut şi că numai un răutăcios, numai un om străin darului ceresc şi fără gust pentru excelentele cuvinte ale lui Dumnezeu, numai un om lipsit de speranţa veşniciei poate să-l pună pe Duhul Sfânt pe aceeaşi treaptă cu creatura şi să-l despartă de divinitate28.

Plecând de la porunca Mântuitorului: „mergeţi şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19), ferm convins că „trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fap 5,29) şi trecând dincolo de capacitatea limitată a fiinţei care caută să-şi înţeleagă credinţa, Părintele Bisericii a adus un prim argument în favoarea dumnezeirii Duhului Sfânt: Noi credem după cum am fost botezaţi şi-l preamărim pe Dumnezeu după cum credem.

Aşadar, pentru că ne-a fost dăruit un Botez de Mântuitorul în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, noi facem o mărturisire de credinţă conform cu acest Botez, şi o doxologie conform cu această credinţă, preamărindu-l pe Duhul Sfânt împreună cu Tatăl şi cu Fiul, deoarece suntem convinşi că el nu este străin de natura divină29.

Iar din tratatul Despre Duhul Sfânt învăţăm: Dacă Domnul, la instituirea Botezului mântuitor a poruncit clar ucenicilor să boteze toate neamurile în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt (Mt 28,19) – fără să considere dezonorantă comuniunea cu Duhul – zicând aceştia30 că Duhul nu trebuie pus pe aceeaşi treaptă cu Tatăl şi Fiul, nu se opun vădit poruncii lui Dumnezeu?31

Acest prim argument – pe care-l numim botezial – este evidenţiat şi în Epistola 125, epistolă considerată pe drept o adevărată profesiune de credinţă: „Nu trebuie să îndepărtăm Duhul nici de Tatăl, nici de Fiul, întrucât trebuie să ne botezăm aşa cum

26

IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Patres Ecclesiae (02 ianuarie 1980), II: EnchVat 7,6.

27 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXIII, 54: SCh 17bis, 444; Scrieri, 70.

28 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXIV, 56: SCh 17bis, 453; Scrieri, 72.

29 VASILE CEL MARE, Epistola 159, II: Scrieri, 346.

30 Aceştia sunt cei care spun că nu trebuie să-l aşezăm pe Duhul Sfânt în aceeaşi ordine cu Tatăl şi cu Fiul.

31 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, X, 24: SCh 17bis, 333; Scrieri, 40.

20 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

am fost învăţaţi şi să credem aşa cum ne-am botezat şi să ne închinăm aşa cum am primit credinţa în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt”32.

Sfântul Vasile cel Mare nu-l aşază pe Duhul Sfânt alături de Tatăl şi Fiul datorită caracterului drept al doctrinei sale trinitare, ci datorită lui Cristos din formula Botezului33, iar credincioşii sunt îndemnaţi „să păstreze credinţa nealterată până în ziua arătării lui Cristos, să-l ţină pe Duhul nedespărţit de Tatăl şi de Fiul, să menţină mărturisirea credinţei şi, în doxologie, învăţătura de la Botez”34.

Pentru a ne arăta şi ajuta să înţelegem dumnezeirea de care se bucură Duhul Sfânt împreună cu Tatăl şi cu Fiul, sfântul Vasile cel Mare s-a folosit de o acuză ce i se aducea pe nedrept şi, apărându-se, a demonstrat falsitatea celor spuse de adversarii săi: „Nu de mult”, notează sfântul, „pe când mă rugam cu poporul, slăvind pe Dumnezeu Tatăl în două feluri: când cu Fiul împreună cu Duhul Sfânt, când prin Fiul în Duhul Sfânt, ne-au acuzat unii dintre cei de faţă că folosim expresii străine şi contradictorii”35. Autorul tratatului Despre Duhul Sfânt plecând de la această acuză, desfăşoară o demonstraţie prin care arată că toate cele trei particule – έξ (de la), διά (prin) şi έκ (în) – sunt folosite în Sfânta Scriptură pentru toate cele trei persoane divine, fără nicio deosebire (cf. 1Cor 8,9; 2Cor 1,12). Astfel, prin şi în se spun şi despre Tatăl (cf. Ef 3,9; 2Tes 1,1); de la şi în sunt întâlnite şi pentru Fiul (cf. Ef 4,15; 1Cor 1,30); de la şi prin sunt folosite şi pentru Duhul Sfânt (cf. Mt 1,20; In 3,6; 1Cor 2,10; 12,8)36.

Concluzionând şi arătând modul în care Scriptura, folosindu-se de aceste particule, arată egalitatea celor trei persoane divine – un singur Dumnezeu în trei persoane –, sfântul Vasile cel Mare îşi invită acuzatorii să-şi recunoască greşeala, ba mai mult să adere la adevărata învăţătură: Scopul nostru nu este de a face caz de mulţimea mărturiilor, ci de a face dovada că observaţiile lor nu sunt corecte (…) Socotim, însă, necesar să spunem că pentru un ascultător înţelept este suficientă combaterea spuselor lor din inversarea raţionamentului.

Anume, dacă expresiile diferite indică o deosebire de esenţă – aşa cum spun ei – atunci identitatea expresiilor trebuie să-i facă acum să renunţe la confuzii şi să recunoască clar că esenţa nu diferă37.

Altfel spus, sfântul Vasile îi cheamă să recunoască şi dumnezeirea Duhului Sfânt, aşezat pe aceeaşi treaptă de însuşi Isus Cristos, şi să nu mai încerce să-l separe şi să-l transpună în ordinea firii slujitoare. Acest adevăr a fost lăsat de Domnul şi este necesar pentru mântuire38.

32

VASILE CEL MARE, Epistola 125, II: Scrieri, 306.

Cf. J. PELIKAN, Tradiţia creştină, I, Polirom, Iaşi 2004, 231.

34 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, X, 24: SCh 17bis, 339; Scrieri, 41.

35 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, I, 3: SCh 17bis, 257-259; Scrieri, 19.

36 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IV-V, 6-12: SCh 17bis, 269-285; Scrieri, 21-27.

37 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, V,123: SCh 17bis, 483; Scrieri, 26.

38 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, X, 25: SCh 17bis, 335; Scrieri, 41.

33

21 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

Pe lângă aceste argumente – cel al Botezului şi cel al particulelor – sfântul Vasile cel Mare face apel şi la un alt element de tradiţie, imnul ԄωԊ ίλαρόν - Lumină lină.

Această cântare veche era rostită de popor ca mulţumire de seară39. Ea este adresată lui Cristos şi are o vechime ce urcă până în secolul al II-lea şi afirmă clar distincţia persoanelor şi unitatea lor în dumnezeire: „Lăudăm pe Tatăl, şi pe Fiul, şi pe Duhul Sfânt, Dumnezeu”40. Acest imn atestă că, în inimile credincioşilor care-l foloseau ca rugăciune, credinţa în Duhul Sfânt s-a cimentat fără eroare sau viclenie41. Prin preluarea acestui imn ca argument în favoarea susţinerii dumnezeirii celei de-a treia persoane din Sfânta Treime, Vasile cel Mare ni se descoperă din nou ca fiind un păstrător fidel al tradiţiei primite de la Părinţii Bisericii. Învaţă sfântul Vasile: „Părinţii noştri au crezut că nu este bine să primească în tăcere lumina de seară, ci să-i mulţumească lui Dumnezeu îndată ce apare (…) Poporul rosteşte în acest imn vechea formulă şi nimeni nu a considerat vreodată că greşesc cei care zic «Lăudăm pe Tatăl, şi pe Fiul, şi pe Duhul Sfânt, Dumnezeu»”42.

Toate acestea pe care le-am văzut în această parte a lucrării ne ajută să concludem împreună cu sfântul Vasile cel Mare: „Duhul este dumnezeiesc din fire”43. Sau, pentru cei care vor o altfel de exprimare, mai paşnică, dar care exprimă acelaşi adevăr al dumnezeirii Duhului Sfânt, tot împreună cu sfântul Vasile, mărturisim că Duhul Sfânt este întrutotul asemenea cu Tatăl şi cu Fiul: accept expresia „asemănător ca fiinţă” dar dacă se pun înaintea lor şi cuvintele „cu totul” – ώς είς ταυτόν τώ όμοουσιω φερο υσαν – dacă e înţeleasă ca „de o fiinţă”, desigur în înţelesul sănătos al acestei expresii „de o fiinţă”. Aşa au cugetat şi părinţii de la Niceea atunci când, numind pe Fiul cel unul-născut „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” şi recunoscându-i şi alte însuşiri de acest fel, la urmă i-au adăugat şi expresia „de o fiinţă”44.

Iar noi, cei de astăzi, urmând învăţăturii de la Niceea, învăţăturii sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi învăţăturii cristalizate în mărturisirea de credinţă a părinţilor sinodali de la primul conciliu din Conostantinopol, ne mărturisim credinţa rugându-ne: „Credem şi în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, care de la Tatăl şi Fiul

39

„Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc fără de moarte, celui sfânt şi fericit, Isuse Cristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, şi pe Fiul, şi pe Duhul Sfânt, Dumnezeu. Vrednic eşti în toată vremea să fii lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, cel ce dai viaţă. Pentru aceasta lumea te slăveşte”.

Sfântul Vasile preia în scrierile sale numai doxologia: „Lăudăm pe Tatăl, şi pe Fiul, şi pe Duhul Sfânt, Dumnezeu”. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXIX, 73: SCh 17bis, 508-511; Scrieri, 87.

40 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXIX, 73: SCh 17bis, 510-511; Scrieri, 87.

41 Cf. VASILE CEL MARE, Epistola 125, II: Scrieri, 306.

42 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXIX, 73: SCh 17bis, 508-511; Scrieri, 87.

43 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXIII, 54: SCh 17bis, 444; Scrieri, 70.

44 VASILE CEL MARE, Epistola 9, III: Scrieri, 143.

22 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

purcede, care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit şi a grăit prin profeţi”45.

Am văzut pe parcursul acestei lucrări că Duhul Sfânt este Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul, alcătuind sfânta şi dumnezeiasca Treime. Ne îndreptăm acum atenţia spre unul dintre marile mistere ale prezenţei Duhului Sfânt în sânul Treimii: purcederea lui de la Tatăl prin Fiul.

1.3. Purcederea Duhului Sfânt Purcederea Duhului Sfânt – numai de la Tatăl sau de la Tatăl prin Fiul sau de la Tatăl şi de la Fiul – este de o importanţă capitală pentru pneumatologie. Este unul dintre subiectele în dezbaterea cărora teologii s-au arătat deseori plini de un zel oarecum polemic, disputându-se între „numai de la Tatăl” şi „de la Tatăl şi de la Fiul”.

Trebuie menţionat încă de la începutul acestei scurte analize că purcederea Duhului Sfânt este un proces distinct şi diferit de felul în care Fiul s-a născut din Tatăl şi rămâne un mister inefabil şi greu accesibil, în faţa căruia cuvintele nu-şi găsesc adevăratul sens şi înţeles pentru a-l explica. Ajunşi la tratarea acestui subiect, vedem cum ne sunt parcă direct şi special adresate pentru această parte – dar şi pentru întreaga lucrare prezentă – cuvintele sfântului Vasile cel Mare: „Duhul depăşeşte orice minte şi arată neputincioasă logica umană, care nu poate reda nici cea mai mică parte a vredniciei sale, după cuvântul cărţii intitulată Înţelepciunea46: «Lăudaţi-l pe Domnul, înălţaţi-l pe cât vă stă-n putere: el tot deasupra este! Spre a-l înălţa, icniţi din răsputeri şi nu vă daţi bătuţi, că tot nu daţi de capăt» (Sir 43, 30)”.

Iar noi continuăm împreună cu autorul sacru: „Cine l-a văzut, ca să ni-l poată povesti? Cine-l va preamări aşa cum este el? Multe-i sunt încă tainele, mai mari decât acestea, căci noi n-am văzut decât puţin din lucrările sale” (Sir 43,31-32). Iar una dintre măreţele realităţi ale Domnului, de care încercăm să ne apropiem acum, este purcederea Duhului Sfânt. Această realitate a purcederii Duhului Sfânt a fost considerată de sfântul Vasile prea misterioasă şi nu i-a acordat o tratare amănunţită.

Totuşi, unele texte ale pneumatologiei sale ne lasă să întrezărim modul în care Părintele Bisericii tratează acest adevăr de credinţă.

Iată care este învăţătura şi mărturia părintelui capadocian: Duhul Sfânt participă la firea lui Dumnezeu … este din Dumnezeu; nu după cum provin de la Dumnezeu toate creaturile, ci provine din Dumnezeu ca Dumnezeu, nu prin naştere ca Fiul, ci ca suflare a gurii sale. Desigur, gura nu trebuie înţeleasă ca mădular al lui Dumnezeu, nici Duhul ca o suflare ce se risipeşte, ci gura trebuie înţeleasă într-un chip vrednic de Dumnezeu şi Duhul ca fiinţă vie, dătătoare de sfinţenie47.

45

CBC, p. 51. Cf. DS 150.

Este vorba despre Cartea lui Ben Sirah (Ecleziasticul), numită şi Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah.

47 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 46: SCh 17bis, 408-409; Scrieri, 60.

46

23 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

Acest text vorbeşte clar despre purcederea Duhului Sfânt, dar părintele capadocian are grijă să sublinieze imediat că totul este învăluit într-un mare mister: „În felul acesta se exprimă intimitatea [rudenia] cu celelalte persoane, dar se păstrează insondabil [necunoscut şi de negrăit] modul provenienţei sale”48. În obscuritatea sacră ce învăluie acest mare mister, sfântul Vasile cel Mare, pe urmele şi împreună cu alţi mari sfinţi Părinţi ai Bisericii49, a aruncat un fascicul de lumină care ne dă şi nouă curajul, prin credinţă şi însoţiţi de raţiune, să ne apropiem şi să vorbim despre ceea ce el numeşte proeleusia – ή προέλευσις – Duhului din Tatăl prin Fiul.

Expresia sfântului Vasile ε̉κ τουˆ Θεουˆ προελθόν – care iese din Dumnezeu, se poate spune că se referă numai la Tatăl, ca izvor al Duhului. Însă contextul doctrinar din care se inspiră părintele capadocian – mai ales scrierile sfântului Atanasie – îl prezintă pe Duhul Sfânt şi ca Duh al Fiului, fără însă a exprima acest lucru în mod vădit, ci păstrând atât „rezerva” Sfintei Scripturi, cât şi climatul specific iconomiei vasiliene50.

Acest Duh iese din gura Tatălui, aşa cum am văzut, dar, după cum ştim din mărturia Sfintei Scripturi acelaşi Duh este suflat şi de gura lui Isus Cristos: „«Pace vouă! Aşa cum m-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi eu pe voi». Şi, spunând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: «Primiţi pe Duhul Sfânt.»” (In 20,21-22). Atunci apostolii au primit un Suflu care i-a făcut să-l recunoască pe Domnul înviat şi să-l vadă în el pe Dumnezeul nevăzut, au primit lumina vie şi inteligentă, claritatea minţii51.

Iar despre acest Duh Sfânt suflat şi de Cristos dă mărturie şi sfântul Vasile cel Mare atunci când spune că „Duhului i se mai zice şi Duh al lui Cristos pentru că este legat fiinţial de el”52. Aceasta apare ca argumentare a faptului că Duhul Sfânt este de la Tatăl, dar şi prin Fiul. De fapt, Isus Cristos este cel care îl trimite pe Duhul Sfânt de la Tatăl, pentru ca Duhul să-i actualizeze din interior opera mântuirii în sânul comunităţii credincioşilor, în Biserică, el fiind cel care prin prezenţa sa o stimulează continuu pentru a creşte şi a se răspândi. În acest fel, Duhul Sfânt apare ca fiind cel care prin prezenţa sa desăvârşeşte revelaţia divină fiind totodată cel care, în sânul comunităţii asupra căreia este revărsat, realizează unirea cu Cristos Domnul, prin care purcede, şi cu Tatăl, de la care purcede. Duhul Sfânt nu poate fi despărţit niciodată de Fiul, nici în purcederea sa, nici în vreo lucrare a sa sau a

48

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 46: SCh 17bis, 408-409; Scrieri, 60-61.

ATANASIE CEL MARE (Epistola I către Serapion; Epistola a IV-a către Serapion), GRIGORE DE NAZIANS (Discursul 31), DIDIM CEL ORB, (Despre Treime), AUGUSTIN (De Trinitate, Împotriva ereticului Maximinus), IOAN DAMASCHINUL (Despre dreapta credinţă).

50 Cf. E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, Sapientia, Iaşi 2006, 130.

51 Cf. E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 129.

52 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 46: SCh 17bis, 410-411; Scrieri, 61.

49

24 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

Fiului, aceasta şi pentru faptul că, după înălţarea lui Cristos Domnul de-a dreapta Tatălui, el mai lucrează în inimile oamenilor numai prin intermediul Duhului său53.

Acest Duh Sfânt despre care mărturisim că purcede de la Tatăl, este şi Duhul Fiului după mărturia pe care o dă autorul sacru în Scrisoarea către Galateni: „Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său” (Gal 4,6). Sfântul Vasile dă această mărturie: Din Tatăl se naşte Fiul, prin care au fost făcute toate şi de care e subînţeles inseparabil şi Duhul Sfânt, căci nu poţi ajunge să te gândeşti la Fiul fără să fi fost mai întâi luminat de Duhul. Deci întrucât Duhul Sfânt, din care izvorăşte asupra creaţiei orice împărţire de bunuri, e în strânsă legătură, pe de o parte, cu Fiul, cu care îl şi concepem în mod imediat, iar, pe de altă parte, e strâns legat şi de Tatăl54.

Aşadar, vedem cum părintele capadocian ţine ca Duhul Sfânt să nu fie nicicum separat de Fiul. Iar realitatea unităţii şi inseparabilităţii Duhului şi de Fiul este continuată şi evidenţiată şi prin mărturia aceasta: Când ne gândim la Tatăl, atunci îl concepem în el însuşi, cuprinzând în acelaşi timp şi pe Fiul prin reflecţie, iar când îl concepem pe acesta, atunci nu ne despărţim nici de Duhul Sfânt, ci în chip logic şi de-odată potrivit fiinţei, ţi-o reprezinţi în ea însăşi, concepută în aşa fel încât să fie numai una credinţa în cele trei persoane. Când zicem doar Duhul, prin această mărturisire înţelegem în acelaşi timp pe cel al cărui Duh este. Şi atunci acesta este Duhul lui Cristos, el vine de la Dumnezeu, cum zice Paul (cf. Rom 8,9): după cum atunci când prinzi una din marginile unui stejar, automat tragi şi pe cealaltă, tot aşa când tragi Duh, cum zice profetul (cf. Ps 118,13), prin el tragi în acelaşi timp şi pe Fiul, şi pe Tatăl. Dacă îl înţelegi cu adevărat pe Fiul, îl vei vedea din amândouă părţile, el va aduce pe de o parte, pe Tatăl şi din cealaltă pe Duhul Sfânt propriu. Într-adevăr, cel care e mereu în Tatăl, acela nu va putea fi rupt de Tatăl şi nu va fi niciodată despărţit de Duhul său, care lucrează totul în toţi. Şi tot aşa, dacă primeşti pe Tatăl, prin puterea lui primeşti în acelaşi timp şi pe Fiul şi pe Duhul, pentru că nu e cu putinţă în nici un fel să-ţi închipui o întrerupere sau o împărţire în aşa fel încât Fiul să fie cugetat fără Tatăl sau ca Duhul să fie despărţit de Fiul, ci concepi în acelaşi timp în ei comuniunea şi o deosebire negrăită şi cumva neînţeleasă, fără ca deosebirea ipostazelor să rupă continuitatea fiinţei, fără ca această comuniunea de substanţă să elimine particularitatea semnelor distinctive55.

Noi ne mărturisim credinţa împreună cu Sfânta Scriptură şi cu tradiţia Bisericii în purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl prin Fiul, susţinând împreună cu sfântul apostol Paul că Duhul lui Dumnezeu (Tatăl) este şi Duhul lui Cristos (cf. Rom 8,9).

Am încercat pe parcursul acestei părţi a primului capitol să surprindem, atât cât ne permite statutul nostru de veşnic învăţăcei ai Tatălui, prin Fiul, în Duhul Sfânt, un mic filon al inepuizabilului mister al Sfintei Treimi. Ni s-a descoperit pe 53

Cf. E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 215-216.

VASILE CEL MARE, Epistola 38: Scrieri, 160.

55 VASILE CEL MARE, Epistola 38, IV: Scrieri, 181.

54

25 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

parcursul acestor reflecţii unitatea trinitară a persoanelor şi trinitatea persoanelor unită într-o unică dumnezeire. Călăuziţi de raţiune şi credinţă, sprijiniţi de mărturiile Sfintei Scripturi şi cele ale părintelui capadocian, am păşit spre observarea dumnezeirii Duhului Sfânt, Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Asupra aceluiaşi Duh Sfânt ne-am concentrat în cele din urmă atenţia pentru a reflecta la misterul purcederii sale de la Tatăl prin Fiul. Toate acestea ne-au întărit în convingerea că niciodată nu avem voie să-l despărţim pe Duhul Sfânt de Tatăl sau de Fiul, după cum nici pe Fiul nu-l putem despărţi nici de Tatăl şi nici de Duhul Sfânt.

Ne îndreptăm acum atenţia spre lucrările pe care Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul, le împlineşte în lume şi pentru lume, pe tot parcursul istoriei mântuirii, de la creaţie până la parusia Domnului.

2. Lucrările Duhului Sfânt „Prin [Duhul Sfânt] inimile se înalţă, cei neputincioşi sunt duşi de mână, cei care sunt pe calea virtuţii devin perfecţi”56.

Duhul Sfânt, pe care-l mărturisim ca „Domnul şi de viaţă dătătorul”, lucrează fără încetare în istoria mântuirii, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, după mărturia Sfintei Scripturi care, prin Isus Cristos, ne spune:„Tatăl meu lucrează până acum; lucrez şi eu” (In 5,17), şi după credinţa mărturisită împreună cu sfântul Vasile cel Mare, care susţine unitatea şi colaborarea ce există între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt în toate lucrările, începând cu creaţia şi terminând cu „ziua arătării Domnului”: „Duhul este întru toate nedespărţit de Tatăl şi de Fiul şi între ei nu există nici o separaţie”57. În această parte a reflecţiilor noastre ne îndreptăm atenţia asupra lucrărilor pe care Duhul Sfânt le realizează în istoria mântuirii împreună cu Tatăl şi cu Fiul. În primul rând ar trebui să ne oprim asupra lucrării Duhului Sfânt în „economia îngerilor”, îngeri la a căror creaţie, desăvârşire, sfinţenie şi viaţă participă şi Duhul Sfânt. Dar acestui subiect îi vom dedica un spaţiu aparte în următorul capitol. Acum ne îndreptăm atenţia asupra celorlalte lucrări ale Duhului Sfânt, lucrări pe care le vom cuprinde în trei subcapitole: Duhul Sfânt în economia omului, Duhul Sfânt constituie Biserica şi participarea Duhului la parusia Domnului şi la judecata universală. În primul rând, reflectând asupra lucrărilor Duhului Sfânt în economia omului, vom pleca de la creaţie, prezentând-o ca lucrare a Dumnezeului unic în fiinţă şi întreit în persoane, creaţie în centrul căreia se află omul. Apoi vom evidenţia prezenţa continuă a Duhului Sfânt în economia omului: în poporul lui Israel, în Isus

56 57

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 23: SCh 17bis, 328-329; Scrieri, 39.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 37: SCh 17bis, 375; Scrieri, 51.

26 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

Cristos, în unul fiecare dintre noi, prezenţă prin care Duhul lucrează mântuirea noastră şi împlinirea timpurilor. În al doilea rând, vom vedea cum Duhul Sfânt, după ce a pregătit Biserica, a constituit-o împreună cu Tatăl şi cu Fiul, arătând cine este şi cum este această Biserică născută pe Calvar şi manifestată public în ziua de Rusalii. Toate acestea vor reliefa prezenţa continuă a Duhului Sfânt în Biserică precum şi realitatea că Duhul este cel care menţine Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică. În al treilea rând, vom vedea cum Duhul Sfânt va fi prezent la realităţile care vor veni la împlinirea timpului: Duhul va participa la parusia Domnului şi la judecata universală. Printre temele atinse în această parte vor fi şi: moartea şi sfârşitul lumii, venirea glorioasă a Domnului nostru Isus Cristos, judecata omului – cine este judecătorul, care este răsplata sau pedeapsa celor judecaţi.

2.1. Lucrările Duhului Sfânt în economia omului Nu putem pleca în abordarea acestei teme decât de la prima realitate cu care se confruntă omul: viaţa. Astfel vorbim despre prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt la creaţia omului, la apariţia omului ca fiinţă în viaţă sau fiinţă cu viaţă. Ştim din mărturia Sfintei Scripturi că Duhul a fost prezent la întreaga creaţie: „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Gen 1,2). Comentând acest fragment, sfântul Vasile susţinea că Duhul care se purta pe deasupra apelor „este Duhul Sfânt care este numit duhul lui Dumnezeu; căci se observă că Scriptura lui îi dă în mod special şi de preferinţă acest nume, în timp ce nu menţionează nici un alt Duh al lui Dumnezeu, ci doar pe acest [Duh] Sfânt care completează divina şi preafericita Treime” . Şi continuă sfântul cu îndemnul: „Dacă tu îmbrăţişezi această idee vei avea un mare câştig”58.

Dar prezenţa deosebită a Duhului în creaţia omului este surprinsă în acest verset: „Atunci a zidit Domnul Dumnezeu pe om din ţărâna pământului şi a suflat în nările lui suflare de viaţă şi s-a făcut Adam fiinţă vie” (Gen 2,7). Aici este începutul omului, începutul omenirii şi totodată începutul economiei omului. Literatura patristică, şi nu numai, remarcă prezenţa Duhului Sfânt în acest verset prin expresia „a suflat în nările lui suflare de viaţă”. Acea suflare, prin care Adam a devenit „fiinţă vie”, este Duhul Sfânt, creatorul vieţii, cel care vivifică59. Aici Duhul ni se descoperă ca o suflare a lui Dumnezeu, o suflare care dă viaţă, o suflare vie, supranaturală60. Astfel, viaţa este prima lucrare a Duhului în noi, este începutul acţiunii sale în noi. Nu se putea ca la începutul vieţii omului să nu fie prezent în

58

VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, II, 6: SCh 26 bis, S. GIET, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 19682, 117; trad. română Omilii la Hexaemeron, Sofia, Bucureşti 2004, 51.

59 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXIV, 56: SCh 17bis, 452-453; Scrieri, 72.

60 Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Dominum et vivificantem (18 mai 1986), 22: EnchVat 10, 496.

27 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

mod activ tocmai acela care este numit de Biserica tuturor timpurilor „Domnul şi de viaţă dătătorul”61.

Trebuie să recunoaştem că ori de câte ori ne mărturisim credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, recunoaştem că viaţa noastră este un dar al lui Dumnezeu, care a ajuns la noi prin Duhul Sfânt, acelaşi Duh Sfânt care la început „plutea peste ape”, acelaşi Duh Sfânt care a făcut ca primul om să devină o fiinţă vie. Viaţa omului este un dar, iar acest dar nu se poate primi fără ajutorul Duhului pentru că „nici un dar nu ajunge la creaturi fără Duhul”62.

Acelaşi Duh Sfânt duce la maturitate lucrarea sa bună pe care o începe în noi o dată cu viaţa pe care ne-o dăruieşte, desăvârşindu-ne fiinţa. Iar o imagine fidelă a modului în care Duhul lucrează maturitatea omului este acţiunea sa în şi pentru poporul lui Israel. Ştim că Dumnezeul creator – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – iubeşte tot ceea ce există, nu urăşte nimic din ceea ce a făcut (cf. Înţ 11,24) şi îndreaptă toate spre binele celor care îl iubesc pe el (Rom 8,28). Această grijă a lui Dumnezeu îi este necesară creaţiei, căci „toată natura, în creaţie, fie că aparţine lumii vizibile, fie că aparţine lumii inteligibile, are nevoie pentru a subzista de solicitudinea divină”63. Să urmărim acum concretizarea acestei prezenţe divine trinitare în economia omului, evidenţiind lucrarea Duhului Sfânt.

Biblia dă mărturie despre prezenţa continuă a lui Dumnezeu în viaţa omului.

Sfânta Treime însoţeşte omul şi i se adresează într-un mod progresiv „în multe rânduri şi în multe moduri” (Evr 1,1). Această descoperire pe care Dumnezeu a făcut-o omului despre sine avea să cunoască forma sa maximă şi definitivă în revelaţia făcută prin Fiul, Isus Cristos. Această culme a revelaţiei, care a avut loc în „zilele din urmă” (Evr 1,2) a fost pregătită în timp de întreaga Sfântă Treime. Cum putem vedea noi în toate acţiunile salvifice ale lui Dumnezeu din Vechiul Testament prezenţa şi acţiunea Duhului Sfânt?

Plecând de la ceea ce ne spune sfântul Vasile – Duhul Sfânt este nedespărţit de Tatăl şi de Fiul64 – şi ţinând cont de simbolurile Duhului Sfânt, putem susţine prezenţa sa la toate evenimentele economiei omului cuprinse în Vechiul Testament.

Astfel, Duhul, simbolizat de porumbel, este prezent la sfârşitul potopului şi arată celor salvaţi că pe pământ este din nou viaţă (cf. Gen 8,8-12). Acelaşi Duh Sfânt este prezent la ieşirea poporului lui Israel din Egipt, atunci când autorul sacru vorbeşte despre un vânt puternic: „Domnul a împins marea înapoi printr-un vânt puternic de la răsărit, care, bătând toată noaptea, a prefăcut marea în uscat” (Ex 14,21). De asemenea, prin simbolul norului şi al luminii, îl vedem pe Duhul 61

Cf. In 6,63; DS 150; Dvi 1, 2, 22, 52, 54, 55, 57, 58, 64: EnchVat 10, 448, 452, 496, 579, 585, 590, 597, 598, 614.

62 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXIV, 55: SCh 17bis, 450-451; Scrieri, 71.

63 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, VIII, 19: SCh 17bis, 312-313; Scrieri, 35.

64 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 37: SCh 17bis, 374-375; Scrieri, 52.

28 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

Sfânt prezent în tot drumul străbătut de israeliţi prin pustiu (cf. Ex 40,36-38). Prin aceleaşi simboluri Duhul Domnului este prezent pe muntele Sinai (cf. Ex 24,15-18) şi la Cortul Adunării (cf. Ex 33,9). Pe muntele Sinai, Duhul Sfânt este prezent şi prin simbolul degetului lui Dumnezeu, cu care au fost scrise cele două table ale legii (cf. Ex 31,18). Acelaşi este prezent alături de poporul ales şi prin simbolul apei izvorâte din stâncă (cf. Ex 17,1-6)65.

Trebuie apoi să semnalăm prezenţa carismatică a Duhului în judecători, „adică o prezenţă absolut liberă, cu caracter dinamic, exploziv, care pune stăpânire pe un om pentru o perioadă scurtă de timp, pentru a săvârşi unele fapte particulare orientate spre mântuirea poporului”66. Sfânta Scriptură notează cum Duhul Sfânt coboară asupra lor, îi întăreşte şi îi învesteşte (cf. Jud 3,10; 6,34; 13,25).

Acelaşi Duh Sfânt este prezent şi în regi. A fost în Saul (cf. 1Sam 10,5-13; 19,20-24) şi în David (cf. 1Sam 16,13). Prezenţa Duhului în cei doi regi, şi în toţi ceilalţi regi care au fost după inima Domnului, este simbolizată şi de ungerea pe care aceştia o primesc, ungerea fiind un simbol al Duhului Sfânt67. În sfârşit, acelaşi Duh a fost prezent şi a activat în profeţi. Deşi a fost inspiratorul tuturor profeţilor şi a acţionat în toţi, autorul sacru evidenţiază prezenţa Duhului în profeţi mai ales după perioada postexilică68. Astfel, citim în Cartea profetului Ezechiel: „Şi îndată s-a coborât peste mine Duhul Domnului şi mi-a zis: «Spune!

Aşa zice Domnul...»” (Ez 11,5)69.

Prezenţa Duhului Sfânt şi lucrările sale înfăptuite de-a lungul istoriei mântuirii întăresc cele spuse de sfântul Vasile: „[Duhul Sfânt] este simplu după esenţă, dar multiplu după lucrări; este pe deplin prezent în fiecare şi este pe deplin prezent pretutindeni”70. Legat de această prezenţă continuă a Duhului în economia omului acelaşi sfânt afirma: Cât despre economia stabilită pentru om de către «marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos» (Tit 2,13), după bunătatea lui Dumnezeu, cine aşadar va nega realizarea lor deplină prin harul Duhului? Dacă cercetezi trecutul: binecuvântările patriarhilor, ajutorul dat prin lege, typurile, profeţii, faptele de vitejie în război, minunile drepţilor, sau dispoziţiile referitoare la întruparea Domnului, [observi că] totul a fost realizat prin Duhul71.

65

Cf. CBC, 694-701.

E. FERENŢ, Pneumatologia, ARCB, Bucureşti 1999, 12.

67 Cf. IRINEU DE LYON, Adversus haereses, III, 6, 1: SCh 211, A. ROUSSEAU - L. DOUTRELEAU, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1974, 66-67. Aici sfântul Irineu spune că Tatăl este cel care unge, Fiul este cel uns, iar Duhul Sfânt este ungerea. Şi sfântul Vasile vorbeşte despre Duhul Sfânt ca ungere: VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 39: SCh 17bis, 386-387; Scrieri, 55.

68 Cf. E. FERENŢ, Pneumatologia, 17.

69 Se pot vedea şi alte texte: Neh 9,30; Zah 7,12 etc.

70 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 22: SCh 17bis, 326-327; Scrieri, 39.

71 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 39: SCh 17bis, 384-387; Scrieri, 55.

66

29 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

După cum Duhul a pregătit şi a maturizat poporul lui Israel, tot aşa pregăteşte şi desăvârşeşte fiecare om în vederea întâlnirii cu Cristos. Duhul Sfânt este cel care, după ce ne dă viaţa naturală şi supranaturală, ne înalţă inimile, ne călăuzeşte paşii şi ne desăvârşeşte fiinţa72.

Economia omului îşi atinge punctul culminant în întruparea Logosului. Isus Cristos desăvârşeşte revelaţia şi realizează planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului; este o realizare definitivă. Prin misterul său el luminează misterul creaţiei: „dezvăluie scopul pentru care «la început Dumnezeu a creat cerul şi pământul» (Gen 1,1)”73.

Duhul Sfânt, după ce a asistat omenirea prin acţiunile sale până la împlinirea timpurilor (cf. Lc 2,6; Gal 4,4), rămâne şi acţionează în lume împreună cu Cristos.

Sfântul Vasile, voind să evidenţieze prezenţa desăvârşită şi continuă a Duhului în viaţa şi în activitatea publică a lui Isus, nota: „Avea să vină Cristos, Duhul i-a luat-o înainte. Are loc întruparea: Duhul nu poate fi despărţit. S-au săvârşit minuni, s-au dat carisme, [toate] au fost săvârşite prin Duhul Sfânt. Demonii au fost alungaţi în [numele] Duhului lui Dumnezeu. Diavolul şi-a pierdut puterile în prezenţa Duhului.

Păcatele sunt iertate în harul Duhului”74. Şi tot el, împreună cu sfântul Paul, ne spune: „[căci] aţi fot spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost justificaţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru”(1Cor 6,11).

Sfântul evanghelist Luca arată contribuţia Duhului Sfânt la întruparea Logosului: „Maria a spus către înger: «Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?»

Răspunzând, îngerul i-a spus: «Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea sfântul care se va naşte din tine va fi numit Fiul lui Dumnezeu»” (Lc 1,34-35). Prezenţa Duhului în Isus devine mai uşor perceptibilă o dată cu botezul său spre râul Iordan (cf. Mc 1,9)75. Întreaga Sfântă Treime era prezentă: Tatăl, prin glasul din ceruri care spunea „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria” (Mc 1,11); Fiul, prin Isus Cristos; şi Duhul, prin porumbelul care a coborât şi a rămas asupra Fiului (cf. Mc 1,10; Mt 3,16; In 1,33). Sfântul Vasile vorbeşte şi el despre ungerea pe care Isus a primit-o la botez, precum şi despre prezenţa Duhului în trupul Domnului şi felul în care Duhul l-a însoţit permanent pe Cristos. El spune: „[Duhul Sfânt] în primul rând a fost prezent în 72

Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 23: SCh 17bis, 328-329; Scrieri, 39.

CBC, 280. Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia pastorală privind Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes (7 decembrie 1965), 22: EnchVat 1, 1385: „Numai în misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat misterul omului”.

74 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XIX, 49: SCh 17bis, 418-421; Scrieri, 64.

75 Dar este de necontestat prezenţa Duhului Sfânt şi în timpul copilăriei lui Isus: Duhul, cunoscătorul a toate, îi trimite pe îngeri la Iosif pentru a-l înştiinţa despre pericolul ce-l ameninţa pe prunc (cf. Mt 2,13). Duhul Sfânt întăreşte şi însoţeşte familia Sfântă în timpul fugii şi şederii în Egipt (cf. Mt 2,14-15). Modul înţelept în care Isus îi ascultă şi îi întreabă pe învăţătorii din templu, pe când avea doar 12 ani (cf. Lc 2,47) dovedeşte acţiunea şi prezenţa Duhului în el. Acelaşi Duh Sfânt este cel care lucrează în Isus făcându-l să crească în „înţelepciune, statură şi har, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2,52).

73

30 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

trupul Domnului, întrucât i-a fost ungere (κρίσμα γενόμενον) şi însoţitor nedespărţit până în prezent (άχωριστως παρόν) după cum este scris: «Acela deasupra căruia vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste el (In 1,33) acela este Fiul meu preaiubit» (Lc 3,22)”76.

Sfânta Scriptură susţine prezenţa continuă a Duhului Sfânt în viaţa şi activitatea publică a lui Isus după botez (cf. In 1,33)77. Împreună cu autorii sacri, sfântul Vasile susţine că „toate lucrările lui Cristos s-au desfăşurat cu asistenţa Duhului Sfânt”78.

El a fost alături de Isus şi în momentul ispitirii sale79. Evanghelistul Matei notează: „Atunci Isus a fost condus de Duhul în deşert ca să fie ispitit de Diavol” (Mt 4,1).

Cu siguranţă că acelaşi Duh care l-a dus, l-a şi întărit în acea luptă cu Diavolul.

Isus lucrează împreună cu Duhul Sfânt şi în opera de evanghelizare, săvârşită prin faptă şi cuvânt. Sfântul Vasile spune: „[Duhul] era cu el, din nou în mod inseparabil, când săvârşea minunile sale, «pentru că eu», spunea el, «scot diavolii cu Duhul lui Dumnezeu» (Mt 12,28)”80. Condus de puterea Duhului Sfânt în misiunea sa (cf. Lc 4,14), Isus însuşi dă mărturie despre prezenţa Duhului în el şi despre lucrările pe care le săvârşeşte însufleţit de acest Duh: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii; să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de îndurare al Domnului” (Lc 4,18-19; cf. Is 61,1-2).

Isus este acela care, avându-l pe Duhul Sfânt, îl dă şi celorlalţi şi îl dă cu îmbelşugare. Sfântul evanghelist Ioan spune: „Cel pe care l-a trimis Dumnezeu... nu dă Duhul cu măsură” (In 3,34). Isus a dăruit acest Duh prin toată viaţa sa, dar mai ales prin patima, moartea şi învierea sa. Duhul Sfânt a venit la noi „nu numai în urma, ci datorită Răscumpărării împlinite de Cristos, prin voinţa şi lucrarea Tatălui”81. După ce în timpul vieţii, Isus s-a prezentat pe sine ca izvor al apei care ţâşneşte spre viaţa veşnică (cf. In 4,4), ca izvor al apei vii care potoleşte setea (cf. In 7,37-38) – apa fiind simbol al Duhului Sfânt – în momentul morţii el dă acest Duh. Notează sfântul evanghelist Ioan: „După ce a luat oţetul Isus a spus: «S-a împlinit!» Şi plecându-şi capul, şi-a dat Duhul” (In 19,30). Această expresie παρέδωκεν τό πνεΰμα - pe lângă faptul că exprimă moartea sa, vorbeşte şi despre transmiterea Duhului Sfânt82. Apa vie despre care vorbea Isus în timpul vieţii se revarsă de pe cruce în momentul în care i-a fost străpunsă coasta: „unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă” (In 19,34), realităţi ce simbolizează revărsarea Duhului Sfânt.

76

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 39: SCh 17bis, 386-387; Scrieri, 55.

In 1,33: „Acela deasupra căruia vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste el, el este cel care botează în Duhul Sfânt”.

78 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 39: SCh 17bis, 386-387; Scrieri, 55.

79 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 39: SCh 17bis, 386-387; Scrieri, 55.

80 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 39: SCh 17bis, 386-387; Scrieri, 55.

81 IOAN PAUL AL II-LEA, Dominum et vivificantem, 8: EnchVat 10, 470.

82 Cf. E. FERENŢ, Pneumatologia, 101.

77

31 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

Dar moartea pe cruce nu a fost ultimul său cuvânt. El a înviat şi, înviat din morţi, nu mai moare (cf. Rom 6,9). Şi acelaşi Duh, care l-a însoţit până în clipa morţii, a fost alături de el şi după învierea sa. Spunea sfântul Vasile: „După învierea sa din morţi, Duhul nu l-a părăsit. Când, pentru a reînnoi omul şi pentru a-i reda harul Duhului lui Dumnezeu, pe care îl pierduse, Domnul suflă spre faţa ucenicilor, ce a spus el de fapt? «Primiţi pe Duhul Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute» (In 20,22-23)”83.

Prezenţa şi lucrările Duhului în economia omului nu se termină o dată cu înălţarea lui Isus Cristos la cer. Dimpotrivă! Înălţat la dreapta Tatălui, Fiul, după cum a promis, nu ne-a lăsat orfani, ci ne-a trimis un Mângâietor (cf. In 14,16-18) care ne învaţă tot adevărul (cf. In 16,13) şi prin care strigăm Abba, Tată (cf. Rom 8,15).

Acest Mângâietor, Duhul Sfânt, a rămas în lume şi lucrează necontenit în toţi oamenii, în şi prin Biserică, până la parusia Domnului.

Să vedem acum lucrarea sa în unul fiecare dintre noi. Duhul care a lucrat şi lucrează maturizarea oamenilor în totalitatea lor, lucrează şi maturizarea fiecărui om în parte. Acelaşi Duh desăvârşeşte omenirea şi omul. După ce am văzut în procesul de maturizare a omenirii la începuturile ei, după ce am urmărit centrul acestei maturizări, Isus Cristos, vorbim acum despre modul în care Duhul duce fiinţa fiecărui om la maturitate.

Prin Botez – baia renaşterii şi reînnoirii Duhului Sfânt (Tit 3,5) – noi am devenit templul Duhului Sfânt care locuieşte în noi şi pe care l-am primit de la Dumnezeu (cf. 1Cor 6,19). Prin acest mare dar, oamenii, de-a lungul existenţei bimilenare a Bisericii, s-au născut din apă şi Duh, condiţie sine qua non pentru intrarea în Împărăţia cerurilor (cf. In 3,5). Aşadar, renăscuţi prin apă şi Duh, am devenit locaşuri ale Duhului şi moştenitori ai Împărăţiei. Vorbind despre prezenţa Duhului în oameni, sfântul Vasile spunea: „Duhul este mereu prezent în cei care sunt vrednici, dar nu acţionează decât atunci când trebuie, fie prin profeţii, fie prin vindecări sau orice altă acţiune miraculoasă”84. Însă trebuie să mai adăugăm imediat două menţionări pe care le face acelaşi sfânt în legătură cu prezenţa Duhului Sfânt în noi. În primul rând, Duhul nu rămâne în cei care prin caracterul şi alegerile lor resping harul, adică nu rămâne în cei care nu colaborează cu el85. În al doilea rând, prezenţa Duhului şi a darurilor sale în noi este adaptată firii noastre: noi îl primim pe Duhul Sfânt după măsura firii noastre şi nu în măsura infinit mai mare cu care ar putea el să ni se împărtăşească86; aici se poate spune: quidquid recipitur ad modum recipientis recipitur.

Prezenţa Duhului în noi, aşa cum am menţionat deja, nu este statică! Prin Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre, nu mai suntem sclavi, ci am 83

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 39: SCh 17bis, 386-387; Scrieri, 55.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXVI, 61: SCh 17bis, 468-469; Scrieri, 76.

85 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXVI, 61: SCh 17bis, 468-469; Scrieri, 76.

86 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 22: SCh 17bis, 326-327; Scrieri, 39.

84

32 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

fost înălţaţi la demnitatea de fii şi am devenit moştenitori ai Împărăţiei (cf. Gal 4,6-7).

Venind în inimile noastre, Duhul ne ajută să cunoaştem, să aprofundăm şi să interiorizăm misterul lui Cristos, căci el este Mângâietorul care ne învaţă toate şi ne aminteşte toate câte ni le-a spus Domnul (cf. In 14,26) şi doar în şi prin el dobândim cunoaşterea adevărului (cf. In 16,13); fără el nimeni nu poate să spună „Isus este Domnul” (cf. 1Cor 12,3). El este cel care ne înalţă şi ne întăreşte fiinţa făcând să rodească în noi iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea (cf. Gal 5,22-23). Acelaşi Duh Sfânt „vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine; [el] însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite”(cf. Rom 8,26). De fapt, însuşi Dumnezeu este cel care l-a trimis în inimile noastre ca să strige Abba, Tată (cf. Gal 4,6) şi să dea mărturie împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu (cf. Rom 8,16)87.

Sfântul Vasile vorbind despre lucrările pe care Duhul Sfânt le înfăptuieşte în noi, spunea: „Prin [Duhul Sfânt] inimile se înalţă, cei neputincioşi sunt duşi de mână, cei care sunt pe calea virtuţii devin perfecţi”88. Acelaşi Părinte al Bisericii ne asigură că închinarea în Duh luminează mintea noastră89 şi totodată trebuie să fim convinşi că datorăm Duhului vieţii eliberarea noastră de sub legea păcatului90. Împreună cu episcopul Cezareei susţinem că prin deschiderea faţă de acţiunea Duhului Sfânt noi primim capacitatea de a prevedea cele viitoare, putem să înţelegem tainele şi să cunoaştem cele ascunse, primim carismele şi viaţa cerească, stăm alături de îngeri şi suntem într-o comuniune permanentă cu Dumnezeu, trăim în bucurie şi ne asemănăm cu Dumnezeu, ba mai mult: devenim Dumnezeu91.

Toată această prezenţă a Duhului Sfânt în om şi toate lucrările şi darurile sale în fiecare dintre noi sunt în vederea împlinirii planului său salvific. Dumnezeu vrea mântuirea noastră a tuturor şi a fiecăruia în parte şi această mântuire se realizează în cadrul economiei sale. Mântuirea fiecăruia dintre noi face parte din marea economie a omului, economie asistată şi lucrată continuu de Duhul Sfânt, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, veşnica, nedespărţita şi sfânta Treime.

După ce am văzut prezenţa activă şi continuă a Duhului în oameni şi pentru oameni, surprinzând şi modul unic şi plenar în care a fost prezent în Isus Cristos, ne îndreptăm acum atenţia asupra relaţiei dintre Duhul Sfânt şi Biserică pentru a vedea cum a pregătit-o în timp, cum a constituit-o şi cum o menţine neîncetat. Acest Duh Sfânt, care ne însoţeşte în istoria mântuirii, trebuie să fie recunoscut de noi toţi ca rege şi Domn, pentru că prin el suntem şi noi divinizaţi; şi acelaşi Duh trebuie recunoscut ca Sfânt pentru că de la el primim şi noi sfinţirea, ca har92.

87

Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXVIII, 69: SCh 17bis, 494-495; Scrieri, 83.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 23: SCh 17bis, 328-329; Scrieri, 39.

89 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXVI, 64: SCh 17bis, 476-477; Scrieri, 78.

90 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXVIII, 69: SCh 17bis, 494-495; Scrieri, 83.

91 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 23: SCh 17bis, 328-329; Scrieri, 39.

92 Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Patres Ecclesiae: EnchVat 7, 19.

88

33 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

2.2. Duhul Sfânt constituie şi menţine Biserica Ca o continuare a prezenţei Duhului Sfânt în viaţa omului şi pentru mântuirea acestuia, avem lucrarea sa în Biserică. Analizând legătura necesară dintre Duhul Sfânt şi Biserică, vom evidenţia cum Duhul Sfânt a pregătit Biserica, a constituit-o împreună cu Tatăl şi cu Fiul, lăsând să se întrezărească cine este Biserica şi cum este ea. Prin toate acestea va fi subliniat că Duhul Sfânt este inima Bisericii. „Şi a privit Dumnezeu la toate câte le făcuse şi iată erau foarte bune” (Gen 1,31). În această „privire” pe care o menţionează autorul sacru, Dumnezeul Treime a văzut creaţia în întregimea, în totalitatea dimensiunilor temporale: trecut, prezent şi viitor.

Atunci Dumnezeu a văzut că tot ceea ce crease, tot ceea ce exista şi tot ceea ce avea să existe conform voinţei sale erau foarte bune. Cu siguranţă, aceste cuvinte au fost folosite şi cu referinţă la Biserică, prefigurată încă de la începutul lumii93.

Dumnezeu a privit-o şi a găsit-o „foarte bună”. Vorbind despre Biserică unii sfinţi Părinţi au spus: „Biserica a fost creată înainte de toţi... şi pentru Biserică a fost creată lumea”94.

Prezentă ca o primă creatură în planul unicului Dumnezeu întreit în Persoane, până la constituirea ei vizibilă, Biserica a fost pregătită şi prefigurată neîncetat. Ştim că în Dumnezeu nu există întâmplare şi, mai ales, el nu creează nimic în mod întâmplător, accidental. El face toate după un plan binevoitor pe care îl duce la îndeplinire la împlinirea timpurilor (cf. Ef 1,9-10). Un prim moment al planului de realizare a Bisericii poate fi considerat chemarea lui Abraham: „Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău, şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta. Şi voi face din tine popor mare şi te voi binecuvânta şi voi mări numele tău încât va fi binecuvântare şi pentru alţii” (Gen 12,1-2). Dumnezeu îl cheamă şi îi făgăduieşte că va fi părintele unui neam mare, iar în acest neam mare Dumnezeu vedea Biserica, Noul său Popor. Neclintita credinţă a părintelui Abraham (Lc 16,24), dispus să urmeze în toate planul şi voinţa lui Dumnezeu, a făcut ca să fie consemnată una dintre cele mai fascinante promisiuni ale lui Dumnezeu: Şi a strigat îngerul Domnului, din cer, pe Abraham a doua oară şi i-a zis: „Mă jur pe mine însumi – spune Domnul – de vreme ce tu ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu: te voi binecuvânta cu prisosinţă şi voi înmulţi peste măsură seminţia ta, ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării, şi urmaşii tăi vor pune stăpânire pe porţile duşmanilor lor. Şi se vor binecuvânta întru seminţia ta toate popoarele pământului, pentru că ai ascultat de glasul meu!” (Gen 22,15-18).

93

CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium (21 noiembrie 1964), 2: EnchVat 1, 285.

94 HERMAS, Păstorul, II, 4, 1-3: SCh 53 bis, R. JOLY, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1968, 9697. Se poate vedea şi traducerea română D. FECIORU, ed., Scrierile Părinţilor Apostolici, EIBMBOR, Bucureşti 1995, 280-282.

34 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

Cum ni se prezintă imaginea Bisericii în acest prim moment pregătitor din textele Sfintei Scripturi? Biserica apare ca fiind un popor numeros ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; apare ca un popor binecuvântat şi care este totodată binecuvântare şi pentru alţii; apare ca un popor triumfător care va stăpâni peste toţi duşmanii săi.

Dumnezeu care nu înşală şi nici nu poate fi înşelat95 şi ale cărui cuvinte devin realităţi (cf. Gen 1,3-25) a concretizat prima fază a împlinirii făgăduinţei sale prin naşterea lui Isaac, fiul lui Abraham, care a primit şi el promisiunea binecuvântării (cf. Gen 26,24). Acestei promisiuni făcute lui Isaac, îi urmează binecuvântarea şi făgăduinţa pe care Domnul le dăruieşte fiului acestuia, Iacob (cf. Gen 28,14-15).

Aceste etape iniţiale ale formării poporului lui Dumnezeu, au loc sub călăuzirea directă a Sfintei Treimi. Duhul Sfânt, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, este prezent activ în acest moment al pregătirii îndepărtate a Bisericii, întrucât organizarea Bisericii – în care este inclusă şi pregătirea ei – are loc în mod evident şi incontestabil prin el96.

Acestei pregătiri îndepărtate, pe care o putem numi pe drept patriarhală, îi urmează un moment progresiv prin care realitatea Bisericii este prefigurată într-un mod mai clar: alegerea poporului lui Israel şi încheierea alianţei pe Muntele Sinai.

Alegerea lui Israel ca popor este pregătirea imediată a adunării Poporului lui Dumnezeu: Biserica97. Această pregătire imediată a Bisericii începe prin descoperirea pe care Domnul i-o face lui Moise: Eu sunt Dumnezeul părintelui tău, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob (...) Am văzut prea bine obida poporului meu care este în Egipt... ştiu nevoia lor. Deci m-am coborât ca să-i mântuiesc din mâna egiptenilor(...). Şi acum vino, să te trimit la faraon, ca să scoţi pe poporul meu, pe fiii lui Israel din Egipt (Ex 3,6-10).

Izbăvirea din robia egipteană – una dintre cele mai mari lucrări ale Domnului (cf. Ex 15,1-19.21) – este un moment salvific de la care, după cum am văzut deja, Duhul Sfânt nu a lipsit: „La suflarea nărilor tale, apele s-au ridicat grămadă şi valurile au încremenit ca un zid (...) Ai trimis Duhul tău şi marea i-a acoperit” (cf. Ex 15,8.10). Încheierea legământului dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel pe Muntele Sinai, este punctul central al formării poporului: Şi Moise s-a suit în muntele lui Dumnezeu, iar Domnul l-a strigat din munte şi i-a zis: «Aşa să vorbeşti casei lui Iacob şi să dai de ştire fiilor lui Israel: voi aţi văzut cele ce am făcut egiptenilor şi cum v-am purtat pe voi ca pe aripi de vultur şi v-am adus la mine!

95

Cf. CONCILIUL I DIN VATICAN, Constituţia Dogmatică Dei Filius (24 aprilie 1870), 3: DS 3008.

96 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 39: SCh 17bis, 386-387; Scrieri, 55.

97 CBC, 762.

35 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

Acum, de veţi asculta întocmai de glasul meu şi de veţi păzi descoperirile legământului meu, dintre toate neamurile voi veţi fi poporul meu, căci al meu este tot pământul! Şi voi îmi veţi fi mie împărăţie preoţească şi neam sfânt!» Acestea sunt cuvintele pe care să le spui fiilor lui Israel”. Şi după ce s-a dat jos, Moise a chemat pe bătrânii poporului şi le-a împărtăşit lor toate poruncile pe care le poruncise Domnul. Atunci tot poporul a răspuns într-un glas şi a zis: «Tot ceea ce ne-a grăit Domnul vom face». Şi Moise a adus Domnului cuvintele poporului (cf. Ex 19,3-8).

Această alianţă98, în afara faptului că este prin excelenţă figura Noii Alianţe, transformă Israelul într-un adevărat popor: i s-a dat o lege, un rit, valori morale, structuri sociale etc. Israelul a devenit popor, un popor al Domnului, căruia Moise îi spunea: „Tu eşti popor sfânt al lui Dumnezeu şi pe tine te-a ales Domnul Dumnezeul tău ca să fii popor al său din toate popoarele de pe faţa pământului” (Dt 7,6). Însă Israelul s-a dovedit a fi un popor necredincios legământului. Datorită infidelităţii a atras asupra sa blestem în loc de binecuvântare.

