Ecouri Literare nr 9 by Poesis Moldaviae

Revistă editată de Asociaţia culturală “Poesis Moldaviae”

Ecouri literare REDACTOR ŞEF: Mihai APOSTU SECRETAR DE REDACŢIE: Ioan MITITELU REDACŢIA: Luminiţa SCOTNOTIS Dorin PÎNZARIU Val ANDREESCU

Revista apare cu sprijinul Primăriei Municipiului Vaslui

COLABORATORI: Gheorghe NEAGU (Focşani) Liviu PENDEFUNDA (Iaşi) Codreanu THEODOR (Huşi) Teodor PRACSIU (Vaslui) Constantin HUŞANU (Iaşi) Olga Alexandra DIACONU (Iaşi) Maria COZMA (Paris) Ioan LILA (Paris) Dorina ŞIŞU (Dublin) Constantin CLISU (Canada) Felicia FELDIOREAN (Germania)

Redacţia şi administraţia: Oraş VASLUI E-mail: ecouriliterare@yahoo.com Site: www.poesis-moldaviae.ro Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor

Tehnoredactare: Ioan MITITELU Tipărită la editura: PIM (Iaşi)

Număr ilustrat cu lucrări de

Cristian PÂNTEA Mihai CĂTRUNĂ Dorina ŞIŞU Victoria Fătu Nalaţiu

Ecouri literare Revistă editată de Asociaţia culturală Poesis Moldaviae Anul IV nr.9 - 2011

Email: ecouriliterare@yahoo.com

www.poesis-moldaviae.ro

Ecouri literare nr. 9

Cuprins

Pagina 4

Teodor Pracsiu 4 Gheorghe Neagu 6 Constantin HUŞANU 12 Mihai Batog-BUJENIŢĂ Ioan MITITELU 22 Nicolae GINGHINĂ 24 Cosmin PREDA 25 Adrian BOTEZ 28 Liliana MUŞTIUC Victoria Fătu NALAŢIU Constantin CLISU 38 Mihai APOSTU 39 Ioan BABAN 40 Elena LEUŞTEAN 42 Cristian PÂNTEA 43 Ştefan Doru DĂNCUŞ44 Stejărel IONESCU 46 Vasile LARCO 47 Mircea MĂLUŢ 49 Daniela OATU 50 Felicia FELDIOREAN 51 Mihai MERTICARU 54 Iorgu GĂLĂŢANU 56 Dorina ŞIŞU 58 Viorel PLOEŞTEANU 60 Olga Alexandra DIACONU Şerban CODRIN 64 Luminita Cristina PETCU Vasile Popovici 67 Mariana Rogoz Stratulat

30 32

62 65 69

Cenaclul “Păstorel Teodoreanu”71

Gheorghe A. Stroia 74 Lina CODREANU 76 Ion HURJUI 77 Gheorghe CLAPA 79 Liviu PENDEFUNDA 82 Maria COZMA 84 Radu Mihai CRIŞAN 86 Al. Florin ŢENE 90 Dorina ŞIŞU 91 George Petrovai 94 Dorin PÎNZARIU 99 Noi apariţii editoriale 100

Pagina 5

Ecouri literare nr. 9

Ed i t o ri a l

Vo caţ ie şi lit erat ură

n conformitate cu noul Statut al Uniunii Scriitorilor din România – adoptat de reprezentanţii breslei în 2009, la conferinţa naţională, când a fost reales preşedinte criticul Nicolae Manolescu – la un număr de cel puţin 10 scriitori cu acte în regulă, trăitori într-un judeţ, se poate constitui o reprezentanţă, subordonată filialei teritoriale celei mai apropiate. O atare frumoasă ficţiune organizatorică statutară a luat fiinţă şi în judeţul Vaslui, cu mai multe luni în urmă, la iniţiativa lui Cassian Maria Spiridon, preşedintele în exerciţiu al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor, redactor şef al revistei Convorbiri literare şi director al Editurii Timpul. Este lesne de înţeles că o reprezentanţă nu are personalitate juridică şi-n consecinţă ne-am îngăduit să folosim termenul ficţiune cu o necesară nuanţă blând-maliţioasă. Preşedintele respectivei entităţi scriitoriceşti este criticul Theodor Codreanu, secondat de semnatarul acestor rânduri. Graţie amabilităţii catifelate şi îndatoritoare a lui Gelu Voicu Bichineţ, directorul Bibliotecii judeţene „Nicolae Milescu Spătarul”, reprezentanţa are un sediu în incinta instituţiei, în proximitatea Muzeului judeţean „Ştefan cel Mare” din Vaslui, un spaţiu simbolic, util şi deja pus în valoare prin câteva reuniuni literare iniţiate în 2011. Legitimitatea ideii nu mai trebuie demonstrată cu argumente suplimentare. Dincolo de orice consideraţii de ordin estetic, literar, axiologic, dincolo de orgolii justificate ori de vanităţi rănite, de frustrări adânci ori de puseuri vindicative, judeţul Vaslui are în momentul de faţă 12 scriitori cu legitimaţii şi, desigur, cu un număr de cărţi fiecare, evaluate la vremea potrivită, ca ultim filtru, de către Comisia Centrală de Validare a Uniunii Scriitorilor. Cei 12 sunt: Cristian Simionescu (Bârlad), Theodor Codreanu (Huşi), Ion Gheorghe Pricop (Duda-Epureni), Nicolae Ariton (Dăneşti), Simion Bogdănescu (Bârlad), Iorgu Gălăţeanu (Bârlad), Ionel Mâcnea-Vetrişanu (Vetrişoaia), Daniel Dragomirescu (Vaslui), Daniel Grosu (Vaslui), Leonard Ciureanu (Valea Siliştei), Mihai Apostu (Vaslui) şi semnatarul acestui editorial (Vaslui). Cel mai vârstnic scriitor este Ionel Mâcnea-Vetrişanu (septuagenar) şi cel mai tânăr Daniel Grosu (trecut de 40 de ani). Cel mai vechi membru al U.S. – poetul Cristian Simionescu (încă dinainte de 1989); ultimul „sosit” în ordine cronologică: Mihai Apostu (2011). Cei 12 ilustrează ca genuri predilecte poezia, proza, critica şi istoria literară, critica

teatrală, eseistica şi publicistica aşa-zis eclectică. Lipseşte dramaturgia, dar şansa nu este iremediabil pierdută. Într-o bună zi va apărea poate şi dramaturgul mult aşteptat. 12 scriitori la o populaţie de peste 450.000 de locuitori, câţi are judeţul Vaslui, este mult sau puţin? Întrebarea este irelevantă câtă vreme nu cantitatea este importantă în artă, ci calitatea. Într-o gubernie rusească din secolul al XIX-lea exista un singur scriitor. Numai atât? ar putea întreba scepticii de serviciu. Da, dar acela era... Lev Tolstoi! Nu ne vom hazarda să stabilim ierarhii axiologice. Ar fi o operaţiune sterilă pentru care nu avem mandat. Este instructiv doar să observăm, ca principiu, că una este legitimaţia de scriitor şi altceva este vocaţia de scriitor. Cele două axe pot fi convergente, divergente ori paralele. Decizia valorică aparţine timpului – supremul judecător. Mulţi scriitori veritabili – observa undeva Nicolae Manolescu – sunt în afara Uniunii şi, deşi au vocaţie demonstrativă, nu sunt interesaţi să facă parte din breaslă. Reciproca poate sună defetist dar lucid: câţi impostori nu se află deja în interiorul Uniunii? A separa astăzi grâul de neghină este practic imposibil, iar obsesia gloriei literare face parte din fibra poporului român. Intuiţia lui Alecsandri s-a dovedit genială: „Românul este născut poet!” Literatura este artă a cuvântului. Iată un truism de o redutabilă banalitate. Limba română are multe cuvinte iar valoarea scriitorului este dată de capacitatea acestuia de a folosi resursele expresive ale vocabularului pentru a constitui lumi ficţionale coerente, viguroase, persuasive, plauzibile, tulburătoare. Chiar dacă proza postmodernă – spre a lua un exemplu la îndemână – a evoluat decisiv de la scriitura aventurii la aventura scriiturii, literatura rămâne incontestabil o artă a emoţiei estetice, a trăirii afective, a sensibilităţii netrucate, un edificiu fascinant construit din cuvinte. Revenind la spaţiul cultural vasluian, este suficient să spunem ca argument suplimentar în ecuaţia vocaţie – literatură, că există în acest moment literaţi valoroşi ce n-au devenit încă membri ai U.S., deşi ar fi meritat-o cu prisosinţă: Ioan Baban, Gruia Novac, Adina Huiban, Petruţa Chiriac, George Irava ş.a. Teza lui Einstein poate fi oricând extrapolată la domeniul gingaş al literaturii: Totul este relativ.

Teodor Pracsiu

Pagina 6

Ecouri literare nr. 9

Teodor Pracsiu Gheorghe Neagu Constantin HUŞANU Mihai Batog-BUJENIŢĂ Ioan MITITELU

Proză

Cosmin PREDA Adrian BOTEZ Liliana MUŞTIUC Victoria Fătu NALAŢIU

Pagina 7

Ecouri literare nr. 9

Gheorghe NEAGU ALEXANDRA

elefonul necunoscutului o nedumeri întâi, apoi în timp ce omul vorbea nelăsându i răgazul să intervină nici măcar cu o întrebare, neliniştea luă locul surprizei. Totul părea dinainte stabilit. Era ca o hotărâre gata acceptată, dar nu şi da-ul final. A fost tot ce a reuşit să comunice înainte ca vocea care inspira linişte şi încredere să dispară brusc, tot aşa cum apăruse. Mâna îi tremură uşor când pusese la loc receptorul, dar nu de spaimă, cu toate că locul ales era puţin straniu. La Fântâna Roşie, iar parcul era destul de departe, la marginea oraşului. în zilele de lucru oamenii nu prea au timp de plimbare şi se putea ca locul să fie pustiu. Alexandra nu era curajoasă, dar hotărârea de a înfrunta riscul o luase deja de când îşi dăduse telefonul la rubrica anunţurilor matrimoniale. E abia 15:30, până la 6 mai are timp. Închide telefonul - pentru azi ajunge - îşi fierbe o cafea în timp ce-şi alege în minte hainele cele mai potrivite. Vocea calmă şi sobră impunea o ţinută decentă. Zâmbi gândului peste aburii cafelei. Ce cuvânt îi vine în minte taman acum, ca şi cum a se anunţa de bună voie, dispusă să te laşi cunoscută, să te oferi, e situaţia cea mai nimerită. Decenţa n-are nimic de-a face cu un astfel de gest. Se hotărăşte totuşi pentru costumul bleumarin, bluză albă, pantofi negri, o brăţară subţire de arginte, puţin ruj, un pic de culoare în obraji. O şterge apoi, dar nu de tot. Soseşte cu zece minute mai devreme. Minute penibile de aşteptare pe aleea aproape pustie. Navea încotro, autobuzele merg după programul lor, nu după dorinţele călătorilor. Se simţea descoperită, ca şi cum ar fi fost privită din toate părţile. Vocea putea să fie acolo undeva, privind-o aşa cum şi-ar fi dorit ea să facă dacă ar fi avut unde să stea ascunsă. În autobuz privise cu atenţie încercând să afle dacă şi el era acolo. Nu descoperise însă la nimeni nimic din emoţia care ţi-o oferă căutarea. Sigur, putea veni cu altceva, s-ar putea să fie deja acolo. Paşii o purtau cu încetineală pe aleile parcului. Înfloriseră teii. Iarba era înaltă şi curată ca hainele ei întotdeauna bine îngrijite. Îşi scoase din poşeta micuţă pudriera, retuşându-şi încă o dată paloarea feţei, accentuată acum şi de emoţia aş-

teptării. Începuse a-şi aduce reproşuri, apoi scuze. Îşi spuse că era mai bine să-l vadă ea mai întâi şi dacă o să-i convină... Dacă nu, n-avea decât să nu se arate. Aleea de la Fântâna Roşie era pustie, dar tot atât de bine putea să fie însufleţită de orăşenii ieşiţi la plimbare, fie cu maşina, fie cu ceva ce le grăbea ajungerea în mijlocul pădurii. Vântul foşnea uşor, mişcând frunzele, culegând parfumuri inimitabile. Zgomot de paşi anunţară în liniştea totală o pereche înlănţuită, amuzându-se de aceleaşi nimicuri spuse şoptit. Timpul trecea, aşteptarea începuse să devină o povară. Autobuzul pentru întoarcere sosea peste trei sferturi de oră. Şi ce dacă? Anunţurile matrimoniale au surprizele lor. Deodată tresări. Pe aleea largă, în depărtare, silueta unui bărbat singuratic se desprinse din fundalul plin de verdeaţa copacilor. Se străduia să rămână calmă, cu tot nefirescul situaţiei. Un bărbat înalt, fără vârstă, se apropie încet, ca într-o plimbare, cu mâna stângă în buzunar, în dreapta ţine neglijent o carte. Priveşte din când în când cerul pe deasupra copacilor. Nepăsarea cu care merge nu are nimic din ţinuta celui grăbit la o întâlnire. Alexandra se pomeneşte mergând grăbit, în sus, în jos, preocupată parcă de ceva ce s-ar afla imediat dincolo de omul ce vine spre ea. Trec unul pe lângă altul fără să se privească şi paşii li se pierd depărtându-se. Nici măcar nu întoarce capul. El era? Nu. Precis, nu. Deşi... Paşii ei se depărtară tot mai mult şi tot mai repede spre capătul celălalt al aleii, spre fântână. Zgomotul paşilor lui se pierdu în foşnetul pădurii. Nici măcar nu mai întoarce capul. Îi era ruşine. *** Tudor citea anunţurile matrimoniale cu interesul omului sătul, lista de bucate dintr un restaurant uitat de lume.„Doamnă necăsătorită, pudică, doreşte compania unui bărbat”. Îl intrigase formularea „pudică”. În viaţa lui nu întâlnise formulată această calitate umană într-un anunţ. Tudor îşi continuă lectura cu pagina literară. Un titlu îl făcu să tresară indispus: „Un nou roman al lui Tudor Mărăscu”. Era numele lui, dar de apariţia unui roman nou nu ştia nimic. Trecuseră ani de zile de când nu mai predase nici un manuscris. Nici nu avusese când. Din articol rezulta clar că el, Tudor Mărăscu, publicase un nou roman, a cărui acţiune „se inspira din realitatea imediată, manifestând un spirit vioi”... şi celelalte. Nedumerirea îi creştea pe măsură ce articolul se străduia să i scoată în relief calităţile deosebite ale noului roman. Intrigat, telefonă la redacţia ziarului. Nu

Pagina 8 găsi pe nimeni capabil să-i dea un răspuns mulţumitor. Furios plecă spre redacţie. În drum zări în vitrina librăriei din centrul, oraşului cartea ce nui aparţinea. O luă. Plin de nerăbdare o răsfoi din mers ciocnindu-se de trecătorii grăbiţi. Neliniştea îi spori şi mai mult când constată că nici o frază din paginile frunzărite nu-i aparţinea. Intrase în parc, împiedicându-se de bordura aleii principale. Închise cartea nemulţumit, grăbind pasul spre Fântâna Roşie, murmurând în gând frazele pe care avea să le rostească la sediul redacţiei. Nu avea ochi pentru nimeni şi pentru nimic. Se trezi la capătul aleii redeschizând cartea. Se aşeză pe o bancă hotărât s-o citească. Târziu, Tudor ajunse totuşi la redacţie. Reporterul îi arătă calm romanul, pe care, în furia lui, Tudor îl încrimina. „E o simplă potrivire de nume”, concluzionă reporterul. „Personal nu-l cunosc pe autor. De ce nu mergeţi la editură?”. Tudor se calmă brusc. „Da, într-adevăr, de ce nu se dusese la editură?”. Cu paşii hotărâţi pătrunse în biroul redactorului de carte. Întâmplător acesta îşi aduse aminte de el. Da. Cunoştea bine pe autorul romanului. Mai precis pe autoarea. „Cum autoarea?”, îşi exprimă mirarea Tudor. „Da, autoarea. Am numărul ei de telefon. Publică sub un pseudonim”. Tudor îşi notă maşinal numărul, hotărât săi dea un telefon. „De ce îşi alesese tocmai numele lui?”. Şi curios lucru. Numărul nu era necunoscut. Încercă să-şi amintească de unde-l ştia, dar se lăsă păgubaş. *** Alexandra se aşeză la fereastra deschisă cu privirile aţintite în gol. Eşecul de astăzi o făcu să simtă zădărnicia vieţii. „Se entuziasmase ca o idioată la apariţia primului succes de presă. Era al doilea roman şi nu crezuse în succesul lui”. Ce-i folosea acum? Singură cu romanele ei. Dar viaţa ei, viaţa ei... Telefonul sună prelung. Soneria o hotărî. Nu. Nu mai avea putere să suporte singurătatea... Şi acum duminica asta goală, pierdută de dor început într-o ceaşcă de cafea şi-o ţigară. Ceva totuşi trebuie făcut. Se îmbracă dichisit, ca de duminică şi pleacă fără ţintă, amestecându-se printre oameni ocupaţi. Merge grăbit ca şi cum ar avea o ţintă. Ca drumul să nu ﬁe total lipsit de sens, colindă librăriile, nu din curiozitate, doar din plăcerea care i-o oferea mirosul nou al cărţilor. N-a avut cum s-o recunoască de la început. Coperta era necunoscută, doar numele autorului şi titlul... Aşa a mers mai departe. Mergea la început din ce în ce mai uşor pe

Ecouri literare nr. 9 măsură ce gândurile prindeau contur. Zilele treceau, dar ea nu le simţea, era ocupată să asculte, să privească şi să vina acasă încărcată ca şi cum ar ﬁ adus jucării şi bomboane. A trecut, cât timp a trecut? Nici nu ştie, n-a avut timp să-l vadă. Când totul a fost spus, când a putut să spună gata după cum a crezut ea şi-a adus din nou aminte de sine, a fost din nou ea, cea de la început. Puţin egoism însă între timp şi sentimentul acesta nou n-a lăsat-să renunţe cu totul. Lipsa de curaj şi egoismul au încolţit ideea. De ce să nu încerci? Încearcă. A legat manuscrisul, i-a pus un nume necunoscut, l-a predat ca un simplu intrudiar şi a aşteptat. Primele zile au trecut uşor. Navea experienţă, nu ştia cum arată o editură, cine se ocupă de manuscris şi cât durează până primeşte un răspuns. Răspunsul însă n-avea să-l primească ea. Decât doar dacă apare. Cu timpul

M.Catruna realiză tot mai mult în ce bucluc putea să intre. Nu însă, nu ea, de unde avea să ştie cineva care era persoana care a îndrăznit... Iar dacă apare, nu cumva numele ilustru al autorului şi nu valoarea în sine... Deşteaptă şi plină de curaj, Alexandra. Ca întotdeauna. Să se răzbune pe sine şi-a dat numele la rubrica anunţuri matrimoniale. Duminică dimineaţă, dimineaţă de vară cu soare roşu prevestind o zi de plimbări la iarbă verde, de plajă, de grătare, de bere, de glume, de joc cu mingea, de copii zbenguindu se în apa râurilor şi părinţi grijulii de răceala apei. Câteva farfurii nespălate pe chiuvetă în dau Alexandrei sentimentul că mai este ceva de făcut. Apoi cafeaua de duminică, în linişte şi ţigara. Autobuzele suie pline spre pădure. Ţigara n-are nici un gust, cafeaua parcă nu-şi are rostul în ziua în care nu eşti obligat să porneşti la lucru. Aşa începe însă orice zi. Cât timp lucrase, uitase de sine. La început, a avut impresia că poate. Mai apoi s-a ruşinat de îndrăzneala ei. nu mergea. Dialogul ei cu ea însăşi era plin ironie. Nici asta nu poţi, nimic n-

Pagina 9 ai putut. Niciodată n-ai îndrăznit, Alexandra. Mereu ai crezut că poţi, de atâtea ori te-ai crezut mai presus de tine însăţi şi te-ai plimbat aşa prin viaţa ta, iar ea a trecut înainte. N-a stat în loc să te privească cum îţi porţi pe cap coroana nimicului cu candoarea inconştienţei. Puţin curaj. Până acum n-ai făcut nimic, pentru că te sufoca teama că n-ai să reuşeşti. Dacă ai avea tăria să-ţi suporţi înfrângerea, ai afla gustul ei. Nu că ar fi mai bun, dar ai fi aflat ceva nou şi asta oricum e altceva decât nimic. Aşa a fost începutul. Târziu, dar nu atât de târziu încât să nu mai aibă timp. *** Abia când formă numărul îşi aminti. Era telefonul la care îşi dăduse anunţul femeia „pudică”. Curios, odată mai mult, Tudor insistă. Degeaba. Nu răspundea nimeni. „Probabil nu e acasă”, îşi zice el, propunându-şi să revină. O căută toată ziua. Seara la fel. Până la miezul nopţii. Nici un răspuns. A doua zi, când încă zorii nu năvăliseră în oraş, sună la apartamentul ei. nu-i răspunse nimeni. Reveni în după-amiaza aceleiaşi zile. Sună insistent. Nu-i răspunse nimeni. Obosise. A doua zi când sună la telefon, îi răspunse o voce de bărbat. „Cine întreabă?”, veni de la capătul celălalt al firului. Tudor îşi declină identitatea. „Sunt căpitanul Skrobotovici. Vă rugăm să veniţi până la noi”, zise vocea sec, autoritar. Fumez mult. Beau multă cafea. Ceva nu-i la locul lui. Nu cu capul, deşi nici aşa lucrurile nu mai stau ordonat. Nu mi-am simţit până acum niciodată inima. Acum tremură, ca un fluture. Şi mâna îmi tremură. Eram voinică. Fizic, pot zice parcă aşa suna fraza pe care o puneam înaintea tuturor lucrurilor. Nu vreau să renunţ. Mă simt umbra care aleargă după mine. Mă vreau din nou adunată, aşezată în lumină ziua şi noaptea în vis. Să separi ziua de noapte, să stau un pas pe loc să mă ajung din urmă. Rătăcesc şi blestemul e foaia albă. Una, două, zece, o sută albe, albe şi nopţi şi zile pline de

Păpuşa - Cucuuu ! În sala de aşteptare clasa a-II-a zăceau de-a valma oameni şi bagaje. Pe bănci, pe jos, ghemuiţi lângă calorifer, respirând liniştit acelaşi aer închis şi umed de încălţăminte şi haine jilave, într-o aştep-

Ecouri literare nr. 9 foi albe. Fiecare zi trecută peste foaia albă, nu din celelalte datorii „fizice” împlinite ca un somnambul. Gesturi repetate mecanic, fără iniţiativă. Fiecare oră trecută mai adună un centimetru de alb. Nu pot să renunţ. Ori eu, ori ea. Până când am să devin eu însumi o coală albă, albă... Repetă, Alexandra. Încă de la început. De mai multe ori. Şi ai curajul, şi nu uita când crezi că ai sfârşit să scrii la urmă, ALEXANDRA. *** Tudor ajunge aproape imediat. În faţa blocului, maşina procuraturii, salvarea, miliţia... şi multă lume. În apartament ţăcăneau blitzurile specialiştilor de la criminalistică. În patul nedesfăcut, nemişcată pentru totdeauna era EA. Tudor o privi buimăcit. Îşi aprinse o ţigară. Mâinile îi tremurau. „Cum se face că aveţi acelaşi nume cu numele ei de autor de romane?”, îl întrebă căpitanul. În faţa nedumeririi, ofiţerul îi întinse o foaie de hârtie. „Las totul şcolii din satul în care m-am născut. Bărbatului cu care trebuia să mă întâlnesc astăzi îi las bustul meu. Nu-l cunosc şi-mi pare rău că nu l-am putut opri, pentru că îl bănuiesc cum arată. L-am văzut pe aleea de la Fântâna Roşie. Dacă mă va căuta, îl rog să mă ierte. Pudoarea m-a făcut să nu-l opresc. Pseudonimul poartă în el prenumele fratelui meu Tudor, iar Mărăscu vine de la amărăciunea singurătăţii în care mi-am petrecut viaţa. Iertaţi-mă cu toţii. Alexandra.”. - Eu sunt Acela, se pomeni Tudor strigând. Eu şi numai eu. Ofiţerul se grăbi să l tempereze. Cu greutate, Tudor le povesti totul. Târziu de tot, plecă. Avea în braţe bustul lui din gips. Chipul îi era aidoma celui de gips. La fel de alb, la fel de imobil. Îl aşeză cu grijă pe masa de lucru. Din ochi i se prelungeau uşor nori de furtună. Maşina de scris îl aştepta supusă.

tare resemnată dincolo de plictiseala care ştergea trăsături, dilua personalitatea recompunând imaginea unor oameni necăjiţi. Hârjoana copiilor deschidea câte-un ochi nemulţumit, urmat de-un mormăit neînţeles. Fetiţa se pitise după bagajele unui ţăran adormit. Băiatul, ceva mai răsărit o căuta cu privirea, te-

Pagina 10

Ecouri literare nr. 9

mându-se să facă zgomot. Un strănut o descoperi. - Te-am văzut, gata, te-am prins! Înciudată, fetiţa se ridică. Apoi, vine şi se aşează liniştită lângă el. - Nu mă mai joc. Mă găseşti, pentru că sunt răcită. Băiatul o privi descumpănit. Nu ştie ce să facă. Iar trenul nu mai venea. Prin geamurile aburite privea la zăpada care curgea uniform, făcând întârzierea mai greu de suportat. Lui nu-i venea somnul. Avea grijă. Erau singuri şi dacă ar ﬁ venit trenul n-avea cine să-i trezească. Noroc că el ştie

F@tu Nala]iu să ajungă la bunici. Plecase de la casa de copii fără să ceară voie. Oricum nu l-ar ﬁ lăsat. Iar surioara lui era la leagăn. Doar venise vacanţa. Iar în vacanţă cândva mergeau la bunici să alerge, să se joace, să se dea cu sania, să meargă cu pluguşorul. Avea deja amintiri. Acum, bunica era bolnavă. Bunicul stă¬tea s-o îngrijească şi el n-avea cum să ajungă la ei. Hotărât să ﬁe bărbat îşi şterse repede cu palma lacrimile ce stăteau să-i curgă. Prima vacanţă fără mama. De tata îşi aducea puţin aminte. Şi nici nu voia. Plecase imediat după ce se născuse fetiţa. Mai apoi şi poate că tocmai de asta, se îmbolnăvise mama. Fetiţa avea patru ani. Dar unde-i? N-a observat când a plecat de lângă el. O descoperi într-un colţ al sălii de aşteptare privind ţintă la ceva anume. Strecurându-se

cu greu, sărind peste ba¬gaje ajunge lângă ea. Se uita ţintă la ceva ce semăna cu o păpuşă. Nu, nu era o păpuşă. Pe scaun, înfăşat într-o pătură, un copil mic de tot. Nu mai văzuse copii aşa mici. Dormea şi zâmbea în somn. - Trenul personal 5005 are o întârziere ne¬cu¬nos¬cută.... Copilul se trezeşte, rotind în jur ochii mari. Scânceşte încet, apoi din ce în ce mai tare. În jur, călătorii moţăie tă¬cuţi. - Se pare că nu-i nimeni cu el, şopteşte băiatul privind întrebător în toate părţile. - Îl iau eu răspunde fetiţa. - Tu? Ce să faci cu el? - Să mă joc. Mereu am vrut o păpuşă. - Asta nu e păpuşă! - E, nu e, dar vreau să mă joc cu el. - Nu se poate, şopteşte băiatul temându-se să nu-i trezească pe cei din jur. - Ba se poate, ba se poate... - Taci... Fetiţa luase deja în braţe copilul, legănându-l uşor. - Trenul accelerat 524 soseşte în staţie la linia trei şi va pleca în direcţia ... Oamenii se ridică grăbiţi, îşi adună bagajele şi se înghesuie spre ieşire. Copilul plânge dea binelea. - Sărmanii, s-au săturat şi ei, murmură o femeie, clătinând din cap. - Mă-sa-i nebună. Să scoţi un copil mic pe vremea asta şi să-l porţi după tine prin gări ... O bătrână trezită din amorţeală îi privi absent apoi, mulţumită de liniştea aşternută în sală se întinse de-a lungul băncii aşezându-şi cu grijă sub cap geanta de vinilin, aproape ruptă. Era loc acum în sală iar trenul, nu se ştie cînd o să vină. Aşa auzise. Întârzierea necunoscută... Copilul scânceşte din nou. Fetiţa îl ţine pe genunchi şi-l leagănă. Băiatul tăcea şi-o privea nemulţumit. Uşa sălii de aşteptare se deschise brusc, aducând înăuntru odată cu viscolul ceva, ce-l nemulţumi mai mult pe băiat. Un miliţian. Mai trăise asemenea momente. Ştia ce caută. Vagabonzi aciuaţi pe aici, sau călători fără bilet. Iar el, fugit de la casa de copii, nici bilet nu avea... Fetiţa, neştiutoare legăna în continuare copilul. Miliţianul priveşte peste toţi şi pleacă mulţumit. „Nimic suspect aici”, Peste copilul adormit, fetiţa se aplecă şi-i suﬂă în faţă aerul cald. - I-o ﬁ frig şi lui, spunea zgribulindu-se. - Trenul personal 5005 va sosi în staţie la linia doi şi va pleca în direcţia... - Asta-i al nostru. Lasă-l şi hai... Fetiţa îl pri-

Pagina 11 veşte nedumerită şi nu se mişcă. - Hai, nu auzi? Vine trenul... Hai, lasă-l aici, unde l-ai găsit. - Nu vreau, zise ea continuând să-l legene pe genunchii firavi. - Hai nu fii proastă. Te las aici, continua el cu glas scăzut, tremurat. - Du-te tu! Dacă eşti rău, pleacă! Nu vezi căi singur? Băiatul stă o clipă în cumpănă. Continuând ar fi stârnit atenţia celor din jur, apoi ar fi început întrebările. Se aplecă, ia în braţe copilul. Era mai uşor decât credea. Pe fetiţă o împinge uşor spre ieşire. - Hai, mai repede! Pe peron, viscolul amestecă oamenii cu zăpadă. - Urcă-te singură, încearcă, n-am cum să te ajut. O femeie cu multe bagaje îi urcă pe rând, întâi pe ea, apoi pe el, cu tot cu copil. Nu spuse mulţumesc. Se strădui să dispară cât mai repede de teama întrebărilor. În vagonul următor, un compartiment gol. Lasă povara pe o bancă şi răsuflă uşurat. La a treia staţie urmau să coboare. Mai aveau puţin de mers pe jos. Acolo însă nu-i mai era teamă. Se şi vedea ajuns. Bunica trebuie să fie tot în pat, cum o ştie mai de mult. Bunicul a făcut focul şi în casă e cald. Apoi le va da să mănânce şi îi va culca. Pe urmă zăpada şi joaca. Doar mama nu-i. Dar e bunicul. El a vrut să-i crească. Nu l-au lăsat. Abia purta grija bunicii. S-a hotărât că era mai bine la casa de copii. Cu timpul aveau să crească, să înveţe carte şi să uite... Băieţelul privi prin geamul în care făcuse un ochi, suflând şi răzuind gheaţa cu degetul. Nu vede altceva decât zăpada viscolită. Era atent să numere staţiile, să ştie unde să coboare. Căldura puţină din tren şi oboseala o adormiră pe fetiţă. Băiatul o apucă de mâneca paltonului subţire. - Să nu dormi, auzi? Să nu dormi! Ţi-ai luat păpuşă! Să nu dormi! Fetiţa nu voia, sau nu mai putea să-l asculte. Trenul opri din nou. Mai aveau o staţie. - Vrei să adormim? Scoală-te, hai scoală-te! Cine o să ne trezească? Zgâlţâită, ridicată cu forţa, fetiţa deschide ochii. Ia din nou copilul în braţe. Îl legănă, rostind cuvinte de alint, fără noimă, neştiind dacă ea, sau el, era copilul ... - Băieţelul o privi îngândurat. Avea o soră, avea o răspundere şi un rost. Aşează mâna pe umărul ei, îl simţi tremurând. Fetiţa nu se plângea. Avea aşadar, o soră „pe cinste” cum ziceau ei,

Ecouri literare nr. 9 acolo... O priveşte în ochii senini, ridicaţi spre el. - Ce s-ar fi făcut fără noi... scânci fetiţa, rugător. Nu răspunde. Ar fi vrut să-i zâmbească, dar nu putea. Chipul lui exprima doar încuviinţarea lucrului deja făcut. Pe coridor se aude clinchetul clopoţelului controlorului. Îşi simţea inima la gât. Acum. Dacă trece şi acum. Controlorul îi priveşte prin uşă şi trece mai departe. Trei copii mici nu puteau fi singuri.”Părinţii probabil stau undeva alături de vorbă, cum se întâmplă în trenul acesta unde, mai toţi călătorii se cunosc”. La prima coborâm, spune ferm. Să-l ţii tu în braţe. Cobor şi ţi-l iau. Apoi, pe tine. Ai grijă. Scara e plină de zăpadă. Ar vrea să vadă prin geam locul unde se află. Mai întâi era o pădure de salcâmi, apoi o fântână, apoi... Degeaba. Prea era îngheţat geamul. Simţi cum trenul încetineşte mersul. N-avea rost să mai caute. Aici. - Hai! Copilul era greu. Fetiţa îl purta în tăcere. Uşa vagonului se deschise greu. Palmele băieţelului îngheaţă pe uşile reci. Cu toată puterea încearcă. Se teme să roage pe cineva să-l ajute. În sfârşit, uşa cedează. Coboară cu grija celui ce poartă răspunderea. Întinde braţele spre surioara lui. Nu ajunge. Fetiţa se aşează în genunchi încercând să vină mai aproape. Tot nu ajunge. Băiatul urcă din nou o treaptă. Ia copilul şi sare în zăpadă. Fetiţa se ridică din genunchi şi coboară speriată treaptă cu treaptă, sare şi cade alături de el în zăpadă şi viscol. Abia se mai văd. Impegatul se uită la ei. Când îi vede depărtându-se de tren, dă semnalul de plecare. Apoi se apropie, nedumerit. - Ce-i cu voi, prichindeilor? - Am venit la bunicul, în vacanţă! - Singuri? - Singuri, da! - Ai cui sunteţi, voinicilor? Copiii îl privesc şi tac. - Cine-i bunicul? Încearcă din nou. - Tataia Oprea ... - Aha... Şi el ştie că veniţi? - Nu, dar nu-i nevoie, răspunde băiatul pornind anevoie la drum prin zăpada troienită în gara pustie. Cu o mână ţinea copilul, cu cealaltă trăgea de fetiţa care se afunda tot mai mult în troiene. În mintea ceferistului apăru deodată grozăvia situaţiei. Aude clar, acum, vorbele femeii de aseară în timp ce-i punea mâncare. „A bătrână, a

Pagina 12 lui Oprea trage de câteva zile să moară. Au şi împărtăşit-o. Vecinele îi ţin lumânarea cu rândul. Ăl bătrân, abia se ţine pe el. S-ar duce poate, amândoi odată. O să fie greu. Satul o să pună umăr la umăr să-i îngroape. Au fost oameni gospodari şi la locul lor. Şi cu ce s-au ales? Pe mâini străine. Noroc că în sat sunt oameni cu suflet şi cu frica lui Dumnezeu”... Iar acum, copiii... Cu cel mic oare ce-o fi? Tot Dumnezeu o şti. Ori doi, ori trei, tot necăjiţi... Încearcă să fie vesel şi îi îmbie înăuntru. - Haideţi până la mine, să vă încălziţi. - Nu, mulţumim, ne grăbim să ajungem acasă, zise băiatul. Omul nu-i lasă. Îi prinde cu mâinile după umerii firavi şi îi aduse cu forţa înăuntru. Acolo era măcar adăpost. Şi soba caldă. Aştepta schimbul. Copiii se lipiră de sobă. Aveau feţele îmbujorate şi mâinile roşii de frig. Voia să fie bun cu ei. Nu ştia ce să le spună. Le privea mâinile lipite de sobă. - Nu le ţineţi la căldură. Or să vă doară. Băiatul îşi băgă mâinile în buzunarele pantalonilor iar fetiţa le strângea la subţioara paltonului. - Tu n-ai palton? îl întrebă pe băiat. Nu, încă nu mi-a venit rândul. Şi nici n am nevoie. Acolo, la cămin, nici nu-mi trebuie. În clasă e cald, în dormitor la fel. Şi curtea şcolii e atât de mică. Te joci repede şi intri la loc. Paltonul mai mult te-ncurcă. Parcă ce-mi trebuie? nici n-am ştiut că o să vină aşa viscol. Dacă ştiam, ceream unul împrumut. Dar aşa... Acu, nu-i nimic. Dacă am ajuns e bine... Vorbea repede, pentru a nu fi întrerupt cu întrebările. Minţea şi era se¬nin. Doar nu putea să spună oricui că a fugit. Bunicului da, dar lui, om străin poţi şti? Dacă-i trimitea înapoi? Ceferistul îi privea urmându-şi gândul. Mama lor, fata bătrânului Oprea. O cunoştea din clasele primare. Fusese mai mare ca el cu câţiva ani. Crescuse fată frumoasă şi fără noroc. Auzise mai în urmă vorbe purtate prin sat, că se stinse aproape fără veste. Gândurile îi fură întrerupte de sosirea schimbului. Intrase tropăind să-şi lepede zăpada de pe bocanci. - Noroc! Măi, ce-i afară ... Gata poţi să pleci. Cu ăştia mici, ce-i?. Parcă nu-s ai tăi. - Nu. Îs nepoţii lui Oprea, ăl bătrân. Au venit mai acuşi, cu personalul. I-am ţinut să se încălzească. Îi duc până acasă... Nu s-ar descurca sin-

Ecouri literare nr. 9 guri pe urgia asta. Mai vorbim noi. Haideţi, mă! Îl ia pe cel mic în braţe. Băiatul şi fata îl urmează tăcuţi. Oare câţi copii o fi avut femeia? Şi ăsta mic, cât o fi având? Vestea morţii ei, sosise parcă de mai multă vreme. „Ce să-mi mai bat eu capul. Bine că pot să-i duc până acasă. I-oi spune nevestei. Să scotocească ea, dacă vrea. Ele femeile, ştiu mai bine şi mai multe.” Înaintau repede, sub cerul întunecat de nori vineţi. În casa bătrânului era aprinsă lampa. Nu strigă la poartă. Cine-ar fi venit să deschidă? Vreo vecină, dacă era acolo, avea grijile ei. Intră, bate la uşă şi deschide. - Bună seara tataie. Ţi-am adus nepoţii. Iese apoi fără altă vorbă neştiind ce ar trebui spus întro asemenea împrejurare. Bătrânul îl primi fără cuvinte. În patul din odaie, cu o lumânare la căpătâi, zăcea nemişcată bătrâna. - Bunico, am venit! se repede către ea fetiţa. Nici un răspuns. Greu, femeia deschide ochii. Priveşte lung, gemând. Nici lacrimile nu mai ieşeau din orbitele uscate. - Ai grijă de ei! şopteşte abia, încercând să mângâie fetiţa pe cap. Bătrânul priveşte împietrit cum gestul mâinii ei nu se mai poate împlini. Târziu, din ochii ficşi alunecă o lacrimă care se pierde în faţa brăzdată. Umerii unchiaşului se încovoie sub povara plânsului. Copiii înţeleseră. Se strâng lângă bătrân lăsându-se strânşi la pieptul lui uscat de timp şi amaruri. Copilul aşezat la picioarele bătrânei, începe să scâncească, apoi să plângă cu glas ascuţit. - Trebuie schimbat zise bătrânul cu glas tremurat înghiţindu-şi lacrimile. Pe masă e o oală cu lapte. Pune-o pe sobă, la încălzit, adăugă el stins. Fetiţa îl priveşte cum îşi îndreaptă spinarea şi încearcă să desfacă nodul faşei cu mâinile uscate. - Lasă-mă pe mine bunicule! Zise ea apropiindu-se. Bătrânul o priveşte mirat. Mai are putere să zâmbească văzându-i îndemânarea. În fereastră se troieneşte viscolită zăpada. Viscolul îşi împlineşte datoria. În odaie vegheat de o lumânare şi o lampă se împlineşte misterul trecerii în timp. Mugure, floare, fruct şi ram. Undeva lătratul unui câine se lasă acoperit de şuieratul unei locomotive şi al viscolului neîntrerupt.

Pagina 13

Ecouri literare nr. 9

Constantin HUŞANU MAMA NOASTRĂ – PĂMÂNTUL Din Pământ ai ieşit, în Pământ te duci (Sintagmă liturgică)

m un amic în Canada şi într-o zi, un mesaj de al lui, mă puse pe drumuri. Plecasem din zori şi acum poposisem sub un stejar uriaş la 100 metri de şosea. Mă atrase dimensiunile lui seculare. Mai văzusem aşa un arbore lângă Rafaila, judeţul Vaslui. Dar acela era plop şi nici zece oameni nu l-ar fi putut cuprinde în braţele întinse. În plus mai ducea în crengile sale şi o legendă. Însuşi măritul domn Ştefan cel Mare cică ar fi poposit la umbra lui. De ce tocmai sub el? Nu se ştie! Şi cum de s-a transmis informaţia din generaţie în generaţie, iarăşi nu se ştie! Tot aşa de gros la tulpină, ca şi plopul de la Rafaila, stejarul din faţa mea începu să-mi înfierbânte imaginaţia. În mintea-mi forfoteau de la sine imagini trimise din îndepărtatul trecut. Nu se poate ca măritul Ştefan, care-şi avea cetatea şi ascunzişurile tainice pe aici, prin zona Sucevei, să nu fi trecut în fruntea stolului de călăreţi ce-i asigurau paza sceptrului, şi pe lângă monumentul acesta al naturii care mă ţintuise într-un extaz captivant. Şi pe dată, uriaşul străjer deveni o relicvă vie încărcată cu duhurile curţii domneşti ce mai stăpâneau încă valea aceasta însoţită de coline înveşmântate cu conifere şi întinată în liniştea ei de o peliculă asfaltată pe care zburau maşinile prezentului – spre lăcaşurile monahale de la Sihăstrie, lăcaşuri cam de-o seamă cu stejarul (sau poate mult mai mici). Din coroana lui cu braţe groase se scurgea o răcoare ce mă obligă să pun pe mine o flanelă, deşi dincolo de umbra sa, soarele de iulie scotea aburi din desişurile codrului şi transforma asfaltul şoselei într-o plită de prăjit cauciucuri. Aerul acesta coborât din bătrâna inimă a uriaşului cu coaja înţesată de crăpături şi prin care urcau şi coborau furnici roşii, mă învălui ca-ntr-un giulgiu invizibil, mă dezrădăcină din realitate şi mă aruncă în copilăria stejarului şi în arhiva lui de fotografii ce le sedimentase odată cu fotosinteza,

în cercurile umede ale tulpinii, adăugate an de an. N-aş putea să mă exprim ce anume îmi absorbi fiinţa pentru a o îneca în seva multisecularului, dar judecata-mi devenise subit goală, ca o butelcă de pet aruncată pe marginea drumului. Intrasem în subteranul de unde stejarul îşi sorbea viaţa? M-am desprins cu greu din vraja locului şi ceva din mine rămase acolo, în adâncuri, îmbogăţind colecţia stejarului cu încă un chip ce mai hălăduieşte încă pe suprafaţa mirabilului pământ… În depărtare, turme de vaci bălţate rupeau cu dinţii lor de coasă mana dedesubturilor, nevăzută dar ghiftuită cu lapte. Ugere albe cât o căldare, bălăgănindu-li-se printre picioare, se pregăteau să ducă ascunsă şi caldă pomana pajiştii la noii născuţi. Din nou la drum. Şoseaua, nici prea bună, nici prea rea se pierdea sub roţile „Logan-ului”. Un râuşor tovarăş de drum, îşi ducea apa la vale, în urmă, murmurând şoselei ecouri montante şi spălând poate solzi de păstrăvi. Înainte, înainte, spre ozonul colinar şi desfătări sufleteşti dăruite de natură! Şi poate mai ştii? În spate sunt grijile zilei de ieri, osârdia pentru o bucată de pâine, înghesuiala străzilor invadate de maşini şi sufocate de răsuflarea ţevilor de eşapament, mulţimile avide de agoniseală, circul parlamentar strecurat în casa omului pe unde şi cabluri, destrăbălarea burţilor goale ornate cu scorpioni, sugerând disponibilităţi galante, la mâna oricui, sau încercări disperate de ispitire şi supravieţuire… Înainte, înainte, cât mai departe de ghearele lumii ce ne sugrumă fiinţa, scurtându-ne viaţa, şi aşa, vai de capul ei, de doi metri lungime… Din bordul maşinii, cabina se umplea cu evlaviile cântărilor înălţate peste cerul Moldovei de „Trinitas-ul” Mitropoliei, chemând la meditaţie spre cele veşnice şi de spaime dătătoare, niciodată desluşite… Mergeţi în codrii sihaştrilor, pe culmile munţilor, fugite şi ele din Valea Plângerii, să aflaţi duhurile rugăciunilor celor plecaţi cu sensurile lumii de-a dreapta Tatălui ceresc – par a îndemna glăsuirile prelaţilor ajunse peste capetele noastre, prin undele radio. Pe ici, pe colo, noi turle de biserici strălucesc în peisajul colinar, printre pâlcuri de frasini, de ulmi şi de stejari, chemând la îngenunchere, posturi şi spăşiri, dar şi la popasuri de desgurare prin lenevire şi ospăţ. Turismul rural, în frăţie cu măreţia peisajului gratuit, îşi dădea mâna cu austeritatea călugărească în mantii negre şi plete slinoase spre îmbelşugarea celor ce slujesc pe Dumnezeu şi burţile lor pământeşti. Mâna omului

Pagina 14 nu doarme, scotoceşte, scotoceşte, încheagă plăsmuiri arătoase din oase de mesteacăn şi ademeneşte cu promisiuni de uitare şi împrospătare spirituală. Calea spre adâncuri umbroase de codru verde şi sălbatec se îngustează, garduri înalte din scânduri invadate de bureţi şi bătute de vreme, dar şi garduri din flori de oţel şi temelii de piatră menite să dăinuie peste generaţii, împrejmuiesc proprietăţi private de sorginte postrevoluţionară. Ruralul înfloreşte ca voinicul din poveste, aici, printre poieni şi poale de păduri ferite de ochii iscoditori şi pornirile proletare ale lumii devenită dintr-odată din săracă mai săracă. Doar tăblii vopsite şi nevopsite, agăţate de şarampoii reţelelor aeriene deconspiră, unde şi unde, ce se ascunde pe sub acoperişurile roşii, verzi sau albastre, ce-au înlocuit ţigla şi şindrila cu produse „Dedeman”. Opresc spre seară lângă un drumuşor ce părăseşte strâmtoarea şoselei obosită de urcuş şi mă afund în desişul codrului, chemat de oferta unui panou de culoare Dorina {i{u galbenă: POPAS MĂRUCA - la 300 de metri. În parcare – nimeni! Să fiu singurul oaspete sau turist, sau călător, sau pribeag în căutarea hodinei de o noapte? Unde să-mi regăsesc fiinţa şi gândurile răpite de sorbul poluant al oraşului? Umbrele pădurii coborau în poieniţă întunecând uşor dar parcă grăbite fantoma „Popasului” scufundat într-o linişte de început de lume. Turnuleţele, balcoanele, stâlpii ornamentali, cerdacurile din faţa uşilor închise îşi pierdeau conturul încetul cu încetul sub faldurile serii ce se lăsa parcă nefiresc de repede. Caut dezorientat o intrare, un semn de viaţă ce să vină dinăuntru, o spaimă încă nedesluşită mă săgeată: dacă am nimerit la o pensiune închisă? Şi deodată, o uşă ca de cetate se deschide larg lăsând lumina din 'năuntru să inunde curtea. În cadrul ei – o statuă de femeie: hangiţa, din povestirile lui Sadoveanu? Cârciumăreasa – ţiitoarea haiducului Coroi? Sau vreo slugă de la bucătărie a patronului sau patroanei?