Prin slujitorii săi, profeţii, Dumnezeu va menţine în popor speranţa mântuirii şi aşteptarea unui nou legământ. Profeţii au vestit o purificare de toate infidelităţile, au vestit prezenţa unui duh nou înlăuntrul poporului, un duh care va face poporul să umble în legea şi orânduirile Domnului (cf. Ez 36), au vestit o mântuire care va ajunge până la marginile pământului şi o prezenţă ce va lumina toate popoarele (cf. Is 49,5-6). Toate acestea fac să se întrezărească Biserica ce avea să se nască din dăruirea totală a lui Cristos99. Omenirea, prin profeţi, a fost învăţată să-l aştepte nu doar pe Mesia, ci şi Evanghelia, Biserica şi Mântuirea, toate aduse de acelaşi Cristos, Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Toate au fost pregătite şi toate aşteptau împlinirea timpurilor. Pregătirea şi împlinirea au fost lucrate şi de Duhul Sfânt, care, grăind prin profeţi100, a călăuzit poporul spre Cristos, fiindu-i un adevărat pedagog prin lege (cf. Gal 3,24).

Modul în care a fost constituită Biserica apare ca opera întregii Treimi care este nedespărţită în lucrările sale101. Ea este lucrarea Tatălui care a voit-o; este lucrarea Fiului care a instituit-o şi a făcut-o să se nască; este lucrarea Duhului Sfânt care o face vizibilă, o sfinţeşte şi o conduce spre desăvârşirea cerească. Aceeaşi realitate a participării Persoanelor divine la constituirea Bisericii, este reliefată atunci când ni

98

Aici este o adevărată alianţă întrucât întruneşte toate caracteristicile unei alianţe: existenţa a două părţi – Dumnezeu şi poporul –, ambele capabile de a încheia un legământ; sunt formulate condiţiile – Dumnezeu este cel care pune condiţiile; şi are loc acceptarea condiţiilor din partea poporului.

99 CBC, 766.

100 Cf. DS 150.

101 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 37-40: SCh 17bis, 374-391; Scrieri, 51-56: aici sfântul Vasile susţine unitatea şi colaborarea ce există între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt în toate lucrările, începând cu creaţia şi terminând cu „ziua arătării Domnului”.

36 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

se spune că Biserica a izvorât din iubirea Tatălui veşnic, a fost întemeiată în timp de Cristos Răscumpărătorul şi adunată laolaltă în Duhul Sfânt102.

Biserica lui Dumnezeu – Εκκλεσία τοΰ Θεοΰ, aşa cum o numeşte sfântul Vasile în scrierile sale103 – s-a născut din misterul pascal al lui Cristos, patima, moartea şi învierea sa pentru mântuirea noastră. Înainte însă de patima şi moartea sa pe cruce, Isus Cristos a adunat în jurul său o „turmă mică” prin care şi-a pregătit şi şi-a construit Biserica. Acelei mici turme i-a dat o structură proprie, a învăţat-o o rugăciune proprie şi un nou mod de a acţiona104. Acestea au fost doar momente pregătitoare ale Bisericii care s-a născut pe Calvar.

Catehismul Bisericii Catolice, citându-l pe sfântul Ambroziu, ne învaţă: „După cum Eva a fost creată din coasta lui Adam care dormea, tot astfel Biserica s-a născut din inima străpunsă a lui Cristos mort pe cruce”105. Două fragmente prezentate de sfântul evanghelist Ioan susţin acest lucru: Biserica s-a născut pe Calvar, în momentul înălţării lui Isus pe cruce. Primul este atunci când însuşi Domnul spune: „Când voi fi înălţat de la pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12,32). Iar, „unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă” (In 19,34) este cel de-a doilea fragment care vorbeşte despre instituirea tainică, sacramentală a Bisericii pe Muntele Calvar106.

Biserica ni se descoperă, astfel, ca prima beneficiară a mântuirii; Cristos a dobândit-o cu sângele său şi şi-a făcut-o colaboratoarea sa în opera de mântuire a tuturor oamenilor. El îi este cap şi mire, el trăieşte în ea, lucrează dezvoltarea ei şi împlineşte prin ea misiunea sa107. Dar de la capul Bisericii, Cristos, ne îndreptăm atenţia spre sufletul Bisericii: Duhul Sfânt: „După cum Cristos este capul Bisericii, tot aşa Duhul Sfânt este sufletul ei”108. Astfel, ajungem la constituirea Bisericii: manifestarea ei vizibilă prin revărsarea Duhului Sfânt – Arhitectul Bisericii109 – în ziua de Rusalii.

Când a sosit ziua Rusaliilor, toţi erau adunaţi împreună în acelaşi loc. Şi dintr-o dată s-a iscat din cer un vuiet, ca la venirea unei vijelii puternice, şi a umplut întreaga casă în care stăteau. Atunci le-au apărut nişte limbi de foc împărţindu-se şi aşezându-se asupra 102

Cf. GS 40: EnchVat 1, 1443.

Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXX, 74, 77: SCh 17bis, 510, 522; Scrieri, 87, 90; IDEM, Contre Eunome, I,1: SCh 299, B. SESBOÜÉ, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1982,144; IDEM, Contre Eunome, II,4: SCh 305, 20.

104 Cf. CBC, 764-765.

105 CBC, 766.

106 Cf. LG 3: EnchVat 1, 286.

107 Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (07 decembrie 1990), 9: EnchVat 12, 568.

108 LEON AL XIII-LEA, Scrisoarea enciclică Divinum illud munus (09 mai 1897), 9: DS 3328; Cf. PIUS AL XII-LEA, Scrisoarea enciclică Mystici corporis (29 iunie 1943): DS 3808.

109 Cf. D. CIOBOTEA, „Duhul Sfânt - Duhul înfierii noastre în Cristos”, Dialog teologic 1 (1998) 17.

103

37 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

fiecăruia dintre ei. Toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum Duhul le dădea să vorbească. Şi erau atunci la Ierusalim iudei, bărbaţi evlavioşi din toate naţiunile de sub cer. Când s-a auzit vuietul acela, mulţimea s-a adunat şi a rămas uimită, pentru că fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa (Fap 2,1-6).

Aceasta a fost ziua „când Biserica a apărut în lume”110. Biserica, instituită în mod sacramental pe Calvar, este manifestată şi constituită acum prin revărsarea Duhului Sfânt care o sfinţeşte necontenit111. Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea spunea: „Era Bisericii a început cu venirea, adică cu coborârea Duhului Sfânt asupra apostolilor adunaţi în cenacol în Ierusalim împreună cu Maria, Maica Domnului.

Timpul Bisericii a început în momentul în care făgăduinţele şi prevestirile referitoare (...) la Mângâietorul, Duhul adevărului, au început să se împlinească cu totală putere şi limpezime în apostoli”112. Între Duhul Sfânt şi Biserică este o relaţie strânsă care a fost bine evidenţiată de sfântul Irineu atunci când a spus: „Acolo unde este Biserica, acolo este şi Spiritul lui Dumnezeu; şi acolo unde este Spiritul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi tot harul”113. Relaţia dintre Duhul Sfânt şi Biserică este bine evidenţiată de lucrările Duhului în Biserică. Acestea au fost sintetizate de părinţii conciliari şi prezentate astfel: Duhul locuieşte în Biserică şi în inimile credincioşilor ca într-un templu (1Cor 3,16;6,19) şi în ei se roagă şi dă mărturie despre înfiere (Gal 4,6; Rom 8,1516.26). El călăuzeşte Biserica spre tot adevărul (In 16,13), o uneşte în comuniune şi slujire, o înzestrează şi o conduce cu diferite daruri ierarhice şi carismatice şi o împodobeşte cu darurile sale (cf. Ef 4,11-12; 1Cor 12,4; Gal 5,22). Prin puterea Evangheliei, el întinereşte Biserica, o reînnoieşte fără încetare şi o duce la unirea desăvârşită cu Mirele ei114.

O importantă lucrare a Duhului care trebuie menţionată aici este că „el comunică realitate cuvintelor lui Isus: «Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor» (Mt 28,20)”115. Este minunata sa lucrare pe care el o realizează mai ales prin sfintele sacramente, în mod deosebit prin sfânta Euharistie.

Duhul Sfânt nu părăseşte niciodată lucrarea sa. Sfinţii Părinţi învaţă că „dacă Duhul Sfânt nu ar fi fost prezent, nu ar exista Biserica; dacă Biserica există, este un semn clar al prezenţei Duhului”116. El locuieşte şi lucrează neîncetat în Biserică, ba 110

CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium (4 decembrie 1963), 6: EnchVat 1, 8.

111 Cf. LG 4: EnchVat 1, 287. Cf. Dvi 25: EnchVat 10, 507.

112 Dvi 25: EnchVat 10, 506.

113 IRINEU DE LYON, Adversus haereses, III, 24, 1: SCh 211, 474-475.

114 LG 4: EnchVat 1, 287.

115 R. LAURENTIN, Lo Spirito Santo, questo sconosciuto, Queriniana, Brescia 1998, 526.

116 V. DANCĂ, „Sfântul Duh şi religiile necreştine”, Dialog teologic Dialog teologic 1 (1998) 131.

38 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

mai mult, „Biserica este locul unde înfloreşte Duhul – ubi floret Spiritus”117. Acest Duh Sfânt orânduieşte Biserica şi o desăvârşeşte118, conducând-o spre parusie.

Toate aceste momente ale Bisericii pe care le-am subliniat – pregătirea ei, instituirea ei sacramentală, manifestarea ei vizibilă şi desăvârşirea ei în gloria cerească – vorbesc despre marele său mister. Biserica ni se descoperă, astfel, ca o taină; ea ni se prezintă ca realitate prezentă în istorie, dar în acelaşi timp vedem că o transcende: „numai cu «ochii credinţei» poate fi văzută în realitatea ei vizibilă, realitate în acelaşi timp spirituală, aducătoare de viaţă divină”119.

Văzând toate acestea putem spune că Biserica este lucrarea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh prin care unicul Dumnezeu a voit să adune omenirea într-un singur sfânt, catolic şi apostolic popor al său. Acest popor – sacrament universal de mântuire – îl are drept cap şi călăuză pe Isus Cristos, Bunul Păstor, care împreună cu Duhul Sfânt, prin păstorii vizibili, îndreaptă Biserica spre desăvârşirea pe care o va primi în slava cerească la împlinirea timpurilor. Duhul Sfânt care – împreună cu Tatăl şi cu Fiul – a pregătit Biserica şi a constituit-o, făcând-o vizibilă, o şi menţine până la venirea Domnului nostru Isus Cristos prin minunatele sale lucrări pe care le săvârşeşte în ea: prezenţa sa – Arhitectul Bisericii – la pregătirea şi prefigurarea acesteia în Vechiul Testament; acţiunea sa în ziua de Rusalii, prin care Biserica a fost făcută vizibilă, manifestată întregului popor; el este cel care sfinţeşte Biserica, o edifică împodobind-o cu darurile sale ierarhice şi carismatice, o menţine tânără, o reînnoieşte neîncetat şi o conduce spre desăvârşirea din slava cerească; Duhul este cel care face ca Biserica să fie una şi unică, sfinţită şi sfinţitoare, locală şi universală, apostolică. Toate acestea reflectă bogăţia prezenţei Duhului în Biserică, o prezenţă care face ca Biserica Tatălui şi a Fiului să fie şi Biserica Duhului Sfânt.

Această Biserică este îndreptată şi îi îndreaptă pe toţi cei care sunt în ea, spre împlinirea timpurilor, spre ziua venirii Domnului şi a judecăţii universale, zi în care Duhul Sfânt va lucra desăvârşirea tuturor celor aleşi prin prezenţa sa. Spre această prezenţă şi lucrare a Duhului Sfânt la parusia Domnului şi la judecata universală ne îndreptăm şi noi acum atenţia.

2.3. Participarea Duhului la parusia Domnului şi la judecata universală După ce am văzut că Duhul Sfânt este mereu prezent în economia mântuirii, ne mărturisim acum credinţa în prezenţa activă a Duhului la momentul în care toate vor fi împlinite: parusia Domnului şi judecata omului. Credem în prezenţa sa continuă şi activă în viaţa noastră din prima clipă a existenţei şi mărturisim prezenţa sa necesară la momentul în care ne vom prezenta în faţa Fiului Omului.

117

HIPOLIT DE ROMA, Traditio apostolica, 35: SCh 11bis, B. BOTTE, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 19682, 118-119.

118 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 39: SCh 17bis, 386-387; Scrieri, 55.

119 CBC, 770.

39 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

Vom analiza aici, în primul rând, două realităţi: moartea şi sfârşitul lumii, precizând totodată ce înţelegem prin sfârşitul lumii şi arătând şi obligaţia omului de a-şi îndeplini datoriile sale în această viaţă, mai ales pe aceea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Vorbind apoi de parusia Domnului şi Duhul Sfânt, vom evidenţia care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de împlinirea timpului: vom spune Marana tha sau o vom privi ca Dies irae? Vom vedea cum prin prezenţa Duhului Sfânt la acest eveniment, sufletul şi trupul nostru vor fi adaptate la viaţa spirituală de după înviere. În cele din urmă ne vom îndrepta atenţia asupra judecăţii omului şi Duhul Sfânt: cine este cel care judecă, adică cine e judecătorul, care este răsplata sau pedeapsa celor judecaţi şi Duhul Sfânt ca premiu al celor drepţi. Astfel, vom vedea că Isus Cristos şi-a „câştigat” prin umilinţă şi ascultare puterea de a fi judecătorul tuturor.

Vom evidenţia şi faptul că însuşi omul, prin alegerile sale din această lume, îşi „decide” răsplata sau osânda, cerul sau iadul. Vom vedea, de asemenea, că Duhul Sfânt va fi prezent ca Dumnezeu judecător şi apărător al celor drepţi, dar şi ca Dumnezeu care îi va acuza pe cei care nu au colaborat cu harul său. „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea, şi astfel moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit” (Rom 5,12). Acest fragment vorbeşte despre una dintre cele mai evidente realităţi: moartea! În faţa morţii omul dintotdeauna şi pentru totdeauna este încercat fie de indiferenţă – argumentându-şi poziţia pe teoria reincarnării sau pe ipoteza lui Epictet: „Atât cât existăm noi, moartea nu există, iar când vine ea, noi nu mai existăm”; fie de teamă: moartea este privită ca dispariţia definitivă, sfârşitul a toate; fie de speranţă: moartea privită ca o trecere spre o nouă viaţă, o viaţă veşnică într-o stare nouă, glorioasă.

Moartea, deşi intrată în lume – dar nu din voinţa lui Dumnezeu, căci ne învaţă Scriptura: „Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se bucură de pierea celor vii (...) El l-a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei sale. Iar prin pizma Diavolului moartea a intrat în lume” (Înţ 1,13; 2,23-24) – nu are ultimul cuvânt în viaţa omului. Permisă şi îngăduită de Dumnezeu pentru ca „răul, păcatul să nu devină nemuritor, să nu dăinuie veşnic”120, ea a fost învinsă prin Cristos – om şi Dumnezeu – cel dintâi care a înviat din morţi: „Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om vine şi învierea din morţi. Şi după cum toţi mor în Adam, tot la fel, în Cristos, toţi vor fi readuşi la viaţă” (1Cor 15,21-22).

Omul, creştinul, aşteaptă împlinirea timpului său, trăind cu speranţa exprimată de Iob: „Ştiu că Mântuitorul meu trăieşte şi el se va ridica pe pământ. Şi după ce nu voi mai fi în pielea mea şi ea se va nimici, atunci... voi vedea pe Dumnezeu; şi-l voi vedea spre mântuirea mea şi ochii mei îl vor privi” (Iob 19,25-27). Fiind în aşteptarea momentului – pe care nu trebuie să îl grăbească, dar pe care nici nu

120

E. FERENŢ, Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului, Sapientia, Iaşi 2004, 109.

40 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

trebuie să îl refuze la împlinirea timpului121 – în care se vor manifesta realităţile descrise de cuvintele Scripturii: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el” (1Cor 2,9), omul nu trebuie să neglijeze datoriile pe care le are faţă de această viaţă trecătoare.

O grijă a omului, o datorie a sa pe acest pământ este şi cunoaşterea lui Dumnezeu, căci pentru aceasta l-a creat Dumnezeu pe om: să-l cunoască, să-l iubească, să-l slujească şi astfel să se mântuiască122. Deşi păstrăm mereu certitudinea că nu vom putea pătrunde în totalitate misterele credinţei noastre, trebuie să ne străduim să cunoaştem şi să înţelegem ceea ce credem. Trebuie să ne formăm convingerea că „orice cunoaştere a credinţei este o anticipare a viziunii eterne a lui Dumnezeu faţă în faţă”123.

Imposibilitatea vieţii noastre pământeşti de a descoperi întreaga realitate inefabilă a misterului lui Dumnezeu nu trebuie să ne inspire renunţarea căutării sau indiferenţă. Dimpotrivă, trebuie să dorim să înaintăm plini de speranţă şi curaj în procesul progresiv al cunoaşterii lui Dumnezeu. Astfel, despre Dumnezeu învăţăm în această viaţă ascultând şi împlinind cuvântul Vechiului Testament, legea şi profeţii, prin care a vorbit Duhul Sfânt124. Despre acelaşi Dumnezeu, unul în fiinţă şi întreit în persoane, învăţăm mai mult „trăind” Noul Testament: Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, îl ajută pe om să se cunoască pe sine125 şi totodată, prin Duhul Sfânt – cel care conduce la tot adevărul (cf. In 16,13) – îi dă omului putere şi lumină pentru a pătrunde puţin din misterul trinitar. Cu tot ajutorul primit, omul nu reuşeşte până la sfârşitul vieţii sale pământeşti să epuizeze izvorul nesecat al cunoaşterii lui Dumnezeu.

Moartea – o realitate incontestabilă despre care am vorbit – nu opreşte acest proces al cunoaşterii. Moartea este începutul vieţii de dincolo unde cei drepţi vor înainta în cunoaşterea lui Dumnezeu. Acolo, deşi îl vom vedea pe Dumnezeu aşa cum este (cf. 1In 3,2), vom păstra statutul de discipoli. Vom înainta în cunoaştere, vom cunoaşte nu doar în parte, ci pe deplin (cf. 1Cor 13,12), însă vom fi mereu învăţăcei pentru că Dumnezeu este mereu învăţătorul care are ceva de spus.

Mărturia sfântului Irineu în această privinţă este grăitoare: Dacă, chiar în această lume creată, există lucruri pe care Dumnezeu şi le rezervă şi altele pe care le poate atinge ştiinţa noastră, este oare surprinzător că printre chestiunile pe care le ridică Scriptura, atunci când întreaga Scriptură este spirituală, să existe unele pe care le putem cunoaşte cu harul lui Dumnezeu, iar altele să fie rezervate lui Dumnezeu, nu 121

Cf. CONGREGATIO PRO DOCTRINA FIDEI, Declaraţia despre eutanasie Iura et bona (5 mai 1980): EnchVat 7, 372: „Este necesar ca noi, fără să prevenim în nici un mod ceasul morţii, să ştim să-l acceptăm, cu conştiinţa deplină a responsabilităţii noastre şi cu toată demnitatea”.

122 Cf. CBC, 1.

123 E. FERENŢ, Sursum corda!, Institutul Teologic Romano-Catolic, Iaşi 1998, 30.

124 Cf. DS 150.

125 Cf. GS 22: EnchVat 1, 1385.

41 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

numai în această lume, dar chiar şi în lumea viitoare, pentru ca Dumnezeu să fie totdeauna învăţător, iar omul să fie totdeauna învăţat de Dumnezeu?126

În această cunoaştere a lui Dumnezeu mărturisim împreună cu sfântul Vasile ajutorul pe care îl primim de la Duhul Sfânt. Plecând de la Psalmul 36,10: „În lumina ta vom vedea lumina”, părintele capadocian vede în această lumină pe Duhul Sfânt, lumină inteligentă - Ԅώς νοητόν127: „În [Duhul] însuşi se arată slava unicului-născut şi totodată în el însuşi este dăruită adevăraţilor adoratori ştiinţa lui Dumnezeu”128. Pentru sfântul Vasile „drumul cunoaşterii lui Dumnezeu merge de la Duhul, care este unul, prin Fiul, care este unul, până la Tatăl, care este unul”129.

Dar nu doar omul „va suferi” trecerea la o viaţă nou, ci întreaga creaţie, care acum „suspină şi suferă durerile unei naşteri” (Rom 8,22), va fi eliberată de sclavia stricăciunii (cf. Rom 8,21) şi înnoită (cf. Ap 20,5). De fapt, aceasta înţelegem noi prin sfârşitul lumii: transformarea întregii creaţii, prefacerea ei în starea în care era la început când Dumnezeu, privind tot ceea ce crease, a văzut că erau foarte bune (cf. Gen 1,31). Sfârşitul lumii desemnează momentul în care, cosmosul şi omul, acum aflaţi adesea pe poziţii opuse, vor regăsi armonia de la început, devenind o unitate130. Vorbind despre transformarea universului, stabilită şi realizată de Dumnezeu, sfântul Irineu spunea că acestea vor avea loc „pentru ca lumea însăşi, refăcută în starea de la început, să fie fără nici o piedică în slujba celor drepţi”131.

Când vor avea loc toate acestea? „Despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri” (Mt 24,36; cf. Fap 1,7). Însă se ştie cu siguranţă că vor avea loc toate acestea, că există un sfârşit care va veni atunci când se vor fi împlinit toate (cf. Mt 24,14). Prin venirea glorioasă a Fiului Omului, la împlinirea timpurilor, toate acestea vor fi înfăptuite. Duhul sfânt este cel care conduce omul şi omenirea spre împlinirea venirii glorioase a Fiului după voinţa Tatălui, căci „singur Duhul lui Dumnezeu cunoaşte cele ale lui Dumnezeu” (1Cor 2,11). Singur Duhul Sfânt cunoaşte ziua când toţi „îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi mare glorie” (Mt 24,30; cf. Dan 7,13). Însuşi Isus Cristos ne-a vorbit

126

IRINEU DE LYON, Adversus haereses, II, 28, 3: SCh 294, A. ROUSSEAU - L. DOUTRELEAU, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1982, 274-275. Cf. E. FERENŢ, Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului, 633-634.

127 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 22: SCh 17bis, 324-325; Scrieri, 39.

128 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 47: SCh 17bis, 412-413; Scrieri, 62.

129 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 47: SCh 17bis, 412-413; Scrieri, 62.

130 Pentru o dezvoltare a acestei idei se poate vedea J. RATZINGER, Einführung in das Christentum. Vorlesungen über das Apostolische Glaubensbekenntnis, Kösel-Verlag GmbH & Co, München 19688, trad. română Introducere în creştinism: prelegeri despre Crezul apostolic, Sapientia, Iaşi 2004, 221-228.

131 IRINEU DE LYON, Adversus haereses, V, 32, 1: SCh 153, A. ROUSSEAU, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1969, 398-399.

42 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

despre acest adevăr şi, aşa cum am susţinut deja, Dumnezeu nu înşală şi nici nu poate fi înşelat132.

Venirea glorioasă a Domnului nostru Isus Cristos şi urmările acesteia sunt mărturisite de unul fiecare dintre noi când ne rugăm Simbolul NicenoConstantinopolitan: „Credem (...) într-unul Domn Isus Cristos... [care] iarăşi va veni cu mărire să judece pe cei vii şi pe cei morţi”133. Această credinţă a noastră este inspirată şi susţinută de mărturiile Sfintei Scripturi (cf. Is 3,13-14; Ps 67,5; 98,7-9; Mt 24,30; 25,31-33).

Cum va fi când va veni Fiul Omului? Ne răspunde însuşi Cristos: „Soarele se va întuneca, iar luna nu-şi va mai da lumina, stelele vor cădea de pe cer, iar puterile cerului se vor zgudui” (Mt 24,29). În zilele acelea va fi ca în timpul lui Noe: „căci, cum era în zilele de dinaintea potopului când oamenii mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua în care Noe a intrat în arcă şi nu şi-au dat seama, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi venirea Fiului Omului” (Mt 24,38-39).

Vorbind despre participarea activă a Duhului Sfânt la acest moment salvific, despre lucrarea sa, ne mărturisim în primul rând credinţa în prezenţa sa, căci, după cum am arătat, el „este întru toate nedespărţit şi absolut nimic nu-l separă de Tatăl şi Fiul”134. Învăţătura sfântului Vasile este clară şi în această privinţă: „Cu condiţia unei bune cercetări se poate conclude că la timpul când va avea loc aşteptata apariţie a Domnului din înaltul cerului, Duhul Sfânt va fi asociat (...) Va fi de faţă în ziua arătării Domnului, când fericitul Suveran va judeca tot pământul în dreptate”135. Vedem, aşadar, că Duhul Sfânt, din veşnicie alături de Tatăl şi de Fiul, un singur Dumnezeu împreună cu ei, este prezent şi la manifestarea glorioasă a celui ce ne este Dumnezeu răscumpărător. Încă din primele momente ale existenţei Bisericii, vedem că Duhul Sfânt este cel prin care şi împreună cu care noi, în Biserică şi cu Biserica – Mireasa sa –, strigăm „Vino, Doamne Isuse!” (cf. Ap 22,17.20). Răspunsul Domnului la strigătul nostru este acelaşi dintotdeauna: „Da, voi veni curând!” (Ap 22,20). Dacă Domnul este mereu constant şi fidel cuvintelor sale, omul, de-a lungul existenţei bimilenare a Bisericii, nu a privit mereu cu aceeaşi credinţă şi speranţă spre ziua venirii Domnului. Astfel, se face că de multe ori în istorie, de la acel strigăt Marana tha – care este expresia vederii venirii Domnului „ca pe un eveniment plin de speranţă şi bucurie, dorindu-l ca pe momentul marii împliniri” – s-a trecut la vederea acelei zile ca fiind Dies irae, înfricoşătoarea zi a mâniei „în faţa căreia omul ar trebui să moară de durere şi de spaimă, şi pe care o întâmpină cuprins de frică şi de groază”136.

132

Cf. PIUS AL IX-LEA, Scrisoarea enciclică Qui pluribus (9 noiembrie 1846): DS 2778.

DS 150.

134 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 37: SCh 17bis, 374-375; Scrieri, 51.

135 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 40: SCh 17bis, 386-389; Scrieri, 55.

136 J. RATZINGER, Introducere în creştinism: prelegeri despre Crezul apostolic, 226.

133

43 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

Care trebuie să fie atitudinea noastră în faţa venirii Domnului? Este vreodată legitimă poziţia luată de cei din Evul Mediu care vedeau în parusia Domnului doar ziua judecăţii, lipsind-o de orice altă componentă a împlinirii speranţei vederii Domnului? Venirea Domnului nu înseamnă doar judecata universală, ci, venirea sa, este împlinirea pământului şi a omenirii, este dezvăluirea a ceea ce ne-a pregătit Dumnezeu: un lăcaş nou şi un pământ nou în care sălăşluieşte dreptatea şi a cărui fericire va împlini şi va depăşi toate dorinţele de pace care se urcă la inima omului; venirea Domnului înseamnă învierea fiilor lui Dumnezeu în Cristos, înseamnă îmbrăcarea în nestricăciune a tot ceea ce fusese semănat în slăbiciune şi stricăciune; venirea Domnului este împlinirea timpului în care iubirea şi faptele ei vor dăinui şi întreaga creaţie făcută de Dumnezeu pentru om va fi eliberată de robia deşertăciunii137. Împreună cu Sfânta Scriptură şi cu Sfântul Vasile trebuie să spunem: „Domnul este aproape (Fil 4,5), dar acest lucru pe noi nu ne înspăimântă”138, ci ne umple de speranţa împlinirii credinţei noastre.

La timpul în care Domnul se va arăta în slavă, noi, cei care fără Duhul Sfânt nu putem face nimic, vom avea nevoie să fim întăriţi şi susţinuţi de puterea Mângâietorului. Ba mai mult, Duhul va fi cel care la împlinirea timpului va conlucra cu Tatăl şi cu Fiul înfăptuirea învierii noastre din morţi. „Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi locuieşte în voi, cel care l-a înviat pe Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, prin Duhul lui care locuieşte în voi” (Rom 8,11). Acest text care ne vorbeşte despre cel de-al XI-lea articol al Simbolului Niceno-Constantinopolitan – „aşteptăm învierea morţilor”139 – ne prezintă această lucrare ca operă a întregii Treimi. Apelând la Sfânta Scriptură, episcopul Cezareei prezintă aceeaşi realitate – învierea noastră – evidenţiind lucrarea Duhului Sfânt: „Învierea din morţi se va săvârşi prin lucrarea Duhului, pentru că «tu vei trimite Duhul tău şi ele vor fi create, şi tu vei reînnoi faţa pământului» (Ps 104,30)”140. Şi tot sfântul Vasile este cel care ne învaţă că lucrarea Duhului nu se opreşte la învierea noastră, ci el „se îngrijeşte de viaţa noastră de după înviere şi adaptează sufletele noastre la acea viaţă spirituală”141, la Marele Har. Urmând învăţătura sfintei Bisericii şi convinşi fiind de realitatea că omul este o nedespărţită dualitate trup-suflet, mărturisim că Duhul se va îngriji şi de adaptarea trupurilor noastre la acea viaţă de glorie. Împreună cu Apostolul ne-am mărturisit deja credinţa în învierea trupurilor (cf. Rom 8,11). Credem împreună cu Biserica în învierea morţilor şi înţelegem această înviere ca referindu-se la omul întreg142.

Asemenea lui Cristos şi noi vom fi înviaţi, căci ne învaţă Scriptura: „Cristos a înviat din morţi fiind începutul celor adormiţi” (1Cor 15,20). Biserica, prin Congregaţia 137

Cf. GS 39: EnchVat 1, 1439.

VASILE CEL MARE, Epistola 226, III: Scrieri, 471.

139 DS 150.

140 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XIX, 49: SCh 17bis, 420-421; Scrieri, 64.

141 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XIX, 49: SCh 17bis, 420-421; Scrieri, 64.

142 Cf. E. FERENŢ, Sursum corda!, 53.

138

44 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

pentru Doctrina credinţei, ne învaţă că învierea noastră viitoare este „extinderea aceleiaşi învieri a lui Cristos la oameni”143. După cum trupul lui Cristos înviat care s-a arătat discipolilor este acelaşi cu trupul pironit pe cruce – fără ca Isus Cristos să reia după învierea starea vieţii pământeşti şi mortale – tot astfel şi noi vom învia în această carne în care trăim, subzistăm şi ne mişcăm144.

Marea lucrare care are loc în noi în vederea întâlnirii cu Domnului Slavei, este începută de Duhul Sfânt încă de pe acest pământ: „Prin puterea Duhului Sfânt care locuieşte în om, îndumnezeirea începe deja de pe pământ, creatura este transfigurată şi împărăţia lui Dumnezeu este inaugurată”145.

Convinşi de aceste realităţi: venirea Domnului nostru Isus Cristos, învierea noastră şi adaptarea vieţii noastre la viaţa spirituală prin puterea Duhului Sfânt – viaţă spirituală pe care Duhul o lucrează în noi încă de pe acest pământ – să vedem acum ce vrea să ne înveţe Isus Cristos prin cuvintele: cei care au făcut binele vor învia spre viaţa veşnică, iar cei care au săvârşit răul, spre osânda veşnică (cf. In 5,29). „Când va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul său de mărire. Şi se vor aduna înaintea lui toate naţiunile, iar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum păstorul desparte oile de capre: va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga” (Mt 25,31-33). Pornind de la această realitate pe care o mărturisim ori de câte ori ne rugăm Simbolul Niceno-Constantinopolitan – „Credem (...) într-unul Domn Isus Cristos... [care] iarăşi va veni cu mărire să judece pe cei vii şi pe cei morţi”146 – vrem să subliniem în această ultimă parte trei puncte: cine este judecătorul, care este răsplata sau pedeapsa celor judecaţi şi rolul Duhului Sfânt, nedespărţit de Tatăl şi de Fiul.

Cine este cel care judecă? Plecând de la mărturiile Sfintei Scripturi aflăm că „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a dat-o Fiului, pentru ca toţi să-l cinstească pe Fiul aşa cum îl cinstesc pe Tatăl” (In 5,22-23). De fapt, după cum ne învaţă sfântul apostol Paul şi Biserica, prin umilinţa sa, prin ascultarea sa până la moarte şi încă moartea pe cruce (cf. Fil 2,8), Isus Cristos şi-a „câştigat” acest drept plenar de a judeca definitiv faptele şi inimile oamenilor147. Pentru smerenia şi ascultarea sa, „Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt” (Fil 2,9-10).

Cristos însă ne spune: „Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,17). Astfel, deşi Cristos este 143

CONGREGATIO PRO DOCTRINA FIDEI, Scrisoarea Recentiores Episcoporum Synodi (17 mai 1979), 2: EnchVat 6, 1538.

144 Cf. E. FERENŢ, Sursum corda!, 67-68; DS 540.

145 IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Orientale lumen (2 mai 1995), 6: EnchVat 14, 2563.

146 DS 150.

147 Cf. CBC, 679.

45 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

judecătorul, noi înşine suntem cei care, prin alegerile noastre de zi cu zi, ne pregătim sentinţa judecăţii. Isus Cristos va rosti sentinţa pe care noi am ales-o prin primirea sau prin respingerea colaborării cu harul său în timpul acestei vieţi.

Vorbind despre judecata universală şi Judecătorul lumii, cardinalul Joseph Ratzinger prezintă această realitate pornind de la un text din Scrisoarea a doua a lui Clement: „Fraţilor, trebuie deci să ne gândim la Isus Cristos ca la Dumnezeu, ca la acela care îi judecă pe cei vii şi pe cei morţi. Nu trebuie să ne facem o idee îngustă despre mântuirea noastră, căci, dacă vom fi mici în cugetele noastre când ne gândim la el, atunci vom fi strâmţi şi când ne vom gândi la speranţa noastră”148. Continuă cardinalul, actualul Suveran Pontif Benedict al XVI-lea: Aici se observă foarte bine pe ce anume se pune accentul în textul nostru. Cel care judecă nu este – aşa cum ne-am fi aşteptat – Dumnezeu, cel infinit, cel necunoscut, cel veşnic. El a încredinţat judecata mai degrabă aceluia care, ca om, este fratele nostru. Nu ne judecă un străin, ci acela pe care noi îl cunoaştem prin credinţă. Judecătorul nu ne va întâmpina ca unul care e cu totul altul, ci ca unul dintre ai noştri, care a cunoscut din interior existenţa umană, suferind el însuşi în ea149.

Această minunată lumină care este aruncată asupra judecăţii face să înflorească în noi speranţa şi să vedem ziua judecăţii ca pe o măreaţă întoarcere a Domnului care, văzând spaima şi neputinţa noastră, ne atinge şi ne spune „Nu te teme! Eu sunt!”

(Ap 1,17)150.

Vorbind tot despre cine ne va judeca, vedem că autorul sacru ni-l descoperă şi pe Duhul Sfânt ca judecător: „[Mângâietorul] va denunţa lumea cu privire la păcat, cu privire la dreptate şi cu privire la judecată. Cu privire la păcat pentru că nu cred în mine [Mesia]. Cu privire la dreptate, pentru că mă duc la Tatăl şi nu mă veţi mai vedea. Cu privire la judecată deoarece conducătorul acestei lumi a fost judecat” (In 16,8-11).

Am subliniat deja prezenţa Duhului la venirea Domnului ca suveran pentru a judeca lumea cu dreptate. Acum vrem să arătăm împreună cu sfântul Vasile, că Duhul va participa efectiv la judecata universală. El va fi prezent ca Dumnezeu adevărat şi va interveni pentru apărarea celor care l-au slujit şi pentru condamnarea celor care i-au respins harul. El însuşi va rosti împreună cu Isus: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia, care a fost pregătită pentru voi de la crearea lumii”; iar celor ce l-au dispreţuit: „Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic pregătit pentru Diavol şi îngerii lui” (Mt 25,34.31). Sfântul Vasile spune:

148

CLEMENT ROMANUL, Scrisoarea a doua către corinteni, I,1: trad română D. FECIORU, ed., Scrierile Părinţilor Apostolici, EIBMBOR, Bucureşti 1995, 111.

149 J. RATZINGER, Introducere în creştinism: prelegeri despre Crezul apostolic, 227.

150 Cf. J. RATZINGER, Introducere în creştinism: prelegeri despre Crezul apostolic, 227.

46 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

Cei pecetluiţi de Duhul Sfânt pentru ziua răscumpărării, care au păstrat intactă pârga Duhului pe care au primit-o, aceştia sunt cei care vor auzi: „Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune” (Mt 25,21). Cât despre cei care au întristat pe Duhul Sfânt cu răutatea faptelor lor, sau cei care nu au fructificat darul primit, li se va lua darul primit şi se va da altora, sau, după cum spune unul dintre evanghelişti, „va fi tăiat în două” (Mt 24,51)151.

Marele părinte capadocian explică în continuare ce înseamnă această „tăiere în două”: este înstrăinarea în întregime de Duhul, o veşnică înstrăinare a sufletului de Duhul care se va îndepărta în întregime de sufletul celor care au pângărit harul său.

Astfel păşim spre dezbaterea asupra celor referitoare la răsplata sau pedeapsa dată celor judecaţi, căci judecata va fi spre viaţă pentru unii şi spre osândă pentru alţii (cf. In 5,29). Scriptura ne învaţă că, în urma judecăţii, cei drepţi vor merge în viaţa cea veşnică, iar cei care au săvârşit răul în chinul veşnic (cf. Mt 25,46). Aceste două realităţi cunosc şi numele de cer – pentru cei drepţi, şi iad – pentru cei nedrepţi.

Ce înseamnă cerul? Înseamnă a fi împreună cu Cristos, care, după ce s-a dus să ne pregătească un loc în casa Tatălui său unde sunt multe lăcaşuri, s-a întors şi i-a luat pe toţi ai săi pentru ca să fie acolo unde este el (cf. In 14,2-3). Cerul înseamnă vederea lui Dumnezeu, aşa cum este, şi asemănarea noastră cu el (cf. 1In 3,2), vederea lui faţă către faţă (cf. 1Cor 13,12). Cerul înseamnă primirea bunurilor pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei vrednici, adică primirea coroanei drepţilor, harul Duhului care atunci este mai abundent şi desăvârşit. Sfântul Vasile ne învaţă că „la Tatăl, în splendorile vieţilor sfinţilor, sunt multe lăcaşuri, adică diferite onoruri. După cum o stea diferă de o altă stea în strălucire la fel se va întâmpla şi la învierea morţilor”152. Altfel spus, fiecare va primi răsplata gloriei mai bogată după actele virtuoase săvârşite.

Dacă acesta este cerul, ce este iadul? Iadul este starea în care se va afla omul nedrept în urma judecăţii şi în care va suferi veşnic datorită despărţirii de Dumnezeu; este, aşa cum spunea sfântul Vasile, o înstrăinare în întregime de Duhul153, iar cine este străin de Duhul Sfânt este străin şi de Tatăl şi de Fiul, preafericita şi nedespărţita Treime. Iadul este, după cum ne învaţă Scriptura şi Conciliul al II-lea din Vatican „focul cel veşnic, întunericul cel mai din afară, unde «va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor» (Mt 22,13)”154. Iadul, ca şi moartea, nu a fost voit de Dumnezeu. De altfel, „Dumnezeu nu predestinează pe nimeni la iad”155.

Aceasta este consecinţa unei aversiuni voite faţă de Dumnezeu şi în care omul persistă până la sfârşit156.

151

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 40: SCh 17bis, 388-389; Scrieri, 56.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 40-41: SCh 17bis, 388-391; Scrieri, 55-56.

153 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 40: SCh 17bis, 388-389; Scrieri, 56.

154 LG 48: EnchVat 1, 418.

155 DS 397, 1576.

156 Cf. CBC, 1037.

152

47 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

Aici trebuie să facem o menţiune importantă: atât cerul, ca răsplată a drepţilor, cât şi iadul, ca osândă a păcătoşilor, sunt veşnice. Judecata universală se termină cu o sentinţă irevocabilă şi veşnică. Pentru cei care au ţinut cont de îndemnurile Apostolului şi au crezut cu tărie că „suferinţele timpului prezent nu se pot compara cu gloria viitoare care ni se va revela” (Rom 8,18); pentru cei care, tari în credinţă, „aşteaptă speranţa fericită şi arătarea gloriei marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru, Isus Cristos” (Tit 2,13), Mântuitor care va schimba trupul umilinţei lor, făcându-l asemănător cu trupul gloriei sale (cf. Fil 3,21)157; pentru aceştia Dumnezeu a pregătit o răsplată fără de egal: însuşi Duhul Sfânt! Ne spune sfântul Vasile: „Duhul Sfânt... va fi coroana drepţilor, când, în locul pârgii, va fi dăruit întregul”158. Toţi cei care ne vom bucura de primirea acestui premiu vom fi în locul în care nu va mai fi noapte şi nu vom mai avea nevoie nici de lumina candelei, nici de lumina soarelui pentru că Domnul Dumnezeu ne va lumina şi vom domni în vecii vecilor (cf. Ap 22,5).

Toate aceste realităţi – moartea, sfârşitul lumii, venirea glorioasă a Fiului omului, judecata universală, cerul şi iadul – spre care ne-am îndreptat atenţia prin mărturiile Scripturii, ale sfântului Vasile şi ale magisteriului – pun în lumină prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt, cel pe care la împlinirea timpurilor îl vom vedea aşa cum este şi îl vom adora ca Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul.

Am văzut pe parcursul acestei prezentări lucrările pe care cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi le realizează – nedespărţită de Tatăl şi de Fiul – în viaţa omului, în viaţa Biserici şi la parusia Domnului. Ca o completare a descoperirii fiinţei dumnezeieşti a Duhului Sfânt, ne îndreptăm atenţia spre denumirle pe care acesta le-a primit de-a lungul timpului.

3. Denumirile Duhului Sfânt „Numele său prin excelenţă este Duhul Sfânt.

Acesta este numele care se dă fiinţei celei fără de trup, nemateriale şi simple”159.

Plecând de la convingerea sfântului Vasile cel Mare că este, fără îndoială, de folos să aruncăm o privire asupra semnificaţiei numelor sale, asupra măreţiei actelor sale sau lucrărilor sale, asupra binefacerilor sale, prin care se arată mărinimos faţă de noi, mai mult, faţă de orice făptură, şi să ajungem astfel să percepem câtuşi de puţin ceva din nobleţea naturii sale, din inaccesibila sa putere160,

157

Cf. LG 48: EnchVat 1, 418.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 40: SCh 17bis, 390-391; Scrieri, 56.

159 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 22: SCh 17bis, 323-324; Scrieri, 38.

160 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XIX, 48: SCh 17bis, 417-418; Scrieri, 63. Cf. E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 135.

158

48 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

vrem şi noi acum, după ce am văzut dumnezeirea Duhului Sfânt, cel ce completează preasfânta şi fericita Treime, şi după ce am analizat o parte din lucrările sale în lume şi pentru lume, să evidenţiem unele dintre multele sale denumiri. Vom vedea că Duhul Sfânt are unele denumiri pe care le împărtăşeşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul, dar totodată are şi denumiri proprii, specifice. Denumirile Duhului Sfânt, date de cele mai multe ori de autorul sacru, sunt corespondentul perfect al acţiunilor sale pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră. Aşadar „este deja timpul să examinăm sensurile denumirilor Sfântului Duh, pe care le-am cules din Sfânta Scriptură sau le-am moştenit din tradiţia nescrisă a părinţilor”161.

3.1. Denumirile pe care le are împreună cu Tatăl şi cu Fiul După cum ştim din Sfânta Scriptură şi după cum ne învaţă şi Părinţii Bisericii, cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi are unele denumiri despre care mărturisim că le au şi Tatăl şi Fiul. Printre acestea sunt cele de duh, sfânt şi bun, numiri asupra cărora ne oprim în rândurile următoare.

Ne învaţă sfântul Vasile cel Mare: „[Duhul Sfânt] este numit Duh, ca şi Tatăl şi Fiul în textele «Dumnezeu este duh» (In 4,24) şi «Cristosul, Domnul, este Duhul feţei noastre» (Lam 4,20)”162. Această numire ne apare ca o dovadă în plus a asemănării întru totul ce există între cele trei persoane sfinte. Totodată, prin această numire se subliniază unitatea de nedespărţit ce există între Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Acest duh – Duhul lui Dumnezeu163 – nu poate fi despărţit de Tatăl şi de Fiul; şi deşi el ne este revelat prin Isus Cristos, îşi are modul propriu de a se revela, la fel cum îşi are şi propria personalitate. Este important ca vorbind despre acest nume al Duhului Sfânt să subliniem că el reliefează foarte bine faptul că Duhul nu are chip şi nici măcar vreo denumire care l-ar face susceptibil de a putea lua sau avea figură antropomorfă.

Numele pe care le întâlnim pentru acest duh în latină (Spiritus), în greacă (Pneuma), în ebraică (Ruah) vorbesc despre fenomenele naturale ale vântului sau ale respiraţiei. Numele de duh ne arată că Duhul nu poate fi atins cu mâna; ne vorbeşte despre imposibilitatea de a şti „de unde vine şi unde se duce” (In 3,8), deşi îi observăm trecerea prin semnele minunate pe care le face. Fiind spirit, duh, el nu acţionează niciodată decât prin intermediul altei persoane, pe care pune stăpânire şi o transformă.

După cum deseori ne rugăm împreună cu psalmistul, ştim că Duhul Sfânt – prin puterea sa – are manifestări care reînnoiesc faţa pământului (cf. Ps 104,30). Având ca simboluri realităţi ce aparţin stării naturale – apa, focul, aerul – el rămâne, totuşi o prezenţă învăluită în mister, asemenea Tatălui şi Fiului, o prezenţă care ne 161

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 22: SCh 17bis, 323-324; Scrieri, 38.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XIX, 48: SCh 17bis, 417-418; Scrieri, 63.

163 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 22: SCh 17bis, 323; Scrieri, 38.

162

49 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

vorbeşte întotdeauna despre Dumnezeu care este Duh (cf. In 4,24) şi despre Domnul care este duh (cf. 2Cor 3,17). Ştiind acestea, împreună cu sfântul Vasile cel Mare trebuie să spunem: nu este posibil ca atunci când auzi cuvântul Duh să-ţi închipui o fiinţă limitată, supusă schimbărilor şi transformărilor sau întrutotul asemenea creaturilor, ci, îndreptându-ţi mintea către cele superioare, este necesar să te gândeşti la o fire superioară, cu putere infinită, nelimitată de spaţiu, a cărei existenţă nu se măsoară cu secole şi ani, care abundă de bunătăţi164.

Dar, după mărturia sfântului Vasile, numele propriu al Duhului este Sfânt: „Numele său – [al Duhului Sfânt] – prin excelenţă este Duhul Sfânt. Acesta este numele care se dă fiinţei celei fără de trup, nemateriale şi simple”165. Acest nume al celei de-a treia persoane a Sfintei Treimi este întâlnit o singură dată în Noul Testament (cf. In 14,26), dar fiindcă apare acolo cu articol dublu ne vorbeşte în mod evident despre caracterul personal al Duhului166.

Ca şi atributul duh, şi cel de sfânt este un atribut comun tuturor persoanelor Sfintei Treimi, dar Sfânta Scriptură, liturgia şi limbajul teologic au unit aceste două atribute formând numele care-l desemnează pe Duhul Sfânt, cea de-a treia persoană a Treimii.

Pe acest Duh Sfânt, pe care l-a primit de la Domnul, Biserica îl mărturiseşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul în Botezul noilor ei fii, după porunca lui Cristos. „Domnul, la instituirea Botezului mântuitor, a poruncit clar ucenicilor să boteze toate neamurile în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh (Mt 28,19), fără să considere dezonorantă comuniunea cu Duhul Sfânt”167.

Sfinţenia de care se bucură Duhul Sfânt este diferită de sfinţenia de care se pot bucura creaturile. Duhul Sfânt are sfinţenia dintotdeauna. El posedă o sfinţenie eternă, ad intra, fără început, sfinţenie pe care o are ca proprie – asemenea Tatălui şi Fiului. Iar această sfinţenie de care se bucură o împarte ca dar oamenilor şi îngerilor, fiind numit pe drept izvorul sfinţeniei. Ne învaţă sfântul Vasile: „este numit sfânt şi este sfânt, după cum sfânt este Tatăl şi sfânt este Fiul. Dacă pentru creaţie sfinţenia este ceva adăugat din afară, Duhul, dimpotrivă, posedă sfinţenia prin plenitudinea firii. El nu este sfinţit, ci sfinţitor”168.

Fiind Duhul Sfânt izvorul sfinţeniei şi al tuturor darurilor, sfântul Vasile cel Mare notează că spre el se îndreaptă toţi cei care au nevoie de sfinţenie, pe el îl doresc toţi cei care au nevoie de virtute, pentru a fi răcoriţi de suflul său şi să fie ajutaţi în realizarea scopului 164

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 22: SCh 17bis, 323-324; Scrieri, 38.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 22: SCh 17bis, 323-324; Scrieri, 38.

166 Cf. E. FERENŢ, Pneumatologia, 147.

167 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, X, 24: SCh 17bis, 333-334; Scrieri, 40.

168 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XIX, 48: SCh 17bis, 416-417; Scrieri, 63.

165

50 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

pus în firea lor. Capabil de a-i desăvârşi pe alţii, lui nu-i lipseşte nimic. Trăieşte nu pentru că i-a dăruit cineva viaţa, ci pentru că el însuşi este dătătorul vieţii. Nu se desăvârşeşte treptat, ci este de la început desăvârşit. Rămânând în el însuşi, el este, de asemenea, pretutindeni. Este izvor de sfinţenie, lumină inteligibilă, ce dă oricărei puteri spirituale un fel de iluminare pentru aflarea adevărului169.

Este bine pentru noi să conştientizăm că Duhul Sfânt este cel care ne capacitează şi pe noi cu harurile sale astfel încât să putem contempla şi cânta împreună cu îngerii sfinţenia Tatălui, sfinţenia Fiului şi sfinţenia sa.

Dar tot împreună cu Tatăl şi cu Fiul (cf. Lc 6,35; In 7,12; 2Cor 10,1; Ef 2,7), Duhului Sfânt i se atribuie şi denumirea de bun: „Este numit bun, pentru că bun fiind Tatăl, bun este şi cel «născut» din el. Bunătatea este esenţa sa”170.

Duhul, făcând parte din Sfânta Treime, care este bună în sine, este bun din fire.

Spre deosebire de Duhul Sfânt orice creatură – atât oamenii, cât şi îngerii - participă la bunătate, alegând binele, căci nu poate fi bună din fire asemenea Sfintei Treimi.

Acest nume-atribut al Duhului Sfânt şi al întregii Treimi este, ca bunătate, dar pentru toată făptura. Prin darul Duhului Sfânt noi suntem întăriţi ca să fim pomi buni, roditori (cf. Mt 7,16-20), să fim pământul bun în care cade sămânţa bună a cuvântului semănată de Fiul Omului, sămânţă care produce rod (cf. Mt 13,1-30). Şi totodată suntem feriţi de a ne număra printre pomii neroditori care au deja securea pusă la rădăcină pentru a fi tăiaţi şi aruncaţi în foc (cf. Mt 3,10). Prin darul Duhului Sfânt care este bun, noi nu numai că primim puterea de a face fapte bune după voinţa lui Dumnezeu, ci suntem capacitaţi şi pentru a-l căuta şi a-l găsi pe cel despre care însuşi Isus ne-a spus: „Unul este cel Bun”, Dumnezeu (cf. Mt 19,17)171.

Duhul este cel care ne călăuzeşte paşii – asemenea păstorului cel bun, Isus Cristos (cf. In 10,7-18) – pe tot parcursul vieţii, îndrumându-ne pe calea care duce la fericire, la viaţa cea veşnică, pentru a primi răsplata servitorilor buni şi credincioşi (cf. Mt 25,21). El îşi revarsă cu îmbelşugare bunătatea sa asupra noastră – asemenea Tatălui nostru cel din ceruri „care face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt 5,45) – şi deşi se împarte tuturor ca bunătate, nu pierde nimic din sine, el rămânând veşnic acelaşi, căci în el nu este schimbare. Duhul Sfânt şi bun împarte bunătatea sa nu numai celor care au nevoie de ea, ci tuturor, pentru că doreşte ca lumea împărtăşindu-se din darurile sale să ajungă să-l cunoască mai bine pe Dumnezeu. Prin bunătatea sa, el îi face buni pe cei răi. Şterge păcatul, înlătură răul, iartă fărădelegea, revarsă darul cel bun, din persecutori face apostoli (cazul apostolului Paul), din păcătoşi sfinţi (cazul sfântului Augustin). Duhul Sfânt ni se face accesibil prin bunătatea sa care este nemărginită şi ne ajută să înţelegem planurile bunătăţii divine astfel încât să nu ni se aducă 169

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 22: SCh 17bis, 322-325; Scrieri, 38-39.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XIX, 48: SCh 17bis, 322-325; Scrieri, 63.

171 În Evanghelia după sfântul Marcu: „Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu” (Mc 10,18).

La fel apare şi în Evanghelia după sfântul Luca (cf. Lc 18,19).

170

51 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

niciodată învinuirea: „N-am dreptul să fac ceea ce vreau cu bunurile mele? Sau ochiul tău este rău pentru că eu sunt bun” (Mt 20,15). Împreună cu autorul sacru mărturisim că „orice dar bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coboară de la Tatăl luminilor în care nu este nici schimbare, nici umbră de transformare” (Iac 1,17), după cum nu este nici în Fiul şi nici în Duhul Sfânt, prin care şi în care primim totul. După mărturia pe care o avem în cartea Faptele apostolilor oamenii în care locuieşte Duhul Sfânt, sunt oameni buni şi plini de credinţă (cf. Fap 11,24).

Duhul Sfânt, autorul şi inspiratorul întregii Sfinte Scripturi este cel care ne cere să luăm bine aminte la atitudinea noastră faţă de acest atribut al divinităţii, bunătatea: „Noi ştim că judecata lui Dumnezeu … este după adevăr. Dar tu, omule, crezi că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti bogăţia bunătăţii sale, a îngăduinţei şi a îndelungii lui răbdări, şi nu-ţi dai seama că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la convertire?” (Rom 2,2-4).

După îndemnul sfântului Paul: „Nu stingeţi Duhul, nu dispreţuiţi profeţiile, dar cercetaţi toate: păstraţi tot ceea ce este bun, feriţi-vă de orice fel de rău” (2Tes 5,19-22), trebuie să păstrăm neîncetat ceea ce este bun prin sine şi în sine, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, întreaga Treime şi să-i facem tot mai cunoscută existenţa, prezenţa şi binefacerile. După mărturia Bibliei această bunătate a Domnului se lasă gustată (cf. 1Pt 2,3), adică o putem simţi şi, prin Duhul Sfânt, ne putem face părtaşi de ea.

Totodată, toate acestea afirmate despre numele-atribut divin bun, pot fi spuse şi despre sfinţenia lui Dumnezeu la care suntem chemaţi (cf. 1Pt 1,16) şi la care ajungem tot prin Duhul Sfânt, fără de care nu putem face nimic.

După reflecţia asupra acestor trei nume-atribut – duh, sfânt şi bun – ne îndreptăm atenţia spre alte trei denumiri ale Duhului Sfânt: Lumina inteligentă, Paracletul sau Mângâietorul şi Domnul 2.2. Duhul este Lumina inteligentă, Paracletul sau Mângâietorul şi Domnul În tradiţia Bisericii găsim şi nume care îi sunt proprii Duhului Sfânt, nume care se spun şi cu referire la persoana Fiului. Dintre acestea ne îndreptăm atenţia spre lumină inteligentă, paracletul sau mângâietorul şi Domnul.

Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă că Duhul Sfânt este izvorul sfinţeniei, lumina inteligentă, care dă oricărei puteri spirituale un fel de iluminare pentru aflarea adevărului. Este inaccesibil după natură şi perceput doar după bunătate; pe toate le umple cu puterea sa, dar se comunică doar celor vrednici, şi acestora nu în egală măsură, ci împarte harul după credinţa fiecăruia. Este simplu în esenţă, dar variat în lucrări; se află în întregime în fiecare şi în întregime se află peste tot prezent. Se împarte fără să sufere ceva şi se comunică în întregime asemenea razei solare172.