Ecouri literare nr. 9 Mă apropii domol – să par paşnic, călător în prag de seară rătăcit pe drumuri de munte şi căutător de refugii uitate de Dumnezeu. Femeia, cu trupul ei înalt şi bine făcut la prima vedere, continuă să ocupe spaţiul luminat din deschiderea uşii şi să mă privească tăcută, spionându-mi poate înfăţişarea. Puteam fi un jefuitor, un evadat din puşcărie, un vagabond flămând şi gata de orice pentru un blid cu resturi de mâncare. Trebuia să-i împrăştii asemenea bănuieli: - Am văzut mai jos, la şosea, o inscripţie: Popas Măruca… Greşit-am cumva drumul? - Nu, domnule. Eu sunt Măruca…Aţi nimerit unde trebuie. Intraţi la „recepţie!” Mergea înaintea mea cu paşi grei, fără grabă. Părea o femeie ruptă din îndrăzneala stâncilor şi încărcată cu fiorul adâncimilor prăpăstioase abia zărite, iar unduirile şoldurilor sale ameţeau preşul pe care călca, canapelele şi mesele ce o urmăreau ca pe o stăpână, silueta ei lăsând în urmă o atmosferă încărcată cu praf de puşcă. Purta un costum naţional adaptat la condiţiile de munte, fotă neagră şi un M.Catruna ilic din postav de aceeaşi culoare peste o iie albă împodobită cu arnici roşii. Abia după ce intră în „recepţie” am putut să-i zăresc mai bine trăsăturile feţii şi … ducă-se pe pustii, decolteul de pe catapeteasma cutiei pectorale, înnobilat cu prea sfintele daruri ale naturii, daruri albe ca laptele, şi iscusit nedezvelite în toată măreţia lor. Dar şi ceea ce o lăsase inima să arate împrăştia de la sine putere iradieri misterioase cu bătaie lungă, tu, călătorule, degeaba căutându-le continuarea pe sub colinele înalte ale pânzei, unde doar ochiul minţii mai putea să reconstituie, ceea ce Dumnezeu ştia de mult… O putere nevăzută îmi tulbură subit judecata. Mi se mai întâmplase în viaţă o singură dată: coboram din apartamentul meu şi la ieşire din casa scărilor, o femeie venită din afară îmi tăie calea, încremenindu-mă rezemat de balustradă. Avea nişte ochi de jar deasupra unui zâmbet îmbietor, al căror flux putea fi asemuit cu lumina farurilor unei maşini

Pagina 15 ce zăpăceşte şi opreşte iepurele ce tocmai traversează şoseaua, pentru ca bolidul să treacă apoi cu roţile peste biata lui fiinţă. Am întors capul după trupul ei ce urca scara, tras ca de o forţă gravitaţională. Ceea ce am zărit, până ce a făcut colţul, şi nu uit nici acum, a fost nu o femeie, ci un fulger globural, mistuitor, derutant, ce m-a aruncat din mine, lăsându-mă fără răsuflare, şi ea luându-mi locul. O asemenea empatie mă cuprinse şi acum, deşi mă ştiam un analist sârguincios în despărţirea realităţii nude şi crude de susurul metaforic şi metafizic ce-l degajă. Să fie acesta începutul poveştii cerută de amicul meu din Canada – Constantin Clisu? Cu câteva zile în urmă îmi scrisese pe internet: "Cu Doamna asta în negru nu e de glumit. De altfel nici nu ştiu dacă EA ştie ce este aceea o glumă. Clisu făcea aluzie la povestirea „Interviu cu moartea mea” ce i-o trimisesem spre citire, ca unui bun amic şi prozator ce este. Eu, în locul tău,- îmi sugera el - mi-aş alege ca personaj şi partener o ţărancă, dintr-un sat de munte, vânjoasă, care să doboare numai cu o simplă lovitură de mână un arbore şi ştie să facă dragoste ca nici una din simandicoasele de la oraş. E părerea mea. Tu ai atâta talent încât îţi poţi îngădui orice abordare, dar fă-mi o plăcere: încearcă şi cu o ţărancă, nu mai mică de 25 de ani şi nu mai mare de 40." După ceea ce simţeam, femeia din faţa mea avea într-adevăr puterea să doboare nu numai un stejar, chiar şi cel pe lângă care trecusem cu câteva ore mai înainte, dar să răstoarne şi echilibre mature, ruginite în credinţa lor, sedimentate pe fundurile mâloase ale vieţii şi stinse ca vulcanii din zona Harghitei. - Câte zile doriţi cazare – întreabă haiduca cu mâna căzută pe chitanţier. - Depinde de împrejurări… - Ce anume să cuprindă în ele? - Cheia sutelor de întrebări ce-mi zguduie liniştea zilelor şi nopţilor… - C-am pâcloasă dorinţa dumneavoastră, dar pământul acesta pe care eu şi bărbatul meu am înălţat Pensiunea a văzut multe. Din atâtea şi atâtea întâmplări, nu se poate a nu vă folosi vreo una. Soţul meu e îngropat puţin mai sus, sub coroana unui stejar ce poartă pe coajă iniţialele bunicului său. Noapte de noapte îmi trimite sfaturi cum şi ce să fac cu viaţa mea. Am să-l rog să desluşească şi pentru dumneata vreun mister la care încă nu i-ai spart lacătul. - Să zicem atunci vreo trei nopţi, de probă... - Serviţi cina sau umblaţi cu portbagajul plin de

Ecouri literare nr. 9 aperitive puse în lada frigorifică? - Numai dacă e de taină… - Aici, totul e tainic. Priviţi pe fereastră! M-am dus până la geamul oblonit şi prin gaura sub formă de inimă ar fi trebuit să-mi zăresc „Loganul”. Lumina din parcare căzuse într-un doliu de nepătruns. - M-aţi convins, doamnă. Ne aflăm ca în întunericul primordial. - Atunci ce să fie la cină?- mai întrebă ea cu o voce, nici de femeie, nici de bărbat, în timp ce-mi întindea cheia de la camera numărul 13. - Meniul casei cel de seară… - De băut? - Sufletul casei… - Glumeţ – domul…! Desert? - Desertul casei… - Sper ca pensiunea mea să fie la înălţime – mai adăugă ea apăsând pe cuvântul pensiune, şi dis-

Dorina {i{u părând pe o uşă din spatele „Recepţiei”. Şi în timp ce eu îmi vizitam camera, rustică în întregime, pereţii înnobilaţi cu esenţe de brad lăcuite şi aşternuturi din lână de bârsane, jos în sala de mese se pregătea cina cea de taină, cum îi sugerasem în glumă misterioasei gazde. Din nevăzutul ce ne domină, cineva mă trăgea (de data aceasta nu în glumă) spre sufrageria pensiunii, ca un corn de vânătoare ce-şi anunţă hăitaşii că pot începe bătaia tufelor şi speria mistreţii. Când am coborât, pe masa rezervată mie, lângă vaza de flori, gustări frugale, tacâmuri încrustate şi o sticlă de vin nedesfundată – Cotnar. Măruca sosi peste câteva minute cu un frumos vas din porţelan umplut cu fructe de pădure: afine, zmeură, fragi, agrişe. M-am ridicat de pe scaunul acela cu spătarul înalt, de care puteai să-ţi sprijini capul la nevoie şi am îndrăznit o invitaţie care ar fi putut să-mi înroşească obrazul – dacă minţile mele s-ar mai fi aflat acasă:

Pagina 16 - Dacă tot sunt singurul oaspete în seara aceasta, v-aş invita la masa mea la un pahar de vorbă şi de Cotnar. - Calitatea mea de gazdă mă obligă să fiu politicoasă. Nu vă refuz. De obicei sunt reţinută cu clienţii dar dumneavoastră îmi inspiraţi încredere, şi-mi zâmbi cu toată faţa ei de sălbăticiune montană, ca şi cum s-ar fi abandonat vânătorului, fără ca el să tragă vreun foc de carabină. Apoi dispăru pe uşa aceea ce ducea undeva şi apăru după un sfert de ceas cu ţinuta schimbată. Purta un taior negru ornat cu câteva flori de munte brodate pe piept, o bluziţă albă cu aceleaşi motive florale din portul românesc. Decolteul era mai discret, deşi nu putea estompa bogăţiile ce se conturau dedesubt. O fustiţă strânsă pe corpul ei de nădejde punea în evidenţă forme carnale ce vorbeau de la sine despre minunile naturii şi îndemnau la cercetare subterană. O cerea ochiul, o cerea sufletul, o cerea misterul ce stăpâneşte şi înmulţeşte lumea. Ciorapi fini, pantofi scumpi şi număr mic ce contrazicea coloanele picioarelor proporţional şi armonios gândite în raport cu ceea ce trebuiau să susţină… - Ca invitată, nu puteam veni în ţinută de serviciu, motivă ea, scuzându-se parcă. - Mi-aţi făcut o mare onoare – atenuai eu schimbarea de planuri, care putea evolua spre finalităţi neaşteptate şi de la care nu m-aş fi dat într-o parte. Se aşeză de partea opusă a mesei aşteptând sfioasă un început. O privii lung şi oarecum galant. Robusteţea sânilor ei mă lovea dureros peste lumina ochilor, întunecându-mi resorturile decenţei. Cad într-o inconştienţă lipsită de politeţe şi o întreb puţin obraznic, puţin rugător: - Silicon? - Aş! Răşină. Mama m-a născut sub un brad. Acolo a prins-o vremea mea şi scurgerile scoarţei s-au lipit de mine… - Acum îmi explic şi culoarea verde a ochilor. - Mai am şi alte daruri moştenite de la pădure, sugeră ea. - Aş îndrăzni să le ghicesc… Mă gândesc la tăria pământului din şisturi cristaline… Faţa i se aprinse într-un zâmbet angelic. - La rotunjimile orizontului – continuai în şoaptă. Acelaşi zâmbet însoţit de o deschidere a buzelor ei cărnoase şi umezite cu sirop de zmeură coaptă. - La albul zăpezilor de pe creste… coborât pe dinţii tăi… Iartă-mi tutuiala! M-a furat descrierea… Ochii i se deschid larg şi cad apoi într-o mijire complice, urmată de o constatare neaşteptată dar dorită: - Mi-a făcut plăcere! Este un an de zile de când în

Ecouri literare nr. 9 vila aceasta - pensiune – aşa zisă de turism rural, nu s-a rostit o intimitate… - Mă mai gândeam la multe împrumuturi luate din munte, în afară de răşina aceea ce derutează de la bunele maniere… Şi-mi bazez supoziţiile pe observaţii ştiinţifice, - încerc eu o divagaţie pentru atenuarea unor cuvinte cam galante ce-ar fi putut să-mi şifoneze ţinuta morală. S-a mutat o coardă de viţă de la Cotnar în Vrancea. Nu a mai dat acelaşi vin cu care se cinstea măritul Ştefan. Vinul avea alt buchet. Îşi trăgea aroma şi tăria din alt pământ! - Şi muntele meu ce a dat? Numai un străin locului poate să-mi spună. Singură nu-mi dau seama cu ce m-a înzestrat. Curiozitatea feminină despre propriul arsenal de seducţie îmi dădea cale liberă fanteziei. - V-a înzestrat cu frumuseţea peisajului montan. N-aş fi vrut să par un Don Juan, gata să fabrice complimente, dar mă văd obligat să fiu sincer. Ar fi lipsit inima portretului…Ar fi fost nedrept… Oare de unde îmi înfierbântasem verva? O clipă tăcurăm amândoi. Probabil că frumoasa hangiţă îmi cântărea cuvintele şi pregătea noi precizări. Se cerea mult mai mult pentru a-i potoli orgoliu. Chiar dacă laudele n-au nici un suport real, impresia ce o fac asupra femeii este reală, măgulitoare, îi dau o stare de mulţumire de sine. Şi întrebarea sosi: - Bine, să zicem, „frumuseţea montană” este ceea ce văd clienţii mei, o imagine de suprafaţă… Dar dedesubt? Hangiţa îmi forţa mâna. Se deconspira. Părea mai mult decât ce profesa. Se ascundea însă după un zâmbet comercial de pe pasta de dinţi. Mă mai gândesc – continuai eu încurajat de supralicitare - că locul naşterii într-un cuib de cetină v-a dat seva de viaţă lungă a codrului milenar, sevă intrată în vene, prin care acum circulă tării de carpen şi ulm, şi răşini cu miros de tămâie din brădetul montan agăţat pe margine de stâncă, margine de unde-şi ia îndrăzneala şi puterea de a rezista furtunilor doborâtoare; tot de acolo, copila de cândva, a absorbit taninul de sub coaja stejarilor, ce i-au tăbăcit organismul şi organul creator de viaţă, făcându-l rezistent ca talpa cizmelor de infanterist. Cred că aveţi un suflet de pădure plină de mireasma fragilor copţi, un suflet ce se înalţă după ploaie pe nori lăptoşi de ceaţă, pentru a se topi apoi în agheasma solară, ce din nou se revărsă peste frunzişul ruginit din sihăstria codrului, umezindu-l şi dându-i noi puteri de viaţă. Şi peste ascunzişurile ascunse sub salteaua vegetală, păşeşte femeia regină târând după dânsa cohorta de nurii ce aprind focuri de comoară în piepturi

Pagina 17 bărbăteşti… Hangiţa căzuse într-o încremenire mută. Doamne, fac a moarte? Sau femeia asta din faţa mea este o sosie a Doamnei în negru? Oare cine mă îndemnase să mă dau în spectacol, să perorez vrute şi nevrute ca un licean ameţit deo fetişcană dată-n pârg? Poleiam cu metafore stăpâna gândurilor noastre nocturne, întruchipată în Buricul pământului cemi supraveghea intenţiile încă nemanifestate. Lumea pe care o cunoşteam, cu toată filosofia ei, cu toată etica şi prudenţa ei, se scufunda în ochii acestei femei - desert cu puteri diabolice de sugestie. Şi dacă ar fi fost numai ochii… Dar sânii ei, din nou această zestre mamară ce ne îndulceşte buzele prunciei, ce trăgeau provocator cu tunul în biata mea răbdarea, chemau la mângâieri şi chiar violenţă, topeau distanţele, preludiile, antreurile intimităţilor prin care se călătoreşte spre dormi-

Dorina {i{u

toare şi dădeau foc îndrăznelii masculine. „Clisule, Clisule, în ce m-ai băgat?” În deﬁnitiv, reevaluându-mi manifestările de vulpoi bătrân, în mintea mea plecată de acasă binişor, îmi chemai avocatul personal să mă apere şi să mă dezvinovăţească. Aşa a fost deposedat Adam, de Nemurire, pentru „Un petec de negreaţă – cum scria N.D.Cocea pe o copertă de roman. Ademenirii acestei ﬁinţe nu rezistă nici un om sănătos la cap şi la trup. Practica milenară acuză pierderea jude-

Ecouri literare nr. 9 căţii în faţa acestei Ispite, fiinţă dintr-o specie care, la fizic, aduce pe undeva şi cu bărbatul, dar e mult mai solidă în intenţiile ei ascunse de perpetuare a plăcerii. Învinge întotdeauna… Încă din timpul civilizaţiei antice se vorbea de o nebunie tradusă astăzi prin termenul de dragoste, excelent epigramat de un mare şi înţelept umorist Ionescu – Quintus: „Sunt nebuni poeţii, doamnă?/ Foarte adevărat! Ce vrei! / Cum se poate să nu fie,/ Când se-nchină la femei? În acest timp de tăcere subversivă, în care eu îmi pregăteam apărarea masculinităţii, scăldându-mă între onorabilitate şi pierzanie, Măruca, din ce în ce mai destinsă parcă, mai relaxată, mai îngăduitoare cu extazul din care coborâsem ruşinat de propriami neghiobie infantilă, culegea câteva mure din vasul ce înfăţişa o lebădă (Ferească Dumnezeu de ţipătul lebedei!) Şi gândul mi se strecură în cartea amicului meu plecat spre cele veşnice – Stelian Baboi – O nouă filozofie despre om. O lăsasem acasă, într-un raft, dar autorul mă avertiza prin puterea teoriei lui: americanii inventaseră şi deţineau o armă telepatică. - Am să vă povestesc ceva senzaţional. Când trupele americane au debarcat în Irak, avioanele irakienilor se îndreptară spre o direcţie greşită, iar infanteriştii stăteau buimăciţi. Ca şi cum ar fi fost la plajă şi i-ar fi bătut soarele în cap… Nu ştiu exact cum se transmit în spaţiu aceste comenzi telepatice, probabil prin sateliţi, ca la telefoanele mobile, dar sunt sigur că o idee capabilă să deturneze bărbatul de pe soclul lui, idee pornită din trupul unei femei atrăgătoare, a sugerat americanilor posibilitatea emiterii în spaţiu a unor comenzi la fel de distrugătoare şi ademenitoare prin esenţa lor, ca şi forţa gravitaţională din jurul ei. Maruca îmi cântăreşte „deşteptăciunile”, mai ia o mure şi şi-o pune pe limbă, o poartă prin gură, îi suge mustul şi mă aduce pe terenul simplităţii: - Prea despici firul în patru… Observ o îndulcire a apelativelor: despicam nu despicaţi; avantaj eu! Şi plusez: - Caut motorul ce împinge oamenii unii în braţele celorlalţi. - Nu-i nimic de căutat în ce a gândit Dumnezeu. El a ştiut ce-i bine şi ce-i rău şi-a pus în noi tot ce trebuie ca să ne simţim fericiţi. Femeia asta se comporta ca pădurea. Face umbră, dă răcoare şi varsă peste tine foşnetul zefirului cei leagănă frunzele. - Îmi place, doamna Măruca, cum gândiţi. Prin cap îmi umblă argumente de cădere în păcat, ca o stare de necesitate, fără acuze morale. Măruca mă priveşte de dincolo de masă, galeş, insistent, cântărindu-mi rezistenţa. Privirile ei ard, ca o lu-

Pagina 18 mânare, nu la capul mortului, ci a musculiţei prinsă în firele de mătase şi în jurul cărei păianjenul ţese un giulgiu. Iată-mă şi soldat irakian pe câmpul de luptă, abandonat…! Măruca îşi reia îndatoririle de gazdă ospitalieră şimi umple din nou cupa cu aurul lichid al Cotnarului. Îşi toarnă şi ei, îşi umezeşte buzele, ia câteva înghiţituri şi meditează cu voce tare la pledoaria mea pro-pământ: - Dumneavoastră, domnule, unde aţi văzut lumina zilei? Bănuiesc că vrea să-mi întoarcă portretul folosind teoria mea cu transmiterea puterilor pământeşti în fiinţele ce calcă ţărâna Terrei. - Undeva, prin judeţul Vaslui, într-o localitate pe unde călcase paşii lui Eminescu, lui Al.Vlahuţă, lui Ion Adam şi Constantin Tănase, marele actor. Când m-am născut eu, ei nu mai erau dar oamenii le ştiau versurile… Spiritul lor coborâse în acele pământuri şi se urcau în cântece pe stihurile celor plecaţi… - Vreţi să spuneţi că a-ţi fi un cântec? Întrebarea îmi luă piuitul. Femeia aceasta, fiică a pădurii, nu avea numai pensiune, văduvie şi o frumuseţe rustică aparte, cu cât mai sălbatică, cu atât mai dorită, ci şi o minte şlefuită. Clisule, Clisule, mă aflu la răscruce… O privii lung, mirat. - Cum de va venit ideea asta? - Păi nu suntem noi roadele pământului? Conversaţia lua o turnură neaşteptată. S-ar putea ca eroina găsită să nu-i placă lui Clisu. Era zdravănă şi prăvălitoare de copaci dar era şi cam deşteaptă…Totuşi – femeie…O femeie în stare să cutremure muntele când face dragoste… Ideea încărcată cu erotism îmi dă scuipat la furcă: - Dacă vreţi pot să vă fac o fotografie mai intimă – îmi dă ghes şi curaj paharul dat peste cap şi de dumneavoastră umplut – ştiu ceva ce vi se potriveşte. - Ascult orice şi fac ce ştiu… - O mare frumuseţe a unor vremuri trecute – nu-i pronunţ numele pentru că era o aleasă - omora poeţii cu farmecele ei – după ce le smulgea simţămintele lor lăsate cu limbă de moarte. Am memorat doar câteva versuri scrise pentru acea doamnă de un mare poet bârlădean - George Tutoveanu Seninul din şoapta-i Stă mintea să-ţi fure Ca zvonul de şipot Sub bolţi de pădure Şi-n ochi i se aprinde Noian de-nţelesuri Ca vraja ce-aşterne

Ecouri literare nr. 9 Amurgul pe şesuri. - Aţi spus că era o aleasă? – întreabă Maruca interesată, ca şi cum ar fi cătat să-i afle numele. Şi ce legătură au cu mine aceste versuri ale unui om doborât de o minune a pământului? - Regret că nu sunt ale mele pentru a vi le dedica… - E o declaraţie sinceră sau un îndemn al Cotnarului? într-o excursie de dezintoxicare… - Uneori suntem nebuni…Ni se întâmplă de câteva ori în viaţă… - Cunosc aceste simţăminte. Mi s-au întâmplat şi mie, păcat însă că a trebuit să le regret… - Aventura are riscul ei, dar merită să încerci… Îmi cântărea sugestia de sub pielea rumenă a feţei zâmbitoare, scăldând-o între da şi nu, dar neexprimând-o. De lobul urechilor îi atârnau doi cerceluşi cu câte un frag şlefuit în rubin. Părul ei negru se melca pe occipital fixat de o ţepuşă aurie, descoperindu-i astfel obrajii plinuţi cu trăsături rustice, ce trădau inaccesibilităţi greu de abordat fără biletul ei de voie… Sticla se golise, bucatele erau pe sfârşite dar nu mă mai interesau. Foamea iniţială părăsise stomacul şi mi se urcase la cap într-o învălmăşeală zgomotoasă, tânjind după alte pofte de care omul nu se poate lipsi. Maruca rămânea însă pe scaunul ei ca o statuie din marmură ce stârneşte o adoraţie spirituală fără a deveni însă din carne simţitoare în stare să-mi promită vreo alinare a zbaterilor inimii, pe care ea o zâdărâse . - Domnul ar mai dori ceva? – fără să pot deosebi substratul întrebării dacă ea se referea strict la meniul culinar sau, aşa, în general! - Mi-e ruşine să mai cer ceva… Mai ales de la o gazdă fermecătoare. - Atunci să vă conduc până sus pentru a vedea dacă nu vă lipseşte ceva din cameră – îmi răspunse ea alb, fără să dea semne că o deranjează subtila mea sugestie. Poate o auzise de multe ori şi asemenea insinuări sunt primite cu îngăduinţă de hangiţe, fac parte din politeţea personalului ce trăieşte din fanteziile erotice ale clienţilor. Sus, în camera cu numărul 13, cercetă atentă tot inventarul, apăsă cu palma moalele patului, da, e bine, o să aveţi o noapte odihnitoare şi se întoarse să plece. - Nu mai rămâneţi? – încerc eu o obrăznicie bărbătească, deşi nu-mi stătea în caracter. - În seara asta, nu…Cele două bucătărese dorm într-o cameră de la capătul culoarului. Mâine seară le dau drumul să se ducă prin sat. Au şi ele nevoie de un bărbat… - Am sta în linişte şi ne-am spune poveşti de dragoste, mai încerc eu o propunere mascată care nu ar lua-o de bună nici copii.

Pagina 19 - Nu prea cred în spusele bărbaţilor şi nici în judecăţile mele de bună purtare. S-ar putea să mă gândesc că nu am decât 40 de ani, iar următorii trec repede…În asemenea momente fac să se cutremure muntele din spatele pensiunii… Noapte bună, domnule. Mâine seară casa va fi singură şi va trebui să reziste nebuniilor omeneşti. Crezi că o să rezişti? Vai ce prostii spun…! Se întoarse şi se îndreptă spre uşă. Mai zării doar un tors bine strâns în stofa fustiţei şi strălucirea ciorapilor de mătase ce înnobilau şi spiritualizau cele două coloane dorice ce se termină în capitelele misterului feminin. Imaginea mi se întipări pe retină ca o ventuză aplicată pe un spate dureros şi rămase acolo şi după ce Măruca trase uşa după dânsa. Am încercat să o şterg după ce m-am băgat sub cearşaful ce răspândea un miros de lămâie, dar intrase probabil şi în creier unde se ascunde ochiul magic ce cheamă hormonii la împliniri pământene. Pleoapele-mi căzură grele, somnul puse stăpânire pe mine, întrun târziu, şi deodată se făcea că uşa s-a deschis şi picioarele Marucăi, la fel de strălucitoare, le vedeam acum din faţă, apropiindu-se de pat şi strecurându-se sub pătură, lângă mine. Inima îmi galopa spre sfârşitul ei fiziologic, disperat mă agăţ de trupul femeii ce răspândea un parfum de muguri de conifere, braţe vânjoase mă lipesc de ea şi aidoma peştilor născuţi în Delta Dunării, care se întorc după o vreme în apele dulci ale genezei pentru a procrea, aidoma şi eu mă aplec peste forme carnale doar imaginate, date femeii pentru a ascunde chemarea dintr-însa. Porţi largi se deschid şi trupu-mi alunecă pe coapse în sus spre marile mistere ale lumii. Vreau odată şi odată, ca un copil ceşi demontează jucăria pentru a-i descoperi motorul cei învârte roţile, să dezleg nedezlegatul ce ne bântuie din ancestral. Alunec prin hrube cu capul înainte, trupul Marucăi devine un tunel şi la capătul lui se întindea un lac amniotic înconjurat de bălării luxuriante. Mă scufund ca un scafandru pentru a ieşi apoi la suprafaţă cu trupul acoperit în întregime de un mâl lipicios, aşa cum mă doftoriceam pe vremuri la Techirghiol. - Te voi naşte a doua oară, aud glasul Marucăi şi când va fi să-ţi vezi dimineaţă, Mama noastră Pământul te va spăla cu roua narciselor dalbe şi scripturile se vor împlini… Hai, dă-mi mâna! Cea fost de văzut ai văzut. I-am întins o mână înnegrită cu mâl şi când a fost să mă tragă din lac m-am trezit ud leoarcă. Somnul îmi pieri şi imaginea stăpânei care-mi încântase cina şi-mi aprinsese imaginaţia răsări din nou în lumina ochilor deschişi larg şi refuzând să se mai închidă de teamă ca picioarele acelea stră-

Ecouri literare nr. 9 lucitoare şi tulburătoare să nu dispară. Am coborât din pat pentru a transcrie tot ce mi se întâmplase în timpul zilei trecute. Ar fi fost păcat să se piardă amintirea unor clipe de căutare a unui timp atât de darnic, cum rar ţi se poate oferi. *** Adagio (Din jurnalul lui Constantin Clisu) P.S. La o lună de zile de la scrierea probabilă a acestor rânduri, fratele amicului meu Constantin Huşanu îmi trimite o scrisoare voluminoasă având în deschidere nişte xerocopii cu antetul unui post de jandarmi. Le privesc contrariat şi le citesc consternat: Subsemnatul ………..plutonier major la Postul de jandarmi din comuna Dealurile, la chemarea proprietarei Pensiunii „Maruca” ne-am deplasat la faţa locului pentru a constata moartea unui turist cazat aici cu două zile mai înainte şi care nu prezenta nici un fel de traumatisme sau alte semne cauzatoare de moarte, urmând ca laboratorul procuraturii să stabilească cauza morţii. Ceea ce trebuie să consemnăm pentru uşurarea cercetărilor este faptul că numita Maruca Munteanu este la a treia întâmplare de genul acesta, doi dintre soţii ei fiind îngropaţi în fundul grădinii... De asemenea a recunoscut că avusese raporturi sexuale cu decedatul, dar dacă bărbaţii sunt nişte mortăciuni, ea nu are nici o vină. La întrebarea dacă mortul luase, cumva, „Viagra” – interogata ne-a răspuns răspicat şi supărată, că cine o priveşte pe dânsa nu mai are nevoie de nici un stimulent. Ea însăşi fiind Viagra! Detto: Regret sincer pentru că mi-am îndemnat prietenul să exploreze miracole. În povestirea ce mi-o trimisese mai înainte „Interviu cu moartea mea” încerca să afle secretele morţii. Acum el a încercat să afle secretele iubirii, această pedeapsa dată omului de natură…N-a apucat să le dezlege. Cred că Mama noastră - Pământul, a pus-o pe Măruca să-l slobozească de asemenea căutări sterile, ca sancţiune divină pentru că intrase într-o zonă secretă a celor care nu se cercetează… Şi mai cred totuşi că hangiţa aceea era o femeie cum îi recomandasem eu, care cutremurase muntele în noaptea aceea cu zbaterile ei duşmănoase pe timpul ce o adusese în 40 de ani, un zdrahon, capabilă să scoată din rădăcini stejarul acela sub care autorul rândurilor de mai sus îşi lăsase încrustată în scoarţă imagina lui pământească… Încă odată, regret sincer că l-am încurajat să pună jos pe Goliat…

Pagina 20

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ VIZITA DE LUCRU A ÎNALTULUI COMISAR

ând uşa avionului se deschide, aerul fierbinte şi umed mă face să cred că am fost băgat la cuptor. Eram cumva pe aproape! Mai precis în inima Africii negre, solicitat de guvernul democratic al unei foste colonii, ca expert financiar pentru ţările ce doresc dezvoltare economică pe baze stabile, cu principii moderne de comerţ şi industrializare. Preşedintele ţării, un om tânăr cu studii de marketing în cele mai prestigioase universităţi ale lumii părea că doreşte, în mod sincer, să contribuie la modernizarea ţării. Până una-alta hainele de pe mine atârnă îmbibate de transpiraţie deşi costă cât un automobil de lux, asta fără să mai pun la socoteală ceasul cu capace de aur şi geam din cuarţ. În sfârşit, de mine se apropie un munte de culoare neagră din cap până în picioare, cu excepţia dinţilor şi a unei părţi din ochi (aia care nu e roşie), respectiv şoferul unei limuzine ce mi se pare lungă de un kilometru, îmbrăcat cu o uniformă adecvată vânătorilor de capete, înarmat cu un zâmbet ceva mai lung decât limuzina, dar şi cu un aruncător de grenade, foarte asortat expresiei joviale. Îmi comunică drepturile şi libertăţile de care mă bucur adică: - Urcă repede, până nu te iau ăştia la ochi! Nici nu întreb cine să mă ia la ochi, sunt obişnuit cu firea impulsivă a acestor oameni minunaţi, aşa că mă reped orbeşte, cu toată viteza în limuzină. Pornim, într-un nor de praf. Cu motorul turat la maximum, semn că bunul şofer ştie el ce ştie! După vreo oră de gonit prin peisajul devastat de sărăcie, lupte şi hoţi, plin de mormane de gunoaie şi ruine, ajungem la porţile unui parc imens. Nişte indivizi cu figuri nerecomandate ca vise, nici măcar pentru adulţii cu psihic rezistent, ne cercetează din cap până în picioare cu tot felul de aparate, dar mai ales cu privirea care, sunt sigur, pătrunde mai adânc decât laserul. Prin nu ştiu ce minune scăpăm întregi, apoi şerpuim pe aleile asfaltate ale parcului, printre arbori exotici ce răspândesc arome ameţitoare. Dacă nu aş fi avut memorie puteam crede uşor că sunt în paradis, acela conform cu prezentările de pe pereţii bisericilor. Oprim pe peronul pavat cu granit roşu al unui palat superb, în faţa căruia ne întâmpină preşedintele, primul ministru, şeful armatei, al serviciilor secrete şi încă cinci-şase înalţi funcţionari. Strângeri de mâini, pupături, bătăi pe spate, zâmbete sincere, pe scurt, bucurie mare! Intrăm în sala de consiliu, de mărimea unui stadion, cu lambriuri

Ecouri literare nr. 9 din esenţe rare şi o masă ovală din lemn de mahon. Ne aşezăm şi studiez repede, dar foarte atent, figurile gazdelor pentru a-mi structura expunerea pe înţelesul tuturor. Preşedintele, alura dezinvoltă a dictatorului ieşit de la frizer, cu zâmbet cald, deschis şi binevoitor, cum numai politicienii adevăraţi reuşesc să-şi construiască după ani de zile de antrenamente. Dincolo de expresia de o dezarmantă sinceritate nu poţi trece. Primul ministru, figura unui animal hăituit, împăcat cu ideea că orice ar face va muri ori de mâna duşmanilor, ori a prietenilor, ori de a celor ce l-au pus în funcţie şi nu le-a îndeplinit aşteptările. Fenomenul îmi este cunoscut. Peste tot e la fel! Ministrul armatei, înfăţişarea unui bunicuţ care tocmai şi-a mâncat nepoţeii, iar în spatele lui, aghiotantul expresiv ca un crocodil bătrân ce se încălzeşte la soare, dar îi chiorăie maţele de foame. Imposibil de reţinut figura şefului serviciilor secrete (denumite aici, miliţia poporului), chiar dacă te uiţi bine la el. Este total deosebit de cel care-l secondează şi pare făcut din muchea unui topor. Mă rog, un topor folosit de mai mulţi călăi, dar totuşi topor! Preşedintele ne îmbie să bem sucuri din carafele de aur aşezate în faţa noastră şi mimăm toţi, cu multă pricepere, că onorăm invitaţia arătândune încântaţi de gustul divin al trataţiei. Gustul nu ştiu cum era de fapt, dar cu Divinul, de regulă, te vezi imediat după ce guşti sucurile, dacă nu ştii regulile bunelor maniere ale acestor oameni atât de ospitalieri. Îmi reprim cu greu tentaţia de a linge picăturile de apă de pe suprafaţa aburită a cănilor, iar gura-mi uscată de sete rosteşte pe un ton ce trebuie să pară ferm: - Excelenţele voastre, Înaltul Comisariat al Finanţelor Mondiale m-a însărcinat să vă transmit respectoase urări de sănătate şi fericire deşi nu prea vede cum s-ar putea îndeplini aceste sincere urări, având în vedere că situaţia economică a minunatei dumneavoastră ţări este catastrofală! Mica mea introducere are darul nesperat de a-i face oarecum atenţi pe toţi cei de faţă. Încă de la început trebuie să vă aduc la cunoştinţă faptul că nu veţi primi nici un împrumut până când nu îndepliniţi următoarele condiţii! Atenţia participanţilor slăbeşte considerabil în favoarea unor scrâşnete de măsele. Ignor pericolul, în fond e acelaşi întotdeauna. - Vă voi expune deci, pe scurt direcţiile principale

Pagina 21

Ecouri literare nr. 9

de acţiune: -1- Revigorarea situaţiei economice, prin augmentarea infrastructurii! Se pare că doar primul ministru înţelege unele cuvinte din cele rostite, ceilalţi dau însă din cap în mod foarte convingător. Fără şosele şi căi ferate nu puteţi pune în mişcare economia, iar fără mişcare ea rămâne ca şi până acum la stadiul celei feudale. Veţi absorbi astfel masa imensă de şomeri pe care tot voi aţi creat-o din motive politice şi veţi dinamiza ﬂuxurile ﬁnanciare. Ştiu, veţi spune că nu sunt bani! Vă prezint însă, ca exemplu Germania, a cărei economie în perioada interbelică, asigura un venit pe cap de locuitor mult mai mic decât al vostru acum. Atunci ea a demarat acţiunea şi a construit în numai cinci ani o reţea de autostrăzi care reprezintă şi astăzi peste cincizeci la sută din cele existente, în condiţiile actuale, în care această ţară este una din economiile cele mai dezvoltate din lume. Copiii se uită la mine ca la un lucru pro-

Dorina {i{u fund nefolositor, dacă nu chiar dăunător. E clar! Habar n-au de Germania! Încerc un alt exemplu mai din zilele noastre. Uitaţi-vă la China! În treizeci de ani a devenit, dintr-o economie de tot râsul, una din cele mai dinamice, iar peste încă douăzeci de ani nu este exclus să devină economia de referinţă a lumii! Ei bine, să ştiţi că în zece ani a construit peste trei zeci de mii de kilometri de autostradă, de zece ori mai mult decât în primii douăzeci de ani de avânt economic, pe când voi naţi reuşit în cincisprezece ani decât să reparaţi un fel de şosea mai largă rămasă de la vechiul regim. Ca să nu mai spun despre scandalurile legate de lucrări, de furturile diferitelor companii prilejuite de aceste reparaţii şi de împărţeala prăzii. Iar la sfârşit, dacă se poate vorbi de aşa ceva, de jafurile sistematice ale triburilor din vecinătate, cărora le sclipesc ochii de plăcere când văd cât ﬁer sau aluminiu pot fura, fără nici un risc, din benzile de de-

marcaţie a sensurilor. Desigur poliţia, ca de obicei, nu poate face decât constatări, că doar n-o fi proastă să renunţe la şpăgi! Din câte pot să-mi dau seama, participanţii consideră China o poveste, un fel de basm, însă la chestia cu poliţia, toporului din spatele ministrului de interne îi luceşte tăişul. -2- Aţi iniţiat tot felul de programe de asistenţă socială prin care manevraţi o masă de alegători învăţaţi să creadă că trăiesc doar din pomenile statului. Ştiţi bine desigur, că sumele oferite nu rezolvă nici minimul necesar existenţei, dar realizaţi două scopuri politice, importante numai pentru voi! Cei care mai au inconştienţa de a munci sunt sacrificaţi şi sărăciţi în numele unui pretins ideal de solidaritate, ori se ştie că săracii sunt mai mereu la cheremul puterii, iar trântorii se cred şmecheri pentru că primesc fără să muncească, fiind astfel şi ei dependenţi de hachiţele şi interesele puterii. Desigur, într-o ţară sărăcită deliberat de elita politică, maniera bunului plac este de fapt singura dominantă a factorilor de decizie. Veşnic sunt greve, scandaluri de tot felul, acuze de corupţie, şantaj, se devalizează bănci, fonduri, împrumuturi externe, se vinde solul şi subsolul pe mai nimic, dar cu cele mai grase comisioane, iar poporul de mila căruia plângeţi toată ziua prin parlament se uită şi nu înţelege unde e greşeala. Sau dacă înţelege, cine-l bagă în seamă, că el e bun doar în ziua de votare şi nici atunci cine ştie ce, că important, vorba lui Stalin, nu e cine şi ce votează ci acel ce numără voturile! Fie vorba între noi, mare înţelept! -3- aveţi cheltuieli militare imense pentru întreţinerea unei armate care imită perfect credinţa şi devotamentul, mai ales la paradele periodice, evident atâta vreme cât e plătită, fiind de fapt inutilă, că dacă e să vă cucerească cineva, deşi mă tem că a şi făcut-o, nu cu efective armate vă va invada, ci cu sume de bani pe care nu le puteţi restitui niciodată! De altfel, ştiţi foarte bine, că o armată este o formă fără conţinut atâta vreme cât nu se experimentează în teatrele de război, însă şi ea este folositoare ca bazin electoral, fiind dependentă de salariile oferite de putere. Ochii blânzi şi înţelepţi ai ministrului armatei îmi zâmbesc aprobator cu multă înţelegere, iar hiena din spatele lui dispare ca măturată de un curent de aer. Sunt sigur că va începe să dea ordine în conformitate cu cele susţinute de mine. -4- Aveţi cea mai extinsă organizaţie a serviciilor secrete! Fiecare minister sau ministru, fiecare partid, fiecare companie, ca să nu mai vorbesc de preşedinte, primul ministru şi chiar oamenii înstăriţi, şefii de triburi, clanurile,

Pagina 22 şefii publicaţiilor, toţi au propriile lor servicii de informaţii, desigur toţi lucrătorii provenind din vechile structuri, dar ce mai contează când îi uneşte de fapt acelaşi interes, goana după îmbogăţire. Numai că asta se face pe bază de tunuri, interese mafiote, de grup, fără nici o grijă pentru nevoile reale ale ţării. Luptele dintre diferitele grupuri se văd destul de bine în jocurile piramidale care au nenorocit întreaga populaţie, înfiinţarea şi dispariţia subită a unor bănci sau fonduri mutuale, excrocherii fără nici un vinovat, în general tot ce se practică de când lumea pentru a ruina o naţiune, fără nici un scrupul şi fără nici un învinuit. Pe faţa invizibilă a ministrului de interne se conturează umbra unui rânjet. Dispare şi toporul însângerat la fel de discret precum omologul său de la armată. Aproape mă încântă eficienţa cu care aceşti oameni doresc să pună în practică principiile sănătoase ale economiei de piaţă.... În concluzie! Desfiinţaţi sistemul păgubos al pomenilor bugetare pentru clienţii partidelor, al asistenţei sociale fără rost, reduceţi drastic cheltuielile militare, distrugeţi sistemele corupte ale serviciilor secrete, înfiinţând numai unul, sub control parlamentar şi demaraţi programele de infrastructură despre care am vorbit. Sunt convins că peste trei luni când ne vom reîn-

Dorina ŞIŞU

Ziua păcatelor ncercam să scriu ﬁresc. Mama devenise un personaj rece, ciudat, respingător. Îmi aduc aminte de ziua aceea. După ce m-a izgonit la mamaie, mama a fugit în camera cu icoană și cu tabloul tatei și a plâns. Plângea, întrebând pe Dumnezeu de ce i-a luat bărbatul. Plângea către tabloul tatei, certându-l că a murit lăsând în urma lui trei fete și o văduvă. Nu înțelegeam neputința ei și nu înțelegeam de ce mereu plângea aceleași vorbe. Repetam în gând că eu nu plâng. Eu nu am să plâng așa niciodată. ama nu a auzit. - Mamă, te strigă un om. - Să plece. Cine e? - Nu știu. - Nu pot nici să plâng... Nici să plâng nu mă lasă. Of, Doamne! Plângea în ﬁecare zi. De cinci ani plângea, întreba, judeca, povestea ori țipa la tata cu lacrimi zicând continuu "Ionel, Ioneleee, Ioneeeel..." - Tu erai, Titele? - Io eram. Da' ce făceai? Iar plângeai? - Da, Titele, da. Că sunt o femeie vădană cu trei fete de fustă. Ce, crezi că e ușor? - Da' io, Florică, am zis io că e ușor? Te cred. - Ehe, le știți pe ale voastre. - Tu ce faci, zgâtie mică? - Bine, săru'mâna! - De ce ai venit, Titi? Unde e Lenuța? - Am fost până la dada Mița, că a adus laptele de la oi și am venit să iau niște zer. Vine și ea acum. Uite că intră pă poartă. Lenuța era sora tatălui meu. Era mică

Ecouri literare nr. 9 tâlni, dacă aplicaţi aceste prime măsuri, situaţia va fi cu totul alta. Preşedintele îmi strânge mâna cu căldură, emoţionat, cu umbra unei lacrimi în colţul ochiului drept. Primul ministru îmi mulţumeşte în numele guvernului şi a naţiunii, înmânându-mi ordinul Steaua Divinităţii în grad de mare General al Binelui Suprem, cea mai valoroasă distincţie a lor. Ce să vă mai spun, cum mă pupă bunicuţul şi cu omul invizibil! Sunt condus apoi cu mare alai pe terasa uriaşă a palatului, în capul scărilor, unde primesc explozia de entuziasm a mulţimii. Cobor fericit şi mă îndrept către ei pentru a le mulţumi în faţa camerelor. Oarecum în rândul al doilea, zăresc figurile luminate de bucurie ale celor doi asistenţi ministeriali. Ies din mulţime şi la fel de bine dispuşi mă împuşcă cu mult profesionalism, în abdomen, ca să fie siguri că mor în chinuri. Unul dintre ei se apleacă uşor, mă bate prieteneşte pe obrazul cam verzui şi-mi ia de la gât panglica marelui ordin. O înmânează apoi, ceremonios, preşedintelui şi întorcându-se milităreşte spre mulţimea adunată spontan la festivitate dă nişte ordine scurte pe un ton lătrat. Mulţimea se aliniază şi părăseşte uriaşul parc mergând cadenţat şi intonând un minunat cântec de luptă.

de statură și slabă. Soțul ei, Titel, era gras și mare. Vorbea foarte tare, râdea cu poftă și bea mult vin. Era tot timpul roșu la față. Mama și cu mătușa Lenuța au rămas afară la povești. Din cauza căldurii am intrat în casă. Mă jucam în camera cu icoană. Îmi plăcea să privesc vitrina cu pahare. Luam câte două și îmi imaginam că stau cu cineva de vorbă. - Aici erai? Unchiul Titel a venit după mine în casă. - Da. - Și ce făceai tu aici? Te jucai? -Da. - Pot să mă joc și eu cu tine?S-a apropiat de mine, m-a luat în brațe și m-a strâns. Nu aveam aer. Îl împingeam. - Unchiule mă doare. Nu am aer. - Hai să ne jucăm. Uite, io stau așa și tu te împingi în mine așa.M-a apucat cu o mâna de fund și mă împingea în el. Cu cealaltă mână m-a mângâiat apoi m-a strâns între picioare. - Unchiule, merg la mama. Lasă-mă în pace. - Hai că e frumos jocul. - Nu-mi place. Mă doare. Mă strânge de piept. Tremura. Gura lui se apropia tot mai mult de a mea. Respirația lui devenise apăsătoare în urechea mea. Mirosea a țigări și a vin. - Vreau la mama... - Hai că e frumos. Îți place și aici... M-am smuls din brațele unchiului plângând. Am ieșit în fugă. Nu știam unde să merg să nu mă vadă cineva cum plâng pentru că nu știam ce să spun. Joaca unchiului era dureroasă și credeam gesturile lui un lucru rău. Nu trebuia să aﬂe mama. Nimeni. Acest joc va rămâne secretul vieții. Oare am să pot spune cuiva?