Această lumină inteligentă face toate făpturile să participe la ştiinţa pe care el o are ca proprie de la el însuşi, căci lumina este Duhul Sfânt despre care se spune că 172

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 22: SCh 17bis, 325-327; Scrieri, 39.

52 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

ştie toate profunzimile lui Dumnezeu şi ştiindu-le le revelează şi făpturilor (cf. Mt 10,19-20; Lc 12,11-12). Prin Duhul Sfânt noi primim, ca dar173, revelaţia misterelor, ca să putem ajunge la o mai înaltă contemplare a lui Dumnezeu174.

Sfântul Vasile cel Mare ne explică modul în care se exercită, în şi prin iluminarea Duhului Sfânt, actul contemplativ al omului faţă de Dumnezeu. Când, sub influenţa unei forţe iluminatoare – care este Duhul Sfânt –, ne fixăm ochii spre frumuseţea imaginii lui Dumnezeu cel invizibil, simţim cum suntem înălţaţi prin acea forţă până la spectacolul încântător al arhetipului. Duhul cunoaşterii este inseparabil de acest act contemplativ, el fiind cel care ne dă forţa de a vedea imaginea celui care iubeşte, a Adevărului175. „În lumina ta vom vedea lumina” (Ps 35,10), adică: în lumina Duhului, noi vom vedea adevărata lumină care luminează tot omul care vine în lume (In 1,9). Această forţă iluminatoare nu este deci o lumină proiectată de Duh, nu este ceva ce vine din exterior asupra Fiului, cu scopul de a-l manifesta, ci „este în el însuşi, ca Duh al Adevărului, ca să facă să se răspândească adevărul. Şi cum Duhul înţelepciunii îl revelează în propria sa măreţie chiar pe Cristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu, în propria sa demnitate pe care noi o simţim, el manifestă maiestatea celui din care a ieşit”176, maiestatea Tatălui de la care purcede prin Fiul.

Asemenea luminii soarelui de care ne bucurăm zi de zi, Duhul Sfânt se împarte fără să sufere ceva şi se comunică în întregime asemenea razei solare, a cărei lucrare, pe când se pare că este prezentă numai deasupra celui care se bucură de ea, străluceşte şi asupra uscatului şi a mării, este amestecată cu aerul. La fel şi Duhul, pe când se află în fiecare dintre primitori, ca şi când ar fi singurul, împarte tot harul său tuturor177. Însă eficacitatea prezenţei luminii nu este asigurată independent de starea sufletului nostru. Pentru ca în partea cea mai înaltă a sufletului să strălucească lumina spirituală şi să se bucure de prezenţa Spiritului, aceasta trebuie să fie capabilă, trebuie să fie purificată de „urâţenia provocată de viciu”178. Această purificare apare ca o condiţie sine qua non pentru a se putea fixa asupra noastră lumina Duhului şi să locuiască în mod eficace în noi, dându-ne o privire limpede.

Atunci, scânteind în lumina care frapează, sufletul copleşit de claritatea Spiritului strălucitor, împrejurul strălucirii sale proprii, poartă într-adevăr Duhul şi intră în comuniune cu el, devenind spiritual ca el: luminându-i pe cei care s-au curăţat de orice pată, îi arată duhovniceşti, datorită comuniunii cu el. Şi după cum se întâmplă cu corpurile strălucitoare şi cu cele 173

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXIV, 55: SCh 17bis, 450-451; Scrieri, 71.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXIV, 55: SCh 17bis, 450-451; Scrieri, 71.

175 Cf. B. PRUCHE, „Introducere”, în VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, SCh 17bis, 200.

176 Cf. B. PRUCHE, „Introducere”, în VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, SCh 17bis, 200.

177 Cf. VASILE CEL MARE, Despre Duhul Sfânt, IX, 22: SCh 17bis, 327; Scrieri, 39.

178 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 23: SCh 17bis, 329; Scrieri, 39.

174

53 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

transparente, că atunci când o rază cade peste ele devin mai strălucitoare şi altă strălucire porneşte din ele, la fel se întâmplă şi cu sufletele purtătoare şi iluminate de Duhul, ele însele devin duhovniceşti şi răspândesc altora harul179.

Dacă o făptură ajunge să fie spirituală şi să răspândească harul, nu face acestea decât ca urmare a prezenţei şi a lucrării Duhului, cel care este lumină inteligentă şi iluminantă, prin care a dobândit sfinţenia. Sfântul Vasile cel Mare vede în această sfinţenie o caracteristică personală180 a Duhului Sfânt: aşa cum căldura nu poate fi separată de foc, iar lumina de lampă, tot la fel nu putem separa sfinţenia, dreptatea şi viaţa de Duhul Sfânt181.

Din această lumină inteligentă, „acordată prin Duh celor care sunt demni”182 ca o gnoză, provin prevederea celor viitoare, tâlcuirea misterelor, înţelegerea lucrurilor ascunse183. Bineînţeles că nu este vorba aici de gnoza păgână, cunoaştere posedată de un mic număr de iniţiaţi. Aici este vorba despre acea cunoaştere luminatoare care este dată tuturor în baza botezului lor în apă şi Duh Sfânt184.

Comuniunea cu această lumină inteligentă nu apare pentru făptură ca o posibilitate, ci ca o necesitate pentru a putea duce până la capăt o viaţă conformă adevărului. Aceasta pentru că pe calea adevărului se menţine numai cel care primeşte puterea de a vedea, de a cunoaşte adevărul. Iar cel care are puterea de a descoperi adevărul este Spiritul: „după cum în timpul nopţii, dacă te îndepărtezi de lumina din casă ochii orbesc, puterile devin inerte, lucrurile de valoare sunt de nerecunoscut, iar argintul şi aurul sunt călcate în picioare, din neştiinţă, la fel în ordinea intelectuală, este imposibil să se dăruiască acea viaţă după lege fără ajutorul Duhului”185. Ochii Duhului trebuie să fie fixaţi spre Dumnezeu: „strălucind precum străluceşte soarele înaintea ochiului curat, îi va arăta acestuia, în el, imaginea celui nevăzut. În fericita contemplare a chipului vei vedea chipul arhetipului”186.

Din mărturia sfântului apostol şi evanghelist Ioan ştim că această lumină inteligentă, Duhul Sfânt, este şi mângâietorul şi avocatul nostru, sau paracletul promis de Isus Cristos: „Îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor ca să fie cu voi pentru totdeauna” (In 14,16). Iar acum ne îndreptăm atenţia tocmai asupra acestui Mângâietor (paracaleo; ad-vocatus), care prin acest nume ne vorbeşte mai mult despre misiunea sa, decât despre numele său propriu.

Titlul de mângâietor dat Duhului Sfânt este împărtăşit şi de Fiul. Sfântul Vasile cel Mare învaţă că atunci când Domnul ne spune că-l va ruga pe Tatăl să ne trimită alt mângâietor, el se desemnează pe sine, de asemenea, ca fiind mângâietorul 179

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 23: SCh 17bis, 329; Scrieri, 39.

Cf. B. PRUCHE, „Introducere”, în VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, SCh 17bis, 197.

181 Cf. G. MURA, La teologia dei Padri, II, Citta Nuova Editrice, Roma 1974, 307.

182 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXX, 79: SCh 17bis, 531; Scrieri, 92.

183 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 23: SCh 17bis, 329; Scrieri, 39.

184 Cf. B. PRUCHE, „Introducere”, în VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, SCh 17bis, 199.

185 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 385; Scrieri, 54.

186 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 23: SCh 17bis, 329; Scrieri, 39.

180

54 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

nostru187. Acest Mângâietor, care va fi trimis, va fi cel de-al doilea, căci el, Isus, este primul Mângâietor188. Acest cuvânt paracletos conţine întrânsul toate semnificaţiile pe care le găsim în limba română, de mijlocitor, apărător, mângâietor etc.189.

Termenul paraclet provine de la verbul grec parakalein care în limbaj profan desemnează asistentul legal sau avocatul apărării, iar în limbajul Septuagintei se referă la cel care dă bucurie, la un consolator, mângâietor, referindu-se, mai ales, la bucuria mesianică. În Noul Testament acest verb are şi semnificaţia de învăţător, cu trimitere la predica profetică a apostolilor, asistaţi de Duhul Sfânt. În Evanghelia după sfântul Ioan, paracletul este însuşi Duhul Sfânt, este cel care continuă predica profetică a lui Isus şi misiunea lui, determinând pe fiecare să accepte mântuirea şi dăruind bucuria mesianică190. În Noul Testament cuvântul paraclet este folosit doar în scrierile apostolului Ioan: de 4 ori în legătură cu Duhul Sfânt şi lucrările lui de pe pământ (In 14,16.26; 15,26; 16,7) şi o dată în raport cu Isus Cristos şi lucrarea lui în ceruri (1In 2,1). Dacă iniţial se pare că termenul a avut un sens pasiv (persoană chemată în preajma alteia pentru a ajuta), în textele menţionate el dobândeşte un sens activ, a cărui semnificaţie trebuie să fie căutată în contextul biblic imediat, îndeosebi în învăţătura Domnului pe această temă. Înţelesul său este atât de profund, încât nu avem un singur cuvânt care să exprime toată bogăţia şi frumuseţea acestui titlu, aşa cum este el atribuit Duhului Sfânt.

Cristos, promiţând un alt mângâietor, dezvăluie persoana Duhului care va continua lucrarea sa în lume după ce el îşi va retrage prezenţa vizibilă. Duhul va fi o prezenţă asemănătoare Fiului, după esenţă, însă îi va lipsi trupul. El va acţiona în virtutea trimiterii de către Tatăl. Pentru aceasta, apelativul mângâietor apare şi ca un argument în favoarea demonstrării gloriei şi dumnezeirii Duhului Sfânt191. Iar în alt loc întâlnim o profesiune de credinţă a sfântului Vasile: „Eu mărturisesc ceea ce am primit, şi anume, că Mângâietorul a fost orânduit deopotrivă alături de Tatăl şi de Fiul, şi că nu este pus în rândul făpturilor create”192.

Duhul Sfânt, după învăţătura sfântului Ioan, privit ca mângâietor, dar şi ca Duh al adevărului, se află într-o serie de raporturi cu lumea, cu discipolii, cu Fiul şi cu

187

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 46: SCh 17bis, 410-411; Scrieri, 61. Cf. B. PRUCHE, „Introducere”, în VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, SCh 17bis, 199. Este important să se evidenţieze aici comentariul pe care îl face B. Pruche, comentariu în care, plecând de la textul In 14,16 şi Omelia 24 a sfântului Vasile cel Mare, arată cum Duhul Sfânt provine (purcede) şi din substanţa Fiului.

188 Cf. Dvi 3: EnchVat 10, 458.

189 Cf. Y. CONGAR, Je crois en l’Ésprit-Saint, Les Édition du Cerf, Paris 20023, 81.

190 Cf. Noul Testament, traducere şi note de A. BUDĂU – A. BULAI, Sapientia, Iaşi 2002, 246.

191 Cf. VASILE CEL MARE, Contre Eunome, III, 3: SCh 305, 157.

192 VASILE CEL MARE, Epistola 226, III: Scrieri, 471.

55 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

Tatăl. În raportul său cu lumea193 ştim că o parte din lume nu-l va primi, pentru că nu-l vede şi nu-l cunoaşte, iar o altă parte, care-l cunoaşte, îl va primi şi el va rămâne cu ea şi în ea şi nu i se va putea lua (cf. In 14,17). Tot în raport cu lumea el va fi cel care va judeca lumea în materie de păcat, de dreptate şi de judecată (cf. In 16,8).

Un raport special are cu discipolii care îl vor cunoaşte pentru că el locuieşte în ei (cf. In 14,17) şi va fi tot timpul cu ei (cf. In 14,16) şi în ei (In 16, 7.13). Duhul Sfânt îi va învăţa şi le va aminti tot ceea ce Isus le-a zis (cf. In 14,26) şi îi va conduce la tot adevărul (In 16,13). Duhul Sfânt este cel care le va comunica ceea ce a auzit sau tot ceea ce a primit de la Isus (cf. In 16,13). În raportul cu Isus, Duhul este alt mângâietor care va fi dat apostolilor şi lumii prin rugăciunea lui Isus (cf. In 14,16). Acest Mângâietor va fi trimis în numele său (cf. In 14,26) învăţându-i pe discipoli şi amintindu-le tot ceea ce el le-a spus (cf. In 14,26). Duhul Sfânt va veni ca să dea mărturie despre Isus (cf. In 15,26) şi-l va glorifica pentru că va lua din ceea ce este a lui Isus şi din ceea ce a auzit şi le va comunica şi revela discipolilor (cf. In 16,13-14).

Raportul dintre Duhul Sfânt şi Tatăl este semnificat şi prin faptul că Tatăl este cel care îl dă, îl trimite (la rugăciunea lui Isus) (cf. In 14,16), dar această trimitere a Duhului Sfânt de la Tatăl este făcută în numele lui Isus (cf. In 14,26). Venind asupra lumii, Duhul va lua ceea ce este de la Cristos şi ceea ce este, bineînţeles, de la Tatăl şi va vesti lumii (cf. In 16,14-15)194.

Duhul Sfânt, Mângâietorul, nu revelează numai un adevăr care se opune erorii, ci îndreptăţeşte adevărul împotriva minciunii lumii: fiind „Duhul adevărului”, el dă mărturie pentru Cristos în procesul pe care lumea i-l intentează lui Isus. Aceasta este mărturia, profund înrădăcinată în textele ioanee, a sfântului Vasile cel Mare: Paracletul, strălucind precum străluceşte soarele înaintea ochiului curat, îi va arăta el însuşi imaginea acelui nevăzut. În fericita contemplare a chipului vei vedea frumuseţea Arhetipului. Prin Duhul, inimile se înalţă, cei neputincioşi sunt conduşi de mână, cei ce sunt pe calea virtuţii se desăvârşesc. Luminând pe cei care s-au curăţit de orice pată, îi arată duhovniceşti, datorită comuniunii cu el. Şi după cum se întâmplă cu corpurile strălucitoare şi cu cele transparente, ca atunci când cade o rază peste ele, la fel se întâmplă şi cu sufletele purtătoare şi iluminate de Duhul, ele însele devin duhovniceşti şi răspândesc altora harul. Urmare a acestui fapt este prevederea celor viitoare, tâlcuirea

193

Cf. In 3,16 în Noul Testament, 216: În Evanghelia sfântului Ioan, termenul „lume” are trei semnificaţii: a) lumea creată de Dumnezeu (cosmos) în mod potenţial pozitivă, care prin întruparea lui Cristos este purtată spre desăvârşire (11,9; 17,5); b) lumea oamenilor (omenirea), iubită de Dumnezeu (3,16) şi mântuită de Cristos (1,29; 4,42; 6,51); c) lumea oamenilor, dar supusă puterii întunericului şi ostilă misiunii şi operei mântuitoare a lui Cristos (17,9; 12,31; 16,33). Lumea fizică nu este de sine stătătoare, ci participă la mântuirea sau osândirea oamenilor.

194 Cf. Y. CONGAR, Je crois en l’Ésprit-Saint, 82-83.

56 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

tainelor, cunoaşterea celor ascunse, carismele, viaţa cerească, convieţuirea cu îngerii, bucuria fără margini, rămânerea permanentă în comuniunea cu Dumnezeu195.

După cum menţionam la începutul lucrării noastre, Duhul Sfânt este Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Acest Dumnezeu ne este şi Domn. Acum, după ce l-am văzut pe Duhul Sfânt ca Lumină inteligentă şi ca Mângâietorul şi avocatul nostru, vrem să-l vedem împreună cu sfântul Vasile ca Domn al tuturor făpturilor.

Părintele capadocian, după ce analizează o serie de nume şi argumente referitoare la dumnezeirea Duhului Sfânt, se opreşte şi asupra realităţii: Duhul este numit Domn. Frumuseţea capitolului în care tratează acest nume al Duhului Sfânt ne convinge că el merită prezentat în întregime, pentru a evidenţia mai ales profunda înrădăcinare scripturistică a Părintelui Bisericii. Şi de ce trebuie să ne luptăm cu argumente de ordin inferior şi să obţinem victoria prin cuvânt, când putem să demonstrăm că strălucirea slavei Duhului este mai presus de orice cuvânt, invocând argumente de ordin superior? Desigur, dacă ne vom referi la cele ce ne-a învăţat Scriptura, fiecare dintre adversarii Duhului va vocifera cu violenţă şi, astupându-şi urechile, va apuca pietre şi ceea ce va găsi la îndemână şi va arunca asupra noastră. Însă nu trebuie preferată adevărului siguranţa personală. La apostolul Paul vom găsi această urare: „Domnul să îndrepte inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu şi să vă întărească să suportaţi necazuri pentru Cristos” (2Tes 3,5).

Cine este Domnul care conduce la iubirea lui Dumnezeu şi la răbdarea necazurilor pentru Cristos? Să răspundă cei ce fac din Duhul un rob. Pentru că dacă s-ar fi referit la Dumnezeu-Tatăl, de bună seamă că ar fi spus: Domnul să vă conducă la iubirea sa. Iar dacă s-ar fi referit la Fiul ar fi zis: Să vă conducă la răbdarea lui. Să cerceteze, deci, ce altă persoană este vrednică de a fi cinstită cu numele de Dumnezeu. Asemenea acestuia se află altundeva textul: „Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste faţă de alţii, cum facem şi noi faţă de voi, să vă întărească inimile neprihănite în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Cristos, împreună cu toţi sfinţii săi” (1Tes 3,12-13). Cărui Domn se roagă să întărească inimile credincioşilor din Tesalonic, încât să se prezinte ei curaţi şi sfinţi înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru la venirea Domnului? Să ne răspundă aceştia, care pun pe Duhul pe aceeaşi treaptă cu îngerii, care sunt trimişi să împlinească diferite slujiri. Însă nu au ce să răspundă. De aceea, să asculte şi alt text în care Duhul este numit în mod clar Domn. „Iar Domnul este Duh”, zice apostolul, şi în continuare: „Că de la Duhul ca de la Domnul” (2Cor 3,17-18). Şi pentru a nu lăsa nici un pretext de contradicţie, voi cita cuvântul însuşi al apostolului: „Pentru că până astăzi aceeaşi mahramă rămâne neridicată când se citeşte Vechiul Testament şi numai în Cristos este dată la o parte. Când însă cineva se întoarce la Domnul, mahrama este dată la o parte pentru el.

Iar Domnul este Duhul” (2Cor 3,14.16-17). Ce sens are aceasta? Cel care stăruie asupra sensului obişnuit al literei Vechiului Testament şi se ocupă de dispoziţiile juridice, se aseamănă cu un om care şi-a acoperit inima cu un văl. Suferă aceasta pentru că nu ştie că odată cu venirea lui Cristos observarea ad-litteram a legii a fost abrogată, că tipurile au 195

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 23: SCh 17bis, 333; Scrieri, 39.

57 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

devenit adevăr. Lămpile pălesc în prezenţa soarelui; la fel şi legea încetează şi profeţiile amuţesc când se arată Adevărul. Cel care a reuşit să pătrundă adâncul sensului legii şi, îndepărtând ca un văl obscuritatea ei, să ajungă la cele tainice, l-a imitat pe Moise – care, pe când vorbea cu Dumnezeu îşi scotea mahrama (cf. Ex 34,34) – şi a trecut de la literă la Duh. Astfel mahramei de pe faţa lui Moise îi corespunde obscuritatea prescripţiilor legii, iar întoarcerii la Domnul îi corespunde contemplarea duhovnicească. Deci, acela care, pe când citeşte legea, nu se opreşte la literă şi vine către Domnul – aici Domnul este numit Duh – devine asemenea lui Moise care avea faţa strălucitoare de când i s-a arătat Dumnezeu. Căci după cum lucrurile aflate în preajma culorilor strălucitoare se colorează şi ele de la coloritul care le scaldă, la fel şi cel care priveşte cu ochi curaţi către Duhul – datorită slavei Aceluia – se transformă devenind mai luminos, pentru că adevărul Duhului îi luminează inima ca o lumină. Aceasta înseamnă ceea ce s-a spus: „este transformat de slava Duhului care devine slava sa proprie” (2Cor 3,18). Această slavă nu este puţină, ci este pe măsura posibilităţilor celui luminat de Duhul. Nu te ruşinezi, omule, de Apostolul care zice că templul lui Dumnezeu sunteţi şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi (cf. 1Cor 3,16). Oare a fost vreodată cinstită locuinţa robului cu numele de templu? Şi de ce atunci cei care recunosc Scriptura inspirată de Dumnezeu – pentru că a fost compusă sub inspiraţia Duhului Sfânt – cugetă ceea ce nu se cuvine?196

Prin această demonstraţie scripturistică, împreună cu observarea numelui de Domn care i se cuvine Duhului, ne-am întărit din nou în convingerea dumnezeirii Duhului Sfânt. Trecem acum spre sublinierea altor nume scripturistice pe care ni le-a revelat Duhul despre sine prin autorii sacrii.

3.3. Alte denumiri din Sfânta Scriptură Conştienţi că Sfânta Scriptură rămâne locul privilegiat din care şi în care îl cunoaştem pe Duhul Sfânt – Duh care ni se revelează progresiv: mai întâi în Vechiul Testament, şi aici în mod special în profeţii prin care el ne-a vorbit, şi apoi în Noul Testament, revelaţia plenară în şi prin Isus Cristos – căutăm acum să identificăm şi alte denumiri ale Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt „este numit cel fără ocolişuri [cel drept], ca şi Domnul Dumnezeu, pentru că adevărul şi dreptatea este în sine şi nu se înclină într-o parte sau într-alta în virtutea imutabilităţii firii sale: «Căci drept este Domnul, Dumnezeul meu, şi nedreptate nu se află întrînsul (Ps 92,16)»197” .

Acelaşi Duh Sfânt a fost numit apoi Duh Stăpânitor, Duh al adevărului şi al înţelepciunii. Totodată este Duh divin care creează: „Dumnezeiescul Duh pe mine m-a făcut, suflarea, ea mă-nvaţă, a Celui-Preaputernic” (Iov 33,4). Iar în alt loc, notează autorul sacru: „Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: «Iată, eu l-am chemat anume pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Or, din seminţia lui Iuda, şi l-am

196 197

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXI, 52: SCh 17bis, 432-439; Scrieri, 67-68.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XIX, 48: SCh 17bis, 416-417; Scrieri, 63.

58 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

umplut de Duhul cel dumnezeiesc al înţelepciunii, al priceperii şi al ştiinţei întru tot meşteşugul» (Ex 33,1-3)”198.

Urmărind cu atenţie revelarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament observăm cum el nu ne apare direct ca o persoană, ci mai mult ca o putere divină care acţionează în favoarea poporului ales folosindu-se de anumite persoane199. Astfel, putem urmări de-a lungul istoriei mântuirii calea pe care Duhul Sfânt a ales-o pentru revelarea persoanei sale, iar această cale trece prin judecători, regi şi profeţi. În toate aceste persoane – care prin primirea Duhului Sfânt sunt total şi brusc schimbate devenind capabile nu doar să facă gesturi excepţionale, ci dobândind, mai ales, o nouă personalitate, o capacitate cu ajutorul căreia îndeplinesc rolul şi misiunea de a-şi elibera poporul – Duhul Sfânt apare îndeosebi ca Ruah. Acest cuvânt ebraic, tradus în limba greacă mai mereu prin pneuma înseamnă suflu, respiraţie, aer, vânt, suflet.

Totodată acest cuvânt, în sens metaforic, mai poate însemna mânie, inteligenţă, isteţime, vanitate, vânare de vânt, forţă divină200.

Ruah, în tradiţia ebraică, este pus mereu în relaţie cu Dumnezeu şi însoţeşte deseori teofaniile sale (Cf. Ex 14,21; 1Rg 19,9; 2Sam 22; Dan 7,2; Ps 18,6; Ez 1,4).

Ruah nu este privit ca o simplă forţă a naturii sau ca o realitate mitică, ci este ceva foarte apropiat unicului Dumnezeu, Iahve, este făptura sa de care poate dispune liber (cf. Am 4,13; Iob 28,25; Prov 30,4; Ier 10,13).

Sfântul Vasile cel Mare, plecând de la învăţătura psalmistului: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii lui toată puterea lor” (Ps 32,6) îl numeşte pe Duhul Sfânt şi suflul lui Dumnezeu, încercând să surprindă prin acest nume – aşa cum am încercat şi noi să identificăm la începutul acestei lucrări – purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl prin Fiul: Cerurile s-au făcut, zice psalmistul, cu Cuvântul Domnului şi toate puterile cereşti, cu suflarea gurii lui (cf. Ps 32,6). Cuvântul nu trebuie înţeles ca o anume vibrare a aerului, emis prin organele vocale, nici Duhul ca o suflare a gurii, provenită din căile respiratorii, ci Cuvântul trebuie înţeles ca existând de la început cu Dumnezeu Tatăl, el însuşi fiind Dumnezeu, iar Duhul gurii lui Dumnezeu trebuie înţeles ca fiind „Duhul adevărului, care de la Tatăl purcede” (In 15,26)201.

Asupra acestor două denumiri – Suflul lui Dumnezeu şi Duhul adevărului – ne oprim şi noi în continuarea acestei lucrări, evidenţiind câteva aspecte specifice acestor nume.

Suflul lui Dumnezeu, ca nume al Duhului Sfânt, îşi are originea, după cum am văzut, în Psalmul 32, unde apare ca fiind cel prin care au fost întărite puterile 198

Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XIX, 48: SCh 17bis, 418-419; Scrieri, 63.

J. GUILLET, „Duhul lui Dumnezeu”, în L.-D. XAVIER, ed., Vocabulaire de Théologie Biblique, Les Éditions du Cerf, Paris 19765; trad. română Vocabular de Teologie Biblică, ARCB, Bucureşti 2001, 173.

200 E. FERENŢ, Pneumatologia, 5.

201 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 380-381; Scrieri, 53.

199

59 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

cereşti. Acest nume evidenţiază atât conlucrarea Duhului Sfânt, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, la creaţie – Domnul porunceşte, Cuvântul creează şi Duhul întăreşte202 –, cât şi realitatea egalităţii între persoanele Sfintei Treimi, unde nu poate fi una mai mare şi alta mai mică, existând un singur izvor al dumnezeirii, după cum au arătat şi alţi scriitori bisericeşti203. Duhul Sfânt, ca suflare a gurii lui Dumnezeu (Tatăl), nu trebuie înţeles aici nici ca o anume vibrare a aerului, emis prin organele vocale, nici ca o suflare a gurii provenită din căile respiratorii, ci trebuie văzută ca o denumire pe care Sfânta Scriptură o dă celui ce este a treia persoană în Sfânta Treime, Duhul Sfânt.

Comentând acest verset al psalmistului sfântul Vasile cel Mare învaţă: Unde sunt cei care nesocotesc Duhul? Unde sunt cei care îl despart de puterea creatoare?

Unde sunt cei care îl separă de legătura strânsă cu Tatăl şi cu Fiul. Să audă psalmul acesta care zice: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii lui toată puterea lor”. Nici Cuvântul, această vorbă comună, să nu fie socotit că-şi are fiinţa din nume şi cuvinte, nici Duhul nu este un suflu împrăştiat în aer, ci Cuvântul este Cuvântul „care dintru început este la Dumnezeu” (In 1,1), iar Duhul este Duhul cel Sfânt, care a primit în chip deosebit această numire. După cum Cuvântul cel creator a întărit cerul, tot aşa Duhul cel din Dumnezeu, „care de la Tatăl purcede” (In 15,26)” – adică cel care iese din gura lui, ca să nu socoteşti că Duhul este unul dintre cele de afară şi dintre creaturi, ci să crezi că-şi are ipostaza de la Dumnezeu –, are în el toate puterile. Prin Duhul s-a întărit toată puterea cerească: adică tot ce este puternic, statornic şi sigur în sfinţenie şi în toată virtutea cuvenită puterilor celor sfinte, care îşi au ajutorul de la Duhul Sfânt204.

Acest Suflu al lui Dumnezeu este „Duhul adevărului” (In 15,26), iar acum ne oprim asupra acestui nume: Duhul Adevărului. Această denumire a Duhului Sfânt se întâlneşte în Noul Testament numai în Ioan: „Îl voi ruga pe Tatăl, iar el vă va da un alt Mângâietor, ca să fie cu voi pentru totdeauna. Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi pentru că nu-l vede şi nici nu-l cunoaşte. Dar voi îl cunoaşteţi pentru că rămâne la voi şi va fi în voi” (In 14,17; cf. In 15,26; 16,13; 1In 4,6.). În legătură cu acest nume al Duhului, împreună cu aceste texte trebuie urmărite şi evidenţiate şi alte pasaje ale Noului Testament care sugerează o egalitate practică între „spirit” şi „adevăr”: „Însă vine ceasul – şi chiar acum este – când adevăraţii adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de adoratori îşi caută. Dumnezeu este duh şi cei care îl adoră, în duh şi adevăr trebuie să-l adore” (In 4,23-24). Alături de acest text semnificativ este şi cel din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan: „Duhul este cel care dă mărturie pentru că Duhul este adevărul” (1In 5,6)205.

202

Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 380-381; Scrieri, 53.

Cf. ORIGENE, Despre Principii I, 3 (7): trad. română ORIGENE, Scrieri alese, T. BODOGAE, ed., EIBMBOR, Bucureşti 1982, 77.

204 VASILE CEL MARE, Tâlcuiri la Psalmi, Sophia, Bucureşti 2004, 126-127.

205 Cf. E.FERENŢ, Pneumatologia, 147.

203

60 CAP. I: DUHUL SFÂNT, DOMNUL ŞI DE VIAŢĂ DĂTĂTORUL

Realitatea conţinută de acest nume al Duhului Sfânt este bine exprimată de apostolul Ioan: „Noi suntem din Dumnezeu. Cine îl cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă. Cel care nu este din Dumnezeu nu ne ascultă. Din aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii” (1In 4,6). Acest text, precum şi cel din 1In 5,6, ne ajută să înţelegem care este specificul şi misiunea Duhului Sfânt în relaţie cu adevărul şi cu Dumnezeu, mai ales cu Dumnezeu Fiul. Aceasta pentru că Duhul Sfânt ca Duh al adevărului ne comunică adevărul lui Isus şi nu alt adevăr. Şi totodată el face ca acest adevăr să pătrundă în noi şi noi să fim în stare să dăm mărturie despre el. Expresia „Duhul este adevărul” trebuie înţeleasă şi că Duhul ne învaţă adevărul – care în limbajul apostolului Ioan este echivalent cu revelaţia plenară a misterului lui Cristos. Identificarea spirit-adevăr, vrea să spună că spiritul este pentru noi garanţia şi actualizarea acelui adevăr al istoriei lui Isus pentru noi206.

Aceste două denumiri ale Duhului – suflul lui Dumnezeu şi Duhul adevărului – prin bogăţia realităţii conţinută în ele, străbat cele două testamente. Şi dacă în Vechiul Testament Duhul Sfânt s-a lăsat simţit mai mult ca o forţă care acţionează prin intermediul altor persoane pentru împlinirea economiei mântuirii, în Noul Testament vedem cum Duhul este cel care uneşte pentru că este Duhul lui Dumnezeu; Duhul consacră (2Cor 1,22) pentru că este Duhul lui Dumnezeu cel Sfânt. Toată lucrarea Duhului este de a ne face să ajungem la Dumnezeu „de a ne pune într-o legătură vie cu Dumnezeu, de a ne introduce în profunzimile sacre şi de a ne da profunzimile lui Dumnezeu” (1Cor 2,10). În Duhul noi îl cunoaştem pe Cristos şi mărturisim că „Isus este Domnul” (1Cor 12,3); ne rugăm lui Dumnezeu (Rom 8,26) şi îl chemăm pe nume: „Abba, Tată!” (Gal 4,6; Rom 8,15). Din moment ce îl avem pe Duhul, nimic pe lume nu ne poate da pierzării, căci Dumnezeu s-a dăruit nouă şi noi trăim prin el207.

Toate acestea arată că Duhul Sfânt, în calitate de „alt Mângâietor” este cel care a continuat şi continuă ceea ce a început Isus. Iar noi concludem împreună cu sfântul Vasile cel Mare: „Acestea sunt numele Duhului, mari şi suprafireşti, şi nu cuprind nici o exagerare”208. Totodată acestea sunt lucrările Duhului Sfânt şi nici ele nu cuprind altceva decât realitatea măreţiei fiinţei sale, lumină inteligentă ce a purces din Dumnezeu Tatăl prin Fiul şi care, împreună cu ei, este unicul Dumnezeu viu şi adevărat, slăvit de noi toţi ca Domnul şi de viaţă dătătorul. Duhul Sfânt este cel care lucrează fără încetare pentru ca prin lucrările lui făcute în omenire şi în Biserică întreaga lume să ajungă la viaţa veşnică, adică la cunoaşterea lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Treimea fericită, sfântă şi nedespărţită.

206

Cf. E.FERENŢ, Pneumatologia, 150.

Cf. L.-D. XAVIER, ed., Vocabular de Teologie Biblică, 179.

208 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XIX, 48: SCh 17bis, 418-419; Scrieri, 63.

207

CAPITOLUL II

Îngerii, duhuri slujitoare

După ce în primul capitol ne-am concentrat atenţia asupra Creatorului – şi, în special, asupra persoanei dumnezeieşti a Duhului Sfânt –, acum ne îndreptăm atenţia asupra creaţiei, şi, în mod deosebit, asupra creaţiei nevăzute. Punctul de plecare al acestei tratări rămâne adevărul proclamat prin fiecare mărturisire de credinţă: „Credo in unum Deum, Patrem omnipotentem, factorem caeli et terrae, visibilium omnium et invisibilium”: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor”1.

De fapt, în mărturisirea noastră de credinţă nu facem altceva decât să preluăm şi să proclamăm adevărurile revelate de Dumnezeu prin autorul sacru – Duhul Sfânt – în Sfânta Scriptură. În cazul de faţă este vorba de proclamarea cuvintelor cu care începe Biblia: „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul” (Gen 1,1).

După cum am văzut în prima parte a prezentei lucrări, Dumnezeul creator despre care vorbeşte autorul sacru este preafericită, nedespărţită şi dumnezeiască Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dumnezeu cel fără de început dă viaţă la tot ce are început. Cel care din veşnicie are în sine şi de la sine fiinţa şi existenţa face să fie ceea ce nu era. Iar tot ceea ce acum există depinde de el, Creatorul; depinde de Cuvântul prin care toate s-au făcut, după mărturia Scripturii: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există” (In 1,1-3); depinde de Duhul Sfânt Dominum et vivificantem – Domnul si de viată dătătorul2.

Creaţia, această lucrare a Sfintei Treimi, dependentă din totdeauna şi pentru totdeauna de ea, cuprinde, aşa cum am menţionat, cerul şi pământul, cele văzute şi cele nevăzute. Împreună cu părinţii adunaţi la Conciliul al IV-lea din Lateran mărturisim: Credem cu tărie şi mărturisim deschis că există un singur şi adevărat Dumnezeu, veşnic şi nemăsurat, atotputernic, imutabil, incomprehensibil şi inefabil, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, trei persoane, dar o singură esenţă, substanţă sau natură cu totul simplă. Tatăl [nu 1 2

DS 150; CBC, 51.

DS 150.

62 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

provine] din nimic, Fiul [născut] numai din Tatăl, Duhul Sfânt [purces] în mod egal din unul şi celălalt, mereu fără început şi fără sfârşit. Tatăl naşte, Fiul este născut, Duhul Sfânt purcede; consubstanţiali şi egali între ei, împreună atotputernici şi veşnici, unicul principiu al universului, creatorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor, spirituale şi corporale (trupeşti) care cu forţa sa atotputernică de la începutul timpului a creat din nimic şi una şi alta dintre creaturi, cele spirituale şi cele corporale, adică îngerii şi lumea pământească, apoi făptura umană care ţine de amândouă, fiind alcătuită din suflet şi trup. Într-adevăr, Diavolul şi toţi demonii după natură au fost creaţi de Dumnezeu buni, dar s-au făcut răi prin ei înşişi. Apoi, omul a păcătuit la sugestia Diavolului3.

În această mărturisire sunt cuprinse şi temele pe care vrem să le analizăm în această a doua parte lucrării. În primul rând ne vom opri atenţia asupra adevărului de credinţă prin care mărturisim existenţa îngerilor. Împreună cu sfântul Vasile cel Mare, vom evidenţia îngerii ca fiind creaturi ale lui Dumnezeu, creaturi ce vieţuiesc într-o armonie ierarhică, şi care sunt prin fire superioare oamenilor, dar care nu umbresc cu nimic demnitatea omului. În al doilea rând, vom evidenţia raportul dintre aceste duhuri slujitoare şi Duhul Sfânt, Dumnezeu adevărat. Vom vede că Duhul Sfânt lucrează în îngeri şi, totodată, prin îngeri; că el este cel care le dă viaţă, sfinţenie şi statornicie. Va fi uşor de întrezărit că tot ceea ce au îngerii au de la Duhul Sfânt şi implicit de la Tatăl şi de la Fiul, nedespărţita Treime. Un loc aparte va ocupa evidenţierea existenţei şi a misiunii îngerului păzitor, îngerul care ne stă mereu alături. În partea a treia a acestui capitol ne vom îndrepta atenţia spre nestatornicia unor fiinţe angelice care, nemulţumindu-se cu starea lor, au vrut să fie ca Dumnezeu.

Deşi create bune de Dumnezeu, unele creaturi suprafireşti s-au pervertit făcând să apară o realitate foarte controversată a timpului nostru: Diavolul şi îngerii lui, demonii. Vom sublinia aspecte ale acestei existenţe – Diavolul – arătând căderea lui şi a tuturor celor care i s-au alăturat precum şi lucrările pe care el şi îngerii lui răi le fac sau încearcă să le facă împotriva celor care îi sunt fideli lui Dumnezeu. În toate aceste teme îl vom avea din nou drept călăuză pe sfântul Vasile cel Mare şi, alături de el, Sfânta Scriptură. Capacitaţi de darurile Celui ce este lumină inteligentă vrem să parcurgem acest drum spre slava lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi spre mai buna cunoaştere a lucrărilor lor.

1. Existenţa îngerilor - un adevăr de credinţă „Este imposibil de menţinut, fără purtarea de grijă a Duhului, toată această armonie de negrăit şi mai presus de ceruri”4.

Lumea în care trăim şi ne mişcăm e împărţită şi ea ca lumea neotestamentară, adică între saducei şi farizei, între oameni care neagă existenţa învierii, a îngerilor şi 3 4

DS 800.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 382-385; Scrieri, 53-54.

63 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

a duhurilor, şi oameni care cred şi mărturisesc aceste existenţe (cf. Fap 23,8).

Omului de astăzi i se cere să admită că „a spune că îngerii nu există pentru că nu se văd e la fel de neinteligent cu a spune că plantele nu există pentru că nu răspund la «Bună ziua»”5. Bunul simţ şi onestitatea nu ne dau voie să negăm existenţa a tot ce scapă simţurilor noastre, limitate la cinci. Dar împreună cu acestea – bunul simţ şi onestitatea intelectuală –, şi situată undeva deasupra lor, vine credinţa, adică acel asentiment liber al inimii şi al minţii faţă de tot adevărul pe care-l primim ca revelat de Dumnezeu şi care formează acel nedespărţit binom fides et ratio.

Păşind umili pe acest tărâm al credinţei şi al raţiuni, călăuziţi de Sfânta Scriptură şi sfântul Vasile, vrem să ne întărim în convingerea că aceste duhuri slujitoare – îngerii – fac parte din creaţia lui Dumnezeu; totodată vom vedea şi cele nouă trepte îngereşti – ierarhia îngerească – aşa cum au rămas ele descrise în tradiţia Bisericii, împărtăşite şi de Vasile cel Mare şi argumentate de Sfânta Scriptură. Iar în cele din urmă vom evidenţia că aceste creaturi spirituale ne sunt superioare nouă, oamenilor, arătând totodată că superioritatea lor nu nimiceşte şi nici nu umbreşte demnitatea fiinţei umane.

1.1. Îngerii: lumea spirituală creată de Dumnezeu Sfântul Vasile cel Mare învaţă că tot ceea ce există „are drept cauză principală pe Tatăl, cauză activă şi creatoare pe Fiul şi cauză desăvârşitoare pe Duhul Sfânt”6. Întreaga Sfântă şi nedespărţită Treime este prezentă activ la creaţie: „Domnul care porunceşte, Cuvântul care creează şi Duhul care întăreşte”7.

Dar imediat trebuie să apară întrebarea: ce cuprinde această creaţie al cărei autor înţelegem, credem şi mărturisim că este Dumnezeu? Sau, cu alte cuvinte, ce se înţelege prin expresia autorului sacru: „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul” (Gen 1,1)? Este cuprinsă aici creaţia şi venirea în existenţă şi a fiinţelor spirituale, adică a îngerilor? Sfântul Vasile cel Mare ne spune că în lucrarea de creaţie este cuprinsă „firea întreagă, atât cea văzută cât şi cea nevăzută”, atât lumea materială cât şi cea spirituală, toate fiinţele, oameni şi îngerii8. Nu există nimic, nici material, nici spiritual, care să nu fi fost creat de Dumnezeu. Comentând cuvintele „cerul şi pământul”, sfântul Vasile spune „La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul. Prin aceste două limite (ale lumii) autorul [sacru] evocă prin cuvinte cheie [prin cuvinte acoperite] existenţa a toate”9.

Mintea, raţiunea noastră se arată depăşită de acest mister al creaţiei: atât creatorul, cât şi creaţia sunt superioare capacităţilor noastre de înţelegere. Cum putem pricepe pe Cel Nevăzut, cum să le pricepem pe cele nevăzute? Prin credinţă! La înţelegerea 5

A. PLEŞU, Despre îngeri, Humanitas, Bucureşti 2003, 47.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 377-379; Scrieri, 52.

7 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 381; Scrieri, 53.

8 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, VIII, 19: SCh 17bis, 313; Scrieri, 35.

9 VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, I, 7: SCh 26 bis, 117; Omilii la Hexaemeron, 26.

6

64 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

acestui mister al creaţiei ajungem prin credinţă, aşa cum ne învaţă autorul Scrisorii către Evrei: „Prin credinţă înţelegem că lumea a fost alcătuită prin cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât ceea ce se vede provine din cele care nu se văd” (Evr 11,3). De altfel, şi sfântul Vasile ne îndeamnă ca pornind de la cele văzute să ne înălţăm mintea spre cele nevăzute şi să-l preamărim pe cel prin care şi pentru care au fost create „toate în ceruri şi pe pământ: cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie principate, fie puteri” (Col 1,16) 10. Încercăm în continuare, împreună cu sfântul Vasile cel Mare şi ajutaţi de credinţă, dar şi de raţiune, să ne îndreptăm atenţia asupra acestei părţi nevăzute a creaţiei, îngerii. Importanţa de a ne lăsa însoţiţi şi de raţiune este subliniată de părintele capadocian atunci când spune că „raţiunea [care] se îndreaptă spre lucruri dumnezeieşti şi primeşte în sine din darurile Duhului, ajunge să înţeleagă adevărurile dumnezeieşti în măsura în care îi îngăduie acest lucru puterile firii”.

Altfel spus, quidquid recipitur ad modum recipientis recipitur. Şi continuă părintele Bisericii: mintea care se contopeşte cu dumnezeirea Duhului e în stare să vadă şi să pătrundă în lucruri atât de mari şi dumnezeieşti, cum numai harul de sus şi starea lor o pot îngădui.

Aşadar, să lase oamenii deoparte discuţiile fără sfârşit şi să caute adevărul cu evlavie, iar nu pieziş ori cu răutate. Pentru că puterea de judecată a minţii tocmai de aceea ni s-a dat, ca să cunoaştem adevărul. Dar adevărul întreg se cuprinde numai în Dumnezeu. De aici şi datoria primordială a minţii de a căuta să-l cunoaştem pe Dumnezeu, şi anume o astfel de cunoaştere câtă este îngăduită unor mărunte existenţe pământeşti faţă de măreţia nesfârşită a dumnezeirii11.

Cea mai importantă şi autorizată sursă pentru atingerea şi dezvoltarea acestui subiect, îngerii, este Sfânta Scriptură. Începând de la Cartea Genezei şi până la Apocalipsul sfântului Ioan, autorul sacru ne învaţă despre aceste realităţi spirituale într-o continuă şi deplină uniformitate şi abundenţă. Această abundenţă face să se spună pe drept că „dacă s-ar scoate îngerii din Biblie, aceasta ar rămâne plină de găuri”12. Caracteristica şi spaţiul prezentei lucrări nu ne permit să expunem toate referinţele biblice despre îngeri. Încercăm, totuşi, să schiţăm în linii generale omniprezenţa biblică a îngerilor. În acest sens putem clasifica referinţele Sfintei Scripturi la îngeri în patru mari categorii: îngeri istorici, îngeri liturgici, îngeri teologi şi îngeri profeţi13.

Cu referire la îngeri istorici înţelegem toate acele fragmente scripturistice din care reiese că spiritele fie au înfăptuit o lucrare, fie au transmis un mesaj, fie au venit în 10

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 377; Scrieri, 52.

VASILE CEL MARE, Epistola 233, I-II: VASILE CEL MARE, Scrieri, 480-481.

12 C. DUMEA, Îngeri şi diavoli, Sapientia, Iaşi 2003, 9.

13 Această clasificare urmează modul de prezentare din G. D. SMITH, The Teaching of the Chatolic Church, Burns Oates, London 1963; trad. italiană Enciclopedia della Dottrina Cattolica, Paoline, Alba 1966, 291-296.

11

65 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

ajutorul unui om sau unui popor aşa cum avem mărturie că s-a întâmplat cu Agar (cf. Gen 16,7-10) şi cu toţi ceilalţi până la eliberarea minunată a lui Petru din închisoare, descrisă de cartea Faptele Apostolilor (cf. Fap 12,6-11). Autorul sacru prezintă toate aceste momente ca fiind evenimente istorice naturale şi totodată evidenţiază că ele nu au necesitat intervenţia unui grup de îngeri sau a unui anumit înger căruia să-i cunoaştem numele, ci numai unul sau altul dintre îngeri, care apare de fiecare dată singur. În cea dea doua grupă scripturistică sunt cuprinşi îngerii liturgici, cei care ne apar ca fiind neîncetaţi adoratori ai lui Dumnezeu. Ei sunt cel mai adesea prezentaţi de psalmiştii care cer ca Domnul să fie lăudat: „Lăudaţi-l voi, toţi îngerii lui, lăudaţi-l toate oştirile sale!” (Ps 148,2). Aici sunt acei îngeri în faţa cărora autorul sacru spune că-şi va aduce lauda: „Te laud, Doamne, din toată inima... Îţi cânt înaintea îngerilor. Mă prostern spre Templu tău cel sfânt, laud numele tău pentru bunătatea şi fidelitatea ta” (Ps 138,1-2). Aceştia sunt îngerii despre care vorbeşte profetul: L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron înalt şi măreţ şi casa lui era plină de slavă.

Serafimii şedeau împrejurul său: fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Şi strigau unul către altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Oştirilor, plin e tot pământul de slava sa!” (Is 6,1-3).

Şi tot în această categorie îi includem şi pe îngerii care cântau la naşterea Domnului: „Mărire în înaltul cerului lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor pe care îi iubeşte”(Lc 2,14)14.

Dând mărturie despre îngerii „teologi”, trebuie să ne gândim la acele pasaje scripturistice în care ni se vorbeşte despre îngeri fără a-i pune în relaţie cu vreo misiune sau vreun cult liturgic. Aşa este, de exemplu, fragmentul în care sfântul Paul ne învaţă că Isus Cristos a fost înviat din morţi şi acum este aşezat în ceruri la dreapta lui Dumnezeu, „deasupra oricărui principat şi oricărei puteri, stăpâniri şi domnii şi deasupra oricărui nume” (Ef 1,21). Sau locul în care autorul Scrisorii către Evrei spune: „Voi v-aţi apropiat de muntele Sion, de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul ceresc, de zecile de mii de îngeri în sărbătoare” (Evr 12,22). Sau însăşi mărturia lui Isus Cristos: „Va fi mai mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se converteşte”(Lc 15,10). Şi tot în această categorie teologică intră şi acei îngeri păzitori, căci misiunea lor, după însăşi cuvintele Învăţătorului, nu este trecătoare: „Aveţi grijă să nu dispreţuiţi pe vreunul dintre aceştia mici, căci vă spun că îngerii lor în ceruri privesc mereu faţa Tatălui meu care în ceruri”(Mt 18,18).

Referirile la duhurile slujitoare profetice sunt numeroase mai ales în cartea Apocalipsului sfântului Ioan, pe parcursul căreia vedem cum îngerii vor fi însărcinaţi cu mari şi misterioase lucrări ale viitorului (cf. Ap 7,1-3; 8,6-11,19). Tot în cadrul acestei angelofanii profetice se încadrează şi ceea ce învaţă Cristos: „Îl vor 14

G. D. SMITH, Enciclopedia della Dottrina Cattolica, 293.

66 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere mare şi glorie. Atunci va trimite îngeri şi va aduna pe toţi aleşii săi din patru vânturi, de la capătul pământului până la capătul cerului” (Mc 13,26-27).

Despre aceste fiinţe angelice trebuie să mărturisim împreună cu sfântul Vasile cel Mare că au fost aduse în existenţă de Cuvânt. Comentând Psalmul 33,615, părintele capadocian nota: „Aducerea îngerilor la existenţă a făcut-o Cuvântul, creatorul universului”16. Învăţătura acestui părinte al Bisericii nu face altceva decât să confirme ceea ce ni se spusese deja prin autorul sacru: Isus Cristos „este chipul Dumnezeului nevăzut, primul născut din toată creaţia, pentru că prin el au fost create toate în ceruri şi pe pământ: cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie principate, fie puteri; toate au fost făcute prin el şi pentru el. El este mai înainte de toate şi toate subzistă prin el” (Col 1,15-17). Şi pentru că orice lucrare ad extra a Sfintei Treimi – iar creaţia îngerilor este o lucrare ad extra – cele trei persoane dumnezeieşti sunt nedespărţite, astfel încât îngerii sunt opera Dumnezeului unic în fiinţă şi întreit în persoane.

Cine sunt toţi aceşti îngeri? Deşi nu posedăm o definiţie a îngerilor lăsată de sfântul Vasile cel Mare, din învăţătura ce reiese din operele sale17 înţelegem că el ar fi subscris celor susţinute de sfântul Augustin: „Angelus officii nomen est, non naturae. Quaeris nomen huius naturae, spiritus est; quaeris officium, angelus est.

Ex eo quod est, spiritus est, ex eo quod agit, angelus”18.

Aceste făpturi pe care le descoperim ca fiind spirite pure – lipsite de orice materialitate – sunt duhuri slujitoare, sunt, aşa cum ne învaţă Scriptura, mesagerii lui Dumnezeu: „Binecuvântaţi pe Domnul, toţi îngerii lui, voi, cei puternici, care împliniţi poruncile sale ascultând de glasul cuvântului său. Binecuvântaţi-l pe Domnul, toate oştirile lui, slujitorii lui, care împliniţi voinţa lui” (Ps 103,20-21). Şi sfântul Vasile cel Mare îi prezintă pe îngeri ca fiind „duhuri slujitoare” care subzistă prin voinţa Tatălui, lucrarea Fiului şi desăvârşirea primită de la Duhul Sfânt19 şi a căror „esenţă este duh aerian, dacă există (o asemenea esenţă), sau foc imaterial, conform textului Scripturii: «Cel ce face pe îngerii săi duhuri şi pe slugile sale pară de foc» (Ps 104,4)”20.

15

„Prin cuvântul Domnului au fost făcute cerurile şi prin suflarea gurii lui toate oştirile sale”.

VASILE CEL MARE, Tâlcuiri la psalmi, 127.

17 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI: SCh 17bis, 374-391; Scrieri, 51-56; IDEM, Epistola 8, II: Scrieri, 132; IDEM, Tâlcuiri la psalmi, 126, 216; IDEM, Homélies sur l’hexaéméron, I, 5; V,6: SCh 26 bis, 104-107; 304-307; IDEM, Constituţiile ascetice, XVIII, 2-3: Scrieri, II, EIBMBOR, Bucureşti 1989, 501.

18 „Cuvântul înger desemnează funcţia, nu natura. Întrebi cum se numeşte această natură? Spirit. Întrebi despre funcţia ei? Înger. Având în vedere ce este, este spirit, având în vedere ce face, este înger”, AUGUSTIN, Enarrationes in Psalmos, CIII,1,15: J.P. MIGNE, ed., Patrologiae cursus completus. Series Latina, XXXVI, Paris 1865, 623.Cf. CBC, 329; C. DUMEA, Îngeri şi diavoli, 20.

19 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 378-379; Scrieri, 52.

20 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 378-379; Scrieri, 53.

16

67 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

Îngerii sunt fiinţe înzestrate cu inteligenţă şi voinţă21. Vorbind despre inteligenţa si cunoştinţele pe care aceste făpturi le posedă trebuie să evidenţiem trei lucruri. În primul rând, în inteligenţa îngerilor nu putem vorbi de un evoluţionism, despre un „urcuş metanoetic spre trepte mai înalte”22. Despre această inteligenţă desăvârşită a îngerilor încă din prima clipă a existenţei lor – de fapt, despre întreaga lor fiinţă desăvârşită – sfântul Vasile cel Mare nota: „ În actul în care au fost creaţi îngerii, Duhul Sfânt este prezent fiinţelor care nu se desăvârşesc prin progres şi care încă de la crearea lor sunt la fel de desăvârşite, pentru a da firii lor deplina sa desăvârşire, conferindu-le harul său”23. În al doilea rând, este de înţeles că nu putem vorbi în cazul îngerilor despre o acumulare a cunoştinţelor pe calea simţurilor sau pe calea discursivă prin raţionamente, asemenea nouă, oamenilor. Şi nu în ultimul rând, chiar dacă un înger ar avea cunoştinţe mai multe decât toţi oamenii care au trăit şi trăiesc pe pământ, ei nu sunt atotştiutori, cum este numai Dumnezeu. Atât cunoaşterea, cât şi intelectul lor sunt limitate. Mărturie în acest sens ne stă însuşi cuvântul lui Isus: „Despre ziua şi ceasul [manifestării glorioase a Fiului Omului] nu ştie nimeni, nici îngerii în cer”(Mc 13,32). „Îngerii nu cunosc viitorul; ei nu cunosc nici secretele gândirii altor fiinţe raţionale; de asemenea, nu cunosc nici toate misterele harului, ci le cunosc doar pe acelea care le sunt revelate de Dumnezeu”24.

Deşi ne depăşesc pe noi cu mult în inteligenţă şi cunoaştere, sunt şi ei depăşiţi de inefabilele mistere şi planuri ale lui Dumnezeu, pe care chiar dacă nu le înţeleg, fac uz de voinţa lor şi le acceptă. Sau nu! Iar cei care nu le acceptă, Satana şi îngerii lui au fost alungaţi din faţa lui Dumnezeu, nemaigăsindu-se loc pentru ei în cer (Ap 12,7-9). Voinţa îngerilor despre care vorbim aici surprinde caracteristica libertăţii de voinţă pe care o posedăm şi noi şi îngerii. Altfel spus, îngerii au o voinţă liberă: pot iubi şi accepta, dar pot şi urî şi refuza. Ştim că libertatea de voinţă este însăşi esenţa perfecţiuni etice, iar despre îngeri ştim că au fost creaţi buni, imagine a perfecţiuni etice. În acest caz, a iubi şi a urî, a accepta şi a refuza nu trebuie înţeleşi ca semnificând o pasiune sau un sentiment – „căci nu se poate vorbi că ar exista în îngeri imaginaţie, pasiune, sentiment, toate manifestări ale vieţii care sunt în mod esenţial modificări ale vieţii organice şi ale facultăţii senzitive”25 –, ci ca expresia unei asemănări sau a unei contradicţii cu sau faţă de o voinţă sau alta26. În exercitarea voinţei lor şi făcând uz de inteligenţa lor, în lumea îngerilor nu se ajunge niciodată la certuri şi la contradicţii. Învaţă sfântul Vasile: La îngeri nu există ceartă, nici discuţie, nici contradicţie. Toate aparţin fiecăruia şi toţi înmagazinează pentru ei însuşi bunurile. Căci bogăţia îngerilor nu este materie care se 21

Cf. CBC, 330.

A. PLEŞU, Despre îngeri, 33-34.

23 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 385; 54.

24 G. D. SMITH, Enciclopedia della Dottrina Cattolica, 308.

25 G. D. SMITH, Enciclopedia della Dottrina Cattolica, 305-306.

26 G. D. SMITH, Enciclopedia della Dottrina Cattolica, 307.

22

68 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

descrie, care să se facă bucăţi, dacă ar trebui să se împartă la mai mulţi, ci este creaţie nematerială, bogăţie a minţii. Şi pentru aceasta bunurile rămân întregi ca ale fiecăruia şi pe toţi îi fac bogaţi deopotrivă, fiind indiscutabil socotite ca o realizare proprie a lor27.

În strânsă legătură cu exercitarea voinţei îngerilor şi cu alegerile pe care aceştia le fac trebuie spus că îngerii nu mai pot reveni asupra unei decizii luate. Aşa se explică şi faptul că îngerii căzuţi au săvârşit un păcat (cf. 2Pt 2,4) ce nu poate fi iertat. „Faptul că păcatul lor nu poate fi iertat se datorează caracterului irevocabil al opţiuni îngerilor şi nu unei carenţe a nesfârşitei îndurări divine. După cădere nu există căinţă pentru ei, aşa cum nici pentru oameni nu este căinţă după moarte”28.

Mai învăţăm despre aceste făpturi că sunt nemuritoare: „cei consideraţi vrednici de lumea cealaltă şi de învierea din morţi nu se vor însura şi nu se vor mărita, sunt asemenea îngerilor şi sunt fii lui Dumnezeu” (Lc 20,35-36). Aşadar, au fost creaţi de atotputernicia lui Dumnezeu din nimic, adică, au un început, dar nu au sfârşit. Îngerii rămân pentru veşnicie aşa cum sunt, aşa cum au ales, slujitori ai lui Dumnezeu sau sclavi ai Satanei. Despre această stare veşnică a îngerilor şi despre neschimbarea lor, învaţă şi sfântul Vasile: „Îngerii nu se schimbă. Niciunul dintre ei nu este nici copil, nici tânăr, nici bătrân, ci rămân în starea în care au fost creaţi de la început şi-şi păstrează constituţia lor întreagă şi neschimbată”29.

Cu fiecare pas cu care înaintăm în cercetarea noastră despre îngeri ne întărim în convingerea că există lucruri care nu pot fi gândite până la capăt, sunt existenţe care depăşesc capacitatea noastră de înţelegere, există realităţii despre care noi oamenii nu vom reuşi niciodată să ştim şi să spunem tot. Continuând analiza noastră vrem să evidenţiem că aceste făpturi personale30, foarte numeroase, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură (cf. Dan 7,10) şi sfânta tradiţie, poartă diferite denumiri şi sunt constituite într-o ierarhie.

1.2. Ierarhia îngerească Numeroase pasaje din Sfânta Scriptură atunci când fac referire la îngeri folosesc diferite denumiri. Astfel apar Heruvimii (cf. Gen 3,24), Serafimii (cf. Is 6,2-7), Arhanghelii (cf. Dan 8,16), Tronurile, Domniile, Stăpânirile şi Căpeteniile (cf. Col 1,16), Puterile (cf. Rom 8,38) şi Îngerii, omniprezenţi în Biblie, dar se pot vedea mai ales în momentele cheie ale vieţii lui Isus, de la naştere până la înălţare.

Mulţi părinţi şi învăţători ai Bisericii plecând de la mărturia biblică despre aceste denumiri-funcţii ale îngerilor au elaborat „ierarhia îngerească”. Cea mai cunoscută rămâne ierarhia organizată de Pseudo-Dionisie Areopagitul, un autor din secolul al V-lea, care până la Reforma protestantă a fost crezut a fi Dionisiu Areopogitul, 27

VASILE CEL MARE, Constituţiile ascetice, XVIII, 2-3: Scrieri, II, 501.

CBC, 393.

29 VASILE CEL MARE, Tâlcuiri la Psalmi, 182.

30 Cf. DS 3891: „Questio etiam a nonnullis agitur num Angeli creaturae personales sunt; numque materia a spiritu essentialiter differat”.

28

69 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

ucenicul sfântului Paul, a cărui convertire este relatată în Faptele Apostolilor (Fap 17,34)31.

Din câte am putut observa parcurgând operele sfântului Vasile cel Mare, acesta nu ne-a lăsat o ierarhie a îngerilor. Totuşi, din scrierile sale se poate întrevedea credinţa sa – fundamentată pe Sfânta Scriptură – că există mai multe denumiri pentru a desemna existenţa unui înger şi, totodată, fiecare din zecile de mii de îngeri îşi are funcţia, rolul său. Că sunt zeci de mii de îngeri, părintele capadocian ne spune atunci când comentează Psalmul 46,532: Acolo [în cetatea lui Dumnezeu] este o adunare a celor întâi născuţi înscrişi în ceruri; este constituită din pricină că vieţuirea sfinţilor este neschimbată; şi este condusă după legea cea cerească. Nu-i este dat nici unei firi omeneşti să ştie care-i rânduiala acelei vieţuiri şi toată frumuseţea ei. Sunt acelea „pe care ochiul nu le-a văzut, urechile nu le-a auzit, nici la inima omului nu s-au suit; pe acelea le-a pregătit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe el” (1Cor 2,9). În afară de aceasta, sunt acolo zeci de mii de îngeri, „adunarea sărbătorească a sfinţilor, Biserica celor întâi-născuţi în ceruri” (Evr 12,23)33.

Iar despre existenţa unei ierarhii între îngeri şi despre realitatea funcţiilor şi slujirilor diversificate învăţăm atunci când citim: Dacă suprimi cu mintea pe Duhul Sfânt – dacă negi existenţa Duhului Sfânt – s-au destrămat cetele îngerilor, ierarhiile arhanghelilor au dispărut, confuzia s-a aşternut peste tot, viaţa lor devine fărădelege, dezordonată şi fără sens. Căci cum pot să spună îngerii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” (Lc 2,14) nefiind întăriţi de Duhul? (...) Cum ar putea petrece viaţa fericită tronurile şi domniile, începătoriile şi puterile, dacă nu ar vedea continuu faţa Tatălui din ceruri? (...) Cum ar putea zice serafimii „sfânt, sfânt, sfânt”, dacă nu ar fi fost învăţaţi de Duhul de câte ori se cade să rostească această doxologie? (...) Este imposibil de menţinut, fără purtarea de grijă a Duhului, toată această armonie de negrăit şi mai presus de ceruri atât în slujba lui Dumnezeu, cât şi între puterile cele mai presus de ceruri34.

Parcurgând acest text trebuie evidenţiate cel puţin trei adevăruri importante pentru lucrarea noastră. Primul, aşa cum deja îl enunţam, este existenţa multinominală şi multi-funcţională a îngerilor: tronuri, domnii, începătorii, puteri, serafimi, care slăvesc şi cântă trăind în viaţa fericită. Iar în această viaţă fericită – şi aici evidenţiem al doilea adevăr – ei se află intr-o „armonie de negrăit”, într-o ordine a puterilor cereşti, a ierarhiei arhanghelilor. Iar această armonie ierarhică în care trăiesc îngerii – şi acesta este cel de-al treilea adevăr – este rodul prezenţei şi acţiuni Duhului Sfânt în viaţa îngerilor. Despre rolul Duhului Sfânt în viaţa îngerilor

31

Cf. C. DUMEA, Îngeri şi diavoli, 25. „Un râu cu braţele sale înveseleşte cetatea lui Dumnezeu, locuinţa sfântă a Celui Preaînalt”.

33 VASILE CEL MARE, Tâlcuiri la Psalmi, 216-217.

34 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 382-385; Scrieri, 53-54.

32

70 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

ne vom ocupa mai ales în partea a doua a acestui capitol, acum concentrându-ne atenţia asupra ierarhiei armonioase în care convieţuiesc fiinţele pur spirituale.

Ierarhia îngerească cunoscută în tradiţia Bisericii cuprinde nouă coruri de îngeri, împărţite în trei grupări, iar în fiecare grupare sunt câte trei trepte de îngeri.

Neavând în scrierile sfântului Vasile cel Mare mărturii directe pentru fiecare dintre cele nouă coruri, mergem în aprofundarea noastră pe mărturia Sfintei Scripturi, care este temelia oricărei tradiţii şi despre care părintele capadocian învaţă că este cea mai vrednică de crezare35. În prima grupare îngerească, în ordine descrescătoare, întâlnim treptele: serafimii, heruvimii şi tronurile. Despre serafimi, numiţi în limba greacă Σεραφίμ, iar în limba latină Seraphim, şi care înseamnă fie cei ce aprind, fie cei ce încălzesc36 citim în Cartea profetului Isaia: L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron înalt şi măreţ; şi casa lui era plină de slavă.

Serafimii şedeau împrejurul său, fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Şi strigau unul către altul şi ziceau „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor, plin e tot pământul de slava sa!” (Is 6,1-3).

Vedem că acestea sunt fiinţe îngereşti care îl laudă neîncetat pe Dumnezeu, ţinându-şi faţa acoperită spre a fi ocrotiţi de puterea strălucirii dumnezeieşti37.

Heruvimii, numiţi în limba greacă Χερουβίμ, şi în limba latină Cherubim, şi care prin traducere înseamnă mulţimea cunoştinţei sau revărsarea de înţelepciune38, sunt fiinţele despre care ni se spune în Cartea Genezei: „Şi [Dumnezeu] l-a izgonit pe Adam şi l-a aşezat în faţa râului Edenului; şi heruvimi a pus, şi sabie de pară rotitoare să păzească drumul către pomul vieţii” (Gen 3,24). Descrierea heruvimilor în Sfânta Scriptură apare în Cartea profetului Ezechel: Aceasta este fiinţa vie pe care o văzusem sub Dumnezeul lui Israel la râul Chebar, şi am cunoscut că erau heruvimi. Fiecare avea câte patru feţe şi fiecare avea câte opt aripi; iar sub aripile lor, asemănare de mâini de om. Asemănarea feţelor lor: erau aceleaşi feţe pe care le văzusem sub slava Dumnezeului lui Israel la râul Chebar; şi fiecare mergea spre partea pe care o avea în faţă (Ez 10,20-22).

Iar cele patru feţe descrise de acelaşi profet sunt: „Faţa celei dintâi era faţă de heruvim, faţa celei de-a doua era faţă de om, a celei de a treia era faţă de leu, iar a celei de a patra era faţă de vultur” (Ez 10,14).

35

VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, I, 1: SCh 26 bis, 86-87; Omilii la hexaemeron, 12, 35.

36 Cf. DIONISIU AREOPAGITUL, La hierarchie céleste, VII, I: SCh 58bis, R. ROQUES, ed., Les Édition du Cerf, Paris 19702, 104-105; trad. română: Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească, Institutul European, Iaşi 1994, 43-44.

37 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 385; Scrieri, 54.

38 Cf. DIONISIU AREOPAGITUL, La hierarchie céleste, VII, I: SCh 58bis, 104-105; Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească, 43-44.

71 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

Apare important de subliniat în legătură cu heruvimii că acelaşi Dumnezeu care în Vechiul Testament interzice orice reprezentare in pictură şi sculptură – „Să nu-ţi faci chip cioplit, şi nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer, acolo sus, ori din câte sunt pe pământ, aicea jos, ori din câte sunt în apele de sub pământ” (Ex 20,4; cf. Ex 20,23; 34, 17, Lev 19,4; 1Rg 12,21)39 – îi cere lui Moise: „Vei face doi heruvimi din aur lucrat cu ciocanul şi-i vei pune pe acoperământul ispăşirii, la amândouă capetele” (Ex 25,18). De asemenea, pe perdeaua de la intrarea în cortul întâlnirii trebuiau să fie reprezentaţi nişte heruvimi: „Cortul să-l faci din zece scoarţe de in topit, ţesut în violet, în purpuriu şi în stacojiu, cu heruvimi făcuţi cu iscusinţă” (Ex 26,1). Heruvimii trebuiau să fie o operă de artă, lucrarea unor ţesători iscusiţi care să lucreze în aşa fel încât chipurile heruvimilor să fie parte din ţesătura însăşi40.

Despre treapta tronurilor, numită şi scaune, tradusă în limba greacă Θρονοι şi în limba latină Troni, mărturiile Biblice nu sunt prea numeroase, întâlnind-o doar în enumerarea pe care o face sfântul Paul în Scrisoarea către Coloseni: „Prin el au fost create toate în ceruri şi pe pământ: cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie principate, fie puteri; toate au fost făcute prin el şi pentru el” (Col 1,16). „Cuvântul tronuri îi indică pe îngerii care poartă pe aripile lor tronul de mărire al Celui Preînalt”41. Însă, tot ca o referinţă la aceste fiinţe îngereşti, poate fi văzut şi textul din Cartea profetului Ezechel: Şi m-am uitat; şi iată: alături de heruvimi, patru roţi; câte o roată lângă fiecare heruvim; iar înfăţişarea roţilor era ca înfăţişarea cărbunilor aprinşi. Înfăţişarea lor era asemănătoare în toate cele patru, ca şi cum ar fi fost roată-n roată. Când ele înaintau, înaintau în cele patru laturi ale lor; şi-n timpul mersului nu se învârteau, ci ori încotro se îndrepta cea dintâi, după ea mergeau şi celelalte; şi-n timpul mersului nu se învârteau. Şi spatele şi mâinile şi aripile lor şi roţile erau pline de ochi de jur împrejurul celor patru roţi (Ez 10,9-12; cf. Ez 1,15-21).

Faptul că tronurile apar ca nişte făpturi acoperite cu ochi evidenţiază că aceşti îngeri observă totul. Un text foarte asemănător cu cel din Cartea profetului Ezechel întâlnim şi în Noul Testament: „În mijloc, în jurul tronului, erau patru fiinţe pline cu ochi în faţă şi în spate. Fiinţa cea dintâi era asemenea unui leu; a doua fiinţă, asemenea unui viţel; a treia fiinţă avea o faţă ca de om, iar a patra fiinţă era asemenea unui vultur care zboară. Cele patru fiinţe, având fiecare câte şase aripi, 39

Aici trebuie subliniate trei lucruri. Să nu-ţi faci chip cioplit, se referă textual la idol, ceea ce prin definiţie înseamnă statuie sau statuetă sculptată, ca reprezentare a unei zeităţi. În al doilea rând, această interdicţie făcea din Israel un unicat în întregul său context uman. Iar în al treilea rând, adăugând versetul următor – „să nu te închini lor şi nici să le slujeşti” (Ex 20,5) – , surprindem că nu este interzisă opera de artă, ci transformarea acesteia în idol. Cf. Biblia sau Sfânta Scriptură, traducere şi note de B. ANANIA, EIMBOR, Bucureşti 2001, 100.

40 Cf. Cf. Biblia sau Sfânta Scriptură, 106.

41 C. DUMEA, Îngeri şi diavoli, 25.

72 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

erau pline de ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru” (Ap 4,6-7). Comentând acest text, exegeţii afirmă: În perioada patristică, cele patru fiinţe au fost identificate cu cei patru evanghelişti: cea cu faţă de om, cu Matei; cea cu înfăţişare de leu, cu Marcu; cea cu înfăţişare de viţel, cu Luca şi cea cu înfăţişare de vultur, cu Ioan. Această interpretare a influenţat mult arta creştină. Pentru interpretarea corectă a acestor fiinţe trebuie să ţinem cont de următoarele elemente ce apar în context: 1) ele sunt situate la nivelul lui Dumnezeu (tron); 2) sunt îndreptate în mod activ spre Dumnezeu (aripi şi ochi); 3) toate patru sunt raportate la lumea umană (trăsăturile care le caracterizează şi numărul patru care reprezintă punctele cardinale sau cele patru vânturi, adică totalitatea lumii pământeşti. Aceste fiinţe nu sunt nici îngeri, nici alte personaje determinabile, ci reprezintă în mod schematic dinamismul care porneşte de la nivelul lui Dumnezeu şi se îndreaptă spre istoria umană şi apoi, pornind de la istoria umană, ajunge din nou la nivelul lui Dumnezeu. Rolul lor încetează în noul Ierusalim, ultima lor intervenţie, ca şi a bătrânilor (19,4), constă în proclamarea „Amin. Aleluia!”42

Despre îngerii din această primă grupare, se spune că nu au de-a face direct cu oamenii. Ei sunt sfetnicii lui Dumnezeu, angajaţi într-o continuă iubire şi ardoare faţă de Dumnezeu43. Totuşi subiectul poate rămâne deschis atât timp cât notează profetul Isaia şi învaţă Sfânta Scriptură: „Unul dintre serafimi a fost trimis la mine; el avea în mână un cărbune pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic. Şi l-a atins de gura mea şi a zis: Iată, acesta s-a atins de buzele tale şi-ţi va şterge fărădelegile, iar păcatele tale le va curăţi” (Is 6,6-7).

De la aceşti neobosiţi adoratori ai lui Dumnezeu, trecem la cea de-a doua grupare care cuprinde treptele îngereşti ale domniilor, puterilor şi stăpânirilor. Îngerii acestei triade sunt consideraţi a fi responsabili de spaţiul cosmic, fiecare dintre ei având în grijă unul dintre corpurile cereşti ale universului: stelele, planetele, galaxiile44. În afară de textul deja menţionat (cf. Col 1,16) care aminteşte şi de domnii – în limba greacă Κυρότηες, iar în limba latină Dominationes, indicând „un fel de avânt nesilit şi liber de orice înclinaţie spre cele inferioare, neînclinat în nici un chip spre degenerare în tiranie şi care nu cunoaşte deloc oboseala în libertatea sa”45 – mai avem şi textul biblic ce ni-l prezintă pe Cristos înviat aşezat la dreapta Tatălui, „deasupra oricărui principat şi oricărei puteri, stăpâniri şi domnii şi deasupra oricărui nume” (Ef 1,21). Acestea sunt fiinţele îngereşti care „nu sunt îndreptate cu totul către nimic din cele deşarte şi aparente, ci privesc numai către cel care există

42

Cf. Noul Testament, 589-590.

Cf. C. DUMEA, Îngeri şi diavoli, 26.

44 Cf. C. DUMEA, Îngeri şi diavoli, 26.

45 DIONISIU AREOPAGITUL, La hierarchie céleste, VIII, I: SCh 58bis, 120; Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească, 49.

43

73 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

cu adevărat, participând, pe cât este îngăduit, la asemănarea cu stăpânirea cea dumnezeiască”46.

Puterile, numite in limba greacă Δυνάμεις, iar în limba latină Virtutes, şi însemnând un curaj energic şi neclintit pentru toate acţiunile deiforme, curaj ce nu slăbeşte deloc, primind luminările cele divine ce i se comunică, apar menţionate deja în textele amintite (cf. Ef 1,20-21; Col 1,16). Despre aceste puteri Dionisie a scris: „Ele se străduiesc neîncetat să se asemene cu Dumnezeu, nepărăsind deloc mobilitatea lor divină prin vreo lipsă de curaj, ci privesc neclintite spre puterea cea mai presus de fiinţă şi întăritoare şi, pe cât posibil, transformându-se în icoană a acesteia şi îndreptându-se mereu spre dânsa cu tărie, ca izvor de putere”47.

Cea de-a treia treaptă, a triadei de mijloc o formează stăpânirile. Numite în limba greacă ζουσίαι, iar în limba latină Potestas, ele indică ordinea frumoasă, armonioasă şi fără confuzie, care le permite să primească darurile divine. În Sfânta Scriptură apar menţionate atât în textele amintite (cf. Ef 1,20-21; Col, 1,16), cât şi în Scrisoarea către Romani: „Sunt convins căci nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39). Îngerii acestei trepte „tind mereu, într-o frumoasă armonie, spre cele divine, iar pe fiinţele ce le sunt inferioare le călăuzesc în sus cu bunăvoinţă, asemănându-se, pe cât le stă în puteri, izvorului”48. Duhurile slujitoare ale acestei trepte realizează legătura şi fac trecerea spre triada a treia ai ierarhiei cereşti. În cea din urmă triadă sau grupare, întâlnim spiritele pure care aparţin treptelor căpeteniilor, arhanghelilor şi îngerilor.

Căpeteniile, numite şi începătorii, dregătorii sau principate – în limba greacă Άρχαι, iar în limba latină Principatus – se găsesc enumerate atât în Scrisoarea către Coloseni (cf. Col 1,16), cât şi în Scrisoarea către Efeseni (cf. Ef 1,21). „Denumirile Principatelor cereşti semnifică, într-adevăr, caracterul lor de iniţiatori şi conducători – asemenea lui Dumnezeu – exercitat într-o ordine sfântă, aşa cum se cuvine puterilor principiale (…) Numele lor indică imitarea în chip cât mai fidel a Principiului de la care vine orice început”49.

La mijlocul acestei triade se află arhanghelii, numiţi în limba greacă Άρχάγγελοι, iar în limba latină Archangeli. Mărturia Sfintei Scripturi este abundentă (cf. Dan 8,16; 19,20; 10; Tob 5,4; Lc 1,26; Iuda 9), oferindu-ne şi numele a trei 46

DIONISIU AREOPAGITUL, La hierarchie céleste, VIII, I: SCh 58bis, 120-121; Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească, 49.

47 DIONISIU AREOPAGITUL, La hierarchie céleste, VIII, I: SCh 58bis, 121; Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească, 49.

48 DIONISIU AREOPAGITUL, La hierarchie céleste, VIII, I: SCh 58bis, 122; Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească, 50.

49 DIONISIU AREOPAGITUL, La hierarchie céleste, IX, I: SCh 58bis, 128-129; Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească, 52.

74 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

dintre aceşti îngeri: Mihael (cf. Iuda 9; Dan 10; Ap 12,7), Gabriel (cf. Lc 1,26; Dan 10) şi Rafael (Tob 5,4ş.u.). Arhanghelii sunt amintiţi şi de sfântul apostol Paul atunci când spune: „Noi, cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom trece înaintea celor morţi, pentru că însuşi Domnul, la porunca divină, la strigătul arhanghelului şi în sunetul trâmbiţei lui Dumnezeu, va coborî din ceruri şi cei morţi în Cristos vor învia mai întâi” (1Tes 4,15-16). Şi sfântul Vasile cel Mare aminteşte în scrierile sale de unul dintre aceşti arhangheli: „Eu zic că nici Gabriel nu a putut să prezică în alt chip cele viitoare (cf. Lc 1,26) decât datorită carismei profetice dată lui de Duhul Sfânt… De cine a fost învăţat Gabriel, căruia i s-a poruncit să-i descopere lui Daniel – omul lui Dumnezeu – tainele viziuni (cf. Dan 10,11), dacă nu de Duhul Sfânt?”50.

Despre aceştia Pseudo Dionisie Areopagul scria: Arhanghelii comunică şi cu începătoriile (principatele) cele sfinte şi cu sfinţii îngeri. Cu unii prin faptul că sunt îndreptaţi îndeosebi spre înălţimea Principiului care este mai presus de fiinţă şi îl imită pe acesta, pe cât le este cu putinţă. Iar cu ceilalţi, arhanghelii comunică prin faptul că au rolul de interpreţi: primind în mod ierarhic, prin intermediul primelor puteri, iluminările divine, ei le vestesc pe acestea cu bunătate îngerilor; iar prin îngeri ni le descoperă şi nouă51.

Pe lângă numele celor trei arhangheli, pe care-i cunoaştem din Biblie, tradiţia mai cunoaşte – din scrierile apocrife – şi numele lui Uriel, Sariel, Raguel, Geremiel şi Fanuel52. În al doilea rând, trebuie să evidenţiem că Satanael, cel care datorită răzvrătirii avea să fie alungat din cer şi aruncat în iad, şi cunoscut nouă ca Satana, conform scrierii apocrife Evanghelia lui Bartolomeu, a fost cel dintâi înger creat53.

Asupra acestui înger şi asupra căderii sale definitive vom reflecta în ultima parte a acestui capitol. Iar în al treilea rând, evidenţiem descrierea pe care profetul Daniel o face unui arhanghel: „Şi mi-am ridicat ochii şi m-am uitat; şi iată un bărbat îmbrăcat în veşmânt de in; iar mijlocul îi era încins cu aur de ofir; trupul îi era ca de topaz; faţa lui ca fulgerul; ochii lui, ca nişte făclii de foc; braţele şi coapsele lui, ca arama sclipitoare; iar sunetul cuvintelor lui, ca un freamăt de mulţime” (Dan 10,5-6).

Ultima treaptă a acestei triade este ocupată de îngeri – în limba greacă Άγγελοι, iar in limba latină Angeli. Cum deja am menţionat, îi găsim prezenţi pe tot parcursul Sfintei Scripturi, începând cu Cartea Genezei şi terminând cu Apocalipsul sfântului Ioan. Aici sunt cuprinşi îngerii care încheie, completând, toate rânduielile spiritelor cereşti, ei fiind cei care posedă în gradul cel mai mic specificul naturii îngereşti. Ei

50

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 382-33; Scrieri, 54.

DIONISIU AREOPAGITUL, La hierarchie céleste, IX, 2: SCh 58bis, 129-130; Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească, 52.

52 Cf. C. DUMEA, Îngeri şi diavoli, 26.

53 Cf. E. WEIDIHGER, Die Apokryphen. Verborgene Bücher der Bibel, Pattloch, Augsburg 1990, 498-503.

51

75 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

sunt cei mai apropiaţi de noi şi de lumea noastră „stând în vecinătatea lumii pământeşti”54.

Cu această ultimă triadă, ce-i cuprinde pe îngerii care au misiunea de se îngriji de noi şi de lumea noastră, încheiem tratarea despre ierarhia cerească. Împreună cu Dionisie rămânem conştienţi de această realitate: „Care este numărul şi care este natura fiinţelor supra-cereşti şi în ce mod se completează ierarhiile lor, lucrul acesta, cred, îl ştie în chip exact numai dumnezeiasca la origine”55, numai Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Pe aceşti îngeri, deşi îi descoperim ca fiind atât de mulţi, după cum ne spune şi profetul Daniel: „Mii de mii [de îngeri] îi slujeau [lui Dumnezeu] şi mii de miriade îi stăteau în prejmă” (Dan 7,10; cf. Ap 5,11), şi atât de armonios aranjaţi, totuşi foarte rar ne permitem luxul de a ne opri pentru a-i „vedea”. Suntem prea bine înrădăcinaţi în preocuparea pentru ţelul nostru proxim şi limitat, ca să ne permitem observarea unor astfel de „detalii” invizibile, dar foarte prezente. Prea adesea ne putem regăsi în persoana lui Balaam, lipsindu-ne sensibilitatea şi gustul pentru a sesiza prezenţa lui Dumnezeu sau/şi a îngerilor săi (cf. Num 22,22-35). Se va găsi cu siguranţă şi pentru noi cineva asemănător măgăriţei lui Balaam care să ne deschidă orizontul privirilor şi să reuşim să-i auzim pe cei ce ne însoţesc şi călăuzesc fără să se laude, să credem că există cei ce sunt fără să se lase văzuţi de ochii noştri naturali şi să dăm mărturie despre cei pe care pentru misiunea, funcţia şi prezenţa lor delicată – cu Dumnezeu şi cu noi – îi numim îngeri.

Ne îndreptăm acum atenţia să vedem dacă, cum şi cât sunt îngerii creaturi superioare oamenilor.

1.3. Creaturi spirituale superioare oamenilor. Şi totuşi…

Abordând această temă a superiorităţii îngerilor faţă de oameni – sau poate că a superiorităţii oamenilor faţă de îngeri (?!) – nu vrem doar să ne oprim şi să reliefăm o dispută asupra inferiorităţii şi superiorităţii, ci şi să evidenţiem raportul ce există între îngeri şi oameni. Din această tratare nu va face parte analiza despre îngerul păzitor – care este o dovadă grăitoare a raportului strâns dintre îngeri şi oameni – tema aceasta fiind subiectul unui punct aparte al prezentului capitol (2.3.).

Din toate cunoştinţele pe care le avem ca revelate, din tot ceea ce credem şi mărturisim împreună cu Biserica, din tot ceea ce s-a scris şi am scris despre îngeri, se poate concluziona cu uşurinţă că îngerii sunt mereu cu cel puţin un pas înaintea noastră, sau, altfel spus, ne sunt superiori: ne-au precedat în creaţie, ne depăşesc în sfinţenie şi desăvârşire, cunoaşterea lor pune în umbră cunoaşterea celor mai străluciţi şi înţelepţi oameni. Cu toate acestea omul rămâne numai cu puţin mai 54

DIONISIU AREOPAGITUL, La hierarchie céleste, IX, 2: SCh 58bis, 130-131; Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească, 53.

55 DIONISIU AREOPAGITUL, La hierarchie céleste, VI, 1: SCh 58bis, 103; Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească, 42.

76 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

prejos decât îngerii, după cum ne învaţă psalmistul şi împreună cu el autorul Scrisorii către Evrei: „Ce este omul că te gândeşti la el, sau fiul omului că îl iei în seamă? Cu puţin l-ai făcut inferior îngerilor, l-ai încununat cu măreţie şi cinste” (Ps 8,5-6; Evr 2,6-7). Însă omul, asemenea îngerilor căzuţi, a fost cel care nu a ştiut să-şi păstreze cinstea dobândită prin creaţie. Sfântul Vasile cel Mare, comentând cuvintele Psalmului 48 învaţă: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput; s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps 48,21). Cuvinte pline de durere! Omul, care-i numai cu puţin mai prejos de îngeri (cf. Evr 2,7), despre care şi Solomon a spus: „Mare lucru este omul şi de cinste este bărbatul milostiv” (Prov 20,6), acesta, din pricină că nu a înţeles, ci s-a supus patimilor trupului, s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor56.

Dar ştim, credem şi mărturisim că acelaşi Dumnezeu creator l-a ridicat pe om din starea sa deplorabilă, prin misterul pascal al lui Cristos (cf. Evr 2,4-10) şi l-a făcut capabil în Duhul Sfânt să se ridice la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu (cf. Rom 8,14-17). În acest sens este şi învăţătura atribuită sfântului Vasile cel Mare: „Duhul Sfânt, venind în sufletul omului, i-a dat viaţa, i-a dat nemurirea, l-a ridicat pe cel ce zăcea. Iar cel mişcat într-o mişcare veşnică de Duhul Sfânt, s-a făcut o vietate sfântă. Omul are, odată ce Duhul s-a sălăşluit în el, vrednicie de profet, de apostol, de înger, deşi e pământ şi cenuşă”57.

Realităţile zilnice ne învaţă că două fiinţe stau împreună sau sunt aşezate împreună fie pentru că sunt complementare şi au nevoie de ajutor reciproc, fie pentru că sunt asemănătoare şi se regăsesc şi se oglindesc una în cealaltă, după cunoscutul dicton pares cum paribus facillime congregantur, fie pentru că sunt diferite, constituind aproape două extreme care sunt găsite împreună, conform proverbului extrema se tangunt. Îngerii şi oamenii sunt adesea „văzuţi” împreună pentru fiecare dintre aceste motive şi posibilităţi. Le evaluăm pe rând, convinşi fiind că analiza lor ne va descoperi şi o serie de legături între îngeri şi oameni.

Complementaritatea despre care vorbim aici, analizând primul motiv, nu presupune că noi am putea adăuga ceva fiinţei îngerilor sau că ei ar putea adăuga ceva fiinţei umane. Nu. Aici vedem necesitatea unui sprijin şi ajutor reciproc. Ce primim noi de la îngeri şi ce le putem oferi? Ce primesc ei de la noi şi ce le putem oferi? Cât de necesari le suntem noi lor şi cât de indispensabili ne sunt ei nouă?

Sfânta Scriptură evidenţiază acest raport de ajutor reciproc atunci când învaţă: „De ce este legea? Ea a fost adăugată din cauza încălcărilor până când avea să vină descendentul, căruia i-a fost făcută promisiunea. Ea a fost dată prin îngeri, prin mâna unui mijlocitor” (Gal 3,19); apoi „Voi aţi primit legea prin slujirea îngerilor şi nu aţi ţinut-o” (Fap 7,53); sau în alt loc Scriptura zice: „Cuvântul vestit de înger s-a 56

VASILE CEL MARE, Tâlcuiri la Psalmi, 250.

Nu am găsit textul în operele studiate, dar el apare atribuit sfântului Vasile cel Mare în D. STĂNILOAE, ed., Filocalia sau culegere din scrierile sfinţilor părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, VIII, EIBMBOR, Bucureşti 1979, 220-221.

57

77 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

dovedit sigur şi orice abatere şi neascultare a primit răsplata cuvenită” (Evr 2,2).

Toate aceste texte ne învaţă că până la împlinirea timpurilor, când a venit descendentul şi Dumnezeu „ne-a vorbit nouă prin Fiul” (Evr 1,2), care a moştenit un nume mai deosebit decât al îngerilor devenind mai presus decât ei (cf. Evr 1,4), legea dumnezeiască ne era comunicată prin îngeri: noi eram învăţaţi şi iniţiaţi prin intermediul lor. Reciprocitatea apare odată cu întruparea Fiului lui Dumnezeu când oamenii îl „experimentează” pe Dumnezeu într-un mod inaccesibil îngerilor. Acum e rândul oamenilor aflaţi în Biserică să-i „înveţe” pe îngeri, după cum mărturiseşte sfântul apostol Paul: Mie, celui mai mic dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat acest har: să le vestesc păgânilor inefabila bogăţie a lui Cristos şi să le pun tuturor în lumină care este înfăptuirea misterului ascuns de veacuri în Dumnezeu, Creatorul a toate, pentru ca să fie făcută cunoscută acum principatelor şi puterilor cereşti, prin Biserică, înţelepciunea lui Dumnezeu, cea de multe feluri, după planul veşnic pe care l-a stabilit în Cristos Isus, Domnul nostru (Ef 3,8-11).

Totodată, după cum îngerii ne susţin şi ne ajută în înaintarea noastră spre cunoaşterea celor spirituale, revelându-ne tainele dumnezeieşti şi „vorbindu-ne” despre Dumnezeul pe care nimeni nu l-a văzut vreodată (cf. In 1,18), şi noi, oamenii, îi putem ajuta pe ei în cunoaşterea şi perceperea realităţilor pur materiale ale lumii noastre. Se spune despre îngeri că pot intra într-o comuniune lăuntrică atât de intimă cu noi, oamenii, încât „pot vedea prin ochii oamenilor ca şi când ar fi ai lor şi pot simţi cu oamenii bucuriile şi durerile provocate în ei de lumea sensibilă, aşa cum şi oamenii îşi pot însuşi de la îngeri o vedere mai inteligibilă în imaginile şi simbolurile lor”58.

Dacă noi, vorbind despre îngeri, îi facem cunoscuţi şi credibili pe ei celor care nu au auzit sau nu cred în existenţa lor, la rândul lor, îngerii vin şi ne ajută să realizăm una dintre cele mai dificile cunoaşteri: cunoaşterea de sine, căci „într-adevăr, lucrul cel mai greu dintre toate pare a fi să te cunoşti pe tine însuţi. Că nu numai ochiul, care vede pe cele din afară de el, nu poate să se vadă pe el însuşi, ci chiar şi mintea noastră, care vede repede păcatul altuia, este zăbavnică în a-şi recunoaşte propriile ei păcate”59. Îngerii, sub imboldul Duhului Sfânt, fără de care nici ei nu pot face nimic, ne călăuzesc deseori spre cunoaşterea de sine, convinşi fiind că „cel care se cercetează cu pricepere pe sine însuşi poate cunoaşte pe Dumnezeu, nu numai din alcătuirea cerului şi a pământului, cât şi din alcătuirea propriei noastre firi, aşa precum spune şi psalmistul: «Minunată s-a făcut ştiinţa ta către mine» (Ps 138,6),

58

D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, EIBMBOR, Bucureşti 19972, 296.

VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, IX, 6: SCh 26 bis, 512-513: Omilii la hexaemeron, 214-215.

59

78 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

cu alte cuvinte, cunoscându-mă pe mine, am cunoscut covârşitoarea ta înţelepciune”60.

După cum noi, oamenii, avem nevoie de îngeri, pentru că ei sunt trimişi de Dumnezeu ca să ne călăuzească pe calea vieţii şi să ne conducă paşii până vom intra în ţara cu un pământ nou şi cu un cer nou, şi trebuie să ascultăm de ei şi să le fim credincioşi (cf. Ex 23,20-21; Ap 21,1), tot aşa şi îngerii, mai ales cei din ultima triadă – căpeteniile, arhanghelii şi îngerii –, au „nevoie” de noi oamenii pentru că ei au fost creaţi mai ales pentru a se îngriji de noi şi de lumea noastră. Noi şi lumea în care trăim, ne mişcăm şi suntem, constituim „materia primă” a slujirii lor, până la împlinirea timpurilor când Fiul Omului va veni în gloria lui, împreună cu toţi îngerii şi se va aşeza pe tronul său de mărire să judece toate naţiunile (cf. Mt 25,31-32). În toată această reciprocitate de ajutor şi de creştere în cunoaştere, trebuie subliniat că îngerii rămân totuşi cu un pas în faţă, căci, după învăţătura Sfintei Scripturi, în cele din urmă, noi vom deveni asemenea lor şi nu ei asemenea nouă, căci după moarte, când vom ajunge să fim pentru totdeauna cu Domnul (cf. 1Tes 4,16), într-o stare incoruptibilă şi nemuritoare, vom fi ca îngerii (cf. Mt 22,30). Aşadar, nu îngerii ajung prin desăvârşirea în Duhul Sfânt la vrednicia noastră, ci „omul, când ajunge la desăvârşire, este ridicat la vrednicia îngerilor”61.

Dacă această complementaritate pe care am prezentat-o constituie primul motiv al raporturilor dintre îngeri şi oameni, un al doilea motiv este constituit din punctele comune dintre aceste fiinţe. Privind spre noi, îngerii descoperă trăsăturii prezente şi în fiinţa lor. Dar şi invers: oamenii, privind spre lumea fiinţelor spirituale, găsesc caracteristici comune. În această oglindire şi regăsire reciprocă evidenţiem mai întâi punctul comun al Creatorului şi al creaţiei: şi ei, şi noi, am fost creaţi de acelaşi Dumnezeu Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Aceasta este mărturisirea noastră de credinţă: un singur Dumnezeu atotputernic este creatorul atât al celor văzute, cât şi al celor nevăzute62. Şi noi, şi ei, suntem opera lui Dumnezeu, care este „fericita fire, îmbelşugata bunătate, cel dorit de toţi cei înzestraţi cu cuvânt şi raţiune, frumuseţea cea mult dorită, începutul existenţelor, izvorul vieţii, lumina cea spirituală, înţelepciunea cea neapropiată”63. Avem în comun creaţia, căci nici ei, şi nici noi, nu împărtăşim cu Dumnezeu veşnicia, el rămânând singurul fără început. Aici trebuie să subliniem că îngerii sunt iarăşi cu un pas înaintea noastră, precedându-ne în

60

VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, IX, 6: SCh 26 bis, 513; Omilii la hexaemeron, 215.

61 VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, IX, 6: SCh 26bis, 516-517; Omilii la hexaemeron, 217.

62 DS 150.

63 VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, I, 2: SCh 26bis, 96-97; Omilii la hexaemeron, 16.

79 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

creaţie, căci „cele văzute şi percepute de simţurile noastre au luat început, au fost create, în urma celor nevăzute şi spirituale”64.

Creaţi de acelaşi Dumnezeu, nici oamenii şi nici îngerii nu au fost lăsaţi pradă hazardului. De aceea, mai împărtăşim cu îngerii şi aceeaşi ocrotire providenţială pe care Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh o manifestă faţă de tot ce a creat, după cuvântul Scripturii: „Căci tu [Dumnezeule] iubeşti tot ceea ce există şi nu te dezguşti de nimic din ceea ce ai făcut, că dacă ai fi urât ceva, nu l-ai fi plăsmuit. Şi cum ar fi rămas ceva, dacă tu nu l-ai fi vrut? Sau cum s-ar fi păstrat ceva, dacă tu nu l-ai fi chemat? Ci tu cruţi totul, de vreme ce totul e al tău, stăpâne, iubitorule de suflete” (Înţ 11,24-26). Iubirea lui Dumnezeu, care nu-şi nimiceşte şi nici nu-şi urăşte propria creaţie, ci îi poartă de grijă, este surprinsă şi de sfântul apostol Paul atunci când învaţă: „[Dumnezeu] îndreaptă toate spre binele celor care-l iubesc pe el” (Rom 8,28). Această prezenţă ocrotitoare a lui Dumnezeu le este necesară atât îngerilor, cât şi oamenilor, căci „toată natura, în creaţie, fie că aparţine lumii vizibile, fie că aparţine lumii inteligibile, are nevoie pentru a subzista de solicitudinea divină”65. Iar în alt loc, acelaşi sfânt Părinte al Bisericii ne învaţă: „La Dumnezeu nimic nu-i neprevăzut, nimic nu-i neglijat. Pe toate le priveşte cu ochiul cel neadormit. Este de faţă lângă toţi şi lângă toate, dând mântuire [şi ajutor] fiecăruia”66. Toate acţiunile oamenilor şi ale îngerilor se desfăşoară sub privirea şi prezenţa lui Dumnezeu, căci el le este mereu prezent şi acţionează în ei şi prin ei ori de câte ori este necesar. Este important să subliniem că Dumnezeu este prezent atât timp cât există o colaborare a creaturilor cu el, atât timp cât prin caracterul şi alegerile lor creaturile nu-i resping harul şi ajutorul67; şi totodată, sesizarea prezenţei lui Dumnezeu şi a ajutorului său este mereu adaptată atât firilor noastre creaturale, cât şi necesităţilor noastre, ele diferind de la îngeri la oameni68. Împreună cu aceste puncte comune – creator, creaţie şi îngrijire providenţială – împărtăşim cu îngerii şi condiţia de slujitori ai aceluiaşi Dumnezeu, căci şi ei sunt „robi împreună cu noi”69. Bineînţeles, modul de îndeplinire al slujirilor este diferit la îngeri faţă de oameni, fiind adaptat stărilor şi locului pe care fiecare îl ocupă în creaţie şi în ierarhie: întrucât cunoaştem, credem şi mărturisim că Dumnezeu e ziditorul întregii lumi, deci e şi creatorul nostru şi al îngerilor, numai lui trebuie să ne închinăm şi să-i slujim70.

64

VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, I, 5: SCh 26bis, 108-109; Omilii la hexaemeron, 21.

65 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, VIII, 19: SCh 17bis, 312-313; Scrieri, 35.

66 VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, VII, 5: SCh 26bis, 416-417; Omilii la hexaemeron, 169.

67 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXVI, 61: SCh 17bis, 468-469; Scrieri, 76.

68 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 22: SCh 17bis, 326-327; Scrieri, 39.

69 VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, IX, 6: SCh 26bis, 516-517; Omilii la hexaemeron, 217.

70 Cf. VASILE CEL MARE, Epistola 235, I: Scrieri, 485.

80 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

Însă, spre deosebire de îngeri, omul nu este doar slujitor, ci este şi stăpân: şi aici ajungem la al treilea motiv al existenţei raporturilor dintre îngeri şi oameni: deosebirile. Dintre deosebiri am menţionat deja că omul este şi stăpân, nu doar slujitor: „îngerul e numai slujitor, slujitor al lui Dumnezeu şi al omului, pe când omul e şi stăpânitor (άρχον). Fără îndoială, prin slujirea oferită omului, şi îngerul contribuie la stăpânirea acestuia asupra materiei. Dar el e stăpânitor numai întrucât slujeşte omului”71. Mărturie despre acest adevăr dă şi autorul sacru atunci când învaţă: Şi l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat şi femeie i-a făcut. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate dobitoacele şi peste tot pământul, peste toate vietăţile ce se târăsc pe pământ!” (Gen 1,27-28)72.

În această învăţătură a Scripturii întrezărim încă o deosebire care ne încurajează să susţinem că, în această privinţă, omul este cu un pas în faţa îngerilor. Este vorba despre crearea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: „omul este, dintrun punct de vedere, mai mult după chipul lui Dumnezeu decât îngerii. El are darul creator, cum nu-l au îngerii, dar şi misiunea grea de a spiritualiza lumea văzută. El are misiunea de a respinge tentaţiile trupului şi ale lumii şi, prin aceasta, de a transfigura natura materială”73. Ba mai mult, însuşi Dumnezeu arată demnitatea omului prin Fiul său, care pentru mântuirea lumii a luat prin întrupare chipul omului şi nu înfăţişarea îngerului. Mărturie despre acest adevăr dau primele două capitole din Scrisoarea către Evrei, învăţătură care evidenţiază superioritatea Fiului – om adevărat şi Dumnezeu adevărat – faţă de îngeri.

O altă deosebire esenţială pe care o putem constata este trupul, corporalitatea pe care noi o avem şi a cărei experienţă îi este străină îngerului, deşi în caz de necesitate, poate îmbrăca, temporar, un corp (cf. Tob 5). Constituie această diferenţă un avantaj pentru înger sau pentru om?

Ce poate avea omul în plus faţă de înger? Aş spune, cu o formulă rapidă, că are în plus minusurile. Viaţa omului e dramatică. E viaţa spiritului întrupat, adică a spiritului pus într-o condiţie foarte dificilă... În corp fiind noi dobândim prin efort ceea ce îngerul are prin natură. Avem o „temă” mai grea decât a „duhurilor slujitoare”, dar tocmai de aceea reuşita, dacă există, ne plasează dintr-o dată în postura de „parteneri” ai lui Dumnezeu (…) Există în definiţia omului un dat care face ca pariul lui existenţial să fie mult mai complicat, mai dur, mai greu de asumat. Dintr-o anumită perspectivă, existenţa corpului a putut fi descrisă ca o paradoxală şansă [pentru îngeri]… Dacă îngerii ar fi avut un corp, n-ar fi căzut atât de patetic. Corpul îşi transferă limitele şi asupra păcatului. Nu poţi 71

D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, 293. Cf. A. PLEŞU, Despre îngeri, 36.

Fără a dezvolta subiectul, menţionăm doar că omului nu i s-a spus că v-a stăpâni şi peste îngeri!

73 D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, 293.

72

81 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

cădea mai jos decât o îngăduie constituţia precară a cărnii. Îngerii însă, lipsiţi de „frâna” corporalităţii, au atins niveluri ale prăbuşirii de care omul nu e în stare. Spre deosebire de îngeri, omul nu poate deveni demon74. Paradoxal, privilegiul ontologic al omului e tocmai posesiunea unui corp şi misiunea lui (a omului) de a se mântui cu corpul acesta cu tot75 (…) Îngerul e un vector, o indicaţie de traseu, o săgeată. Omul e o cruce: structura şi suferinţa lumii, adunate într-o singură imagine. Incapabil să psalmodieze neîntrerupt, incapabil să zboare, obligat, prin fire, să alterneze munca la grajduri cu rugăciunea, omul poate povesti îngerului ceva fără echivalent în lumea îngerească: cum să te mântuieşti prin răstignire76.

Cu toate acestea trebuie să fim prudenţi în a ne etala „aparenta” superioritate căci, „deşi chipul lui Dumnezeu îl avem noi până azi mai mult decât îngerii, în asemănarea cu Dumnezeu am rămas, mai ales acum, cu mult mai prejos decât îngerii buni”77.

Lista deosebirile poate continua reflectând asupra sfinţeniei şi desăvârşirii pe care le ating îngerii78 şi care nouă ne sunt aproape imposibile; putem să evidenţiem şi cunoaşterea prin simţuri pe care o avem noi şi care îi este străină cu desăvârşire îngerului; nu lăsăm în afara dezbaterii nici faptul că oamenii au darul de a crea, dar pe care nu îl au şi îngerii. Dar mai presus de toate deosebirile şi asemănările, este important să evidenţiem că „numai împreună, lumea sensibilă, având drept coroană omul, şi lumea inteligibilă a îngerilor sunt un receptacol divin al revelării lui Dumnezeu şi al valorificării ei. Numai împreună, îngerii şi oamenii, pot înălţa o preamărire completă lui Dumnezeu”79.

După ce am văzut toate acestea care aparţin lumii inteligibile – creaţia, ierarhia şi raporturile dintre îngeri şi oameni –, înaintând în studiul nostru, ne îndreptăm acum atenţia spre legăturile care există între Duhul Sfânt şi îngeri.

2. Îngerii şi Duhul Sfânt „Cum ar putea să spună îngerii: «Mărire în înaltul cerului lui Dumnezeu», dacă nu ar fi întăriţi de Duhul?”80

Intenţia noastră în această parte a lucrării este de a arăta rolul Duhului Sfânt în „economia îngerilor”, adică rolul său în creaţia şi în viaţa lor. Am analizat deja în 74

Această viziune este dezvoltată de I. CASIAN, Conférences, IV, 13: SCh 42, E. PICHERY, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1955, 179.

75 Această idee este dezvoltată de Grigore Palama. Cf. D. STĂNILOAE, ed., Filocalia sau culegere din scrierile sfinţilor părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, VII, EIBMBOR, Bucureşti 1977, 468.

76 A. PLEŞU, Despre îngeri, 32-35.

77 D. STĂNILOAE, ed., Filocalia, VII, 469.

78 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 379-383; Scrieri, 53.

79 D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, 303.

80 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 383; Scrieri, 54.

82 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

dezvoltările anterioare existenţa Duhului Sfânt şi a îngerilor, realităţi ce fac parte din credinţa pe care o mărturisim împreună cu întreaga Biserică. Acum vrem să ne concentrăm atenţia asupra strânsei legături ce există între Duhul Sfânt şi îngeri: Duhul este prezent activ în creaţia lor, în desăvârşirea lor, în sfinţenia lor; vom arăta că în tot ceea ce fac ei sunt animaţi şi susţinuţi de Duhul Sfânt. O atenţie deosebită vom acorda intervenţiile îngerilor în viaţa noastră sub impulsul Duhului Sfânt, reflectând în ultima parte a acestui punct asupra îngerului păzitor. Pe tot parcursul drumului, pe care îl vom străbate împreună cu sfântul Vasile cel Mare, vom fi însoţiţi de mărturiile Sfintei Scripturi.

2.1. Îngerii au nevoie de ajutorul Duhului Sfânt Prin toată viaţa şi activitatea sa, sfântul Vasile cel Mare nu a vrut decât să dea răspunsurile teologice cele mai potrivite, venind mereu în ajutorul celor care îl iubesc pe Dumnezeu81, într-o fidelitate desăvârşită faţă de Sfânta Scriptură şi tradiţia Bisericii. El şi-a făcut un crez lăuntric din această frază prezentă într-una dintre scrisorile sale: „Cât despre mărturisirea de credinţă, noi nu vrem să primim alta mai nouă, aşa cum au încercat să ne prezinte alţii, dar nici nu îndrăznim să compunem alta ieşită din mintea noastră, ci numai ceea ce ne-au învăţat sfinţii Părinţi, numai pe aceea o popularizăm”82. Această fidelitate de credinţă a părintelui capadocian am sesizat-o mereu până în acest punct al lucrării. Acum, împreună cu el şi călăuziţi de învăţătura sa, evidenţiem un alt adevăr misterios al credinţei: Duhul Sfânt, Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul, le comunică îngerilor viaţa, sfinţenia şi desăvârşirea, existând între ei un raport permanent.

Credem şi mărturisim că întreaga creaţie este opera Sfintei Treimi, adică a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt, şi, totodată, după cum deja am evidenţiat, prin creaţie a apărut şi lumea spirituală, îngerii. Astfel, ţinând cont de faptul că „Duhul este întru toate nedespărţit de Tatăl şi de Fiul şi între ei nu există nici o separaţie”83 vrem să vedem felul în care el este prezent şi acţionează la crearea îngerilor.

Creaţia făpturilor spirituale, a îngerilor – a căror existenţă este un adevăr de credinţă84 – ocupă un loc important în tratatul sfântului Vasile Despre Duhul Sfânt, fiindu-i de un real folos în argumentarea dumnezeirii Duhului Sfânt. Capitolul al XVI-lea al tratatului este dedicat aproape în totalitate lumii spirituale, sfântul Vasile arătând şi prin existenţa îngerilor unitatea de fiinţă ce există între cele trei persoane şi totodată dumnezeirea lor, subliniind mai ales dumnezeirea Duhului Sfânt, puternic contestată de ereticii timpului. Dacă rolul Tatălui în creaţie, precum şi dumnezeirea lui nu fuseseră negate, iar „contestaţiile” aduse dumnezeirii Fiului 81

Cf. VASILE CEL MARE, Epistola 7: Scrieri, 130.

VASILE CEL MARE, Epistola 140, II: Scrieri, 328. Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, VII, 16: SCh 17bis, 299-301; Scrieri, 31.

83 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 37: SCh 17bis, 375; Scrieri, 51.

84 Cf. CBC, 328.

82

83 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

fuseseră puternic respinse şi infirmate prin mărturisirea de credinţă de la Niceea85, „situaţia” Duhului Sfânt era în mijlocul disputelor; acum erau foarte numeroase „ofensele” ce i se aduceau Duhului. Acestuia nu i se nega doar participarea la actul creaţiei, ci i se nega însăşi dumnezeirea, egalitatea sa cu Tatăl şi cu Fiul. Datorită străduinţei sale necontenite de a arăta lumii întregi că Duhul Sfânt este de-o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul şi prin faptul că a asigurat „pe cel care refuză pe Duhul, că va fi zadarnică credinţa lui în Tatăl şi în Fiul: nu putem să avem această credinţă dacă lipseşte credinţa în Duhul”86, sfântul Vasile este numit pe drept „marele pneumatofor, apărător şi crainic neobosit al Duhului”87. Sfântul Vasile a luptat toată viaţa sa „pentru a păstra intact sensul formulei de la Niceea cu privire la divinitatea lui Cristos consubstanţial Tatălui, şi în acelaşi mod a luptat pentru a nu fi ştirbită gloria Duhului care, «făcând parte din Treime şi participând la divina şi fericita ei natură», trebuie să fie împreună cu Tatăl şi cu Fiul conumărat, considerat şi glorificat”88.

Argumentând prin creaţia puterilor cereşti dumnezeirea Duhului Sfânt şi unitatea lui cu Tatăl şi cu Fiul, sfântul Vasile spune: „Duhurile slujitoare subzistă prin voinţa Tatălui, ajung la existenţă prin lucrarea Fiului şi primesc desăvârşirea prin prezenţa Duhului Sfânt”89. Aşadar, întreaga Sfântă Treime conlucrează la opera de creaţie a îngerilor, a duhurilor slujitoare. Care este contribuţia Duhului Sfânt sau ce înseamnă că îngerii au primit desăvârşirea de la Duhul? Acelaşi părinte al Bisericii răspunde: „Desăvârşirea îngerilor este sfinţenie şi statornicie în sfinţenie”90. Pentru a-şi întări cele spuse şi pentru a exprima mai clar atât prezenţa Duhului la creaţia îngerilor, cât şi modul în care ei au fost făcuţi desăvârşiţi, felul în care au fost sfinţiţi, sfântul Vasile spune: „În actul în care au fost creaţi îngerii, Duhul Sfânt este prezent fiinţelor care nu se desăvârşesc prin progres (moral), ci care încă de la crearea lor sunt la fel de desăvârşite, pentru a da firii lor deplina sa desăvârşire, conferindu-le harul său”91.

Din aceste adevăruri enunţate reiese că: Duhul este Dumnezeu, Duhul este dătătorul sfinţeniei şi al vieţii îngerilor, care-i sunt inferiori. Aceste adevăruri sunt reconfirmate de episcopul Cezareei atunci când spune: „Puterile îngereşti nu sunt prin firea lor sfinte, altfel nu s-ar deosebi întru nimic de Sfântul Duh; lor li s-a dat sfinţenia de către Duhul (...) Sfinţenia, deşi extrinsecă naturii lor, le aduce desăvârşirea prin comuniune cu Duhul”92; iar într-una dintre scrisorile sale, notează: 85

Cf. DS 125: „Credimus... et in unum Dominum Iesum Christum filium Dei (...) per quem omnia facta sunt sive quae in caelo sive quae in terra”.

86 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XI, 27: SCh 17bis, 343; Scrieri, 42.

87 E. FERENŢ, Biserică, ce simţi despre taina fiinţei tale?, Sapientia, Iaşi 2004, 102.

88 IOAN PAUL AL II-LEA, Patres Ecclesiae, II: EnchVat 7, 6.

89 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 379; Scrieri, 52.