Pagina 23

Ioan MITITELU UNDE ARUNCĂM PISICA MOARTĂ?

e când alde Osama bin Laden le-a înfipt un 11 septembrie, de le-a ajuns până-n măduva oaselor, americanii au redescoperit binefacerile salutare şi reconfortante ale suflatului în iaurt. Şi suflă săracii, de li se desprind bojocii de coaste, însă cu toate acestea tot o mai păţesc, dacă nu chiar săptămânal, măcar lunar, ca să trăiască iar câte o mică alertă binladinistă. Conu Iancu Caragiale, cred că la americani se gândea, când a scris că, „din fandaxie, dai în ipohondrie, şi dacă ai dat în ipohondrie şi nimica mişcă”. Aşa au ajuns bieţii văcari americani, să simtă fiori reci pe şira spinării, când ca din senin, nimica mişcă şi sare direct la gâtul lor, specific american. Cică mai săptămâna trecută, cu puţin înainte de revărsatul zorilor, s-a auzit deodată o bubuitură groaznică, urmată de un pârâit prelung, ca şi cum ar fi fost despicat un buştean enorm. Cele 73 de servicii specializate şi 42 de agenţii de securitate, plus cele 11 servicii care ţin direct de cabinetul preşedintelui, s-au sesizat prompt, fiindcă aveau doar membri cu un IQ foarte mare, deci cu o isteţime ascuţită ca un brici american. Au apăsat, în cele 14 puncte cheie ale SUA, butoanele roşii de alertă portocalie şi ca urmare, s-au pus în funcţiune toate măsurile proiectate din timp. Au fost lansate în aer, 457 de avioane F16 şi 22 de avioane stealth F17, 3256 de elicoptere Apache patrulau deja la mică înălţime, pentru a proteja cei vreo două sute de milioane de văcari americani, care de atâta vreme au fost obiect de export pentru SUA, mai ales prin intermediul filmelor western şi prin războaiele de „democratizare” cu tunul, tancul şi racheta. Au mai fost trimise urgent 3 portavioane şi şapte submarine nucleare de atac în Golful Piersic, pentru a supraveghea Iranul, iar 3 crucişătoare, 14 fregate şi 8 distrugătoare s-au pus în mişcare spre coastele Coreii de Nord. Au fost notificate, pe loc, Rusia şi China despre măsurile ce urmează să se ia, pentru a nu se naşte vreun conflict între ele. A fost mobilizată Garda Naţională, care înzestrată cu tancuri şi muniţie de război, patrula prin zonele cele mai probabile de a fi atacate de terorişti. Au fost de asemenea rechemate, două regimente de puşcaşi marini din Irak şi un batalion de paraşutişti din Afganistan, pentru a întări apărarea teritorială a SUA. Şi odată cu urcarea preşedintelui în Air Force One, s-au putut deschide

Ecouri literare nr. 9 silozurile nucleare din Munţii Apalaşi, şi activa jumătate din rachetele nucleare cu cap multiplu, disponibile la ora ceea. Deci statul american, era acum pregătit să facă faţă oricărei provocări teroriste. În acest timp, un grup de 7853 de detectivi, „Made in USA” urmăreau intens cauza care a stârnit zgomotul acela teribil. Trebuie să recunoaştem meritul acestor detectivi, că erau cei mai experimentaţi şi hârşiţi în tot felul de cazuri, care mai de care mai încâlcite şi mai îmbârligate. Şi nici nu s-a făcut bine ora prânzului, când misterul a fost dezlegat şi s-a putut suna în sfârşit demobilizarea, închiderea la loc a silozurilor nucleare, aterizarea lui Air Force One, urmată de întoarcerea triumfală a preşedintelui la Casa Albă, numai navele de război trimise spre alte ţări, au rămas acolo, pentru orice eventualitate. Detectivii au descoperit fără tăgadă, că zgomotul acela teribil, a fost produs când se crăpa de ziuă. Şi ca orice crăpare, face zgomot. Punct. Deştepţi băieţi detectivii aceia, că altfel cine ştie la ce bombardamente se mai ajungea, fiindcă americanii nu glumesc, atunci când este vorba de a-şi încerca armamentul prin bombardamente preventive, (aşa motivează ei), împotriva unor ţări care nici nu ştiu cine i-a lovit şi mai ales, de ce i-a lovit. De atunci, măsurile de securitate la intrarea în SUA, au sporit exponenţial. Te caută în cizme, în şosete, în chiloţi şi mai ştiu eu unde, se fac radiografii ale întregului corp şi a fiecărui dinte separat, ca nu cumva să fie ascuns pe undeva vreun dispozitiv exploziv, eşti chestionat despre mamă, tată, fraţi, nepoţi, străbuni până la anul 1492 când a fost descoperită America şi dacă până la urmă treci testul, ţi se pune o ştampilă direct pe frunte, ca să vadă toată lumea că ai intrat de curând în ţară prin bunăvoinţa preşedintelui şi guvernului SUA. Deci iată cetăţeni români, de ce ne spune ritos Băsescu, chiar puţin iritat, că nu numai la noi, se iau măsuri drastice de securitate naţională, ci chiar în ţări, vorba ceea, mult mai titrate. La noi după câte ştiu, cea mai mare alertă a fost atunci când preşedintele a convocat Consiliul Superior de Apărate a Ţării (CSAT), ca să dezbată sesizarea expresă a serviciilor secrete române, care transmiseseră în timp util, pe canale specifice

Pagina 24

Ecouri literare nr. 9

strângerii şi transmiterii informaţiilor, că „la popa la poartă, e-o pisică moartă”. După câte îmi amintesc, la întrunirea CSAT cu pricina, nu s-a ajuns la nici un consens în ceea ce priveşte proprietarul pisicii, ce căuta pisica la popa la poartă, cine i-a luat toate cele nouă vieţi pe care le are orice pisică în dotare, de ce a fost omorâtă şi mai ales cheia tuturor discuţiilor: cui foloseşte de fapt, din punct de vedere politic, moartea pisicii. Totuşi s-a ajuns la un consens unanim, când cel mai isteţ dintre toţi, care este, ﬁreşte, preşedintele, a propus ca pisica şi problema să

fie lăsate în continuare moarte şi cu iuţeală de mână şi nebăgare de seamă, pisica să fie aruncată peste gard în curtea vecină. Şi acum ne întrebăm ca nişte cetăţeni responsabili, în curtea cui o fi aruncat-o, în curtea lui Patriciu? A lui Vântu, sau a lui Ponta + Antonescu = Opoziţie? Oricum, de atunci mişcarea sugerată de Băsescu, de aruncare a pisicii moarte în curtea vecinului, tinde să devină sport naţional. Avem mari speranţe, ca aruncarea aceasta, să fie omologată şi ca sport olimpic, alături de aruncarea ciocanului, aruncarea discului, a suliţei.

Întrebări pentru Nea Ilie, de la Sculărie

ce s-a transformat apoi în Gheorghe, Vasile, Grigore, Ivan, Vanghelie şi altele tot aşa de simpatice, sau haioase. Am trecut rapid şi peste chestia aia cu homo ludens, fiindcă se pare că nu numai atunci, ci şi în zilele noastre, sunt destui din categoria homo ludens, care se joacă nestingheriţi cu sorta oamenilor, sau chiar a popoarelor. Altceva m-a agăţat de nas, în toată halimaua asta, şi anume, voiam să ştiu momentul precis, când viitorul Gheorghe sau Vasile, s-au rupt definitiv de neamurile lor prea iubitoare de banane şi au pornit pe două picioare, spre o lume bântuită crunt de FMI şi avioane cu reacţie americane. De mare folos mi-au fost oamenii de ştiinţă, care pretind pe bază de teorii, care de care mai îmbârligate, că omul s-a despărţit definitiv şi ireconciliabil de maimuţă, atunci când a început să folosească unelte, scule, spunem noi, (probabil încă de pe atunci, se profila la orizont viitorul măreţ, în care figura centrală va fi nea Ilie de la Sculărie). Ca să demonstrez de-a lungul timpului, că nu mai am nici în clin şi nici în mânecă, mă rog, cu verişoarele mele, maimuţele, mi-am cumpărat o mulţime de scule, evident din acelea ieftine, că la mine, vorba lui Pristanda, „famelie mare, renumeraţie mică, după buget”. De la început, vă rog să mă credeţi, am fost foarte plăcut surprins când am văzut cât de puternic sunt (cum spune englezul, very,very strong) şi chiar de la prima încercare de a strânge un şurub, cu un succes deplin am rămas cu cheia-n mână, iar şurubul s-a dus dracului. Din momentul acela am lansat avertismentul către toate fierătaniile cu filet, să nu se pună un biet şurub cu mine, mai ales când am ditamai cheia în mână. Apropo de chei, care sunt de diferite forme şi mărimi, chei, fixe, chei tubulare,

m citit cândva, demult, demult, pe timpul când lui Pleşu nu-i crescuse blană pe faţă, Liiceanu nici nu se vedea, piticul se bălăcea în ibricul său, iar Băsănău de abia semna pentru prima dată un angajament la Cooperativa Socialistă „Ochiul şi timpanul”, spuneam că am citit, o carte extrem de interesantă. Cartea era scrisă de un ﬁlosof rus, tovarăş de trudă cu Lenin, dar care a rămas în urmă cu

Dorina {i{u pregătirea revoluţiei bolşevice şi poate de necaz a scris şi el o carte despre primele faze ale apariţiei omului pe planetă, apariţie pe şest, din maimuţă bineînţeles, pe când Adam şi Eva, în cârdăşie cu bunul Dumnezeu, erau ocupaţi cu pedepsirea şarpelui cel viclean. Şi scria el, rusul, extrem de cursiv, despre cum am coborât noi din copaci, şi primul lucru care l-am făcut, a fost, să ne-am înregistrăm la registrul populaţiei, cu numele de homo sapiens, apoi ca să ﬁe foarte clar cine suntem, s-a revenit şi s-a consemnat numele de, homo sapiens sapiens,

Pagina 25

Ecouri literare nr. 9

articulate, reglabile, sau mai ştiu eu de care… Ptiu, mai degrabă nici nu mai aduceam vorba despre chei reglabile, că tocmai la acestea reglabile, mi s-a înfundat. Nu cu folosirea lor, care pare mai lesnicioasă, decât să aleg din traista cu scule cheia ﬁxă potrivită, ci cu terminologia, sau mai precis cu numele lor, de aceea lansez acum, pe această cale, un SOS, un strigăt de ajutor, ca să ﬁu şi eu consiliat în materie de chei reglabile, chei pe care la noi le găsim în comerţ, în lada de scule a maşinilor şi pe la casele oamenilor, sub numele de chei franceze. Ei, de aici începe dandanaua. Această regină absolută a sculelor, nu numai a cheilor, cheia franceză, care mă aş-

teptam ca în Franţa să fie denumită simplu, cheia noastră, ei o denumesc de fapt, cheia engleză (!?!), în Germania, se numeşte tot cheie engleză, la noi franceză. Şi, ca până la coadă ceaţa să fie şi mai deasă, în certificatul de naştere acestei regine a cheilor, se spune, negru pe alb, „Acest tip de cheie fost inventat la 11 Mai 1892 de un suedez numit Petter Johansson, şi de aceea se mai numeşte în mod firesc şi cheie suedeză. Unii spun că ar fi logic, să se numească engleză şi nu franceză, deoarece era folosită la şuruburi în inci, adică, cheie pentru şuruburi englezeşti. Dar vă rog, nu daţi cu cartea aceasta a mea de pământ pe motiv că v-am înnebunit de

Asemănări…

este acolo, dar se pare că a avut noroc deoarece zilele au trecut una după alta şi el a rămas tot la locul său, în mijlocul pânzei sale, parcă din ce în ce mai sfrijit şi din ce în ce mai trist. Doar picioarele parcă i s-au mai lungit. Oare ce gânduri de mai bine îl ţin ţintuit acolo şi mai ales, tare aş vrea să ştiu ce speranţe îl mai ţin în viaţă ﬁindcă în afară de aer, nu are nimic de mâncat. De ce am scris despre el? Tocmai pentru că situaţia lui, seamănă al naibii de bine cu situaţia actuală a poporului român. Ca şi el, poporul acesta mai răbdător chiar şi decât Iov, stă, vegetează şi aşteaptă. Ce aşteaptă? Uneori nici el nu ştie precis, dar prin cap i se vântură câteva cuvinte magice: „zile mai bune”. Asta aşteaptă! Fără să observe că la toate ferestrele, cei interesaţi, au pus plase de oţel impenetrabile.

n baie, într-un loc ferit de sub calorifer, a apărut pânza unui păianjen. Şi în mijlocul pânzei trona însuşi proprietarul, un păianjen mic şi famelic având doar nişte picioare exagerat de lungi. Părea atât de stingher şi neajutorat, încât am uitat de lecţiile date de nevastă-mea, în privinţa unor asemenea apariţii de chiriaşi nepoftiţi şi l-am lăsat în pace, ba în plus nici nu am amintit nevesti-mii de intrus. Voiam să văd cât va rezista acolo, aşa fără nici un fel de mâncare fiindcă pe la noi prin apartament nu zboară nimic, nici muşte, nici ţânţari, nici musculiţe de oţet, nici măcar avioane americane F16 sau elicoptere de atac Apache, pentru că, prevăzători, am pus plase la toate ferestrele. În fiecare zi mă uitam, cu frica în inimă, ca să nu-l fi găsit cerberul casei, să văd dacă mai

Săgeţi “Made in Vaslui”

Pentru prof. G. Diaconu În condică el a semnat Caligraﬁind măestru G. Diaconu, “Împărat şi proletar”, M. Eminescu

Nicolae Ginghin\

Economia României Am reformat economia Şi-am trecut cu bine testul Că ruşii ne-au lăsat frânghia Iar săpunul l-a dat... Vestul

Ioan Mititelu

Pagina 26

Ecouri literare nr. 9

Cosmin PREDA CAPRICIILE OGLINZII

e pe înălţimea aceea se deschidea privirii tale o perspectivă care îţi crea puternica impresie că ai ajuns într-un loc unde începe un alt tărâm. Trecerea bruscă, de la realitatea obişnuită la o lume de basm, te-a înfiorat şi te-a făcut să te pierzi într-o stare de nesiguranţă. Era suficient să întorci spatele acelei privelişti şi trăiai şocul revenirii la realitate. Apoi, automat, te întorceai cu faţa către ea şi trăiai şocul contactului cu altă lume. După mai multe rotiri în felul acesta, ai acceptat că acolo se petrece ceva supranatural, că ai ajuns la hotarul dintre două tărâmuri. Automat, a venit întrebarea: "Nu cumva nu sunt treaz şi visez?" Ai început să recapitulezi evenimentele care te-au dus pe vârful muntelui şi toate-ţi păreau extrem de reale. Eva, cea care te însoţise până acolo, exista în realitate, făcuse parte din cercul tău de prieteni. Mai târziu, se călugărise. A mers agale pe lângă tine, incomodată parcă de straiele ei lungi, de sub care se vedeau doar vârfurile late ale pantofilor fără tocuri. Te-a însoţit până aproape de vârf, apoi a luat-o la dreapta, pe cărarea care duce la mănăstire. A fost o întâmplare că v-aţi întâlnit; tu erai în drumeţie, iar ea într-un drum despre care n-ai întrebat-o prea multe. Venea de la oraşul din vale. Pe umăr purta o mică desagă şi în mână ducea un bidon metalic, dinspre care venea miros de petrol. "Mare chin să nu ai lumină electrică!" - ziceai în gând. "Sărăcuţele, ele stau seara la lumina lămpii!" I-ai dus tu bidonul o bună bucată din drum, iar când l-a luat, ţi-a mulţumit cu glas timid şi a roşit. "Ce mult teai schimbat!"- ai spus în gând. Nu ţi-a spus nimic despre fenomenul ciudat care se petrece când ajungi pe vârful muntelui. Ştia despre el, sau ţi se întâmpla doar ţie? Gândeai că dacă ştia, nici tu nu ai voie să vorbeşti altcuiva despre el, că muntele este înconjurat de o tainică şi severă lege a tăcerii... *** Se deschidea înaintea ta o vale de o frumuseţe edenică, tăiată pe mijloc de un râu ale cărui ape izvorau din orizont, luând cu ele azurul şi roşiaticul cerului de dinaintea răsăritului soarelui,

curgând limpezi şi liniştite către muntele pe care stăteai. La poalele muntelui, se pierdeau într-o ceaţă verzuie. Valea era plină de flori care o acopereau ca un lan multicolor, flori proaspete şi viu colorate, în care picăturile de rouă străluceau ca nişte mici diamante risipite generos de natura bogată. Către răsărit şi apus, valea era mărginită de munţi albaştri, cu creştetele înzăpezite. Pe unul din vârfurile muntelui, înspre apus, se vedea cu claritate un castel. "Greu se ajunge acolo." - ţi-ai spus. Erai tentat să cobori către valea aceea, dar aveai sentimentul că este periculos; aveai de ales între realitate şi necunoscutul miracolului. Priveai fascinat la păsările mari şi albe care zburau printre copacii foarte înalţi, de o specie pe care nu o mai văzusei nicăieri în pădurile prin care ai umblat. "Nu m-ar mira să-i vad printre copaci pe Adam şi Eva goi, splendizi, impunători, fascinanţi!" - ţi-ai spus. Dumnezeu le dăduse în grijă grădina, s-o lucreze şi s-o păzească. Multă vreme te-ai întrebat de cine trebuia s-o păzească, dar, într-un târziu, ai înţeles: de animalele blânde şi neştiutoare, care pofteau şi ele la fructele şi frunzele pomilor din grădină. Ţi-au venit în minte cuvintele Bibliei: "Apoi Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise. Domnul Dumnezeu a facut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului." Te-ai uitat anume să vezi vreun copac mai înalt şi mai frumos decât ceilalţi, dar n-ai găsit unul care să corespundă imaginii pe care o aveai despre pomul vieţii. "Înseamnă că aceasta nu este viziunea raiului." - ţi-ai spus. *** Este greu de descris starea în care viziunea te-a adus. Nu-ţi mai venea să pleci, priveliştea exercita asupra ta o atracţie fascinantă. Simţeai cum te cheamă cu o putere căreia cu greu i te puteai opune, doar puternicul tău instinct de conservare te oprea să porneşti către acolo. Ţi-a venit brusc un gând care te-a înfiorat: "Câţi or fi pierit în felul acesta?" Acum, când poţi analiza cu luciditate lucrurile, intuiţia îţi spune că, furat de priveliştea minunată, ai fi început să cobori către ea fără să fii foarte atent la povârnişurile periculoase, de pe care te puteai prăbuşi în prăpastie. Ceaţa verzuie, în care se pierdeau apele râului, acoperea prăpastia şi o bună bucată din drumul pe care trebuia să cobori. Îti este clar că nu ai fi ajuns acolo, în priveliştea halucinatorie aparţinând altui tărâm, poate unui univers paralel. Era ca şi cum o oglindă gigantică ar fi tăiat perspectiva reală, aducând vede-

Pagina 27

Ecouri literare nr. 9

rii imagini din alt univers. Te întrebai de ce se întâmplă toate acestea, ce logică au... Au trecut câteva ore bune până când ai decis să faci cale întoarsă către micul oraş de la poalele muntelui. Ai mers la hotelul în care aveai rezervată o cameră şi ai stat multă vreme întins pe pat, cu privirile pironite în tavan, buimăcit încă de contactul cu supranaturalul. Ai ﬁ vrut să te detaşezi de tot ceea ce ţi se întâmplase pe munte, să-ţi odihneşti mintea, să poţi adormi, dar imaginile edenice ieşeau din memorie în cele mai mici detalii şi se impuneau sﬁdător atenţiei tale ţinând-o trează şi încordată. Imaginile erau minunate, dar şocante prin modul straniu în care au apărut. Incapacitatea de a găsi o explicaţie logică evenimentului era tracasantă şi obositoare pentru minte. Ai adormit într-un târziu, fără să ştii ce oră este. Te-ai trezit a doua zi târziu, când camera era inundată de lumina puternică a soarelui de august, odinhit, dispus să urci din nou

C.Pântea pe munte. Ţi-ai amintit brusc de viziune şi te-ai întrebat sincer dacă nu cumva a fost un vis din timpul somnului. Când ai înţeles că a fost o întâmplare reala, ţi-ai spus: "Oare n-ar ﬁ cazul să mă car din orăşelul acesta?" Totusi, peste două zile, urma să apară prietenii tăi, foşti colegi de facultate, cu care trebuia să te întâlneşti la cabană, să sărbătoriţi ziua de naştere a Dianei. "Nu-i rost să plec!" - ţi-ai zis. "Şi Eva aceasta... cum de a apărut în calea mea chiar acum? Habar n-aveam că este la mănăstirea din zonă! A slabit, dar asta o face şi mai frumoasă. Cum de a acceptat să îmbrace nişte straie care îi ascund frumuseţea formelor trupului?" A fost mult timp în cercul prietenilor tăi apropiaţi şi era cea mai mică de ani dintre ei. Extrem de sensibilă, era o pictoriţă foarte talentată şi făcea

bani buni din vânzarea icoanelor pe care le picta pe lemn sau pe sticlă. Pe chipul ei stăruia mereu un zâmbet discret, care transmitea amabilitate, decenţă şi solicitudine. Avea extrem de multă răbdare cu cei din jur, nu puteai şti dacă există oameni şi împrejurări care pot s-o supere. Eva a plecat întro zi dintre prieteni, a dispărut din oraş fără să dea explicaţii. O foarte apropiată prietenă de-a ei a adus vestea că pictoriţa a decis să-şi împlinească menirea la mănăstire, veste care v-a luat prin surprindere, lăsându-vă nedumeriţi. Cineva a zis atunci: "Ei, tot picta ea icoane, înseamnă că avea chemare către cele sfinte. N-ar trebui să ne surprindă prea mult..." *** Întâlnirea cu ea a fost un eveniment special în istoricul zilei trecute, ai fost extrem de surprins s-o întâlneşti urcând de una singură muntele; parcă nu-ţi venea să crezi că poate fi ea în persoana calugariţei care păşea încet şi hotărât pe drumeagul care ducea către vârf. Ai grăbit paşii ca s-o ajungi, dornic să schimbi o vorbă cu cineva în locurile acelea pitoreşti, dar puţin populate. Ai salutat-o şi ea a întors privirea către tine. - Eva?!- ai exclamat uimit. - O, oameni cunoscuţi pe aici! Ce mică e lumea! - a spus ea ascunzându-şi surprinderea. Obrajii îi ardeau ca doi bujori... - Va să zică... prin locurile astea te-ai retras! - Pe aici, da. După cum vezi, merită. Sunt foarte frumoase. Aţi discutat multe, i-ai povestit despre tine şi despre vechii prieteni comuni, fără ca ea să te fi întrebat. Te asculta atentă, dar părea că vrea să-şi ascundă curiozitatea. Înţelegeai că trăieşte într-o lume a ei, care s-a desprins şi s-a îndepărtat de lumea în care altădată umblase. Ai găsit delicateţea de a nu o întreba prea multe despre ea şi despre viaţa de la mănăstire. Erau câteva stâne de oi, răsfirate pe coasta muntelui. Când şi când se auzea lătratul unor câini. Când aţi trecut pe lângă stâna cea mai de sus, vreo patru câini v-au ieşit în întâmpinare, alergând bucuroşi în calea călugăriţei. Ea le spunea fiecăruia pe nume şi a scos din desagă o pâine pe care le-a împărţit-o. - Eva, într-una din zilele în care stau pe aici, o să vin şi la mănăstire. - Vino! Avem deseori musafiri. Ai decis să mergi înainte de sosirea prietenilor tăi. Erai foarte tentat să-i povesteşti despre întâmplarea miraculoasă şi s-o rogi să încerce o ex-

Pagina 28 plicaţie. "Ea este cu Dumnezeu acum, poate ştie mai multe..." - ţi-ai zis. *** Mănăstirea era aşezată într-o pădure de brazi falnici, cu siguranţă trecuţi de suta de ani. Construcţia era veche şi se folosise la ea foarte mult lemn. Împrejur era un gard înalt, zidit din piatră. Ai ajuns acolo pe un traseu ocolitor, pe care se putea circula cu maşinile de teren, nu pe poteca pe care ai urcat cu o zi înainte. Când ai ieşit la marginea orăşelului, ai făcut unuia semn cu mâna şi te-a luat în maşina lui. Mergea tot la mănăstire. "Ce noroc am!"- ţi-ai zis. Pe la cota 500 începea pădurea de brad. Drumul urca şerpuind prin pădure până la porţile mănăstirii, porţi masive, făcute din scândură groasă, de stejar, ferecate solid de meşteri fierari care trebuie să fi bătut mult cu ciocanele lor mari în fierul înroşit. Erau deschise în timpul zilei, aşa că aţi intrat cu maşina până aproape de chilii, unde era loc pentru parcare. Ai vazut-o repede pe Eva, era în biserică, trebăluia ceva pe acolo. Ai aşteptat să iasă şi ai salutat-o cu decenţa care se cuvenea unei măicuţe. - Bine ai venit!- ţi-a răspuns ea îmbujorată. - Eva, spune-mi, te rog, mai pictezi? - O, nu pot renunţa la asta. Am toate condiţiile aici: e multă linişte şi am un atelier foarte bine dotat. Tot icoane fac. - În peisaje ţi-ai încercat vreodată măiestria? - Cum să nu? Am transpus pe pînză multe peisaje din jurul mănăstirii. - Există, în apropiere, un peisaj ciudat, care nu face parte din realitatea pe care o vedem în mod obişnuit. Nu ştiu dacă l-ai văzut vreodată sau ai auzit vorbindu-se despre el. Am venit anume să ţi-l arăt. - Păi cunosc destul de bine locurile din jurul mănăstirii, nu cred că mi-a scăpat ceva. - Te rog să mă crezi! Ieri, am ajuns la hotarul dintre realitate şi basm. Nu mi-am revenit deplin nici acum. Eva te-a privit lung, încercând parcă să descopere dacă mai eşti tânărul serios şi echilibrat pe care-l ştia. - Dacă nu mă crezi, am facut în zadar drumul până aici. Pe chipul tau au aparut semnele părerii de rău şi asta a sensibilizat-o pe călugăriţă. - Şi unde spui ca ţi s-a întâmplat asta? - Pe vârful din apropiere. M-aş bucura din suflet să mă poţi însoţi până acolo. Poţi lua şi şe-

Ecouri literare nr. 9 valetul, merită, crede-mă! - Bine, accept. Peste vreo jumătate de oră putem pleca. Mai uită-te pe aici, până îmi fac eu treburile. *** Îţi dădeai seama că s-ar putea să faceţi în zadar drumul, nu erai sigur că fenomenul supranatural se va produce din nou. I-ai povestit pe drum totul, în detaliu, şi Eva chiar credea cele cei spuneai şi era teribil de mirată. Când aţi ajuns pe vârf, priveliştea era acolo! Călugăriţa o sorbea cu ochii larg deschişi şi întreaga ei făptură părea cuprinsă de un ﬁor mistic. Niciodată nu ai văzut-o atât de frumoasă. - O, Doamne! - a exclamat. - Ce simţi, Eva? - Că aş vrea să merg acolo! - La fel simt şi eu. Dar coborâşul este ex-

Graf. comp.Ioan Mititelu trem de dificil şi vizibilitatea foarte redusă din pricina ceţii verzui. - Este o ispită asta, nu trebuie să cădem în ea! - a îngăimat ea. Nu, nu trebuie să coborâm! - La fel cred şi eu. Doar sufletele noastre ar ajunge acolo. Trupurile ar rămâne inerte pe povârniş sau în prăpastie... Dinspre orizont, venea pe râu o ambarcaţiune adusă lent de ape. Aţi aşteptat apropierea ei şi aţi văzut desluşit siluetele a doi tineri, un bărbat şi o femeie. Când s-au apropiat mai mult, li se distingeau şi chipurile. Un alt şoc emotional a urmat, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns emoţiile de până atunci: tinerii aveau chipurile voastre! Eva s-a prăbuşit uşor şi, atent, ai prins-o în cădere. Ai aşezato încet pe iarbă şi i-ai udat faţa cu apă rece. Şi-a revenit repede şi i-ai dat să bea din termos. O altă surpiză a fost că priveliştea a dispărut. Realitatea era săracă şi palidă faţă de peisajul edenic, dar oferea mai multă siguranţă. - A trecut! - a spus Eva.

Pagina 29

Adrian BOTEZ

A 16-A SCRISOARE „LA UN PRIETIN”: MÂINILE LUI DÜRER...

ată ce povestire, cu adânc şi zguduitor tâlc, îmi trimite, tocmai de la „capătul lumii”, din Australia, fratele meu Întru Duh de Românie, domnul IOAN MICLĂU „GEPIANUL” (Cetăţean de Onoare al comunei GEPIU, judeţul Bihor!...”cu Parohia bisericii, aparţinând Eparhiei Ortodoxe Române, din municipiul Oradea”) şi român de o prospeţime absolut miraculoasă! – ...o povestire pe care, cândva, o ştiusem şi eu... - ... dar, ca tot românul de azi, năuc şi uituc, o zvârlisem la...”rufe vechi”, undeva, în tenebrele creierului, sufocat de monstruozităţile demonice ale contemporaneităţii...: „În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia, tatăl , bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi, pentru a le oferi mâncare. În plus, se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru, prin vecinătate. În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg. După lungi discuţii, noaptea, în patul lor aglomerat, cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul - iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt, să studieze la Academie. Apoi, după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani, îl va susţine pe celălalt, să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind, de asemenea, la mină. Apoi, într-o duminică, după slujba de la biserică, au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi, timp de patru ani, şi-a susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut, imediat ,senzaţie. Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori, iar atunci când a absolvit, ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul său, familia a dat o cină, pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă, din care n-au lipsit muzică şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei, pentru a ţine un toast, pentru cel mai

Ecouri literare nr. 9 iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat, pentru ca el să-şi îndeplinească visul. Şi cuvintele de încheiere au fost: “ŞI ACUM, ALBERT, CEL MAI BINECUVÂNTAT FRATE AL MEU, ACUM E RÂNDUL TĂU. ACUM TE POŢI DUCE LA NÜRENBERG SĂ-ŢI URMEZI VISUL ŞI EU VOI AVEA GRIJĂ DE TINE” . Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei, unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa palidă, iar capul plecat şi-l mişcă dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu: “Nu, nu, nu...!” În final, Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi , ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept, a spus blând: “Nu , frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrită, care mi-a afectat atăt de rău mâna dreaptă, încât nu pot nici măcar să ţin paharul, pentru a toasta cu tine... - cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, penrtu mine e prea târziu.... ! » Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum, sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer ( portrete, schiţe , desene în cărbune, gravuri etc.) sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi avea acasă, sau la birou. Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite, cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer. Şi-a denumit opera simplu « Mâini », dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodopera sa şi a redenumit tributul iubirii, MAINII celei în rugăciune . Data viitoare, când vezi o copie a acestei creaţii emoţionante, mai priveşte o odată. Dă-i voie săţi amintească, dacă mai aveai nevoie, că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur » - www.bistritanews.ro …Fireşte că, cutremurat, până în miezul sufletului, de tâlcurile povestirii şi rosturile picturii lui Albrecht Dűrer, i-am şi scris, pe dată, fratelui meu întru Duh de Românie şi prietenului meu cel nedesprins, nicio clipă, din gândurile mele: Preadragule mie, prieten şi frate întru Românie, domnule IOAN MICLĂU "GEPIANUL"...Cât de zguduitor de pilduitoare este povestirea despre "MÂINILE" fratelui lui Albrecht Dűrer! Mulţumesc, din străfundul sufletului meu, pentru

Pagina 30 aceasta binefăcătoare trimitere, care mi-a trezit, din “somnul cel de moarte”, amintirile!...Da, vedeţi? Dacă românii din România ar înţelege (nu mă refer la fauna reptiliană a politicienilor de doi bani grămada, ci la oamenii simpli, ca mine, ca milioane...!) tâlcul povestirii "MÂINILOR" (şi-ar şi afla de existenţa povestirii acesteia, şi chiar i-ar interesa povestirea... nu ca "divertisment" uşuraticolacrimogen, ci ca AVERTISMENT, pentru vieţile şi destinul lor şi al Neamului lor! - …aţi văzut, din articolul "In memoriam OWS", că a început, pe mult prea mulţi, să nu-i mai intereseze nici măcar de …Dumnezeu!) - ...dacă ar pricepe că NIMIC NU SE FACE SPRE BINE, ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU, DECÂT CA JERTFĂ PENTRU FRATELE/SEMENUL TĂU...!!! - atunci, România s-ar scutura de toate jiganiile şi gadinile şi demoniivampiri, care îi prăpădesc, de tot, vlaga ei sfântă şi...ar fi SALVATĂ, MÂNTUITĂ!!! ...Dar, câtă vreme românii, în tragică majoritate, uită de Dumnezeu şi de semenul/fratele lor, şi trag, fiecare, în altă parte (unul "hăis" şi altul "cea"), şi (ORBI ŞI TURBAŢI DE IGNORANŢĂ ORI CHIAR DE PROSTIE FĂRĂ LEAC!), îşi scuipă, îşi batjocoresc şi îşi ucid, cu pietre, valorile autentice, singura zestre de Duh, care poate fi oferită şi transmisă, ca leac a toate durerile Duhului/”panaceum universalis”…fiilor şi nepoţilor (pentru că România nu e a noastră, “ci a urmaşilor noştri şi a urmaşilor urmaşilor noştri, în vecii vecilor”, până la Judecata de Apoi a JudecătoruluiHRISTOS!) - ...câtă vreme, deci, ei nu stiu ŞI NU VOR SĂ ŞTIE ce-i aceea jertfă întru Hristos MÂNTUITORUL/Fratele nostru mai MARE (cum a fost genialul pictor Albrecht, pentru fratele său, minerul Albert, care şi-a zdrobit degetele proprii, acolo, în subpământul trudei infernale… - pentru ca Germania şi Lumea Întreagă să aibă parte de Miracolul Paradisiac al MÂNTUIRII PRIN ZUGRĂVEALA CEA GENIALĂ, CUTREMURĂTOARE TOCMAI PRIN GENIU! - DECI, ETERNĂ!; dar ceea ce cutremură, în povestire, este tocmai DE TOT TAINICA/PERFECT DISCRETA ŞI DESĂVÂRŞIT SMERITA JERTFĂ, NUMAI DE HRISTOS-DUMNEZEU ŞTIUTĂ ŞI CÂNTĂRITĂ, CU DREPT CÂNTAR; pentru că NU VOM AFLA NICIODATĂ DACĂ NU CUMVA TOCMAI JERFITMINERUL ALBERT AVEA CHIAR MAI MULT GENIU CREATOR, DEMIURGIC, DECÂT FRATELE CEL “REALIZAT”/VĂDIT ÎNTRU GENIU, PRIN JERTFA UMILĂ, DEPLINĂ ŞI DESĂVÂRŞIT FRĂŢEASCĂ, A LUI ALBERT… – …ADICĂ, DECÂT “PICTORUL DE DICŢIONAR ŞI CELEBRITATE”, ALBRECHT!!! – …ALBRECHT va fi mântuit de Hristos doar pentru că a înţeles, cu du-

Ecouri literare nr. 9 rere şi sângerare în suflet, jertfa fratelui Albert, şi pentru acel tablou al RECUNOAŞTERII/RECUNOŞTINŢEI PENTRU JERTFA FRATELUI, CĂTRE SINE ŞI CĂTRE HRISTOSUL IUBIRII CELEI FĂRĂ VREO ŞOVĂIALĂ, ÎNDOIALĂ ORI PRECUPEŢIRE: “MÂINI”!!!: aceasta a fost Voinţa Sfântă a Lui Hristos-Dumnezeu... – ...dar jertfa umilă şi de tot smerită/discretă va fi indicibil mai strălucit răsplătită, acolo, în Ceruri, decât „geniul cel vădit pe Pământ”! – ...dar câţi, oare, dintre oamenii de azi, ca şi dintre cei de ieri, au crezut şi vor crede şi vor fi convinşi, ASUPRA ACESTUI ELEMENTAR ADEVĂR HRISTIC?!) - ....slabă nădejde să ne audă şi chiar să ne şi asculte cineva, cu ureche vie şi “chitită” - vorba, povestirile şi avertismentele fraterne! În niciun caz, NU prea multă lume…! - …doar câteva zeci ori sute (poate, în cel mai fericit caz – mii…!) de oameni, încă treji (care, deci, nici nu aveau nevoie, din partea noastră, decât de o confirmare a propriilor gânduri şi simţiri şi presentimente! - …sau, cel mult, de-un impuls spiritual către făptuire/în-făptuire energică, de acel “primo movens”!), încă ne-descântaţi şi încântaţi (întru moartea Duhului!), de către demonii lumii acesteia tot mai mlăştinoase!!! ...Spunem, şi noi, strigăm, şi noi (cât ne-or mai ţine bojocii…!) - pentru că aceasta este Misiunea Sisifică, pe care am primit-o, deodată cu Harul (mai mic ori mai mare…!), de la Dumnezeu... Dar, cum zicea Minulescu volumului său de "romanţe" - ele, strigătele acestea de avertisment - rămân, deocamdată, doar speranţe (nădejdi întru Lucrarea Lui HRISTOS, Lucrare înfăptuită de El pe deasupra şi pe dedesubtul oricărei furnicesco-microscopice tentative umane…ba şi TĂIND CHIAR PRIN INIMA LUCRURILOR!...de va fi nevoie… - şi tare-mi vine să cred că NUMAI aşa se va mai putea mântui lumea asta!) - …rămân doar..."Romanţe pentru mai târziu"! ...Să nădăjduim, din toată inima, că NU pentru...PREA TÂRZIU!!! ...Multă sănătate şi senin în suflete, întregii familii de vis, ba chiar anunţând, prin Armonia ei desăvârşită - RAIUL: IOAN şi FLORICA MICLĂU, CU TOATE ALE LOR RAMURI, CU TOŢI LĂSTARII LOR CEI LUMINOŞI, VIGUROŞI, EROICI LUPTĂTORI, CHIAR DE ACOLO, “DINDEPARTE”, PENTRU NE-PIERDEREA DUHULUI ROMÂNESC, PE PLANETA TERRA !!! ...Doamne,-ajută-i pe ai Tăi, pe cei rămaşi buni, din Oastea Ta de Lumină - să izbândească în lupta cu beznele înfricoşate! Vă îmbrăţişează, cu toată preţuirea şi cu toată fierbinţeala frăţiei întru Duh de Românie,

Pagina 31

Liliana MUŞTIUC

BĂTRÂNA e vreo trei ani, nu se mai putea bizui pe propriile puteri; stătea cu o nepoată de vreo douăzeci de ani, rămasă orfană şi fără adăpost, care-o ajuta pe bătrână la treburile casei, aceasta promiţându-i că-i va lăsa casa şi toate bunurile, după moartea ei. E-adevărat c-o dureau foarte tare picioarele, mai ales cel prin care trecuse un glonţ în timpul războiului; dar, se vedea clar, că nici voinţă nu mai avea să se mişte. Prefera să stea în pat zile în şir; nu mai suporta nici televizorul, ea care fusese cândva o televizomană înrăită, urmărind tot felul de emisiuni, cu capul băgat în televizor, de putea să tune şi să fulgere în preajma ei că nu se clintea Stătea ore-n şir, singură-n odaie, gândind la viaţa care-a trecut ca un vis, aducând-o în pragul ultimei etape, care i se părea cel mai greu de suportat. Îşi amintea de zilele şi nopţile petrecute pe front ca voluntar, pentru un blid de mâncare, pe care-l aducea copiilor rămaşi singuri acasă, bărbatul fiindu-i plecat la război. Făcea comparaţie cu perioada actuală, când, întradevăr, era linişte în văzduh, şi avea, cât de cât, traiul asigurat de pensia de urmaş, dar tot aceasta i se părea mai grea şi mai insuportabilă; cu toate că, pe front, pericolul morţii o pândea la fiecare pas. Da, dar atunci, era tânară şi în putere, iar dacă moartea ar fi venit, ar fi durat o clipă, secerând-o-n picioare, pe când acum aşteptarea acesteia în poziţie orizontală, cu tot felul de dureri, i se părea mai chinuitoare si mai sâcâitoare. -- Ce mai la deal la vale, când omul nu mai poate umbla, ar trebui să-l cheme Dumnezeu la El şi să nu-l mai lase pe pământ să se chinuie şi să-I mai chinuie şi pe cei din jur!- gândea cu glas tare adesea bătrâna, conştientă că este, de fapt, o povară pentru biata nepoată-sa. --Dar, câte zile îţi dă Domnul, pe toate trebuie să le duci, fără crâcnire, ba chiar să-I mulţumeşti lui Dumnezeu, dacă ţi le-negurează, pentru că, numai prin necaz şi suferinţă ne putem mântui.- îşi încuraja sufletul alteori bătrâna. Ca o peliculă cinematografică i se derulau imaginile amintirilor, cu bune şi rele, cu realizări, dar şi cu eşecuri, încercând să înţeleagă de ce fusese înzestrată cu o cruce atât de greu de dus; uneori se resemna cu soarta de orfană şi văduvă pe care-o avusese; alteori, intrigată de nedreptatea

Ecouri literare nr. 9 la care se gândea că fusese supusă, se răţoia la Dumnezeu, înjurând de cele sfinte şi blestemând pe toată lumea. Avea si momente de împăcare cu divinitatea: atunci spunea în şoaptă “Tatăl Nostru” şi făcea la fiecare cuvânt câte-o cruce mare, uitându-se înduioşător spre icoană. Nu fusese niciodată un om blând, tolerant, acestea lipsindu-i în copilăria de orfană, n-avea de unde să ştie cum să le dăruiască, astfel că acum, de când stătea la pat, nervozitatea nemişcării i se accentuase şi mai mult. Devenea câteodată povară de nesuportat pentru nepoata, care, neavând altă soluţie de convieţuire, trebuia să suporte capriciile bătrânei. Dar de partea ei era tinereţea care-o ajuta să treacă mai uşor peste ele. De multe ori, însă, o găsea fata pe batrână plângând, şi asta-i înmuia inima, făcându-i-se milă de ea: - Hei, buno, aşa-i spunea nepoata, ce ai, de ce dai iar apă la şoareci? - Ei, nimic, mă gândeam şi eu la cât de scurt este firul vieţii, că uneori te ia moartea pe nepregătite, şi nu mai ai timp să repari relele făcuten tinereţe, când eşti mai crud la minte! - Păi, bine buno, dacă dumneata zici asta la optzeci de ani, cât ar trebui să trăiască cineva, ca să aibă timp să-şi repare greşelile? - Bine-ar fi maică, să nu greşească, să nu aibă de ce-l mustra conştiinţa, da’ vezi, asta nu se poate, că suntem oameni păcătoşi, supuşi greşelilor! -Lasă buno, nu te mai gândi la sta acum, încerca fata pe un ton blând s-o-ncurajeze; cred că, cel mai important este să nu facem greşeli mari, că de cele minore n-ai cum să te fereşti! Aşa cred eu cu mintea mea necoaptă, cum zici dumneata că este. Şi bănuiesc că n-ai făcut greşeli mari- continua fata cu acelaşi ton şi cu intenţia de a o încuraja pe batrâna de răsplata ce-o aştepta pentru faptele ei bune. Te ştiu om bun la suflet, doar că ţi s-aprind paiele cam repede. - Ei, maică, a fost război şi-au fost vremuri grele şi n-aveai cum să nu faci păcate! Te forţau, ameninţându-te cu moartea si tu, de frică, cedai, că de plăcere nici nu putea fi vorba când vedeai căţeaua de armă cu ţeava lucioasă, îndreptată spre tine. Mă crezi că, tot timpul, am în faţa ochilor scene cu soldaţi beţi care siluiesc femeile? Am

Pagina 32 văzut odată, prin lucarna unui acoperiş, unde stăteam ascunsă, cum un porc de rus, beat, transpirat de efortul depus, siluia o nevastă tânară, iar alături de ei stătea copila femeii, care-o privea pe maică-sa îngrozită. N-am putut să-i sar în ajutor, că ne omora pe toate, nemernicul. Abia după ce mam asigurat că a plecat, m-am dat jos din pod şi m-am îndreptat spre cele două fiinţe, care se strângeau una pe alta în braţe, plângând înăbuşit. Le-am dat câte ceva din mâncarea pe care-o ţineam ascunsă, după ce le-am încredinţat că sunt în siguranţă. Dar bietei femei nu-i venea să mănânce, când se uita la copilă; cred că murea de ruşine. Nu ştiu dacă fata a priceput că mamă-sa a fost siluită, şi nu a făcut-o de bunăvoie, era copil, să fi avut vreo opt anişori, aşa că nu-i de condamnat dacă na înţeles-o. Am insistat cu mâncarea, şi, până la urmă, a luat câteva îmbucături, restul l-a lăsat copilei. -Vezi, buno, pentru asta, Dumnezeu va avea grijă de sufletul dumitale, când te vei duce la El. -Cine ştie, maică, ce viaţă grea mă aşteaptă şiacolo! Dar, Dumnezeu mi-a fost martor la toate faptele mele şi El ştie şi ce-am făcut cu voie şi ce-am făcut de nevoie; şi ce-am făcut bine, dar şi ce-am făcut rău! Zilele curgeau monoton, fărăr schimbări majore, în viaţa celor două fiinţe. Nepoata-şi îndeplinea cu resemnare îndatoririle zilnice, fără să bănuiască la ce se gândea bună-sa, când rămânea ore-n şir cu privirea pierdută-n gol; singurul gest care-o trăda că mai este pe lumea asta, era semnul crucii, pe care-l făcea destul de des, semn că discuta cu divinitatea. Avea mustrări de conştiinţă pentru unele fapte pe care n-ar fi trebuit să le facă, şi totuşi le făcuse, iar comiterea lor îi împovăra acum sufletul şi-i provoca noaptea adevărate coşmaruri. Atunci se trezea buimacă şi transpirată toată, şi se adresa cuiva nevăzut de nepoată: -Lasă-mă-n pace, dă-mi drumul, că nu merg cu tine! Nepoata o mângâia uşor pe frunte şi-ncerca cu vorbe blânde s-o liniştească: - Buno, linişteşte-te, sunt eu, Maria, nepoata dumitale, şi nu te las să mi te ia nimeni! Hai culcă-te şincearcă s-adormi iar! Dar, într-o noapte, în urma unui coşmar cumplit, după ce şi-a revenit, bătrâna o trase mai aproape de ea pe nepoată, şi se hotărâ să rupă tăcerea. - Spune-mi, Marie, dac-ai fi fost în locul copilei femeii siluite de care ţi-am povestit, ai fi iertat-o? -Ce să spun, buno, nu ştiu cum aş fi reacţionat, dacă mi s-ar fi întâmplat cu-adevărat aşa ceva! Da, o iert pe mamă, încercând să-i înţeleg gestul disperat de a salva şi viaţa ei şi viaţa fetei, dar, dac-aş fi fost în locul fetei, nu ştiu, zău, care-ar fi fost atitudinea mea, în faţa unei scene atât de groteşti! Îţi dai seama, era un copil, şi probabil, scena aceea a marcat-o toată viaţa! A trecut vara, a trecut toamna, şi s-a instalat

Ecouri literare nr. 9 iarna cu cenuşiul zilelor scurtate de lăsarea întunericului decuvreme. Într-una din seri, bătrâna o trase aproape de ea pe nepoată, şi, luând-o de mână, îi vorbi cu voce calmă, cum n-o auzise Maria niciodată pe bătrână: -- Marie, maică, eu nu mai am mult de mâncat mămăligă pe lumea asta şi vreau să-ţi cer iertare pentru că ţi-am tăinuit atâta vreme adevărul; m-ai întrebat de multe ori, de ce te cresc eu, care sunt bătrână şi săracă, şi nu te-a luat una dintre rudele bogate, pe care le-avem la oraş, şi eu te-am minţit, spunându-ţi că te cresc în dorul copilului pe care mi-am dorit tare mult să-l am, dar Dumnezeu nu m-a binecuvântat cu el. Dar nu-i ăsta adevărul! Tu eşti fata copilei care şi-a privit mama siluită – iar eu- sunt victima! Smaranda, maică-ta, nu m-a iertat niciodată pentru fapta aceea; întotdeauna, în copilărie, când încercam să-i corectez vreo greşeală, îmi scotea ochii cu gestul acela de slăbiciune muierească, cum îl considera ea. Înainte de a muri i-am promis că voi avea grijă de tine, indiferent cât de greu îmi va fi, tot în ideea, că astfel îmi voi căpăta iertarea din partea ei; dar n-a apucat să rostească nici un cuvânt, a întors capul într-o parte, a răsuflat odată, cu ochii aţintiţi în tavan, şi şi-a dat duhul, fără să ştiu dacă m-a iertat. -- Spune-mi, Marie, tu mă ierţi pentru tăinuirea adevărului atâta vreme şi pentru păcatul meu din timpul războiului? -- Desigur, buno! Răspunse fata fără nicio ezitare şi-şi îmbrăţişă povara, care, chiar dacă îi era atât de grea, îi era totuşi tare dragă. -- Nu te mai gândi la ce-a fost, buno, important este momentul prezent şi eu îţi spun că te iert din tot sufletul, şi că te iubesc mult, mult de tot! Ei, acuma eşti mulţumită? Chipul bătrânei se însenină dintr-odata, îşi privi lung nepoata, apoi întoarse capul într-o parte şi începu să horcăie greoi. Fata înţelese imediat că s-a apropiat sfârşitul bătrânei şi se-ndreptă în grabă spre noptiera de la capătul patului unde ţinea lumânarea şi chibriturile. Reuşi s-o aprindă şi s-o strecoare în mâna caldă a bătrânei, care-o stânse cu disperare, asemenea unui colac de salvare pe timp de naufragiu. -Nu te teme, buno, sunt lângă dumneata, Dumnezeu să te ierte şi să-ţi poarte sufletul spre locuri luminoase! Cu mâinile-ncleştate pe lumânare, şi cu capul într-o parte, bătrâna plecă în lumea umbrelor cu repeziciunea unui vânt de toamnă. S-a stins atât de repede, încât fata n-a putut săşi dea seama, dacă bătrâna a înţeles, că măcar ea, nepoata, sânge din sângele ei, o iertase şi-o iubise atât de mult. Un plâns spasmodic puse stăpânire pe fată, care se văzu dintr-odata, singură în imensitatea unui deşert...

Pagina 33

Ecouri literare nr. 9

Victoria FĂTU NALAŢIU Porţile cerului se pot deschide L-am cunoscut pe prof. Corneliu Zorin când i s-a decernat marele premiu pentru un eseu. Acest eseu trata o operă de spiritualitate scrisă de o femeie. Premierea a avut loc la Palatul de Cultură al oraşului, în faţa unui public elevat, iubitor de frumos. În sală, alături de mine s-a aşezat Mary, o fostă colegă de serviciu, care s-a mutat din învăţămant în serviciul primăriei, unde câştiga ceva mai bine la salariu. Mary, după schimbarea locului de muncă, şi-a schimbat şi modul de viaţă: a devenit o fată zvăpăiată şi dispusă să-şi trăiască viaţa din plin... Cum l-a văzut pe prof. Corneliu a cuprinso o stare de nelinişte. Era genul de bărbat preferat de ea: înalt, brunet, suplu şi cu ochii vorbitori, ca marea întunecată-n verde.Mary îl sorbea din ochi

F@tu Nala]iu cu nesaţ... şi zise cu voce tare: Vreau să-l cunosc pe acest profesor... Ce nume frumos are... Corneliu! Dacă e însurat? îi zic, pentru coborârea ei pe pământ. Nu mă interesează...Imi place şi vreau să-l cunosc... Prof. Corneliu, după decernareaa premiului, a fost invitat de juriu să-şi citească eseul în faţa publicului. El îşi începu alocuţiunea: - Vă mulţumesc pentru acest mare premiu,

care nu e meritul meu, ci al unei femei, care s-a născut pe aceste meleaguri. Ea a scris o carte care a început deja să producă o mare revoluţie în domeniul cunoaşterii. De aceea, nu se cuvine să plictisesc onoraţii invitaţi cu scrierile mele, mai bine voi povesti, prin câteva cuvinte, conţinutul acestei carţi. Cartea te poartă prin labirintul unei lumi înstelate, care deschide porţile cerului!.. Se poticni de emoţie şi ezită...Mary mă coteşte şi zice: -Vezi cum roşeşte? E un dulce, din cap până-n picioare... -Mă înnebuneşti, zăludo! Parcă ai ﬁ o puştancă...îi zic eu, plictisită de modul ei de a se comporta. -E un geniu!..Prof. ăsta nu e un mitocan...E distins...Şi are o ţinută impecabilă...Gândeşte profund...Iar corpul lui e tras printr-un inel...Mă curentează ca un fulger... -Mai taci! Mă înnebuneşti! Cum poţi şti tu cum gândeşte?..Mai bine zi că te gândeşti la ce are el în pantaloni... Acum încep să devin şi eu vulgar ca tine.... -Il vreau şi gata! Prof. Corneliu continuă : - Sper să mă pot face înţeles...Eseul este o specie literară complexă şi nu ştiu dacă eu l-am scris pe măsura audienţei. Mary din nou mă strânge de mână şi zice: -Vezi cât este de modest! -Mie mi s-a părut îngâmfat, parcă vrea să dispreţuiască publicul, care n-ar ﬁ pe măsura operei lui...De aceea o scaldă...S-a repetat, parcă nu ştie ce vrea... -Te înşeli! O face din modestie. Prof. Corneliu, luând o carte de pe masă, spune: -Cartea despre care am încercat să scriu un eseu este aceasta,o ridică sus, spre public, cu amândouă mâinile,şi continuă: Şi este scrisă de o femeie născută în acest oraş de provincie... Cu toate aceste piedici, această femeie, cu cartea ei, a reuşit să revoluţioneze o lume întreagă. Cred că aproape tuturor vă este cunoscută prof. de biologie, Viorela Zăgrean, de la marele Grup Şcolar Industrial din acest oraş. Absenţa ei de la acest eveniment se datorează unei invitaţii la Londra, unde i s-au cerut detalii cât mai pertinente despre carte. Cartea aceasta (o roteşte ca publicul să vadă bine coperta) a apărut de aproape un an. În oraşul nostru, în ţară noastră, a trecut neobservată.Doar o singură revistă literară i-a prezentat cartea cu o cronică nesatisfăcătoare, trecând-o astfel în depozitul tăcerii. -Ştiu că vă puneţi întrebarea: Cum a reuşit această carte, acum, să iasă în plină lumină? La această întrebare voi încerca să vă răspund.Viorela

Pagina 34 şi-a lansat cartea într-un cerc restrâns de prieteni, cărora le-a dăruit cărţile ei. Una dintre ele a ajuns la directorul şcolii unde ea lucrează. Acest domn ,plecând într-o excursie în Austria, printe alte cărţi pentru voiaj ia şi cartea Viorelei. Dorea să vadă ce gândeşte fetişcana aceasta, care stă mereu numai în laboratorul ei şi, în loc să se mărite, înnegreşte şi ea hârtia de pomană. La întoarcere chiar se gândea să-i spună: Mă fetiţo, eşti prea frumoasă să te îngropi în laborator printre reptile, mai bine mărită-te! Iar printre mâzgălitori ai văzut că nu ai loc, te-au criticat... Sunt prea mulţi!.. E prea mare înghesuială...!Ca să reuşeşti trebuie să dai din coate...Şi tu eşti prea plăpândă...Las-o baltă, fătuco! Viaţa-i scurtă, nu merită s-o risipeşti... Şi apoi, ce poţi tu spune mai mult şi mai bine decât au spus alţii? În Austria acest director a făcut multe excursii, n-a avut timp de citit. La întoarcere a uitat cartea Viorelei la gazda unde şi-a petrecut o parte din vacanţă, în frumosul oraş Steyr. Gazda era un sas din România stabilit în Austria şi care era primarul economic al oraşului. După plecarea prietenului din Romania acesta găseşte cartea uitată pe o noptieră şi începe s-o citească.Cartea l-a captivat de la primele pagini şi a citit-o pe nerăsuﬂate. În timp ce citea, l-a străfulgerat o idée: să traducă cartea în limba germană, având un sentiment, o previziune, că această carte va aduce slavă oraşului şi el va rămâne pe drept în istoria lumii. Acest austriac înţelege că această carte va revoluţiona întreg globul datorită lui, pentru că el, prin traducere, îi va da drumul în lume. După ce a fost mulţumit de traducerea lui, a prezentat-o într-o şedinţă publică în Steyr, unde şi-a invitat şi câţiva prieteni dintre edilii oraşului. Cartea a stârnit interesul general.După acest eveniment Viorela a fost invitată la Viena, alături de primarul economic al oraşului Steyr . Amândoi au fost prezentaţi unor înalte personalităţi din domeniul ştiinţei şi literaturii.Aceştia i-au cerut Viorelei permisiunea de a realiza ei traducerea cărţii şi-n alte limbi de circulaţie internaţională.Traducerile au fost realizate în trei limbi: germană, franceză, engleză şi în noul alfabet al semnelor, alfabetul astral. Viorela a văzut cum arată cartea ei numai ieri, când a ajuns la Londra. La vederea ei a rămas înmărmurită, nici nu-şi găsea cuvintele să le mulţumească acestor vienezi. Nici mie, azi diminaţă, nu ştia cum să-mi spună printr-un email: Nu ştiu cum să-ţi spun, cartea editată de austrieci este de nerecunoscut. Eu trăiesc parcă-n vis şi nu-mi revin. Am înşirat carţi pe jos, în camera de hotel, mă plimb printre ele ca prin grădinile cereşti.Hârtia cărţii este de caltate superioară, iar toate ilustraţile sunt color, înţelegi, toate, toate sunt color, cartea este magniﬁcă şi de un for-

Ecouri literare nr. 9 mat atipic. Imi pare un A 3... Eu simt că stau în central unui vulcan, iar cartea pare a fi izvorâtă direct din el. Nu-mi vine să cred că este a mea, deşi am gândit-o pe aproape, dar n-o visam în aşa mare format şi tradusă în atâtea limbi! Cartea este vie, vie, vorbitoare, vorbitoare! Are până şi mirosul unui parfum rafinat, neîntâlnit.Astă-noapte am vizualizat toate imaginile gândite de mine şi le-am comparat, nu mi-au modificat nimic,doar unele , poate datorită formatului, sunt mult mărite, sunt măiestre!... Când mă gândesc la realizarea primei ediţii, la suferinţa produsă de oamenii aceia care mi-au batjocorit-o..., ignorându-mi sfaturile şi pocindu-mi materialele unde am îngropat atâtea gânduri şi nopţi nedormite! Cred că ai băgat de seamă

F@tu Nala]iu că sunt multe imagini nedescifrabile, iar în albnegru sunt sinistre. Viorela regretă profund, că nu poate ﬁ astăzi aici cu noi.Ne salută cu mare drag de la Londra. Mary trăia într-o altă constelaţie.Parcă ei i s-ar datora contribuţia acestor evenimente miraculoase. Îmi strânge mâna emoţionată şi zice: -Îmi place din ce în ce mai mult acest profesor!Mii drag, să ştii...Mi-i drag cum povesteşte, e atât de suav !..Este distins...Este... -Mai taci! Pari a ﬁ o căţea în călduri. Fără minte. Te ştiam o fată înţeleaptă , cu studii superioare...Se pare că domeniul în care lucrezi acum te-a schimbat. Prof. Corneliu continuă: - Nici eu nu am citit cartea Viorelei până

Pagina 35 acum, n-am ştiut de existenţa ei .Cartea nu a fost mediatizată şi-a trecut neobservată.Eu am găsit-o întâmplător în biblioteca şcolii noastre, în raftul scriitorilor locali. M-a şocat titlul cărţii: “Porţile cerului se pot deschide”. După aceea am observant că e scrisă de Viorela Zăgrean, pe care o ştiam din vedere.Am împrumutat cartea. Bibliotecara mi-a adus la cunoştinţă că această carte a apărut anul trecut şi a fost aspru crititicată în presă de nişte prostănaci, care susţineau că imaginile alăturate textului nu ar fi corespunzătoare. Cît de departe erau de adevăr! Cred că nu aveau pregătirea necesară pentru înţelegerea acestei mari cărţi.E drept că şi eu a trebuit să consult mai multe dicţionare ca să pot înţelege unele părţi, dar mi-a plăcut mult .A recomandat-o multor profesori, dar nimeni nu a împrumutat-o până acum. Îi spun bibliotecarei că eu doresc s-o citesc, vreau să ştiu ce gândeşte o profesoară de biologie... Când deschid cartea, pe forzaţ e scrisă o dedicaţie de autoare, din care reiese clar că Viorela presimţea valoarea cărţii ei, de aceea a şi scris “Am închis de multe ori ferestrele să tacă dorinţa, dar flacăra ce dansează în suflet mă tot trimite pe un drum spiralat printre stânci, spre mari adevăruri”...Aceste adevăruri vreau să vi le dăruiesc şi vouă, dragi cititori ,spre a vă putea economisi timpul preţios... Pe măsură ce citeam, mă surprindea cunoaşterea ştiinţifică, pe care o dobândit-o autoarea şi o dezvăluia cititorului... Mă străduiesc acum, dar nu ştiu dacă voi putea pe deplin, să vă dezvălui eu bogăţia de imagini străbătute de muzica depărtărilor, în culori scânteietoare, pline de arome greu de desluşit de cei care nu au străbătut cărările munţilor înalţi ai cunoaşterii. Mă tot întreb: Cum a trecut această carte neobservată? Din mulţimea de cauze enumăr două dintre ele: Cartea a fost editată la o editură neînsemnată, iar în al doilea rând cartea este scrisă de o femeie... Deşi se ştie încă din “Mahabharata” că femeile sunt “ Simbol de mare preţ”,”Ele aduc izbândă în toate”.Ştiind că lucrurile stau aşa, de ce ne mai împiedicăm? Cunoaşterea nu are sex! Pilonii de bază ai cărţii sunt sudaţi solid printr-un liant care se găseşte numai în cercetare şi studiu. Viorela a descoperit: -alte porţi din creierul uman, care pot fi deschise ; prin deschiderea acestor porţi informaţia are câmp deschis, se poate încărca direct de la izvorul cosmic; -înformaţile stocate de generaţiile de dinaintea noastră ar putea fi dăruite urmaşilor, încă de la naştere, dacă părinţii, şcoala, ar învăţa să folosească ştiinţa gândirii focalizatoare; gândirea fo-

Ecouri literare nr. 9 calzatoare creează câmpuri, iar câmpurile sunt formatoare şi de natură energetică; - a descoperit locul în creierul uman, unde se stocachează acest gen de informaţie primită prin gândirea focalizatoare; -informaţia poate deveni lichidă sau gazoasă şi se poate depozita în creierul dorit; - a descoperit stiinţa de focalizare a gândirii cu informaţii de acelaşi tip , într-o unitate mică de timp ,la o masă mare de beneﬁciari.

Si biologul britanic, Rupert Scheldrake, a descoperit că acest câmp formator joacă , susţine el, un rol important în ADN-ul uman. Tot acest câmp este o antenă de emisie-recepţie pentru câmpul morfic, adică pentru câmpuri formative, pe care le-a descoperit şi Viorela prin studii extinse, prin cercetări îndelungate, mai ales din ştiinţele orientale şi astfel şi-a format convingeri solide. Viorela, treptat, a înţeles şi modul de integrare a fenomenelor bioelectrice şi biochimice în procesele psihice. După o munca perseverentă, prin puterea gândului, cât şi prin vis, reuşeşte să recepţioneze mesaje de la popoarele cosmice şi să se încarce de energie albă. Viorela încearcă să explice cu o sete fierbinte cum a ajuns la dobândirea acestor cunoştinţe, descriindu-ne o călătorie astrală. Nu ştie cum se numeşte planeta pe care a vizitat-o, nu se dorea să i se dezvăluie numele ei de cei care au luat-o într-o noapte din curtea casei. Cu toate acestea ea reuşeşte să descrie cu lux de amănunte tot ce a văzut şi a auzit în acea călătorie. Studiind aceste informaţii, ne putem explica o serie de fenomene din cele mai diverse domenii. In aceste împrejurări, teoria subconştientului a lui C. G. Jung primeşte o nou interpretare şi poate fi dirijată în direcţia dorită. Acest subiect l-a găsit descris Viorela şi la marele psihiatru , Dumitru Constantin Dulcan, care prezintă acest fenomen atât de simplu, frumos şi instructiv:”Noi suntem conducătorii propriei noastre maşini”şi “Suntem singurii responsabili de toate accidentele survenite pe drum”(în cartea: Inteligenţa materiei).Din multiplele studii pe care le-a făcut Viorela a ajuns la un rezultat: Omul îşi pune singur piedici.Deci să ne eliberăm de inhibiţii şi să dăm drumul imaginaţiei creative ,pentru că “Spiritul se construieşte din propria sa substanţă”,”După care încep a înflori nesperatele cristale, parafrazându-l pe filozoful

Pagina 36

Ecouri literare nr. 9

Gh. Iancovici, de a cărui gândire se simte aproape. Mary iar se foieşte neastâmpărată în scaun şi zice: -Eu una îmi dau drumul...Vezi că e bine să fii liber, nu inhibat... -N-ai înţeles nimic... -Tu înţelegi tot ce spune? -Da. Viorela are logică... -Mie ideile acestea încep să-mi alunece printre degete ...Cineva i-o fi vândut subiectul acestei cărţi?.. De unde poate scoate Viorela astfel de năzbâtii? Căpşorul ei este prea mititel... De unde să ştie ea atâtea trucuri...?Cine ştie pe unde s-a tăvălit... -A căutat, a muncit...Are un bagaj solid de cunoştiinţe...E înzestrată şi nu se dă bătută...De aceea astăzi e la Londra. Are mintea brici. -Corneliu are un fizic brici!. Îmi taie răsuflarea, din toate visele mele cele mai ascunse... -Mă cutremur de bezna în care te-ai îngropat...Tu

F@tu Nala]iu chiar că te-ai prostit de când ai plecat din şcoala noastră...Te-ai rupt de adevătatele valori şi baţi câmpii fără graţie... -Tu nu ştii ce înseamnă să trăieşti clipa! Îţi dai drumul fanteziei şi te eliberezi de toate mizeriile din jur...Şi apoi, limpede ca lacrima, poţi munci cu forţe reînnoite. Prof. Corneliu continuă: -Viorela descrie cum arată persoanele de pe planeta pe care a vizitat-o. Ea le descrie astfel: toate ﬁinţele acelea sunt fusiforme, iar capul le este înconjurat cu antene razante, par a ﬁ crescute direct din din centrul creierului, de aceea par mult mai înalţi decît noi şi au mîinile şi picioarele cu câte şase degete. Fiinţele acelea susţin că pe alte planete din apropierea lor ar exista popoare care

ar avea câte şapte şi opt degete la mâini şi la picioare.De aceea susţineau că la popoarele cosmice s-ar cunoaşte gradele de pătrundere în ştiinţele cunoaşterii după numărul degetelor. Unul dintre aceste personaje, care i se păruse Viorelei că ar fi mai tânăr şi de la care ar fi putut înţelege mai bine mesajele transmise prin semne, i-a atins din întâmplare mâna şi i s-a părut atât de rece şi de rigidă, că şi-a pierdut cunoştinţa. S-a trezit luată pe sus ca un fulg şi supusă unor îngrijirii medicale.A constatat că toate fiinţele acelea din preajma ei sunt reci, dar puternice, corecte şi atente.Comunicarea acestor fiinţe avea un scop precis: înformaţiile să le fie transmise pământenilor. Toate persoanele aveau gândirea focalizatoare, iar pentru întreţinerea ei practicau exerciţii zilnice. Şi pe Viorela o iniţiau în dobândirea unor astfel de cunoştinţe, explicându-i totodată că destinul pământenilor va depinde de reînvăţarea acestor tehnici, pe care le-au avut cândva, dar le-au pierdut în negura vremurilor. Acele fiinţe transmiteau gânduri focalizatore asupra copiilor lor din primele zile ale naşterii, deschizând în creier acele porţi prin care să pătrundă informaţia, pe care ei o aveau de la străbunii lor moştenire.Acesta era un fel de botez. Pe Viorela a uimit-o cel mai mult modul de deplasare a acelor fiinţe dintr-un loc în altul. Când ridicau mâinile lateral, reuşeau să plutească în direcţia în care îşi îndreptau ochii.Doar copiii şi bătrânii mergeau pe picioarele lor, precum pământenii. Din această călătorie astrală Viorela a reuşit să aducă pe pământ obiecte şi documente de mare valoare documentară.Câteva plăci din material necunoscut nouă cuprinde întregul alfabet cosmic. Mai este o placă diferită ,mai mare, cu o hartă. Aceasta aduce la vedere şapte lumi paralele, înfăşurate, unde sunt însemnate pământul şi ţinutul lor. E uimitor ce aproape sunt de noi! Pe spatele acestei hărţi se găseşte, parcă sculptat, un personaj feminin, încoronat cu antene strălucitoare şi cu câte şase degete la mâini şi la picioare.Corpul femeii este străbătut de meridiane, asmănătoare cu acelea din acupunctură. La microscop se văd în apropierea personajului microsfere. Această placă se măreşte de zece ori, dacă o ţinem câteva secunde în apropierea ochilor Acele fiinţe i-au comunicat Viorelei că a fost preferată pentru a fi iniţiată, deorece o preocupat-o alfabetul semnelor.Fără acest alfabet ei nu se pot face înţeleşi de către pământeni, nu pot comunica. Ea îi va putea ajuta şi pe pământeni să înveţe “alfabetul cosmic” , dar şi să creeze “câmpuri formatoare”, încât să beneficieze de el cât mai multă populaţie de pe

Pagina 37 globul pământesc... Mary, din nou neastâmpărată, zice: -Observi că şi părul lui Corneliu e activat, m-a preluat deja în câmpul lui vizual. M-a înfierbântat... Mă cutremur la gândul îmbrăţişării! -Ai răbdare...Vezi că încă nu a terminat... Acuma dă savoare celor spuse...Taci! Prof. Coreliu continuă: -Gândirea noastră este limitată.Vedem puţin, pentru că ne imaginăm puţin... Mary zice: -Să vezi tu, Corneliu, că eu văd totul şi-mi imaginez! Îmi imaginez ce bine va fi... Mary vorbea pentru ea. Profesorul Corneliu, cu mici pauze, parcă studiate spre a fi mai bine înţeles, îşi continuă disertaţia: - Viorela, după ce s-a întors din miraculoasa călătorie, a început să vadă şi cu alte părţi ale corpului, nu ştia cum şi cu ce, dar vedea şi cu spatele şi în adâncime. Vedea şi alte culori necunoscute, auzea şi sunete nemaiauzite, vedea personajele astrale, care mişună peste tot pe pământ. A învăţat şi să între în transă spre a se odihni şi chiar în transă creatoare. La şcoală, Viorela împreună cu copiii şi-a construit un alt fel de manual, esenţializat, cu imagini nenumărate. La baza lui stau ieşiri în natură, spre a cunoaşte plantele, animalele şi insectele, totul pe viu. Astfel reuşeşte să se facă înţeleasă de toţi copiii. Viorela, a învăţat de la fiinţele astrale să fie disciplinată ,să facă exerciţii zilnice pentru gim-

M.Catruna

Ecouri literare nr. 9 nastica minţii, să se înfăşoare şi să se desfăşoare între realitatea imaginată şi realitatea trăită.Ea mărturiseşte că înainte de călătoria astrală se tot desfăşura, iar acum simte nevoia de înfăşurare. Mary iar intervine şi îmi spune: -Vreau să mă înfăşoare Corneliu în gândurile lui, toată, toată! Mă simt lipită de suﬂetul lui. -Termină odată, eu tot nu te ascult! Mai bine ai medita la modalitatea de a dobândi gândirea focalizatoare, care să-ţi canalizeze toate informaţiile de pe pământ în creier... -Ce să fac cu ele? N-am cui le dărui şi nici nu vreau… Prof. Corneliu continuă: -Viorela şi-a organizat altfel facultăţile mentale, a trecut la un limbaj simplu şi inteligibil, totodată şi-a neutralizat viaţa sensibilă prea solidară cu particularul. Şi-a găsit un refugiu şi în pictură. A pictat tot ce a văzut în lumea astrală. A învăţat şi limbajul semnelor de pe plăcuţele primite în dar,limbaj util călătoriile viitoare… Pe când se bătea puternic din palme, semn că se terminase expunerea, Mary s-a ridicat fulgerător. Dădea din coate să-şi făcă loc, să ajungă la prof. Corneliu , dar de pe lângă ea a ţâşnit o fetiţă brunetă, cu pletele în vânt şi cu ochii de un verde întunecat ca marea, trăgând de mână o femeie înaltă, frumoasă şi blondă. La vederea lor Mary a fost ţintuită-n loc. Fetiţa i-a oferit profesorului un trandaﬁr roşu ca sângele planetarilor…

Poezie

Pagina 38

Ecouri literare nr. 9

Constantin CLISU Mihai APOSTU Ioan BABAN Elena LEUŞTEAN Cristian PÂNTEA Ştefan Doru DĂNCUŞ Stejărel IONESCU Vasile LARCO Mircea MĂLUŢ Daniela OATU Felicia FELDIOREAN Mihai MERTICARU Iorgu GĂLĂŢANU Dorina ŞIŞU Viorel PLOEŞTEANU Olga Alexandra DIACONU Şerban CODRIN Luminita Cristina PETCU Vasile Popovici Mariana Rogoz Stratulat Cenaclul “Păstorel Teodoreanu”

Pagina 39

Constantin CLISU (Canada)

Ecouri literare nr. 9 în cine şi-n ce să mai crezi? ........................................... Întrebări, întrebări fără răspuns! ............................................

Ce lume!? Ce lume!?

Spuneţi-mi ! Spuneţi-mi câte dimineţi aţi avut fără soare, câte păsări înainte de a zbura cântecul lor moare încenuşând faţa pământului, şi câte agramatisme urâţesc faţa cuvântului !? Spuneţi-mi câte gropi n-au fost încă numărate în şosele, în bugete şi-n minţile înceţoşate!? Cum marii bogaţi ai lumii să ﬁe şi mai bogaţi se vor, în timp ce săracii nu ajung să se-nfrupte nici măcar cu ﬁrimiturile ce cad de la mesele lor? ..................................... Dacă undeva, cândva veţi găsi o alinare de-o clipă, mai aveţi o speranţă că şi pasărea din voi poate zbura cu o singură aripă.

..................................... Mă doare că verbul a vrea nu urcă pe scări îndeajuns, că lumina dreptăţii nici în case şi nici în oameni nu a pătruns, cu siguranţă lumea aceasta nu este pentru voi cei mulţi, şi nu este a mea !

Mesteceni-s bolnavi de primăvară Se clatină mestecenii de crivăţ şi de ger, În ﬁecare ram e-un dor neostoit, Căci nu mai văd cocorii în cercuri mari cum ară, Şi-au pus halate albe şi plâng necontenit. * Colindă printre ei un zvon necruţător: Că vine BABA IARNĂ şi nu-i cea din poveste; Nimic din ce-a fost vesel şi cânt şi bucurii

Totul mă doare Totul mă doare: aerul pe care-l respir Firul de viaţă ce-l mai deşir, ploaia care-neacă pământuri, copacii doborâţi de năprasnice vânturi, bătrânii ce-şi numără îngrijoraţi banii puţinelor zile, (de legiuiri şi de timp uitaţi,) spaimele nopţii ce bântuie nestingherite ziua-n amiezi,

C.Pântea În preajma lor, acum nici cum că nu mai este. * S-au grămădit în pâlcuri, sporovăiesc într-una, Deschid din când în când fereastra spre afară, Aşteaptă-un semn, dar până el să vină... Sunt toţi mestecenii bolnavi de primăvară.

Pagina 40

Mihai APOSTU

Gând, lumină, luminare Viaţă gând îngândurare Am spus mereu ca între două pietre Se naşte o scânteie de ’nalt rang, Că focul ce se naşte pe-ndelete E focul moştenit de la Big Bang. Am spus apoi ca apa sapă piatra Şi c-a venit ﬁresc din univers, Că poezia şi iubirea-i arta Ce se traduce prin sărut şi vers Apoi am spus că gândul omenirii Este un singur creier planetar Şi că se conectează câteodată Cu creierul sistemului solar. Dar omul, ce e omul nu v-am spus Şi ar ﬁ poate simplu ca să spun Dar pentru asta-mi trebuie în plus Din univers tot gândul să-mi adun Aşa că deocamdată doar lumina Ne luminează ani şi ani de-a rândul, Prin univers ea nu-şi asumă vina Că se preumblă mai încet ca gândul. Aici sunt eu, acolo sunteţi voi Aici eşti tu iar dincolo doar noi

Iată-mă-s Iată-mă-s, sunt viu. Incă mai cred în fotosinteză, Încă mai cred în autotroﬁi Care au au descoperit O sinteză personală. Văd. Văd ﬂorile seminţelor, Văd curcubeul ploilor viitoare Şi aud scrâşnetul faliilor terestre Cu zece minute Înaintea mişcărilor tectonice.

Ecouri literare nr. 9 Şi câteodată mai mor Şi îmi simt suﬂetul bezmetic, Îmi simt bucuria naşterii Şi durerea facerii Strigată de o mamă nenăscută! Iată-mă-s, sunet de harfă Şi briză marină prin pletele cubiste Ale domnişoarelor din Avignon; Aş putea să mă apropii mai mult De galaxia Gutenberg Sau să mă apropii de genunchiul tău Sărutându-l cu ochii minţii Sărutându-l cu buzele sărate oceanic. Iată-mă-s, sunt viu. Sunt exact ce ţi-ai dorit tu În dimineaţa în care te-am imaginat; De aceea fac acest stop cadru existenţial Pentru albumul unui cititor Care nu a uitat încă să citească imagini. TU. Cea mai complexă propoziţie… Lasă-ţi genunchiul sărutat Şi muşcă din rutina suﬂetului meu.

Noapte de toamnă Am simţit cum cântă vântul, Am simţit cum cântă marea, Am simţit braţele tale Cum alungă întristarea. Am privit cum între zile Se ascunde înc-o noapte, Am privit lacrima nopţii Îmbătata de dulci şoapte. Apoi am văzut speranţa Licărindă printre stele, Am văzut cum ochii tăi Plâng cu lacrimile mele; Şi mi-am zis atunci în noapte Două stele, două şoapte, Două inimi, două vise, Două ţeluri neatinse Să mă mă-ntrebe Despre stele, Despre inime rebele, Să le scot fraza din tâmplă Despre tot ce se întâmplă Să le spun apoi ca ştire Despre dragoste, iubire, Despre lacrimi şi durere Despre vise, despre stele… Am văzut cum plângeau norii, Cum sărută noaptea zorii, Am simţit privirea nouă Între picurii de rouă Cum se-mbată de iubire Între vis şi nălucire.

tea

n Pâ

Pagina 41

Ecouri literare nr. 9

Scrisoare nedeschisă Puteam să îţi mângâi surâsul, mamă Când arşiţa verii - teribilă soartă Pe chipul fiinţei ca semn al durerii Îţi dăltui-se cu sete o hartă. Şi câtă mulţime de păsări perene Hrăneai din grăuntele lumii Şi cum răspundeai la chemările mele Şi cum vorbeai despre mine mulţimii! Când fi-va din nou primăvară Am să te rog să-ncerci să re-învii Să-mi prinzi mărţişorul în suflet Sub zarzărul sfintei pruncii. Să mergem din nou la cişmeaua Unde spălai păcatele lumii, Să bem din apa neîncepută Când zorii se bat cu razele lunii. Apoi, la război mi-ai ţesut universul Urzeai raza lunii cu firul de iarbă

Ioan BABAN

Să-mi fie somnul mai lin mai târziu Când alb î-mi va fi firul din barbă. Şi câte-aş putea să îţi cânt astăzi mamă Şi câte flori ţi-aş putea oferi Vai mamă ce scumpă năframă Ţi-aş cumpăra astăzi dacă-ai veni. Dar drumul e lung şi bilet doar de dus Ai avut cumpărat într-o doară Când din greşeală ai uitat să priveşti Imaginea lunii îngheţată-ntr-o seară.

De-atunci ograda e plină de riduri A-mbătrânit din greşeală şi poarta, Se pare că şi eu sunt acuma matur Şi mult mai bătrân este astăzi şi tata. Şi uite din nou răsare-aceiaşi lună, Parcă e cu un grad mai spre nord… Mulţimea protestând se adună Să-ţi privească atacul de cord.

tribunalul a plecat deja în pădure cu judecători cu tot ca să se crucească şi copacii de verdictele lor absolute; şi oamenii vor să ﬁe altceva, altceva dar deocamdată povestea aceasta rămâne un mare, un mare secret… II

DIALECTICA STĂRII NEFIREŞTI I Văd cum se frământă lucrurile din jurul meu… vor să ﬁe altfel sau altele de cum sunt ele în realitate; copacului nu-i mai convine că e copac şi o ia din loc aşa ca nebunul; coşul de gunoi vrea să ﬁe cutie de scrisori sau chişc de ziare; biblioteca din centrul oraşului visează să devină bar sau discotecă să-i calce pragul titrat tinerii dornici de înaltă învăţătură;

Să te loveşti în fiecare zi de logică precum matematicianul de zidul logaritmic… logica logicianului este absurdă pentru că ea pisează lucrurile până ameţesc şi spun ceea ce aud ca să scape de tortură; e aidoma încercării filosofului de a demonstra că te afli în altă parte decât în faţa lui şi nu se trezeşte din pledoarie până nu-i cârpeşti o palmă; şi când te gândeşti că fiecare lucru are logica lui numai logica logicianului este ilogică… III Trupul dedat unei diete îndelungate

Pagina 42 moare de râs în faţa unei mese îmbelşugate şi în scurtă vreme i se apleacă; apoi se simte ca un naufragiat pe un ţărm îndepărtat în faţa mării secate ca un alpinist în faţa muntelui devenit un trist morman de golomoz ori în faţa unui sfânt fără aureolă; trupul dedat unei diete severe devine dintr-o dată un univers de dorinţe o vedere de cârtiţă într-un spaţiu larg o tăcere cu clopotele sparte; o casă divorţată de lumină o nuntă din Cana Galilelei fără Hristos o biserică veche cu călugări de lemn o cădere în plus într-un vacarm; trupul dedat unei diete severe e o geometrie fără patrulatere… IV Devenim tot mai săraci cu câte o pajişte cu câte un deal cu câte un înger cu câte un Dumnezeu avem senzaţia că în faţa noastră se cască un gol cu ziduri imponderabile de singurătate petrecem împreună cu cabotini asistăm la evenimente anonime vânzători de ziare moarte cotidiene accidente banale cerşetori la răspântii paradoxale golul… e golul nostru… golul deﬁnitiv cu nisipul curgând pe râul Selenei pereţi de aer îmbâxiţi de noxe expoziţii de nimicuri strălucitoare unii oameni nu ar trebui să moară să rămână printre noi ca aerul fără ei e prea întuneric afară iar noi ne întâlnim cu umbre şi nu mai plouă peste noi cu vară

Ecouri literare nr. 9 după ce a înghiţit o antilopă cu oase subţiri căscând în silabe stau pe gânduri ca poetul pe sentimente după ce a spălat cu apă ﬁerbinte un hîrdău de cuvinte… VI Fiecare lucru din lumea aceasta are un dublu al său; unul nevăzut merge alături cu văzutul… eu sunt văzutul ori cine ştie, văzutul e dublul meu, el merge alături şi râde în hohote de mine că nu mă văd… da, nu mă mai văd de un timp îl văd pe celălalt, pe celălalt, aşa spune el, dar mă îndoiesc… nimic nu e sigur pe lumea asta nici eu, nici celălalt, nici alţii… bănuim ceva însă mă împac cu gândul că celălalt mergând alături de mine îşi vede de treburile lui sau de treburile mele… e bine că suntem totuşi doi… VII În copacul din faţa casei nu a mai cântat de multă vreme o pasăre, ramurile lui, romanţe tăcute; nu ştiu de ce cuvântul pasăre se asociază cu cuvântul cântec de ce trebuie să cânte o pasăre ?… nu ai dreptate, pasărea nu cântă, vorbeşte cu suratele ei în limba iubirii nimeni nu se întreabă ce este cântecul el este făcut pentru ascultare… dar şi urechile oamenilor sunt diferite unele vor să asculte cântece altele vor să ﬁe lovite cu bâta ca să audă şi timpanul lor ceva…

V Stau pe gânduri ca fachirul nepăsător pe cuie gândurile au suprafeţe egale şi apasă uniform precum cuiele fachirului bătute în scânduri paradoxale stau pe gânduri precum leul pe labe

urechi groase cu ziduri impenetrabile astupate cu zgomote de muzică ruptă în bucăţi lovite de urlete căscate; nu mai cântă în copacul din faţă de multă vreme o pasăre s-au convertit şi ele la goarne tari vor cântece biciuite, melodie şchioapă crăcănată, descărnată de armonie…

Pagina 43

Ecouri literare nr. 9

Elena LEUŞTEAN Cai cu copite de sidef Pentru cei care nu ştiu, pe o stradă la colţul universului de lapte, în oraşelul Negreşti- Vaslui este o clădire . Este vorba de Liceul................................................................................. Pentru cei ca mine, aici intri bătrân şi ieşi tânăr. Pentru cei care nu ştiu ...aici eşti acasă la o pasăre supărată , meditândă în oul ei de cântec. Aici, în padocuri de ceaţă, mai traiesc ultimii cai cu copite de sidef. Dar uite că m-am luat cu vorba şi nu v-am spus , dragii mei, cine sunt şi de ce am coborat din rădvanul stelei cireşelor coapte. Eu sunt ceva care oglindeşte pe cea care este, în inima mea e înrămată încă o răsticnire , prin mine trec trenurile serii către dimineaţă, eu sunt ceea ce rămâne în batistele ﬂuturate.... Amintirile mele despre liceu sunt înmuiate în sucul după-amiezilor. Odată, şedeam în ogradă la bunica, certându-mă cu o buburuză, când pe poarta a intrat învăţătoarea să mă „scrie” la şcoală. A fost o întâmplare care m-a înţărcat de la sânul ierburilor. Nu am să o iert niciodată... Săraca, ea nu ştia că nu putea să alfabetizeze plopii, gârliţele de primăvară, ţipătul gâştelor în mijlocul dansului lor de nuntă , huietul copitelor în lunci de noapte. Altă dată, sub seară, când umbrele se furişează prin dosul şoproanelor, mi-am dat seama că ştiu să citesc. De bucurie am alergat pe şesuri făcând semne copacilor- cele mai mari vapoare, din câte plutesc pe zarea Negreştilor, căţărându-mă în bărcile parfumate ale brânduşelor... Era începutul marii călătorii... Locul acesta al Negreştilor este golful unei mări evaporate. O mai poţi asculta, dacă pui urechea sub botul vacilor de pe izlaz, când beau istorii din cochilii cântătoare, ca din nişte mari găleţi de piatră. Istoria acestui oraş este legendară. Aici au trăit singurii balauri fără aripi din ţară. Acum stau de strajă în formă de curbe, una la intrarea de la Parpaniţa, alta la ieşire, de la Stratan la vale...Pe spinările lor, trec strămoşii peştilor în maşini la mâna a doua... Ehei! Cum mai ştergeau femeile de serviciu ale oraşului, genunchii cărţilor...cum mai spălau ele treptele bibliotecii... Acum, după colţul străzii, vitrina amintirii e un anticariat, unde eu obişnuiesc să cerşesc alături de un pegas. Dar cea mai de taină a oraşului este ştima, Ştima Apelor. Noi şi soarele! Glas început: Ademenit-am femeia care păzeşte Dincolo de smârcuri şi viaţa... Puntea dintre lichid şi solid Cu părul său e învelită liniştea. Ademenit-am Privind poemul pe sub arcade de şoapte Pecetea găsită în măruntaie de chit. Doar ea îl mai poate de-acum îngheţa. Ea ne va trece Mireasma atâtor prundişuri Prin lăcate de măghiran Între păstrav şi mreană s-aşază Prin tăişul săbiilor din mlaştini Ca nişte şesuri de solzi Prin mocnitrea focului aprins Sub lanuri cu spice de rază. Din vreascurile altui albastru. Ea este verdele fruct al râului Răpeşte-mă acum, cât mai port Chipul necunoscut al focului Memoria pâraielor sub piele, Închis într-o antică teracotă Cât zecimalele luninii, au aprins Adusă de valuri pe-o plajă-n meninge. Balade vechi, de fosfor, pentru iele. Dar tu nu mai crezi în salcâmi... Redă-mi vârtejul de vrajă În noaptea ce-n trupul lor s-a deschis. Şi hai să închidem moartea Şi cum să mai încapi, te intrebi În propriile sale răni! Încă odată cu Eva aceasta în Paradis? E timpul doar o mârţoagă păscând Paşi sărută marginea albă a tainei. În ecoul ultimului său ascunziş... Nepaşi aprind snopii de vis... Mi-e dor de răchita cu privirea de prinţ Berladia-un peşte pe jumătate femeie De frunzele ei născătoare de pânde Să fugă ar vrea din aﬁş. Mi-e dor de el... Ştima: Ca de-un pogon de ploaie argintie. Să ne-afundăm în bulboane

Pagina 44

Ecouri literare nr. 9

Mi-e dor între vânător şi pescar să aleg Când ogarii de ceaţă cu colţi de argint se desleg. Mi-i dor să cinăm împăcare târzie Din blide uitate pe-o podea-poezie. Despre ea povestesc şoaptele şoaptelor, Iar s-au pus pe vorbit sălciile... Iar reazemă dealul cu pădurile lor de poveţe. Vorbele-s vii, seminţe puse pe mal la uscat.

C.Pântea Sub tălpile lor, însuşi râul s-a deocheat. Şoptesc în păstăile lor iluziile mele Iar s-au deschis clondire cu miros de liră Luna e doar un lung şirag de săruturi... Iubirea-i desculţă prin luncă, un flutur'... Doar noi mai ştim mijlocul dorului Piatră de foc preschimbată-n izvoare Curcubeul din centrul spiralei... Când eşti nordul sudului meu dau în floare. Iar s-au pus pe vorbit sălciile.... Iar din lumea următoare se vor târi. Simt linia orizontului înfiptă în coastă Din rană picură iubire ca şi cum m-ar pâri. Între pendul şi roata e o căpiţă de mit, sau poate e clădirea aceasta, a unui liceu, la 50 de ani aniversari!

Cristian Pântea Singura şansă este să lupt Cu mine cu tot adunatul Şi să-mi caut oglinda de lut, Să văd dacă sunt eu, ori altul. E viaţa mister, o-ntrebare Venită cu mine, din stele. Mă-ntorc în celula culoare Să cresc curcubeele mele.

Glas corn: Nici eu nu mai cred în măslini... În supa zilei, Pe plaje curgând Din capace de scoică. Eu nu mai ştiu ce ştiu M-am trezit în mustul aflării... Eu nu mai ştiu ce-nţeleg Gura mea e al uimirii jăratic... Dincolo de curcubeu În spatele copilăriei cu gene lungi Neâncetat o stea naşte un balaur, Cercuri concentrice cu miezul de plumb... Este povestea spiralei-cămilă Pe care şi eu am traversat Deşerturi de-ntuneric... O axa de oase e această Coloană vertebrală a infinitului. Fals cavaler de tablă, Balaurul cu solzi şi dinţi Este orb. Dar,vai! El fruntea îndată ţi-o va străpunge Cu magicul său corn inorog. Şi-ai să atârni atunci din tine Aşa cum unui portret I-ar atârna picioarele Din tablou... Totul e cum te opui... El e forţa de răsucire Dintre convex şi concav. Faptul genetic să nu-i fie sclav. Acesta a fost cuvântul meu, o arhitectură din creier de nucă. Vă las, dragii mei cai cu copite de sidef. Eu doar treceam pe aici Santinelă călare Pe bondarul meu înşeuat... Sunt doar o fiinţă cu penele Întoarse în vise, Nevinovată asemeni actorului Uitat în sicriul absurdului...

La ceas de taină... Dispar când timpul imi face Un semn pe raboj ancestral. În somnul etern caut pace Sau mă plimb prin astral. O frunză voi ﬁ bunăoară, Sau poate voi ﬁ iar fecior, Pe-o altă planetă fugară Născută din soare şi dor...

Pagina 45

Ştefan DORU DĂNCUŞ

Scrum (fragment din volumul cu acelaşi titlu) *** lucrez ca un sclav în românia zi de zi construiesc fiecare pagină scrisă e bornă kilometrică. zi de zi sunt invadat de europa oră cu oră pierd betonându-mi versurile înălţând baricade în propriul sânge (peste 20 de ani) fiul meu ridică pistolul fiica mea se pierde în mulţimea viermifugă a metroului (peste 30 de ani) desigur învins mi-am capitonat peştera - frumoasele cărţi de poezie scrise cu sânge mă apără de frig şi arşiţă mai nou, europa vine la mine în vizită sunt interesant pe post de sisif brusc o baricadă cedează într-una din jugulare şi imediat apar hoardele ce dau foc bisericii care sunt. Nu mai fug *** cineva mă caută nu mihai dumitru gheorghe napoleon hitler ioan mircea iustin Dumnezeu ori diavolul cineva imprecis ca nopţile de beţie în care trebuie să fiu “tata” ca averea pusă la picioarele fetei mele când am câştigat procesul şi-a rămas mă-sa cu zugravul petre eu scriitorul ofeream altceva un bloc de pe care te poţi arunca de pildă

Ecouri literare nr. 9 acum am rămas cu scrisul ea cu muzica aia impersonală cu exmatricularea din şcoală (credeam că va fi mai repede trimisă şi altundeva la casa de copii la handicapaţi la neterminaţi necenzuraţi etc.) directorul spumegă şi acum amintindu-şi de nopţile în care trebuie să fiu “tata” uneori e bine să fii scriitor mereu ai o sticlă pe jumătate goală sub un pod fiică să facă trotuarul un fiu să-ţi fure pâinea de mâine să te întreţină cu acest vis toată viaţa lor şi când mori – să dispară şi ei ca nişte vieţi ale tale prea crunt lăsate de Dumnezeu printre noi *** nu te uita la picioarele mele am alergat atunci când Adam n-a mai putut fugi nu te uita la degetele mele le-am fumat că n-am avut ţigări nu te uita la stomacul meu nu i-am dat mâncare şi-a dispărut sângele-mi este un Isus multicompus sunt patronul Acestuia pe El vi-L livrez când îmi lingeţi pantofii pe el vi-L dau bonus atunci când filmele de acţiune muşcă din carnea tot mai putredă „soţul meu” – „soţia mea” se îngaimă într-o limbă asediată de cifre aşa se nasc oamenii aşa ne ascundem şi noi pe patul de moarte - în veşmântul lor fragil epuizant acolo unde bătaia aripilor de înger nu face doi bani unde un ventilator electric e mai binevenit decât respiraţia ta *** nimic din ce spun nu e mai mare decât o furnică ea adună literele mele mici le depozitează îi vor fi hrană la iarnă din obrăzniciile mele îşi face piloni de susţinere pentru coridoarele minţii ei vine vremea să mă gândesc şi la ea - sclava insomniilor mele. în pustie s-au dus iubirea arginţii şi gloria

Pagina 46 nu pot fi poetul genial şi mare cât biserica pot fi doar lepădatul în stradă numărătorul de furnici câte-o lacrimă topeşte metalul monedelor aruncate de concetăţeni sunt singurul cerşetor sărac din România *** dimineaţa soarele e apocalipsa mă întorc pe şosele strig disperat: „n-aveţi un ban? îmi mor copiii de foame!” mă întind noaptea târziu lângă soţie mă pliez precum coada sirenei numai pieptul meu în contact cu aripile ei de înger îmi dă de ştire că sunt om – nimic altceva. picioarele îngheţate n-au treabă după ce totul, totul a fost spus pe ziua aceea am numărat arginţii soioşi ai trădării am aflat că sunt destul de bogat pentru ziua aceea

Ecouri literare nr. 9 coborând o treaptă pentru mine *** strânge-mă-n braţe tare - aproape s-a rupt în două foaia pe care scriu. strânge-mă cât poţi de tare-n braţe lumina roşie din drumul meu oraş judeţ ţară continent din lumea asta e grupa mea de sânge *** era tristă când am trecut cu pas de poet pe lângă mica ﬁrmă de ﬂori îmi dădusem toţi banii pe vodcă i-am citit o poezie care începea aşa: „genunchii tăi iubito clepsidre mate prin care numai eu văd cum se scurge ţărâna

aşa cum nu poţi opri o maşină ce huruie în noapte – aşa să fie trupul ei. adormită - e o biblie şoptită pe furiş cu picioare îngheţate nu poţi pleca undeva Magdalena aceea cu părul ei cu tot a fost posibilă doar pentru unul eu trebuie să-mi povestesc povestea prin baruri să spun cum e când ai picioare îngheţate copii şi probleme *** dintr-o dată Coborâtorul m-a luat de mână atât mai aveam o treaptă până la El momentul era ca un trup aruncat de viu în crematoriu. nici o voce nu zgârie suprafaţa lucioasă a mileniului III adidaşi plini de noroi pacostea ce am devenit pentru uşi închise 40 de zile de post în ideea că voi fi martir abzeţerul ce taie în carne vie sătul de cărbunele memoriei trufia valoarea speranţa copiii familia nici o împuşcătură bruscă nici un cuţit în spate pe o străduţă întunecată doar acest curajos Dumnezeu

C.Pântea pământul de ﬂori ţi-a ajuns până la glezne” două cifre au încolţit în terenul fertilizat cu ore de puşcărie şi scrum de ţigară azi în timp ce ea admira căderea trupului meu de pe bloc am şoptit: „uită! strigă ultima mea creastă de munte pământul pentru spatiphillum până la mijloc ţi-a ajuns pământul pentru cactus pentru sânii tăi e pregătit: spini va bea Isus în primele zile” nu i-am putut adulmeca ultima privire aşa am devenit celebru eu, Meşterul Manole

Pagina 47

Ecouri literare nr. 9

Stejărel IONESCU fără timp mă nasc într-un spaţiu gol şi după şase luni încerc să îmi iert naşterea mai goală decât spaţiul, am străbătut gaura neagră şi din nimic nu am găsit nimic, şi am trecut prin crăpătura din tavan deoarece liftul mergea doar în sus iar timpul era prea ocupat pentru întâmpinarea mea.

poem pentru sara ninge cu câmpuri de lumină prin timpul cruciadelor pierdute când nimfele aştern iar în grădină aceleaşi vechi tărâmuri petrecute, iar tu, un înger însetat îmbraci doar caiere de lână când lumea asta iarăşi a plecat spre-o lume aspră şi păgână, aduci cu tine timp de vânt şi risipeşti prin aer şoapte îmbraci şi timpul în cuvânt şi îl hrăneşti cu zer de lapte, şi iar tristeţea mă cuprinde peste a vieţii simfonie de aceea încerc din nou a vinde o viaţă pe o poezie, şi caut prin colţurile de rai monotonia ﬂorii albastre şi-apoi prin herghelii de cai doar timpurile mele sihastre, te caut pe tine, tu nu eşti dar vii c-un nor în viaţa mea

când zeea îmi spunea poveşti tu, îmbraci iar strai de catifea, şi vrei să pierzi în urma ta tărâmul interzis cu vise şi iarăşi din a vieţii stea iei timpurile compromise, şi faci o lume, doar a ta stingheră în infern de lună iar timpul tău iar cumpăra o viaţă dată ca arvună e iarăşi miezul nopţii toaca bate iar ni s-au sculat în coarne sorţii şi eu te caut, dar în zadar, pe ametist, urzică-i umbra ta un liliac sub lămpile de lună mă scânteie prin cimitir o stea şi tu mi te hrănesti din nou cu brumă, un gol, în golul mâinii tale mai dormi sub morile de vânt priveşte spre răscruci agale s-a ridicat mormântul din mormânt, solitar cu noaptea pleci să împarţi un ﬁr de pită ţi-au rămas umerii reci şi te cerni din nou prin sită

un vis un vis neterminat tăcut , pierdut aseară am avut, şi se făcea că în vis era povestea mea, povestea ta pe cer un tei prin nori o stea o păsărea din nou zbura şi-n vânt cădea meteorit peste pământ ea se făcea, un vis tăcut aseară am avut şi noaptea a trecut şi dimineaţă se făcea când se ascundea noaptea în stea.