90 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 379; Scrieri, 52-53.

91 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 385; Scrieri, 54.

92 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 383; Scrieri, 53.

84 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

„Chiar dacă vorbeşti despre îngeri, despre arhangheli şi despre toate puterile cele mai presus de lume, totuşi şi ele îşi primesc sfinţenia tot prin ajutorul Duhului Sfânt”93. Cei care uită acest adevăr – Duhul este superior îngerilor – sau îl neagă, sunt dojeniţi de marele apărător al Duhului Sfânt prin cuvintele: „Cine este într-atât de răutăcios, cine este într-atât de străin darului ceresc şi fără gust pentru excelentele cuvinte ale lui Dumnezeu, într-atât de lipsit de speranţa veşnică încât să pună pe aceeaşi treaptă pe Duhul cu creatura, despărţindu-l de divinitate?”94.

Ne oprim în rândurile următoare asupra realităţii prezenţei Duhului Sfânt nu doar la creaţia îngerilor, ci şi în toate activităţile pe care ei le desfăşoară în prezenţa lui Dumnezeu şi pentru oameni.

2.2. Lucrările înfăptuite de îngeri Duhul Sfânt, Dumnezeu adevărat ca şi Tatăl şi Fiul, nu este prezent doar la creaţia îngerilor, ci el susţine necontenit existenţa şi lucrările lor. Textele Sfintei Scripturi dau mărturie despre lucrările îngerilor, despre prezenţa lor activă de-a lungul istoriei mântuirii. Prezenţa îngerilor la creaţia noastră, argumentată de Sfânta Scriptură (cf. Iob 38,6-7) este susţinută şi de sfântul Vasile care menţionează că îngerii ne preced în existenţă95. Apoi, îngerilor le este încredinţat drumul spre pomul vieţii, pentru a-l păzi (cf. Gen 3,24); sunt prezenţi în viaţa patriarhilor (cf. Gen 19; 21,17; 22,11); sunt prezenţi în viaţa poporului ales, transmiţându-i Legea (cf. Fap 7,53) şi călăuzindu-l (cf. Ex 23,20-24); sunt vestitori ai naşterilor (cf. Jud 13,3) şi ai vocaţiilor (cf. Jud 6,11-14) şi sprijinitorii profeţilor (cf. 1Rg 19,5). De asemenea, îngerii sunt alături de Isus în toată viaţa sa pământească: sunt vestitorii întrupării (cf. Lc 1,26-38; 2,10-14), sunt adoratori în momentul naşterii (cf. Evr 1,6), îi ocrotesc copilăria (cf. Mt 2,13), sunt alături de el la începutul activităţii publice (cf. Mc 1,13), îl întăresc în agonie (cf. Lc 22,43) şi tot ei sunt prezenţi şi la învierea lui (cf. Mt 28,2-4) şi vestesc această înviere (cf. Mt 28,5-7). Aceiaşi îngeri slujitori vin şi în ajutorul Bisericii şi a membrilor ei (cf. Fap 5,19-20; 8, 26-29; 10,3-7; 12,611; 27,23-24)96.

Să vedem în continuare prezenţa Duhului în viaţa îngerilor şi felul în care el îi însufleţeşte în acţiunile lor, precum şi lucrările acestor îngeri care dau mărturie despre prezenţa activă a Duhului în viaţa lor.

Dumnezeu nu-şi părăseşte niciodată creaţia, lucrarea mâinilor sale, ci veghează asupra ei şi lucrează necontenit în ea şi pentru ea: „Tatăl meu lucrează până acum; lucrez şi eu” (In 5,17), spune Isus. Şi cu siguranţă că la această lucrare, deşi nemenţionat, i-a parte în mod activ şi Duhul Sfânt. Prezent dintotdeauna şi pentru totdeauna în istoria şi viaţa noastră, a oamenilor, Dumnezeu este prezent şi în istoria 93

VASILE CEL MARE, Epistola 159: Scrieri, 347.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXIV, 56: SCh 17bis, 453; Scrieri, 72.

95 VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, I, 7: SCh 26bis, 105; Omilii la hexaemeron, 22.

96 CBC, 332-334.

94

85 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

şi viaţa îngerilor. O prezenţă activă incontestabilă în existenţa duhurilor slujitoare este Duhul Sfânt. Acesta, după ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul a conlucrat la creaţia lor, rămâne pentru totdeauna în ei - după cum e şi în noi - susţinând-i şi întărindu-i necontenit în lucrările lor cu harul său: „aşa cum arta este în cel care a deprins-o, la fel este harul Duhului în cel care l-a primit, totdeauna prezent, chiar dacă nu lucrează continuu”97.

Am văzut în paragrafele anterioare că prima lucrare a Duhului Sfânt în viaţa îngerilor este, putem spune, dublă: creaţie şi desăvârşire. Dar rolul Duhului Sfânt nu se termină o dată cu desăvârşirea îngerilor. Şi acest lucru este susţinut de faptul că îngerii au nevoie de Duhul Sfânt pentru a rămâne statornici în bine. Statornicia lor este darul Duhului Sfânt. Îngerii care au respins acest dar au căzut, nu au reuşit să se menţină în fidelitate faţă de Dumnezeu. Fiind creaţi liberi îngerii pot alege între bine şi rău, iar pentru a alege binele, adică pentru a rămâne în sfinţenia în care au fost creaţi, au nevoie de ajutorul Duhului. Sfântul Vasile, învăţând despre căderea îngerilor, spune: „Puterile nevăzute au libertatea de a alege între virtute şi viciu şi de aceea ele au nevoie de ajutorul Duhului”98. Astfel, o lucrare a Duhului în viaţa îngerilor este statornicia.

Acelaşi Duh Sfânt le dă îngerilor familiaritatea cu Dumnezeu, indiferenţa faţă de rău şi fericirea permanentă99. Această lucrare întreită este strâns legată de lucrarea de statornicie. Este vorba despre statornicia îngerilor în practicarea binelui, lucru imposibil de realizat în viaţa făpturilor libere fără asistenţa Duhului Sfânt. Această statornicie pe care o primesc îngerii îi capacitează să ducă acea viaţă conformă cu voinţa lui Dumnezeu. Sfântul Vasile notează: „Este imposibil fără Duhul Sfânt să duci până la capăt o viaţă conformă legii”100.

Legat de aceste trei daruri şi de darul statorniciei, dar şi de toate celelalte, este darul armoniei. Duhul Sfânt este cel care îndrumă acţiunile îngerilor astfel încât fiecare dintre ele să se încadreze în deplină armonie în marea lucrare a Creatorului.

Vorbind despre acest ajutor dat îngerilor, episcopul Cezareei Capadociei îl compară pe Duhul Sfânt cu un comandant care păstrează ordinea în cazarmă şi cu un dirijor care menţine un cor în armonie101. Cu siguranţă că, în măsura în care am sta să urmărim, cu ochii credinţei, lucrările îngerilor, le-am descoperi frumuseţea care derivă din armonie. Ştim că frumuseţea unui lucru sau a unei acţiuni este dată de trei elemente: integritate, armonie şi claritate. Duhul Sfânt, cel care dă lucrărilor îngereşti armonie, le dă şi integritate, şi claritate. Astfel acţiunile îngerilor pot fi descrise şi prin cuvintele care definesc frumosul: „realitate care, văzută fiind,

97

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXVI, 61: SCh 17bis, 469; Scrieri, 75-76.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 383; Scrieri, 54.

99 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XIX, 49: SCh 17bis, 419; Scrieri, 64.

100 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 385; Scrieri, 54.

101 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 385; Scrieri, 54.

98

86 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

încântă, delectează”102. Iar frumuseţea acţiunilor lor oglindeşte frumuseţea lui Dumnezeu.

Creaturi chemate să aducă fără încetare slavă lui Dumnezeu, îngerii au nevoie şi în această lucrare de ajutorul Duhului Sfânt. Scriind corintenilor despre necesitatea Duhului pentru a-l putea preamări pe Dumnezeu, recunoscându-l pe Isus Cristos ca Domn, sfântul Paul le zicea: „Nimeni nu poate să spună «Isus este Domnul» decât prin Duhul Sfânt” (1Cor 12,3). În acest „nimeni” menţionat de Apostolul neamurilor sunt cuprinşi şi îngerii. Sfântul Vasile susţine acest adevăr prezentând cântarea îngerilor „Mărire în înaltul cerului lui Dumnezeu” (Lc 2,14) ca rod al întăririi lor de Duhul Sfânt, căci „cum ar putea să spună îngerii: «Mărire în înaltul cerului lui Dumnezeu» dacă nu ar fi întăriţi de Duhul?”103 Chiar şi realitatea cerească descrisă de profetul Isaia104 este rod al prezenţei Duhului Sfânt căci, spune sfântul Vasile, „Cum ar putea serafimii să zică «Sfânt, Sfânt, Sfânt» dacă nu ar fi fost învăţaţi de Duhul de câte ori să proclame această doxologie?”105 Aşadar, Duhul Sfânt îi capacitează pe îngeri, îi învaţă să-l recunoască pe Cristos ca Domn, să-l preamărească pe Dumnezeu şi să-i cânte sfinţenia întreită. Trebuie spus că la această cântare a îngerilor suntem şi noi asociaţi, prin acelaşi Duh Sfânt, ori de câte ori în cadrul celebrărilor liturgice intonăm: „Sfânt, sfânt, sfânt”. Capacitaţi de acelaşi Duh, recunoaştem şi preamărim împreună cu îngerii sfinţenia Tatălui, sfinţenia Fiului şi sfinţenia Sfântului Duh. Sfântul evanghelist Matei menţionează aceste cuvinte ale lui Isus: „Aveţi grijă să nu dispreţuiţi pe vreunul dintre aceştia mai mici, căci vă spun că îngerii lor în ceruri privesc mereu faţa Tatălui meu care este în ceruri” (Mt 18,10). Oricine are bucuria privirii, contemplării Tatălui trăieşte în fericirea supremă. Dar această contemplare, această existenţă în viaţa fericită este tot rodul Duhului Sfânt. „Tronurile şi domniile, principatele şi puterile ar putea ele să trăiască viaţa preafericită, dacă nu ar vedea fără încetare faţa Tatălui care este în ceruri? Însă această contemplare nu se realizează fără ajutorul Duhului”106. Duhul Sfânt este cel care îi întăreşte pe îngeri cu harul său pentru ca ei să poată contempla neîncetat faţa aceluia pe care creaturile nu pot să-l vadă şi să mai trăiască (cf. Ex 33,20) şi tot prin harul său ei rămân mereu în această „viaţă fericită”. „Duhul adevărului vă va călăuzi în tot adevărul” (In 16,13), ne spune Isus Cristos.

Adevărul despre care vorbeşte Isus aici cuprinde toate cele trei momente ale timpului: trecut, prezent şi viitor. Astfel, Duhul Sfânt ne călăuzeşte la adevărurile care au fost, amintindu-ni-le, la cele care sunt şi la cele ce vor fi. Darul profeţiei este harul Duhului Sfânt dăruit oamenilor în vederea cunoaşterii lucrurilor viitoare. Dar 102

E. FERENŢ, Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului, 162.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 383; Scrieri, 54.

104 Is 6,2-3: „Serafimii stăteau înaintea lui (...) şi strigau unul către altul, zicând «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor, plin este tot pământul de mărirea lui!»”.

105 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 385; Scrieri, 54.

106 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 385; Scrieri, 54.

103

87 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

acest dar le este dăruit, de acelaşi Duh Sfânt, şi îngerilor. Despre aceasta dă mărturie Sfânta Scriptură: îngerii au fost trimişi de Dumnezeu pe pământ pentru a le vorbi oamenilor despre cele ce aveau să se întâmple (cf. Dan 10,10-14; Tob 6, 17-18; Mt 1,20-21; 2,13; Lc 1,13-17; Fap 11,13-14 etc.). Sfântul Vasile cel Mare susţine că lucrările profetice realizate de îngeri sunt roade ale Duhului Sfânt: „Eu spun că şi Gabriel n-a putut să prezică în alt chip pe cele viitoare, decât datorită carismei profeţiei (dată lui) de Duhul. De cine a fost învăţat Gabriel, căruia i s-a poruncit să descopere lui Daniel – omul iubit de Dumnezeu – tainele viziunii, dacă nu de Duhul Sfânt?” Şi conclude sfântul Vasile, aducând argumente şi din Sfânta Scriptură: „Descoperirea tainelor revine în deosebi Duhului, aşa cum este scris: «Dumnezeu ne-a descoperit nouă prin Duhul» (1Cor 2,10)”107. Aşadar, dacă îngerii ne vorbesc nouă despre cele viitoare fac acest lucru prin harul Duhului Sfânt. Împreună cu Sfânta Scriptură, sfântul Vasile susţine şi prezenţa îngerilor la judecata finală şi rolul lor de martori: „Îngerii se vor afla alături de judecător, când va veni întru slava Tatălui ca să judece lumea cu dreptate, aşa cum spune (evanghelistul): «cine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va da mărturie pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Însă cine mă va renega înaintea oamenilor va fi renegat înaintea îngerilor lui Dumnezeu» (Lc 12,89)”108. Tot aici aminteşte şi textul sfântului Paul: „Domnul Isus se va arăta din ceruri, cu îngerii puterii sale”(2Tes 1,7). Sfântul Vasile susţine că îngerii vor fi martorii noştri la marea judecată şi vor aduce dovezi incontestabile: „Încă de aici [sfântul Paul] cheamă îngerii ca martori, ca să-şi pregătească dovezi incontestabile pentru marea judecată” (cf. 1Tim 5,21)109. Iar în alt loc spune: „Toţi cei cărora li s-a încredinţat mântuirea sufletelor, oricare ar fi ei, pregătesc dovezi pe care să le prezinte mai târziu”110. Trebuie amintit că prezenţa şi rolul îngerilor la sfârşitul lumii este menţionat şi de Isus în Evanghelia după sfântul Matei, atunci când explică parabola neghinei: Cel care seamănă sămânţa bună este Fiul Omului. Ogorul este lumea, sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei. Neghina sunt fiii Celui Rău. Duşmanul care a semănat-o este Diavolul. Secerişul este sfârşitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Deci aşa cum se adună neghina şi se arde în foc, tot aşa va fi la sfârşitul lumii. Fiul Omului îi va trimite pe îngerii săi, iar ei vor aduna din împărăţia lui toate scandalurile şi pe cei care săvârşesc nelegiuirea şi-i vor arunca în cuptorul cu foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor (Mt 13,37-42).

În această lucrare pe care o vor săvârşi îngerii ei vor fi ajutaţi de Duhul Sfânt ca să poată să-i deosebească pe cei ce săvârşesc nelegiuirea de cei drepţi, pe cei care sunt ai lui Dumnezeu de cei care nu sunt. Duhul Sfânt trebuie să-i ajute întrucât, aşa 107

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 383; Scrieri, 54.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XIII, 29: SCh 17bis, 351; Scrieri, 44.

109 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XIII, 29: SCh 17bis, 351; Scrieri, 44.

110 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XIII, 30: SCh 17bis, 353; Scrieri, 45.

108

88 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

cum spune şi Sfânta Scriptură şi, împreună cu ea, sfântul Vasile, „nimeni nu a cunoscut cele ale lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu”(1Cor 2,11)111.

Deci, tot ceea ce fac îngerii, fac prin Duhul Sfânt: dacă trăiesc, prin Duhul trăiesc; dacă slujesc, prin Duhul slujesc; dacă dau mărturie, Duhul este cel care le inspiră cunoaşterea. Fără Duhul Sfânt puterile cereşti şi lucrările lor dispar: „Dacă suprimi cu mintea pe Duhul, cetele îngerilor se destramă, ierarhiile arhanghelilor dispar, totul este confuz, viaţa lor (devine) fărădelege, dezordonată şi fără sens”112. Dar dacă susţinem şi credem în existenţa cetelor îngereşti şi a lucrărilor lor, atunci susţinem şi credem şi în Duhul Sfânt, Dumnezeu ca şi Tatăl şi Fiul, fără de care îngerii nu pot fi ceea ce sunt şi nu pot face ceea ce fac.

Am văzut în această parte a lucrării prezenţa de-viaţă-făcătoare a Duhului în viaţa îngerilor: el este cel care, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, i-a creat. Prin puterea sa, el îi desăvârşeşte, îi sfinţeşte şi îi menţine în această desăvârşire. Duhul îi întăreşte ca să poată îndeplini toate lucrările lor: să-l laude pe Dumnezeu şi să-i contemple chipul, să-i ajute şi să-i înveţe pe oameni. Duhul le dă darul profeţiilor şi le descoperă toate tainele. Toate acestea reflectă dumnezeirea, măreţia şi prisosinţa dărniciei Duhului.

Căci cum ar putea da viaţă cel care nu este Domnul vieţii sau nu o are din plin, cel care nu este stăpânul şi autorul ei? Cum ar putea menţine în desăvârşire cel ce nu este desăvârşirea însăşi? Cum ar putea da frumuseţe şi armonie cel care nu le posedă ca proprii?

2.3. Îngerul păzitor Alături de toate adevărurile credinţei şi alte teologilor despre existenţa îngerilor, argumentate prin Sfânta Scriptură şi sfânta tradiţie, pe care le-am susţinut şi noi în paragrafele anterioare, se face uneori simţită o contestaţie în lumea noastră: este contestată existenţa îngerului păzitor. Pentru o lume care fuge de lumină, care nu face adevărul şi care-l refuză deseori pe celălalt preferând egoismul singurătăţii şi al izolării, existenţa unui „personaj” bun, mereu alături, imposibil de îndepărtat şi care îşi exercită şi puterea de a arăta cum trebuia să fie făcut ceva ce deja a fost făcut (rău!), este incomodă, chiar enervantă. În cazul în care nu se verifică această ipoteză a disconfortului existenţial creat de un înger mereu aproape, se poate întâmpla să se recurgă la evacuarea îngerului păzitor din existenţa cotidiană prin apel la ne-înţelegere şi ne-cunoaştere: nu-i este înţeleasă nici fiinţa, nici prezenţa, nici scopul, şi atunci e declarat ca inexistent sau inutil. Bineînţeles, că această soluţie de a elimina ceea ce nu e înţeles şi/sau perceput este „expresia unei inteligenţe pripite, împăcată prematur cu propria ei limită, anulată de prejudecata că «ascunsul» e iraţional şi, deci, nelegiferabil”113.

111

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XIX, 50: SCh 17bis, 425; Scrieri, 65.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 383; Scrieri, 53-54.

113 A. PLEŞU, Despre îngeri, 98.

112

89 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

În afara acestor ipoteze, rămânem noi, cei ancoraţi în credinţa existenţei unui înger păzitor, a unui înger ce ne călăuzeşte, de cele mai multe ori, tăcut şi preventiv, prin tumultul acestei lumi.

De fapt, ce se neagă şi ce adevăr este respins atunci când sunt refuzaţi îngerii păzitori? Este respins adevărul şi mărturia Sfintei Scripturi care ne învaţă: „Nici un rău nu te va lovi, nici o nenorocire nu se va apropia de locuinţa ta, pentru că el va porunci îngerilor săi să te păzească pe toate căile tale. Ei te vor purta pe mâini ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de piatră” (Ps 91,10-12). Tot ca mărturie veterotestamentară apare şi îngerul invocat de Iacob atunci când i-a binecuvântat pe fii lui Iosif: „Dumnezeul în faţa căruia au umblat părinţii mei Abraham şi Isaac, Dumnezeul care m-a păstorit pe mine de când mă ştiu până-n ziua de azi, îngerul care m-a izbăvit pe mine de tot răul să-i binecuvânteze pe copiii aceştia” (Gen 48,16). Pe lângă acestea, mărturie stau textele din Cartea lui Tobia (cf. Tob 5), texte din Cartea Exodului (cf. Ex 23,20) şi altele. Şi Noul Testament prezintă mărturii despre îngerul păzitor. Amintim în primul rând învăţătura lui Isus Cristos despre realitatea că omul, fie el cât de mic, are alături de el un înger care priveşte pururi faţa Tatălui: „Aveţi grijă să nu dispreţuiţi pe vreunul dintre aceştia mai mici, căci vă spun că îngerii lor în ceruri privesc mereu faţa Tatălui meu care este în ceruri” (Mt 18,10). Avem apoi fragmentul din cartea Faptele apostolilor care ne vorbeşte despre „îngerul lui Petru” care a realizat eliberarea miraculoasă a apostolului (cf. Fap 12,1-19)114. Împreună cu acest adevăr al Scripturii, negat de cei care refuză existenţa îngerilor, în cazul de faţă, existenţa îngerului păzitor, este respins şi adevărul crezut, mărturisit şi învăţat de Biserică: Din copilărie (cf. Mt 18,10) până în ceasul morţii (cf. Lc 16,22) viaţa omului este înconjurată de ocrotirea (cf. Ps 34,8; 91,10-13) şi de mijlocirea [îngerilor] (cf. Iob 33,2324; Zah 1,12; Tob 12,12). „Fiecare credincios are alături un înger ca apărător şi păstor care să-l îndrume în viaţă”115. Încă de pe pământ, viaţa creştină participă, în credinţă, la comunitatea preafericită a îngerilor şi a oamenilor, uniţi în Dumnezeu116.

După cum observăm, în învăţătura Bisericii este cuprinsă şi gândirea sfântului Vasile cel Mare, iar negând învăţătura Bisericii despre îngeri este respinsă şi învăţătura părintelui capadocian care susţine ca realitate evidentă şi incontestabilă existenţa îngerului păzitor: „Că ar fi un înger cu fiecare credincios, în calitate de pedagog sau călăuză dirijându-i viaţa, nimeni nu ar contrazice acest lucru”117. De

114

Prin analiza dialogului prezentat în versetele 14-15, observăm nu doar credinţa comunităţii primare în îngerii păzitori, ci şi credinţa lor în faptul că îngerul păzitor se aseamănă (ia înfăţişarea, caracteristicile) celui care i-a fost încredinţat spre ocrotire. Cf. A. PLEŞU, Despre îngeri, 82.

115 VASILE CEL MARE, Contre Eunome, III,I: SCh 305, 149.

116 CBC, 336.

117 VASILE CEL MARE, Contre Eunome, III,I: SCh 305, 149.

90 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

asemenea, mai învaţă că, „îngerii au fost puşi ca pedagogi şi guvernatori ai oamenilor”118.

Conform mărturiei Sfintei Scripturi, nu doar oamenii au un înger păzitor, ci şi popoarele: „Ştii tu oare de ce am venit la tine? Acum mă voi întoarce să mă lupt cu voievodul [= îngerul] perşilor; eu plecam, dar voievodul [= îngerul] grecilor venea” (Dan 10,20; cf. Dan 10,13). O altă mărturie pentru susţinerea acestui adevăr apare în Cartea Deuteronomului – în versiunea Septuaginta: „Când cel preaînalt a împărţit neamurile, când i-a semănat pe fii lui Adam, a pus hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu” (Dt 32,8; cf. Ps 82; 89,7)119. Aceste text reliefează atât că Dumnezeu i-a rânduit fiecărui popor un înger păzitor, cât şi că toate fiinţele cereşti, oricare le-ar fi numele şi rangul, se află în subordinea lui Dumnezeu120.

Dacă ne întrebăm care sunt funcţiile îngerilor păzitori – a căror importanţă e evidenţiată şi prin faptul că Biserica le-a rezervat o zi liturgică pentru a fi sărbătoriţi, ziua de 2 octombrie – găsim răspunsurile cuprinse în rugăciunea pe care o rostim zilnic la Angelus, Angele Dei: „Angele Dei, qui custos es mei, me tibi comissum pietate superna, hodie, illumina, custodi, rege et guberna”121. Această rugăciune, pe lângă faptul că ne întăreşte în convingerea că avem un înger păzitor şi că nu suntem proprietarii acestui înger, ci el este al lui Dumnezeu care ni-l dăruieşte, ne sintetizează funcţiile îngerilor păzitori. În primul rând acest înger ne este învăţător prin faptul că ne luminează, că ne ajută să creştem în cunoaştere. În al doilea rând, este menţionată funcţia descrisă de numele său, aceea de păzitor, de protector; el este cel care – în această lume în care „trăim foarte periculos”, în care „totul se poate întoarce oricând împotriva noastră” şi o situaţie banală a vieţii cotidiene poate să se transforme într-un fapt letal, în care „suntem înconjuraţi de viruşi, de cataclisme potenţiale, de mecanisme imperfecte, de semeni iresponsabili sau de-a dreptul criminali”122 – ne fereşte de rele, de toate relele, şi face în aşa fel încât să terminăm cu bine această cursă a vieţii ce pare deseori că are şanse minime de a fi sfârşită într-un mod optim. În al treilea rând, el ne este povăţuitor, sfătuitor, „îndemnându-ne spre fapte bune”, propunându-ne „criterii ale acţiunii îndreptăţite”, el este cel spre care ar trebui să se îndrepte mulţumirile şi recunoştinţa celor care spun „am fost inspirat” şi/sau „am intuit”. Şi în al patrulea rând, el este ocârmuitorul nostru, este cârmaciul care ne poartă barca vieţii spre patria fericită prin mijlocul acestui război naval ce se desfăşoară de la întemeierea lumii123; este călăuza mistică ce ne indică mereu calea mântuirii, fără însă a ne forţa libertatea pentru a păşi pe ea.

118

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XIII, 30: SCh 17bis, 352-353; Scrieri, 45. În textul masoretic apare: „... după numărul fiilor lui Israel”.

120 Biblia sau Sfânta Scriptură, 238.

121 „Îngere al lui Dumnezeu, care eşti păzitorul meu, luminează-mă astăzi, păzeşte-mă, povăţuieşte-mă şi ocârmuieşte-mă pe mine”. Cf. I. Ş. MANOLE, ed., Carte de rugăciuni tradiţionale şi biblice, Serafica, Roman 20073, 18.

122 Cf. A. PLEŞU, Despre îngeri, 94.

123 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXX, 76: SCh 17bis, 521-523; Scrieri, 89.

119

91 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

Cu alte cuvinte, „funcţia generică a îngerului este buna noastră orientare. Bună orientare în plan cognitiv, pragmatic, etic şi soteriologic”124. Şi aceste lucrări, funcţii ale îngerilor se desfăşoară tot sub imboldul Duhului Sfânt, după cum am văzut că se întâmplă şi în acţiunile pe care le întreprind ceilalţi îngeri. Despre acest adevăr – că îngerii păzitori acţionează în favoarea oamenilor şi a popoarelor sub imboldul Duhului Sfânt – dă mărturie Sfânta Scriptură atunci când învaţă prin psalmist: „Căci îngerilor săi Domnul le va porunci să te păzească în toate căile tale; te vor ridica pe mâini, ca să nu se izbească de piatră piciorul tău” (Ps 91,11-12). Aşadar, atunci când ei intervin pentru noi, Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – este cel care le porunceşte.

Pentru a vedea modul prezenţei îngerului păzitor alături de noi, precum şi forţa pe care el o desfăşoară atunci când intervine pentru noi, să privim la învăţătura sfântului Vasile cel Mare pe care ne-o prezintă atunci când comentează versetul „îngerul Domnului veghează lângă cei ce se tem de el şi-i scapă de primejdie” (Ps 34,8): Îngerul stă alături de oricine a crezut în Domnul, dacă nu-l alungăm niciodată prin faptele noastre rele. După cum fumul alungă albinele, iar pe porumbei îi pune pe fugă mirosul urât, tot aşa şi pe paznicul vieţii noastre, pe înger, îl îndepărtează păcatul. Dacă ai în sufletul tău fapte vrednice de pază cerească şi dacă locuieşte în tine o minte bogată în contemplările adevărului, atunci, pentru bogăţia faptelor tale preţioase de virtute, Dumnezeu aşază neapărat lângă tine străjeri şi paznici; te întăreşte de jur împrejur cu paza îngerilor. Uită-te cât e de mare firea îngerilor, că un singur înger este asemănat cu o întreagă armată şi cu o tabără cu o mulţime de oameni. Datorită măreţiei sale, cel care te păzeşte, Domnul, îţi dăruieşte tabără, iar datorită tăriei îngerului, Domnul te înconjoară ca şi cu nişte ziduri şi te întăreşte cu tăria lui. Aceasta înseamnă „de jur-împrejur”. După cum zidurile cetăţilor sunt aşezate de jur-împrejurul cetăţilor şi opresc din toate părţile atacurile duşmanilor, tot aşa şi îngerul înalţă zid împotriva duşmanilor care te atacă din faţă, te apără de duşmanii care ar veni din spate şi nu lasă nepăzite nici laturile. „Vor cădea dinspre latura ta o mie, şi zece mii de-a dreapta ta” (Ps34,8), iar pe tine nu te va atinge nici o rană de la vreunul dintre duşmanii tăi, căci va porunci pentru tine îngerului lui125.

Acest text vasilian aduce în discuţie o teză mult disputată: în ce măsură îngerul păzitor ne poate sau nu abandona? Sfinţii Părinţi au susţinut că păcatul îl alungă pe îngerul păzitor, dar învăţătura scolastică, exprimată mai ales prin sfântul Toma de Aquino, susţine că îngerul păzitor nu-l abandonează niciodată în totalitate pe omul care i-a fost încredinţat, chiar dacă uneori, deşi prezent, el nu intervine pentru a împiedica un dezastru sau un păcat126. Ceva în acest sens ne poate spune şi mărturia 124

A. PLEŞU, Despre îngeri, 81. Cf. J. DUHR, „Anges”, în M. VILLER – F. CAVALLERA – A. RAYEZ – A. SOLIGNAC, ed., Dictionnaire de spiritualité, ascetique et mystique, doctrine et histoire, I, Beauchesne, Paris 1937, 589.

125 VASILE CEL MARE, Tâlcuiri la Psalmi, 156-157.

126 TOMA DE AQUINO, Summa Theologiae, I, q. 113, a 7: trad. italiană La Somma Teologica, Edizioni Studio Domenicano, Bologna 1996, 983-984. Cf. A. PLEŞU, Despre îngeri, 107-108.

92 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

cardinalului Aquirre: „Îngerii nu sunt rândunele care pleacă o dată cu sosirea iernii”127. Împreună cu această teză disputată apare şi problema dacă îngerul păzitor se întristează atunci când păcătuim. Răspunsul scolasticii, tot prin Toma de Aquino, este că nu, îngeri nu se întristează: „Îngerii nu suferă nici din cauza păcatelor, nici din cauza pedepselor pe care le primesc oamenii [care le sunt încredinţaţi]”128.

Această teză este susţinută plecând de la premisa că „îngerii nu au afecte divergente şi sunt deasupra oricărei forme de sentimentalism”129. Dar soluţia aceasta nu se împacă cu unele texte ale Scripturii, care-i prezintă pe îngeri bucurându-se sau plângând: „Va fi mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se converteşte” (Lc 15,10); şi „solii [=îngerii] vor fi trimişi, plângând amar şi cerând pace” (Is 33,7).

Din multele dezbateri care s-au concentrat asupra îngerului (păzitor)130 ne mai oprim atenţia doar asupra disputei referitoare la cine este pus sub protecţia unui înger păzitor şi din ce moment. Are un înger păzitor tot omul sau numai cel botezat sau numai cel ce trăieşte în starea de har sfinţitor? Îngerul păzitor îi este dat omului în momentul concepţiei, la naştere sau la primirea botezului? Un principiu teologic de la care trebuie să plecăm în soluţionarea acestor dezbateri este că „orice realitate inferioară din creaţie este în mod necesar pusă sub ocrotirea unei realităţi superioare. Această mare lege nu cunoaşte excepţii”131. Aceasta pentru că, întradevăr, nu există nicio fiinţă creată care să se poată dispensa total de orice protecţie.

Totodată, fiinţele au fost înzestrate cu anumite puteri care le capacitează să devină protectoarele celor inferioare lor. Întrucât, conform învăţăturii Sfintei Scripturi, există un înger care veghează orice „componentă” a lumii create – sunt îngeri care controlează vânturile, pământul şi marea (cf. Ap 7,1-3), îngeri care veghează asupra focului (cf. Ap 14,18) şi asupra apelor (cf. Ap 16,4-5) – apare ca imposibil şi de neacceptat ca să existe o fiinţă umană care să fie privată de asistenţa unui înger păzitor. Chiar şi cea mai rea şi păcătoasă fiinţă are alături un înger păzitor care o împiedică să facă şi mai multul rău pe care ar fi în stare să-l înfăptuiască132. Iar acest înger păzitor îi este dat omului la naştere133. Nu-i este dat omului din momentul 127

AGUIRRE, De Theologie S. Anselmi, III, 3, 125, Salamanque, 1685, 457, apud J. DUHR, „Anges”, 587.

128 TOMA DE AQUINO, Summa Theologiae, I, q. 113, a 7: La Somma Teologica, 984-985.

129 A. PLEŞU, Despre îngeri, 92.

130 Printre dezbateri se regăsesc: are Isus un înger păzitor? Dar sfânta Fecioară Maria? Dar Diavolul? Este greu pentru îngeri să ne poarte de grijă? Din ce ierarhie fac parte îngerii păzitori?

Vor fi judecaţi şi îngerii la parusia Domnului? (cf. 1Cor 6,3; 2Pt 2,4). Cf. A. PLEŞU, Despre îngeri, 91-94; TOMA DE AQUINO, Summa Theologiae, I, q. 113, a 1-8: La Somma Teologica, 977-986. Ca să nu mai menţionăm şi tradiţionalele întrebări devenite simboluri ale problemelor fără răspuns: Cum se înmulţesc îngerii? Care este sexul îngerilor? Câţi îngeri încap pe un vârf de ac? etc.

131 G. D. SMITH, Enciclopedia della Dottrina Cattolica, 313.

132 Cf. TOMA DE AQUINO, Summa Theologiae, I, q. 113, a 4: La Somma Teologica, 979-980.

133 Cf. TOMA DE AQUINO, Summa Theologiae, I, q. 113, a 5: La Somma Teologica, 980-981.

93 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

concepţiei, căci până la naştere el se află sub ocrotirea îngerului păzitor al mamei134. Şi nu este dat nici la botez căci „nu e logic să acceptăm că există îngerii apelor şi ai vântului, dar că unii oameni – necreştini, sau nebotezaţi – nu au acest privilegiu”135.

Demnitatea şi valoarea fiinţei umane, chip şi asemănare cu Dumnezeu, cer să fie pusă imediat şi neîntrerupt sub ocrotirea unui înger păzitor. Se poate susţine totuşi, plecând de la învăţătura unor scriitori bisericeşti, că primirea sacramentului Botezului intensifică acţiunea ocrotitoare a îngerului păzitor. Scria Origene: „Dacă eu aparţin Bisericii, oricât de mic aş fi, îngerului meu îi este îngăduit să privească faţa Tatălui. Dar dacă eu sunt în afara Bisericii, el nu îndrăzneşte să o facă”136.

Cu siguranţă, şi în aceste dezbateri, capacităţile noastre cognitive se văd depăşite.

Simţim nevoia să ne dăm asentimentul pentru existenţa realităţilor pe care le mărturisim prin credinţă, chiar dacă nu le înţelegem în totalitatea misterului existenţei lor. Şi după cum orbii nu au dreptul să nege existenţa luminii pentru că nu o percep, nici noi nu avem puterea de a-i reduce la nefiinţă pe îngeri pentru că nu-i percepem cu simţurile noastre naturale. Cei care-i expulzează din existenţă pe îngeri – şi pe Duhul Sfânt sau/şi colaborarea dintre Duhul Sfânt şi îngeri – pentru faptul că nu le pricep şi nu le percep fiinţa, prezenţa şi scopul, se comportă ca omul care se încăpăţânează să nu folosească liftul pentru motivul că nu înţelege cum funcţionează şi, astfel, urcă toată viaţa pe scări137.

Vedem, aşadar, că suntem în permanenţă sub ocrotirea şi supravegherea îngerilor.

Din momentul naşterii suntem puşi sub ocrotirea lor şi, dacă vom fi fideli demnităţii puse în noi de creator, la sfârşitul vieţii vom fi duşi de ei în „sânul lui Abraham”, asemenea lui Lazăr cel Sărac (cf. Lc 16,22). Acum, din lumea acestor îngeri care ne sunt mereu aproape, facem acum un pas în altă direcţie şi ne oprim asupra unei realităţi care, deşi, contestată, ne înconjoară şi-şi face simţită prezenţa la tot pasul: Diavolul şi îngerii săi răi.

3. Căderea îngerilor. Diavolul şi răul „Diavolul, văzându-se pe sine aruncat dintre îngeri, n-a suportat să-l vadă pe cel pământesc ridicat la treapta îngerilor prin desăvârşire”138.

Din toate câte am prezentat până aici despre existenţa, fiinţa şi funcţia îngerilor se poate întrevedea cu uşurinţă demnitatea ce le-a fost dată acestor fiinţe, singurele fiinţe care împărtăşesc cu Dumnezeu atributul incorporalităţii. Despre aceste duhuri 134

Cf. A. PLEŞU, Despre îngeri, 93; C. DUMEA, Îngeri şi diavoli, 52.

A. PLEŞU, Despre îngeri, 88-89.

136 ORIGÈNE, Homélies sur S. Luc, XXXV, 3: SCh 87, H. CROUZEL - F. FOURNIER – P. PÈRICHON, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1962, 416-417. Cf. C. DUMEA, Îngeri şi diavoli, 52.

137 Cf. A. PLEŞU, Despre îngeri, 123.

138 VASILE CEL MARE, Dumnezeu nu e autorul răului: J.P. MIGNE, ed., Patrologiae cursus completus. Series Graeca, XXXI, Paris 1857, 348; cf. D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, 314.

135

94 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

slujitoare care constituie partea cea mai înaltă a universului creat, Sfânta Scriptură şi sfânta tradiţie a Bisericii ne învaţă că unii dintre ei au vrut mai mult, au vrut să fie ca Dumnezeu, refuzând ordinea stabilită de creator şi ascultarea faţă de el. Atunci s-a făcut război în cer: Mihael şi îngerii lui s-au luptat cu dragonul; şi dragonul a luptat împreună cu îngerii lui, dar n-a avut putere şi nu s-a mai găsit locul lor în cer. Atunci a fost aruncat dragonul cel mare, şarpele de la început, care se cheamă Diavolul şi Satana, cel care înşală toată omenirea, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui (Ap 12,7-9).

Fragmentul din Apocalipsul sfântului Ioan descrie un război care a început, dar care încă nu s-a terminat. Bătăliile se succed una după alta până la victoria finală a oştirilor lui Mihael, după voinţa lui Dumnezeu. Până în ceasul acela – necunoscut nici măcar de îngeri, ci numai de Dumnezeu (cf. Mt 24,36) – îngerii căzuţi îşi fac simţită prezenţa şi acţiunea printre noi oamenii, fii ai lui Dumnezeu, aşa cum au fost şi ei cândva (cf. Iob 1,6; Gen 6,1-4; Dt 32,8).

Făcând abstracţie de rugăciunea înălţată de unii: „Păzeşte-ne, Doamne, de primejdiile subtilităţilor metafizice şi ale zadarnicelor iscodiri cu privire la obârşia răului”139, încercăm în paginile următoare să aruncăm o rază de lumină asupra acestei tenebroase realităţi: Diavolul, îngerii săi răi, toate lucrările şi tot răul celor care refuză să ţină poruncile lui Dumnezeu şi să aibă mărturia lui Cristos (cf. Ap 12,12.17). Reflectând asupra căderii îngerilor sub strigătul arhanghelului „Cine e ca Dumnezeu?140”, apoi asupra Diavolului şi răului ca realităţi şi prezenţe contestate şi, totodată, despre lucrările pe care acesta şi îngerii lui le fac în lume, rămânem conştienţi de imposibilitatea penetrării în întregime a acestui misterios şi întunecos domeniu, căci „Diavolul nu se lasă studiat pe masa de autopsie, nu se lasă nici fotografiat, nici filmat. Cel mult, am zice, i se poate vedea coada cu care loveşte cumplit şi face ravagii în lume”141.

3.1. Cine e ca Dumnezeu?

Nu trebuie să depunem prea mult efort fizic sau intelectual pentru a observa cât de contrastantă este realitatea înconjurătoare faţă de mărturia autorului sacru: „Şi a văzut Dumnezeu toate câte făcuse: şi iată că erau foarte frumoase [foarte bune]” (Gen 1,31). Departe de a fi acum, aici, în această creaţie a lui Dumnezeu care a dăinuit peste veacuri, totul frumos, totul bun. Şi atunci cum se explică? Chiar dacă acum „toată creaţia suspină şi suferă durerile unei naşteri” (Rom 8,22), „la început însă nu a fost aşa” (Mt 19,8), căci Dumnezeu însuşi a făcut [întreaga lume]: ca bun, [a făcut] această operă folositoare; ca înţelept, [a făcut] această opera preafumoasă; ca puternic, [a făcut] această operă foarte 139

A. PLEŞU, Despre îngeri, 207. „Cine e ca Dumnezeu” este traducerea din ebraică a numelui arhanghelului Mihael: Micha El. 141 C. DUMEA, Îngeri şi diavoli, 76.

140

95 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

mare (…) Nu numai că a dat fiinţă tuturor celor din lume, ci a şi pus toate părţile ei în armonie unele cu altele şi a făcut un tot armonic, corespunzător şi în acord cu el142.

La început, învaţă acelaşi sfânt Părinte al Bisericii, toată creaţia alcătuită din diferite părţi a fost unită de Dumnezeu „într-o prietenie nesfărâmată, într-o singură unitate şi armonie”143.

Sfânta Scriptură şi tradiţia ne învaţă că au existat unele fiinţe care nu s-au păstrat în această unitate şi armonie stabilită de Creator. Un înger, numit Satana sau Diavolul, s-a răzvrătit împotriva celor stabilite de Dumnezeu pentru că „era un ucigaş de la început şi nu s-a menţinut în adevăr pentru că în el nu este adevăr” (In 8,44). Lui i s-au alăturat alţi îngeri, deveniţi din cauza răzvrătirii demoni şi, fiind învinşi de către Mihael şi îngerii lui, au fost alungaţi cu toţii din cer în iad, în adâncurile întunericului (cf. 2Pt 2,4).

Această cădere a îngerilor a constituit începutul a ceea ce sfântul apostol Paul numeşte „misterul nelegiuirii” (2Tes 2,7) şi pe care mintea omului nu va reuşi niciodată să-l desluşească în întregime.

Care a fost păcatul (cf. 2Pt 2,4) acestor îngeri, al Diavolului şi al celorlalţi demoni, despre care împreună cu Biserica mărturisim şi credem „că au fost creaţi de Dumnezeu din fire buni, dar ei singuri s-au făcut răi”144. Păcatele pe care le puteau comite îngerii trebuie reduse la cele care corespund stării lor, căci, întrucât sunt fiinţe spirituale, ei nu puteau săvârşi decât păcatele de care se pot face vinovate creaturile spirituale. Iar „primul păcat al îngerilor nu putea fi altul decât cel de mândrie”, iar acestuia i-a urmat cel de invidie145. Acest păcat s-a concretizat într-o atitudine de refuz faţă de Dumnezeu şi o exaltare a propriei fiinţe, până acolo încât să fie socotit egalul lui Dumnezeu.

Acest păcat al îngerului căzut, de a voi să fie ca Dumnezeu, este zugrăvit de profetul Isaia: Cum a căzut din cer Luceafărul cel ce răsărea dimineaţa! Cel ce tuturor neamurilor le trimitea porunci, acum e zdrobit la pământ. Tu ai zis în cugetul tău: „În cer mă voi sui, deasupra stelelor îmi voi aşeza tronul, pe muntele cel înalt voi şedea, deasupra munţilor înalţi cei dinspre miază-noapte; deasupra norilor mă voi ridica, voi fi asemenea celui Preaînalt”… Dar acum tu în iad te vei coborî, în chiar temeliile pământului (Is 14,12-15).

Păcatul acestui înger, Lucifer – atât mândria sa şi dorinţa de a fi ca Dumnezeu, cât şi invidia sa faţă de oameni –, devenit „cel care păcătuieşte de la început” (1In 3,8) 142

VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, I, 7: SCh 26 bis, 116-117; Omilii la hexaemeron, 25.

143 VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, II, 2: SCh 26 bis, 148-149; Omilii la hexaemeron, 40.

144 DS 800; cf. CBC, 391. „Diabolus enim et alii daemones a Deo quidem natura creati sunt boni, sed ipsi per se facti sunt mali”.

145 TOMA DE AQUINO, Summa Theologiae, I, q. 63, a 2: La Somma Teologica, 568-569.

96 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

şi „tatăl minciunii” (In 8,44), apare reflectat în cuvintele pline de viclenie pe care ispititorul le-a adresat femeii: Şi a zis şarpele către femeie: „Dumnezeu a zis el oare: «Să nu mâncaţi roade din tot pomul care este în rai?»”... Iar femeia a zis către şarpe: „Noi putem mânca din roadele pomilor raiului, dar din roadele pomului care este în mijlocul raiului, ne-a zis Dumnezeu: «Din el să nu mâncaţi şi nici să va atingeţi de el, ca să nu muriţi!»” Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul” (Gen 3,1-5).

Acest text nu este doar o reflexie a păcatului Diavolului, care i-a făcut pe oameni să-şi dorească să fie şi ei ca Dumnezeu, după cum şi el şi-a dorit şi a fost pedepsit, ci vorbeşte, totodată, despre o caracteristică a sa, descrisă de Isus: Diavolul ne apare de aici ca fiind un „ucigaş de oameni de la început” (In 8,44). Dar asupra acestui lucru vom reflecta pe larg în partea a treia a acestui punct unde vom reliefa câteva din lucrările Diavolului.

Aceşti îngeri căzuţi sunt descrişi de sfântul Vasile cel Mare ca fiind „îngeri înfricoşători şi groaznici, care aruncă foc din ochi şi foc din gură şi au feţele lor asemănătoare nopţii”146. Ei au ajuns prin păcatul lor creaturi întunecate care nu se mai împărtăşesc din frumuseţea, pacea şi armonia divină, deşi la început „nu se găseau în întuneric, ci aveau o stare cuvenită lor, erau în lumină şi în toată veselia cea spirituală”, împreună cu toate oştirile cereşti şi cu toate vredniciile îngereşti147.

Ei, care erau „emblema proximităţii lui Dumnezeu”, au ajuns acum la maximă depărtare de Creatorul lor şi de ordinea care era înscrisă în fiinţa lor148. Ei care erau „greu de întors spre răutate pentru că au fost îmbibaţi în sfinţenie ca într-o vopsea oarecare şi au avut prin darul Duhului Sfânt statornicia în virtute”149 şi-au întors faţa de la Dumnezeu şi au refuzat sfinţenia şi virtutea prin dorinţa lor de a fi mai presus decât le îngăduia fiinţa şi existenţa lor creaturală, voind să devină ca Dumnezeu.

Este această alegere a îngerilor răi definitivă şi irevocabilă? Da, şi asupra acestui lucru am reflectat şi în rândurile anterioare150. Acolo am menţionat: „Faptul că păcatul lor nu poate fi iertat se datorează caracterului irevocabil al opţiunii îngerilor şi nu unei carenţe a nesfârşitei îndurări divine. După cădere nu există căinţă pentru ei, aşa cum nici pentru oameni nu există căinţă după moarte”151.

Veşnicia stării lor, precum şi a celor care, urmându-i, săvârşesc fărădelegea este un adevăr de credinţă, mărturisit atât de Sfânta Scriptură, cât şi de tradiţia 146

VASILE CEL MARE, Tâlcuiri la Psalmi, 164.

VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, II, 5: SCh 26 bis, 164-165; Omilii la hexaemeron, 48-49.

148 A. PLEŞU, Despre îngeri, 206.

149 VASILE CEL MARE, Tâlcuiri la Psalmi, 127.

150 Cf. Capitolul II, 1.1. Îngerii: lumea spirituală creată de Dumnezeu.

151 CBC, 393.

147

97 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

Bisericii152. La împlinirea timpurilor, ne învaţă Isus, „Fiul Omului îi va trimite pe îngerii săi, iar ei vor aduna din împărăţia lui toate scandalurile şi pe cei care săvârşesc nelegiuirea şi-i vor arunca în cuptorul de foc. Acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor” (Mt 13,41-42), iar acest foc este veşnic şi a fost pregătit pentru Diavol şi îngerii lui (cf. Mt 25,41). „Ei vor exista etern, vor dura etern, dar într-o existenţă a morţii spirituale. Faptul că li s-a dat eternitatea contribuie la neobosita lor amăgire (de a crede că vor ajunge cândva la a fi ca Dumnezeu). Iar amăgirea este explicată şi mărită de faptul că Dumnezeu şi-a ascuns măreţia din faţa lor din cauza depărtării lor spirituale de el”153. Împreună cu această problemă a veşniciei iadului şi a caracterului irevocabil al căderii îngerilor se pune în dezbatere şi teza referitoare la modul în care este fiinţa lui Lucifer după cădere. Şi-a păstrat el însuşirile şi proprietăţile angelice? A rămas el înger? Prin credinţa pe care o mărturisim cu toţii, susţinem că orice fiinţă există pentru că este ţinută în viaţă de Dumnezeu: „Toate aşteaptă de la tine, ca să le dai hrană la vreme potrivită (…) Dacă îţi ascunzi faţa, ele îşi pierd puterea, dacă le iei suflarea, ele mor şi se întorc în ţărână. Tu îţi trimiţi Duhul tău şi ele vor fi create” (Ps 104,27.29-30). „Creaţi buni, demonii nu au devenit complet răi: au decăzut, ceea ce nu înseamnă că fiinţa lor ţine de acum înainte de alt principiu decât acela din care se trag toate celelalte. Ontologic, sunt tot îngeri, iar dacă maligni angeli supravieţuiesc, aceasta se datorează celui care însufleţeşte toate lucrurile”154.

Paradoxal, îngerii răi au rămas cu toate însuşirile şi proprietăţile îngerilor buni, căci Dumnezeu nu i-a lipsit pe îngerii căzuţi de însuşirile pe care le aveau „pentru că darurile lui Dumnezeu sunt irevocabile” (Rom 11,29). Împreună cu viaţa fără de sfârşit şi-au păstrat toate însuşirile stării lor, inclusiv raţiunea şi incorporalitatea, deşi acum se folosesc de acestea în mod denaturat, datorită voinţei lor pervertite.

Discutând despre însuşirile pe care îngerii căzuţi şi le-au păstrat trebuie să ţinem cont că Lucifer, îngerul rebel, era unul dintre cei mai nobili îngeri, dacă nu chiar cel mai mare dintre toţi155. Astfel, el şi-a păstrat toate însuşirile nobile; toate însuşirile naturii sale au rămas neschimbate, iar din ele transpare, chiar şi acum, măreţia originară156. Viclenia de care dă dovadă în toate cursele pe care le întinde creaturilor, inclusiv ispitirea protopărinţilor noştri (cf. Gen 3,1 ş.u.), este o dovadă grăitoare a capacităţilor sale cognitive.

Această cădere a îngerilor – prin care, urmându-l pe Satana, au ales în mod liber să se înstrăineze de izvorul vieţii – prezintă două argumente importante pentru teza noastră, argumente pe care le-am analizat anterior şi pe care acum doar le enunţăm.

152

Cf. DS 76, 409, 411, 801, 858, 1002, 1351, 1575.

D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, 313.

154 Cf. E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 105; cf. AUGUSTIN, De Trinitate, XIII, 12 (16): PL XLII, 1626; trad. italiană La Trinita, Città Nuova, Roma 1987, 534535.

155 Cf. TOMA DE AQUINO, Summa Theologiae, I, q. 63, a 7: La Somma Teologica, 576-577.

156 Cf. E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 106.

153

98 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

În primul rând, „căderea îngerilor dovedeşte că puterile nevăzute au libertatea de a alege între virtute şi răutate”157, între a iubi şi a urî, între a sluji şi a nu sluji – non serviam. Iar în al doilea rând, în această libertate a lor, pentru a rămâne în statornicie şi pentru a alege mereu virtutea „au nevoie de ajutorul Duhului Sfânt… căci este imposibil [chiar şi pentru îngeri] să dăinuiască în acea viaţă după lege fără ajutorul Duhului”158. Aşadar, îngerii rămaşi fideli lui Dumnezeu s-au lăsat ajutaţi şi susţinuţi de Duhul Sfânt, în timp ce Diavolul şi îngerii lui au refuzat ajutorul Duhului.

Deşi nu se ştie sigur dacă şi cât timp a trecut între creaţia îngerilor şi căderea lor – unii teologi învaţă că Diavolul a păcătuit imediat după creaţie, alţii lasă loc unui interval de timp159 –, o realitate sigură şi evidentă este că, după căderea lor, nu a existat niciun timp în care Diavolul şi îngerii lui să nu ispitească şi să facă rău.

Asupra acestei neîntrerupte răutăţi a Diavolului ne îndreptăm acum atenţia, evidenţiind prezenţa contestată a Satanei într-o lume plină de rău şi de ispite.

3.2. Diavolul şi răul – o realitate malefică tot mai contestată După ce am încercat să evidenţiem câteva realităţi referitoare la căderea îngerilor, în această parte a lucrării ne oprim asupra prezenţei Diavolului în lume şi căutăm răspuns la una dintre cele mai rostite întrebări: de unde vine răul? Răsună peste veacuri frământarea sfântului Augustin: „Căutam să văd de unde vine răul şi nu era nicio ieşire”160.

Credem şi mărturisim că, după ce prin neascultarea primilor noştri părinţi moartea a intrat în lume, asistăm la o adevărată invazie a păcatului şi a răului în lume.

Păcatul şi răul neascultării nu s-au oprit la Adam şi Eva, care au cedat ispititorului, ci au devenit păcatul tuturor urmaşilor lor, căci „printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi, prin păcat, moartea, şi astfel, moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit” (Rom 5,12).

Nu puţini sunt cei care-l socotesc pe Dumnezeu responsabil de răul din lume. Lor, sfântul Vasile cel Mare le spune: Nu este un gând inspirat din dreapta credinţă să spui că răul este făcut de Dumnezeu, pentru că nimic din cele contrarii nu vine de la contrariul său; nici viaţa nu naşte moarte, nici întunericul nu este început al luminii, nici boala nu aduce sănătate; în transformările stărilor sufleteşti schimbările se fac de la contrarii la contrarii; dar la naşteri, cel născut nu se naşte din cineva care are o natură potrivnică lui, ci din cei de aceeaşi natură161.

157

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 384-385; Scrieri, 54.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 384-385; Scrieri, 54.

159 Cf. TOMA DE AQUINO, Summa Theologiae, I, q. 63, a 6: La Somma Teologica, 574-575.

160 „Quaerebam unde malum et non erat exitus”, AUGUSTIN, Confessiones, VII, 7 (11): trad. română AUGUSTIN, Confesiuni, Humanitas, Bucureşti 1998, 251.

161 VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, II, 4: SCh 26 bis, 158-159; Omilii la hexaemeron, 46.

158

99 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

Aşadar, răul nu-l poate avea ca izvor al prezenţei sale pe Dumnezeu care este binele absolut, binele suprem.

Dar pot fi întrebat: „Dacă răul nu este nici nenăscut, nici făcut de Dumnezeu, de unde-şi are existenţa? Căci nimeni din cei ce vieţuiesc nu va spune că răul nu există!” Ce să spunem? Răul nu are o existenţă vie şi însufleţită, ci este o stare sufletească potrivnică virtuţii, din pricină că cei care nu sunt cu luare-aminte asupra vieţii lor se depărtează de bine162.

Mărturia Sfintei Scripturi, care ne învaţă că nu se cuvine să căutăm originea răului în Dumnezeu, care este binele suprem şi care a făcut toate foarte bune, frumoase (cf. Gen 1,31), este elocventă atunci când ne spune: „Dumnezeu l-a zidit pe om spre nestricare, şi l-a făcut după chipul fiinţei sale. Dar Diavolul, prin pizmă, a adus moartea în lume, iar cei ce sunt alături de el o vor cunoaşte” (Înţ 2,23-24).

Aşadar, Diavolul l-a invidiat pe om pentru poziţia sa privilegiată în cadrul creaţiei şi l-a atras în păcat (cf. Gen 3,1-8), iar acest prim păcat i-a adus omului moartea spirituală, apoi moartea fizică şi, împreună cu ele, mulţimea relelor ce încă dăinuie pe pământ.