Pagina 48

Vasile LARCO DE CE ?... De ce nu înﬂoresc bujorii Sub bolta-nvăluită-n fum, De ce sunt împietriţi cocorii În norii grei de praf şi scrum, De ce vibrează-n lacrimi lacul, De ce nu-i grâul pân` la brâu, De ce nu cântă pitpalacul Şi-s decibeli scăpaţi din frâu, De ce păşim pe ierburi împietrite Şi-i roua roşie-n dumbravă, De ce muşcăm din mere înroşite În focul lacului de lavă? De ce? De ce?... Răspunsul vine dinspre viitor, Departe nu-i, e chiar aproape, Simţim deja un iz înţepător Şi-o greutate pe pleoape.

EROII Eroii în istorie-s pierduţi, Uitate-s galbenele ﬁle, Când vremurile-s instabile Şi în fotolii sunt necunoscuţi. Cu interese mercantile De sunt pe funcţii veşnic menţinuţi; Eroii în istorie-s pierduţi, Uitate-s galbenele ﬁle. Ca hribii după ploaie apăruţi, Apaticii, de ani de zile, Recunoscuţi doar după vile Sunt peste tot, de ziceţi abătuţi: Eroii în istorie-s pierduţi.

SCURTARE Spre glorii drumul e scurtat Şi nu sunt vorbe chiar deşarte, De eşti un fumător aparte, Cheﬂiu, ori zilnic eşti stresat. Când scrie doctoru-n rapoarte Că tratamentul e ratat, Spre glorii drumul e scurtat Şi nu sunt vorbe chiar deşarte.

Ecouri literare nr. 9 Dar uneori rămâi blocat, Nedumeriri multiple-mparte, Când vezi că se lansează-o carte Direct la Anticariat… Spre glorii drumul e scurtat.

TIMIDUL N-ar vrea ca lumea să se-amuze, Întreabă, să dea curs ideii: Ajunge-n inima femeii, Sărutul ce e dat pe buze? Fiind la capătul aleii Văzând simpaticele muze N-ar vrea ca lumea să se-amuze, Întreabă, să dea curs ideii? Soţiei, ca să nu-l refuze, Cum înﬂorit-au ghioceii, Nu-i cere, ca toţi moşnegeii, Să-i pună, de-i răcit, ventuze… N-ar vrea ca lumea să se-amuze:

PE URMELE LUI IONEL Din Târgul Iaşilor pornind Pe apa Jijiei la vale, Când pe cărare, când pe grind Îţi iese Medeleni în cale. Un sat cu oameni gospodari, Umbrit de plopii-nalţi din luncă, Scăldat de Prut şi cu pescari Ce peşte prind ca la poruncă. Bătut de vânt şi prins de soare, Ajuns în sat, întrebi sătenii: Pe unde-i casa cea pe care O vizitau Teodorenii? - Îmi amintesc de Ionel, Îţi zice-un moş răpus de boală, Conacul nu mai e nici el, Aici a fost, pe lângă şcoală. Dar bustul unde-i, sfânta cruce În faţa lui aş vrea să fac… - De-ar ﬁ, cu drag la el te-aş duce, Dar nu-i, că satul e sărac!

Pagina 49

Ecouri literare nr. 9 Fiind de felul tău mereu sprinţară

CHILIPIRGII

S-ajungi uşor pe buze la oricare Căci în politică, de la tribună Atât de necesară eşti MINCIUNĂ!

Cu poftă şi pe săturate Toţi doritorii de foloase, Mănâncă-n locuri mai retrase La mesele îmbelşugate.

PRECIPITATA Cinstesc apoi licori spirtoase Din păhărele asortate, Cu poftă şi pe săturate Toţi doritorii de foloase.

A cunoscut un domn, din întâmplare, Pe stradă într-o bună dimineaţă, Legându-se cu dumnealui pe viaţă, Căci i-a plăcut de-a sa înfăţişare.

Dar la festinurile toate, Persoanele suspicioase Spun că a bine nu miroase Când mă tot muşcă pe la spate Cu poftă şi pe săturate.

Ea n-a solicitat nici o povaţă, Era o grabă înzecit de mare, Fiindcă el dorea să se însoare Când a văzut că viaţa nu-l răsfaţă. A fost o nuntă ca-n poveşti, se spune, Cu invitaţi, de nu-ncăpeau la masă, Şi se-ntreceau în daruri barosanii.

CONDIŢIE ŞI OPORTUNITATE Să meargă-activitatea-ntruna strună, Nevoie nu-i să ﬁi extrem de mare, Dar să obţii o largă ascultare Şi să apari la vremea oportună.

Alesul, când văzu aşa minune, Râdea pe sub mustaţa lui stufoasă, Iar în ﬁnal a şi fugit cu banii.

LA CUMPĂNA DINTRE ANI Din norul vieţii-un fulg în zbor S-a mai desprins, plutind pe-o rază, Coboară şi apoi uşor La tâmpla noastră se aşează. Aşa se-ntâmplă an de an, Mai punem câte-o ﬂoare-n glastră Apoi, ca frunza din casta Cădea-va-n beznă steaua noastră. Ne-ndepărtăm cu orice zi De anii minunaţi de şcoală, De tinereţe, jocuri şi Mai rupem câte o petală.

C.Pântea Pe om atunci când suﬂetul îl doare, Iar viaţa lui necaz, durere-adună, Încearcă să-l împaci cu Zâna Bună, Din întuneric fă-i un mândru soare. Condiţia e una, necesară: Cum ai picioare lungi şi aripioare

Şi de al dragostei ﬁor Ne-ndepărtăm cu orice clipă, Mergând decişi spre-un viitor Străin pe-al timpului aripă. ***** De Crăciun, la cei de la ţară Va reveni la ei, pesemne, În casa lor cea cu şindrilă, Că nu mai au în sobă lemne Şi nepoftitul Moş Gerilă.

Pagina 50

Mircea MĂLUŢ

Ecouri literare nr. 9 cu un şanţ şi un val de pământ în braţe suntem gata

călătorul (9,21) suntem ecoul acestei mici erori imperiale şi se desfoliază frica în fâşii lungi când se toarnă seara în azimi nu mai măsuraţi morţii când clipa îngenunchează-n înserarea aripii nu ne mai putem împotrivi semnului celui plecat

prefaţă aşa ne-a fost dat nouă să ne naştem între două căderi aflaţi totdeauna în dosarele călăilor victimele necesare echilibrului visurile noastre sunt insomniile gropii umbra îngerului şi confidenţii negaţiei suntem de la o vreme numai asfinţituri prezenţi la ora aceea când se toarnă moartea în lucruri

imprumutaţi-ne un clopot de drum lăsăm descântecul despicat în ţărână(7) cu un şanţ şi un val de pământ în braţe suntem gata

şi scribii dorm în imperiu la căpătâiul religiilor

călătorul (11,1) orb într-una din provinciile imperiului căutând fratele vitreg plecat pe aleile frigului de ce l-au trimis tocmai pe el după testamentele sacre orb prin provinciile imperiului

o durere cu degetele-nfipte în ziua de îşi pipăia cu atenţie trecutul o rană în creştere mâine

călătorul (7,7) cu asedii prelungi mă-ntâmpină viitorul ştiu că demult marginile mă aşteaptă ﬂămânde şi fac obositoare şi complicate calcule pentru fârâmitura de echilibru liniştea mea pribeaga imperiului plecată-n exil pârâie obosite temeliile povestite de cronicarii retraşi pe ascuns pentru cel venit în numele treimii e o tulbure vânătoare-n imperiu vă spun cerul şi-a luat câmpiile-napoi iau drumul în spate şi-apun în durerea cu degetele-nﬁpte în ziua de mâine

de la un capăt la altul

el era destinat echilibrului şi nu s-a găsit nimeni potrivit de destinat echilibrului o să raporteze că bemolii umblă nestingheriţi o să le povestească despre graniţele provinciale unde ar ﬁ dorit să-şi construiască o certitudine pe verticală(8)

viitorul ca un incest al destinului

călătorul(13,3) după nouă luni o femeie a născut blestemul acela care refuză să treacă-n trecut

Pagina 51 voi sunteţi ﬁii mlastinilor(9)

Ecouri literare nr. 9 vă spun că l-a întâmpinat un refuz al seminţelor

este târziu dacă rădăcinile s-au rătăcit şi-aţi apărut tremurând în visurile tăinuitorilor(10)

aici la marginea imperiului viitorul e ca un incest al destinului

Daniela OATU

pe cheltuiala clipei. Drum bun, suﬂet de fulg! ţopăie liniile sorţii labile... Urcaţi în cuvinte ! Suierul locomotivei se-nghesuie, n-are loc rezervat. Vieţile la control,vă rog ! Mă lipesc de umărul iernii dezgolit şi adorm !

Ingerul din poem Mi-e milă... de îngerul acestei clipe, sprinţar; Pasul tău spre ce plânset se-alungeşte stelar ?

Vieţile la control! Zei clandestini, la patru ace, îmi scotocesc prin poeme nescrise,

De-acest ﬁer diafan, ﬁcţiuni ce se-nşală că mai pot îndrepta viaţa noastră reală...

întind un carnet de elev ce refuză să crească ; îndreaptă praştia spre ziua de mâine.

De eternitatea în doi , pe furiş alungată, De-aripa de rezervă în zbor îngropată...

Nu coborâţi ! Nu mai există staţia următoare !

Stii,nici anotimpurile nu mai sunt rânduite... In castel aşteptarea te ucide , iubite!

Tot mai şovăielnic rapidul nostru se furişează-n galaxii neştiute

Mi-e milă... de ziua întoarcerii tale, nu ﬁgurează în calendar, de îngerul din poem,care trece pe celălalt trotuar, de refuzul ninsorii de a-mi sta pe genunchi, de Dumnezeu,de aproapele, de propria-mi ﬁinţă ce-mi întoarce spatele...

Suflet de fulg Cu paşii tăi călătoresc decent în jurul poemului

Tot mai singuri printre cuvinte obosite-n geamantane, uitasem de mine cu paşii tăi, de cântecul pescăruşului ce-mi făcuse cu ochiul din compartimentul celălalt,

una

de trenul desculţ atr C . ajuns la destinaţie înaintea noastră M c-o întârziere de-un veac.

Pagina 52

Felicia FELDIOREAN

Ecouri literare nr. 9 O singură floare şi-atâta venin. Petale de viaţă, petale de-argint, Doar cupluri răzleţe, iubiri ce se mint, Petale de stele, petale de dor Mai multe dorinţe şi-un singur fior. Petale de suflet, iubiri care mor În toamna aceasta cu lacrimi de dor Petale de viaţă, petale de rai Iubiri interzise în luna lui mai. Sfârşit de romanţă, petală de vis, Un tren ce se-aude venind din abis Petale pe voaluri, pe fluturi şi zbor Petale de viaţă, de lacrimi si dor.

Aripi frânte Si când din somn te vei trezi, Mă vei găsi în roua dimineţii, Mă vei strivi sub paşii tăi tăcuţi, Nebănuind că m-ai vândut tristeţii. Degeaba voi striga cu glasu-mi mut Că sunt ascunsă printre iarba deasă, Tu nu vei şti că sufletu-mi tăcut Va lăcrima pe valuri de mătasă. Mă vei găsi într-un final grăbit, Dar va fi prea târziu să-mi mângâi rana, Ştiu că atunci vei fi nefericit Si vei îngenunchea plângând icoana. Dar eu nu mai am aripi să mai zbor, Şi voi rămâne-aşa trăind în rouă, Tu le vei spune-n lacrimi tuturor, Că aripile mi s-au rupt în două. Veni-vor toţi ca să mă vadă-apoi, Să-mi oblojească aripile rupte, Dar eu voi fi plecată înapoi, Pe calea mea, spre ultimul meu munte.

Petale de Suflet Petale de suflet mai cad peste noi, E tristă si toamna, e plină de ploi Iubirea-i o fiară vânată în zori Învinşii de ieri ies învingători. Petale de suflet, petale de cer, Iubire postumă, destin efemer Covoare de versuri, petale de crin

Petale de taină, petale de flori Pe ochii uscaţi de lacrimi în zori, Iubiri înspinate, iubiri de argint Petale de suflet si de infinit...

ULTIMUL SĂRUT Striveşte-mi lacrima-ntre gene Striveşte-mi ultimul sărut Căci am jucat pe atâtea scene Doar roluri dintr-un teatru mut. Striveşte-mi visele în palmă Striveşte-mi sufletul sub paşi Căci a venit ultima toamnă Şi poţi prin frunze să mă laşi. Striveşte-mi lacrima iubirii Striveşte-mi şi privirea -n zori Dar nu uita că fericirii I se cuvin atâtea flori. Striveşte-mi lacrima-ntre valuri Striveşte-mi viaţa în zăpezi Şi vino-apoi cântând pe maluri Din când în când să mă mai vezi. Striveşte-mi clipele în noapte Striveşte-mi nopţile în zori Căci ultimele mele şoapte Se pierd încet, printre ninsori. Striveşte-mi gândul şi-amintirea Striveşte-mi ochii verzi în flori Şi-n veci să nu-ţi întorci privirea Căci m-ai uitat de atâtea ori.

Pagina 53

Ion LlILA (Franţa)

SE PREGĂTESC COPACII SĂ ÎNFLOREASC IARĂ Se pregătesc copacii să Înflorească iară Din florile de gheaţă or să se nască miei În visul tău cu fluturi cu tine să mă iei Acum cînd vine iarna ca altă primăvară Şi ţine-mă în braţe, tu eşti aşa fierbinte Zîmbeşte-mi, nu sînt sigur, dar cred că mă iubeşti Îţi dau tot Universul cu struguri de doreşti Cuvinte mai frumoase nu mai îmi trec prin minte Tu eşti plină de taine şi mă îmbeţi cu şoapte Sîntem atît de singuri noi doi în recea noapte A început să ningă... şi părul mi-a albit Salcîmul de la stradă... cum scîrţie-amărîtul Ce soartă tristă are. Nu l-a cuprins urîtul ? Trozneşte de durere că nu este iubit.

PRIN LUMEA ASTA MARE TE-AM CĂUTAT, IUBIRE Prin lumea asta mare te-am căutat într-una Pe pajiştea cu stele, prin umbrele zăpezii Tu erai o minune şi te cîntau aezii De dulcea ta făptură nu mai îmi vin în ﬁre Şi te-am găsit deodată, cînd nici nu mai speram Tu eşti mai graţioasă decît o căprioară Privirea ta mă-mbată, trupul tău de vioară Vibrează cînd îl mîngîi, de-ai ştii cît te doream Te mîngîi cu privirea, cu buzele, cu şoapte Am mea eşti, minunat-o, de-atunci, noapte de noapte Mă voi trezi din visul acesta fericit ? Oricare ne-ar ﬁ soarta, să ştii că alt bărbat Nu o să te dorească ca mine tulburat De dulcea fericire că doar eu te-am iubit

Ecouri literare nr. 9 AUZI CUM SE IZBESC FLUTURII DE NOAPTE E vremea cireşelor coapte. Auzi cum se izbesc ﬂuturii de noapte! Îţi culeg un coş de gânduri, ca pe nişte fructe. Cerul s-a sprijinit de fruntea unui munte. E timpul să culegem muşeţel şi albăstrele. Sã adunăm din iarbă un coşuleţ cu stele, Din care să îţi fac un colier, Cât mai am timp, cât mai pot să sper... Şi mai vreau sã-ţi aduc o turmă de nori pufoşi, Ca să ai din ce să faci gogoşi. Şi de la zvârlugele alea de iele Puţină pulbere dulce de stele... Şi, dansând pe tâmpla mea, să dai timpul mai încet, Cã deja îl aud pe bătrânul ascet, Care mă amăgeşte cu o eternitate... Auzi cum se izbesc ﬂuturii de noapte!

MENUET îmi lăcrima un menuet cu capul sprijinit pe piept cicoarea sta şi ea la soare vag albăstrită-ntre picioare culori şi umbre – asta-i tot: covor de şoapte peste bot

MESTECENI BLÎNZI În codrul de mesteceni eu mi-am găsit tăcerea Care îmi spală mintea de gînduri şi idei Mesteceni blînzi la pipăit ca mierea Voi mi-aţi redat iubirea şi doar ﬁrea Mă mai opreşte să nu pot să ﬁu Şi eu ca voi, umbrind duioşi pamîntul Şi ascultînd smerit cum bate vîntul Să-ncărunţesc în visul meu tîrziu

PLUS BELLE LA VIE Fiecare zi pe care o trăiesc Este o întîmplare minunată Ca o plimbare prin livada de portocali Cum nici îngerilor nu le-a fost dat să vadă Fiecare pas pe care îl fac Nu striveşte nici ﬂuturi, nici petale Pentru că ﬂuturii sînt blînzi şi moi Iar petalele plutesc pe un cer de zăpadă Şi nici o clipă nu privesc înapoi Mă oglindesc doar în ferestrele zilei

Pagina 54

Ecouri literare nr. 9

Ca arborii ce noaptea sînt cu mult mai grei Încremeniţi în propria lor eternă nemişcare Cînd eram tînăr credeam că viaţa Nu are nici o valoare Zilele se scurgeau printre picioarele iubitelor mele Iar eu zburdam ca un bondar din floare în floare Acum am mai îmbătrînit puţin Amintirile au început să mă copleşească Iarba parcă este cu mult mai verde Şi chiar şi îngerii rîvnesc să o pască Aşa s-au risipit ca păpădiile Zilele mele colorate şi dulci Un pic de amăreală mă cuprinde În răstimpul dintre acum şi atunci Uneori a trebuit să merg pînă la capătul drumului Ca să mi se întipărească în suflet

Cel dulce de iubire – acesta-i adevărul ! Din raiul plin de lacuri cu lapte şi cu miere, Am preferat să aﬂu, că-n tine e, muiere, Acea eternitate ce m-a făcut să sper, Că ai intre picioare scarul vieţii mister.

EU VIN CA ZEUL Ce curbe lunecoase şi amare Se-nscriu în trupul tău cu miez de ﬂoare Eu vin ca zeul să mă risipesc În iarba ta cu iz de măr ceresc Şi vreau să te cutreier ca un ﬂutur Polenul în adîncuri să ţi-l scutur Şi beat de fericire pot să pier Sînt îngerul căzut iarăşi din cer

CINTEC DE PAHAR

Dorina {i{u Dulceaţa amară a fînului Alteori nu am mai avut nici un drum Şi am luat-o direct pe arătură Mie poate mi-a fost dat ﬁrul de iarbă Din care am muşcat fără ură Şi în felul acesta Viaţa mea a căpătat un sens motivat De un fulg de zăpadă ce s-a topit Pe sînul tău, iubito, pur şi adevărat Cînd plecam la vie tu rîdeai Şi erai atît de frumoasă De emoţie sînii tăi plezneau Ca boabele strugurilor între buzele mele Şi aveai un fel anume de a mă mîngîia Sub rochiţa ta pulpele tale erau albe Ca nuferii ce păreau a mi se oferii Acolo, între boabele dulci crăpînd voluptate

CIND SIMT CUM TIMPUL VIEŢII Cînd simt cum timpul vieţii m-acoperă cu noapte La fel ca prima oară, cînd m-ai momit cu şoapte, Eu mai tînjesc, femeie, să muşc lacom din mărul,

Pe struna viorii tale, Trece-mi-aş şi eu arcuşul. Pe cararea ta din şale, Face-mi-aş, turbat, culcuşul… Că mi-e rău de-atîţia ﬂuturi, Cîţi din şoldu-ţi de cadînă, Cînd păşeşti, pe cer îi scuturi – Şi cu umbra lor mă-ngînă…

TANGO Te pot iubi la nesfîrşit Îţi pot iubi trupul o viaţă Dulceaţa ta m-a nemurit N-am somn, adorm spre dimineaţă Şi-mi amintesc că m-ai trezit Să te învălui ca o ceaţă Tango! E frig, zăpada a-nflorit Tremur de dorul tău, femeie Pe cerul zilei aurit Dospesc aprins de-o scînteie În crucea ta de alizee Tango! Uşor, plutind spre asfinţit, Te strîng în braţe cu durere Că prea mult nu te-oi fi iubit Dar asta e doar o părere Care se pierde-ntr-un sfîrşit Dar eşti prea dulce, dă-mi şi fiere Tango!

Pagina 55

Mihai MERTICARU

Ecouri literare nr. 9 un crâmpei de zid un imperiu în ruină între începutul şi sfârşitul unui cuvânt moare o lume pe marginea neantului himere insomniace o perﬁdă judecată înnegreşte iarba amărăciunii la hotarele şterse ale unui pustiu se închide cercul geometriei confuziilor

NELINIŞTE între înserare şi uitare ploaie de paradoxuri peste catedralele clipei păsări măiastre îţi ciugulesc din palmă seminţele resemnării uneori ţi se pare că ai prins ﬁrul ce duce în miezul tainei a fost doar o părere şi totuşi te-ai trezit a doua zi brobonit de promoroaca unei revelaţii prima treaptă spre dezlegarea misterului pajiştea cu îngeri dintr-un nor sideﬁu deodată când te aşteptai mai puţin în calculele tale a apărut o stea necunoscută...

plouă cu sângele împuşcaţilor lumii iluzia cu toate ferestrele deschise spre neunde şi nicicând codri carbonizaţi albii secate...

TRANSPARENŢE pojghiţa timpului fumegă pe marginea indiferenţei din singurătatea pietrei ţâşneşte apă clocotită în partea de miazăzi a ceea ce a fost profunzimea de refren a hazardului din miezul absenţei vidul incertitudinii ﬁerbe la focul scăzut al invulnerabilităţii o mare de tristeţe pe cerul secerat de stele saﬁre în cetatea de mistere

BOLGIE dantelărie tromp l’oeil în visul unui ţipăt al pietrei

din cenuşa asﬁnţitului renaşte pasărea dimineţii

gol absolut în zodia haosului

cocorii ﬂori de primăvară răsădite-n văzduh

munţi de cenuşă şi zgură la polul nord al singurătăţii dezastrele îşi arată mereu altă faţă

o pasăre ciuguleşte inﬁnitudinea din ﬁrimiturile zilei....

nimicul călătoreşte pe umbra păsării în zbor

MIRAJE seminţele sângerează sub glie

prin ceaţa amurgului car cu fulgere

Pagina 56

Ecouri literare nr. 9

pe drum pavat cu stele corăbiile cerului printre nori întunecaţi

unde s-au ascuns merele de aur ale nemuririi?

alaiuri barbare cuiburi de uragane părul meduzei

o iasomie şi un cireş s-au îndrăgostit de la prima vedere şi au înﬂorit instantaneu

frunzişul gândurilor frigul şi spaima pustiului feţe crispate ploi negre

pe unde ai intrat în singurătatea mea?

înserarea suﬂetului zări fulgerate de spaime păsări negre înghiţite de umbre

VALURI

tu unde eşti când tristeţea ta umblă prin lume?

pe malul unei întâmplări spaima veghează somnul pietrelor

dinţi de ferăstraie în balans perpetuu pe osia carului mare liniştea peticeşte singurătatea tristeţea sapă tranşee....

ZOOPSIE pe fiecare ram verde sau uscat o pasăre de pradă după fiecare piatră tigrată sau închipuită un cuib de vipere în orice colţ cu o mie de ochi holbaţi o gură cu colţi ascuţiţi de lup în mâlul smântânos al hazardului crocodili la pândă printre zdrernţele umbrelor şănţuite haite de şacali flămănzi pe plajele nedumeririlor meşteşugoase numeroase zooparcuri în ceaţă cu fantomele dispărutelor specii furnicar cu hieroglife de urme agresive prin pustiul care ne locuieşte...

PICĂTURI DE VEŞNICIE munţii îşi trimit apele în marea-mamă din care s-au născut paloarea asﬁnţitului se întinde ca o pecingine peste jumătate de omenire apocalipsa e aproape

Dorina {i{u din ugerul norilor picură şoapte de mister de la începutul începuturilor muţi câteva piese pe tabla de şah şi ordinea lumii se schimbă din temelii clipe după clipe evuri după evuri crâmpeie de ziduri imperii în ruină numai ﬁrul de iarbă sﬁdează veşnicia punctele cardinale îşi schimbă poziţia după gândul tulburat al drumeţului prin pustiu constantă e doar erezia care se lipşte de om ca o cămaşă de rană...

Pagina 57

Iorgu GĂLĂŢANU

Voci de gînduri… …sălaş al ciocîrliei ce-nalţă trilu-i în cer pe scara Domnului, să huie văile şesul! Ce zumzet!… …nu-s gol în simţuri, fără vînă-n Eu (lut sterp în arşiţă, trup înscăunat în loazbă!) Auzi-i torsu-n furca pieptului răvăşit la voci de gînduri, sfărîmat mie pe cîmpia trecerii şi huietul dezlănţuit ce înﬁoară inima de ied încolţită pîn’o ﬁ să piară!

Ascunse mîhniri Adică-mi iei unda surîsului, drept haină a veseliei? Adică-mi iei veselia amară, drept armă a ştrengăriei şi sincerele-mi vorbe izvorîte din căuşul suﬂetului le scalzi în asprimea derîderii, făr’a cerne din mîl, pulberi de aur?! O, viaţă, nedrămuită viaţă, cum rămîn necitite pagini din inimă, întunericul tău distruge limpezimea sărmanelor lacrimi din mine...

Ecouri literare nr. 9 Corul gîndurilor… …s-ar putea să descoperi pata roşie pe linia vieţii, alee în trecerea hărăzită, mărginită de cruzimi cu fericire sau nemurire… cînd gîndurile adunate în cor îngaimă enigme prin voci suferinde… suflete prinse în tortura dintre ciocan şi nicovală, precum: “n-am crezut că mă-mproşti cu venin ori de cîte ori ţie mă-nchin!” sau: “ţi-o fi dor de casa ta cu pridvor din pieptul tatii şi cămin din cel al mamei născători de cheag în sînge?!” sau: “aduc snopul de idei să vă fericească vremea, să uitaţi păcatele şi să vă iubiţi fratele!” sau: “stau singur cuc (şi ce dacă?) şi n-am unde să mă duc, fraier cu mintea seacă!” sau: “adorm, acoperit pe picioare cu folii din gîndurile tale!” ……………………….. …în fapt fiind vorba de trecători cu voci din lumi diferite, a mea, a ta şi a ei sau atîtea ale altora !

Teoria relativităţii Deşi, de la naştere Steaua Polară dirijează sensul trecerii prin galaxie, nu întîmplător zidurile Cetăţii pot ﬁ afectate chiar zdruncinate de arsura ruginii în albul luminii ce macină cărămizilor liantul sfînt -sîngele legării suﬂetului blînd- ! …………………………………. Printre pietrele din granit, neştiutor, arar doseşti răul şi-l adăpi sub aripă, îl omeneşti la umbra muncii

Pagina 58 din lipiile stoarse frunţii şi-i aperi tihna-n chindii de restrişti cenuşii, iar veninu-i -lujerul fărmiţării talese înalţă şi-acoperă-n năvalnică urgie, nămoleşte albia hărăzită trecerii şi-ţi amputează raza Stelei Polare !

Flori de cîmp M-au trecut fiorii după ce ţi-am dăruit trandafirii luaţi de la florăria din centru, de ziua ta eram fericit…

Ecouri literare nr. 9 trupului trudit, precum zdreanţa pentru duşumea din bucătăria mamii... dar gîndurile sunt tulburate de vîlvătaia de peste drum iscată aiurea din piepturile semenilor înmulţiţi sub aripa Domnului surprins de ceea ce ocroteşte, tîrziu convins că-i lasă de-a valma peste dealuri, peste munţi, peste cîmpii... ………………………………………….

Cromatica existenţei Oare de n-ar mai ﬁ roşul cald, nu-am şti ce-i sîngele,

la fel s-a întîmplat cu crizantemele albe la nunta de argint, ce dulce era nectarul buzelor rozii… of, amîndoi am suferit după o zi văzîndu-le veştede-n vază… m-a întristat superstiţia, am jurat: nu mai ofer flori otrăvite de semeni… ……………………………………. vara cutreier împrejurimile după cele de cîmp în felurite culori, dăruite laolaltă-n bucheţele încinse cu fir de trifoi… întîi sfioasă, apoi le-admiri veselă cînd polenul gîdilă pomeţii… ……………………………. tîrziu, tîrziu am prins din zbor vocea bunelului: -omul e fiinţă rea, întîi ucide floarea, apoi încet aproapele…

Gînd hoinar Tot mai des doresc să calc pe urmele pruncului din copilărie, cînd îşi scălda picioarele în colbul din spatele gării şi fura pepeni din căruţa ţăranului cu fruntea ridată, suferindă în chinuri, plină de sudoare stoarsă

F@tu Nala]iu înviorarea ’n buchetul spinos al catifelatelor roze, vîlvătaia-n pieptul încins -simbolul filonului cum că trăim- ?! Şi, de-ar dispărea albastrul maiestuos nu-am simţi puterea cerului plin cu aştri, cu stelele picurăndu-ne fruntea trudită, că florile azurii ne dau aerul să trăim ?! Sau nevăzutul de-ar înghiţi galbenul franc nu-am pricepe ce-i glia plină cu holde, cum uneori sufletu-i mîhnit, vestejit în palmele bătucite cînd vrem să trăim ?! Şi, de-ar nimici albul pur altoit inimii -cristale de rouă pe verdele finsau negrul -semnul surghiunului sub ţărînă-, oare tu, eu, noi sau voi nu-am şti de ce-am vrea să trăim ?!

Pagina 59

Dorina ŞIŞU

Ecouri literare nr. 9 Seva înfometată de iubire a înﬁpt sărutul în singura ei clipă, şi rătăcită a divinizat vântul, apoi în umbră a închis spirale, pe trup a desenat cu sânge, cu noroi uscat sânii iar părul blond la spălat cu lacrimi.

Rest

Dur zdrobesc durerea pumnul sărută pe fugă tâmpla jurăminte rostite în noroi cu palmele ascund anii bociţi în tălpile goale izbesc păcatul gol în ﬁecare noapte mă ştrangulează interminabil în acelaşi loc până când iau locul prostituatei cuceresc mizerabila dorinţă de a ﬁ supusă între slab şi puternic rămân reîncarnarea unei lacrimi plânse noapte de noapte

Căderea aruncă o noapte sub lună. Cuvântul rosteşte spasm de iubire. Secunda piteşte vise trecute. Sub pietre se zbate căzutul cuvânt. Spre iad o apuc, durerea e mută.

Gânduri clatină dureri azi sub mâine o mizerabila zi uscată în spaţiu cuvântul morbid dansează cu spume bolovanul din cap nu mai surâde timpul tânjeşte după gustul buzelor esenţă contaminată de vibranta iubire

Ego

Nume

dezvelesc talpa în suﬂetul gol mâinile murdare lasă pe buze o mizerabilă dorinţă crapă fericirea urlată la limite la marginea bordelului pluteşte mirosul singurătății acru şi nebun e timpul

nu pot uita blestemul cu vântul se întoarce răscoleşte ﬁrea trag de curea până când raiul leşină uite un ideal retras fără formă şi fără suspin respir ca o nebună prin iubire dau rest lumii bietul meu nume

Pagina 60

Ecouri literare nr. 9

Am scormonit ţipând la mine Culori de trecere prin timp, Am rătăcit un drum In noapte.

Imaginea mea în oglindă. Ţipă în gol prizoniera Primeneşte în secret libertatea Canonizează timpul rămas Domină capabil şansa în cuvânt. Percepe iubirea din clipa provizorie Aşează gura pe trupul ﬁerbinte Din lumea viselor

greşit ritmul trece pragul de sus, nu ajung să-mi sărut paşii, să dansez în mijloc de stradă pustie, să simt cu ochii umbra din ceaţă picur dureri peste prezent, sărut inexistenţa, iubesc neﬁinţa, ating prea des şi prea de sus durerea, dedic o predică morţii şi trec mai departe cântând în praf cu rochia mea de mireasă.

Dorina {i{u

rostit la ﬁnal dor de dor de mine

Rătăcire

Convulsia unui misogin Dintr-o mişcare scurtă A făcut un misogin Un inventar La cuvinte, la femei. Înţelept, a revendicat femeia A declarat război la etichetă A eludat romanul textualist Printre bale postmoderne. A hulit bunul simţ Până la propria-i respiraţie, A regulat sensibilitatea unei lacrimi Până la ultima literă. Misoginul îşi vinde trupul cuvintelor Violate de abstract Într-un scaun de rege. Striveşte trupul, domină mintea, Calcă-n picioare verbul model, Scuipă mirosul trupului său Indiferenţei momentului din el permanent.

Non–identitate O dulce ispită A intrat istoric în oasele literei În mintea jocului În mişcarea prostituatei. Mă naşte dorinţa silită Nevoie oferită pielii

În pânza clipelor vorbeşte dramatic.

Călătorie În praf dansează femeia. Pe sâni de lux Stă corbul Nebun şi absent, Motivul plăcerii Urlă în urechi Vorbe goale. Mâinile ajung lipitori În paşii bărbatului. Ochii sărută picioare. Rugă târzie Tribut de poveste Cu femeia mută Din faţa lumânării. În spate morţii Pândesc. În strat de mizerie Trăiesc. În pasiuni cântate Doresc. În faţa crucii chemate Fug. În dragoste plânsă Dansez.

Pagina 61

Viorel PLOEŞTEANU

Ecouri literare nr. 9 Aşterne-se-n pat albul dar. Cu viaţa vom face rocade Luând o fărâmă de har Din Raiul ce cade. Copil, voi dormi lângă tine, Visându-te. -n braţe mă ţii. Lăsa-vom să cadă cortine Pe drumuri trecute, pustii... Dar, cine eşti? Cine?

Cer şi pământ Bacoviană Nu-l plângeţi pe cel care plouă; Nu râdeţi pe cel care ninge; Lăsaţi-l în noapte să strige Făcându-ne noapte şi nouă. El singur mai ştie să vadă Lumină, când e întuneric, În tristul răsad luciferic Lăsându-şi lacrima să cadă. E dus dintre noi, azi, poetul! Tăcut, lângă uşă toiagul Mai speră să-i vină pribeagul. Ce şters e acum violetul!

Beție însingurat flămând de amintire mă joc cu clipele și le fac noduri adânc mă dor picioarele de poduri din pânza de păianjen mă deșire un cântec de beție-n dezacorduri și ploaia să îmi ude în neștire cuvintele plecate în exoduri cu avionul de hârtie fire de praf născute în fiorduri

Căutând copil iubirea Îţi caut iubirea promisă, În zorii când stelele mor. Tu, uită fereastra deschisă Şi lasă-ţi să cadă uşor Privirea-n eclipsă. Blând, plopii, vor plânge-n cascade,

Să-ţi spun adio, mi-este greu, Acum, când suﬂetul mi-e blând, Nu pot să rup, cu un cuvânt, Esenţa cugetului meu. Îmi este cer în ochi şi-n gând. Din mine curg scântei de foc Şi lacrimi curg, în jar căzând, Iar pieptu-mi arde, şuierând, Suspinul stins, făr' de noroc. Ce tainic joc: cer şi pământ. Cuvinte grele, ca de lut, Îţi văd în ochii lăcrimând. Nu ştiu de ce şi nu ştiu când Să-ţi spun adio aş ﬁ vrut. Să-ţi spun în zbor... să-ţi spun căzând...

Cobor adânc Din cer atârnă iedera nebună, În mine crește dragostea sălbatic... Într-o tornadă mă întind molatic, Tu vino-n zori iubire de adună. Mă răstignește dorul ce se sparge În sânge, ca-ntr-o rece stâncă valul. Tot mai tăcut și trist îmi pare malul... Cobor adânc pe arsele catarge.

Destin invers Iubito, eu mă duc puțin să mor. Să nu-mi plângi trupul, el nu e nimic. În viața mea a fost un călător Ce mi-a purtat ideile de mic. Suﬂetul, dar, ți-l las în grijă, știu Că-l vei purta la sânul tău mereu. De pleci, să-l iei cu tine în pustiu Și drum să-l faci, să-l calci de-ți este greu. Să-mi faci poeme triste când ți-e dor. Eu le-oi citi cu suﬂetu-ți ce-am fost Şi voi uita că am plecat să mor Și c-am ținut atâta vreme post.

Pagina 62 M-oi dedulci la-l tău surâs duios, Albastrul să îmi ﬁe inﬁnit. Destinul trist am să-l întorc pe dos. Plecatul meu a fost, de fapt, venit.

Ecouri literare nr. 9 în gură. mușcă-mă. toamnă Mă rece pătrunde un vânt între oase. Mă taie în carne, adânc, fără milă. Din sânge veninul îmi scoate, cu silă Și unge alene tăișul de coase.

Doriei ți-am spus cândva că-mi ești pasul pereche alteori că aripă stângă ești zborului meu în cerc am închis punctul culminant al iubirii noastre de-atunci rostogolim continuu cercul din interior e timpul trecerii spre nivelul următor unde punctul e stea vrei să ﬁi soția mea?

Franjuri de stea Și te iubesc, iubirea mea, în gând și gându-mi e la tine. Nu-ntreb de ce sau cum, nici cine a tras cu praștia-ntr-o stea. Era târziu, timpul fugea nebun, cu pantalonii-n vine.

Frunze de dud Se scutură de timp copacul milei Lăsându-i vieții dulce sinecură, Când smulgem Evei merele din gură Le dumicăm în sângele reptilei. Fug despletite gânduri dintre oase Rămase fără carnea prost vândută. Am ars cuvântului înc-o redută Pocnind în vierme oameni fără case.

Iubirea-i o gheață subțire Iubirea-i o gheață subțire, Iar noi ca nebunii sărim. În vrăbii lovim, ne e-n ﬁre, Cum gheața iubirii lovim. Și dacă-ntr-o zi se va sparge În apele reci înecăm Și vrăbii și rupte catarge Iar noi pe sub gheață ne dăm. Cad stele din cer în neștire. Privindu-le cer vrem să ﬁm. Iubirea-i o gheață subțire, Iar noi ca nebunii sărim.

Se-albastră întunecă ziua-n mirarea Copacilor nuzi, ce înjură cu sete De frunze nebune, că-s moarte de bete Și-n maldăr de ele se-ngalbenă zarea. Doi munți de-ncrețire se ceartă pe-o cheie, A timpului urmă în piatră lăsată. Din soarele-n roșu, a gură mușcată, Se scutură-n lume o toamnă-femeie.

Melci de rouă Ieri am scris o carte nouă Din secundele de melci Adunate în butelci Și brumate ﬁn cu rouă. Am fost gata pe la două Când venise-un editor Greiere făr-un picior Să v-o tipărească vouă. Eu mă cam făceam că plouă, Dar un ﬂuture miop Partener cu ăla șchiop Mi-a adus un coș cu ouă. Se făcuse ora nouă. În căsuța cu povești Daria, tu îmi citești Cartea mea cu melci de rouă.

Mușcând zăbala, caii mă vor plânge În suﬂet îmi picură rouă. Pe câmp l-am lăsat astă-noapte. L-au tot legănat stele coapte Și luna mirată și nouă. În zori l-am zărit pe fereastră. Crescuse din el o fântână, Iar tu, cu o ciutură-n mână, Udai o ferigă albastră. În munți brazii crapă în două. Culorile prind a se stinge. Nici norii nu știu a mai ninge, Nici ierbii n-au cum să-i mai rouă. S-or duce cu timpul și caii Să plângă, mușcând din zăbale, Iar munții-or lua-o la vale În lespezi s-acopere craii.

Pagina 63

Ecouri literare nr. 9

Olga Alexandra DIACONU BĂRBAŢII Bărbaţii sunt o străfulgerare de cer când ţi-e trupul prea strâmt şi-ai un suﬂet prea mare, dar tot ei sunt și îngusta cărare dintre bine şi rău într-un vârf de hanger Bărbaţii sunt voinici preistorici ţinând cerul pe umeri, dar ochii-n pământ şi-au auzul beteag când vrei viaţa să-ţi numeri clipă cu clipă aşteptând veşnicia, înţepenită în tine cum prăselele înţepenite-n briceag Bărbaţii sunt tot ce-i mai rău şi mai bun pe Pământ – aerul sunt.

AZI, UN STRIGĂT NEAUZIT Azi un strigăt neauzit se desprinde din mine, din oceanul rotit al stihiilor ce mă supun şi se face arc peste cer Nici nu mai ştiu cum e când mă adun – sunt doar deschidere şi-o lumină tresaltă în mine, semn pentru drum De când ai plecat, am învăţat să respir litere şi alfabetul răspândit în scrisorile tale îmi face mersul mai viu, mai înalt Am suﬂetul transparent de iubire şi păsările se rotesc atât de sus

LES HOMMES SONT Les hommes sont un éclair du ciel quand le corps est trop serré et le coeur trop grand, mais ils sont aussi le sentier étroit entre le bien et le mal dans une lame de poignard Les hommes sont des chevaliers de l'histoire, portant le ciel sur leurs épaules, et dirigeant leurs yeux vers la terre, mais ils n'écoutent guère quand tu leur parles de ta vie à chaque instant attendant l’éternité ﬁgée en toi tout comme de petits couteaux dans un canif Les hommes sont tout ce qui est mieux ou pire sur la Terre – ils sont l’air.

AUJOURD’HUI UN CRI INAUDIBLE Aujourd’hui un cri inaudible se détache de moi, de l’océan tourbillonnant des éléments qui me soumettent, tout en se faisant arc- en- ciel Je ne sais même plus me retrouver en moi- même – je ne suis plus qu’une ouverture et une lumière tressaille en moi – signe sur mon chemin Depuis que tu es parti j’ai appris à respirer dans des lettres dans l’alphabet répandu dans mes missives pour toi, ce qui rend mon allure plus vive, plus noble Mon âme transparaît d’amour et les oiseaux décrivent des cercles dans l’air comme s'ils écrivaient de leurs ailes

Pagina 64 SIMT CUM MĂ CUPRINDE PACEA Adorm şi simt cum mă cuprinde pacea – lin mi-o trimiţi pe-o geană de lumină când îngeri blânzi mă leapădă de tină

Ecouri literare nr. 9 ATÂTA HAR CERESC Atâta har ceresc mi se revarsă în suﬂet când prin clipe te-ntâlnesc că nu mă-ncape inﬁnitul spaţiu cu-adânci primordii să ţi-l dăruiesc

Mă fac subţire străvezie şi plutesc, pătrund în vis cum aş pătrunde-n moarte şi sunt mai trează ca-n lumina zilei şi-n clipă-aduc departele, aproape Nu mă trezi rotindu-ţi nemurirea deasupra mea cum se rotesc doar norii – în vis e totul adevăr şi-aş vrea cântec să-ţi vin pe vălul înserării.

O ARMONIE DEVIN O armonie devin când, de tine sorbită, mi-e sufletul plin Ca-ntr-o simfonie mă las pătrunsă mereu de-o melodie tot mai ascunsă Cât de uşor putem cu sufletul s-atingem cerul, cât de uşor putem să îl străpungem cu hangerul Mereu o linie de plutire în noi o găsim, mereu o respingem şi-n derivă plutim Ca-ntr-un balet romantic să ne-arcuim mersul pe poante pentru notele grave şi-înalte Ca-ntr-un balet modern să călcăm drept şi-apăsat sufletul să se desferece înspre Înalt

M.Catruna Privesc prin geam cum alburiii nouri se proiectează pe-un albastru stins şi mugurii copacilor presimt în mine-adânci prefaceri cu tăria cerului aprins Aruncă-mi tu lasoul peste spaţii, desferecă-ţi lumina ce de veacuri ne-a unit şi din trecut nu lua nimic, doar graţii ce prin iubire ne-au născut şi ne-au murit.

Pagina 65

Şerban CODRIN SONETE NOI din BALADIERUL Înfricoşat de cărţi, înfrânt de viaţă, Biblioteca nezvârlită-n foc Spre gloria ratării mă învaţă Cum să câsţig la jocul nenoroc… La dracul Hamlet, Faust, jos gunoiul Tom Sawyer, prinţul Mâşkin, vreau în loc De terfeloage să dea-n clocot roiul De galaxii al florilor de soc, Crud rapiţa să-şi aurească-averea, Iar nourii sărindu-şi din ţâtâni Prin trăsnete să cânte învierea Pustiului cu-un milion de crini… Abia la iarnă, sub o altă moarte, Voi mai cerşi salvare dintr-o carte… * De-ar fi Pământu-o singură livadă, Cireşi în floare între râpi şi râpi, Iluminând, mirabila broboadă În jos, ar semăna, în sus, la chip, Cu roiuri de lămpaşe-n galaxie… Pe-un vârf de crengă, steaua Sol, aici, Roteşte-o seminţie străvezie, O fi polen, or fi planete mici, Cu-oceane bând nesăţios din fluvii Şi-ochi, de uimire, înălţaţi la cer, Profeţii şi poeţii, în efluvii De întrebări, căderi, cutremurări… Decăt nimic şi-abuz de îndoială, Să ne visăm iluzia totală… * Luni dimneaţă până-n răsăditul Luminii, se toceşte trotuarul De câţi bocanci în zloată-şi freacă-amarul, Dar dintr-o dată cântă zăngănitul Încuietoarei şi, cu măreţie, Se-ntredeschide uşa salvatoare, Că prea-a fost lungă noaptea de-aşteptare… Cinzeaca, prima, scânteiaă, vie, Cât laolaltă mii de constelaţii, Al doilea coniac şi ţuica-a treia Profeţi trezeşte, preoţi din Iudeea Şi filozofi de-nalte-iluminaţii… “Draci! Mesele tocite sub pahare De ce n-aleargă, dacă au picioare?…” * Nici Dumezeu nu s-a rugat vreodată Aşa cum azi, ieri, mâine şi mereu Mă-nchin şi-ngenunchez la-altarul tău,

Ecouri literare nr. 9 Anna Christie, Adela, Julieta, Din crinii negri izvorând sperjuri De mirodenii dracii în călduri, Isolda, Galateea, Margareta… O poartă lunecoasă cu perdele De purpură mă-mbie şi mă vrea Nu vlăguit, ci-n galaxii de stele Să mă revărs cu meşteşug deplin, Of, Doamne Dumnezeule, amin!… * Deci mă iubeam cu Alba-ca-Zăpada, Pe când şapte pitici cu tatuaje, Lei, zmei, păianjeni devorându-şi prada, Ne înscenau draconice trucaje, Cum ne drogam cu dansuri în tripouri, Ea goală, cu picioarele viclene, Eu gol, de muzică-ameţiţi, tangouri Ca în romane argentiniene, Ori alte dăţi, să ni se ducă buhul, În orişicâte puncte cardinale, Prin votca-mbogăţiţilor cu duhul Iluminam desmăţuri geniale Cu dărnicie metamorfozate În zone-eliberate de păcate… * De vrei să te scufunzi în comedie, Familia Eskil, celebra doamnă Cu dansatori serbează ce înseamnă Cincizeci de ani de la căsătorie, Chermeză-alături de-un moşneag la masă, Posac şi crunt, cu degetele slabe, Pierit în uitătura unei babe, Cea mai cheﬂie, grasă, unsuroasă… El mâzgăleşte-n amﬁteatrul plebei O tragedie şi-altele o sută – Scrâşnindu-şi, căpcăuna, dinţii, slută, Instigă Şapte împotriva Tebei Mai rău, pe Klytemnestra cu amantul Să-omoare pe ratat comediantul… * Bătrân, magistrul de astrologie Abia împinge uşa de perete, Cu-un metrnom în braţe, pe-ndelete, Chinuitoarea Lui Big-Bang-manie. Se-aşează obosit de constelaţii Pe-un scaun dintr-o altă veşnicie, Reface-un calcul, scrie şi rescrie, Citeşte, descifrează ecuaţii, Deschide-o carte, caută-o potecă De negăsit, ridică ochii, are Destule îndoieli, deci, cu răbdare, Preschimbă cerul în bibliotecă Ocultă, unde, aplecat pe-o masă, El, Dumnezeu, gândeşte, studiază…

Pagina 66

* Cu-ochii zgârâiaţi, cu ochii plânşi, Jos, ghemuită, jos, trântită, jos, Cu dinţii vătămându-şi pumnii strânşi La poala crucii lui Iisus Hristos, Tu, santa mater dolorosa, şi Noi, martorii grozavei întâmplări, Ştim gălăgia peste seminţii S-o distilăm cântare-ntre cântări… Pe Mozart, de-l iubeşte Dumnezeu, Bach cu perucă veche, Brahms bătrân, Drept slujitorii breslei lui Orfeu Mărturisim prin vremi şi vremuri: - În

Luminita Cristina PETCU

Ecouri literare nr. 9 Credinţă înﬂoreşte muzica, Ave Maria plena gratia… * Scria-n bibliotecă peste zi, Pe noapte, în magia unui pat, Amanţii-şi răsplătea cu poezii De aur somntuos iluminat. Cu Dante surghiunitul, cu Baudelaire Îşi tăvălea pleiade-n aşternut, Bezmetic deochindu-l pe Homer Să vadă-o lume de nemaivăzut. Lu Rilke-ucis de-un trandaﬁr şi-oricui Nu-i apărea intrus în univers, Ori mai degrabă-acelui nimănui Mărturisea cel mai eretic vers

vuietul propriului sînge şi suﬂetul prin care-ţi zboară în voie, şiruri lungi de cocori...

Improvizaţie cu uşi deschise

Caligrafii din Cadora Doar noaptea asta cu uşa deschisă spre toamnă mă ţine trează, într-un fel anume, şi felinarul din colţul străzii cînd plouă mult şi mi-e dor, după ﬁecare furtună, de tine. Nu cer răspunsuri, sînt atîtea şi-ncă multe altele, nici nu mă mir că tocmai între aceste refugii mă biruie deşertul şi-mi sîngerează gîndul, "ﬁţi misterioşi şi veţi cunoaşte fericirea!" odată cu lumina ce îneacă arinii într-o mîngîiere aproape mîntuitoare şi dacă revin înseamnă că, de fapt, am ales surîsul şi întrebarea, tunelul sortit să moară în crisalidă dincolo de zgomotul surd al valurilor. Totul e deja făcut, deja văzut, deja trăit! Eşti aici ca să repeţi, încă o dată,

Ai vrea să-ndrepţi ceva cînd e prea tîrziu şi cu toate acestea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat sînt dimineţi care înfloresc andante pe urmele frumuseţii cu plete lungi răsfirate pînă la cele mai mici detalii mai ales gîtul lebedei lui Lohengrin în surîsul fragil al unei plante smulse din pămînt toamna, stelele, vara şi ploaia rînduri-rînduri, lumea şi lucrurile umbre din propria voce risipită fără margini, a Satori de un albastru arogant printre părăluţele cu guler Claudine întru desăvîrşirea unui strop din viaţa veşnică la apropierea morţii o chemare, un strigăt desenînd pe geamuri foşnetul singurătătii noastre...

Pe alt ţărm, într-un alt timp... Poate c-am să plec după măsura înţelegerii ﬁecăruia odată cu primele miresme ale primăverii aşa cum se întîmplă de obicei în vise, cînd ţi-e frică de ceva, dincolo de nevoia inconştientă de-a privi oamenii

Pagina 67 ca pe-o răscumpărare a culpei şi de la inimă la inimă am să rostesc dintru începutul desprinderii înalta rugă, îmbrăţişată doar de lacrimi într-un sens absolut în care nu mai ştiu să spun: rămîn umbra fără odihnă şi fără sfîrşit, retabluri ce seamănă cu nişte bucăţi de catedrală şoptite în ureche de pe muntele Ayuwang altminteri strîng la piept o icoană cum a fost la începutul lumii ori acceptînd acea rigiditate, punctul culminant al culorii o bucăţică de cer în mîinile tale pliurile, încruntările fără amărăciune sub brumă şi ploaie, cui i-ar păsa de toamnele mele cu gust de pelin adus puţin de spate în zodia Cassandrei? nici cel mai tenace nu poate răbda propriul mormînt fără să scoată un cuvînt egal zeilor, în rest doar dimineţile aşteptînd lipite de pereţi să vii, niciodată mai tîrziu ca astăzi. Poate că durerea se naşte din comparaţii, prin frig curge sînge...

Ecouri literare nr. 9 si poate fără sens, aş vrea să se oprească în loc ceea ce nu se poate opri niciodată, starea fericirii dînd secundei frunzele salcîmului sălbatic şi nopţile-n care-mi amintesc de noi

ca şi cum cineva ar putea citi un eclair d'éternité în cele mai umile lucruri cu care s-ar putea umple golul în care trăim.

Despre lucruri aşa cum sînt, în funcţie de natură... Dumnezeu i-a facut pe oameni verticali,

Un altfel de-a curge spre imensitate Am luat calea dealurilor într-o subtilă improvizaţie în fa minor aşa e just, e zen o pasăre căreia i-am uitat numele iată, aşadar timpul desfrunzirii în ciuda tuturor aparenţelor cu care ezit să vorbesc despre orgoliu, niciodată nimic mai emoţionant si mai tainic decît această durere senină ce-ntîrzie mereu cu acelaşi sentiment grandios şi absurd exact ca atunci cînd îmi spuneai că sacrificiul e un soi de crispare, o defensă în imensitatea cerului albastru şi liber făra îndoială aş sublinia doar că începe cu frica şi continuă cu dragostea unei mirese ce-şi păstrează inima la distanţă de sezonul trandafirilor pe nisipul alb şi neted mă apropii cu tălpile goale, rasucite in soare de miezul fără vîrstă al fiinţei tale întocmai ca vrăjitorul pe care-l despoi de mantia sa fermecată strîngînd în priviri şinele de cale ferată frumos colorate în roşu

F@tu Nala]iu pentru ca ei să poată vedea Cerul. Pe mine viaţa mă face să simt uneori ă stau cu capul plecat în pămînt, deşi Cerul este deasupra mea un fel de astrogramă, în faţa căreia cuvintele se chircesc de neputinţă în cumpănă cu drumurile atît de parfumate ale poeziei parnasiene şi iată că lucrul de care mă temeam se întîmplă clipa se sparge, se preface în ceea ce pierd neîncetat, o tăcere pe care-o simt dincolo de auz în cele mai îndepărtate unghere cum ar fi fost, cum trebuia, cum s-ar fi cuvenit să fie deşi e drept că nu mai ştiu ce caut dar ştiu foarte bine ce vreau, n-am altă izbăvire, trebuie să înţeleg totul, cu inima arsă de soare deasupra dealurilor... Dacă poţi avea acces direct la realitate, ce rost mai are să emiţi supoziţii asupra tuturor nedumeririlor?

Pagina 68

Vasile POPOVICI

Ecouri literare nr. 9 Şi-mi vine… Şi-aşa îmi vine ca o revărsare-n grinduri şuvoi nestăvilit, să muşc cu poftă şi nesaţ să-mi ostoiesc nesaţul. Şi le culeg. ’Nainte ca să cadă brume reci.

Glasul eternităţii Mai are toamna brume ce se-aştern neducăuşe şi rod mai face mărul răsădit la drum de tata; lipsesc dintr-un motiv poveşti la gura sobei spuse şi fata care nu se lăsa prinsă, zvăpăiata!

Şi toamna asta… Şi toamna asta e vetustă, trasă la şapirograf, aceeaşi variabilă arcadică nedeie cu brume mustuind aromele din vii, cu-aceeaşi ﬁzionomie frustră, cu violet bacovian ce-mi bate-n geam în nopţile târzii. Iar eu, matusalemic, mai întârzii că încă mai am treburi (printre-atâtea paradoxuri câte sunt) să-mi duc până la capăt exilul pe pământ. Şi-n variabila arcadică nedeie mi-e gândul dus la vremurile numai cu apus, la demonul-angelic, - atică-fée, heraldică eﬁgie cu chip de dumnezeie.

Cules Când mâna-ntind spre mere coapte să le strâng, să le culeg din ram, simt inima cum bate cu tărie de parc’-aş strânge sânii tăi şi tari şi goi şi rumeni şi cu miros de mere-n pârgă.

Mai ninge iarna fulgi ce-i spulberă hiperboree, mai bate orologiul nesincopat în nopţi prelungi, mai stăruie în amintiri secvenţe de nedeie ca nişte cântece pornite din ev de nibelungi. Din mii de puncte cardinale pace mă-mpresoară şi liniştea s-aşterne în nezbucium peste mine; veştmântul rece-al Marelui Nimic mă înfăşoară în temniţe sihastre-n nestrăfulger de ,,lumine”.

Retorică Cum lumea asta e informă, Cum viaţa asta e diformă, Cum calea e neuniformă, Cum viaţa-i doar de formă!? Cum toate sunt şi toate nu-s, Cum toate câte-s sunt de dus, Cum toate-apun la ceas de-apus, Cum toate bune-s dacă nu-s!?

Fiul risipitor Fiul tău a scris o carte. (Fiul tău mereu departe). Poţi veni, tată, din moarte, Poţi ceti din moarte, carte? Fiul tău risipitor S-a întors cu dor de casă. Casa, unde-i casa, tată? Casa voastră nu-i pe-acasă. Prag s-aveţi, să staţi în prag, Aţi luat-o-n cer la voi? În cerdacul vechi al casei, Staţi voi, staţi voi, amândoi?

Pagina 69 Mâna streaşină la ochi Puneţi, dac’-aveţi priviri, Din cerdacul vechi al casei Să scrutaţi nemărginiri. Fiul tău s-a-ntors acasă; Fiul pleacă înapoi. Să se risipească, pleacă. Pleacă-n risipiri la voi.

Ecouri literare nr. 9 Privindu-i gânditori, miraţi, culbecii, În zori, le-admiră zborul orb, haotic. La ceas bezmetic, piază rea, în turlă, Mai ţipă cucuvaia lung, a jale Şi zvon de-aramă suie-n catedrale, Tresare teama în ghioc şi urlă.

Îţi duc, tată, cartea mea. (Mama a ceti nu ştie). Mama doar o asculta Gândurile-mi din hârtie.

Materia respiră Materia respiră sﬁnţenie divină, cu cioburi din big bang e-mpresurată sfera; în mâini buchet să prind, ce fragedă lumină! hiperboreecă, aceeaşi hemisfera. Nemărginiri din capete de inﬁnituri din minus înspre plus, iar de la plus la minus; grăbim pe căi lactee fără de zenituri spre lumea energetică din punctul Terminus

Hologramă Prin noaptea grea de-atâta întuneric, că prea ţi s-a făcut urât în lutul greu, azi-noapte, un mângâi din pumnul mic ţi l-ai desprins din palmă pe obrazul meu. Mi-ai apărut bicisnică şi-mpuţinată, dar dorul tău de mamă încă dolofan; erai fără cuvânt şi-ngrijorată de mult bolitul meu de peste an. Aşa de mult vroiai să-mi zici ceva, dar nu-ţi era îngăduit, ori nu puteai să-mi zici ceva de tata, ori cum e-n lumea ta, iar eu plângeam şi te rugam: ,,mai stai!” Se lumina de ziuă şi-ai plecat intrând în altă consubstanţialitate; cu mâna-ntinsă te rugam în gând, dar nu m-ai auzit de-Acolo, din Departe. Astfel La ceas bezmetic, ţăcănind despotic, Din ascunzişuri, ies iar liliecii;

La ceas bezmetic, lumea toată trece, Visând la vremea albă şi înaltă; Anoste clipe-n trupul vremii saltă Şi-ngroapă brume în uitarea rece.

Mai ţii tu minte… Mai ţii tu minte-n luncă, noaptea răcoroasă, că ne-apucase frigul, am făcut un foc şi cum, pe ani lumină, steaua norocoasă ne trimitea blagoslovire şi noroc? Mai ţii tu minte, oare, cerul larg deschis, seninul din Cefeu , azur séptentrional şi cum pe raza lunii ne curgea, precis, un binefăcător fluid universal? Din largi fioruri s-au desprins porniri rebele ca valurile-nvolburate-n neostoi şi tot privind aprinsul ca pe-un foc de iele au ars pân’ la cenuşă fiorurile-n noi? Mai ţii tu minte, ai vreo tremurare încă când cerul nopţii arde-n foc aprins de stele? acum ai alte-ngrijorări şi-apoi prin luncă ard alte focuri, - cu-alte tremurări rebele.

Pagina 70

Mariana ROGOZ STRATULAT

Ecouri literare nr. 9 Îmi este lacrima… Îmi este lacrima sărată, iubirea nopţii descântată de vrăjitoare şi de iele, de mătrăgună în surcele. Îmi este lacrimă şi plâns în focul dorului nestins, îmi este strop de ploaie rece în pasul vieţii care trece. În gândul nucului, venin, îmi este ochiul un suspin. Îmi este dor de veşnicie îmi sunt în ora mea pustie.

Îmi este dor...

Îmi este gând…

Îmi este dor de dorul dor de apa sfântă de izvor, îmi este vis în visul stins de gând uitat în necuprins, îmi este zbor în zborul frânt de taina-nchisă în cuvânt, îmi este timp în timpul mort de clipele ţesute-n tort, îmi este dincolo de stele poteca lacrimilor mele topite dintr-un strop de gheaţă când mă plimbam tăcut prin viaţă. Îmi este pasăre şi ﬂori iubirea soarelui în zori, îmi este ﬂuier dintr-un mac ce-adoarme în adânc de lac, îmi este strigăt către ieri venit în azi de nicăieri, îmi este scară către cer, lumină albă şi mister...

Îmi este gând de foaie lată, îmi este viaţa colorată de cântece fără de rost, de negrul zilelor de post şi-albastru clipelor senine pe care le-am visat cu tine în trecerea din gând în dor în albul nopţilor ﬁor. Îmi este gând negru catran, îmi este galben de şofran, îmi este roşu în cuvânt, îmi este moartea legământ.

Îmi este visul… Îmi este visul apă moartă, îmi este apa ruptă-n toartă, îmi e plecarea prin grădină şi zorile într-o sulﬁnă. Îmi e urciorul adunat din gând sărac, înverşunat, din lacrima pământului, din chinurile vântului. Şi mă adorm lângă copac să-mi fac din frunza lui colac, colac de vis şi amăgire, colac de dor şi pomenire.

Îmi este clipa… Îmi este clipa rătăcită în somn de lună adormită, în cânt de greier din fuior şi tors din caierul de dor. Îmi este ora murdărită de vorba roasă, înnegrită, de colţii lupului fugar, de ﬂorile fără nectar şi agăţate la ureche în cântecul fără pereche. Îmi este timpul vechi duşman se-ncolăceşte an de an pe inelarul de la mână şi rupe ﬁle din cunună pe care le striveşte-n vis şi-n lacrima din paradis. Îmi este viaţa, nu mai este! A fost demult într-o poveste pe care timpu-a-ncălecat şi zorile mi le-a furat.

Pagina 71 Îmi este visul… Îmi este visul orb rănit când moare pasul în zenit, îmi este suﬂetul aripă în răsucirea dintr-o clipă cât pasul a durat în viaţă şi noaptea a pierit în ceaţă. Mi-e visul suﬂet în iubire, mi-e dorul zbor în rătăcire.

Îmi este vis…

Ecouri literare nr. 9 în noaptea rătăcirii ei în iarba verde de sub tei. Îmi vine gândul din izvor să-mi răcorească dor din dor strivit în templul părăsit pe-altarul visului cernit. Îmi vine gând în răsărit, adoarme-apoi în asﬁnţit în cimitiru-ngenuncheat de moşteniri şi de păcat. Mai vine gândul, mai şi pleacă, l-ajută negura oleacă să se

Îmi este vis în părul nins, îmi este ﬂoarea de cais în primăvara stelelor uitată-n geana ielelor. Îmi este vis de visul tău somn zbuciumat de pasul rău călcat de-un zburător în noapte pe visul-vis de calde şoapte. Îmi e căderea în abis dorinţa de a-ţi ﬁ în vis şi de-a visa cu tine zbor pe aripi albe de cocor. Îmi este vis în dor nestins, îmi este vis de necuprins.

Sunt suflet-gând… Sunt suflet-gând într-un cuvânt, sunt mângâiere şi descânt, sunt căutare şi durere. Mai sunt trecutul care piere şi piere într-un cânt de nai în orele ascunse-n rai sau poate-n floarea de cireş, în spinii vitregi de măceş. Sunt suflet-gând în zbor căzut când lacrimile le-am pierdut în văgăuna unui dor, în fluierul de la picior, scâncind, mototolind în jar o ştire răscolită-n ziar şi-adusă-acolo de-un actor care-a uitat să joace-n rol iubirea unui suflet-gând când stelele-i mureau pe rând. Sunt suflet-gând şi m-am spălat în apa vieţii de păcat!

Îmi vine gândul… Îmi vine gândul pe cărare, un gând pierdut, de fată mare,

M.Catruna trezească din juneţe să moară chin la bătrâneţe.

Mă sparg în ţipătul… Mă sparg în ţipătul crispat, în vocea gravă de bărbat ce-n mângâierea lui perversă îmi ţine dragostea în lesă. Mă sfâşii în cuprinsul zării, mă-nchid în adâncimea mării să-mi dorm în peştele tăcut orice prezent, orice trecut. Mă regăsesc în mine - dor cu aripi frânte de actor. Şi-n prăbuşirea mea senină îmi cânt iubirea de ondină.

Pagina 72

Ecouri literare nr. 9

Cenaclul “Păstorel Teodoreanu”

Ci e în...moarte clinică !

Predoslovie

Rondelul despărțirii

(după Păstorel Teodoreanu) Vom încerca prin CRONICA pe care Ne-am învoit s-o publicăm lunar, Umor de orice fel, dar plin de har Având destul piper şi multă sare.

De-acum eu nu te-oi mai vedea, Sunt trist cum nu am fost vreodată, În viața asta-mi zbuciumată Nu mai rămâne nici o stea. N-aș ﬁ crezut, zău, niciodată, Să pot rosti în viața mea: De-acum eu nu te-oi mai vedea, Sunt trist cum nu am fost vreodată. Așa un suferind zicea, Cu inima înfrigurată Privind, ca printr-o feregea Fiola subvenționată… De-acum eu nu te-oi mai vedea!

ACADEMIA şi-a luat drept far Pe PĂSTOREL deci, plină de vigoare, Încearcă să obţin-o consacrare Spre-a deveni acum, şi-n Iaşi, un star. Şi de înfăţişez ca predoslov O parodie-n tonuri către mov E pentru-a trece printr-o nouă poartă Şi-a demonstra prin tonu-i optimist Că şi umorul are loc în artă Chiar de-i lansat de un… epigramist. Eugen Deutsch

Vasile Vajoga

Vasile Larco

Diva, la angajare E sigură că e ușor, Prea multe nu i se vor cere, Căci argumentu-i zdrobitor Având CV-ul … la vedere!

Pensionar milos Unor guvernanți Când văd atâţi milogi pe stradă, Să stau acasă parcă-mi vine, Căci nu doresc ca ei să vadă Ce milă-mi este… şi de mine!

Mihai Cosma

În stadiu-ntâi s-au instalat, În cel de-al doilea, s-au certat, Și-acum ei sunt în stadiu trei, Când toți… se fură între ei.

Gheorghe Bălăceanu

Rondelul păcălelii Sistemul sanitar românesc (posibilă deﬁniţie) Un mecanism cu pârghii şi cu roţi Plus nişte angrenaje mai ascunse, Funcţionând greoi, precum ştiu toţi, Când anumite "osii" nu sunt "unse"!...

Sistemul "co-plată" -alternativă la şpaga din spitale Desigur,n-om mai da ciubuc, Dar adaptându-l pe Coşbuc, "Din zei de-om ﬁ coborâtori, C-o plată tot suntem datori !!

"Performanţă sanitară Făcând succint o analiză Conﬁrm cu tentă cinică: Sistemul nu-i deloc în criză

C-o păcăleală, mai ales de-i bună, Duci unde vrei pe-oricare tip năuc: Îl faci să-ţi cumpere-un sejur pe lună Dat la pachet cu… Hanul lui Manuc. Ţinând un vag discurs, sus pe-o tribună, În Bucureşti, la fel ca-ntr-un sătuc, C-o păcăleală, mai ales de-i bună, Duci unde vrei pe-oricare tip năuc. Dar chiar de cânţi pe potrivita strună Şi-ţi şlefuieşti atent oricare truc Să te fereşti cu grijă de furtună Căci poţi s-ajungi prea iute în… bucluc C-o păcăleală, mai ales de-i bună!

Eugen Deutsch

Pagina 73

Ecouri literare nr. 9 Îmbrăcat la patru ace, Poartă-n mână-un diplomat.

Televizorul Mă uit pe micul lui ecran De multişor, cam de un an, Lunar plătesc abonament Şi am veşti proaste permanent.

Amalia Costinescu-Crusos

Îmbrăcat la patru ace.

Unei tinere modeste Se observă, nu-i mister, Domnișoara mult nu cere; Nu vrea Luna de pe cer, Doar mai multe luni de miere!

Rondelul parlamentarului Îmbrăcat la patru ace, Poartă-n mână-un diplomat, Știm că este validat, Chiar de mintea nu-i prea coace. În regimul democrat Să pozeze mult îi place,

M.Catruna

Corneliu Văleanu

Obezitate=scurtarea vieţii Mi-a spus un medic la consult Şi-avea dreptate „Trăieşti de două ori mai mult Pe jumătate!”

De ziua șefului meu Că șeful de poet mă știe, Doream prin asta să-l las paf Și i-am făcut o poezie… Dar a ieșit un epitaf

În fotoliu chiar de zace, Vile are și-un palat, Frauda s-a constatat, Însă e lăsat în pace…

Gura păcătosului

Mihai Haivas

Mă-ntreb ce-a vrut să spună oare Domn’ doctor care mă îndemnase - „Nu sta, aleargă, fă mişcare, Că de la „stat” ai doar ponoase!

Chirurgia estetică şi reparatorie. Domnul doctor, sobru şi-n halat Ca discipol al lui Hipocrat Şi-a ales ca ţel în meserie Arta de-a sculpta în carne vie

George Petrone

Ecouri literare nr. 8

Cronică literară

Pagina 74

Gheorghe A. STROIA Lina CODREANU Ion HURJUI Gheorghe CLAPA

Pagina 75

Ecouri literare nr. 9

Gheorghe A. STROIA Rătăcirea – demers iniţiatic necesar, în căutarea echilibrului e-ului poetic

irea umană, ca o „infernală” maşinărie a contrariilor, zămisleşte, trăieşte şi apoi ucide, fără nici un scrupul sentimente, sau un cumul de sentimente, adeseori contradictorii. Dintre toate „feeling”-urile pe care omul modern le nutreşte, cele de rătăcire şi, prin extensie, de intuiţie asupra rătăcirii, sunt cele mai înfricoşătoare. Fără îndoială, caracterul reflexiv al rătăcirii se manifestă dual asupra omului, acesta fiind atât subiect al acţiunii, cât şi cel asupra căruia se răsfrâng acut toate aceste acţiuni. Ce este omul, dacă nu veşnicul rătăcitor, poate nu atât într-o lume exterioară, cât mai ales în lumea sa interioară? Acolo unde întâlnindu-şi incertitudinile, frământările, stările contradictorii, are - din păcate, nu în orice situaţie - capacitatea de a discerne ori de a face alegerea corectă? Ce este omul, dacă nu un rătăcitor pe calea Timpului, pe care ştie să şi-L apropie, îndepărtându-L, de fapt? Un Timp pe care îl trăieşte, transformându-L, apoi, în cenuşă? Rătăcirea este – în speţă – înfricoşătoare, datorită senzaţiei eutanasice de pierdere a oricărui contact cu lumea exterioară, de cădere în abisul singurătăţii propriei lumi, de volatilizare (fie şi temporară) a oricăror repere şi legături motivaţionale. Să fie, oare, această mortificatoare senzaţie - sfârşitul propriei lumi? Să fie această înspăimântătoare stare, începutul şi sfârşitul individului ori singularităţii lui - ca atare? Dacă lucrurile se pot aborda din acest punct de vedere, atunci – cu certitudine – rătăcirea este calea directă spre prăbuşire. Este calea sigură spre „moartea în viu” – aşa cum s-ar „prescrie” perceptul biblic asupra rătăcirii. Dar, tot o parabolă biblică (cea a Fiului Risipitor) ne trimite cu gândul la o ţară îndepărtată, străină, aflată - cel mai probabil - în sufletul rătăcitorului. O ţară care-i produce „grave” mutaţii în gândire, care-i modifică percepţia asupra propriei sale lumi, care-i oferă prilejul de a se aşeza la masa împăciuirii, în confesionalul propriei persoane. O ţară în care apare regretul asupra involuţiei proprii şi se naşte speranţa redevenirii, a ridicării, a evadării din întunericul profund către lumina (re)cunoaşterii. Aici, acum, se naşte izvorul dătător de viaţă, care transformă omul într-un şuvoi, ce curge la început tulbure şi firav, pentru ca mai apoi să se limpezească şi să devină fluviu. Un „fluviu” care-şi clarifică simţirile, gândurile, calea şi se „simte” capabil de a-şi afla locul revărsării echilibrului, în picături de umandivin. Dacă prin rătăcire, omul dobândeşte capacitatea de întâlnire a propriului eu, atunci, în rătăcirea sa,

omul ar putea găsi motivaţia regăsirii, a aflării propriului echilibru într-o lume a dezechilibrelor, ar putea afla bucuria ridicării în picioare, după ani şi ani de împovărată îngenunchiere. Deci, până la urmă, rătăcirea, poate fi privită ca o ispită – cu un farmec discret, iniţiatic, revelator sau având o conotaţie pozitivă, benefică omului – un simplu rătăcitor, în genere. Momentul convertirii rătăcirii în regăsire depinde de forţa fiecărui suflet în parte. Practic, e ca şi cum având cutia cu chibrituri în mână, rătăcitorul ar putea hotărî singur clipa aprinderii scânteii, ce l-ar trimite către lumină. Important este doar să vrea…să caute, să afle, să valorifice, să esenţializeze şi să decidă. După succesul datorat studiului său, intitulat „Incursiune în romanul grec-latin” (Editura Transilvania, Tecuci, 2010), Dorina Şişu dovedeşte suficientă forţă creatoare şi o deosebită intuiţie prin abordarea genului liric, fapt care o conduce, azi, la împlinirea unui alt vis al său: acela de a finaliza o carte de poezie, frumos intitulată „Intuiţia rătăcirii mele”. În întreaga lirică a Dorinei Şişu, se împletesc, ca într-o tăcută rugăciune: doruri, frustrări, temeri profunde – la modul retoric, desigur. Pentru a putea supravieţui unei lumi decadente, aflate la iminentul său apus, în ploaia gri, pornită în urma unei deflagraţii atomice, poeta se identifică, până în cele mai intime aspecte, cu elementele constitutive ale naturii sale profund umane: pământ fetid, vânt, umbră, spirală, păcat, iubire, foame, ură. Poate tocmai acestă profundă identificare zămisleşte în suflet rătăcirea, imposibila rostuire, o perpetuă peregrinare până aproape de aurorele cerului, ori până în miezul fierbinte al cuvântului. Un pelerinaj în cuvânt, prin care mărturiseşte: „ascund anii bociţi/ în tălpile goale/ izbesc păcatul/ gol/ în fiecare noapte” (Dur) sau „înfometată/ de iubire/ a înfipt sărutul în singura ei clipă,/ şi rătăcită a divinizat vântul,/ apoi în umbră a închis spirale” (Seva) Fără frivolitate şi alunecări în patima lirismului desuet, descompunând culorile în triluri de nuanţe (valorizându-şi, astfel, prezentul), Dorina Şişu se regăseşte precum Fiul Risipi-tor, simţind că ruperea de rădăcini provoacă o durere profundă, ce incumbă transformări majore ale eului, pe care riscă să nu-l mai poată recunoaşte. Este dorul eului prezent, cum o mărturisire de credinţă a dorului eului trecut: „fără formă/ şi fără suspin/ respir ca o nebună/ prin iubire/ dau rest lumii/ bietul meu nume/ rostit la final/ dor de dor de mine” (Nume). Fără îndoială, limanul sperat nu este întotdeauna cel găsit şi, de aceea, integrarea într-o altă lume, străină sufletului său, este atât de mortificatoare. O lume în care apusul se resimte mai insistent decât efemerul răsărit. O lume… Printr-o încercare cvasi-sisifică (specifică, de altfel, încăpăţânării poetului) de a se înţelege pe sine şi, implicit, de a înţelege vâltoarea lumii în care se simte

Pagina 76 doar un pelerin, cu modestie, autoarea se autodefineşte. Printr-o analiză introspectivă, prin „corijarea” relaţiilor pe care undele sufletului său le are cu spectrul generaluman, printr-un rafinat experiment (pseudo) psihedelico-ezoteric, reuşeşte să descopere valenţele unice ale echilibrului: „Am scormonit ţipând la mine/ Culori de trecere prin timp,/ Am rătăcit un drum/ În noapte…”. Fără a putea, însă, ascunde că: „picur dureri/ peste prezent,/ sărut inexistenţa,/ iubesc nefiinţa,/ ating prea des/ şi prea de sus/ durerea” (Rătăcire). Probabil că întrebările pe care şi le adresează, în acerbele momentele ale inţiaticului său delirium tremens, sunt: De ce sunt…altfel? Mă regăsesc în…ceilalţi? Privirea…mă minte? Să fiu eu…întunericul ? Şi toate acestea, într-o teribilă furtună ce are menirea de a-i converti rătăcirea în lumină. Există, pe calea incertelor rătăciri, o speranţă: dragostea. Acel sentiment unic, vibrant, care alină dureri, vindecă răni, care cucereşte, înalţă şi statuează fericirea. Un licăr albastru, peste o mare nebuloasă. O iubire capabilă să-i convertească dilemele în scântei uşor perceptibile, misterioase, sfioase îmbinări de nuanţe contrastante: „Eşti cu mine, eu sunt iubirea nu moartea, eu sunt îngerul /nu întunericul, eu sunt viaţa nu infernul. Cununaţi în noapte,/ adormim pentru tot restul vieţii şi al morţii” (Declaraţia mea). Dorina Şişu dovedeşte talent şi erudiţie, capabile să-i transforme chinul în binemeritată odihnă, pe foaia imaculată a gândurilor sale. Utilizând reperele unui sistem axiomatic de sorginte carteziană - „pentru că eu/ am un loc coerent pe vârful unui punct/ suspendat de cer” (Vorbe) – şi căpătând încrederea necesară, eul său rănit îşi pregăteşte - în ascuns - evadarea din încătuşarea timpului, implacabil scurs: „Ţipă în gol prizoniera/ Primeneşte în secret libertatea/ Canonizează timpul rămas/ Domină capabil şansa în cuvânt.” (Non-identitate) sau „Fără motiv sugrum prezentul./ Aştern în praf/ Restul din mine.” (Intuiţie). În versurile din „Intuiţia rătăcirii mele” îşi face subtil resimţită prezenţa - o stare de rugăciune. O rugăciune şoptită, prin care sufletul rătăcit îşi găseşte, din când în când, liniştea de a merge mai departe. Un templu baroc, în care „cărămizile” sunt retorici dubitative şi pe al cărui altar tronează suferinţele eului. În acest templu, cu sufletul desculţ, poeta îşi murmură dorinţa de echilibru, precum un descântec al ielelor – aducătoare de ne-şansă: „Suflet îmbrăcat cu alb/ De crin culoare,/ Miroase a sărbătoare./ Ochiul a schimbat/ Tot ritmul din ninsoare.” (Ruga). Aici găseşte „…răgazul aşternut de clipe în mijloc de haos”. Un haos pe care, în final, reuşeşte să-l domine şi să-l orânduiască: „Sunt întregul generat/ De ochiul supt/ De lumină./ Spun ruga contopirii/ Orânduiesc un haos.” (Ochiul). O interesantă similitudine de idei cu lirica poetei gălăţene Speranţa Miron! (din volumul său „Glezna Timpului” 2011). Printr-o tehnică poetică bine definită, prin asocieri de cuvinte simple, ca formă şi conţinut, autoarea reuşeşte să creeze metafore surprinzătoare, simboluri noi – construcţii esenţializate şi îmbogăţite semantic. Senzaţia pe care o astfel de carte o induce poate fi a unui început de lume, a momentului „înfloririi” grăuntelui

Ecouri literare nr. 9 cosmic care dă naştere Universului. Explozia generează dezordine aparentă în căutare de echilibru, în care haosul îşi face resimţită prezenţa cu insistenţă. Un haos iniţiatic, care poate genera o altă explozie, creând un cerc vicios ce implică o perpetuă stare de rătăcire. În această stare de rătăcire, eul îşi caută calea, îşi caută echilibrul, fără a avea certitudini, ci doar putere pentru o febrilă căutare. Prin tonul său lirico-meditativ, prin momentele contemplative speciale, prin inﬁnita gamă de senzaţii create, prin tonul său simpatetic, prin retoricile vi-

M.Catruna brante, poezia Dorinei Şişu se dovedeşte de bună calitate şi încărcată de semnificaţii. Urmărind, totuşi, o disciplină a formelor, o calinitate a expri-mării şi a structurii frazeologice, păstrând intacte rezonanţele intime cu sufletul cititorului, se poate spune că „Intuiţia rătăcirii mele” este o reuşită valorică, ce-i poartă amprenta. Neconvenţională, fără a-şi impune etaloane literare, adorând sublimul poetic şi beneficiind de o pregătire filologică, poeta nu scrie din dorinţa de a-şi raporta poezia la cea a valorilor genului. Dorina Şişu scrie pentru liniştea sufletului! Ori, mai bine-zis, pentru potolirea mărilor interioare ale sufletului său, pregătite în orice clipă să se reverse. Fie doar şi prin aceasta, lirica prezentei scrieri este una originală. O notă de originalitate aparte, care nu deranjează şi care exclude orice urmă de limbaj p(r)ostmodernist. Sperăm, ca prin refularea energiilor sale interioare, rătăcirea Dorinei Şişu să devină una perpetuă, pe cărările pe care sufletul le iubeşte şi le venerează, aflate pe TĂRÂMUL POEZIEI DE VALOARE! Fie ca „rătăcirea” poetei să devină calea spre aflarea rostului şi echilibrului nostru!

Pagina 77

Ecouri literare nr. 9

Lina CODREANU „Iubirea, singura mea religie…”

upă apariţia primului volum de versuri (Nechibzuitele iubiri, 2005), ne surprinde Nicuşor Darabană cu a doua tentativă de editare a unui volum de versuri la Iaşi, la aceeaşi instituţie editorială prestigioasă. Aşadar, avem acum vol. Rătăcit în lumină, Iaşi, Ed. Junimea, 2011, al cărui redactor este un critic şi editor prestigios – Simona Modreanu. Ceea ce dă un plus de prospeţime poemelor şi o viziune inedită, derutantă asupra lumii este că Nicuşor Darabană nu vine dinspre vreo şcoală de literaţi, dinspre filologie, ci în întâmpinarea ei, cu un oarece spirit de nealiniere, de frondă, oarecum rebel. Mai întâi, îşi arhitecturează inginereşte un volum piramidal-simetric, oferind la frontierele fizice „fructe de pădure”, parfumate şi ţepoase deopotrivă: Agrişe şi Porumbele. Aceste sunt scurte însemnări smulse din arcade filosofice în care speranţa se-mpleteşte cu amărăciunea. Tânărul trăieşte dilematic starea existenţială, dar, prins în cercul de tăgadă arghezian, îl caută pe „Dumnezeu, cel de negăsit” (p. 16), încât acordă şansă sentimentului uman suprem: „Iubirea, singura mea religie…” (p. 13). Alteori, înspăimântat că l-ar pierde pe Dumnezeu, îl ascunde-n cotloanele fiinţei sale: „Uneori cred că pot trăi fără Dumnezeu, şi mă trezesc pitindu-l, cu mare băgare de seamă, în orice gând, dăruit, de iubire…” (p. 20). Probabil, decepţionat de forma festivistă pe care credinţa o îmbracă uneori, el rămâne drept în faţa Marelui: „M-am hotărât, mă dezic de biserică! Rămân cu Dumnezeu…” (p. 22). Accentele meditative ating noi dimensiuni în ultima parte, Porumbele, pe aceleaşi teme majore, care asigură şi ţesătura liricii acestei cărţi: iubirea, trecerea, îndoiala, Dumnezeu, moartea… Şi aici se observă aceeaşi temă a existenţei divinităţii vizavi de neputinţa umană de a cunoaşte tot şi toate, şi aici poetul are nevoie de certitudini, dar constatăm că sunt scrise într-o tonalitate mai gravă, deznădăjduită cumva: „Ajută-mă, Nedescoperitule, să mă lecuiesc de mine…” (p. 167); „Îl caut continuu pe Dumnezeu […]” (p. 168); „Numi vorbiţi despre Dumnezeu. Arătaţi-mi-l!” (p. 169); „Cine, Doamne, când n-ai să mai fii, o să-mi

umple sufletul cu deznădejde?” (p. 177). Pentru tânărul poet, iubirea este un apogeu existenţial, un „acoperiş al lumii” sentimentelor, spre care accede îndârjit. Până sus pe creastă, urcuşul nu e lesnicios. De aceea, în mod inerent, trăirile sunt confuze, din cioburi, cu nori şi zare, cumulând dezamăgire, îndoială şi nădejde. Din orice parte ar urca spre culme sau ar coborî spre poalele muntelui, pare a se poticni de meandrele iubirii. Conjunctura instabilă e lămurită de titlurile ciclurilor Emoţii de lună plină şi Emoţii viscolite. Aşadar, un mediu emoţional inconfortabil, dacă ne gândim la bulversările psihice generate de fenomenul „lună plină” ori de iernile viscolite. Mai întâi – elanul, visul, speranţa unei iubiri „Nu!, nu o să-i spun că sunt trist” (p. 30), „Fata aceasta mă arde” (p. 34), „Mă rog în mintea mea de lut / Pe glezna ta să mor… sărut!” (p. 36) etc., după care urmează reversul – golul, pustiirea sufletească, neajungerea: „Noi/ O să ne despărţim, /Să ne despărţim/ …de iubire” (p. 134), „Nu sunt / Decât un bob de adevăr – învins!” (p. 145) ş.a. Mottourile creaţiilor din aceste două cicluri, prin ele însele sunt poeme minuscule, „poeme într-un vers”, cum scria Ion Pillat, ori se vor metafore şi întăresc substanţa reflexivă din cugetările de graniţă. Imaginea inefabilului pare surprinsă cu delicateţe, precum în micropoemul Rugăciune: „Mâinile mele, / Împreunate în rugăciune, / Un pisc / Unde îţi odihneşti / Aripile visării.” (p. 43). Aflate în fremătare şi zbucium cele două

Graf. comp.Ioan Mititelu grupaje de interior, intitulate: Emoţii de lună plină şi Emoţii viscolite susţin ca într-o îmbrăţişare, Poemele iubirii, cea mai elevată formă de expresie artistică a sentimentelor din această carte. Aici, pe culme, Poetul e hotărât şi nu mai oscilează în alegerea unei dimensiuni estetice: el scrie poeme. Dar împlinirea în dragoste, liniştea inimii, fericirea sperată tot nu se arată. Nici succesiunea acestora nu

Pagina 78

Ecouri literare nr. 9

este aleatorie, ci tot într-o cheie dialectică a sentimentelor: de la „urcuşul către sacrul fiinţei tale-absurde” (p. 77) al „murindului” de dragoste până la dezamăgirea neatingerii „infinitului” în iubire: „De ce atâta trudă şi-atâta tremur sfânt,/ În clipantunecată se risipesc în vânt?” (p. 114). Pentru acest ciclu de poezii, Nicuşor Darabană a ales o structura strofică specială, grupând versurile, o dată 12 într-o rimă îmbrăţişată, apoi 4, în rimă pereche, dovedind abilităţi metrice neatinse de mulţi dintre contemporani. Lirica volumului este prin excelenţă de esenţă erotică. E o dragoste atât de profundă şi generalizantă, încât e departe de concretul existenţial. Se pot găsi vibraţii nu numai argheziene, ci şi bacoviene, blagiene, voiculesciene, nichitastănesciene, vierene etc. Însă poetul nu-şi creşte poezia în umbră, ci, dârz, o „rătăceşte-n lumină”, ca să parafrazez titlul volumului, într-o rezonanţă proprie, chiar dacă poate fi o cale labirintică, de „rătăcire”. Şi-n erotică, precum în cugetare, este bântuit de mari întrebări, tulburat la gândul că zeitatea inimii suferă datorită stângăciei ori „viscolit” sub vraiştea gândurilor „neaşezate”. Poemul de încheiere de pe coperta cărţii nu

e un autoportret, ci o disimulare a poetului care-şi incită cititorul. Provocarea vine în volute lirice şi doar pentru o secundă rămâne suspendată (ciudat, sub semnul imperativului), în fond, sub un semn de întrebare retorică: „Eu n-am iubit pe nimeni… niciodată!”??? Cioran a iubit viaţa până „Pe culmile disperării”, elogiind moartea voluptoasă. Parafrazând, constat că tânărul poet nu poate trăi fără iubire, deşi transformă această stare într-o triadă filologică negatoare în cromatică metafizică: „(Eu) n-am iubit (pe) nimeni… niciodată!” Prin poemele iubirii, Nicuşor Darabană a ales o anume modalitate de a îndepărta, chiar de a asana lirica erotică imundă a unora dintre contemporani, care abundă în presa scrisă pe suport de hârtie şi, virtual, pe site-uri şi blog-uri. Lectura cărţii re-avivează uitatul sentiment romantic: iubirea, cu tot cortegiul ei de nuanţe sentimentale, poetul fiind un risipitor de iubire-balsam pentru împătimitul de viaţă. Aş merge mai departe, considerându-l pe autor nu un bolnav de iubire, ci un medic-poet pregătit să facă disecţii pe propriile emoţii cu o pană de înger.

Ion HURJUI

roman de idei pe portativul clasic al întâmplărilor, dintr-un sat ce a suportat nenorocirile povestite acum ca o adevărată autobiografie (cum se spunea atunci). Constantin Huşanu este un prozator care prin forţa harului său ne impresionează, uneori ne cutremură vorbindu-ne despre o realitate socială incredibilă şi totuşi o realitate care pe unii i-a răpus, le-a făcut zilele iad. Am un motiv personal, deşi poate părea egoist, să spun că vremurile acelea mi-au distrus viaţa întrucât părinţii mei, învăţători fiind, au fost atunci trimişi “în exil” la Tarniţa, un sat din judeţul Bacău, şi am suportat toate avatarurile scoaterii din casa în care am locuit o viaţă (care era şi şcoala din satul Vladnic de Sus, în care am copilărit). Toate acestea m-au făcut să fiu atent la nuanţele scrierii lui Constantin Huşanu, om integru, pentru care am o admiraţie greu de spus în banalele cuvinte câte se folosesc în astfel de ocazii. Dramatică şi perioada aceea din vremuri aparent mai bune, când Basarabia dădea învăţă-

Acolo unde s-a născut veşnicia*

ste de înţeles că scriitorii când îşi scriu amintirile apelează la memoria afectivă, în primul rând, unii surclasându-se, alţii povestind, cazul moldovenilor, cu tâlc, împrejurări de demult trecute, la care au participat. Constantin Huşanu povesteşte, când “vioara întâia”, când “în orchestră”, ca în cărţile sale anterioare, între care aş aminti EROTICA, roman publicat la TIPOMOLDOVA, în 2002 (362 p.). De data aceasta romancierul ne introduce în lumea, altădată de basm a satului, rămas o vreme la cheremul celor înstrăinaţi într-o atmosferă apăsătoare de suferinţă, în contextul necazurilor aduse oamenilor într o vreme care lua ca model, modelul sovie¬tic de colectivizare a agriculturii. Citesc şi nu-mi vine să cred că au trecut anii şi că eu însumi din ordinele de la “raion” am fost încorporat într-o echipă ce umbla din casă în casă la Criveşti (comuna Dragalina - raion Bârlad). Dar ce se întâmpla la Curseşti, sat ce a dat titlul cărţii actuale a lui Constantin Huşanu, satul său natal zdrobit sub noile directive ce veneau tot de la raion şi tot de la raionul Bârlad. Eram atât de aproape şi totuşi atât de departe... Curseşti e un

Pagina 79 tori ce veneau în satele de dincoace de Prut către Bârlad, Vaslui, Tecuci, Iaşi. Scrie Constantin Huşanu: “Miţa (probabil Maria) a fost învăţătoare, căsătorită cu Neculai Ganceruc, tot învăţător. Au “trăit mai întâi în Basarabia iar după război au revenit în Curseşti, locuind în casa părintească până la pensie...”. O generaţie întreagă de oameni gospodari au fost supuşi neajunsurilor de toate felurile, şi nu numai cei cu statut model sovietic, de chiaburi. Copiii lor se întreţineau unii pe alţii, cei mai mari pe cei mici, la şcoli la care erau admişi pe acest criteriu, nu pe acela al învăţăturii, aşa cum ar fi trebuit şi cum se proceda în şcoala românească dintotdeauna. O “cronică” a vieţii ţăranului român în timpul comunismului ar putea fi considerată această carte, un document extrem de important. O mână de oameni profitori în condiţiile şcolilor ce asigurau o pregătire în raport de condiţiile materiale ale fiecăruia. Un efort supraomenesc, de supravieţuire, aceasta era regula pentru acei ce reuşeau până la urmă să-şi dea copilul la o şcoală, oricare ar fi fost ea. Scrie C.H: “Săteanul era analfabet, dar asta nu însemna că era şi prost”. “Răzeşii şi fraţii lor mai săraci din varii motive, victime ale istoriei medievale dar şi a propriilor neputinţe şi gândiri ce se scaldă în moştenirea culturală a condiţiei de iobag analfabet, se îndeletniceau cu ce-i învăţară străbunii dintotdeauna: arătură pe petecul de pământ, cu plăvanii, semănătură de speranţă sub brazdă, lupta cu buruienele şi arşiţa soarelui de iulie, ce le storcea şi ultima picătură de sudoare, apoi recoltarea şi respectarea cu evlavie a tuturor sărbătorilor din calendarul bisericesc, udate întot¬deauna, după puteri, sărbători ştiute pe de rost şi devenite repere de timp”. Despre vremea exploatării chiaburilor de către comunişti

Ecouri literare nr. 9 sunt episoade în carte ce trebuie citite spre ţinere de minte pe totdeauna. Despre momentul deschiaburirii scrie CH: “şi deodată, lipitorile satului, duşmanii poporului deveniseră oameni egali cu ceilalţi curseşteni”. Ştirea s-a comunicat de la raion…”Instructorul raional puse receptorul jos, ne aruncă o privire binevoitoare - de unde până atunci se uitase la noi ca la nişte câini jigăriţi, chiar ne invită să luam loc pe scaune, apoi ne vorbi ca de la egal la egal…” Constantin Huşanu îşi continuă “Saga Curseştilor” cu date “din presa vremii”, care confirmă încă o dată distrugerea clasei ţăranilor, pe care tocmai îi prezentau ca pe “aliaţii” clasei muncitoare. Din Arhivele Statului, Vaslui, Fond 762 1951 - 1968, Constantin Huşanu ne prezintă şi “recen¬sământul populaţiei, din 1955 (o listă a femeilor din Curseşti, cu mulţi copii). La capitolul 3.4, Începuturile Epocii socialiste, citim adnotarea: “Era într-o dimineaţă de 22 august 1944 “Scrisă ca o cronică a timpului, sub titlul 3.4.l Invazia. Este Casa Husanu din Cursesti Graf. comp.Ioan Mititelu t u l b u r ă t o a r e această “invazie” în pofida faptului că soldaţii sovietici vroiau să intre în vorbă cu oamenii satului”. “Gheorghe P. Huşanu umbla aiurea prin curte, prin grădină, făcându-şi de lucru cu te miri ce”. Postfaţa lui Ioan Mancaş ni-l prezintă pe Constantin Huşanu şi ne mai reaminteşte că este vorba de Curseşti Vale. Inclusiv fotogra¬fiile din carte contribuie la autenticitatea unui document Curseşti, pe care l-am receptat în frumuseţea lui de la începuturi, în trage¬dia pe care a trăit-o. O monografie care îmi aminteşte de cărţile lui Ion N. Oprea, scriitor, de asemenea, cu vocaţia universalului. Constantin Huşanu face încă o dată dovada talentului său şi a vocaţiei pentru scrieri memorialistice de excepţie. * Constantin Huşanu, CURSEŞTI, cu o postfaţă de Ioan Mancaş, editura PIM, Iaşi, 2009.