Deşi ne convingem că răul n-are cum să izvorască din bine, cu atât mai puţin din binele suprem, care este Dumnezeu, rămânem conştienţi de realitatea că problema răului nu se poate înţelege decât în raport cu binele, cu modul de participare sau neparticipare la bine. După învăţătura sfântului Paul şi a Bisericii, „misterul fărădelegii” (2Tes 2,7) devine mai clar, se limpezeşte numai atunci când este raportat la „misterul pietăţii” (1Tim 3,16), apărând ca o necesitate să privim problema originii răului şi a persistenţei lui în lume cu ochii credinţei îndreptaţi mereu spre cel care este unicul biruitor al răului, Isus Cristos (cf. Lc 11,21-22; In 16,11)163.

Răul, ca şi Diavolul, îşi are cauza în depărtarea de bine, iar gradul cel mai înalt de răutate este atins atunci când te desparţi în mod liber de binele cel mai înalt şi, mai ales, atunci când persişti în această despărţire liberă. Învăţătura sfântului Vasile cel Mare cuprinde cauza şi prezenţa răului în lume, precum şi căderea şi prezenţa Diavolului: De unde e rău omul? Din propria lui libertate. De unde e rău Diavolul? Din aceeaşi cauză, având şi el viaţă liberă şi, prin libertatea lui, având putinţa să rămână lângă Dumnezeu sau să se înstrăineze de el. Mihael era înger şi a rămas lângă Dumnezeu pentru vecie. Satana era înger şi a căzut din treapta lui. Pe acela, voinţa liberă l-a păstrat în cele de sus; pe acesta, libertatea alegerii l-a aruncat. Putea şi acela să apostazieze şi putea şi acesta să nu cadă. Pe acela l-a salvat nesăturarea de iubire a lui Dumnezeu. Pe acesta l-a făcut lepădat depărtarea de Dumnezeu. Acesta e răul: înstrăinarea de Dumnezeu. O mică întoarcere a ochiului ne face să fim cu soarele sau cu umbra trupului 162

VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, II, 4: SCh 26 bis, 158-159; Omilii la hexaemeron, 47.

163 Cf. CBC, 385.

100 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

nostru. Cel ce priveşte spre soare se luminează îndată; cel ce se întoarce spre umbră va avea parte în chip necesar de întuneric. Astfel, Diavolul are răutatea prin libera alegere, dar firea lui nu e opusă binelui164.

În pofida multor explicaţii care pot prinde contur pentru a da o soluţie acestei întrebări insistente, inevitabile, dureroase şi pline de mister, simţim că e greu de găsit un răspuns care să satisfacă pe deplin. Biserica învaţă că „răspunsul la această întrebare îl constituie ansamblul credinţei creştine: bunătatea creaţiei, drama păcatului, iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu care vine în întâmpinarea omului…

Nu există trăsătură a mesajului creştin, care să nu fie, dintr-un punct de vedere, un răspuns la problema răului”165.

Urmând învăţătura Bisericii, trebuie să evităm nu doar să-i atribuim lui Dumnezeu cauza prezenţei răului în lume, ci şi să considerăm că răul ar putea fi o existenţă în sine, o forţă capabilă să concureze cu Dumnezeu. Răul nu are nicio existenţă eternă şi nu este nici egalul lui Dumnezeu, ceea ce ar constitui prezenţa unui dualism etern. Totodată, nu trebuie să facem din rău un principiu cu o subzistenţă proprie, independent de Dumnezeu166. Răul nu este o substanţă, ci este absenţa binelui. Pentru a aduce un argument în favoarea acestei realităţi, ne îndreptăm din nou spre învăţătura sfântului Vasile: Nu-l socoti nici pe Dumnezeu cauză a existenţei răului, dar nici nu-ţi închipui răul ca având o subzistenţă proprie. Răul nu subzistă ca şi cum ar fi ceva viu (ca un animal oarecare); nici nu are vreo esenţă ipostaziată lui. Căci răul este o lipsă (o privare) a binelui. Ochiul a fost creat, orbirea s-a produs ulterior prin pierderea ochilor, a vederii…

Aşa şi răutatea, nu are o subzistenţă proprie, ci vine, după aceea, din cauza rănilor sufletului. Căci răul nu e nici necreat, cum spune cuvântul celor necredincioşi care învaţă că răul are aceeaşi demnitate cu natura cea bună, considerând că amândouă sunt fără început şi mai presus de facere. Dar nu este nici creat. Căci dacă toate sunt din Dumnezeu, cum ar putea fi răul din bine? Căci nimic rău nu e din bine, nici răutatea din virtute167.

Ştiind acestea, trebuie să spunem că atunci când există binele, răul nu are cum să fie prezent în acelaşi timp şi în acelaşi loc: prezenţa binelui exclude de la sine prezenţa răului. Acesta din urmă apare doar atunci când binele dispare. Raportând această realitate la lumea în care trăim şi la fiinţa noastră trebuie să învăţăm să nu căutăm răul în afara noastră şi nici să nu ne închipuim că există o natură străină de noi care să dea existenţă răului din noi, ci „fiecare să se recunoască pe el însuşi cauza răului care este în el (…) Nu căuta începutul răului în afara ta, ci cunoaşte că 164

VASILE CEL MARE, Dumnezeu nu e autorul răului: PG XXXI, 348; cf. D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, 308.

165 CBC, 309.

166 DS 1333.

167 VASILE CEL MARE, Dumnezeu nu e autorul răului, PG XXXI, 341; cf. D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, 309.

101 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

răul ia început prin căderile din viaţa ta”168, ia naştere din alegerile libere prin care ne lipsim de bine, apare atunci când ne abatem de la calităţile existenţei şi de la scopul lor.

Angajarea noastră ca fiinţe libere şi capabile de discernământ pentru prezenţa sau absenţa răului, face ca să nu poată fi pus pe seama Diavolului tot răul din noi şi din jurul nostru. Chiar dacă prezenţa sa activă şi distrugătoare împotriva omului rămâne o realitate incontestabilă, trebuie să recunoaştem că, pe lângă invidia Satanei, sunt şi alte cauze care-l abat pe om de la scopul pentru care a fost creat şi-l fac să se lipsească de bine. Astfel, putem vorbi despre ispitele care provin din partea poftelor şi a înclinării persoanelor spre rău, precum şi de ispitele care provin din societatea în care ne mişcăm, adeverindu-se că homo homini lupus169, fără a generaliza acest adevăr, lăsând loc şi principiului contrar homo res sacra homini170. Despre faptul că nu e potrivit să spunem că Satana e pricinuitorul oricărui păcat, învaţă sfântul Vasile cel Mare când spune: Cred că în general, Satana însuşi de la sine nu poate să fie pricinuitorul vreunui păcat, dar încearcă să inducă în eroare pe cei neatenţi faţă de neputinţele lor, folosind uneori dorinţele lor fireşti, iar alteori, patimile oprite. Dorinţele fireşti le foloseşte aşa cum a încercat să facă cu Domnul, când îl simţise că era flămând, zicându-i: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Mt 4,3). Dar foloseşte şi patimile oprite, ca în cazul lui Iuda, pentru că atunci când s-a încredinţat că acesta are boala iubirii de arginţi, i-a exploatat această patimă şi l-a aruncat pe iubitorul de arginţi în crima trădării. Dar că şi cele rele provin de la noi înşine ne-o arată clar Domnul, pentru că zice: „Din inimă ies gândurile cele rele” (Mt 15,19).

Poate că dincolo de enigmaticele „de unde răul?” şi „de ce răul?” rămâne întrebarea „de ce-l îngăduie Dumnezeu?”. De ce bunătatea supremă nu suprimă odată pentru totdeauna această lipsă a binelui? Sau de ce nu a creat de la început o lume atât de bună, perfectă, în care îngerii să nu poată cădea şi în care să nu poată apărea nici un fel de rău? Toate acestea, precum şi însăşi prezenţa Diavolului şi a răului, vor parcă să reliefeze o neputinţă a lui Dumnezeu, negându-i atotputernicia, înţelepciunea şi perfecţiunea. Plecând de la mărturia Sfintei Scripturi că „Dumnezeu îndreaptă toate spre binele celor care-l iubesc pe el” (Rom 8,28), învăţătura Bisericii a reliefat de-a lungul timpului că Dumnezeu, cu puterea lui nesfârşită, ar fi putut crea oricând ceva cu mult mai bun, ar fi putut crea o lume superioară celei în care trăim171. Însăşi mărturia Sfintei Scripturi este clară în această privinţă, căci Dumnezeu „poate să facă toate mai presus decât putem noi să cerem sau să gândim” (Ef 3,20). Totuşi, 168

VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, II, 5: SCh 26 bis, 160-161; Omilii la hexaemeron, 47-48.

169 Omul e lup pentru om.

170 Omul e ceva sfânt pentru om.

171 TOMA DE AQUINO, Summa Theologiae, I, q. 25, a 6: La Somma Teologica, 277-278.

102 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

în înţelepciunea şi bunătatea sa fără margini, Dumnezeu a voit în mod liber să creeze o lume „în mers” către desăvârşirea ei finală. În planul lui Dumnezeu, această devenire cuprinde, alături de apariţia unor fiinţe, dispariţia altora, alături de lucrul cel mai desăvârşit şi pe cel mai puţin perfect, alături de zidiri ale firii, şi distrugeri. Aşadar, alături de binele fizic există şi răul fizic, atâta vreme cât creaţia nu şi-a atins perfecţiunea. Îngerii şi oamenii, făpturi inteligente şi libere, trebuie să înainteze spre ţelul lor suprem printr-o alegere liberă şi o iubire de preferinţă172.

Chiar dacă misterul răului de care ne lovim la tot pasul ne pune deseori în dificultatea înţelegerii atotputerniciei divine şi iubirii providenţiale, trebuie să rămânem mereu convinşi că această „presupusă” neputinţă a lui Dumnezeu este doar aparentă. În orice derută a inimii şi a minţii, a raţiunii şi a credinţei – fides et ratio –, din cauza prezenţei Diavolului şi a lucrărilor sale, din cauza prezenţei răului şi a tot ceea ce el presupune şi aduce, rămânem în credinţa că Dumnezeu le îngăduie pentru că toate se desfăşoară după puterea şi înţelepciunea sa şi nu după înţelepciunea acestei lumi care este nebunie: „Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1Cor 1,24-25; cf. 1Cor 1,20). Iar în alt loc, autorul sacru ne învaţă despre calea şi planurile lui Dumnezeu: „Gândurile mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile mele, spune Domnul. Cu cât cerul se înalţă deasupra pământului, cu cât căile mele se înalţă peste căile voastre şi gândurile mele peste gândurile voastre” (Is 55,8-9).

Planul lui Dumnezeu ne rămâne ascuns sub un văl până în ziua în care îl vom vedea pe el „faţă către faţă” (1Cor 13,12). Acum avem credinţa că a creat totul după un plan şi a creat totul bine, că Dumnezeu, înainte de a fi cele ce se văd acum, a gândit şi a pornit să aducă la existenţă cele ce nu erau; în acelaşi timp, a gândit şi cum trebuie să fie lumea şi ce formă să-i dea materiei, ca să fie în armonie cu ea. Cerului i-a rânduit o natură potrivită cerului, iar formei pământului i-a dat o substanţă proprie care-i era necesară… şi le-a adus la existenţă aşa cum o cerea raţiunea fiecăreia din cele create. A unit într-o prietenie nesfărâmată, într-o singură unitate şi armonie, întreaga lume, alcătuită din diferite părţi173.

Ca dovadă a faptului că lumea în care Diavolul şi răul sunt prezenţi nu este în afara providenţei divine, stă în primul rând certitudinea că Dumnezeu poate scoate un bine din consecinţele unui rău, fie el şi moral, provocat de vreo creatură. În acest sens avem mărturia Scripturii care ne vorbeşte prin cuvintele adresate de Iosif fraţilor săi, care-l vânduseră ca sclav, dar după planul Domnului ajunsese mare peste tot Egiptul: „Nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu (…) Voi mi-aţi vrut mie răul, dar Dumnezeu mi-a vrut binele, astfel încât el să împlinească ceea ce se 172

CBC, 310-311.

VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, II, 3: SCh 26 bis, 148-149; Omilii la hexaemeron, 40.

173

103 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

întâmplă acum: să ţină în viaţă un popor numeros” (Gen 45,8; 50,20)174. Dar împreună cu această mărturie avem învăţătura sfântului Augustin: „Dumnezeu cel atotputernicul, fiind cu desăvârşire bun, nu ar fi îngăduit vreodată ca un rău oarecare să existe în lucrările sale, dacă nu ar fi destul de puternic şi de bun pentru a face ca din răul însuşi să izvorască binele”175. Alături de această dovadă, că suntem mereu sub providenţa divină, stă şi faptul că puterile Diavolului şi răul care este în lume sunt limitate. Diavolul, după cădere nu a devenit mai puternic decât era, ci a rămas tot un înger supus tuturor limitelor fiinţelor creaturale. El nu este nici atotputernic, nici atotştiutor. Diavolul dă socoteală în faţa Domnului de lucrările sale: „Atunci Domnul i-a zis Diavolului: «Tu de unde ai venit?» Şi răspunzând, Diavolul a zis către Domnul: «Am dat un târcol pământului şi am hoinărit prin cele de sub cer»” (Iob 1,7; cf. Iob 2,1-3). De asemenea, puterile pe care Diavolul şi le exercită sunt limitate după voinţa şi planul lui Dumnezeu, după cum dă mărturie Cartea lui Iob, şi nu sunt îngăduite niciodată peste puterile noastre (cf. 1Cor 10,13). Totodată, Dumnezeu îl pedepseşte pentru acţiunile sale: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate dobitoacele şi între toate fiarele pământului; pe pântecele tău să te târăşti şi pământ să mănânci în toate zilele vieţii tale! Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia ei; acela îţi va ţinti ţie capul, iar tu îi ţinti lui călcâiul” (Gen 3,14-15).

Aceste realităţi prezente în mijlocul nostru nu vor fi separate de bine pentru totdeauna decât la împlinirea timpurilor, după cum ne spune Cristos prin parabola neghinei – simbol al răului şi al acţiunii Diavolului. Aceasta este lăsată să crească împreună cu grâul ca nu cumva, smulgând neghina, să fie scos din rădăcină şi grâul: „Lăsaţi să crească împreună până la seceriş. În timpul secerişului voi spune secerătorilor: smulgeţi mai întâi neghina, legaţi-o în snopi ca sa fie arsă, iar grâul adunaţi-l în grânarul meu” (Mt 13,30). Până în ziua când cei care săvârşesc nelegiuirea vor fi aruncaţi în cuptorul de foc (cf. Mt 13,41-42), trebuie să trăim cu convingerea că tot ce se întâmplă, oricât de rău ni s-ar părea nouă că este şi oricât de mult ar intra în contradicţie cu fiinţa lui Dumnezeu, este totuşi tot ceea ce se poate întâmpla mai bine, căci nimic nu cade la pământ fără ştirea lui Dumnezeu care ne cunoaşte toate firile de păr de pe cap (cf. Mt 10,29-30) şi care îndreaptă totul spre binele celor care-l iubesc pe el (cf. Rom 8,28). Întrucât în viaţa de zi cu zi ne întâlnim cu operele malefice ale Diavolului, ne oprim în punctul următor asupra lucrărilor pe care le săvârşeşte Satana ajutat de toţi îngerii lui.

174

Mărturie asemănătoare dă şi Tob 2.

AUGUSTIN, Enchiridion de fide, spe et caritate, 11,3: trad. română AUGUSTIN, Opera omnia.

I. Manual despre credinţă, speranţă şi iubire, Dacia, Cluj-Napoca 2002, 22-23.

175

104 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

3.3. Lucrările Diavolului După cum am văzut, lucrarea îngerilor buni este să-l slăvească pe Dumnezeu176.

Ne îndreptăm acum atenţia spre unele lucrări pe care le săvârşesc Diavolul şi îngerii lui. Invidia lor faţă de om, prezenţa lor în lume precum şi multitudinea chipurilor pe care şi le însuşeşte răul aproape omniprezent sunt mărturii cvasi-suficiente că există şi lucrări ale celor care s-au îndepărtat de Dumnezeu şi s-au lipsit de bine.

Dovadă aduce şi Sfânta Scriptură prin descrierea lucrărilor Fiarei din Apocalipsul sfântului Ioan: Atunci, tot pământul cuprins de uimire [s-a dus] după Fiară. Şi au început să se închine dragonului pentru că a dat autoritate Fiarei şi să se închine şi Fiarei, spunând: „Cine este asemenea Fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?” I s-a dat o gură ca să rostească [vorbe pline] de trufie şi blasfemie şi i s-a dat putere să lucreze timp de patruzeci şi două de luni. Şi-a deschis atunci gura cu blasfemii împotriva lui Dumnezeu şi a început să profereze blasfemii împotriva numelui său şi a cortului său, împotriva celor care locuiesc în ceruri. Şi i s-a dat [putere] să poarte război împotriva sfinţilor şi să-i învingă; i s-a dat autoritate asupra fiecărui trib, popor, limbă şi naţiune. I s-au închinat toţi locuitorii de pe pământ al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului înjunghiat (Ap 13,4-8).

Descrierea acestei Fiare care a ieşit din mare, precum şi a celei care a ieşit din pământ (cf. Ap 13,11-18), ne prezintă o creatură decăzută care are o putere de tip negativ, ostilă lui Dumnezeu şi care, prin acţiunile sale, îi duce pe oameni în eroare, creând confuzie între ce este bine şi ce este rău177. Lucrarea principală a îngerilor căzuţi este să se împotrivească încontinuu voinţei şi lucrărilor lui Dumnezeu. Iar dintre lucrări cel mai mult caută să o distrugă pe cea care a fost făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26), să-l distrugă pe om. După ce au pierdut războiul în cer (cf. Ap 12,7-9), s-au coborât pe pământ, cuprinşi de o mânie mare pentru a-i lovi pe oameni (cf. Ap 12,12). Motivele asaltului ni le prezintă Sfânta Scriptură. În primul rând, invidia (cf. Înţ 2,24). Diavolul e invidios pe oameni pentru că, în timp ce el a pierdut familiaritatea şi intimitatea cu Dumnezeu, oamenii sunt creaţi pentru a purta chipul şi asemănarea Creatorului. Al doilea motiv este că „Diavolul a contribuit, fără să-şi dea seama, la mântuirea omului, ajutându-l să obţină o glorie şi mai mare decât cea pe care o avea înainte de căderea în păcat”178.

Lumină în această privinţă face învăţătura sfântului apostol Paul: „Noi vorbim de înţelepciunea tainică a lui Dumnezeu, care a fost ţinută ascunsă, şi pe care Dumnezeu o hotărâse înaintea veacurilor spre mărirea noastră pe care niciunul din stăpânitorii lumii acesteia n-a cunoscut-o, căci dacă ar fi cunoscut-o, nu l-ar fi răstignit pe Domnul gloriei” (1Cor 2,7-9). Expresia „stăpânitorul acestei lumi” este 176

VASILE CEL MARE, Tâlcuiri la Psalmi, 94.

Noul Testament, 606-607.

178 C. DUMEA, Îngeri şi diavoli, 118-119.

177

105 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

folosită în Sfânta Scriptură pentru a-l desemna pe Diavol (cf. In 14,30; 16,11; Mt 4,8; Ef 2,2; 6,12). Activitatea rea a Diavolului despre care ştim că a pus stăpânire pe Iuda (cf. Lc 22,3) este cuprinsă în economia mântuirii. Astfel, Dumnezeu s-a folosit de el pentru ca, după ce a creat natura umană într-un mod minunat, să o răscumpere într-un mod şi mai minunat. Şi, în al treilea rând, Diavolul ne urăşte şi luptă împotriva noastră pentru că, după ce el a fost judecat prin misterul lui Cristos şi va fi aruncat afară (cf. In 16,11; 12,31), vrea să-i piardă pe cât mai mulţi împreună cu el. Zelul lui e mare (cf. Ap 12,12) întrucât, necunoscând viitorul, nu ştie cât timp i-a mai rămas până ce va fi definitiv izgonit şi înfrânt179. Sfântul Vasile cel Mare învaţă: De unde provine războiul Diavolului împotriva noastră? De acolo că, fiind vasul întregii răutăţi, el a primit şi boala pizmei şi a invidiat cinstirea noastră. Căci nu a suportat viaţa noastră fără supărări din rai. De aceea l-a amăgit prin vicleşuguri şi meşteşuguri pe om şi dorinţa ce acesta o avea de a se asemăna cu Dumnezeu, şi, folosindu-se de ea spre înşelarea lui, i-a arătat pomul şi i-a făgăduit că va deveni asemenea lui Dumnezeu prin mâncarea din acela. Căci, văzându-se pe sine aruncat dintre îngeri, n-a suportat să-l vadă pe cel pământesc ridicat la treapta îngerilor prin desăvârşire180.

Lucrările Diavolului în lume apar descrise şi în Cartea lui Iob; de asemenea, paginile Evangheliilor ne relatează prezenţa lucrărilor lui (cf. Mt 17,14-18; Mc 5,120; Lc 4,33-35; 11,14-20.24-26; In 8,39-47). Apogeul curajului său luciferic este atins când îl ispiteşte pe însuşi Dumnezeu făcut om: „Plin de Duhul Sfânt, Isus s-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duh în pustiu, fiind ispitit de Diavol” (Lc 4,1-2). Îndrăzneala Diavolului a fost învinsă de Dumnezeu, însă, notează evanghelistul, „după ce a terminat toată ispitirea, Diavolul s-a îndepărtat de la el pentru un anumit timp” (Lc 4,13).

Spre deosebire de îngerii buni, care trăiesc atât în preajma lui Dumnezeu, cât şi în preajma oamenilor, Diavolul şi îngerii săi răi au fost alungaţi din faţa lui Dumnezeu, dar au venit aproape de oameni, săvârşind printre ei şi pentru ei pierderea lor. Toată lucrarea Diavolului se realizează după un plan. Căci după cum Dumnezeu, care este lumină (cf. 1In 1,5) are un plan prin care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să devină fii ai luminii, tot astfel şi Satana, stăpânul întunericului are un plan prin care vrea să-i câştige pe oameni de partea lui, abătându-i de la lumină, adevăr şi viaţă spre întuneric, minciună şi moarte. Realitatea aderării unor oameni la planul întunericului este reliefată şi în Evanghelia după sfântul Ioan: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele” (In 3,19-20).

179

C. DUMEA, Îngeri şi diavoli, 119.

VASILE CEL MARE, Dumnezeu nu e autorul răului, PG XXXI, 348; cf. D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, 314.

180

106 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

Stăpânul întunericului nu doar îi ademeneşte pe oameni, ci, prin bezna nopţii sale pe care o aruncă asupra pământului, el pune piedici activităţilor fiilor luminii, făcând să vină „noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (In 9,4) şi încercând să zădărnicească lucrările şi planurile Creatorului. Deseori, pentru noi, oamenii, această luptă pe care o ducem cu forţele întunericului pare prea grea şi prea fără de sfârşit. Însă trebuie să ne păstrăm statornicia cugetului, să ne întărim şi mai mult temelia credinţei în Cristos şi atunci nu va întârzia nici ajutorul. Cum zice autorul sacru, „va veni şi nu va întârzia” (Evr 10,37) sau cum se spune în legea veche „aşteaptă întristare peste întristare, nădejde peste nădejde, încă puţin şi te voi izbăvi” (Is 28,10). Iată, aşa ştie să mângâie Duhul Sfânt pe fiii săi după făgăduinţa celor viitoare. Pentru că într-adevăr, după întristare vine nădejde, iar ceea ce nădăjduim e foarte aproape de noi. Şi chiar dacă am vorbi de timpul cât durează viaţa unui om, va trebui să spunem că e vorba de un răstimp mult prea scurt în comparaţie cu viaţa cea fără de sfârşit, pe care ne-o asigură nădejdea noastră181.

Dar lucrarea Diavolului nu este îndreptată numai asupra omului, ci şi asupra Bisericii. Ea, cea în care se nasc fiii lui Dumnezeu prin Botez, care-i smulge pe oameni din ghearele Satanei prin sacramentul Spovezii şi care-i întăreşte împotriva luptei cu puterile întunericului prin toate sacramentele, nu are cum să-i fie plăcută Diavolului. El pune piedici Bisericii în misiunea ei şi-i atacă pe cei care o slujesc.

Această realitate e reliefată de sfântul apostol Paul: „Am voit să venim la voi – cel puţin eu, Paul, de mai multe ori – dar Satana ne-a împiedicat” (1Tes 2,16). El este cel care întinde curse şi se împotriveşte tuturor slujitorilor lui Dumnezeu din Biserică: „Fiule, dacă ţi-ai pus în gând să-l slujeşti pe Domnul, pregăteşte-ţi sufletul pentru ispite” (Sir 2,1).

De fapt, împreună cu Biserica, Diavolul vrea să distrugă întreaga lume pe care a infestat-o cu urmele prezenţei şi lucrărilor sale: războaie, foamete, adultere, lăcomie, mândrie, mânie etc. Iar pentru a-şi asigura victoria, Diavolul încearcă să-şi menţină duhurile sale slujitoare în unitate şi să acţioneze în armonie. El ştie că, deşi nu este atotputernic precum Dumnezeu, dacă lucrează în unitate este puternic, astfel că încearcă să imite armonia şi unitatea din lumea îngerilor buni. Această unitate a lor în a face răul ne-o descrie sfântul Toma de Aquino, învăţând că şi între demoni există o autoritate supremă, dar care nu e fondată pe dreptatea lor, ci pe dreptatea lui Dumnezeu care este singurul care stabileşte ordinea în toate: „Armonia demonilor, rezultată din ascultarea unora faţă de alţii, nu izvorăşte din iubirea reciprocă, ci din răutatea lor comună cu care îi urăsc pe oameni şi care îi face să se revolte împotriva lui Dumnezeu”182.

Chiar dacă această luptă în care sunt antrenaţi toţi oamenii pare deseori că este peste puterile noastre din cauza presiunii cu care ne macină trupul şi ne chinuieşte 181 182

VASILE CEL MARE, Epistola 140, I: Scrieri , 327.

TOMA DE AQUINO, Summa Theologiae, I, q. 109, a 2: La Somma Teologica, 955.

107 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

sufletul183, suntem chemaţi să rămânem neclintiţi în convingerea că „preamilostivul Dumnezeu ştie să alterneze tristeţile cu bucuriile”184 şi nu îngăduie să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci odată cu ispita dă şi o ieşire ca să o putem îndura (cf. 1Cor 10,13). Ba, mai mult, în aceasta luptă îl avem de partea noastră pe cel care-i scoate şi-i învinge pe diavoli cu degetul lui Dumnezeu şi face ca împărăţia lui Dumnezeu să ajungă la noi, iar Satana, împreună cu împărăţia sa, să fie dezbinat (cf. Lc 11,14-21). În această luptă suntem conduşi şi salvaţi de Dumnezeu al cărui glas încă mai răsună: „Mântuieşte-ţi sufletul!”, salvează-ţi viaţa (cf. Gen 19,17)185.

Văzând toate acestea, trebuie să concludem împreună cu sfântul Vasile cel Mare că toate lucrările Diavolului se află sub privirile providenţei divine care face ca şi prin lupta cu forţele răului să ne întărim în bine: Deci Diavolul a devenit luptătorul împotriva noastră, pentru căderea noastră produsă prin ispita lui de odinioară. Dar Domnul ne-a dat prilejul şi putinţa luptei noastre împotriva lui ca, prin ascultare, să ne împotrivim şi să ne încununăm prin biruinţa împotriva duşmanului. Bine ar fi fost să nu devină Diavol, ci să rămână în treapta lui în care a fost aşezat de la început de către căpetenia treptelor! Dar, odată ce s-a făcut apostat, duşman al lui Dumnezeu şi duşman al oamenilor, celor creaţi după chipul lui Dumnezeu (căci de aceea este duşman al omului, fiindcă este duşman al lui Dumnezeu şi ne urăşte pe noi ca pe făpturi ale Stăpânului, ca asemănări ale lui Dumnezeu), cel ce conduce prin providenţă cele omeneşti s-a folosit de răutatea Satanei spre întărirea sufletelor noastre, precum un medic se foloseşte de veninul viperei pentru pregătirea leacurilor tămăduitoare186.

Chiar dacă tema acestui capitol a fost una singură, existenţa îngerilor, cel puţin trei au fost realităţile atinse: îngerii există, îngerii colaborează cu Duhul Sfânt, cei care nu au colaborat cu Duhul Sfânt şi nu s-au lăsat ajutaţi şi susţinuţi de el au devenit demoni. Existenţa îngerilor este opera Sfintei Treimi; fiinţarea lor ordonată este înscrisă într-o ierarhie; între ei şi oameni s-au creat raporturi – deosebiri, asemănări şi completări – care menţin îngerul deasupra omului şi pun omul deasupra îngerului. Existenţa îngerilor nu ar fi posibilă fără Duhul Sfânt, care i-a desăvârşit şi-i menţine în sfinţenie pe cei care au rămas statornici. El îi călăuzeşte şi luminează în toate lucrările lor, inclusiv în lucrarea pe care o exercită îngerul nostru păzitor. Îngerii care l-au respins pe Duhul Sfânt şi au vrut să fie pe aceeaşi treaptă cu el, au fost învinşi de Mihael şi oştirile sale şi alungaţi din cer. Acum ei dau târcoale pământului căutând pe cine să înghită (cf. 1Pt 5,8). În răul pe care-l dezlănţuie asupra creaţiei – asupra omului, asupra Bisericii, asupra lumii întregi – el întâlneşte limitele impuse de Dumnezeu, precum şi împotrivirea celor care ascultă 183

VASILE CEL MARE, Epistola 58: Scrieri , 226.

VASILE CEL MARE, Epistola 127: Scrieri , 308.

185 VASILE CEL MARE, Epistola 217, LXXXIV: Scrieri , 450.

186 VASILE CEL MARE, Dumnezeu nu e autorul răului, PG XXXI, 349; cf. D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, 314-315.

184

108 CAP. II: ÎNGERII, DUHURI SLUJITOARE

cuvintele Scripturii: „Supuneţi-vă lui Dumnezeu; împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi; apropiaţi-vă de Dumnezeu şi el se va apropia de voi” (Iac 4,7).

Toate acestea câte au fost prezentate până aici sunt crezute şi mărturisite de sfântul Vasile cel Mare. Ele au rămas adevăruri de credinţă până astăzi şi vor dăinui mereu. În cele ce urmează ne îndreptăm atenţia tocmai spre perenitatea învăţăturii acestui sfânt Părinte al Bisericii, arătând că învăţătura sa despre Duhul Sfânt şi despre îngeri este mărturisită şi astăzi de Biserică.

CAPITOLUL III

Actualitatea învăţăturii despre Duhul Sfânt şi îngeri

„Împărăţia cerurilor este asemenea unei comori ascunse într-un ogor, pe care un om, găsind-o, o ascunde şi, plin de bucurie, merge şi vinde tot ce are şi cumpără ogorul acela” (Mt 12,44). Mutatis mutandis, învăţătura sfinţilor Părinţi este şi ea o astfel de comoară. Pentru a intra în posesia unei acestei comori, Biserica nu a trebuit să-şi „vândă” tot ce avea ca să o cumpere, căci tezaurul acesta a crescut în ogorul său. După ce, perioade de timp, această comoară a fost mai mult sau mai puţin ascunsă, insuficient valorificată, în cele din urmă, Biserica a pus-o în lumină şi o prezintă oamenilor tuturor timpurilor ca pe un tezaur preţios.

Asupra modului în care această comoară străluceşte astăzi în Biserică şi este valorificată de aceasta, vrem să ne oprim şi noi în ultimul capitol al lucrării. Astfel, ne vom orienta, în primul rând, spre evidenţierea perenităţii doctrinei sfinţilor Părinţi ai Bisericii, arătând autenticitatea învăţăturii lor şi valabilitatea doctrinei lor, valorificate de magisteriul recent. Un rol important în fructificarea învăţăturii patristice îl joacă asemănarea contextuală: multe dintre dificultăţile pe care le întâmpinau sfinţii Părinţi, sunt reale probleme, sub o altă înfăţişare, şi pentru omul postmodern. Iar soluţiile lor pertinente sunt răspunsuri care pot împlini şi căutările omului recent. În al doilea rând, vom încerca să surprindem actualitatea învăţăturii sfântului Vasile cel Mare despre Duhul Sfânt. Pentru o cât mai bună încadrare a învăţăturii pneumatologice patristice în contextul vieţii omului recent, vom evidenţia în primul rând „uitarea” Duhului Sfânt şi indirecta lui „transformare” în „Marele Necucoscut”. Vom reflecta apoi asupra necesităţii Duhului Sfânt pentru Biserică, un Dumnezeu care, şi în zilele noastre, trebuie predicat, crezut şi adorat. În cele din urmă, vom vedea că tot ceea ce ne-au învăţat sfinţii Părinţi despre Duhul Sfânt, înrădăcinaţi pe fundamentul sigur al Scripturii, este valabil şi în timpurile care se autoreclamă postcreştine: învăţătura lor şi, implicit, învăţătura sfântului Vasile cel Mare, a străbătut veacurile şi a ajuns până la noi. În al treilea rând, ne vom îndrepta atenţia asupra învăţăturii recente despre îngeri, atât îngerii buni, rămaşi fideli lui Dumnezeu, cât şi îngerii răi, cei care s-au adunat sub stindardul lui Lucifer, sub deviza „Non serviam!”. Ca şi în cazul Duhului Sfânt, asistăm şi aici la o „uitare” sau o evitare a realităţii lor. Printre cauzele deficienţei

110 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

angelologice evidenţiem şi fenomenul demitizării, mişcare iniţiată de Rudolf Bultmann. Vom vedea în această ultimă parte a lucrării că învăţătura despre îngeri trebuie să-şi regăsească locul şi importanţa în cadrul dogmaticii; ba mai mult, însăşi realităţile suprafireşti, duhurile slujitoare, trebuie să-şi redobândească recunoaşterea locului şi rolului lor în economia mântuirii. Totodată, omenirea este chemată la o revizuire asupra credinţei sale despre îngerul căzut, despre Diavol şi slujitorii săi.

Prin prezentarea învăţăturii magisteriului recent asupra acestor teme pneumatologice şi angelologice, vrem să transpară legătura ce există între doctrina propusă de sfântul Vasile cel Mare şi cea pe care Biserica o dăruieşte omenirii celui de-al treilea mileniu creştin.

1. Perenitatea învăţăturii sfinţilor Părinţi ai Bisericii „Părinţi au fost şi Părinţi rămân pentru totdeauna.

Ei sunt o structură stabilă a Bisericii, şi pentru Biserica din toate timpurile”1.

Deşi titlul cu referire la sfinţii Părinţi ai Bisericii apare cu o tentă generalizatoare, atenţia noastră este focalizată spre sfântul Vasile cel Mare. Dar studiul asupra vieţii şi învăţăturii lui nu poate face abstracţie de contextul persoanelor şi situaţiilor în care el şi-a desfăşurat activitatea. Deşi trăim la sute de ani distanţă de prezenţa lor pe acest pământ, vedem că şi astăzi învăţătura lor poartă amprenta autenticităţii, fiind apreciată şi valorificată. Aceasta pentru că ei înşişi au fost autentici în elaborarea doctrinei expuse, fiind în permanenţă martori ai adevărului (cf. 3In 8; Lc 24,48; Fap 1,8), fiind profund înrădăcinaţi în învăţătura Sfintei Scripturi. Apoi apelăm la învăţătura lor pentru că trăim într-un context uman, religios, social etc. asemănător cu cel în care ei au prezentat semenilor lor soluţii pertinente.

Magisteriul Bisericii a sesizat întotdeauna forţa edificatoare a cuvântului sfinţilor Părinţi şi l-a valorificat, propunându-ni-l spre învăţătură, meditare şi edificare.

1.1. Autenticitatea învăţăturii sfinţilor Părinţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au ţinut cont de învăţătura Apostolului: „Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar predica o altă evanghelie în afară de aceea pe care v-am predicat-o, să fie anatema. Aşa cum am mai spus, o spun acum din nou: dacă cineva vă predică o altă evanghelie în afară de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema” (Gal 1,8-9). Astfel, ei s-au angajat într-o urmare fermă şi fidelă a adevărului cuprins în unica Evanghelie. Aceasta au făcut-o urmând o metodă care cuprindea în primul rând Sfânta Scriptură ca fundament pentru orice tradiţie; apoi, alături de Biblie, au urmat tradiţia Bisericii şi învăţătura veritabilă a celor care i-au precedat în credinţă. În acest sens avem mărturia sfântului Vasile cel Mare care ne învaţă: „Cuvintele Scripturii nu sunt doar uşor de înţeles, ci şi dulci şi plăcute. Ele sunt urmate de toţi 1

IOAN PAUL AL II-LEA, Patres Ecclesiae, I: EnchVat 7, 1.

111 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

cei care preferă adevărul în locul ipotezelor”2. Fascinat de cuvintele şi adevărul Scripturii a implorat în rugăciune ca, ajutat de Duhul Sfânt, să nu se îndepărteze niciodată de scopurile urmate de Scriptură şi să nu fie asemenea celor care „neînvăţându-şi mintea să urmeze Scriptura, strică sensul Scripturii după voia lor şi falsifică adevărul”3.

Pentru sfântul Vasile cel Mare cărţile Sfintei Scripturi, fiind inspirate de Dumnezeu, constituie, pentru toţi cei care caută şi vor ajungă la adevăr, un punct sigur de sprijin: pentru el, Biblia a fost cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu care acţionează cu vitalitate şi este cu mult mai puternic şi autoritar decât orice cuvânt al oamenilor (1Tes 2,13)4. În toate învăţăturile şi mărturisirile sale de credinţă a luat drept fundament adevărul proclamat de autorii sacri. Primind putere şi autoritate prin acest cuvânt, s-a lăsat mereu iluminat de Duhul Sfânt, autenticul interpret al Scripturii şi a reuşit să pătrundă în intenţia şi gândul autorilor sacri. Din toate operele sale şi, mai ales, din viaţa sa, transpare că Biblia nu a fost scrisă numai pentru a fi citită şi interpretată, ci, mai ales, pentru a fi crezută şi trăită.

Dar împreună cu mărturiile Sfintei Scripturi, sfântul Vasile cel Mare şi-a consolidat învăţătura prin acceptarea şi mărturisirea credinţei prezentă în tradiţia Bisericii. Conştient de faptul că „ar fi o adevărată trădare dacă nu ne-am sili să punem la îndemâna tuturor celor care îl iubesc pe Dumnezeu răspunsurile teologice cele mai potrivite”5, el a încercat – şi a reuşit – să prezinte lumii adevărata credinţă, întrucât în tot ceea ce a susţinut s-a arătat fidel învăţăturii primite de la sfinţii Părinţi. Episcopul Cezareei Capadociei a fost cu adevărat înrădăcinat în tradiţia Bisericii, norma de bază a credinţei lui fiind surprinsă în aceste rânduri: „Cât despre mărturisirea de credinţă, noi nu vrem să primim alta mai nouă, aşa cum au încercat să ne prezinte alţii, dar nici nu îndrăznim să compunem alta ieşită din mintea noastră, ci numai ceea ce ne-au învăţat sfinţii Părinţi, numai pe aceea o popularizăm”6. Această hotărâre fermă de a mărturisi numai ceea ce a fost crezut şi învăţat de cei care l-au precedat în dreapta credinţă, s-a consolidat pe certitudinea că sfinţii Părinţi şi-au formulat toate adevărurile şi şi-au trăit întreaga credinţă având drept ghid mărturiile Scripturii7. Fidelitatea sfântului Vasile cel Mare faţă de tradiţia Bisericii a fost consecinţa convingerii că aceasta îşi are unicul temei şi izvor incontestabil în Sfânta Scriptură.

Adesea, părintele capadocian, în expunerea învăţăturii sale, atunci când vrea să exprime credinţa autentică cu privire la un adevăr ce trebuie mărturisit, apelează în 2

VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, III, 1: SCh 26 bis, 188-189; Omilii la Hexaemeron, 60.

3 VASILE CEL MARE, Homélies sur l’hexaéméron, II, 2: SCh 26 bis, 142-143; Omilii la Hexaemeron, 37.

4 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXX, 77: SCh 17bis, 524-525; Scrieri, 91.

5 VASILE CEL MARE, Epistola 7: Scrieri, 130.

6 VASILE CEL MARE, Epistola 140, II: Scrieri, 328.

7 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, VII, 16: SCh 17bis, 299-301; Scrieri, 31.

112 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

egală măsură la Sfânta Scriptură şi la tradiţia Părinţilor. De exemplu: „Să examină sensul denumirilor Sfântului Duh, denumiri pe care le-am cules din Scripturi sau leam moştenit din tradiţia nescrisă a Părinţilor”8. Şi totodată, înţelegem de aici că el a considerat vrednice de crezare şi mărturiile nescrise ale tradiţiei. În privinţa aceasta avem şi mărturia sa directă: „Faptul de a stărui cineva în tradiţiile nescrise este apostolic”9. De fapt, aici sfântul Vasile cel Mare nu face altceva decât să dea crezare şi ascultare învăţăturii sfântului apostol Paul: „Vă laud pentru că vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi tradiţiile aşa cum vi le-am transmis” (1Cor 11,2). Iar în alt loc, acelaşi sfânt ne învaţă că trebuie să rămânem tari în credinţă şi să ţinem tradiţiile pe care le-am primit fie prin cuvânt, fie prin scrierile sfinte (cf. 2Tes 2,15).

Tradiţia, la care face apel sfântul Vasile cel Mare pentru a fi autentic în ceea ce învaţă, cuprinde atât tradiţia apostolică, scrisă sau nescrisă, cât şi tradiţia Părinţilor, pe care au transmis-o cei care au crezut mărturiei apostolilor. Acestea, neseparate niciodată de Sfânta Scriptură, constituie izvorul şi depozitul credinţei cu adevărat creştine10. Importanţa pe care el o dădea tradiţiei este reliefată şi de următoarea mărturisire: Dintre doctrinele şi proclamările păstrate de Biserică, le ţinem pe unele de la învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit, transmise în mod secret de tradiţia apostolică. Toate au aceeaşi putere în ceea ce priveşte pietatea, căci nimeni nu va tăgădui aceasta dacă are câtuşi de puţină experienţă despre instituţiile ecleziastice; căci dacă am încerca să îndepărtăm mărturiile nescrise ca neavând mare forţă, am aduce neajunsuri Evangheliei în punctele cele mai esenţiale; mai mult, am face din proclamarea cuvântului (din kerigmă) un cuvânt lipsit de sens11.

Înrădăcinat în tradiţia Bisericii, având ca temelie împreună cu aceasta adevărul şi numai adevărul Sfintei Scripturi, episcopul Vasile cel Mare prin tot ceea ce a învăţat s-a manifestat ca adevărat slujitor şi colaborator al Duhului Sfânt. Toate acestea l-au ajutat ca mai întâi el însuşi să trăiască ceea ce le propunea altora; iar ceea ce le propunea este cuprins şi în această scrisoare: „Deocamdată mă adresez inimii tale şi te rog, aşa cum te-am mai rugat şi altădată: să te dedici cu totul apărării adevărului creştin şi, cu avântul pe care Dumnezeu ţi l-a sădit în cuget, să ajuţi la consolidarea poziţiei corecte a învăţăturii ”12.

Faptul că Vasile cel Mare a fost un continuator fidel al tradiţiei Bisericii este reliefat şi de unul dintre biografii săi: Criteriul exterior referitor la autenticitatea contribuţiei lui teologice, o constituie absoluta acceptare a tradiţiei Bisericii. Vasile nu discută, nu se îndoieşte niciodată de tradiţia existentă în Biserică. Şi-o însuşeşte, o trăieşte întreagă. Şi trăind în Biserică, este dăruit 8

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XI, 22: SCh 17bis, 323-324; Scrieri, 38.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXIX, 71: SCh 17bis, 501-502; Scrieri, 84.

10 Cf. B. PRUCHE, „Introducere”; în VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, SCh 17bis, 139.

11 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXVII, 66: SCh 17bis, 479-481; Scrieri, 79.

12 VASILE CEL MARE, Epistola 7: Scrieri, 130.

9

113 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

de Dumnezeu să spună câte ceva şi despre adevărul care nu-i limpede în Scriptură şi în tradiţie. Spre deosebire de el, oricine nu acceptă pe deplin şi nu trăieşte tradiţia Bisericii, orice ar zice, nu va fi decât o plăsmuire omenească, nu va fi rodul iluminării Sfântului Duh13.

Toate acestea ne întăresc în convingerea că mărturia sfântului Vasile cel Mare şi a tuturor sfinţilor Părinţi ai Bisericii, întrucât este clădită pe Sfânta Scriptură, este autentică şi vrednică de crezare. Aceasta fie şi numai pentru autoritatea de care se bucură Sfânta Scriptură, la care se adaugă puterea tradiţiei Bisericii. Despre autoritatea scrierilor sfinte ale Bibliei, Conciliul al II-lea din Vatican învaţă: „Sfânta Maică Biserică, pe baza credinţei primite de la apostoli, consideră sfinte şi canonice în totalitate cărţile Vechiului şi Noului Testament cu toate părţile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt, îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate Bisericii”14.

Dar nu doar autenticitatea învăţăturii sfinţilor Părinţi ai Bisericii ne motivează să ne îndreptăm adesea atenţia spre ei în căutările noastre teologice, ci şi faptul că şi ei, ca şi noi, au trăit într-un mediu, într-un context, zbuciumat şi controversat. Din operele sfântului Vasile cel Mare reiese o asemănare frapantă a timpurilor, iar noi ne oprim în continuare tocmai asupra acestei corespondenţe contextuale.

1.2. Asemănarea contextelor În încercarea noastră de a construi o paralelă între circumstanţele secolului al IV-lea şi ambianţa zilelor noastre, ne îndreptăm atenţia în mod deosebit asupra contextului eclezial şi mai puţin asupra dimensiunilor sociale, politice, economice etc.

Descrierea pe care sfântul Vasile cel Mare o face timpului său se regăseşte în prezentarea omenirii pe care a făcut-o Conciliul al II-lea din Vatican, mai ales prin Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană, Gaudium et spes. Şi atunci, ca şi astăzi, bucuria şi speranţa, convieţuiau cu tristeţea şi angoasa. Şi atunci, ca şi astăzi, au existat oameni care s-au oprit din curgerea tumultoasă a vremurilor şi au reflectat asupra lui Dumnezeu, asupra Bisericii, asupra misterului omului, căutând şi propunând răspunsuri şi soluţii pentru problemele stringente ale timpului.

Cu siguranţă situaţia omenirii de astăzi se regăseşte în cuvintele sfântului Vasile cel Mare, spuse despre timpurile sale: „Toate se clatină şi sunt în pericol să cadă”15.

Iar Conciliul al II-lea din Vatican, după ce prezintă mutaţiile profunde şi transformările sociale ce au loc în timpurile noastre16, prezintă dezechilibrele lumii contemporane: 13

S. PAPADOPOULUS, Viaţa sfântului Vasile cel Mare, Editura Bizantină, Bucureşti 2003, 307.

CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituţia dogmatică despre Revelaţia divină Dei Verbum (18 noiembrie 1965), 11: EnchVat 1, 889; cf. CBC, 105.

15 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXIX, 75: SCh 17bis, 518-519; Scrieri, 89.

16 Cf. GS 5,6: EnchVat 1, 1329-1337.

14

114 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

Schimbarea rapidă, petrecută adesea în neorânduială, precum şi însăşi conştiinţa mai acută a discrepanţelor ce afectează lumea nasc sau sporesc contradicţii sau dezechilibre.

[Apar dezechilibre] la nivelul persoanei umane… între preocuparea pentru eficienţa practică şi exigenţele conştiinţei morale… între specializarea activităţii umane şi viziunea universală asupra realităţii… în familie… între rase, între diversele categorii sociale… între instituţiile internaţionale. De aici neîncrederi şi duşmănii reciproce, conflicte şi suferinţe, a căror cauză şi victimă, în acelaşi timp, este omul însuşi17.

Toate aceste dezechilibre neliniştitoare care ne înconjoară nu-i erau străine nici părintelui capadocian. Iată imaginea elocventă pe care o foloseşte pentru a descrie situaţia în care trăia: Cu ce voi asemăna situaţia prezentă? Seamănă cu un război naval, izbucnit între marinari războinici, din cauza unor vechi fricţiuni; imaginează-ţi, deci, acest tablou: flota porneşte la atac cu mult elan. Mânia ajunge la culme. Începe lupta. Presupune, dacă vrei, că în acelaşi timp corăbiile sunt zdruncinate de o furtună violentă şi că un întuneric dens învăluie totul. Nu se mai poate face distincţie între prieteni şi duşmani… e o confuzie generală. Să mai adăugăm tabloului o mare agitată, o ploaie torenţială şi valuri ridicate de furtună. Apoi şi un vânt puternic… în această situaţie, închipuie-ţi că unii dintre luptători trădează, alţii încearcă să conducă vasele purtate de vânturi, iar alţii, cuprinşi de revolta pe care le-a inspirat-o invidia faţă de superiori şi de dorinţa de a fi fiecare stăpân, se ucid reciproc (…) Este un zgomot confuz şi se aşterne o dezordine şi o confuzie înfricoşătoare, comiţându-se multe greşeli din cauza disperării. Adaugă acestora şi o extraordinară boală a doxomaniei, încât, deşi corabia se scufundă, cearta pentru întâietate îi mai preocupă încă pe pasageri18.

În această imagine întrezărim câteva atitudini comune asupra cărora trebuie să reflectăm. Şi avem, în primul rând, acest zbucium eclezial care se resimte şi în timpurile noastre sub o formă sau alta. Dacă în acele timpuri lupta era dusă împotriva celor care, urmându-l pe Arius, negau dumnezeirea Fiului şi apoi şi a Duhului Sfânt (pneumatomahii), acum confruntarea are loc împotriva celor care nu percep în niciun fel o legătură intimă şi vitală cu Dumnezeu, împotriva celor care îl neagă în mod expres pe Dumnezeu sau consideră că omul nu poate afirma absolut nimic despre el; se duce o luptă cu cei care examinează problema lui Dumnezeu cu o astfel de metodă încât ea pare lipsită de sens şi cu cei care nu mai admit nici un fel de adevăr absolut. În acest conflict sunt prinşi şi cei care îl aşază atât de sus pe om încât credinţa în Dumnezeu devine fără vlagă, precum şi cei care şi-l reprezintă astfel pe Dumnezeu încât acea plăsmuire pe care o resping nu este în nici un fel Dumnezeul Evangheliei. Nu sunt excluşi nici cei care nu abordează problema lui Dumnezeu, părând străini de orice nelinişte religioasă şi nu înţeleg de ce trebuie să se preocupe de religie19. Acelaşi Dumnezeu este controversat, respins, negat şi 17

GS 8: EnchVat 1, 1341-1345.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXX, 76: SCh 17bis, 520-523; Scrieri, 89-90.

19 GS 19: EnchVat 1, 1374.

18

115 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

acum ca şi atunci, s-a schimbat doar forma prin care se manifestă contestaţia în esenţa sa. Dacă atunci Biserica a luptat împotriva arianismului, pneumatomahismului şi împotriva tuturor antitrinitarilor, astăzi ea luptă împotriva ateismului, indiferentismului şi relativismului. Răspunsurile pe care le-a dat sfântul Vasile cel Mare pentru a arăta temeinicia adevărurilor de credinţă – în special existenţa unui singur Dumnezeu în trei persoane –, răspunsuri asupra cărora ne-am oprit şi noi în prima parte a lucrării când am reflectat despre Dumnezeirea Duhului Sfânt, pot fi date şi lumii de astăzi.

Despărţirea de adevăr şi profesarea unor pseudo-adevăruri au creat şi atunci, ca şi acum, o serie de rupturi, de schisme. Încă din acele vremuri se făcea simţită nevoia unei mişcări spre unitate – pe care astăzi o numim ecumenism – căci şi atunci se trăia drama conştientizării că, deşi Isus Cristos „a întemeiat o singură Biserică, totuşi, mai multe comuniuni creştine se înfăţişează oamenilor ca adevărata moştenire a lui Cristos: toţi afirmă că sunt ucenicii Domnului, însă ei nu sunt la fel şi umblă pe căi diferite, ca şi cum Cristos însuşi ar fi împărţit (cf. 1Cor 1,13)”20. Cu învăţătura sfântului Vasile cel Mare putem merge şi astăzi spre unitate, aplicând principiile iconomiei sale reflectate în această scrisoare: „cel mai bun lucru care ar trebui făcut este reunificarea bisericuţelor care s-au dezbinat una de alta de atâta vreme. Şi această unire s-ar putea face numai dacă vom dovedi răbdare faţă de cei neajutoraţi şi dacă vom acţiona în aşa fel încât să nu mai provocăm noi zguduiri sufleteşti”21.

Alterarea dreptei credinţe şi prezenţa doxomaniei ecleziale vin şi completează acest tablou al asemănărilor contextuale. Mereu, oameni fie din Biserică, fie din afara ei, nu iau în serios cuvântul lui Cristos: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor” (Mc 9,35), şi astfel se ajunge la fuga după putere şi trăirea unei vieţi pe placul oamenilor şi nu al lui Dumnezeu. Şi astăzi putem regăsi această situaţie: „Avem oameni care, din dorinţa după mărire şi mai ales dintr-o aroganţă care desfigurează cu totul sufletul creştinului, au încurajat unele inovaţii în exprimarea dogmatică şi urmarea a fost că Bisericile au căzut în anarhie, iar în ele s-a infiltrat, ca prin nişte vase poroase, corupţia eretică”22.

Contextul zilelor noastre încă surprinde ecoul şi caută răspunsul frământărilor sfântului Vasile cel Mare: „Tulburările pe care le provoacă mulţi dintre conducătorii acestei lumi nu tulbură popoarele mai puternic decât orice furtună?”23. încă este valabil că sunt mulţi care îl urăsc pe cel drept pentru că ei trăiesc în păcate; păcatele lor sunt vădite de purtarea celui drept, pentru că viaţa lor este pusă în comparaţie cu o viaţă mai bună (…) Cel drept 20

CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio (21 noiembrie 1964), 1: EnchVat 1, 494.

21 VASILE CEL MARE, Epistola 113: Scrieri, 293-294.

22 VASILE CEL MARE, Epistola 242: Scrieri, 502.

23 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXX, 77: SCh 17bis, 524-525; Scrieri, 90.

116 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

poate fi urât şi pentru îndrăzneala cu care el îi vădeşte pe cei păcătoşi; că păcătoşii defăimează cuvântul cel sfânt şi-i urăsc pe cei care îi ţin de rău pe faţă. Apoi iubirea de întâietate şi iubirea de putere îi împing pe mulţi să-i urască pe cei mai buni. Şi mai este încă o pricină, neştiinţa cu privirea la ideea de om drept şi cu privire la întrebarea: cine este cel drept?24

Timpurile în care trăim fac şi astăzi, poate chiar mai mult decât atunci, să persiste o confuzie generală asupra a ceea ce este bine şi ce este rău, ce este drept şi nedrept. Însă şi acum, ca şi atunci, învăţătura Bisericii asupra dreptăţii nu lasă loc nici relativismului, şi nici ambiguităţii: „Dreptatea este virtutea morală care constă în voinţa neschimbătoare şi fermă de a-i da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine”25. În căutarea dreptăţii şi a binelui şi astăzi Biserica vine în ajutorul omenirii amintind că în adâncul conştiinţei, omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi, dar căruia trebuie să i se supună şi al cărei glas, chemându-l neîncetat să iubească şi să facă bine şi să evite răul, răsună la momentul potrivit în urechea inimii: „Fă aceasta, fugi de aceea”.

Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu: demnitatea lui este să se supună acesteia26.