Pagina 80

Gheorghe CLAPA Val Andreescu – Un poet autentic* Motto: „Creaţia este singurul surâs al tragediei noastre” (Lucian Blaga 1895 – 1961)

ntr-un moment fericit al poeziei noastre, Val Andreescu a lansat cartea „Fiorii zborului tandru”, Editura PIM, Iaşi, 2008, 178 p, cu un „Cuvânt înainte” de profesor Dan Ravaru, care aduce în lumea confruntării dintre „memoria culturală” şi viaţa individuală, un val de aer proaspăt, o mare bogăţie a limbii şi un spirit superior. Semnul sigur al apariţiei unui poet important nu sunt strigătele, expresie a entuziasmului de moment sau a decepţiei repede trecătoare, ci nevoia de a te delimita. Fiind Val Andreescu un poet care apare în lume să schimbe ceva, nu-i dovedeşti preţuirea altfel decât indicându-i drumurile pe care refuzi, ca lector să le urmezi. Val Andreescu nu este un reprezentant al unei atitudini şi nici al unei generaţii, ci el însuşi. Un poet care cu prima sa carte, vine şi rămâne. Poetul dă impresia că e mare amator al unor constatări precise, reportericeşti, dar versurile sale cele mai bune pendulează între directitate şi vagi nostalgii. „Durul realist” e de fapt un „sufletist” delicat care se ascunde, iar uneori, obosit, renunţă la ascunzători şi cultivă un intimism de cea mai bună calitate. Val Andreescu ştie multe despre poezie şi are un secret al său de care ne apropiem ca un fior. Poetul are, evident, un program. Nu e un creier programat, ci un artist. Pentru el programul rămâne o simplă năzuinţă, un punct de pornire (ca pentru orice adevărat poet), fie , în poeziile mai puţin reuşite, un îndrumar ale cărui reguli le aplică serios, ori nu le aplică, pentru că nu poate, pentru că-l împiedică talentul, pentru că e obositor şi inutil să mergi pe drumul altuia. La poetul Val Andreescu, vitalitatea e cu mult mai puternică decât poruncile, „tehnicii”. „Arta începe dincolo” de programul artistului. Îmi place Val Andreescu pentru că din când în când îşi uită teoriile şi scrie lucid şi ardent despre neliniştile şi iubirile sale. Se aude vocea de o mare delicateţe a unui poet ce merită să fie urmărit cu toată simpatia. Poetul acesta a devenit o conştiinţă. Nu prin talent, nu prin capacitatea de a aşterne un sentiment deosebit pe hârtie se deosebeşte poetul de simplul muritor sensibil, ci prin capacitatea de a trăi acel sentiment. Nu prin talent se desparte geniul de omul obişnuit, nu prin forţa sa expresivă, ci prin forţa trăirilor sale de un tip deosebit. Omul „normal” nu are conştiinţa morţii şi nu „realizează” că va muri; nici moartea altora nu-l tulbură prea tare. Scriitorul adevărat are această conştiinţă şi această tresărire, şi-iatăpoate acest lucru îl deosebeşte de ceilalţi în mai multă măsură decât vocaţia scrisului, „talentul” pe care adesea îl găseşti, nerealizat în opere, la foarte mulţi. Un poet trebuie să fie şi un om de caracter. În ţara lui Eminescu, aceasta ar trebui să fie o cerinţă unanim acceptată. Poeţi-buni, excelenţi, admirabili, străluciţi (unii chiar au talent) – sunt relativ mulţi. Artiştii care

Ecouri literare nr. 9 să fie şi oameni cu un caracter integru, puţini; Existenţa caracterului la un om al scrisului apare ca un eveniment sau, ca un fapt ce nu poate fi neglijat. Poate că peste 100 de ani nu se va mai şti ce fel de om era Val Andreescu. Poate că nu va mai interesa decât opera, biografia fiind topită în operă. Dar, eu, care îl socotesc pe acest poet om de caracter, cred că existenţa caracterului poate fi dovedită şi prin analiza scrierilor. Şi nu numai prin cercetarea versurilor lui ce au obsesia moralităţii, ci şi prin observarea atentă a da-urilor şi a nu-urilor rostite în operă. O poezie se cântăreşte şi prin ceea ce nu conţine, prin ceea ce excită sau refuză. Autorul volumului de versuri „Fiorii zborului tandru” spune în versuri ce simte şi ce gândeşte, într-un limbaj nesofisticat, animat de oroarea faţă de minciună şi chiar faţă de vechile „măşti” sau „jocuri ale poeziei”. Versurile lui Val Andreescu au devenit sub ochii noştri, pe neobservate- şi într-adevăr acest fenomen n-a prea fost remarcat de critica mereu binevoitoare şi mereu distantă- mesagere ale unor gânduri care au dobândit greutate, profunzime, avânt poetic. Cunoscutul poet a devenit Poet. Cum s-a întâmplat această minune? În modul cel mai firesc, fără nici o ruptură spectaculoasă, fără salturi calitative. Cu discreţie. Poetul Val Andreescu nu se doreşte reprezentantul omului de pe stradă, cât însuşi prietenul. Identificarea lui cu trecătorul este atât de naturală, încât îşi interzice şi să scrie altfel decât ar scrie acesta. Poemele aparent prozaice dau o mare forţă verosimilului celorlalte poezii. Scriind poezii, trăieşte săptămâni făcute numai din sărbători. O carte de poezie va fi străbătută fără grabă în pasul unei preumblări pe un „corso” veşnic însorit, la capătul drumului profilându-se ademenitor o altă carte, o altă sărbătoare. Dominantă este încrederea nestrămutată în poet; el nu poate să mintă, e înalt şi pur, e întotdeauna aproape de perfecţiune. El se joacă cu focul, cu focul sacru, iar să se joace cu focul au dreptul numai copiii, numai poeţii. Calitatea cea mai preţioasă a acestui însemnat poet se nutreşte mereu din izvoarele subterane ale artei şi reapare impunătoare, Una dintre căile pe care le foloseşte mai des poezia pentru a ajunge la cititor e aceea a simplităţii, a locului comun. Cititorul: un poet fără talentul expresiei? Un poet nu al literei scrise, ci al literei citite? De ce scriu poeţii? Scriu poezii pentru că sunt scurte? Modul în care unele versuri îşi afişează tristeţea e indiscret, impudic, nepoliticos: un om bine-crescut trebuie să ştie săi arate lumii numai chipul său senin. De trăit trebuie să trăim, asta e sigur. Altceva mai bun decât viaţa nu cunoaştem. Şi nici altceva mai rău decât moartea nu ştim. „faptul că toate vieţile de pe pământ se sfârşesc cu moartea nu dovedeşte că moartea este ţinta vieţii” (Lucian Blaga- 1895-1961). Poezia e extrem de importantă tocmai pentru că – ferindu-se să teoretizeze în gol- nuşi pierde bunul-simţ şi porneşte dintr-o inimă savantă ce nu a acceptat niciodată minciuna conform căreia un om pe care-l iubeşti poate fi martor, iar tu, cel ce iubeşte, poţi să şi mori. Prin însăşi existenţa ei, poezia neagă ideea de boală sau moarte. În spitale nu se compun poeme. Literatura e un semn al sănătăţii. Ca să scrie

Pagina 81 cum au scris, ca să plângă cum au plâns, Iov şi Ieremia au trebuit să fie puternici şi sănătoşi tun. Versurile lui Val Andreescu trebuie contemplate în armonia lor picturală. Nu decepţionează: linia e mereu sigură, îngroşările şi subţierile mărturisesc prezenţa unei mâini de artist. Poetul doreşte să scrie un poem pur al cuvintelor ce i-au rămas fidele, un poem rupt de viaţa naturii. Există poezie pură? Poezia pură e un lucru extrem de emoţionant. Ceva care ţine de copilărie şi de muzică. Poemele tinereţii sunt preafrumoase poveşti despre tineri care se iubesc, punându-şi în joc toată vitalitatea, naraţiuni romantice în care amănuntul e ignorat, ceea ce contează fiind cursivitatea şi eleganţa construcţiei. Poemele maturităţii se umplu de o ceaţă amară. S-au scris şi se va mai scrie idile, adică poezii senine, de dragoste „în codrul rustic” ori de dragoste pur şi simplu, cântece luminoase şi naive. Uneori „naive”, subliniindu-se în mod rafinat modul aparent vetust în care sunt transmise sentimente eterne şi grave. Când a devenit Val Andreescu poet? Atunci când a dobândit conştiinţa că una sau două dintre ideile pe care le cunoaşte sunt ale sale, ele prefăcându-se în certitudini proprii. Există probabil la poetul Val Andreescu, momente când umple pagină după pagină, dând la iveală poeme ce vor să spună lucruri precise, şi chiar spun, poeme în care fibra acelor ceasuri incendiază strofe izolate ori arde marginea unui vers măreţ. După acele ore istovitoare şi fericite apare uneori un moment de destindere. Când poetul descoperă un vers genial, care rezolvă precis o situaţie aparent fără ieşire, şi când vezi bine cu ce ingeniozitate a găsit exact cuvintele potrivite, cum să nu te bucuri împreună cu el şi să nu exulţi: „Nefiind un poem fabulos/nici o strofă scrisă în foc/sau un vers cu scânteie/sunt pe semne din rimă/o literă vie/ce mie-mi ajung/nemărginiri să cuprind/săntreţin arderi şi veghe”. („O literă vie”, p. 7). Înzestrat cu o inteligenţă puternică, sensibil, cultivat, „un instrument al artei”, Val Andreescu iubeşte viaţa: „Viaţa de om, tainic pian/Programat, cip-ul modern/diferit ca diversele-amprente…//Recitaluri pe scări de valoare/clapele au roz de petale/sau alb-negrul zilelor terne…//Prea des oripilată-i planeta/de strigătul fricii de azi şi poimâine/Se cântă la mai mult de două piane/Şi orice clapă-i un colţ de crotal.”. („Viaţă de om”, p. 11). Val Andreescu este un poet al lucidităţii. Din cauza ritmului rapid în care lucrează inteligenţa, paginile sale cele mai puternice dau o senzaţie de ameţeală fericită, ca un dans. Uneori ideile se joacă, se iau la fugă, se salvează una pe cealaltă din situaţii primejdioase, fac gesturi galante, iar ritmul mişcărilor se supune unei melodii din afară. Există şi o beţie a lucidităţii: când soarele luminează prea puternic, când vezi prea limpede şi prea departe, atât de limpede şi atât de departe încât ajungi să te zăreşti pe tine însuţi. Poemul „Între Cer şi Pământ” este echilibrat, construit cu atenţie: „Spânzurat de o stea/între Cer şi Pământ/ca o jumătate de nai/mă legăn şi cânt/mănânc lumina din raze/zbor cu doruri pe-aripe/visele-s avioane/şi deseori pier/ în ne-

Ecouri literare nr. 9 miloase triunghiuri.”. (p. 18). Poetul ştie să-şi transforme cititorul într-un complice, fiind mai puţin candid decât pare: „Prin areal de nelinişti/vântul cu arzânde aripe/scutură frunze striate/ca pielea reptilelor verzi./Din copacul poem/cad frunze cuvinte/cu litere-n flăcări/buzele înfipte în spirit/sărută pătimaş sentimentul”. („Din copacul poem”, p. 28.). Poemul „O lume periculos de nebună”, p. 32, transmite un sentiment adânc de cutremurare în faţa existenţei. Val Andreescu e la curent cu noile teorii asupra poeziei. Poeme care nu cer să fie înţelese, ci trăite: „Mereu în urechi/lipsa de spaţiu răsună/claustrofobi într-o lume/periculos de nebună/ca-n închisorile nopţii/muncesc inuman şi adună/bani pentru locuinţă imensă/şi-o viaţă liberă, bună/cumpără pământuri pe lună.”. Dacă pui mâna pe un poem cum ai pune mâna pe o fiinţă vie – cum ar spune Lucian Raicu – regulile nu mai servesc la nimic. Ele vor fi respectate altă dată, când având mai puţine lucruri de spus şi fiind mai puţin grăbiţi, vei putea ţine seama şi de recomandări: „În înserări de fum aleargă,/ roiul gândurilor albe,/pedeapsa trăirilor şterge/rozul curcubeelor viitoare;// Plăceri de fluturi fulgurante/ aruncă zarea-n flăcări reci;/cine aduce timpul de muguri ?/în esenţă, flacăra este femeie…” (Flăcări reci”, p.46). O lume de cuvinte. Cum altfel să trăiască un om care nu se pricepe să astâmpere marile şi dureroasele probleme ale începutului de secol douăzeci şi unu decât scriind nişte cuvinte pe hârtie şi obligându-le să scoată un fel de şoaptă, un fel de melodie? O lume de cuvinte, deci, în „Voievod al Limbii române”, p. 53, dar şi o scenă cu două personaje individualizate: poetul şi un alter ego al său, zărit sau nu în oglindă. Un alter ego inocent, care vine şi vede ceea ce altora le scapă, coroana pe care o poartă poetul. Un lucru obişnuit, dar care nu se poate trăi, pentru că în absenţa poeziei ridiculul acestei omeniri ar deveni insuportabil: „Pârjoliţi sau arşi de cuvintele scrise/Venim, ca la un prieten, mărite stăpâne,/Stele s-aprindem pentru doruri şi vise,/Luceafărvoievod al Limbii române.//Vin acei cu cuvinte sub pletele ninse,/Sărutându-ţi metafore ce-n veci vor rămâne/Culmi înalte numai de tine atinse,/Luceafăr-voievod al Limbii române.”. Deşi Val Andreescu iubeşte literatura, n-a avut răgazul de a se dedica creaţiei, viaţa sa fiind o luptă continuă, ceea ce a făcut ca debutul să aibă loc mai târziu, cu un preţ dureros: acela de a nu mai avea timpul necesar să încredinţeze scrisului şi posterităţii tot ceea ce ar fi avut de spus, mărturisirile şi trăirile tumultoasei sale vieţi. Un itinerariu de poezie plină de vibraţie, redată în contururi diverse, răsărite dintr-un suflet bogat şi încercat de experienţe: cartea poetului Val Andreescu „Fiorii zborului tandru”, Editura PIM, Iaşi-2008, 178 p. * Val Andreescu, „Fiorii zborului tandru”, Editura PIM, Iaşi, 2008, 178 p.

Pagina 82

Ecouri literare nr. 9

Liviu PENDEFUNDA Maria COZMA Radu Mihai CRIŞAN Al. Florin ŢENE Dorina ŞIŞU George Petrovai

Eseu

Dorin PÎNZARIU

Pagina 83

Ecouri literare nr. 9

Liviu PENDEFUNDA Râul ca ocean şi temporalitatea arcului reflex A fi om înseamnă să ştii că universul nu poate fi înţeles.1 La fel ca la Platon și la Plotin, lumea este un singur unic organism, sufletul ei având un prim impuls care i-a transmis puterea în trup. Celebrul anima mundi, spiritul este mijlocitorul, Duhul Sfânt, cel care la Ficino2 nu este constituit din patru umori ci din eter, al cincilea element, quinta essentia, substanța cerului, citând clasicii greci3. Transformarea neîncetată a timpului în cele patru elemente inferioare, pătrunse de purtătorul energiilor în trupurile noastre cu ritm în determinism lunar prin flux-reflux gravitaţional sugerează misterul. Spiritus intus alit..4 , fiind o cauză a oricărei nașteri și mișcări. O astfel de taină nu poate fi înţeleasă decât navigând pe uriaşul fluviu cosmic care înconjoară universul, năşind naşterea şi moartea materiei vii. La separarea apelor, Okeanos devine paznicul fluxului temporal şi al eternei preschimbări, parte din el fiind şi divinul Styx pe care l-am trecut împreună, cele patru fluvii născute din izvorul edenic de la baza arborelui cunoaşterii şi al vieţii, primul înconjurând tărâmul morţilor, următoarele adăstând lumea pe care o cunoaştem. Şi toate acestea pentru că, fiind apă primordială, izvor al vieţii veşnice şi totodată frontieră a destinului existenţei umane, are o dublă natură. Punctul, ca un ou Sub fina sa cochilie, germenul spațiului invadează5.

Saturn avea cerul cel mai înalt dintre ceruri, așa cum este prezentat și de Dante Alighieri. Marele inițiat Galileo Galilei descoperă prima oară pe Neptun, ca planetă. Oare de ce toţi care îndrăznim 1

a gândi liber, credincioşi întru Dumnezeu, dar neacceptând ideea de a crede fără a cerceta, suntem consideraţi eretici ? Dorinţa noastră de cunoaştere este atât de mare încât lanţurile arbitrare puse tot de oameniu şi nu de Dumnezeu nu ne pot opri măcar cu mintera să accesăm porţile universului. De ce oare numai Satan este considerat capabil să împingă oamenii la cercetare ? Eu nu cred că Dumnezeu, aşa cum îmi închipui eu semantica acestui cuvânt ar dori ca părţi din el să fie o cireadă imbecilă de oameni ascultători… De nu’mi ştii prin apă trecerea ascultă’l pe Cronos; o lacrimă din el mi-e duhul şi harul de-a te cunoaşte sub semnul lui Hades - uitatul e cântec neântâlnit în cărţile viitorului6. Poeții cântau pe Saturn, tată al cerului și al lui Jupiter. Dar el este Cronos, timpul. Dar cine poate explica legenda: de ce și-a înghițit copiii și o piatră în locul lui Jupiter, de ce este cel ce cunoaște adevărul, de ce simbolurile sale emblematice sunt coasa, șarpele, culoarea neagră, tristețea şi are picioarele tremurânde ? Principiul lucrării alchimice este nigredo, iar din tenebre se naște lumina, adică adevărul. Negreala, adică norul întunecat acoperă piatra pentru a o ascunde privirii. Orice corp dacă este lipsit de suflet este tenebros7. Iar apoi purifică cositorul printr'o spălare specială, extrage'l din negreală și întunecimea lui și o apără albul său strălucitor8. Așa apare Piatra filosofală. Deci există o filiație cosmică de la Saturn la Jupiter și Diana și Apollo. Piatra aruncată de Saturn este un monument destinat muritorilor, cuvântul său ce reprezintă adevărul. Deci timpul dezvăluie adevărul smuls din tenebre, se scurge ca un șarpe, transformând totul în moarte (coasa) până și toate câte lea creat cu excepția pietrei, principiului primordial și ultim, scop și căutare pentru inițiați, Cuvântul. Dacă în antichitate pentru cel neinițiat era mult mai ușor să privească o sursă materială de lumină, adică Soarele, căruia să'i compună orații. Chiar Platon numea soarele odrasla și imaginea vizibilă

Fernando Pessoa, Cartea neliniştirii, Humanitas, 2010 Marsillio Ficino (1433-1499), De Triplici Vita, primul traducător al operei lui Platon în limba latină 3 Aristotel, De caelo 4 Vergiliu, Eneida, traducere Eugen Lovinescu, București, Albatros, 1978 5 André Balthazar, Lignes, La concordance des temps, Editions Labor, 1984 6 Podul curcubeu, Poema focurilor, Contact international, 1986 7 Morenus, citat de Avicenna în Kitab-al-Fihrist 8 Democrit, citat de Michael Maier în Atalanta Fungiens 2

Pagina 84

Ecouri literare nr. 9

Ceasornic fără minutar a Dumnezeului suprem. Socrate cădea în extaz salutând răsăritul soarelui, iar pitagoreicii cântau Ce singur scrie când să moară imnuri răsăritului acompaniați de liră. Muzica as- Şi ou şi lume. Te-înfioară trală era cu predominență dedicată astrului zilei, De ceasul galben, necesar... unde Dumnezeu și-a așezat tabernacolul. Încă dinainte de Socrate, acţiunea ca ocazie, victo- A morţii frunte-acolo-i toată. ria şi tăcerea înţelepciunii făceau parte din calităţile asociate acestei divinităţi temporale, fiu al lui În gălbenuş, Uranos şi al Geei. În cadrul misterelor lui Orfeu, Să roadă spornicul albuş, şarpele încolăcit în jurul universului reprezenta Durata-înscrie-în noi, o roată. necesitatea cosmică. Ideea că timpul este o necesi- Întocma – dogma9. tate o întâlnim şi la perşi, acolo unde zeul Zervan îmbina acest principiu cu eternitatea. Apă, şarpe, Biserica a condamnat toate practicile ce erau păacţiune, înţelepciune, timp. Cu siguranţă că la pi- gâne și magice, datorită faptului că ar fi intrat în cioarele lui Cristos, noul soare, conflict cu propria magie. Puțini sunt cei stăpânul timpului, şarpele stă ca care acceptă apropierea dintre magie și un umil părinte al apelor, fără euharistie unde puterea magică a cuvinnicio valenţă temporală. Şi acest telor este suverană. Pitagora, ca și Orfeu, lucru, poate, e filosoful, poetul a primit, printre altele, și învățătura misOvidius care în metamorfozele terelor egiptene. Cuvântul asociat armosale afirmă că "timpul este un niei muzicale servea nu numai la râu fără maluri", greu de reprevindecarea fizică și psihică ci și pentru înzentat în arta vizuală, pictura cu depărtarea răului pentru a da sufletului acelaşi nume a maestrului Chacapacitatea de se cufunda în spirit. gall neputând trece decât prin In filosofia lui Telesio10 , funcțiile sufletusimbol dincolo de virtualul realui imaterial - daruri de la Dumnezeu se lităţii înconjurătoare. Doar poelimitează la contemplare și la sentimensia reuşeşte în substrat să tele ce nu au utilitate practică, spiritul întransmită misterul credinţei. M.Catruna cărcându-se și el cu povara Asociată muzicii aezii foloseau sentimentelor, a percepțiilor și a recitarea pentru ascensiunea sufletului către cer. raționamentelor, orientându-le însă spre latura Ficino recomanda calea rațiunii prin Mercur, spre practică11. ipsum bonum, cu ajutorul văzului, contemplația Spiritul este transcendent, supraterestru. El intelectului prin Venus, a reveriilor vehemente smulge animalul din comportamentul său firec și prin Marte și în toată complexitatea celor șapte normal. Magia se axează pe spirit ca mijloc de cotrepte ale sferelor cosmice prin Saturn. Pentru că municare ce face legătura între stele, muzică, tadepășind timpul, pe Saturn – Cronos, se poate ac- lismane, imnuri și om, fără intervenția demonilor cede la planul atemporal, dumnezeesc, cum rela- sau a îngerilor. tează și celebrul inițiat, prieten al lui John Doe, Dacă spiritul absoarbe sufletul, iar cele două se Shakespeare și a multor altor esoterici, Galileo Ga- confundă, magia spirituală nu poate fi decât delilei în al său Dialogo della musica antica, monică și are absolut aceeași valoare ca orice reli(Florența, 1581). În lumea noastră, materială, gie obișnuită12. Apollo era situat înaintea tuturor. Ceea ce repre- Dacă poemele au eficacitate în invocarea îngerilor zenta atunci libera gândire sfida însă dogma. și demonilor, ea nu ține de metrică ci de semnificația conținutului său emoțional13. Acesta Îl urcă'n soare şi cunoaşte ! este complexul de rău şi bine care coexistă în ocea*** nul circular închis de ouroboros şi’n care înotăm Şi mai ales te înfioară ca peştii pe axa vericală a influenţelor, dominaţi de De acel galben icusar, arcurile reflexe. 9

Ion Barbu, Oul dogmatic, Uvedenrode, Editura Cultura Națională, 1930 Bernardino Telesio, De rerum naturae, Enciclopaedia Catholica, 2011 11 D.P. Walker, Spiritual and Demonic Magic, The Warburg Institute, London, 1958 12 Francis Bacon (1561-1826), ﬁlosof englez – a cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte prin cauze 13 Tommaso Campanella, Poetica, Enciclopaedia Catholica, 2011 10

Pagina 85

Ecouri literare nr. 9

Maria COZMA Arta Cuvântului Suntem ceea rostim – Cuvântul. De felul cum acesta se propagă în univers; de felul cum vibraţiile lui sonore reverberează printre ondulaţiile infinitului, măsura ontologică şi cognoscibilă aşează în spaţiu şi timp dimensiunea noastră de viaţă. Când Soarele se înveleşte-n ceaţă, un cuvânt îl biciuieşte, iar pământul îngheaţă. Reverberaţiile lui se întorc în cascade de sonorităţi vide, lovind ca un bici, orizontul vieţii. Fiecare plesnitură formează câte un ecou cosmic. Nu ştim să ascultăm cuvântul în ecou, crezând că-i melodie şi căutăm cheia sol de reazem când pe pământ, când pe cer. Din această măsură ontologică şi cognoscibilă se aşează în spaţiu şi timp dimensiunea noastră de viaţă din a fi în a avea. De aceea, eu cred că fiecărui cuvânt trebuie mai întâi să-i aplicăm un tratament de înţelepciune înaintea propagării ecoului lui, astfel încât reverberaţiile sonore să păstreze culoarea albastră a infinitului, ne mai percepându-se ecoul o muzică indefinită, ci o binecuvântare. Este ca şi cum am face fiecărui Cuvânt o metamorfoză, când Lumina trebuie să-şi urmeze drumul ei spre Transfigurare. Vă puteţi imagina câtă transparenţă poate avea un cuvânt ţinut în Lumină înaintea acestei metamorfoze? Şi ce creativitate ar atinge reflexele genezei?! Numai artă – Arta Cuvântului, în timp ce Cuvântul naşte fapte – temelia ontologică pe care se poate construi palate sau dărâma imperii în ruină. De câte ori nu am rostit ori am spus în şoapte, ori ne-am gândit la lumină şi umbră; lumină şi întuneric? Cine a avut curiozitatea să descifreze de fapt ce este şi dacă este Lumina – lumină? Nu ştim cât suntem de apropiaţi iedei de Dumnezeu, însă ştim cât suntem apropiaţi de Lumină, uneori până la orbire. Şi pentru că ea - Lumina - deschide universul iubirii, uneori

îndrăznim să ne apropiem un refren al unei metamorfoze plecată zvâcnirea unei pietre într-o sublimă dezlănţuire: Arta. Fie ca paşii acestei lumi să rămână veşnic în această împărăţie. De frica căderii în balsamul unei erori, nu ştiu de ce simţim deseori să ne trimitem căutările debordante înţelegerii Cuvântului la Dicţionar, şi acolo memorăm într-o continuă amorţeală prăfuită de timp, una şi aceeaşi lămurire: „Lumină, lumini, s. f. 1. Radiaţie electromagnetică (emisă de un corp incandescent sau luminescent) care impresionează ochiul; efectul unei radiaţii; a vedea lumina zilei = a se naşte; în lumina…= prin prisma…, din punctul de vedere al…; a da la lumină = a descoperi; a publica o carte. 2. Sursă de lumină (1); (pop.) lumânare. 3. Pupilă; a-i fi cuiva drag ca lumina ochilor = a-i fi foarte drag. 4. Învăţătură, cultură. 5. Deschidere liberă într-o conversaţie.” 1 După ce citeşti toate aceste explicaţii, începi deja să cauţi o unitate de măsură epistemologică pentru acest cuvânt: Lumină. Te întrebi dacă cumva îţi poate fi de ajuns luciditatea incomensurabilă. Căci, numai frumuseţea unei halucinaţii te poate înălţa în infinit pentru a-i găsi izvorul acestui fluviu cosmic, ce se revarsă dintr-o „radiaţie electromagnetică” într-un spectacol de graţii, absorbind ondulaţiilor infinitului, „care impresionează ochiul”. Este ca şi cum ne-am lăsa ochii aripi. Şi aripile nu sunt ele iluzii de zbor? De câte ori nu am zburat pe Soare şi ne-am întors cu fuga din Dumnezeu, păstrându-i teama de Cuvânt; de câte ori nu am zburat pe Lună şi ne-am întors cu fiorul înserării, ascultând ecoul unui scâncet ce numai începuse „să vadă lumina zilei” în timp ce azurul în conştiinţa cosmică scotea câte un strigăt virgin. Şi nu sunt strigătele noastre de copil?!... În timp ce apa-n râuri curge ori se opreşten lacuri, fremătând marea şi oceanul cu mii de şoapte în deluviul unei împliniri, „prin prisma” unei reflexii cosmice, îngerii aprind „lumânări” în adâncuri pentru a ne putea scufunda în moarte, lăsând murmurul – dorul unei simfonii pentru a ne ascunde păcatul sub acoperişul muzicii. Şi când te gândeşti că păsările nu ştiu să cânte decât păcatul devenirii, iar oamenii îmbălsămarea unui dezastru prin întoarcere la Ei. Şi a început forţa lor să defloreze irevocabil pleura unei poezii, nu s-au mai priceput să o facă virgină, şi-atunci au început să ridice din umeri, întrebându-se ce înseamnă: „a

Pagina 86 da la lumină”? „Pupila” a început să se mărească într-o nesiguranţă a inteligenţei şi a îndrăgit numai „lumina ochilor” sie însăşi, poezia rămânând un paradox între cer şi pământ. În acordul unei simfonii neterminate până şi oglinzile reflectă Lumina pe o lume vidă a cărei reverberaţii lunecând pe ritm şi rimă lovesc munţii, dezvelindu-i de tăcere. Pe măsura irealităţii pasionale pentru femeie, a apărut plictiseala cosmică, fiindcă în dreptul cuvântului Lumină s-a găsit scris: „învăţătură, cultură”. Trebuie, într-adevăr să-i cunoşti drumul Musonului lui Mircea Eliade din zilele lui în India, pentru a-l putea înţelege pe Mihai Eminescu. Astfel, a început să apară Tristeţea Lumii, şi, de aici „Deschidere liberă într-o conversaţie” ca ultim paragraf al Luminii; un fel de margine a ei, unde vocile melancoliei fac câte un salt în Extaz către neantul unui amurg asfinţit în gândurile poetului. Într-o duplicitate, Tristeţea şi Lumina, rând pe rând încep săşi arate feţele. Căci nu poate exista un plâns fără lacrimi şi nici un crin fără umbră. Chemările depărtărilor din nevoia de nefericire se încumetă parcă la o povară de scufundare în fericirea unui suspin topit de temperatura vieţii. Şi-atunci orice margine, poate măsura distanţa dintre meridianele acestei lumi în anima mundi? 2 Într-o lungă şi continuă căutare cosmică, fără să fi perceput palpabilul, Lumina s-a trezit Regina miracolului prin metamorfoză şi de aici printr-un amplu proces de idiosincrasie, într-o beţie transcendentală, prin evaporarea aburilor simfoniei unei agonii, să fecundeze polenul tristeţii prin Transfigurare. Pentru a nu cădea în deliciul unei erori, Transfigurarea vine de la cuvântul: „Transfigura,

Ecouri literare nr. 9 transﬁgurez, vb. I.Tr. Şi reﬂ. A(-şi) schimba expresia, înfăţişarea.” 3 De aici începe Dumnezeu aventura cunoaşterii pentru că „A(-şi) schimba expresia, înfăţişarea” în nevoia de timp etern, Adam şi Eva şi-au cerşit propriul lor trup, iar animalul a început să se ridice în două labe. Oare această aventură a cunoaşterii nu i-a dăunat mai mult lui Dumnezeu? Nu a ajuns iubirea avocatul dintre Iad şi Paradis? Căci altfel, nu pot să-l înţeleg pe Emil Cioran, în

Graf. comp.Ioan Mititelu desfătul lirismului său: „Numai ca sursă de nefericire este femeia o sursă de revelaţie a absolutului. Sorbindu-i metafizic alcătuirile misterioase, înfrângi viaţa cu mijloacele ei proprii, chiar când panica anemiei în preajma leşinului esenţial, toarnă văpăi abstracte în sânge.” 4 Şi oare „sorbirea metafizică” nu a ajuns tocmai marginea Luminii acestei lumi? Căci nu se poate vorbi de schimbarea înfăţişării antropologice decât prin devenire metafizică, când printr-un proces hinterland social, marginea luminii a ajuns marginea noastră. Şi aceasta pentru că nici un manual de Zoologie sau Anatomie, nu a fost capabil să explice dacă şi Conştiinţa face parte din destin. 1

Dicţionar al limbii române contemporane, Vasile Breban, p. 327. 2 anima mundi – suﬂetul universal, numit de alchimistul van Helmont (secolul al XVII-lea). 3 Dicţionar al limbii române contemporane, Vasile Breban,p. 625. 4 Emil Cioran, Amurgul gîndurilor, p.72, Editura

Pagina 87

Radu Mihai CRIŞAN EMINESCU INTERZIS - GÂNDIREA POLITICĂ „Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (garanţia legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”6. „Peste noapte şi prin surprindere”7, „am admis legiuiri străine”8, „legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau(;) Galiţia?”9… „Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau (şi nu se potrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie

Ecouri literare nr. 9 să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern”10. „E într-adevăr ciudat (simptomatic n.n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru şi a cărui raţiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar senin şi într-o singură noapte, erige teoria de om şi om teorie absolută de stat şi face din banul internaţional şi din posesiunea acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului. Nici [nu] e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia [cu] cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de civilizaţie şi instituţii pe care ţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie”11. „Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege”12 şi nu-l va înţelege niciodată. „Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!”13 „Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase14. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum

4De câte ori «Românul» era în opoziţie…, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag.168 5 idem, «Românul» a contractat năravul…, Timpul, 29 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 266 6 idem, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93, 92 7 idem, De câte ori «Românul» era în opoziţie…, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 68

8 idem, Paralele economice, Timpul, 13 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti,

Pagina 88 „Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta (nici nu reprezintă n.n.) decât pe persoanele din care sunt compuse16”17. Astfel, „teoria de om şi om, o teorie curat filantropică şi un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai pentru semenul său, ci chiar pentru animale, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface ţara moştenită, apărată cu vărsare de sânge şi cu privaţiuni, într-o mlaştină pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte ţări – introducând într-un stat eminamente naţional un sistem de instituţii cosmopolite”18. Urmare aplicării ei vom „avea deacum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă”19. Urmare ei, „capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul 9

Ecouri literare nr. 9 unor uneltiri vinovate, a exploatării publ icului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic…Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asﬁnţesc, zeii mor”20… „Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”21… „Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”22… „Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”23… „Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârﬁtorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului

idem, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259 10 idem, Paralele economice, Timpul, 13 decembrie 1877, în Opere, vol. X, pag. 20 11 idem, Ieri domnul deputat Giani…, Timpul, 22 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 193 12 idem, De câte ori «Românul» era în opoziţi, Timpul, 14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168 13 idem, Dar dulci, nobili şi politicoşi…, Timpul, 23 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 123 14 „Fiecare constiţutie, ca legea fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu samă, pe care se întemeiază. Corelatul constituţiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patriciani, de fabricanţi, industriaşi care văd în constituţie mijlocul de a-şi reprezenta interesele în mod adecvat cu însemnătatea lor. La noi, legea fundamentalănu însemnează decât egalitatea pentru toţi scribii de-a ajunge la funcţiile cele mai înalte ale statului”., idem, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, pag. 173 15 idem, Economiştii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 237 16 În ele, „toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii - parlamentarii n.n. -, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii «patrioţilor» trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot»”., 16 idem, Abstracţie făcând…, Timpul, 20-21 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 14 17 idem, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259 18 idem, Între multele neplăceri ale vieţii…, Timpul, 22 martie 1879, în Opere, vol. X, pag. 209 19 idem, Trei zile de-a rândul…, Timpul, 20 februarie 1879, în Opere, vol. X, pag. 191, 192 14 20 idem, Alaltăieri, luni dimineaţa…, Timpul, 5 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 214

Pagina 89 Spre exemplu: „Un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă - care este dată în vileag n.n. -. Acest om este menţinut în funcţie; dirijază [el] însuşi cercetările făcute contra sa; partidul 15 Şi, întrucât, „seînţelege [de la sine] că în judecarea diferitelor partide politice trebuie să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice”26, suntem datori să spunem că, „partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale”27 – care, „păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării”28… În cadrul lor, „organizarea nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios, îmbrăcând toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice, deputaţi (parlamentari n.n.), administratori, membri la primărie, soldaţi, actori, totul în fine… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de

Ecouri literare nr. 9 înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, şi care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e întradevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură naţională sau civilizaţie adevărată”32. „Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Acei ce conduc nu sunt decât străini, străini prin origine, prin moravuri, prin educaţie – interesele străinilor dar, şi numai aceste interese, sunt dezideratul «patrioticului guvern» (persoanelor aflate la cârma ţării n.n.)”33… „Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”34. Şi-aceasta, în timp ce „patru din cinci părţi ale poporului nostru, nu iau parte la viaţa publică, ale cărei sarcini le poartă, însă, mai greu decât oricine altul”35, iar „miile de funcţii administrative şi sutele de funcţii judecătoreşti, sunt puse în mişcare într-un singur scop, pentru a le stoarce voturile36”37.

21 idem, Domnul Simeon Mihălescu publică…, Timpul, 18 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 223 22 idem, «Românul» în ajunul alegerilor…, Timpul, 3 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 229 23 idem, Nu încape îndoială…, Timpul, 8 august 1880, în Opere, vol. XI, pag. 291 24 „Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploaiaţilor statului, cu toate că cine nu ştie că, integritatea, capacitatea, experienţa, şi probitatea factorilor însărcinaţi de-a aplica legile şi regulamentele sunt condiţiuni esenţiale ale mersului regulat al unei bune administraţii, a garanţiei drepturilor şi apărării intereselor fiecăruia [dintre cetăţeni], şi, prin urmare, a bunului trai şi liniştei publice? Dar, sub regimul actual, interesul personal, convenienţele de coterie, primează faţă de interesul general şi binele public. Necesitatea de-a conserva o majoritate compactă şi devotată în Adunări trece peste orice alte consideraţii. Pentru a dobândi glasurile deputăţiilor trebuie exigenţele pretenţiile n.n. – lor satisfăcute, se încredinţează funcţiunile delicate de prefecţi şi subprefecţi creaturilor deputaţilor - protejaţilor parlamentarilor n.n. -, care, sub numele - protecţia n.n. - lor administrează districtele după plac şi dispun, fără nici o responsabilitate, de interesele, de averea şi de onoarea cetăţenilor.Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti; astfel muncitorii de pământ - sintagma, de fapt, îi desemnează pe toţi truditorii n.n. - sunt supuşi la vexaţiuni, la acte arbitrare, adevărate cauze care [le] aduc mizeria. Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii”., idem, Într-un lung articol…, Timpul, 27 ianuarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 43 25 idem, Lucru de care trebuie…, Timpul, 15 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 234 26 idem, Între variile acuzări, Timpul, 23 ianuarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 43 27 idem, Manuscrisul În genere toată societatea…, în Opere, vol. IX, pag. 465 28 idem, N-ar fi greu de polemizat…, Timpul, 23 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 38

Pagina 90 „La noi mizeria e produsă, în mod artiﬁcial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic”38. „Există două naţiuni deosebite (distincte n.n.) în această ţară: una stoarsă şi sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de miljocitori (spoliatori n.n.) 39 40 ” … „Averea se urcă (creşte n.n.) numai în oraşe şi, chiar şi aici, nu în populaţiunea română, ci în cea străină41. Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cutotul alţii. Avem a calcula astăzi cu factori care, înainte, în vechea noastră organizaţie lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructiﬁcarea capitalului lui42”43…„Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi – veneticii care-au obţinut cetăţenia română n.n. - de ieri-alaltăieri”44, iar autoapărarea împotriva lor e „disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând

Ecouri literare nr. 9 numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă”45. „Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă”46… „Cârciumile sunt localuri de îndobitocire şi de prostituţie sufletească”47… Mai mult, „a fost natural ca, în urma acestei extenuaţiuni de putere, multe rele endemice, şi altele de caracter endemic, să se ivească şi să decimeze populaţiile. Astfel, rasa română48 scade 49 şi străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutaţie a crescut an de an, ţara a fost bântuită de pelagră, de intoxicaţiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma influenţei pernicioase ce o exercită asupra sănătăţii mlaştinile, locuinţele insalubre şi neaerate, hrana neîndestulătoare şi munca excesivă”50, „sărăcia şi urmările ei morale adică asupra moralului precum şi asupra moralei n.n. -, decăderea vieţii de familie”51… „Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard.

29 „ţinute la un loc prin complicitate de fapte rele”, idem, «Românul» promiţându-ne programul nou…, Timpul, 10 februarie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 51 30 idem, Toţi ştiu…, Timpul, 27 aprilie 1879, în Opere, vol. X, pag. 227 31 idem, Manuscrisul Înainte de câteva zile…, în Opere, vol. IX, pag. 481 32 idem, Am văzut cu înlesnire…, Timpul, 24 februarie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 31, 30 33 idem, Faceţi interesele, Timpul, 17 ianuarie 1880, în Opere, vol. X, pag. 390 34 idem, E clar că un stat…, Timpul, 12 noiembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 400 35 idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75 36 „Administraţia, în mare şi în mic, nu e decât o unealtă pentru falsificarea alegerilor”., idem, De pe când se discută…, Timpul, 10 iulie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 242 „Se înţelege [de la sine] că fiecare alegător îşi are interesele sale materiale. Fiecare din aceste interese atârnă de un fir al maşinii administrative. De-o zice alegătorul nu, curentul electric al acesteia îl izbeşte în acel interes şi-i ucide sâmburele vital, de-o zice da, îşi poate vedea în linişte de treabă”., idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75 „Abia o avere foarte întemeiată, care să nu poată atârna în nici un chip de iubirea sau ura administraţiei, îl poate face pe om capabil, în România, dea se opune făţiş guvernului. Dar, acei care, într-un chip ori într-altul, caută să muncească pentru a se ţine deasupra apei nu-şi vor creea, de bună voie, piedici zilnice intereselor lor, piedici personificate în subprefecţi vicioşi, maiori cocoşaţi de gardă civică, şi alţi monştri din regnul organic al celor ce n-au nimic de pierdut, ci totul de câştigat”., ibidem, pag. 75, 76 Mai mult, „statul dispune de atâtea funcţii şi favoruri, pe câţi oameni sunt în ţară care ştiu a scrie şi citi”.(idem, Apropiindu-se alegerile…, Timpul, 6 ianuarie 1881 37 idem, În numărul său de azi…, Timpul, 20 februarie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 75 38 idem, Fraţii Nădejde…Timpul, 18 iunie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 212 39 „Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identică în toate ţările ţinuturile n.n. - pe care le locuieşte, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi de patriotism. Avem apoi, deasupra acestui popor, o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi cocote, răsărită din amestecul scursurilor orientale şi occidentale.

Pagina 91

Ecouri literare nr. 9

Al. Florin ŢENE METAFORA CA RITM AL GÂNDIRII POETICE

oezia este „timpul” izvorât din spaţiul unui impuls ritmic de existenţă. În acelaşi moment este un loc al metaforei. Fiindcă, în aceste condiţii, metafora caracterizează gândirea poetică, fiind fundamentul acesteia. Câmpul magnetic creeat de metaforă are propietatea de a coordona semnificaţiile. Astfel, prin metaforă se realizează inspiraţia poetică ca expresie a gândirii. Poeţii de mare anvergură au intuiţia de a organiza metaforele într-un sistem, creând o profundă gândire poetică, cu un bogat fond metaforic. Când abordăm universul unei opere poetice, scriem de fapt despre forţa cu care poetul a ştiut să-şi construiască paleta sa de înţelesuri, subînţelesuri înglobate într-un sistem de semnificaţii, de specificitatea sa, deci despre metafora sa. Esenţa filozofică, la unii poeţi profunzi, se află în câmpul metaforic. Când poetul este el însuşi, adică în metaforă, se realizează o apartenenţă intimă, de profunzime la Idee,într-un univers al conştienţei şi inconştienţei. Metafora este de sorginte filozofică. Un tot filozofic şi liric, inseparabil, se realizează. O impresie de atemporalitate se realizează prin metaforă când realitatea imediată este aparent respinsă de aceasta. Gândirea poetizantă este dată de metafora întâmplătoare, când nu se constituie într-un sistem metaforic. În poezie metafora este o necesitate, dar şi semnul conştiinţei creatoare. Un ritm metaforic există la fiecare poet autentic, specific fiecăruia. Şi Eminescu îşi are ritmul său metaforic, însă, diferit de cel al lui Alecsandri, Blaga, Stănescu, Virgil Mazilescu. Universul poeziei este creeat de sistemul metaforic .Prin poezia lui Eminescu, sau a lui Blaga, a lui Nichita Stănescu, se creează impresia că se evidenţiază o disjuncţie metaforică, adică o mobilitate a polilor în câmpul metaforic, o glisare de sensuri. Prin metafore Lucian Blaga a recompus Spaţiul şi Timpul. Blaga efectuează însă o dublă lucrare: el nu numai că pune în evidenţă metafora ca o celulă poetică sensibilă, ci şi ca o celulă

sensibilizatoare, prin incantaţia de cuvinte. Însă nu abundenţa de metafore imprimă forţă unei opere poetice, ci organizarea metaforelor, atâtea câte sunt, într-un spaţiu de semnificaţii. Prin metafore se esenţializează o realitate, se realizează o glisare dintr-un spaţiu şi timp determinat spre o zonă a tangenţei imaginarului şi realului. Am putea spune că acest transport se duce spre mit, căci acesta are în sine raţionalul ca domeniu filozofic şi imaginarul ca domeniu poetic. Astfel, prin această structură a metaforei ,poemul se încarcă cu semnificaţii de memorie a existenţei, aşa cum orice mit este o istorie (memorie) despre sine a umanităţii. Stilul unui poet trebuie dedus din consecvenţa sa la sistemul de semnificaţii care, în final, îl defineşte. Acest fapt înseamnă păstrarea ritmului său iniţial. Din păcate, rareori judecăţile de valoare făcute de criticii de poezie se fac din sistemul metaforic respectiv asupra acelui sistem. Marea poezie este factorul inestimabil al viabilităţii unei culturi, cum şi al maturităţii sale, aceasta stă sub semnul ritmurilor distincte, de existenţă iniţiate şi fundamentale. Poetul aparţine poeziei sale în virtutea faptului că el şi-a contopit existenţa sa cu opera poetică. Chiar dacă prin aceasta nu descoperim întocmai Omul, însă, descoperim şi înţelegem o esenţialitate umană răsfrântă în destinul creatorului. Actul creţiei poetice este o angajare la Infinit, iar poetul, conştient de lucrarea sa, nu va putea niciodată să fie suspendat într-un punct imobil, ori în zona confortului intelectual, adică în spaţiul trăirilor dobândite pe calea ideilor recepţionate. Marea autenticitate eminesciană îşi are aici una dintre rădăcinile sale. Opera poetică autentică este o intervenţie în Absolut, o sinfonie ce vibrează în spaţiu şi timp definită la Spaţiu şi timp infinite, ea este, în fiecare Timp al său, o structurare ce tangenţiază filozofia implicată, a noţiunilor fundamentale ale existenţei. În măsura în care poetul răspunde în existenţa sa despre existenţă, avem clar ritmul interior al operei sale. Acesta, adică ritmul, nu este cadenţare, ci o esenţă, un ritm ce exprimă o intimitate spirituală cu poetul, prin care cititorul este sensibilizat, apropiindu-l de ceea ce rămâne inefabil, adică esenţă. Poetului poezia îi devine o interiorizare şi o interioritate necesare. Dacă pentru Mazilescu, poezia este un fel de expulzare a eului, pentru Stănescu ea este o adâncire a sinelui. Dar, pentru

Pagina 92 amândoi sistemul gândirii poetice disimulează realitatea, câtă vreme gândirea poetizantă a poeţilor din secolul XIX numeşte o realitate. Dar nu se poate disimula o realitate mai înainte de a-i fi înţeles esenţele, de a o fi trăit printr-o experienţă proprie. O profundă şi puternică experienţă de viaţă naşte un sistem poetic. Nu întâmplător că Eminescu, O. Goga, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Radu Gyr, etc. care au trăit mari experienţe de viaţă, au căutat un nou limbaj poetic. Sistemul de gândire poetică se construieşte din semnificaţii care rămân mult timp printre noi,

Dorina ŞIŞU Nu-s ciobul schilodit pe fruntea vieții

i-am căutat marginile. Mâini oarbe așezate pe spatele unui vis de dragul luminii. Rămân aici. Rămân în sensul purificării. Un capăt de drum. Pe margini au rămas mormane de gunoaie. Pietrele au crescut acolo. Cifrele dau răspuns comun la o mie de întrebări. Tandrețea s-a ascuns în șoapte mov. Calul privește pe furiș la gura otrăvită a pământului. Alunec spre cer. Undeva, visul a rămas vertical. E cald. E frig. Mintea se joacă de-a hotarul. A pierdut limita. Pe unde umblă miezul ce mi-a scrijelit pe sânge tăcerile? Ah, carne făcută scoică, mi-ai terfelit dulcele iad în pragul de sus al cerului. În palme se despică ochiul. Uite cum doarme lumina!Între dune, valul sărat, mă scaldă în răcoarea fierbinte a ghețurilor. Nu-s ciobul schilodit pe fruntea vieții, prisosul infinit îl pun pe pânză, adună-ți pașii de pe urmă și nu plânge rătăcind ființa, și mâna de întinzi, ți-atingi voința. Nu vreau să vând cuvintele ușor, nici valsul nu îngăduie să vină, dar cred în cercul necuprins de zări, și n-am să am ce tu nu poți să speri. După o mie de ani mă nasc apă de munte. Mă logodesc cu viața, împletesc setea nebună a clipelor cu fuga iubirii. Las aceste minuni să împartă destinul la doi, un zbor, un capăt, o singură culoare. Las apa să curgă pe vârful mirării. M-am născut în decorul unui străin, expulzată de ţipătul infernal al materiei. Am înfipt mâinile, precum o criminală, în pleoapele adevărului, în faţa jocului fantasmagonic, să pot trăi explozia de clipe demente şi să pot uita sărutul apăsat al iluziilor. Dacă tot m-am pierdut am

Ecouri literare nr. 9 şi apoi trec în ecou, ca un sistem de citate. Ele sunt, şi devin şi ale noastre, pentru că cuprind şi exprimă esenţa umană. Deoarece este revelat eternul uman. O chemare lansată, o invitaţie disimulată, spre Întrebare, spre Nelinişte este opera poetică. Aceasta trezeşte latenţe spirituale. Ea se identiﬁcă uneori cu speranţa, deoarece este şi ea o tensiune spirituală spre viitor. Poetul este locuitorul operei sale şi cel care încearcă o reaşezare de lumi. El este propria sa poezie. Iar Poezia este Poetul.

vrut să iau de mână singurătatea, să iubesc mârşav cuiul destinului înfipt în mine. Totul e sugrumat şi răsucit de personaje interminabile în măreţia paşilor făcuţi în fugă, din resturile rămase în urma lor…am cules prefăcătoria vieţii cu gust şi-am rămas goală. Scăldată în lacrimi, am atins pământul, am izbit gura de el, am furat umanul doar pentru o clipă dar m-am retras rostogolită de regrete. Am început să pun întrebări legate de fericire. Răspunsul l-am găsit frânt. Victorioasă am ucis mirajul semnului de întrebare. M-am născut oarbă. Am năvălit în prăpastia laşităţii umane. Jurămintele au scormonit în fundul sufletului, suferința.Mă loveşte pământul şi-mi strigă ....hei, nu rătăci pe mine, pe lume, pe trecut, vis-a-vis e viața... mă ridic între cer şi pământ. Ridic fruntea în faţa firescului. Pentru prima dată, rog timpul să rămână cu mine. Morţii s-au adunat în noi. Continuă să ocoleşti şarpele. Tu eşti viaţă şi atunci poţi orice. Reinventează-mă. Respinge vidul, curba e o linie continuă. Paşii făcuţi prin zăpadă lasă urme care se topesc. Paşii din iarbă se usucă, paşii din nisip se acoperă cu pietre, paşii din praf îi acoperă ploaia. Ai un cer deasupra. Sub cer rămâi umbră. Refaci imaginea cupânza albă. Copacul şi tu. Asamblează imaginea pe femeia ce-şi duce parfumul de iubire în fiecare vis, într-o realitate simplă, dincolo de semnificaţii pasagere.

Cuprinde-mi viaţa, mă respiră e mă priveai, privirea-ți se-aprindea, în ﬂăcări, trupul cuprindeai, iubirea mistuia pământul doar tu nu mai credeai în ea, mă întrebai de ce rămân la toate rece

Pagina 93 Nemurirea? Un infinit în prelungire, aduți aminte de un drum, mereu o joacă de cuvinte, o arcă înspre Rai deschisă. Îngeri și demoni vor cânta, la nunta mea mă-mbrac în stea, și valuri îmi vor sta coroană, în minte chipul să nu-l porți, ne-am luam de mână calde sorți. Exist. Va muri moartea. Ce soartă oare hotărăsc? Există porți în suflet oare, de e păcat iubirea mea? Un drum bătut, furtună în clepsidră, rămâne visul meu un suspendat minut, virtutea mi-e hoinară, ah, de-aș putea să-ți fiu, în gând, sărut. Nu poți reface vise din promisiuni, nici Prometeu închis de vulturi nu mai ridică piatra. Poate că sunt un vis ce fără milă se sfâșie, pedeapsa e tăcerea ta, în aripa-mi te simt cum arzi, hai și ridică, așa cum ai promis, coloana de bazalt din trupul meu ucis. A mai rămas un spațiu de uitat. Privește urmele cum se distrug, cum Dumnezeu ne iartă amărăciuni, iubirea din iubire, rădăcini, să vină, ne cuprinde de cu lacrimi, mizează viața și un inel ca dar. Hai și cuprinde-mi viața, mă respiră, eu fără tine nu prea știu să fiu, și dorul meu de nemurire, aduce timpul căutat să-ți fiu. Ascultă cum îți cântă fericirea și cum dansează-n aripi cu iubirea, ascultă cum respiră viața-n doi, iubite, e timpul pentru noi.

definiţia gândului

upă ce-am găsit gândul în gând am început să întreb chipul despre întâmplări logice și ilogice. Timpul nu a vrut să aștepte răspunsul. Praful a acoperit așteptarea. Undeva m-am regăsit cu zborul, am simțit albul în piele, am gustat din aerul așteptărilor și m-am spălat cu apa diferențelor de puncte. Cineva m-a privit apoi a murit. Luminile morții urmează pașii mei obosiți de bătaia lunii. Consolarea sângelui rămâne apusul visului. Nici țipătul nu atinge valul. Trufaș e vântul ce seamănă zborul pe moarte, trufaș e norul ce-apasă surâsul, apoi frângem clipele într-o remușcare prelinsă pe ziduri de lacrimi. Și eu am greșit dorind să lovesc mila. Când recunoaștem ruga mâinilor, serile devin magice. Ne recunoaștem ﬁința să iubim ori iubim să ne recunoaștem? Poate că răspunsul va crește în pietre. Rădăcina ultimei clipe, acoperă ochii cu iubire. Am învățat să greșesc în limba cerului abia am atins strigătul și-am devenit absolut în tăcere doar atât

Ecouri literare nr. 9 ât să-mi pot accepta numele.

Adevărul despre noi

iine o vreme când vrei să faci o socoteală cu realizările tale sau cu încercările de a face ceva. Poate că se va produce un scenariu trist de căutări. Surprizele vin atunci când ai impresia că ești cel puțin liber sau cel puțin iubit. Omul, în general, încearcă să-și mențină gândurile pozitive doar pentru a scrie cuvinte frumoase. Acest ambalaj folosește la acțiunile imediat următoare. Gândul pozitiv transformă cuvinte pozitive apoi acțiunile tale le vor urma. Așa îți descoperi valoarea dar nu destinul. Nu cred că de o acțiune pozitivă contează destinul. În momentul nașterii, în dreptul tău, vine un nor, sau poate o rază de lumină, vine o floare sau o frunză, vine o noapte sau vine o zi, și toate acestea nu pentru că te naști în dreptul lor ca o acțiune pozitivă, ci mai degrabă ca o întâmplare. Visăm la o viață împlinită. Visăm goi la plinul fericirii. Visăm triști la raiul virtuții sperând ca iubirea ta să fie cea din toate timpurile. Sursa acestui vis de viață împlinită vine din dorința noastră de-a sta în lumină. Dezvelim clipe unice în răceala largului necuprins de noi. Uităm de rugă pentru că semnul crucii din mâna dreaptă presează pieptul a durere. Mă întreb de ce dorim să fim mereu unici în căutări și deosebiți în instinctul sinelui? Călătorim și vânăm imagini. Pășim dureros și învățăm eroic. Adevărul poate să fie cu două fețe. Masca înșelării e una singură. Neputința de-a oferi viață celui de lângă tine e condamnarea la moarte.Știu că încercările te fac puternic, dar e o încercare gen Icar. Ești puternic pentru alte încercări, dar acestea devin eșecuri și atunci nu devii umil? Dumnezeu ne-a învățat umilința și atunci continuăm, iar aceasta e o încercare de tip Sisif. Căutăm eroi să ne ascundem slăbiciunile. Căutăm modele să ne ascundem defectele încercând să le copiem pentru a da bine în fața celorlalți. Nu știu de unde vine atâta răbdare a suportabilității nici nu vreau să știu pentru că de câte ori am încercat să aflu am descoperit durere. Nu pot uita un gând al lui Mahatma Gandhi pe care îl respect cu sfințenie; Întâi te vor înjura. Pe urmă vor râde de tine. Apoi, te vor declara nebun. După aceea vor încerca să te compromită. Într-un târziu, vor face tot posibilul să te lichideze. Dacă scapi cu viaţă din toate acestea, vei fi un om mare. E gândul care aduce pacea în mine. Relaxarea de dinaintea vieții. Pe umeri mai e loc de pietre, și drumul poate continua, doar adevărul fie cu mine să pot respira înaintea pământului.

Pagina 94 Grijania

rec cu privirea peste amintiri şi nu le văd. Aş putea picta fericirea cu albastrul plâns din lacrimile mamei, am luat negrul din noaptea emoţiilor repetate şi a lămpii cu gaz ce-mi luminează camera. Insist în căutarea amintirilor. Din perioada copilăriei văd lacrimile mamei şi-i aud plânsul sfâşietor, posedat de neputinţă şi dor. Singurătatea a constituit criteriul decisiv la maturizarea mea. Ţipătul, în faţa icoanei, reprezintă neputinţa de a merge mai departe, mama avea dispreţ faţă de moartea tatălui meu.Am fost săracă dintr-o poruncă a sorţii şi am ampliﬁcat această sărăcie până la învăţatul de-a mă ridica într-o durere supremă. Aveam şase ani şi într-o noapte, cineva ne spărgea geamurile. Mama a sărit ţipând din pat.. Ţipa si implora să ne lase în pace. Mă ţineam după mama. Eram speriată. Numai pentru că mama plângea eu tăceam obosită, inertă. Eram bolnavă de frică. Îmi simţeam sângele şi inima în urechi. Îmi venea să fac pipi pe mine. Doamne, Doamne cât mi-a fost de frică. Până la ziuă ştiu că am rămas în braţele mamei. Dimineaţa s-a dus la icoană şi l-a judecat pe tata pentru că a murit. Am stat pe pragul uşii. Am privit-o cu o durere identică cu a ei. De ce vreau să ajung să înţeleg acele stări, acum?Singurătatea îmi conferă luxul să cobor la realitate în plină viaţă. Caut sa inteleg tristeţea . M-am dedicat unei emulări inconştiente completând plenitudinea gustului amar. Nu mă pierd în gândurile copilăriei ci copilăria devine unică şi se pierde în mine ca o naivă introspecţie bolnavă. Priveam la televizor, fără să-mi placă meciul de fotbal. O făceam doar ca să par indiferentă persoanelor din jurul meu. O auzeam pe mama spunându-i unei femei: - Trebuie să întreb fata dacă vrea să mă mărit. Am mai întrebat-o şi nu e de acord. Atât i-a trebuit femeii, a venit lângă mine şi m-a întrebat cu vocea ridicată: -De ce nu vrei să se mărite mă-ta? Vrei să stea singură toată viaţa, să se chinuiască cu voi? Nu vrei să ai şi tu un tată. Ia nu mai fă nazuri mucoasă mică, da’ cine te crezi? Apoi tot aşa de grav se adresa mamei: - Pune femeie mâna pe ea, dă-i două palme. Ia uite frate, da ce…tu te iei după un copil? Arde-i două şi hai că te aşteaptă omul ăla de o oră. Săraca mama, ce privire tristă avea ! Ce

Ecouri literare nr. 9 frumos era meciul de fotbal în comparaţie cu discuţia din casă. Mama a venit lângă mine şi m-a rugat să mergem. Avea o privire pierdută, blândă şi tristă, îmi cerea parcă ajutorul, acordul, mie…un copil. A mai avut cereri în căsătorie dar din cauza mea nu a făcut nici un pas. Îi spuneam ‚’’ nu-mi place’’. Alteori îi spuneam: ’’e urât’’, ’’e popă, nu-mi place’’, ’’ are prea mulţi copii’’. Săraca mama. Acum era altfel, i se citea pe chip greul, era obosita, spera într-o schimbare, îi era greu, tot mai greu. Poate îşi dorea să scape de muncă şi sărăcie. Muncea şi pentru surorile mele. În fiecare lună, le trimitea în Bucureşti, alocaţia mea şi pachete cu mâncare. Strângea bani pentru ca surorile să-şi plătească mâncarea şi căminul. Mi-a fost milă de mama şi am spus ’’ da’’. Ne-am îmbrăcat bine, afară ploua, am plecat două străzi pentru a ajunge la omul care îşi spunea tată de câte ori mă vedea. Nu-l suportam. Era tot timpul cu zâmbetul pe buze, avea un mers uşor şi săltăreţ, îşi mişca mâinile pe lângă corp într-o manieră enervantă. Zâmbea prea mult. Doamne, cât de mult am urât momentul primului meu pas făcut în casa acelui om. În sufragerie se afla o masă mare plină cu mâncare. Deşi îmi era foame nu am mâncat. Am înghiţit în sec mai ales când vedeam prăjiturile. Nu-mi simţeam sufletul de tristeţe. Îmi venea să plâng. Am încercat să-mi înec plânsul înghiţând des. A sosit un moment în care toată strădania mea de a accepta voinţa mamei, strădania de a nu plânge… m-am năpustit asupra tuturor cu un ţipăt, am urlat cu faţa plină de lacrimi - Vreau acasă mamă, vreau acasă… Viitorul tată vitreg a spus să ne culcăm. Nu mi-a plăcut. Îi aud vocea mereu, mereu. -Trebuie să ne culcăm. Săraca mama. Ne-am îmbrăcat şi am plecat spre casa noastră, prin aceeaşi ploaie rece în care venisem. Ţin minte, că în urma noastră, până să ieşim din casa tatălui vitreg, l-am auzit cum mă înjura: - Grijania….de copil…morţi…anafura… Erau multe expresii pe care nu le cunoşteam. Vocea era dură, parcă mă lovea, clipeam des nu de ploaie ci pentru că îmi era frică să nu mă lovească. Eu şi mama ne-am continuat mersul încet prin ploaie până la căsuţa noastră. Nu mi-a reproşat nimic, niciodată. De-atunci am frica faţă de oameni. ’’ grijania….grijania…grijania’’.

Pagina 95

George Petrovai Gustave Flaubert sau superba conjuncţie dintre document şi măiestria artistică Nu-i de ici de colo să scrii despre un titan al literaturii universale. Întâi că Gustave Flaubert, în calitate de mare pontif al realismului critic prin capodopera Doamna Bovary, a fost analizat şi răsanalizat până dincolo de cuvintele rostite şi până în vecinătatea gândurilor sale nerostite: Albert Thibaudet vorbea la vremea lui de rolul imperfectului şi al participiului prezent la asigurarea cadenţei frazei flaubertiene, criticul Sainte-Beuve – în pofida sentimentelor de prietenie nutrite faţă de marele artist -, n-a ezitat să amintească de defulări ale sadismului în romanul Salammbô, dar cu toţii cei care s-au aplecat în ultimul veac şi jumătate asupra operei lui Flaubert, au fost fermecaţi ba de perfecţiunea atinsă în gradarea acţiunii şi dozarea efectelor, ba de culmile greu de egalat graţie stilului său simplu, elegant şi curgător, stil în care – este de părere Vera Călin – “vizualul domină, căci epitetele cu valoare afectivă sunt extrem de rare, pe când cele optice au o mare frecvenţă”, ba de copioasele influenţe exercitate de patriarhul retras dar neclaustrat la Croisset, pe malul Senei, influenţe evidenţiate până şi în opera celebrului nostru compatriot Eugen Ionescu. Pe de altă parte, zace în fiecare dintre noi cei înzestraţi cu un minim simţ al ridicolului, acea teamă inconştientă în atavismul ei de-a nu rosti platitudini, altfel spus lucruri arhiştiute ce-i vor face pe atotştiutori să strâmbe din buze ori să zâmbească cu dispreţ atunci când vor binevoi să-şi arunce ochii pe nevrednicul rod al unor meditaţii febrile. Dar marii artişti ne vin în ajutor taman atunci când indecizia şi disperarea noastră ating culmi ameţitoare. Că doar de aceea ei sunt mari şi generoşi cu fiinţele simţitoare: Să călăuzească sufletele iscoditoare înspre divinul luminiş al frumosului şi adevărului! Totul este să nu ne dăm bătuţi, ci să revenim iar şi iar prin lecturi tot mai atente înspre glasul mării de înţelepciune şi frumuseţe ce răzbate din scoica operei. Căci este de crezut că odată şi odată scoica se va deschide pentru ochii şi urechile noastre, şi atunci vom constata cu suprema fericire a căutătorului de absolut, cum că glasul mării îşi continuă eterna lui chemare şi tânguire, numai că de data asta el purcede din sufletul şi inima noastră. Atunci putem fi siguri că ne aflăm pe drumul cel bun, drumul îngust şi abrupt ce duce spre Golgota înţelegerii, simţirii şi sufe-

Ecouri literare nr. 9 rinţei atotumane, căci este îndeobşte ştiut: Nimeni nu va cunoaşte vreodată adevărata Frumuseţe şi deliciile indicibile ale creaţiei, înainte de-a fi crucificat de josnica indiferenţă a celor mulţi! * Revenind la opera lui Flaubert, trebuie să menţionăm modesta lui prolificitate în ceea ce priveşte numărul cărţilor scrise şi al speciilor literare abordate, comparativ cu, să zicem, copleşitoarea productivitate a lui Balzac, ori cu formidabila desfăşurare de forţe pe tărâm artistic a marelui său prieten Victor Hugo, ba chiar în comparaţie cu ceea ce a realizat în scurta sa viaţă scriitoricească Guy de Maupassant, celebrul lui elev şi discipol. Pentru că dacă luăm în considerare încercările lui literare din copilărie şi adolescenţă (la nouă ani deja improviza piese de teatru!), deasemenea dacă ne mulţumim doar să amintim despre mai puţin cunoscutele lui încercări dramatice de mai târziu, atunci marea creaţie flaubertiană înseamnă: Doamna Bovary, Salammbô, Educaţia sentimentală, Ispitirea sfântului Anton, Trei povestiri şi romanul Bouvard şi Pécuchet, neterminat din pricina atacului de apoplexie care-l răpune în dimineaţa zilei de 8 mai 1880 (se născuse pe 12 decembrie 1821 în oraşul Rouen din Normandia). Tot ce se poate ca acest lucru odată ştiut, el să fie încurajator pentru acei semeni ai noştri care nu prea au tragere de inimă către studiul amplu şi îndelungat, dar care ţin cu tot dinadinsul să-şi creeze o anumită spoială de cultură. Numai că, atenţie! Dacă opera lui Flaubert nu înseamnă cantitate şi amploare, în schimb ea se remarcă, ba chiar se singularizează prin profunzime şi calitate! În definitiv nu aceasta este esenţa adevăratei culturi? Căci – nu-i aşa? – mulţi cred că au chemare pentru artă, şi chiar ajung să-şi facă iluzii cu producţiile lor înspăimântător de mari (sute de cărţi sau de tablouri pictate), însă puţini sunt cei aleşi. Pentru întărirea acestei afirmaţii, iată trei exemple notorii: Alexandre Dumas-fiul a rămas şi va continua să rămână în marea literatură franceză prin celebrul său roman Dama cu camelii, Giuseppe Tomasi di Lampedusa şi-a făcut intrarea în loja literaturii italiene prin unica şi uluitoarea lui carte Ghepardul, iar Mateiu I. Caragiale va rămâne dea pururi un reper în literatura română prin inegalabilii săi Crai de Curtea-veche. Opera lui Flaubert este în mod fericit completată de către voluminoasa lui corespondenţă, extrem de utilă pentru desluşirea concepţiilor sale artistice. Afăm într-un asemenea chip că Flaubert a promovat impersonalitatea în artă şi că estetica sa este de natură carteziană. Prin urmare, după el raţiunea trebuie să-şi subordoneze manifestările

Pagina 96 de natură afectivă, iar scriitorul are datoria să prezinte realitatea fără a interveni cu propriile lui sentimente prin care să-l influenţeze pe cititor. * Aşa cum se cuvine unui clasic al literaturii franceze, una dintre cele mai prodigioase literaturi din toate timpurile, opera lui Gustave Flaubert se impune atenţiei noastre printr-un set de trăsături care îi menţin nealterată prospeţimea şi care captează interesul cititorului vizavi de problemele fundamentale ale omenirii. Iată doar câteva dintre aceste trăsături, cele care ies de îndată în evidenţă: 1.Unitatea operei flaubertiene; 2.Remarcabilul echilibru arhitectural şi compoziţional al cărţilor; 3.Pasiunea autorului pentru istorie şi pentru redarea exactă a realităţii; 4.Eforturile susţinute ale lui Flaubert de aşi perfecţiona necontenit stilul. Educaţia sentimentală, carte elaborată în prima sa versiune între 1843-1845, este un roman al ratării şi arivismului într-o lume dominată de mediocritatea burgheză, cu detestabilele ei năzuinţe spre tihnă, confort şi plăceri adulterine, în general spre o viaţă meschină şi călduţă, aceste “idealuri” corespunzând întru totul aspiraţiilor şi resurselor sale moral-spirituale. Dar autorul, îmbibat încă din adolescenţă cu silă profundă faţă de odioasa lume burgheză, se răzbună pe ea la un înalt nivel artistic, prin ulterioara includere în fluxul romanului a cuceritorului intermezzo cu luptele de stradă din timpul revoluţiei de la 1848, prin care îi cam pune pe jeratec pe burghezi şi le tulbură existenţa cenuşie. Cu toate că personajul principal, Frédéric Moreau, participă întrucâtva la aceste evenimente, este totuşi o participare pur formală, căci întreaga energie de care dispune, el şi-o foloseşte doar pentru a-şi cultiva amorurile searbede ce-i mănâncă timpul şi banii, şi astfel, în finalul cărţii şi spre finalul existenţei, va constata că el care visase tot timpul dragostea, aşa ca dragostea stranie ce-o nutreşte pentru eterica doamnă Arnoux, de fapt îşi ratase viaţa. Şi asta pentru că, asemenea barbarului Mâtho din romanul Salammbô, Frédéric devine interesant pentru cititori prin insistenţa cu care caută dragostea imposibilă la o nălucă precum doamna Arnoux. Stilul insuficient cizelat (scuzabil dacă avem în vedere tinereţea autorului), ne aminteşte prin precipitarea frazelor şi aglomeraţia de informaţii ba de Balzac, ba de Mizerabilii lui Victor Hugo. Scrierile ulterioare, îndeosebi Doamna Bovary şi Salammbô, au eliminat toate aceste carenţe de exprimare şi concepţie. Căci în capodoperele sale Flaubert vroia atâta armonie, încât şi-a impus

Ecouri literare nr. 9 constrângerile şi rigoarea stilistică până în vecinătatea maniei: pentru el nu existau sinonime, şi nevrând să întrebuinţeze de două ori un cuvânt pe aceeaşi pagină, uneori petrecea ore întregi în căutarea cuvântului potrivit! Poate că şi din cauza unei boli nervoase de care suferea din 1844, rareori Flaubert se arăta satisfăcut de forma frazelor sale. După cum mărturiseşte el însuşi, mereu “dărâma” frazele (termenul îi aparţine), schimba construcţia paragrafelor şi refăcea capitolele. Astfel, discursul cuprins în capitolul dedicat serbării agricole din Doamna Bovary, a fost refăcut de şapte ori, iar descrierea oraşului Rouen cunoaşte cinci redactări succesive! Fireşte că în asemenea condiţii exagerat de meticuloase, randamentul era scăzut, şi cu toată îndârjirea scriitorului de-a lucra aidoma lui Balzac nopţi la rând de la 10 seara până la 4 dimineaţa, versiunea definitivă a romanului tip Doamna Bovary a fost terminată de-abia în anul 1856, după o muncă epuizantă ce a început în 1851! Dar rezultatul acestei strădanii este realmente fără cusur. Spre ilustrare, iată modul gogolian cum încheie Flaubert descrierea localităţii Yonville, unde medicul Charles Bovary se mută pentru ca soţia lui însărcinată să schimbe clima şi să mai prindă niţică putere: “Pe urmă nu mai e nimic de văzut în Yonville. Strada (unică în târg), lungă cât o bătaie de puşcă şi cu vreo câteva prăvălii pe margini, se sfârşeşte deodată la cotitura drumului. Dacă o laşi în dreapta şi mergi pe sub poala coastei Saint-Jean, ajungi îndată la cimitir.” Chiar dacă stilul lui Flaubert, stil sobru şi pe alocuri cu accente grave, face ca ironia şi umorul să stea tupilate şi să fie deduse de cititor, totuşi, descrierea de mai sus ne invită volens-nolens la o surprinzătoare analogie cu Mirgorodul lui Gogol, unde clasicul rus se dezlănţuie cu verva-i caracteristică şi unde ironia lui îmbracă haina de gală a sarcasmului necruţător: “Frumos oraş e Mirgorodul! Ce de clădiri mai are! Şi de tot felul: cu acoperişul de paie şi stuf, ba chiar şi cu şindrilă. O uliţă în dreapta, o uliţă în stânga, şi peste tot mândreţe de garduri de nuiele (...) De te apropii de piaţa cea mare, fără-ndoială că ai să zăboveşti o clipă să-ţi saturi ochii cu priveliştea ce ţi se arată: aici se întinde o băltoacă, o frumuseţe de băltoacă! Alta la fel nu ţi-a fost dat să vezi pe lume! Sentinde aproape pe întreaga piaţă. Minunată băltoacă! Casele şi căsuţele, pe care de departe le poţi lua drept nişte stoguri de fân, o înconjură, minunându-se parcă şi ele de atâta frumuseţe.” În mod cert că prin intermediul lui Ivan Turgheniev, aflat pe atunci la Paris şi participant la întâlnirile cu renumiţi scriitori şi critici (Thép-

Pagina 97 hile Gautier, Sainte-Beuve, fraţii Goncourt, Maupassant, Émile Zola, Alphonse Daudet), Flaubert era la curent cu marea literatură rusă. Şi cum Gogol încetează din viaţă în anul 1852, adică atunci când Flaubert trudea din greu la Doamna Bovary, este lesne de dedus sensul în care a acţionat această foarte posibilă influenţă... Subiectul romanului Doamna Bovary i-a fost sugerat lui Flaubert de o întâmplare reală petrecută în împrejurimile oraşului Rouen şi care făcuse multă vâlvă prin partea locului. Eroina acestei întâmplări dramatice este Deplhine Delamare, soţia unui medic, care ajunge să se simtă din ce în ce mai dezgustată de de viaţa anostă dusă alături de un soţ mărginit. Fire visătoare, Delphine îşi caută refugiul şi echilibrul sufletesc în cărţi sentimental-romantice, care însă nu fac altceva decât să-i accentueze dezechilibrul sufletesc. Şi cum nuşi găseşte liniştea sufletească nici după naşterea fetiţei, Delphine muşcă din mărul otrăvit al adulterului şi devine amanta proprietarului unui domeniu din apropiere, apoi al unui practicant din biroul unui notar. Lesne de înţeles că Flaubert a schimbat numele protagoniştilor (eroina principală devine Emma Bovary, proprietarul este botezat Rodolphe Boulanger, iar practicantul Léon) şi că a eliminat amănuntele lipsite de importanţă pentru economia romanului. Însă a păstrat foarte multe din datele reale, acestea regăsindu-se întocmai în carte: plictiseala şi libertinajul Delphinei, ruina financiară a familiei provocată de cheltuielile ei nesăbuite, disperarea de care va fi cuprinsă atunci când vor eşua toate încercările ei de-a procura banii necesari pentru acoperirea datoriilor presante şi în final sinuciderea prin otrăvire. E clar că golurile au fost magistral umplute de către fantezia autorului şi că multe din personajele romanului reproduc persoane reale: doctorul Larivière întruchipează frumoasele trăsături umane şi profesionale ale tatălui său (fusese chirurg şef la spitalul din Rouen), pe când Charles Bovary îl reproduce pe doctorul Delamare până şi în ceea ce priveşte trăsăturile lui morale: greoi şi mărginit, însă cinstit şi cumsecade. Până şi sfârşitul lui Bovary este aidoma cu cel al lui Delmare: iubindu-şi soţia până la adoraţie, el nu supravieţuieşte mult acesteia, îndeosebi după ce descoperă scrisorile ce i-au fost adresate de către amanţi. Apar şi alte personaje, căci Flaubert nu poate rezista ispitei de a-i ironiza atât pe liberali, cât şi pe conservatori: pe liberali în persoana farmacistului Homais, iar pe conservatori în cea a

Ecouri literare nr. 9 marchizului de Vaubyessard. Madame Bovary c’est moi, obişnuia să afirme scriitorul. Într-adevăr, cartea şi eroina preiau nu doar inadaptabilitatea pretimpurie a adolescentului Flaubert, ci şi o bună parte din dispreţul acestuia faţă de religie, politică şi afaceri băneşti. De altminteri, cele câteva pasaje neortodoxe vizavi de biserică şi credinţă, i-au adus lui Flaubert nu tu laude şi elogii pentru monumentul literar ridicat, ci un nedem proces după publicarea primelor fragmente din roman, el fiind trimis în judecată de către procurorul general imperial sub acuzaţia de “otrăvitor al moravurilor”. Din fericire a fost achitat, ceea ce – câteva luni mai târziu – nu se va repeta şi cu Baudelaire, acesta ajungând efectiv în faţa judecătorilor pentru volumul Florile răului... Chiar dacă visul Emmei cu cavaleri şi saloane fastuoase are toate conotaţiile unui romantism fad, totuşi el, la fel ca gestul fatal al sinuciderii, se constituie într-un act de protest împotriva meschinăriei burgheze din jur. Este, de altfel, singurul vis pe care şi-l permite acest formidabil părinte al realismului critic, însă un vis în egală măsură tragic şi plin de învăţăminte, mai exact un avertisment pentru cei care voluntar ori involuntar slăbesc legăturile cu realitatea. Şi cu toate astea, ca o dreaptă compensaţie în faţa agresiunii urâtului şi searbădului din lumea ce ne înconjură, nici cei mai realişti dintre semenii noştri nu se pot înfrâna să viseze cu ochii deschişi. Căci visarea nu înseamnă doar o componentă a vieţii aşa cum ne-o dorim cu toţii. Ea înseamnă drumul spre artă, iar prin artă spre Adevăr şi Frumuseţe! Romanul Salammbô la rândul lui întruneşte toate însuşirile cerute de o capodoperă. Pasiunea lui Flaubert pentru istorie datează încă din copilărie, însă se ştie cu certitudine că pentru elaborarea acestui tulburător roman, scriitorul s-a documentat temeinic mai ales în decursul celei de-a doua călătorii de aproximativ două luni, efectuată în nordul Africii. Acţiunea romanului este plasată între cele două războaie punice, şi ea se axează pe confruntarea dintre Cartagina şi mercenarii aflaţi în solda acestei cetăţi feniciene. După cum justă afirmă Vera Călin, romanul se vădeşte a fi “un roman istoric cu trăsături epopeice, atitudini arheologice şi sugestii mitice”. De fapt ce este Salammbô: Un roman arheologic, un roman parnasian sau mai degrabă o carte seducătoare, ce conţine surprinzătoare formule romaneşti moderne? Greu de dat un răspuns categoric. Cert este că romanul captivează nu doar prin descrierile vestimentare, de inte-

Pagina 98 rioare, tradiţii şi credinţe păgâne, poate nu întotdeauna riguros ştiinţifice, însă mereu cuceritoare prin meşteşugul înfăţişării lor, cât mai ales prin măiestria concentrărilor temporale şi prin capacitatea autorului de a sintetiza în câteva fraze fapte şi stări desfăşurate pe lungi intervale de timp. Iată, bunăoară, cutremurătorul episod al mercenarilor prinşi de Hamilcar, tatăl lui Hannibal, în capcana numită Valea Securii, acesta fiind totodată titlul unuia dintre capitolele cărţii. Înnebuniţi de foame în acest “crescendo al ororii” (Vera Călin), mercenarii ajung să se dedea la înfiorătoare acte de canibalism. Salammbô este în acelaşi timp romanul dragostei aparte dintre cei doi protagonişti investiţi de autor cu sensuri simbolice: Salammbô, fiica lui Hamilcar, întruchipează un principiu sacru, pe când barbarul Mâtho este asociat cu cumplitul zeu Moloh. Cum, dar, să se împlinească dragostea dintre două principii antipoidale? Şi astfel Flaubert nii prezintă pe Salammbô şi Mâtho, aidoma altor personaje ale sale, ca pe nişte înfrânţi... Pentru că în studiul de faţă nu mi-am propus o cercetare amănunţită a operei lui Gustave Flaubert, ci doar trasarea principalelor repere de abordare şi asimilare, rămâne să spun câteva cuvinte despre celelalte cărţi ale sale. Ispitirea sfântului Anton (1849) reprezintă o înlănţuire de viziuni deopotrivă terifiante şi groteşti, care amintesc de halucinaţiile lui Bosch şi de Capriciile lui Goya. Cele trei povestiri apărute în 1877 constituie o sinteză a modalităţilor de exprimare flaubertiene. Astfel, Legenda sfântului Iulian reactualizează înclinaţia autorului spre halucinant, pe când Herodiada ne prezintă Iudeea aflată sub ocupaţie romană, cu frecventele sale puseuri de cruzime şi violenţă. Cât priveşte Bouvard şi Pécuchet, romanul neterminat din pricina trecerii lui Flaubert în eternitate, el ne prezintă – este de părere aceeaşi Vera Călin – obsesia prostiei obiectivată într-un şir de aventuri spirituale trăite de doi copişti.

Poezia postmodernistă între iluzii și deziluzii Se spune, și pe bună dreptate, că tot românul este poet. Mai ales acuma, cu ofensiva postmodernismului, nici n-ai trebuință de mare lucru ca să te poți împopoțona cu titlul de poet: nu tu cultură, nu tu reguli gramaticale, nu tu har poetic și sensibilitate. Totul este ca respectivul să se pună temeinic pe scris, înșirând cuvintele după o logică de-a baba oarba, de care simțirea poetică fuge mai ceva ca dracu de tămâie, că de celelalte se ocupă alții: de ai prieteni în tagma scriitoricească și reporteri-

Ecouri literare nr. 9 cească, te publică ei tot acuși-acuși, chiar cu riscul de-a pierde unii cititori insuficient dați la rindeaua culturii fără frontiere în ale formei și conținutului; iar de ai cunoștințe printre condeierii cu pretenții în ale criticii de toate culorile, apoi om te-ai făcut și poet cu acte-n regulă te-ai văzut, că doar ăsta-i rolul unora ca aceștia – să contrazică până și logica divină cu acei indivizi doritori de nemurire ce li sau lipit de suflet și a căror neînzestrare poetică este direct proporțională cu ambiția de care se lasă îmboldiți... Prin urmare, într-o țară așa ca România, unde toate merg ca pe roate chiar și acuma când șandramaua-i cu roțile-n sus, cetățenii ori se îndeletnicesc cu tainele scrisului la plesneală, ori intrăn politică pentru ca neam de neamul lor să nu mai știe ce-i ”sărăcia, și nevoile, și neamul”, ori seapucă în văzul lumii de tâlhării pe picior mare, ceea ce înseamnă că au îmbrățișat cea mai demnă și sigură profesie de pe aceste meleaguri – aceea de ciocoi. Mă rog, că se scrie pe rupte nici nu-i așa de rău. Că doar florile au nevoie de bălegar pentru ași desăvârși menirea prin gingășia culorilor și dulceața amețitoare a parfumului. Altele sunt neajunsurile cu acești nostimi poetași și cu producțiile lor fără nici un chichirez. Este treaba revistelor care, vrând să-și facă stocuri, acceptă atâtea făcături din categoria acestor simple îmbinări de cuvinte ce nu spun nimic dar au darul să-i irite pe cititori, încât redactorul șef se vede obligat la un moment dat să-i înștiințeze pe colaboratori că primește orice fel de material, mai puțin poezie. De asemenea, este treaba unor asemenea condeieri, care nu izbutesc să vadă pădurea emoției artistice din pricina formei copacilor, dacă se apreciază unii pe alții până acolo încât ajung să se considere reprezentanții de frunte ai poeziei românești contemporane (măcar la nivel regional), dovadă că, aidoma unor veritabili clasici, ei nu lipsesc din nici o antologie de acest gen, în pofida faptului că vreo câțiva – fără discuție, deosebit de importanți – își susțin pretențiile la nemurirea locală cu una, cel mult două plachete de poezioare. Dar - și asta nu este numai treaba lor! – aceste sărmane plachete s-au dovedit la vremea apariției lor într-atât de valoroase pentru anumiți factori decizionali, încât de îndată le-au asigurat autorilor pătrunderea în Uniunea Scriitorilor din România (USR) și – după cum spuneam mai sus – veșnica lor pomenire în toate terfeloagele cu iz antologic și laudativ, unde ei apar nu doar în calitate de versificatori și intelectuali, ci și în

Pagina 99 aceea de personalități ale zonei!... Și când te gândești că în recent apărutul cărțoi cu personalități maramureșene, cărțoi care se impune atenției doar prin greutate (circa 5 kilograme) și preț (colo către 800 lei), în această monstruozitate, zic, au intrat de-a valma, după vrerea autorului Vasile Iuga (de Săliște), străbuni cu biografia incompletă, dar mai ales nenumărați și însemnați contemporani, de la tehnicieni veterinari și pînă la dascăli universitari, a căror operă este cuprinsă între zero cu ochi, vorba lui Shakespeare, și inepuizabilele plachete de care am tot amintit! Da, dar cei mai firoscoși dintre aleșii lui Vasile Iuga își completează biografia (totodată își dovedesc dreptul incontestabil la statutul de personalitate a locului) fie prin precizarea faptului că sunt neobosiți activiști pe tărâm cultural (fac parte din naiba știe câte cenacluri literare) sau pe tărâm social (cetățeni de onoare ai unor renumite localități de pe văile Maramureșului), fie că sunt coautori ai unor importante lucrări pentru cultura și știința locală. Pesemne că Vasile Iuga a urmărit ca prin recenta apariție editorială să se apropie de performanța celebrului logician englez Bertrand Russell, cel care și-a cărat cu trăsura manualele de logică elaborate în colaborare cu A.N.Whitehead, motiv pentru care conjudețeanul nostru s-a văzut nevoit să-i ridice la rangul de personalități atât pe prieteni și consăteni, cât și pe sponsori (coșcogeamite cărțoiul costă nu glumă!). Pe lângă aceștia mai este și grupul celor cu care autorul pare să se fi înțeles în prealabil să strecoare pe careva din familie printre personalități, cu condiția ca aceștia să-i pună în palmă prețul de coșmar al unui exemplar, bani cu care la o adică puteau să-și cumpere aproape o jumătate de bibliotecă. Dar, de, nu poți fi personalitate, fie și a locului, fără să ieși în evidență prin ceva anume... De altminteri, dorința de evidențiere cu orice chip, chiar cu riscul de-a părea ridicol, este atât de aprigă pe aceste plaiuri, încât mi-a fost dat să cunosc pe autorul unui volumaș pricăjit (la propriu și la figurat) de versuri postmoderniste, care după ce s-a văzut cu opera în brațe, se gândea foarte serios să-și facă dosarul pentru intrarea în USR... Dar iarăși revin și zic că o fi avut el niscaiva informații despre felul cum și-au aranjat alți confrați intrarea în acest club hiperlăbărțat, caz în care fenomenul devine de masă, iar ridicolul se banalizează până la dispariție. Acuma să nu-și închipuie cineva că postmodernismul își face mendrele doar în poezie.

Ecouri literare nr. 9 Nu, el este prezent pretutindeni în arte, ba chiar și dincolo de acestea. Iată de ce în romanul Magicianul, scriitorul englez John Fowels îl pune pe straniul său personaj Maurice Conchis să afirme: ”Romanul este mort. Mort, cum este moartă alchimia”, pentru ca puțin mai încolo să vorbească de necesitatea întemeierii unui meta-teatru sau teatru fără limite, altfel spus un teatru metafizic sau terapeutic. Nu știu cât de convins a fost scriitorul englez de cele afirmate, atâta timp cât romanul lui este viu tocmai datorită faptului că urmează linia clasică a scrierilor de acest gen, o linie garantată de estetica raționalității și bunului simț, prin care autorul menține o legătură strânsă cu cititorii – el își expune concepțiile și crezurile artistice, iar ei îl înțeleg, căci sufletele lor rezonează la unison. Vrând parcă destinul să mă pună la încercare, în urmă cu ceva timp am primit de la un scriitor hipermodern două scrieri, pe care el se încăpățâna să le numească romane. Mă ruga să le citesc și să scriu despre ele, notând pe internet și în scrisoarea ce însoțea coletul că a citit câteva articole semnate de mine și că ele l-au convins că eu aș fi una din puținele persoane care poate pătrunde în înțelesul ascuns al cărților lui. Martor mi-i bunul Dumnezeu că am vrut să-i fac pe plac. Din păcate n-am rămas cu mare lucru după parcurgerea scrierilor – doar fraze haotice și trunchiate, respectiv aglomerații de cuvinte ce par frânturi dintr-un delir, ori poate că versurile voit nefinalizate ale unui lung și nedeslușit poem. Crezând că eu am probleme în receptarea acestui gen de scriere și nevroind să-l dezamăgesc pe autorul atât de încrezător în perspicacitatea mea, m-am dus glonț la doi cărturari, cărora le-am lăsat cărțile să le citească, urmând ca peste câteva zile să ne confruntăm impresiile. Dacă întâlnirea noastră n-a adus în ceea ce mă privește vreun spor la înțelegerea cărților cu pricina (unul dintre intelectuali nici măcar n-a putut citi cartea până la capăt, susținând sus și tare că este o probă grăitoare de cum nu trebuie să se scrie!), în schimb, după discuția cu ei mi-am redobândit liniștea sufletească, repetându-mi de câteva ori la rând: Logica și rațiunea n-au suficiente resurse pentru a putea explora genunile ilogicului și iraționalului! Dovadă în acest sens este neputința de ani și ani a atâtor minți lucide de pe întinsul globului de a opri ofensiva inconștientului cu iz nuclear din mințile politicienilor și generalilor...

Pagina 100

Ecouri literare nr. 9 VERSITATE’’, lucrare editată în urma desfăşurării Simpozionului Internaţional cu acelaşi titlu, desfăşurat la Iaşi, sub egida Universităţii ,,Al. I. Cuza’’ Iaşi, în colaborare cu mai multe instituţii din ţară şi străinătate(Turcia, Bulgaria, Republica Moldova, Grecia). În această lucrare am publicat un material,susţinut şi în cadrul simpozionului, despre impactul educativ al acţiunilor Asociaţiei ,,POESIS MOLDAVIAE’ pe care le-a desfăşurat la Lipovăţ şi satul Schineni, Raionul Soroca , Republica Moldova. Nu-i lucru puţin faptul că renumiţi profesori universitari din domeniul ştiinţelor educaţiei, referenţi ştiinţiﬁci ai volumului, au considerat interesantă şi inedită colaborarea Asociaţiei Culturale ,,POESIS MOLDAVIAE’’ cu mediul şcolar rural. Acest lucru denotă seriozitatea şi dăruirea membrilor fondatori de a aduce lumină în suﬂetele micilor învăţăcei de pe aceste plaiuri mioritice şi de a descoperi tinerele talente în tainele scrisului, tocmai acolo unde s-a născut veşnicia.

ECOURI…DESPRE POESIS MOLDAVIAE Atunci când am pus umărul alături de Mihai Apostu şi Luminiţa Scotnotis la materializarea unui vis mai vechi de-al proaspătului membru al Uniunii Scriitorilor din România, poetul Mihai Apostu, acela de a înﬁinţa Asociaţia Culturală ,,POESIS MOLDAVIAE’’, mi-am jurat în sine să fac tot ce pot pentru ca acest vis să devină un ediﬁciu cultural care să dăinuie şi despre care să se audă lucruri interesante. De aceea m-am implicat pe mai multe planuri, în dublă calitate de secretar al Asociaţiei şi învăţător, cu toate mijloacele pe care le-am avut la dispoziţie. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate şi colaborările Asociaţiei cu Cenaclul literar ,,Ştefan Ciobotăraşu’’ Lipovăţ, interne şi internaţionale (Republica Moldova) au prins contur în volumul didactic intitulat ,,CARTEA CENACLULUI LITERAR ŞCOLAR’’. Recent la Editura ,,SPIRU HARET’’ Iaşi, a apărut volumul colectiv ,,TOLERANŢA – CHEIA CE DESCHIDE CALEA SPRE O Secretarul A.C.P.M. LUME MAI NOUĂ , A UNITĂŢII PRIN DI- Învăţător Dorin PÎNZARIU

Pagina 101

Ecouri literare nr. 9

Noi apariţii editoriale Cărţi sosite la redacţie

1. Simion BOGDĂNESCU spleen călugăresc Ed. ProMoldova 2011

2. Nicuşor DARABANA Rătăcit în lumină Ed. Junimea 2011

1. Ioan MITITELU PE GAURA CHEII Editura PIM Iaşi 2011 2. Ioan MITITELU VINUL DE POST Editura PIM Iaşi 2011

1. Ioan MITITELU PARASCA Editura PIM Iaşi 2011

2. Ioan MITITELU Apocalipsa după nea Grigore Editura PIM Iaşi 2011

ISSN -1843-9780 Tipărit la: editura PIM Iaşi