Numai conştiinţele bine formate vor putea contribui la eliminarea „întunericul apăsător şi sumbru care s-a aşternut peste Biserică” şi vor putea face ca „luminătorii lumii, pe care Dumnezeu i-a pus să lumineze sufletele oamenilor” să nu mai fie îndepărtaţi sau reduşi la tăcere27. Şi oamenilor zilelor noastre le este necesară o revenire, în urma căreia să poată spune împreună cu sfântul Vasile cel Mare: „După ce mi-am cheltuit mulţi ani din viaţă cu lucruri deşarte… m-am trezit în sfârşit şi mi-am îndreptat privirea spre minunata lumină a adevărului evanghelic… mi-am deplâns amarnic condamnabila mea viaţă şi l-am rugat pe Dumnezeu să mă îndrume spre cunoaşterea învăţăturii creştine”28. Şi la fel de benifică timpurilor noastre este această descriere-îndemn : Fiecare zi posomorăşte sufletul meu cu câte o supărare nouă, pe când nopţile, care preiau îngrijorările zilelor, amăgesc şi mai mult cugetele cu nălucirile lor. Faţă de toate acestea există numai o singură scăpare: să te desparţi cu totul de grijile lumeşti. Dar despărţirea de lume nu înseamnă pur şi simplu plecarea trupească din mijlocul ei, ci ruperea sufletească de poftele trupeşti în aşa măsură încât să nu simţi dorul de a trăi în oraş, de a avea casă, prieteni, proprietate personală, mijloace proprii de trai, pofta de a face comerţ, de a apărea în întruniri publice (…) În schimb, să fii gata să primeşti în inimă îndrumări izvorâte din învăţătura dumnezeiască. Şi o astfel de pregătire a inimii înseamnă tocmai dezvăţul de obişnuinţele rele, care puseseră până atunci stăpânire pe ea (…) În suflet nu 24

VASILE CEL MARE, Tâlcuiri la psalmi, 178.

CBC, 1807.

26 GS 16: EnchVat 1, 1369.

27 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXX, 77: SCh 17bis, 524-525; Scrieri, 90.

28 VASILE CEL MARE, Epistola 223, I: Scrieri, 457-458.

25

117 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

se pot întipări învăţăturile dumnezeieşti dacă nu s-au scos din el mai întâi prejudecăţile obişnuinţei (…) Deprinderea evlaviei hrăneşte sufletul cu gândiri cereşti. Şi ce lucru poate fi mai fericit decât să imiţi, aici, pe pământ, cetele îngerilor, care pornesc rugăciunea încă din revărsatul zorilor şi-l preamăresc pe Creatorul lumii în laude şi în cântece… însoţindu-l pe om pretutindeni în rugăciune?29

Toate acestea, printre care ne regăsim şi noi, cei care trăim printre indiferenţă şi sete de adevăr, erezii şi mărturisiri de credinţă, doxomanii şi copleşitoare exemple de umilinţă, ne ajută să înţelegem mai bine atât autenticitatea învăţăturii sfinţilor Părinţi prin ceea ce ei au prezentat, cât şi perenitatea învăţăturii lor, prin ceea ce ei au trăit şi propus. În cele ce urmează ne îndreptăm atenţia tocmai asupra acestei perenităţi a gândirii lor, arătând că învăţătura lor este preluată şi folosită de magisteriul zilelor noastre.

1.3. Perenitatea învăţăturii patristice Istoria tuturor timpurilor este de partea noastră şi dă mărturie că nimic din ceea ce este autentic şi folositor nu dispare. Dimpotrivă, trecerea timpului nu face altceva decât să fie şi mai mult preţuit ceea ce constituie o adevărată valoare. În acest sens, poate că cea mai grăitoare mărturie o aduce arta, prin toate domeniile ei din care este suficient să amintim, spre exemplificare, literatura, pictura şi arhitectura.

Acelaşi mare adevăr îl descoperim ori de câte ori ne apropiem de sfânta Scriptură: scrisă cu cel puţin nouăsprezece secole înaintea noastră, ea se prezintă oamenilor mileniului al treilea ca un puternic punct de referinţă pentru tot ceea ce este demn, frumos şi bine.

Bineînţeles că această bogăţie a celor vechi nu se datorează simplului fapt că timpul trece. Factorul principal al valorificării lor este încercarea omului de a cuprinde în întregime misterul, bogăţia şi splendoarea ce se află în aceste opere. Cu cât omul se apropie mai mult de ele, cu atât le descoperă autenticitatea, bogăţia şi valoarea perenă. Toate sunt asemenea unei mine bogate în imense filoane de comori, ca un tezaur care oricât de mult ar fi explorat, nu se epuizează niciodată, dimpotrivă, în fiecare cavitate se descoperă noi filoane de bogăţii30.

Toate acestea se pot spune şi despre opera sfinţilor Părinţi în general, şi despre opera sfântului Vasile cel Mare, în special. Dincolo de marele arc de timp ce se întinde între ei şi noi, frecventarea operelor lor aduce un imens profit spiritual, uman şi intelectual. Astfel se face că şi oamenii mileniului al treilea pot spune: Sfinţii Părinţii sunt singurii autori care răspund direct întrebărilor mele esenţiale. Am cunoscut oameni şi cărţi care au răspunsuri formidabile, spectaculoase, pasionante, dar la întrebări pe care eu nu le am. Părinţii se mişcă edificator în spaţiul interogativităţilor mele predilecte. Îmi oferă, aşadar, exact ceea ce aştept de la ei, ceea ce le cer. Ei 29 30

VASILE CEL MARE, Epistola 2: Scrieri, 118-119.

Cf. E. FERENŢ, Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului, 373.

118 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

ilustrează cu toţii, din punctul meu de vedere, principiul avvei Ares: „Fraţii pleacă de la mine cu ceea ce vin să caute31.

Perenitatea învăţăturii şi gândirii lor este reliefată şi de magisteriul Bisericii care de-a lungul celor două milenii nu a încetat să facă apel la învăţătura lor pentru a-şi clarifica enunţurile şi adevărurile credinţei. Astfel, în toate conciliile ecumenice ale Bisericii, alături de Sfânta Scriptură şi de învăţătura suveranilor pontifi, referinţele la sfinţii Părinţi ai Bisericii ocupă un loc important. Referindu-ne la învăţătura sfântului Vasile cel Mare, acesta apare deseori menţionată în documentele magisteriale ale conciliilor: apare menţionată la Conciliul I din Constantinopol (381)32; apoi la Conciliul din Calcedon (451)33; de asemenea, apare în învăţătura Conciliului al II-lea de la Niceea (787)34. Sfântul Vasile cel Mare apare menţionat şi în cadrul Conciliului al II-lea din Lateran (1139)35. Dar mărturia cea mai elocventă pentru noi este Conciliul al II-lea din Vatican (1962-1965) care îl nominalizează pe sfântul Vasile cel Mare de 4 ori36. Dintre aceste mărturii – cărora li se adaugă apelurile nenominale ale Conciliului la învăţătura sfinţilor Părinţi37 – cea mai relevantă menţionare a doctrinei sfântului Vasile este din Decretul despre Bisericile orientale catolice, Orientalium Ecclesiarum, care face apel la promovarea iconomiei vasiliene, Biserica stabilindu-şi modul de a acţiona astfel încât să nu fie, prin asprimea unei hotărâri, o piedică în calea celor ce se mântuiesc şi să poată promova cât mai mult unitatea38. Împreună cu această autorizată dovadă a perenităţii învăţăturii sfântului Vasile cel Mare, avem mărturia Catehismului Bisericii Catolice. Printre numeroşii scriitori bisericeşti citaţi39 apare şi sfântul Vasile cel Mare, cu referinţă mai ales la două dintre operele sale: Contra lui Eunomiu şi tratatul Despre Duhul Sfânt40. Mărturia despre credinţă , ca început al vieţii veşnice, dată de părintele capadocian a străbătut veacurile şi ea este oferită de Catehismul Bisericii Catolice celor care trăiesc sau vor să trăiască în Biserică: „De vreme ce încă de acum contemplăm binecuvântările

31

Andrei Pleşu interogat de Cristian Bădiliţă în C. BĂDILIŢĂ, Pe viu despre Părinţii Bisericii, Humanitas, Bucureşti 2003, 24-25.

32 Cf. COD, 33; 35.

33 Cf. COD, 87; 94; 99.

34 Cf. COD, 136; 151-155.

35 Cf. COD, 203.

36 Cf. LG 23: EnchVat 1, 339; OE 26: EnchVat 1, 487 ; AG 3: EnchVat 1, 1093; GS 69: EnchVat 1, 1551.

37 Cf. LG 42; AG 4; PO 11 etc.

38 OE 26: EnchVat 1, 487. VASILE CEL MARE, Epistola 188: Scrieri, 373-382.

39 În CBC sunt 68 de scriitori bisericeşti citaţi, în afară de referinţele la documentele pontificale şi conciliare.

40 Cf. CBC, 336, 163, 736, 2132, 2684. Alte două mărturii din învăţătura sfântului Vasile cel Mare se găsesc la 1828, 2384.

119 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

credinţei, ca un chip în oglindă, e ca şi cum am fi dobândit deja lucrurile minunate de care credinţa ne asigură că ne vom bucura odată (cf. 1Cor 14,24-25)”41.

Iar în al treilea rând, după mărturia Conciliului al II-lea din Vatican şi a Catehismului Bisericii Catolice, foarte importantă pentru tema noastră este chemarea pe care Ioan Paul al II-lea o adresează omenirii pentru a-l redescoperi şi valorifica pe cel numit lux pietatis şi lumen Ecclesiae, cum apare menţionat Vasile cel Mare în textele liturgice bizantine42. Omagiul adus părintelui capadocian la împlinirea a 1600 de ani de la moartea sa, prin scrisoarea apostolică Patres Ecclesiae adresată tuturor creştinilor Bisericii Catolice, ne vorbeşte cu adevărat despre un om care cu forţa credinţei sale şi prin profunzimea şi bogăţia învăţăturii lui a regenerat şi a dat mereu putere şi autoritate învăţăturii Bisericii. Sfinţii Părinţi, sunt constructorii Bisericii pentru că prin ei – pe fundamentul unic pus de apostoli, care este Cristos (cf. 1Cor 3,11) – Biserica lui Dumnezeu a fost edificată (…) Din viaţa primită de la Părinţii săi, Biserica primeşte viaţă şi astăzi (…) Părinţi au fost şi Părinţi rămân pentru totdeauna. Ei sunt o structură stabilă a Bisericii, şi pentru Biserica din toate timpurile îndeplinesc o funcţie veşnică (…) Biserica nu oboseşte să se întoarcă la scrierile lor, pline de înţelepciune şi veşnic noi (incapabile de a se învechi)43.

Îndemnul Suveranului Pontif, după ce îi prezintă viaţa şi doctrina autentică, este ca să-i urmăm exemplu şi să-i ascultăm cu veneraţie învăţăturile „aceasta nu doar pentru puritatea vieţii sale, ci şi pentru doctrina sa excelentă”44.

Alături de Patres Ecclesiae, avem şi mărturia din scrisoarea apostolică Orientale lumen, în care Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, subliniază că învăţătura sfântului Vasile cel Mare constituie şi astăzi o cale prin care cei care o urmează nu zădărnicesc crucea lui Cristos – Ne evacuetur Crux! (1Cor 1,17). Acest document magisterial vorbeşte despre bogata tradiţie orientală, evidenţiind rolul şi influenţa pe care aceasta a exercitat-o şi o exercită în continuare în Biserică. Aceasta tradiţie care îl cuprinde şi pe sfântul Vasile cel Mare, este memoria vie a Bisericii păstrată mereu tânără de Duhul Sfânt care sălăşluieşte în ea45.

Dacă toate acestea vorbesc în mod direct despre perenitatea învăţăturii celui care a fost episcop al Cezareei Capadociei, începând cu luna septembrie a anului 370, trebuie să menţionăm şi alte trei mărturii indirecte care să ne întărească în convingere. În primul rând, Decretul privind slujirea şi viaţa preoţească, Presbyterorum Ordinis, insistă ca „ştiinţa slujitorilor sacri să fie sacră, să izvorască dintr-un izvor sacru şi să tindă spre un scop sacru. Şi aceasta se dobândeşte în primul rând din citirea şi meditarea Sfintei Scripturi, dar se şi nutreşte cu folos prin 4141

CBC, 163; VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XV, 36: SCh 17bis, 370-371; Scrieri, 51.

Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Patres Ecclesiae, II: EnchVat 7, 2.

43 IOAN PAUL AL II-LEA, Patres Ecclesiae, I: EnchVat 7, 1.

44 IOAN PAUL AL II-LEA, Patres Ecclesiae, II: EnchVat 7, 2; cf. Ibidem, IV: EnchVat 7, 44.

45 Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Orientale lumen, 8: EnchVat 14, 2570.

42

120 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

studierea scrierilor sfinţilor Părinţi şi învăţători ai Bisericii şi a altor documente ale tradiţiei”46. Biserica nu recomandă niciodată ca hrană spirituală ceva ce nu ar fi actual şi folositor. Iar profesorilor, acelaşi Conciliu le cere ca să arate „aportul Părinţilor Bisericii Orientale şi Occidentale la transmiterea fidelă şi la dezvoltarea fiecăruia din adevărurile revelate”47, subliniindu-se astfel atât fidelitatea sfinţilor Părinţi, cât şi contribuţia lor ecleziastică mereu actuală. În al doilea rând, pe aceeaşi linie a Conciliului al II-lea din Vatican, Congregaţia pentru Educaţia Catolică a dat documentul Inspectis Dierum: studiul sfinţilor Părinţi ai Bisericii în formarea preoţească48. Acest document ne oferă trei motivaţii în plus pentru a ne apropia şi a ne însuşi învăţătura sfinţilor Părinţi: „1) Sfinţii Părinţi sunt mărturisitori privilegiaţi ai tradiţiei; 2) Ei ne-au transmis o metodă teologică, în acelaşi timp luminoasă şi sigură; 3) Scrierile lor oferă o bogăţie culturală, spirituală şi apostolică, făcând din ei mari maeştri ai Bisericii de ieri şi de astăzi”49. Şi prin acest document este reliefată valabilitatea şi vitalitatea sfinţilor Părinţi, printre care şi a sfântului Vasile cel Mare.

Iar pentru a ne desăvârşi în convingerea utilităţii universale a sfinţilor Părinţi ai Bisericii, precum şi de necesitatea învăţăturii lor pentru reînnoirea teologică, pastorală şi spirituală – căci în aceştia se găsesc acele constante care stau la baza oricărei reînnoiri teologice50 – amintim în al treilea rând catehezele săptămânale ale Papei Benedict al XVI-lea despre sfinţii Părinţi. Începând cu luna martie a anului 2007, Sfântul Părinte a iniţiat o serie de cateheze prin care invită la redescoperirea acestui tezaur inestimabil al perioadei patristice. În două din aceste cateheze – cateheza din 4 iulie 2007 şi din 1 august 200751 – Papa Benedict al XVI-lea s-a oprit asupra sfântului Vasile cel Mare pe care îl recunoaşte ca fiind „unul dintre marii părinţi care au formulat doctrina despre Sfânta Treime”, unul dintre oamenii Bisericii care, „plin de speranţă şi de bucuria credinţei, ne arată cum să fim întraadevăr creştini”52.

Acest cadru general al sfinţilor Părinţi ai Bisericii ne ajută să conştientizăm atât autenticitatea, cât şi perenitatea învăţăturii lor patristice. Acum restrângem aria studiului nostru şi încercăm să reliefăm câteva aspecte referitoare la actualitatea învăţăturii sfântului Vasile cel Mare despre Duhul Sfânt şi îngeri.

46

PO 19: EnchVat 1, 1307.

OT 16: EnchVat 1, 807.

48 Cf. CONGREGATIO DE INSTITUTIONE CATHOLICA, Instrucţia Inspectis Dierum (10 noiembrie 1989): EnchVat 11, 2831-2897.

49 CONGREGATIO DE INSTITUTIONE CATHOLICA, Inspectis Dierum, 17: EnchVat 11, 2847.

50 CONGREGATIO DE INSTITUTIONE CATHOLICA, Inspectis Dierum, 16: EnchVat 11, 2846.

51 Cf. http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/audiences/2007/index_it.htm.

52 http://www.vatican.va/holy_father/benedict_xvi/audiences/2007/documents/hf_benxvi_aud_20070704_it.html.

47

121 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

2. Învăţătura actuală despre Duhul Sfânt „Unul şi acelaşi Duh Sfânt”53.

Fragilitatea condiţiei umane recere o permanentă colaborare cu Duhul Sfânt: nu se poate trăi fără participarea la viaţa pe care numai Duhul poate să o reverse asupra omenirii ca dar. Însă, aceeaşi fragilitate creaturală ne împiedică să putem percepe în întregime marele mister al celui care este Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul.

Pe parcursul primului capitol am putut observa, împreună cu sfântul Vasile cel Mare, măreţia şi misterul acestei persoane divine. Încercăm în continuare să privim spre Duhul Sfânt din mijlocul cadrului pe care ni-l oferă cel de-al treilea mileniu creştin. Vrem să vedem în ce măsură este cunoscut astăzi Duhul Sfânt; să subliniem necesitatea trăirii credinţei sub călăuzirea lui şi să evidenţiem veşnica sa dumnezeire, aşa cum ea a fost învăţată şi de părintele capadocian.

2.1. Duhul Sfânt, între necunoaştere şi uitare Deşi s-a scris şi învăţat enorm despre Duhul Sfânt în cele 20 de secole ale Bisericii – este suficient să privim paginile Noului Testament, scrierile sfinţilor Părinţi şi reflecţiile teologice şi magisteriale –, este posibil ca Domnul şi de viaţă dătătorul să fie totuşi un „necunoscut”. Şi în timpurile noastre, întrebând despre Duhul Sfânt, s-ar putea să ni se dea un răspuns identic cu cel primit de sfântul Paul : „Nici nu am auzit că există Duh Sfânt” (Fap 19,2). Această necunoaştere este mereu un semnal de alarmă pentru teologie, căci nu are cum să fie lăsat în ignoranţă tocmai acela fără de care nu am putea vorbi de întruparea Cuvântului, de Euharistie şi de Biserică.

Cel care încă de la începuturile Scripturii este prezent ca Duhul lui Dumnezeu ruah Elohim (cf. Gen 1,2) şi care, până la împlinirea timpurilor, strigă împreună cu Biserica „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,17), este prezent în mijlocul nostru ca unul pe care noi nu-l cunoaştem (cf. In 1,26). Iar Biserica este chemată acum, la începutul celui de-al treilea mileniu după Cristos, să-l vestească şi să-l facă cunoscut pe izvorul nesecat al „apei săltătoare în viaţa veşnică” (In 4,14), pe cel care este adevăr şi har mântuitor54.

Biserica, de fapt, nu este chemată doar să-l facă cunoscut pe cel prin care subzistă şi este sfinţitoare, ci trebuie să simtă nevoia să-l şi amintească celor care l-au uitat.

Căci, într-adevăr, alături de cei care nu au auzit că există Duhul Sfânt, se află o mare mulţime a celor care, deşi au auzit despre el, unii chiar primindu-l în sfintele sacramente, l-au uitat. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Biserica, prin glasul Papei Leon al XIII-lea, a amintit lumii întregi că Duhul Sfânt trebuie cunoscut, iubit şi invocat: 53 54

DV 10,12: EnchVat 1, 888, 893.

Cf. Dvi 2: EnchVat 10, 452.

122 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

Bunătatea nemărginită a Duhului Sfânt faţă de noi, bunătate care transpare clar [din măreţia harurilor pe care le revarsă asupra omenirii], ne cere urgent ca să-i arătăm devoţiunea şi cultul cel mai frumos. Creştinii o vor face în modul cel mai bun cu putinţă, străduindu-se în fiecare zi mai mult să-l cunoască, să-l iubească şi să-l invoce pe Duhul Sfânt. Să dea bunul Dumnezeu ca îndemnul nostru părintesc, izvorât din inimile noastre, să-i mobilizeze în acest sens! Poate mai există încă şi astăzi printre ei dintre aceia care, întrebaţi dacă l-au primit pe Duhul Sfânt, ar răspunde „Nici n-am auzit că există un Duh Sfânt” (Fap 19,2). Este absolut sigur că, şi astăzi, mulţi nu-l cunosc cu adevărat pe Duhul Sfânt; ei au adesea numele său pe buze în timpul săvârşirii actelor religioase, dar credinţa le este acoperită de o ceaţă densă. De aceea, toţi săvârşitorii sfintelor taine şi toţi păstorii sufleteşti trebuie să devină conştienţi de datoria pe care o au de a prezenta poporului cu multă grijă şi într-o formă atrăgătoare învăţătura sau doctrina despre Duhul Sfânt55.

Magisteriul Bisericii a ţinut cont de acest îndemn, iar învăţătura despre Duhul Sfânt a fost aprofundată de Papa Pius al XII-lea56, reliefată de întregul conţinut al Conciliului al II-lea din Vatican57, reamintită prin scrisoarea A Concilio Constantinopolitano I58, şi nu în ultimul rând, propusă prin scrisoarea enciclică Dominum et vivificantem59.

Dacă încercăm să desluşim cauzele care au generat această situaţie a necunoaşterii sau uitării Duhului Sfânt, din care aceste documente magisteriale vor să ne scoată, trebuie să ne oprim, în primul rând, asupra unei realităţi istorice: mişcările carismatice, care au dus la exagerări şi erori dogmatice în privinţa Duhului Sfânt, lăsând loc multor dezordini. Astfel de mişcări pneumatice au constituit: gnosticii, montaniştii, maniheii, catarii, albigenii, bogumilii, valdezii, umiliţii, fraţii liberului spirit şi alţii. Toţi aceştia nu acceptau Biserica decât la un „nivel pneumatic”, fiind puternic ostili ierarhiei. Astfel, Biserica, în faţa alternativei „dezordine sau ordine”, a preferat în mare măsură „instituţionalizarea” Duhului Sfânt. Doctrina despre Duhul Sfânt a devenit mai mult o doctrină despre administrarea lui de către Biserică. Iar consecinţele nu au întârziat să apară. Deşi trăirile mistice nu au încetat niciodată în Biserică, experienţele autentice ale Duhului Sfânt au fost rezervate şi atribuite doar Bisericii primare sau, mai târziu, şi comunităţilor monahale. A fost redimensionată lucrarea tainică şi actuală a Duhului

55

LEON AL XIII-LEA, Scrisoarea enciclică Divinum illud munus (9 mai 1897): AAS 28 (18961897) 654.

56 PIUS AL XII-LEA, Scrisoarea enciclică Mystici Corporis (29 iunie 1943): AAS 35 (1943) 200248. Pentru partea dedicată Duhului Sfânt se poate vedea şi DS 3807-3808, 3814-3815.

57 Chiar dacă în textele conciliare nu se găseşte o tratare explicită asupra persoanei şi misiunii Duhului Sfânt.

58 IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică A Concilio Constantinopolitano I (25 martie 1981): EnchVat 7,1171-1199.

59 Cf. Dvi: EnchVat 10, 448-631.

123 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

Sfânt în viaţa interioară. Totodată s-a accentuat din ce în ce mai mult dualismul dintre spirit şi trup60.

Pe lângă această cauză istorică, în al doilea rând, necunoaşterea şi uitarea Duhului Sfânt sunt consecinţele deplasări interesului teologic: Aprofundarea insuficientă a acţiunii Duhului Sfânt în viaţa de credinţă şi în teologia practică corespunde restricţiilor operate în teologia dogmatică. Numai când, în perioadele de criză ale Bisericii, au apărut mişcările pneumatice şi cele reformatoare motivate de experienţele Duhului Sfânt, teologia Duhului a început să trezească interesul teologilor şi să fie explicit tematizată61.

Astfel, deseori, din cauza modului în care teologii occidentali au tratat realitatea Duhului Sfânt, accentuând fie elementul jurisdicţional şi ierarhic, fie o ecleziologie a subordonării elementului carismatic, s-au ridicat critici puternice venite din partea Orientului, critici însoţite de acuzaţii de „subordinaţionism pneumatologic” şi „filioquism”62. Împreună cu aceste două cauze, menţionăm starea de facto a unei societăţi care se declară deseori fie atee, fie postcreştină. Această „declaraţie”, mai mult faptică şi mai puţin verbală, scoate din cercul intereselor nu doar realitatea Duhului Sfânt, ci orice referinţă la sacru şi religie, deci, implicit, Dumnezeul treimic. Nu trebuie deloc desconsiderat aspectul că în geneza şi răspândirea acestui păcat împotriva virtuţii religiei (cf. Rom 1,18)63 „credincioşii pot avea un rol deloc neglijabil. În măsura în care, prin neglijarea educării credinţei sau printr-o prezentare înşelătoare a doctrinei, sau chiar prin deficienţele lor religioase, morale sau sociale, se poate spune că mai degrabă învăluie decât dezvăluie adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al religiei”64.

Aşadar, cauzele acestei amnezii pneumatologice aparţin atât trecutului cât şi prezentului. Cu toate acestea, este exclusă o uitare totală a Duhului Sfânt în Biserică, atât în prezentul tumultuos al timpului în care trăim şi ne mişcăm, cât şi în trecutul îndepărtat. Mărturie în acest sens dau toate referinţele patristice, scolastice, moderne ale Părinţilor şi învăţătorilor Bisericii, alături de documentele magisteriale. Şi chiar dacă oamenii l-au uitat deseori pe Duhul Sfânt sau nu i-au recunoscut prezenţa, acesta nu i-a părăsit niciodată. Asemenea Fiului, Duhul Sfânt este alături de noi până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20; 1In 2,1). El nu-şi părăseşte niciodată opera – creaţia, omul, Biserica – căci darurile lui Dumnezeu sunt irevocabile (cf. Rom 11,29), iar Duhul Sfânt este darul prin excelenţă. Duhul Sfânt este un Dumnezeu necesar omenirii celui de-al treilea mileniu, este Dumnezeul pe care Biserica trebuie să-l creadă şi despre care ea trebuie să înveţe fără încetare.

60

Cf. E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 18-21.

E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 21.

62 Cf. E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 21.

63 Cf. CBC, 2125.

64 GS 19: EnchVat 1, 1375.

61

124 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

Spre aceste „necesităţi” pneumatologice ne îndreptăm şi noi în continuarea acestei lucrări.

2.2. Duhul Sfânt, Dumnezeu necesar Bisericii; Dumnezeu care trebuie predicat, crezut şi adorat După cum deja am observat, Biserica vrea să iasă din această uitare a Duhului Sfânt şi vrea să îndrepte toată omenirea spre o mai bună cunoaştere a celui care este darul Tatălui şi al Fiului. Această îndatorire a Bisericii nu se realizează fără efort şi sacrificii, dar îndemnul sfântului Vasile cel Mare rămâne valabil şi încurajator şi pentru zilele noastre, mai ales pentru revalorizarea credinţei în Duhul Sfânt: „Nu este dureros a suferi pentru credinţă; insuportabil este faptul de a nu te fi luptat pentru ea”65.

Dificultăţile întâmpinate în drumul spre reînnoirea penumatologică sunt în strânsă legătură cu cauzele uitării şi necunoaşterii Duhului Sfânt. Şi lor li se adaugă un element adesea neglijat: în vorbirea despre „Marele necunoscut” trebuie să se ţină cont de kenoza Duhului Sfânt. Acesta nu s-a întrupat, asemenea cuvântului, şi ori de câte ori ni se revelează nu foloseşte pronumele personal „eu”. Prin prezenţa sa, el nu se arată pe sine, ci ne trimite la persoana Fiului, făcându-ni-l cunoscut pe acesta.

Kenoza Duhului pare a fi mai adâncă decât cea a Cuvântului, deoarece acesta, întrupându-se, şi-a asumat o natură umană nevinovată, lipsită de păcat, pe când Duhul nu pregetă să se sălăşluiască în inimile persoanelor păcătoase, în mădularele Trupului Mistic şi în limitele instituţiilor acestuia. Istoria succesiunii apostolice şi a harului celui de multe feluri devine astfel istoria celui care este deasupra oricărei istorii. Pentru aceasta, acela care mijloceşte apropierea noastră filială de Dumnezeu Tatăl prin Isus Cristos este şi rămâne în acelaşi timp negrăit, necuprins şi tainic în mod deosebit66.

Cu toate acestea, ba chiar în pofida vălului ce încă ne împiedică cunoaşterea „faţă către faţă”, privirile tuturor trebuie îndreptate spre Duhul Sfânt pentru ca să nu se repete niciodată episodul din cartea Faptele apostolilor (19,1-2). Trebuie să aibă loc o reînnoire pneumatologică neîncetată întrucât Duhul Sfânt îi este necesar Bisericii şi tuturor celor care trăiesc în ea, căci vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că noi nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, el intervenind pentru noi cu suspine negrăite (cf. Rom 8,26). De fapt, întreaga noastră viaţă de credinţă are loc datorită primirii „Duhului înfierii, prin care strigăm: Abba, Tată!” (Rom 8,15).

Duhul Sfânt îi este necesar Bisericii nu doar pentru împlinirea rugăciunilor sale, ci şi pentru faptul că atât oamenii, cât şi Biserica, au primit viaţă şi trăiesc datorită Duhului Sfânt, Domnul şi de viaţă dătătorul: „Duhul este creator al vieţii împreună cu Dumnezeu Tatăl şi cu Fiul (…) Duhul este dar al lui Dumnezeu, însă este un dar

65 66

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXIX, 75: SCh 17bis, 516-517; Scrieri, 89.

E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 22-23.

125 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

care dă viaţă”67. După cuvântul psalmistului, suntem într-o dependenţă totală de Duhul Sfânt: „Tu îţi trimiţi Duhul tău şi ele vor fi create, şi vei reînnoi faţa pământului” (Ps 104,30). Orice reînnoire, spre care aspiră Biserica şi întreaga omenire, se realizează numai în Duhul Sfânt, singurul care poate să facă lumină în acest întuneric apăsător, care pare că s-a aşternut şi astăzi asupra universului68. În acest ambient în care „în ciuda progresului vertiginos al civilizaţiei tehnologice şi ştiinţifice şi cu toate realele cuceriri şi realizări, omul este ameninţat, omenirea este ameninţată”69 şi, de ce nu, Biserica însăşi este ameninţată, Duhul Sfânt este necesar ca să realizeze reconcilierea oamenilor între ei, reconcilierea omului cu lucrarea periculoasă a mâinilor sale şi, mai ales, reconcilierea omului cu Dumnezeu. Este necesar ca întreaga omenire să resimtă şi să devină beneficiară roadelor Duhului Sfânt: „iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea” (Gal 5,22-23).

Acelaşi Duh îi este necesar Bisericii şi pentru a păstra armonia unităţii în diversitatea carismelor. După mărturia sfântului Paul, Duhul Sfânt, datorită Botezului, este cauză de unitate a Bisericii „căci noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh spre a forma un singur trup, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie liberi, şi toţi am fost adăpăţi într-un singur Duh” (1Cor 12,13). Însă acelaşi Duh Sfânt, aproape în mod paradoxal, apare ca izvor al varietăţii şi diversităţii în Biserică prin slujirile pe care le împarte: Există diferite daruri, dar este acelaşi Duh. Sunt diferite slujiri, dar este acelaşi Domn.

Sunt diferite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele tuturor. Căci unuia îi este dat prin Duhul cuvântul înţelepciunii, iar altuia, datorită aceluiaşi Duh, credinţa, altuia, darul vindecărilor, prin acelaşi singur Duh; unuia îi este dată puterea de a face minuni, altuia profeţia, altuia discernământul duhurilor, altuia varietatea limbilor, iar altuia, interpretarea limbilor. Însă toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, care împarte fiecăruia după cum vrea (1Cor 12,4-11).

Din acest cadru, Duhul Sfânt apare ca adevăratul responsabil al pluralităţii carismatice, dar totodată şi artizanul menţinerii în unitate.

Toate acestea – rugăciunea, viaţa, unitatea în diversitate – ne arată că Duhul Sfânt este necesar Bisericii a cărei eră a început o dată cu venirea Mângâietorului şi care continuă străbătând secolele şi generaţiile70. În aceste timpuri în care ne putem regăsi în descrierea sfântului Vasile cel Mare – „Iubirea s-a răcit peste tot şi buna înţelegere a dispărut, iar armoniei i se ignoră chiar numele; au dispărut admonestările făcute din iubire şi nicăieri nu mai există inimă creştină, nicăieri nu se varsă lacrimi de compătimire (…) Atâta ură s-a aprins între cei de acelaşi neam, 67

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXIV, 56-57: SCh 17bis, 452-453; Scrieri, 72.

Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXX, 77: SCh 17bis, 524-525; Scrieri, 90.

69 Dvi 65: EnchVat 10, 621.

70 Cf. Dvi 26: EnchVat 10, 508.

68

126 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

încât fiecare se bucură mai mult de nenorocirea aproapelui decât de succesele proprii” –, Bisericii îi este necesar Duhul Sfânt pentru „ca să nu se lase înfricoşată de mulţimea duşmanilor, ci, punându-şi nădejdea în ajutorul său, să predice adevărul cu toată îndrăzneala”71.

Astfel, Biserica este chemată să-l predice şi pe cel care conduce la tot adevărul şi care, în mijlocul acestei lumi, care a pierdut simţul păcatului, nu numai că „vădeşte lumea cu privire la păcat, la dreptate şi la judecată” (In 16,8), ci şi luminează inimile „devenind lumina inimilor, adică lumina conştiinţelor… făcându-l pe om săşi dea seama de răul din el şi, în acelaşi timp, îl orientează spre bine”72. Duhul Sfânt trebuie predicat şi pentru că, fiind Duhul adevărului (cf. In 14,17), adevăr care ne va face liberi (cf. In 8,32), este martor şi garant autentic al libertăţii mult proclamate de societatea noastră. Deşi, acţionând asupra întregii noastre fiinţe, Duhul Sfânt ne stăpâneşte, totuşi dă dovadă de o delicateţe deosebită, făcând ca prezenţa lui să nu altereze în niciun fel libertatea noastră. Şi nu în ultimul rând, şi astăzi, Biserica trebuie să-l predice pe Duhul Sfânt, pentru că fără predică nu se poate ajunge la credinţa în el: „Aşadar, cum îl vor invoca, dacă nu au crezut? Şi cum să creadă, dacă nu au auzit? Dar cum să audă, fără predicator?” (Rom 10,14).

Din această predică a Bisericii trebuie să se (re)nască şi credinţa în Duhul Sfânt, acea credinţă care este garanţia realităţilor sperate, dovada realităţilor care nu se văd (cf. Evr 11,1). Trebuie să se ajungă la această credinţă în Duhul Sfânt, deoarece credinţa în Tatăl şi în Fiul nu foloseşte la nimic, dacă lipseşte credinţa în cel care completează nedespărţita Treime: „Îl asigur pe cel care lasă la o parte pe Duhul Sfânt, că va fi zadarnică credinţa lui în Tatăl şi în Fiul şi că nu poate să o aibă pe aceasta dacă lipseşte credinţa în Duhul”73, după cum deja învăţase Apostolul: „nimeni nu poate să spună «Isus este Domnul» decât prin Duhul Sfânt” (1Cor 12,1).

Trebuie să se ajungă la credinţa în Duhul Sfânt, căci fără aceasta nu putem pătrunde în misterul său atât de greu de cunoscut şi de contemplat, „pentru că, ceea ce Domnul spune despre Tatăl şi despre Fiul, ca fiind mai presus de mintea omenească, aceleaşi le spune şi despre Duhul”74 (cf. In 17,21). Şi nu în ultimul rând, Duhul Sfânt trebuie crezut şi primit pentru că el este cel care linişteşte inima noastră, după cuvântul sfântului Augustin „Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră, până se va odihni în tine”75. Duhul Sfânt, ca Dumnezeu, este împlinirea speranţelor omului, ba mai mult, el este însăşi speranţa cea mai mare care îl menţine în mişcare zi de zi şi care depăşeşte toate celelalte speranţe76.

Iar acestor necesităţi li se adaugă adoraţia: acest Duh Sfânt, predicat şi crezut, trebuie adorat împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Adoraţia Bisericii ar fi incompletă dacă 71

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXX, 77-78: SCh 17bis, 524-529; Scrieri, 92.

Dvi 42: EnchVat 10, 553.

73 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XI, 27: SCh 17bis, 342-343; Scrieri, 42.

74 VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXII, 53: SCh 17bis, 440-441; Scrieri, 68.

75 AUGUSTIN, Confessiones, I, 1,1: PL XXXII, 661; Confesiuni, 87.

76 BENEDICT AL XVI-LEA, Scrisoarea enciclică Spe Salvi (30 noiembrie 2007), 31.

72

127 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

nu l-ar cuprinde şi pe cel despre care mărturiseşte că împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit77. Rugându-i-se şi adorându-l „Biserica îşi mărturiseşte necontenit credinţa că în lumea noastră creată există un Duh care este un Dar necreat. Este Duhul Tatălui şi al Fiului: ca şi Tatăl şi Fiul, este necreat, nemărginit, veşnic, atotputernic, Dumnezeu, Domn”78.

Conştienţi de toate acestea trebuie să concludem că Duhul Sfânt îi este necesar şi Bisericii de astăzi. El trebuie predicat, crezut şi adorat astfel încât întreaga omenire să ajungă la cunoaşterea lui. Iar în mărturia de credinţă pe care o dăm despre Duhul Sfânt trebuie să fim întotdeauna fideli învăţăturii Bisericii. Ne îndreptăm acum spre reliefarea acestei învăţături, aşa cum este ea proclamată de magisteriul recent, evidenţiind că învăţătura sfântului Vasile cel Mare se regăseşte în actuala doctrină despre Duhul Sfânt.

2.3. Acelaşi Duh Sfânt, dumnezeiesc din fire După ce am privit spre „Marele necunoscut/uitat” şi ne-am convins de urgenta necesitate a „recuperării” Duhului Sfânt, încercăm acum să arătăm care este învăţătura actuală a Bisericii despre Duhul Sfânt, reliefând totodată amprentele lăsate în această doctrină pneumatologică de sfântul Vasile cel Mare. Ca puncte principale de referinţă pentru această tratare avem învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican, Scrisoarea enciclică Dominum et vivificantem şi Catehismul Bisericii Catolice.

La adresa marelui eveniment al secolului al XX-lea, „seminarul Duhului Sfânt”79, cum pe drept a fost numit Conciliul al II-lea din Vatican, au apărut o serie de critici care vor să semnaleze o carenţă pneumatologică a Conciliului80. Totuşi, un Conciliu în care sunt 258 de pasaje care vorbesc sau îl amintesc pe Duhul Sfânt81 şi în cadrul căruia Papa Paul al VI-lea a subliniat: Spiritus hic adest – „Duhul este aici pentru a ilumina şi a călăuzi opera Conciliului”82, este pneumatologic, este tocmai „suflul 77

DS 150.

Dvi 67: EnchVat 10, 629. Cf. DS 75.

79 IOAN PAUL AL II-LEA, Să trecem pragul speranţei, Humanitas, Bucureşti 1995, 159. Cf. G. WEIGEL, Witness to hope, Harper Collins Publishers, 1999; trad. română Martor al speranţei, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş 2007, 193. Cf. E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 193.

80 Criticile au mers de la atenţionarea că, pentru a vorbi despre Duhul Sfânt, nu-i suficient să fie presărate cu Duhul Sfânt texte cu totul lipsite de pneumatologie, până la acuzarea Bisericii Catolice că a schimbat adevărata Treime – Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – cu o treime formată din Dumnezeu, Isus Cristos şi Biserica sau Dumnezeu Isus Cristos şi Fecioara Maria.

81 Cf. Y. CONGAR, Je crois en l’Ésprit Saint, Les Édition du Cerf, Paris 1979; trad. italiană Credo nello Spirito Santo, I, Queriniana, Brescia 19822, 187.

82 PAUL AL VI-LEA, Allocutio tertia Ss. Concilii periodo ineunte (14 septembrie 1964): EnchVat 1, 245*. De altfel, întregul discurs a fost impregnat de o puternică pneumatologie, Duhul Sfânt şi lucrările sale fiind amintite de 17 ori.

78

128 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

trecerii Duhului Sfânt prin Biserică, noile Rusalii care au făcut să înflorească noi puteri în ea”83.

Enciclica Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, Dominum et vivificantem, „îşi are originea în miezul moştenirii Conciliului, deoarece textele conciliare, prin învăţătura lor despre Biserică în sine şi despre Biserică în lume, ne îndeamnă să pătrundem tot mai adânc în misterul treimic al lui Dumnezeu însuşi, călăuziţi de evanghelie, de sfinţii Părinţi şi de liturgie: spre Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt”84. Ea este un răspuns la chemarea pe care Biserica o simte de a-l vesti pe Duhul Sfânt, dătătorul de viaţă, în timp ce păşeşte prin cel de-al treilea mileniu creştin şi are drept scop să dezvolte în Biserică acea conştiinţă că aceasta „este împinsă de Duhul Sfânt să conlucreze la înfăptuirea deplină a voinţei lui Dumnezeu, care l-a constituit pe Cristos izvor de mântuire pentru întreaga lume”85.

Iar împreună cu aceste două învăţături magisteriale, Catehismul Bisericii Catolice „aduce o contribuţie foarte importantă la lucrarea de reînnoire a întregii vieţi bisericeşti, voită şi pusă în aplicare de Conciliul al II-lea din Vatican”86. Iar în această lucrare de reînnoire, care este opera Duhului Sfânt (cf. Ps 104,30), este cuprinsă şi doctrina despre cel care călăuzeşte Biserica până ce, depăşind cunoaşterea ca într-o oglindă, va ajunge la cunoaşterea deplină (cf. 1Cor13,12). În toate aceste trei „călăuze” autorizate întrezărim şi învăţătura sfântului Vasile cel Mare, aşa cum am reliefat-o în primele capitole ale lucrării şi aşa cum este mărturisită şi astăzi de întreaga Biserică. Timp de două mii de ani Duhul Sfânt nu a încetat să fie conumărat cu Tatăl şi Fiul, alcătuind împreună cu aceştia nedespărţita Treime (cf. Mt 28,19), realitate pe care am reliefat-o şi noi împreună cu sfântul Vasile cel Mare subliniind că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt persoane proprii, dar care nu trebuie despărţite una de alta, ci trebuie mărturisite împreună87. Iar magisteriul recent învaţă: Treimea este una. Noi nu mărturisim trei Dumnezei, ci un singur Dumnezeu în trei persoane: Treimea cea de o fiinţă. Persoanele divine nu îşi împart dumnezeirea unică, ci fiecare dintre ele este în întregime Dumnezeu. Tatăl este tot ceea ce este Fiul, Fiul este tot ceea ce este Tatăl, Duhul Sfânt este tot ceea ce este Tatăl şi Fiul, adică un singur Dumnezeu în privinţa naturii88.

83

IOAN AL XXIII-LEA, Allocutio prima Ss. Concilii periodo exacta (8 decembrie 1962): EnchVat 1, 124*. Pentru o analiză a pneumatologiei Conciliului al II-lea din Vatican se pot vedea Y. CONGAR, Credo nello Spirito Santo, I, 187-193; E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 15-24, 193-280.

84 Dvi 2: EnchVat 10, 453.

85 Dvi 2: EnchVat 10, 455-456; cf. LG 4: EnchVat 1, 287-288.

86 IOAN PAUL AL II-LEA, Constituţia apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): EnchVat 9, 1798. Cf. CBC, p. 5-9.

87 Cf. VASILE CEL MARE, Epistola 125: Scrieri, 305-306; IDEM, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 45: SCh 17bis, 404-409; Scrieri, 60.

88 CBC, 253. Cf. Dvi 8-10: EnchVat 10, 469-473; LG 4: EnchVat 1, 287-288.

129 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

Duhul Sfânt, despre care am văzut că este dumnezeiesc din fire şi întru totul asemănător Tatălui şi Fiului89 este mărturisit ca fiind „consubstanţial Tatălui şi Fiului şi nu poate fi despărţit de aceştia nici în viaţa intimă a Treimii, nici în darul său de iubire pentru lume”90. Şi totodată suntem învăţaţi că „Duhul Sfânt, fiind de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul în dumnezeire, este Iubirea şi Darul necreat din care decurge, ca din izvorul său (fons vivus), orice dar făcut făpturilor”91.

Un loc aparte în această prezentare a Duhului Sfânt ca Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul îl ocupă misterul greu accesibil şi inefabil al purcederii. Am observat modul în care prezintă părintele capadocian proeleusia Duhului Sfânt din Tatăl prin Fiul „ca o suflare a gurii sale”92. Fără a-l separa pe Duhul de Fiul, ci numindu-l şi Duhul lui Cristos, Vasile cel Mare păstrează climatul specific iconomiei sale, lăsând totuşi să se înţeleagă că Duhul care iese din gura Tatălui este suflat şi de gura lui Cristos (cf. In 20,21-22)93. Pentru a nu fi în niciun fel piedică în calea celor care se mântuiesc94 părinţii conciliari folosesc o formulă atât de familiară tradiţiei orientale: Tatăl este „Începutul fără de început, din care se naşte Fiul şi de la care Duhul Sfânt purcede prin Fiul”95. Cu aceeaşi nuanţă a iconomiei vasiliene şi ecumenică se prezintă şi învăţătura din Dominum et vivificantem: Duhul purcede de la Tatăl (In 15,26) şi Tatăl îl „dăruieşte” pe Duhul (In 14,16). Tatăl „îl trimite pe Duhul în numele Fiului” (In 14,26), Duhul „dă mărturie” despre Fiul (In 15,26). Fiul îl roagă pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfătuitor (In 14,16), dar afirmă şi promite, de asemenea, în legătură cu „plecarea” sa prin cruce: „Dacă mă voi duce, îl voi trimite la voi” (In 16,7). Aşadar, Tatăl îl trimite pe Duhul Sfânt în puterea paternităţii sale, după cum l-a trimis pe Fiul (In 3,16; 6,57; 17,3.18.23); dar, în acelaşi timp, îl trimite în puterea răscumpărării săvârşite de Cristos – şi în acest sens Duhul Sfânt este trimis şi de Fiul: „Îl voi trimite la voi”96.

Astfel, Duhul Sfânt care de la Tatăl prin Fiul purcede, ajunge la noi tot de la Tatăl prin Fiul şi săvârşeşte în noi şi în mijlocul nostru lucrările sale, nedespărţit de Tatăl şi de Fiul.

89

Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XXIII, 54: SCh 17bis, 444-445; Scrieri, 70; IDEM, Epistola 9, 3: Scrieri, 143.

90 CBC, 689.

91 Dvi 10: EnchVat 10, 473.

92 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 46: SCh 17bis, 408-409; Scrieri, 60.

93 Cf. E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 130; VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVIII, 46: SCh 17bis, 410-411; Scrieri, 61; IDEM, Epistola 38: Scrieri, 160.

94 CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decret despre Bisericile orientale catolice Orientalium ecclesiarum (21 noiembrie 1964), 26: EnchVat 1, 487; VASILE CEL MARE, Epistola 188: Scrieri, 373-382.

95 CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decret privind activitatea misionară a Bisericii Ad gentes (7 decembrie 1965), 2: EnchVat 1, 1091.

96 Dvi 8: EnchVat 10, 469.

130 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

După cum se întrezăreşte învăţătura sfântului Vasile cel Mare atunci când vorbim despre Sfânta Treime şi despre dumnezeirea şi purcederea Duhului Sfânt, tot astfel în magisteriul actual este prezentă doctrina părintelui capadocian cu privire la lucrările pe care Duhul Sfânt le săvârşeşte în economia mântuirii. „Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl şi cu Fiul de la început până la împlinirea mântuirii noastre”97. El este prezent în economia omului, constituie şi menţine Biserica şi participă la parusia Domnului şi la judecata universală. Conciliul al II-lea din Vatican prezintă întreaga lucrare a Duhului în strânsă comuniune trinitară: Odată împlinită lucrarea pe care Tatăl i-a încredinţat-o Fiului pe pământ (cf. In 17,4), în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt ca să sfinţească necontenit Biserica şi astfel, cei care cred să poată ajunge la Tatăl, prin Cristos, într-un singur Duh (cf. Ef 2,18). El este Duhul vieţii… prin care Tatăl dă viaţă oamenilor morţi prin păcat (…) El locuieşte în inimile credincioşilor şi în ei se roagă şi dă mărturie despre înfiere (cf. Gal 4,6)98.

Această conlucrare a Treimii în favoarea omului este şi credinţa sfântului Vasile, care învaţă că Duhul este întru toate nedespărţit de Tatăl şi de Fiul şi între ei nu există nicio separaţie99. Credinţa de astăzi, ca şi cea de atunci, este că Duhul Sfânt, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, participă la creaţia, viaţa şi răscumpărarea oamenilor100. Împreună cu credinţa sfântului Vasile cel Mare şi astăzi mărturisim că Duhul Sfânt a pregătit, a constituit şi menţine Biserica până la împlinirea timpurilor101. „Duhul sălăşluieşte în Biserică. El o călăuzeşte spre plinătatea adevărului (cf. In 16,13), o uneşte în comuniune şi slujire. O înzestrează şi o conduce prin diferite daruri ierarhice şi carismatice şi o împodobeşte cu roadele sale (cf. Ef 4,11-12). Prin puterea evangheliei, el întinereşte Biserica, o reînnoieşte necontenit şi o duce la unirea desăvârşită cu Mirele ei”102. Această unire desăvârşită va avea loc la parusia Domnului, când se va desfăşura şi judecata universală, evenimente salvifice la care va lua parte activ şi Duhul Sfânt, cel care este „chezăşia moştenirii noastre” (Ef 1,14), pârga celor care suspină şi doresc să fie cu Cristos (cf. Rom 8,23; Fil 1,23)103 Acestor lucrări ale Duhului Sfânt li se adaugă participarea sa la economia îngerilor. În capitolul al doilea al lucrării am surprins raportul ce există între îngeri şi Duhul Sfânt, după învăţătura sfântului Vasile cel Mare. Această colaborare a 97

CBC, 686.

LG 4: EnchVat 1, 287.

99 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 37: SCh 17bis, 374-375; Scrieri, 51.

100 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, VIII, 19; IX, 22-23; XIV, 55: SCh 17bis, 312-313; 326-329; 450-451; Scrieri, 35, 39, 71; CBC, 291-292, 703-704; Dvi 8, 22: EnchVat 10, 470, 496; GS 15: EnchVat 1, 1365-1368; LG 40: EnchVat 1, 388; AG 15: EnchVat 1, 1126.

101 Cf. AG 4: EnchVat 1, 1095; VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 39: SCh 17bis, 386387; Scrieri, 55.

102 Dvi 25: EnchVat 10, 507. Cf. CBC, 767-768; LG 48: EnchVat 1, 415-418.

103 LG 48: EnchVat 1, 417. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 37-40; XVIII, 47; XIX, 49: SCh 17bis, 374-389; 412-413; 420-421; Scrieri, 51-55, 62, 64.

98

131 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

duhurilor slujitoare cu Duhul Sfânt nu este evidenţiată în mod explicit de magisteriul actual. Însă, prin faptul că toate persoanele Sfintei Treimi participă la întreaga creaţie, înseamnă că şi Domnul şi de viaţă dătătorul participă la creaţia îngerilor104; şi pentru că Providenţa divină se îngrijeşte de toate, de la lucrurile cele mai mărunte până la cele mai mari evenimente ale lumii, înseamnă că şi îngerii sunt sub grija şi susţinerea permanentă a Duhului Sfânt, care-i menţine împreună cu Tatăl şi cu Fiul, căci „Dumnezeu nu-şi lasă făptura la voia întâmplării…, ci o păstrează în fiecare clipă în fiinţă, îi dă facultatea de a acţiona şi o călăuzeşte spre scopul ei”105. Şi nu în ultimul rând, denumirile Duhului Sfânt asupra cărora am meditat împreună cu sfântul Vasile cel Mare, denumiri care îşi au fundamentul în Sfânta Scriptură se regăsesc în învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican. Un loc deosebit îl ocupă numele propriu al celei de-a treia persoane, şi anume, Duh Sfânt, căci el singur este sfânt împreună cu Tatăl şi cu Fiul, după cum deja ne învăţase sfântul Vasile cel Mare: „Duhul Sfânt este numele propriu al celui pe care îl adorăm şi îl preamărim împreună cu Tatăl şi cu Fiul”106. Împreună cu acest nume propriu, îi sunt enumerate şi denumirile scripturistice. Dintre titlurile pe care i le amintesc părinţii conciliari menţionăm: Duhul lui Dumnezeu, Mângâietorul, Domnul, Duhul adevărului107. Împreună cu această ultimă probă a fidelităţii şi perenităţii învăţăturii părintelui capadocian, afirmăm că tot ceea ce Scriptura şi tradiţia au învăţat despre Duhul Sfânt, aceea şi numai aceea cuprinde şi doctrina sfântului Vasile cel Mare. Iar ceea ce episcopul Cezareei Capadociei a transmis ca adevăr vrednic de crezare în privinţa Duhului Sfânt, învaţă şi Biserica prin magisteriul ei recent. Toate acestea demonstrează şi întăresc adevărul că fidelitatea faţă de Sfânta Scriptură aduce o învăţătură nepieritoare, căci ea este cuvântul celui care ne-a asigurat: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Lc 21,33), cuvinte care sunt pentru noi frumuseţea veşnic nouă a adevărului.

3. Actualitatea învăţăturii despre îngeri „Fiecare credincios are alături un înger ca apărător şi păstor care să-l îndrume în viaţă”108.

Mărturisirea noastră de credinţă, pe care o facem împreună cu Biserica, cuprinde şi astăzi adevărul despre creaţia şi existenţa lumii nevăzute. După ce am observat câteva aspecte patristice legate de viaţa duhurilor slujitoare, vrem să reliefăm în continuare modul în care Biserica şi oamenii mileniului al treilea percep realitatea 104

Cf.CBC, 235-330.

CBC, 301. Cf. CBC, 302-305.

106 CBC, 691. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, IX, 22: SCh 17bis, 323-324; Scrieri, 38.

107 Cf. E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 214; CBC, 692-693.

108 CBC, 336; VASILE CEL MARE, Contre Eunome, III,I: SCh 305, 149.

105

132 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

îngerilor. Astfel, în primul rând, vrem să punctăm o dificultate modernă în a percepe realitatea fiinţelor suprafireşti, dificultate care se desfăşoară sub acţiunea puternică a demitizării: îngerii sunt priviţi deseori ca elemente ale miturilor în care omul postmodern nu mai poate crede şi care trebuie să se încadreze în operaţiunea de demitizare iniţiată de Rudolf Bultmann. Alături de această atitudine devastatoare supravieţuieşte dreapta credinţă despre îngeri, care păstrează adevărul despre duhurile slujitoare şi care propune lumii învăţătura corectă cu privire la existenţa şi rolul lor. Asupra acestei învăţături ne vom opri şi noi, în al doilea rând, arătând că magisteriul recent continuă în fidelitate liniile trasate de Sfânta Scriptură şi tradiţie, linii pe care le-am regăsit şi în doctrina sfântului Vasile cel Mare. În al treilea rând, vom reflecta asupra îngerului căzut, asupra Diavolului, aşa cum apare el lumii de astăzi şi cum este el surprins de învăţătura Bisericii.

3.1. Demitizarea lumii duhurilor slujitoare Puţini oameni pot fi străini de tendinţa omului recent de a se elibera de tot ceea ce nu-i apare ca dat imediat prin intermediul facultăţilor sale empirice. Crezul creştin întâmpină tot mai multe obiecţii atunci când mărturiseşte realităţi transcendente.

Adesea, omul vrea ca totul să fie redus la lumea fizică, la o lume care „poate fi gândită şi logic, şi ontologic, şi teologic ca fiind perfect autonomă. Altfel spus, că lumea fizică este un sistem închis şi izolat, care se poate singur valida şi al cărui înţeles este epuizat de propria sa existenţă”109. Printre elementele considerate surplusuri transcendentale care ar împiedica o adevărată emancipare a omului de orice primitivism şi anacronism se află şi credinţa în îngeri. Tendinţa lumii de a se debarasa de elementele tradiţiei nu este o invenţie a omului care se declară postmodern şi/sau postcreştin. Ea fusese semnalată şi de sfântul Vasile cel Mare atunci când, după ce îi apreciază pe cei care, pentru „statornicia moravurilor, au preferat noutăţii mărturia antichităţii şi au păstrat nealterată tradiţia părinţilor”, îi desconsideră pe cei care „s-au săturat de cele obişnuite, [pe cei] care se ridică împotriva celor vechi ca împotriva unor lucruri învechite, [pe cei] care acceptă numai inovaţiile”110.

Această ruptură cu trecutul caracterizează şi timpurile noastre şi, în privinţa credinţei şi a religiei, se regăseşte în ceea ce teologia cunoaşte ca fiind „Manifestul demitizării”, opera teologului protestant Rudolf Bultmann din anul 1941, apărută sub titlul Neues Testament und Mytologie111. Mişcarea iniţiată de Bultmann şi-a propus să elimine din textele Sfintei Scripturi – în special din Evanghelii –, şi, implicit, din tradiţia Bisericii, „orice balast sau suprastructură mitică şi metafizică în 109

H.-R. PATAPIEVICI, Omul recent, Humanitas, Bucureşti 20022, 73.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, VII, 16: SCh 17bis, 300-301; Scrieri, 31.

111 Cf. R. BULTMANN, Neues Testament und Mytologie, Herbert, Hamburg 1948; trad. italiană Nuovo Testamento e mitologia. Il manifesto della demitizzazione, Queriniana, Brescia 19703; IDEM, Jesus Christus und die Mytologie, Furche, Hamburg 1964.

110

133 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

vederea identificării sensului său, a semnificaţie sale religioase autentice”112. Însă, în cele mai multe cazuri, ceea ce s-a voit iniţial a fi o interpretare a enunţurilor mitologice conform omului modern, om care nu trebuie şi nu poate să se mai exprime prin intermediul mitului şi al categoriilor metafizice113, a devenit o metodă care îndepărtează supranaturalul şi lasă loc doar nesiguranţei. Întreaga istorie a creaţiei este redusă la stadiul unei mitologii, iar Isus Cristos este un simplu învăţător114. Îngerii au fost şi ei incluşi în procesul de demitizare, mergându-se până la negarea existenţei lor, în pofida faptului că Biserica mărturiseşte ca adevăr de credinţă existenţa lor115. Lui Rudolf Bultmann îi este atribuită această frază: „Nu poţi să utilizezi lumina electrică şi radioul, să te serveşti de instrumentele moderne de medicină şi chimie pentru a vindeca bolile şi în acelaşi timp să crezi în lumea spiritelor şi în minunile Noului Testament”116. În pofida acestei mentalităţi se mai găsesc oameni care au o altfel de percepţie a modernităţii şi care „găsesc că problema îngerilor este interesantă şi teologic, şi filozofic, şi existenţial, ba mai mult, consideră că şi fără aportul contactelor nemijlocite, fără vedenii, trăiri limită şi întâmplări neobişnuite poţi sfârşi prin a înţelege că îngerii există”117.

De fapt, negarea existenţei îngerilor, nu este o noutate. Existenţa lor a fost contestată încă din timpul lui Cristos (cf. Fap 23,8). De-a lungul istoriei a fost negată de toţi materialiştii şi raţionaliştii. Însă, trebuie să fim fermi convinşi că, în pofida tuturor contestaţiilor – vechi sau noi – aduse existenţei îngerilor, dacă voim să ne debarasăm de existenţa îngerilor trebuie să revizuim întreaga Scriptură şi împreună cu ea toată istoria mântuirii118. Actuala negare a existenţei îngerilor este un semn al necredinţei şi o dovadă a faptului că omul modern încearcă să se debaraseze de tot ce ţine de lumea spirituală: Dumnezeu, suflet, viaţa de dincolo.

Toate acestea duc la înrădăcinarea ateismului, materialismului şi raţionalismului care-i dezorientează pe mulţi oameni, fie ei chiar creştini, şi-i fac să creadă că existenţa îngerilor nu face parte din nucleul central al credinţei, ci ar fi doar o credinţă secundară, marginală, opţională119. Pe fond general se constată că e negată întreaga lume spirituală, în încercarea omului de a se sustrage sacrului, sacralităţii şi 112 113

E. FERENŢ, Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului,129.

Cf. R. BULTMANN, Nuovo Testamento e mitologia. Il manifesto della demitizzazione, 116-

129.

114

Cf. R. BULTMANN, Nuovo Testamento e mitologia. Il manifesto della demitizzazione, 30-38; R. BULTMANN, Jesus Christus und die Mytologie, 94; E. FERENŢ, Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului,132-134; J. RATZINGER, Jesus von Nazareth – Von der Taufe im Jordan bis zut Verklärung; trad. italiană Gesù di Nazaret, Rizzoli, Milano 20072, 71.

115 Cf. CBC, 328.

116 R. BULTMANN apud C. DUMEA, Îngeri şi diavoli, 12.

117 A. PLEŞU, Despre îngeri, 18.

118 IOAN PAUL AL II-LEA, L’udienza generale del mercoledi, 9 luglio 1986, 2: L’Osservatore Romano 161 (1986) 4.

119 C. DUMEA, Îngeri şi diavoli, 12.

134 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

Absolutului şi de a se pune pe sine în locul lor, sau de a exalta o altă realitate „palpabilă şi utilă” la rangul de absolut.

Toţi cei care privesc întreaga lume supranaturală, revelată de autorul sacru prin Scriptură – Dumnezeu, creaţia, minunile, îngerii etc. –, ca pe simple mituri sau poveşti, trebuie să ţină cont de afirmaţiile magisteriale şi să-i revizuiască modul exegetic şi hermeneutic: Nu trebuie să uităm că hagiografii au prezentat toate acestea sub inspiraţia divină care i-a ferit de eroare în alegerea şi evaluarea evenimentelor. Aşadar, povestirile inserate în Sfânta Scriptură nu pot fi puse pe acelaşi plan cu mitologiile sau cu alte povestiri populare asemănătoare lor, care sunt mai mult rodul unei fantezii exagerate decât rodul iubirii faţă de adevăr şi simplitate, care iese în evidenţă în cărţile Sfinte, inclusiv în Vechiul Testament120.

Acesta este un îndemn ca lumii spirituale – şi întregii lumii miraculoase – să-i fie redat locul. Nicicum nu se poate vorbi de un apel la a îmbrăţişa o credinţă plină de povestiri populare, îmbibată cu erori şi superstiţii sau cu elemente superficiale.

Biserica doreşte ca învăţătura despre îngeri să fie purificată de orice element de folclor, de legende şi de poveşti; să se evite ca îngerii să fie subiect de dispreţ şi de ironii; să nu se mai denatureze adevărata fiinţă a îngerilor, rolul şi locul lor în creaţie, prin bagatelizare şi exploatare comercială. Şi nu doar Biserica doreşte aceasta, ci şi oamenii care au păstrat simţul sacrului: „Este rău când tema îngerilor încetează să mai aibă pentru oameni o semnificaţie consistentă, când ea cade la nivelul poveştilor cu zâne, sau dispare de-a dreptul. Dar nu e foarte bine nici când ea devine o metaforă graţioasă, un joc speculativ, o abilă «şmecherie» filozofică. Nu orice discurs despre îngeri vorbeşte cu adevărat despre îngeri”121.

Pentru a scăpa de ambiguitatea şi nesiguranţa în care ne aruncă ambientul postmodern, trebuie să ne îndreptăm privirile spre învăţătura Bisericii şi, văzând doctrina ei, să o primim şi să o popularizăm. Pentru aceasta prezentăm în continuare actuala învăţătură a Bisericii despre duhurile slujitoare.

3.2. Îngerii, realităţi care supravieţuiesc postmodernismului Pentru Biserica timpurilor noastre, credinţa în existenţa şi prezenţa îngerilor nu este ceva rudimentar. Magisteriul recent nu lasă loc ambiguităţilor atunci când şi mărturiseşte credinţa: „Existenţa fiinţelor spirituale, netrupeşti, pe care Sfânta Scriptură le numeşte în mod obişnuit îngeri, este un adevăr de credinţă. Mărturia Scripturii este la fel de clară ca şi caracterul unanim al tradiţiei”122. Prin această mărturisire de credinţă Biserica îşi arată fidelitatea şi continuitatea faţă de doctrina Simbolului apostolic şi a Simbolului Niceno-Constantinopolitan, simboluri care ne 120

PIUS AL XII-LEA, Scrisoarea enciclică Humani generis (12 august 1950): AAS 42 (1950) 576.

A. PLEŞU, Despre îngeri, 24.

122 CBC, 328.

121

135 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

învaţă că Dumnezeu este „creatorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor”123. Pe aceeaşi linie cu Vasile cel Mare, care îi prezintă pe îngeri ca fiind făpturi create de Dumnezeu, duhuri slujitoare124, Catehismul Bisericii Catolice îi prezintă ca fiind făpturi spirituale create de Dumnezeul care a făcut la început „cerul şi pământul”, explicând totodată ceea ce poate desemna această expresie: În Sfânta Scriptură, expresia „cer şi pământ” înseamnă: tot ce există, creaţia în întregime. Ea sugerează de asemenea legătura, în interiorul creaţiei, care uneşte şi totodată desparte cerul şi pământul: „Pământul” este lumea oamenilor (cf. Ps 115,16). „Cerul” sau „cerurile” poate desemna tăria (cf. Ps 19,2), dar şi „locul” propriu al lui Dumnezeu: Tatăl nostru cel din ceruri (cf. Mt 5,16; Ps 115,16) şi, deci „cerul” ca glorie escatologică. În sfârşit, cuvântul „cer” arată „locul” făpturilor spirituale – îngerii – care îl înconjoară pe Dumnezeu125.

Şi învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican, fără a dezvolta subiecte de angelologie, a reafirmat credinţa în existenţa, prezenţa şi locul îngerilor în viaţa Bisericii, atunci când a afirmat: „Biserica celor aflaţi pe cale i-a venerat cu o evlavie deosebită [pe apostolii şi martirii lui Cristos] alături de preacurata Fecioară Maria şi de sfinţii îngeri şi a implorat cu pietate ajutorul mijlocirii lor”126.

Convinşi de existenţa acestei lumi spirituale create de Dumnezeu, observăm în continuare că, teologia a păstrat reprezentarea patristică şi medievală a repartiţiei îngerilor în cele nouă coruri, însă fără a-i atribui o valoare absolută. După modelul Sfintei Scripturi, îngerii sunt denumiţi şi astăzi atât cu nume personale – Mihael, Gabriel şi Rafael –, cât şi cu nume colective, ca serafimi, heruvimi, tronuri, puteri, domnii, principate, făcându-se şi distincţie între îngeri şi arhangheli, fiecărei subdiviziuni corespunzându-i o treaptă a perfecţiunii127.

Aceste făpturi pur spirituale care au intelect şi voinţă, sunt fiinţe personale şi nemuritoare şi „întrec în desăvârşire toate făpturile văzute”128. Intelectul şi voinţa lor, deşi sunt superioare omului, sunt totuşi limitate, întrucât sunt creaturi129. Ei au fost creaţi înaintea noastră căci, „Dumnezeu, încă de la începutul timpurilor, a creat toate făpturile una după alta, spirituale şi trupeşti, adică îngerii şi lumea pământească; şi apoi făptura umană, care ţine de amândouă, fiind alcătuită din suflet şi trup”130. Conform învăţăturii Sfintei Scripturi, îngerii, întrucât sunt creaturi pur spirituale, ne apar ca o realizare specială a „imaginii lui Dumnezeu” care este 123

DS 125; 150.

VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 376-379; Scrieri, 52-53.

125 CBC, 326.

126 LG 50: EnchVat 1, 420.

127 IOAN PAUL AL II-LEA, L’udienza generale del mercoledi, 6 agosto 1986, 3: L’Osservatore Romano 185 (1986) 4.

128 CBC, 330.

129 IOAN PAUL AL II-LEA, L’udienza generale del mercoledi, 6 agosto 1986, 3: L’Osservatore Romano 185 (1986) 4.

130 CBC, 327. Cf. DS 800.

124

136 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

spiritul cel mai pur, după cum însuşi Isus i-a spus femeii din Samaria prin cuvintele „Dumnezeu este Spirit”, duh (In 4,24). Astfel, din acest punct de vedere, „îngerii sunt creaturi mult mai apropiate de modelul divin”131. În pofida acestei situări în proximitatea divină – fiind cei care privesc neîncetat faţa Tatălui din ceruri (cf. Mt 18,20) –, ei rămân mereu, împreună cu toate celelalte creaturi, sub Providenţa divină, dependenţi de ea: Dumnezeu, care a creat universul – cele văzute şi cele nevăzute – le păstrează în existenţă prin Cuvântul său, „Fiul care ţine toate prin cuvântul puterii sale” (Evr 1,3), şi prin Duhul său creator şi dătător de viaţă. Astfel se arată şi în acest punct actualitatea învăţăturii sfântului Vasile cel Mare care evidenţia că îngerii au permanentă nevoie de ajutorul Duhului Sfânt pentru a rămâne în statornicie132. În toate lucrările pe care le înfăptuiesc, după cum deja am văzut, ei sunt ajutaţi, luminaţi şi inspiraţi de Duhul Sfânt, dar întreaga lor slujire este orientată spre Cristos, „care este centrul lumii îngereşti. Îngerii sunt ai săi (cf. Mt 25,31). Sunt ai lui fiindcă au fost creaţi prin el şi pentru el (cf. Col1,16). Sunt şi mai mult ai săi fiindcă i-a făcut mesageri ai planului său de mântuire: «nu sunt toţi oare duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei care vor fi moştenitorii mântuirii?»”133.

Lucrările pe care ei le înfăptuiesc îşi au începutul înaintea creaţiei văzute, căci au luat parte la creaţia celor materiale (cf. Iob 38,7) şi se regăsesc pe tot parcursul istoriei mântuirii până la împlinirea timpurilor, când vor fi de faţă, după cum ne învaţă Scriptura: „Va veni Fiul Omului în slava sa şi toţi îngerii împreună cu el” (Mt 25,31). „Ei sunt prezenţi încă de la creaţie şi de-a lungul întregii istorii a mântuirii, vestind de departe sau de aproape această mântuire şi slujind împlinirea planului mântuitor al lui Dumnezeu”134. În lucrările lor, intrând în contact cu oameni – după mărturia Sfintei Scripturi – îngerii rostesc mereu acele cuvinte cu care arhanghelul Gabriel a răspuns în faţa temerii Mariei: „Nu te teme!” (Lc 1,30)135. Acest „Nu te teme!” e destinat să liniştească făpturile la vederea chipului lor sobru, chip care nu are nimic în comun cu degenerescenţa spirituală care a dus la prezentarea lor „drăgălaşă”, îngeri „drăguţi”, „învăluiţi în aura seducătoare a unei nubile”136.

După cum îngerii l-au înconjurat şi l-au slujit pe Cristos de la întrupare până la înălţare, tot astfel „întreaga viaţă a Bisericii se bucură de ajutorul tainic şi puternic al îngerilor (cf. Fap 5,18-20; 10,3-8; 27,23-25). În liturgia sa, Biserica se uneşte cu îngerii pentru a-l adora pe Dumnezeul cel de trei ori sfânt; ea invocă sprijinul lor şi 131

IOAN PAUL AL II-LEA, L’udienza generale del mercoledi, 30 luglio 1986, 1: L’Osservatore Romano 179 (1986) 4.

132 Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 379-383; Scrieri, 52-54.

133 CBC, 331.

134 CBC, 332.

135 Cf. BENEDICT AL XVI-LEA, Spe Salvi, 50.

136 Cf. A. PLEŞU, Despre îngeri, 30. Această feminizare a îngerului, fără nici o legătură cu realitatea scripturistică şi dogmatică, poate fi considerată ca o erezie.

137 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

celebrează în mod deosebit comemorarea anumitor îngeri (Mihael, Gabriel, Rafael şi îngerii păzitori)”137.

Magisteriul actual preia învăţătura părintelui capadocian în ceea ce priveşte existenţa şi rolul îngerului păzitor. Învaţă Biserica: „Din copilărie (cf. Mt 18,10) până în ceasul morţii (cf. Lc 16,22) viaţa omului este înconjurată de ocrotirea (cf. Ps 34,8) şi de mijlocirea lor (Iob 33,23-24)”138. Apoi continuă citându-l pe sfântul Vasile cel Mare: „Fiecare credincios are alături un înger ca apărător şi păstor care să-l îndrume în viaţă”139. Vedem astfel că îngerii care participă la viaţa Sfintei Treimi, prin cântul lor de slavă, şi trăiesc în lumina gloriei, în proximitatea divină, sunt rânduiţi şi să vegheze asupra omului şi asupra realizării lui pe drumul mântuirii (cf. Ps 90,11-12; Mt 18,10)140. Îngerul ne apare astfel ca fiind „imediata vecinătate a omului”, prietenul său ceresc, pedagogul său neobosit, ghidul şi protectorul său: „îngerul păzitor se străduieşte să contrabalanseze, prin inducţia sa discretă, seducţia brutală a demonului (…) El este «modelul» nostru spiritual, conştiinţa noastră mai bună. Înainte de a deveni o imitatio Christi, viaţa omului desăvârşit începe prin a fi o «vita angelica», o imitatio angeli”141.

Mărturisirea de credinţă a magisteriului recent arată fidelitatea faţă de învăţătura Sfintei Scripturi şi faţă de doctrina tradiţiei, doctrină în care este cuprinsă şi învăţătura sfântului Vasile cel Mare. Toate acestea trebuie să ne întărească în convingerea că „încă de pe pământ, viaţa creştină participă, în credinţă, la comunitatea preafericită a îngerilor şi a oamenilor, uniţi în Dumnezeu”142. Alături de mărturia recentă a Bisericii despre îngeri, evidenţiem şi mărturia unui laic, pentru a sublinia că dogma şi pietatea creştină, referitoare la cei care ne sunt luminători, păzitori, povăţuitori şi cârmuitori, sunt aflate împreună: Cred în îngeri, în existenţa lor autentică. Uneori am senzaţia că sunt deasupra mea sau, mai curând, alături de mine. Simt o fiinţă impalpabilă şi misterioasă care îndepărtează un obstacol, mă inspiră, mă ocroteşte şi mă călăuzeşte. Că uneori, cu un deget pe buze, îmi aduce un mesaj la care trebuie să-mi dau consimţământul. Constat că scena BuneiVestiri, în care Gabriel dialoghează cu Fecioara pentru a-i cere numai un „da”, se repetă adesea în viaţa noastră umană143.

Alături de această doctrină despre îngeri stă şi chemarea omului să tindă spre o mai mare imitare a duhurilor slujitoare, chemare des întâlnită la sfinţii Părinţi. Cei care reuşesc să se apropie mai mult de starea de sfinţenie după modelul îngerilor 137

CBC, 334-335.

CBC, 336.

139 CBC, 336; VASILE CEL MARE, Contre Eunome, III,I: SCh 305, 149.

140 IOAN PAUL AL II-LEA, L’udienza generale del mercoledi, 6 agosto 1986, 6: L’Osservatore Romano 185 (1986) 4.

141 A. PLEŞU, Despre îngeri, 259.

142 CBC, 336.

143 J. GUITTON, „Angeli”, L’Osservatore Romano 66 (1983) 9.

138

138 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

sunt ridicaţi deasupra făpturilor cereşti, asemenea sfintei Fecioare Maria, despre care Conciliul învaţă că a fost ridicată în ceruri peste toţi sfinţii şi îngerii144.

Rămânând înrădăcinaţi în adevărul sfintei Biserici, mărturisim existenţa şi prezenţa îngerilor, făpturi create de Dumnezeu pentru a-i fi slujitori şi mesageri; ei îndeplinesc lucrările lor după glasul poruncilor lui Dumnezeu (cf. Ps 103,20), asistându-ne şi inspirându-ne în toate acţiunile noastre bune145. Adesea misiunea lor este îngreunată de prezenţa duşmanului comun, Diavolul, care dă târcoale lumii noastre căutând pe cine să atragă de partea lui (cf. 1Pt 5,8-10). Ne îndreptăm în ultima parte a lucrării noastre asupra acestei malefice realităţi, Diavolul şi slujitorii lui, pentru a evidenţia din nou adevărul existenţei lor, precum şi modul prin care încearcă să ne abată de la planul mântuirii.

3.3. Diavolul, principele acestei lumi Am menţionat deja că Diavolul, în vremurile noastre, este o realitate tot mai contestată. Magisteriul recent al Bisericii ia în serios această prezenţă nocivă a Satanei şi aminteşte tuturor că „Domnul însuşi a venit ca să-l elibereze pe om” şi să-l întărească reînnoindu-l din lăuntrul”, iar „pe stăpânitorul lumii acesteia” (In 12,31) care îl ţinea pe om în robia păcatului (cf. In 8,34) să-l alunge afară146. După cum „întrebarea despre Dumnezeu este chestiunea fundamentală care ne conduce la răspântia existenţei umane”147, tot astfel, întrebarea despre existenţa şi lucrarea Diavolului poate primi un răspuns care să ne facă să pierdem orizontul mântuirii.

Cine este Diavolul? Este o fiinţă ostilă lui Dumnezeu, o voce înşelătoare care din invidie îi aruncă pe oameni în moarte (cf. Înţ 2,24). El este acel înger decăzut – creat de Dumnezeu din fire bun – pe care Sfânta Scriptură şi tradiţia îl numesc şi Satana. El a păcătuit şi a căzut din demnitatea sa împreună cu toţi îngerii săi prin faptul că, prin alegere liberă, l-a refuzat în chip radical şi ireversibil pe Dumnezeu şi împărăţia lui148. Toată istoria (de)căderii acestor duhuri slujitoare în frunte cu Lucifer poate fi rezumată în cuvintele „Nu-ţi voi sluji” (Ier 2,20), cuvinte care „demonstrează refuzul radical şi ireversibil de a lua parte la edificarea împărăţiei lui Dumnezeu. Satana, duhul rebel, vrea propria împărăţie, nu pe cea a lui Dumnezeu şi se pune cu mândrie pe sine ca pe un «adversar» al Creatorului, opusul Providenţei, antiteza înţelepciunii binevoitoare a lui Dumnezeu”149.

144

Cf. LG 69: EnchVat 1, 445.

PAUL AL VI-LEA, Allocutio secunda Ss. Concilii periodo ineunte (29 septembrie 1963): EnchVat 1, 198*.

146 Cf. GS 13: EnchVat 1, 1361.

147 J. RATZINGER, Gesù di Nazaret, 51.

148 CBC, 391-392.

149 IOAN PAUL AL II-LEA, L’udienza generale del mercoledi, 23 luglio 1986, 5: L’Osservatore Romano 173 (1986) 4.

145

139 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

Căderea îngerilor şi apariţia Diavolului a făcut ca, o dată cu istoria lumii, să înceapă un conflict care încă durează: Întreaga istorie a oamenilor este străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început la origini şi va dura, după cum spune Domnul (cf. Mt 24,13; 13, 24-30.36-43), până în ziua de apoi. Prins în această înfruntare, omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu-şi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu150.

Că duhurile pot cădea, că au libertatea de a alege între virtute şi răutate, că au căzut pentru că, în alegere, nu au vrut să se lase ajutate şi luminate de Duhul Sfânt, iar căzând, şi-au pervertit voinţa şi nu-l mai laudă pe Dumnezeu, ci caută să-i întoarcă şi pe oameni împotriva creatorului, am văzut şi în învăţătura părintelui capadocian151. Aceste realităţi nu sunt inovaţii ale sfinţilor Părinţi sau ale magisteriului Bisericii, ci sunt realităţi, cu un puternic conţinut misterios, fundamentate pe învăţătura sigură a Sfintei Scripturi.

Lumea zilelor noastre trebuie stimulată să-şi facă o revizuire a credinţei şi să se cerceteze cu privire la modul în care percepe existenţa Diavolului, căci prea adesea este sesizabilă o încercare de a înlătura sau de evita această problemă: Chiar şi în rândurile acelora care se vor fideli învăţăturii Bisericii, întâlnim dintre aceia care ori interpretează în mod simbolic, mistic, această credinţă, ori minimalizează sistematic acest subiect. Alţii trec subiectul sub tăcere ca pe un tabu. Tema Diavolului, dacă nu e considerată hazlie, mai mult ca sigur dă impresia de jenă şi de neplăcere (…)

Chiar dacă Diavolul sau Satana este redus la o temă mitologică, contemporanilor noştri nu le place să audă vorbindu-se despre Satana152.

Pentru a evidenţia cauzele care au dus la această stare, trebuie să ne oprim în primul rând asupra „vicleniei” Satanei. Nu se poate pune la îndoială faptul că cea mai mare ispită a lui – de a nu mai crede în el, de a-l crede inexistent – ar avea altă origine. Diavolul, care nu doreşte altceva decât să-l înlăture pe Dumnezeu, ştie să se prefacă mort, dispărut. În viclenia lui – foarte bine surprinsă de autorul sacru în descrierea ispitirii primilor oameni (cf. Gen 3,1-7) –, el ştie că nu ar putea câştiga prea multe bătălii printr-o confruntare făţişă. De aceea, are grijă ca în orice ispită să insinueze o tentă morală: El nu ne invită direct să facem răul, ar fi prea grosolan. Se preface că ne arată ceea ce este mai bun: părăsirea iluziilor, în sfârşit, şi angajarea cu eficienţă a forţelor noastre pentru a îmbunătăţi lumea. De asemenea, se prezintă sub pretenţia adevăratului realism.

150

GS 37: EnchVat 1, 1434.

Cf. VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, XVI, 38: SCh 17bis, 380-385; Scrieri, 53-54.

152 E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 101.

151

140 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

Realul e ceea ce constată: putere şi pâine153. În comparaţie, lucrurile lui Dumnezeu apar ireale, o lume secundară, de care cu adevărat nu este nevoie154.

Astfel, derutat omul ajunge să concluzioneze că Diavolul fie nu există, fie, dacă există, nu este ceea ce pare, ci este tocmai cel care vrea binele omului şi îi deschide ochii ca să cunoască binele şi răul (cf. Gen 3,5). Această înşelăciune care străbate istoria omenirii arată că Satana îşi merită titlul de doctor honoris causa în teologie, titlul acordat de universitatea din Tübingen155. Este o certitudine că necunoaşterea profundă a obiectului real al existenţei Diavolului sau considerarea lui ca inexistent, a dus la această stare de necredinţă a omului postmodern156. Din acest punct de vedere, această abilitate a Diavolului de a se sustrage existenţei sau de a se prezenta total diferit de ceea ce este în realitate, a împărţit lumea zilelor noastre în trei categorii: cei care nu cred în existenţa lui; cei care cred în existenţa lui, dar au o imagine total deformată, distorsionată despre el; şi cei care cred în existenţa lui şi văd în el şi în prezenţa lui ceea ce afirmă dreapta credinţă.

Acestei abilităţi a Diavolului de a se sustrage şi de a deforma adevărul despre el i se adaugă tendinţa generală cauzată de ceea ce am amintit deja sub numele de demitizare: omul recent nu mai are timp şi nici curaj să se gândească şi să se preocupe – prin credinţă – de ceea ce scapă datului imediat al simţurilor sau raţiunii practice. „Oamenii de astăzi nu se gândesc la îngeri [nici la cei buni, nici la cei răi].

E uşor să constaţi dispariţia rolului îngerilor din gândirea şi viaţa creştină a vremurilor noastre”157. Papa Ioan Paul al II-lea invită omenirea la curaj în a se preocupa de această forţă demonică şi în a-i demasca lucrările: „Nu trebuie să ne fie teamă să-l chemăm pe nume pe primul înfăptuitor al răului: pe Cel Rău. Tactica pe care a folosit-o şi o foloseşte este aceea de a nu se descoperi, pentru ca răul, sădit de el de la început, să se poată dezvolta în omul însuşi, în sistemele şi relaţiile interumane, în clasele sociale şi ale naţiunilor”158. Şi nu în ultimul rând, adevărate probleme în perceperea corectă a realităţii Diavolului ridică scandalul răului: credinţa în existenţa unui Dumnezeu bun şi atotputernic nu poate coexista cu Diavolul şi răul pe care acesta îl înfăptuieşte, decât dacă acesta din urmă este un rival pe măsura lui Dumnezeu, este un dumnezeu. Se profilează astfel, în locul adevăratei credinţe, un dualism nociv: de o parte este Dumnezeu, de cealaltă parte, Satana, „iar realitatea acestuia pare inseparabilă de realitatea pozitivă, ontologică şi substanţială a Răului, al cărui vehicul şi simbol 153

Ca în cazul ispitirii lui Isus din Mt 4,1-11.

J. RATZINGER, Gesù di Nazaret, 50-51.

155 J. RATZINGER, Gesù di Nazaret, 58. Acesta este titlul pe care Vladimir Soloviov i l-a dat Anticristului, în opera sa Scurtă povestire despre Antihrist, evidenţiind astfel că Diavolul este un cunoscător al Bibliei şi al Tradiţiei, un expert al interpretărilor.

156 Cf. E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 101.

157 E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 103.

158 IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Parati semper (13 mai 1985): EnchVat 9,6.

Cf. C. DUMEA, Îngeri şi diavoli, 86.

154

141 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

este”159. Aceasta înseamnă o desfigurare a monoteismului, un refuz al credinţei în singurul Dumnezeu întreit în persoane; înseamnă transformarea îngerului rebel în divinitate, zeificarea lui; înseamnă neacceptarea doctrinei magisteriului recent, care învaţă că Diavolul este un înger care a fost creat bun de Dumnezeu, dar care prin alegere liberă s-a pervertit; el are o putere finită: „el nu este decât o creatură puternică prin faptul că este spirit pur, dar totuşi o creatură” care acţionează numai în măsura în care îi îngăduie Providenţa divină, singura „care cârmuieşte istoria omului şi a lumii cu putere şi blândeţe”160.

Toate acestea, trebuie să ne ducă spre adevărata credinţă despre Diavol; ele reliefează totodată viclenia celui care ştie să se prefacă într-un înger al luminii (cf. 2Cor 11,14); şi sunt o demonstraţie a faptului că omul modern nu mai percepe clar mesajul sfântului Paul: „Noi nu avem o luptă împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva conducătorilor acestei lumi a întunericului, împotriva duhurilor răului care sunt în înălţimi” (Ef 6,12). În învăţătura magisteriului recent despre îngeri se regăseşte doctrina sfântului Vasile cel Mare: Nu-l socoti nici pe Dumnezeu cauză a existenţei răului, dar nici nu-ţi închipui răul ca având o subzistenţă proprie. Răul nu subzistă ca şi cum ar fi ceva viu; nici nu are vreo esenţă ipostaziată lui. Căci răul este o lipsă a binelui (…) Răul nu e nici necreat, cum spune cuvântul celor necredincioşi care învaţă că răul are aceeaşi demnitate cu natura cea bună, considerând că amândouă sunt fără început şi mai presus de facere161.

Aşadar, Diavolul şi răul există. Dar în lupta împotriva lor avem de partea noastră forţa de nebiruit a Duhului Sfânt şi a îngerilor.

Faptul dezvoltării noastre fizice, umane, spirituale şi intelectuale este o dovadă incontestabilă că trecerea timpului produce schimbări, îmbunătăţeşte sau alterează.

Studierea trecutului şi încercarea de planificare a viitorului dovedesc conştientizarea faptului că universul vine de undeva (sau de la Cineva) şi de îndreaptă spre ceva (sau spre Cineva) printr-o modificare continuă. Perceperea naşterii unei fiinţe, precum şi observarea morţii altora inspiră raţionamentul că orice început are un sfârşit. Şi totuşi! Oare nimic din ceea ce există nu se poate sustrage acestui vătălug al transformării şi al desfiinţării? Ba da! Dumnezeu este cel care nu se încadrează în limitele spaţio-temporale, existând neschimbat într-un veşnic prezent, din totdeauna pentru totdeauna. Iar alături de Dumnezeu stau cele trei proprietăţi transcendentale ale „fiindului”: unitatea, adevărul şi bunătatea162. Iar noi, în această ultimă parte a lucrării ne-am oprit tocmai asupra adevărului, acel adevăr al Domnului şi despre Domnul, adevăr care manet in aeternum (In 17,17).

159

E. FERENŢ, Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, 102.

CBC, 395.

161 VASILE CEL MARE, Dumnezeu nu e autorul răului, PG XXXI, 341; cf. D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, 309.

162 Cf. E. FERENŢ, Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului, 101.

160

142 CAP. III: ACTUALITATEA ÎNVĂŢĂTURII DESPRE DUHUL SFÂNT ŞI ÎNGERI

Reliefând autenticitatea şi perenitatea învăţăturii sfântului Vasile cel Mare, putem conclude că adevărul se sustrage alterităţii şi modificărilor istoriei. Tot ceea ce a expus ca adevărat episcopul Cezareei Capadociei cu privire la Duhul Sfânt şi îngeri, bazându-se pe Sfânta Scriptură şi pe tradiţia Bisericii, este crezut şi mărturisit de magisteriul actual. În pofida tentativelor de demitizare, a perioadei obscure a „uitării” Duhului Sfânt şi „transformării” lui în Marele Necunoscut, a utopiei omului recent de a se desacraliza cu desăvârşire şi de a „dezrobi” întregul său ambient de influenţa religiosului, Duhul Sfânt şi îngerii rămân o prezenţă despre care trebuie să învăţăm, în care trebuie să credem şi cu ajutorul cărora trebuie să luptăm împotriva fiinţei pe care o numim Diavol sau Satana, Şarpele de la început.

CONCLUZIE „Este mai de dorit minimul de cunoaştere a lucrurilor foarte importante, decât cunoaşterea socotită foarte sigură a lucrurilor foarte mărunte”1.

Pierduţi adesea în datul imediat al realităţilor palpabile de fiecare zi, rareori mai îndrăznim să ne aventurăm dincolo de limitele pe care ni le impun simţurile. Nu de puţine ori ne mărginim existenţa şi ne trecem viaţa doar printre lucrurile foarte mărunte care pot fi văzute, pipăite, auzite, gustate, mirosite. Viaţa noastră cunoaşte clipe de remuşcare pentru că de prea multe ori am căutat doar ceea ce este profitabil şi consumabil, doar ceea ce este de utilitate proximă şi necondiţionată, doar ceea ce aduce cu sine un iz de fericire, adesea iluzorie, şi îndepărtează tristeţea sau suferinţa. Prin toate acestea lăsăm impresia că şi noi, împreună cu întreaga societate, am căzut pradă uitării, necunoaşterii şi, uneori, negării adevărurilor de credinţă: dincolo de lumea văzută există o lume nevăzută; împreună cu oamenii se bucură de existenţă şi îngerii; şi deasupra tuturor stă Creatorul providenţial, Dumnezeul Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Prin prezentul studiu am încercat să păşim dincolo de datul imediat al fiinţei raţionale şi senzitive şi să ne îndreptăm spre realităţi care, pentru a fi percepute, necesită armonizarea raţiunii şi a simţurilor cu credinţa. Această colaborare – raţiune, simţuri, credinţă – aduce în faţa fiinţei însetate de cunoaştere realităţi cu adevărat importante. Aceste realităţi importante spre care ne-am îndreptat atenţia, şi a căror minimă cunoaştere este mai de dorit decât cunoaşterea foarte sigură a altor lucruri nesemnificative, sunt Duhul Sfânt şi îngerii. Prin ceea ce am prezentat, am încercat să scoatem din uitare adevărurile de credinţă despre cel care este „Domnul şi de viaţă dătătorul” şi despre duhurile slujitoare.

Atingerea acestui obiectiv ar fi fost imposibilă fără apelarea la mărturiile autentice ale Sfintei Scripturi şi ale învăţăturii Bisericii, un rol şi loc deosebit acordându-l învăţăturii părintelui capadocian Vasile cel Mare. Călăuziţi de aceste mărturii autentice, ne-am apropiat de misterul inefabil al Sfintei Treimi, în cadrul căreia Duhul Sfânt este Dumnezeu împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Duhul Sfânt, a cărui purcedere de la Tatăl prin Fiul depăşeşte cu mult capacităţile noastre 1

TOMA DE AQUINO, Summa Theologica, I, q. 1, a 5: La Somma Teologica, 36.

144 CONCLUZIE

cognitive, este „Domnul şi de viaţă dătătorul” care nu trebuie despărţit niciodată de Tatăl şi de Fiul, este Dumnezeu întrutotul asemănător lor. Învăţătura sfântului Vasile cel Mare reliefează dumnezeirea Duhului Sfânt şi prin lucrările pe care acesta le înfăptuieşte în economia mântuirii, pe care o poartă spre împlinire: a participat în mod activ la crearea lumii şi, în special, a omului, opere pe care nu le-a părăsit, ci le susţine neîncetat. Pentru a purta omul şi întreaga creaţie spre perfecţiune – după ce acestea au fost răscumpărate prin misterul morţii şi învierii lui Cristos –, Duhul Sfânt, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, a pregătit, a constituit şi menţine Biserica: ea este realitate instituită pe Calvar, dar manifestată şi constituită în ziua de Rusalii, prin revărsarea Duhului Sfânt, moment în care a început era Bisericii. În cadrul acestei Bisericii, întreaga făptură este chemată să trăiască în aşteptarea parusiei Domnului şi a judecăţii universale, momente salvifice la care va participa şi Duhul Sfânt. El va fi cel care va lucra în noi, oamenii, adaptarea fiinţei la realităţile de dincolo de moarte: prin el sufletul şi trupul nostru vor fi adaptate la viaţa spirituală de după înviere. În acel timp sacru al judecăţii universale, Duhul Sfânt va fi prezent ca Dumnezeu judecător şi apărător al celor drepţi, dar şi ca Dumnezeu care îi va acuza pe cei care nu au colaborat cu harul său.

La sfârşitul judecăţii, însuşi Duhul Sfânt va fi premiul, răsplata, celor drepţi.

Această persoană a Sfintei Treimi, s-a bucurat în istoria bimilenară a creştinismului de o serie de denumiri, primul loc ocupându-l numele care i s-a dat prin excelenţă: Duhul Sfânt. O parte din denumirile pe care le-a primit de-a lungul timpului le are împreună cu Tatăl şi cu Fiul: duh, sfânt şi bun. Căutând să pătrundem în misterul persoanei sale şi bazându-ne pe mărturia Sfintei Scripturi, îl descoperim ca fiind: lumina inteligentă, paracletul sau mângâietorul nostru şi Domnul; el este cel drept, duhul stăpânitor, duh al adevărului şi al înţelepciunii, suflul lui Dumnezeu. Împreună cu sfântul vasile cel Mare, considerăm că denumirile şi lucrările Duhului Sfânt, ne vorbesc despre realitatea măreţiei fiinţei sale, ne poartă spre apropierea de cel care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit şi ne întăresc în convingerea că această persoană, care este dumnezeiască din fire şi este întrutotul asemenea Tatălui şi Fiului, nu este pentru noi o posibilitate, o opţiune, ci o necesitate: fără Duhul Sfânt nu se poate trăi. Între multele acţiuni ale Duhului Sfânt, am putut observa, că un rol şi loc aparte îl au creaţia, sfinţenia şi desăvârşirea îngerilor. Această lume spirituală a duhurilor slujitoare, lume creată de Dumnezeu şi a cărei existenţă este un adevăr de credinţă, se află sub permanenta purtare de grijă a Duhului Sfânt. Fără Duhul Sfânt nu s-ar mai putea vorbi despre armonioasa organizare ierarhică a îngerilor în cele nouă trepte; fără Duhul Sfânt, toate făpturile spirituale superioare omului – superioritate care nu umbreşte în nici un fel demnitatea fiinţelor umane – ar fi pierdut sfinţenia, statornicia, familiaritatea cu Dumnezeu şi armonia, aşa cum s-a întâmplat cu Lucifer şi îngerii lui; fără Duhul Sfânt îngeri nu ar putea realiza minunatele lor lucrări, înfăptuite după voinţa divină a Sfintei Treimi, spre lauda lui Dumnezeu, spre folosul

145 CONCLUZIE

omului şi al întregii creaţii: nu ar putea să-l laude pe Dumnezeu şi să-i contemple chipul, nu ar putea să-i ajute şi să-i înveţe pe oameni, nu ar putea să aibă darul profeţiilor şi să cunoască tainele. Şi funcţiile pe care le împlineşte îngerul nostru păzitor, de a ne învăţa, păzi, povăţui şi ocârmui, sunt împlinite cu fidelitate şi promptitudine tot datorită lucrării Duhului Sfânt în aceste fiinţe angelice.

Sfântul Vasile cel Mare ne-a vorbit şi despre îngerii care au refuzat această colaborare cu Duhul Sfânt şi i-au respins ajutorul, şi care şi-au pervertit voinţa şi au căzut împreună cu cel care a strigat „Non serviam!”. Acesta, Lucifer, împreună cu toţi îngerii care l-au urmat, constituie o realitate şi un adevăr de credinţă deseori contestate în zilele noastre. Deşi influenţa lor nocivă este simţită la tot pasul şi prezenţa lor prin tentaţiile şi intrigile care le inserează în viaţa noastră şi în istoria omenirii sunt un fapt incontestabil, totuşi, mulţi spun că Diavolul nu există. Însă, el există! El este cel care, după ce a căzut din demnitatea sa, nu a suportat să-l vadă pe om ridicat la treapta îngerilor prin desăvârşire şi, de la începutul creaţiei şi până la împlinirea timpurilor, nu încetează să-i întindă omului curse şi să-şi desfăşoare planurile sale malefice împotriva adevărului, binelui şi luminii. Însuşi misterul răului de care ne lovim la tot pasul este mai uşor de înţeles în lumina adevărurilor de credinţă despre Diavol, despre îngerii căzuţi şi despre lucrările lor. În pofida luptei pe care Diavolul o dezlănţuie neîncetat împotriva omului, a omenirii şi a Bisericii şi care deseori pare că ne copleşeşte, că ne depăşeşte forţele, suntem chemaţi să rămânem neclintiţi în speranţa că vom învinge împreună cu îngerii care s-au adunat sub stindardul arhanghelului Mihael: „Cine e ca Dumnezeu?”.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au fost cei care, prin învăţătura lor fundamentată pe adevărul incontestabil al Scripturii, au prezentat omenirii o doctrină mereu valabilă despre aceste misterioase realităţi: Duhul Sfânt, îngerii şi Diavolul. Printre aceşti sfinţi Părinţi se regăseşte şi episcopul Cezareei Capadociei, Vasile cel Mare, care prin viaţa şi scrierile sale a vorbit lumii despre aceste adevăruri de credinţă. Învăţătura sa şi soluţiile sale, date pentru numeroase dezbateri în privinţa Duhului Sfânt şi a îngerilor, şi-a păstrat actualitatea, deoarece contextul în care el a expus doctrina este foarte asemănător cu cel în care trăim noi: timpuri în care deseori simţim că toate se clatină şi sunt gata să cadă; o societate plină de dezechilibre neliniştitoare; oameni ce se zbat între indiferenţă şi sete de adevăr, erezie şi mărturisire de credinţă, doxomanie şi umilinţă copleşitoare.

Adevărul mărturisit de sfântul Vasile cel Mare cu referire la Duhul Sfânt şi îngeri a străbătut veacurile şi este mărturisit şi învăţat şi de magisteriul recent. Învăţătura sfinţilor Părinţi ai Bisericii este dovada faptului că nimic din ceea ce este autentic şi folositor nu dispare şi nu-şi pierde valoarea. Şi astăzi, ca şi atunci, mărturisim un unic şi acelaşi Duh Sfânt, Dumnezeu adevărat care trebuie scos din „uitare” şi care trebuie predicat, crezut şi adorat, căci este necesar Bisericii şi omenirii.

Omenirea mileniului al III-lea este chemată ca, împreună cu punerea în valoare a învăţăturii autentice despre Duhul Sfânt, să revalorifice şi doctrina despre îngeri. În pofida procesului de demitizare, proces care pare să ia amploare şi să afecteze grav

146 CONCLUZIE

lumea duhurilor slujitoare împreună cu toate realităţile nevăzute ale creaţiei, îngerii trebuie prezentaţi şi mărturisiţi ca realităţi care supravieţuiesc postmodernismului.

Cu toţii suntem chemaţi să recunoaştem şi să simţim că avem alături de noi un înger ca apărător şi păstor şi care ne călăuzeşte în viaţă. Şi totodată, trebuie să ne revizuim şi doctrina despre Diavol, despre existenţa, prezenţa şi lucrările înfăptuite de el şi de îngerii căzuţi împreună cu el: existenţa Diavolului nu este o poveste cu care un părinte vrea să-şi domolească odraslele, ci este un adevăr de credinţă, mărturisit de o mamă, Biserica, prin care vrea să-i ajute pe copiii săi, omenirea întreagă, să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu, la viaţa veşnică.

Realizarea acestui studiu, printr-o metodă specifică unei lucrări de licenţă în Teologie Dogmatică – apelarea la datul Revelaţiei şi la învăţătura magisteriului Bisericii şi a tradiţiei –, a avut ca scop aprofundarea şi revalorificarea celor deja cunoscute. Dincolo de orice pretenţie a noutăţii, prezenta teză a voit să reamintească şi să întărească în convingerea că, în ciuda tentativelor de demitizare, în pofida perioadei obscure a „uitării” Duhului Sfânt şi dincolo de utopia omului recent de a se desacraliza cu desăvârşire şi de a „dezrobi” întregul său ambient de influenţa religiosului, tot ceea ce ne-au învăţat sfinţii Părinţi şi mărturiseşte Biserica despre Duhul Sfânt şi îngeri, înrădăcinaţi pe fundamentul sigur al Scripturii, este valabil şi în timpurile care se proclamă postcreştine: adevărul străbate veacurile şi rămâne pentru totdeauna. Întreaga realitate pe care am surprins-o în acest studiu nu trebuie să se termine aici, pentru că adevărul, ca şi credinţa, non terminatur ad enuntiabile, sed ad rem.

Este invitaţia Bisericii şi a sfinţilor Părinţi ca, sub călăuzirea Duhului Sfânt şi bucurându-ne de ocrotirea şi mijlocirea îngerilor, să medităm adevărurile de credinţă, să contribuim la înţelegerea lor şi să le trăim. Toate acestea spre slava Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt.

BIBLIOGRAFIE

AUGUSTIN, Confessiones: J.P. MIGNE, ed., Patrologiae cursus completus. Series Latina, XXXII, Paris 1865; trad. română AUGUSTIN, Confesiuni, Humanitas, Bucureşti 1998. , Enarrationes in Psalmos, CIII: J.P. MIGNE, ed., Patrologiae cursus completus. Series Latina, XXXVI, Paris 1865. , De Trinitate: J.P. MIGNE, ed., Patrologiae cursus completus. Series Latina, XLII, Paris 1865; trad. italiană La Trinità, Citta nuova, Roma 1987. , Enchiridion de fide, spe et caritate, 11,3: trad. română AUGUSTIN, Opera omnia. I. Manual despre credinţă, speranţă şi iubire, Dacia, Cluj-Napoca 2002.

BĂDILIŢĂ C., Pe viu despre Părinţii Bisericii, Humanitas, Bucureşti 2003.

BENEDICT AL XVI-LEA, Scrisoarea enciclică Spe Salvi (30 noiembrie 2007).

Biblia sau Sfânta Scriptură, traducere şi note de B. ANANIA, EIMBOR, Bucureşti 2001.

BOTA I. M. , Patrologia, Viaţa Creştină, Cluj-Napoca 20022.

BULTMANN R., Neues Testament und Mytologie, Herbert, Hamburg 1948; trad. italiană Nuovo Testamento e mitologia. Il manifesto della demitizzazione, Queriniana, Brescia 19703. , Jesus Christus und die Mytologie, Furche, Hamburg 1964.

CASIAN I., Conférences: SCh 42, E. PICHERY, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1955.

Catehismul Bisericii Catolice, ARCB, Bucureşti 1993.

CIOBOTEA D., „Duhul Sfânt - Duhul înfierii noastre în Cristos”, Dialog teologic 1 (1998) 13-18.

CLEMENT ROMANUL, Scrisoarea a doua către corinteni, I: trad română D. FECIORU, ed., Scrierile Părinţilor Apostolici, EIBMBOR, Bucureşti 1995.

CONCILIUL I DIN VATICAN, Constituţia Dogmatică Dei Filius (24 aprilie 1870): DS 30003045.

CONGAR Y., Je crois en l’Ésprit-Saint, Les Édition du Cerf, Paris 1979; trad. italiană Credo nello Spirito Santo, I-III, Queriniana, Brescia 19822.

CONGREGATIO DE INSTITUTIONE CATHOLICA, Instrucţia Inspectis Dierum (10 noiembrie 1989): EnchVat 11, 2831-2897.

CONGREGATIO PRO DOCTRINA FIDEI, Scrisoarea Recentiores Episcoporum Synodi (17 mai 1979): EnchVat 6, 1528-1549. , Declaraţia despre eutanasie Iura et bona (5 mai 1980): EnchVat 7, 346-373.

CRICOVEAN M. F., Idei dogmatice în epistolele sfântului Vasile cel Mare, Emia, Hunedoara 2004. , Destinatarii şi problematica scrisorilor vasiliene, Emia, Hunedoara 2007.

DANCĂ V., „Sfântul Duh şi religiile necreştine”, Dialog teologic 1 (1998) 124-146.

148 BIBLIOGRAFIE

DIONISIU AREOPAGITUL, La hierarchie céleste: SCh 58bis, R. ROQUES, ed., Les Edition du Cerf, Paris 19702; trad. română: Ierarhia cerească şi ierarhia bisericească, Institutul European, Iaşi 1994.

DUMEA C., Îngeri şi diavoli, Sapientia, Iaşi 2003.

FERENŢ E., Sursum corda!, Institutul Teologic Romano-Catolic, Iaşi 1998 , Pneumatologia, ARCB, Bucureşti 1999. , Biserică, ce simţi despre taina fiinţei tale?, Sapientia, Iaşi 2004. , Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea omului, Sapientia, Iaşi 2004. , Duhul Sfânt: marele crainic al noii evanghelizări, Sapientia, Iaşi 2006.

HERMAS, Păstorul: SCh 53 bis, R. JOLY, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1968; trad. română D. FECIORU, ed., Scrierile Părinţilor Apostolici, EIBMBOR, Bucureşti 1995.

HIPOLIT DE ROMA, Traditio apostolica: SCh 11bis, B. BOTTE, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 19682.

IOAN AL XXIII-LEA, Allocutio prima Ss. Concilii periodo exacta (8 decembrie 1962): EnchVat 1, 99*-132*.

IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Patres Ecclesiae (02 ianuarie 1980): EnchVat 7,1-44. , Scrisoarea apostolică A Concilio Constantinopolitano I (25 martie 1981): EnchVat 7,1171-1199. , Scrisoarea apostolică Parati semper (13 mai 1985): EnchVat 9,1-45. , Scrisoarea enciclică Dominum et vivificantem (18 mai 1986): EnchVat 10, 448-631. , L’udienza generale del mercoledi, 23 luglio 1986: L’Osservatore Romano 173 (1986) 4. , L’udienza generale del mercoledi, 30 luglio 1986: L’Osservatore Romano 179 (1986) 4. , L’udienza generale del mercoledi, 6 agosto 1986: L’Osservatore Romano 185 (1986) 4. , Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (07 decembrie 1990): EnchVat 12, 547-732. , Constituţia apostolică Fidei depositum (11 octombrie 1992): EnchVat 9, 1797-1812. , Scrisoarea apostolică Orientale lumen (2 mai 1995), 6: EnchVat 14, 25532632. , Să trecem pragul speranţei, Humanitas, Bucureşti 1995.

IRINEU DE LYON, Adversus haereses, V: SCh 153, A. ROUSSEAU, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1969. , Adversus haereses, III: SCh 211, A. ROUSSEAU - L. DOUTRELEAU, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1974. , Adversus haereses, II: SCh 294, A. ROUSSEAU - L. DOUTRELEAU, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1982.

LAURENTIN R., Lo Spirito Santo, questo sconosciuto, Queriniana, Brescia 1998.

149 BIBLIOGRAFIE

LEON

XIII-LEA, Scrisoarea enciclică Divinum illud munus (09 mai 1897): DS 33253331.

MURA G., La teologia dei Padri, I-II, Citta Nuova Editrice, Roma 1974.

Noul Testament, traducere şi note de A. BUDĂU – A. BULAI, Sapientia, Iaşi 2002.

ORIGENE, Homélies sur S. Luc: SCh 87, H. CROUZEL - F. FOURNIER – P. PÈRICHON, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1962. , Despre Principii I: trad. română ORIGENE, Scrieri alese, T. BODOGAE, ed., EIBMBOR, Bucureşti 1982.

PAPADOPOULUS S., Viaţa sfântului Vasile cel Mare, Editura Bizantină, Bucureşti 2003.

PAUL AL VI-LEA, Allocutio secunda Ss. Concilii periodo ineunte (29 septembrie 1963): EnchVat 1, 133*-201*. , Allocutio tertia Ss. Concilii periodo ineunte (14 septembrie 1964): EnchVat 1, 235*-276*.

PATAPIEVICI H.-R., Omul recent, Humanitas, Bucureşti 20022.

PELIKAN J., Tradiţia creştină, I, Polirom, Iaşi 2004.

PIUS AL IX-LEA, Scrisoarea enciclică Qui pluribus (9 noiembrie 1846): DS 2775-2786.

PIUS AL XII-LEA, Scrisoarea enciclică Mystici corporis (29 iunie 1943): DS 3800-3822. , Scrisoarea enciclică Humani generis (12 august 1950): AAS 42 (1950) 576593.

PLEŞU A., Despre îngeri, Humanitas, Bucureşti 2003.

PRUCHE B., „Introducere”, în VASILE CEL MARE, Sur le Saint-Esprit, SCh 17bis, B. PRUCHE, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 19682, 22-239.

RATZINGER J., Einführung in das Christentum. Vorlesungen über das Apostolische Glaubensbekenntnis, Kösel-Verlag GmbH & Co, München 19688, trad. română Introducere în creştinism: prelegeri despre Crezul apostolic, Sapientia, Iaşi 2004. , Jesus von Nazareth – Von der Taufe im Jordan bis zut Verklärung; trad. italiană Gesu di Nazaret, Rizzoli, Milano 20072.

SMITH G. D., The Teaching of the Chatolic Church, Burns Oates, London 1963; trad. italiană Enciclopedia della Dottrina Cattolica, Paoline, Alba 1966.

STĂNILOAE D., ed., Filocalia sau culegere din scrierile sfinţilor părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi, VII-VIII, EIBMBOR, Bucureşti 1977-. , Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, EIBMBOR, Bucureşti 19972.

TOMA DE AQUINO, Summa Theologiae: trad. italiană La Somma Teologica, Edizioni Studio Domenicano, Bologna 1996-.

VASILE CEL MARE, Dumnezeu nu e autorul răului: J.P. MIGNE, ed., Patrologiae cursus completus. Series Graeca, XXXI, Paris 1857. , Homélies sur l’hexaéméron: SCh 26 bis, S. GIET, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 19682; trad. română Omilii la Hexaemeron, Sofia, Bucureşti 2004. , Sur le Saint-Esprit: SCh 17bis, B. PRUCHE, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 19682; trad. română C. CORNIŢESCU – T. BODOGAE, ed., Scrieri, EIBMBOR, Bucureşti 1989. , Sur l’origine de l’homme: SCh 160, A. SMETS - M. VAN ESBROECK, ed., Les Éditions de Cerf, Paris 1970.

AL

150 BIBLIOGRAFIE VASILE CEL MARE, Contre Eunome, I: SCh 299, B. SESBOÜÉ, ed., Les Éditions du Cerf,

Paris 1982. , Contre Eunome, II: SCh 305, B. SESBOÜÉ, ed., Les Éditions du Cerf, Paris 1983. , Constituţiile ascetice: Scrieri, II, EIBMBOR, Bucureşti 1989. , Epistole: trad. română C. CORNIŢESCU – T. BODOGAE, ed., Scrieri, EIBMBOR, Bucureşti 1989. , Tâlcuiri la Psalmi, Sophia, Bucureşti 2004.

VILLER M. – CAVALLERA F. – RAYEZ A. – SOLIGNAC A., ed., Dictionaire de spiritualité, ascetique et mystique, doctrine et histoire, I-III, Beauchesne, Paris 1937.

WEIDIHGER E., Die Apokryphen. Verborgene Bücher der Bibel, Pattloch, Augsburg 1990.

WEIGEL G., Witness to hope, Harper Collins Publishers, 1999; trad. română Martor al speranţei, Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş 2007.

XAVIER L.-D., ed., Vocabulaire de Théologie Biblique, Les Éditions du Cerf, Paris 19765; trad. română Vocabular de Teologie Biblică, ARCB, Bucureşti 2001, 173-179.