Ecouri Literare nr 8

Ecouri literare Revistă editată de Asociaţia culturală Poesis Moldaviae Anul IV nr.8 - 2011

Email: ecouriliterare@yahoo.com

www.poesis-moldaviae.ro

Cuprins

Pagina 2

Ecouri literare nr. 8

Editorial 3 Ioan BABAn 3 Ioan MITITELU 5 Constantin HUşAnU 10 Val AnDREESCU 14 Raluca nEgRIşAnU 17 Ion Emil AnDRIEşAnU 18 Cosmin PREDA 19 Victoria Fătu nALAţIU 22 PATRICIA LIDIA 26 Mircea IVAnESCU 29 nana Ileana FILIP 30 Mihai APOSTU 31 Ioan BABAn 33 Felicia FELDIOREAn 34 Dorina ȘIȘU 35 Vasile LARCO 37 Vasile VECInU 40 Luminiţa SCOTnOTIS 42 Catalin AL DOAMnEI 44 gina-Elena AFRăSInEI 46 Ion SCOROBETE 47 Igor URSEnCO 49 Mariana ROgOz Stratulat 51 nACHE MAMIER Angela 53 DIACOnU Olga Alexandra 54 Dorin PÎnzARIU 56 Cornelius DRAgAn 57 nicolaie gIngHInă 58 Ion EnACHE 59 Lorin CIMPOnERIU 60 Elena MITITELU 61 Ioan BABAn 63 Theodor CODREAnU 65 Liviu OFILEAnU 69 Adrian BOTEz 71 Dorina şIşU 73 george PETROVAI 75 Cătălin z. AFRăSInEI 80 Constantin CLISU 83 InTERVIU 84 Ion n. OPREA 85 Teodor PRACSIU 90 Daniela OATU 92 Luca CIPOLLA 94 noi apariţii editoriale 95

Pagina 3

Ecouri literare nr. 8

Edit or ia l

Un postmodernist avant la lettre

Î

n 1968, când debuta editorial, Mircea Ivănescu (n. 26 martie, 1931 – m. 21 iulie, 2011) cu volumul de poezii, Versuri (EPL, 1968), urmat de alte patru volume („Poesii”, 1970, „Alte versuri”, 1972, „Poem”, 1973, „Alte poeme”, 1973) până în 1975, poezia românească traversa cunoscuta ei perioadă de afirmare neomodernistă, şi nu numai, proces estetic început cu debutul literar al lui Nichita Stănescu, din 1960 (cu volumul „Sensul iubirii”) şi a lui Marin Sorescu, impus atenţiei publice cu volumul „Poeme”, din 1965 (după ce publicase un volum de parodii, intitulat „Singur printre poeţi”, în 1964).

Perioada se caracterizează printr-o asimilare energică şi aproape integrală a poeziei moderniste dintre cele două războaie, datorită insistenţei criticii literare de a recupera valorile unui trecut foarte apropiat, menit să influenţeze pozitiv evoluţia din prezentul acela atât de mult căutat. Mai trebuie adăugat faptul că şi-a reluat activitatea literară o serie întreagă de poeţi, debutanţi în timpul războiului, dar au tăcut în perioada afirmării zgomotoase a „realismului socialist”, printre aceştia numărându-se Geo Dumitrescu, Ştefan Augustin Doinaş, Gelu Naum şi mulţi alţii. Dacă adăugăm reeditarea celor mai mulţi dintre marii poeţi din aşa zisă epocă interbelică, puşi la index de către dictatură, starea nou creată încă nu este întreagă, pentru că ar trebui să se adauge numeroasele şi foarte importantele traduceri din marea poezie a lumii, fără opreliştile atât de mult invocate de unii, azi.

Un rol important l-a jucat atunci, revista „Secolul XX”, apărută la 1 ianuarie, 1961, condusă o vreme de Marcel Breslaşu (până în 1963), apoi de Dan Hăulică (timp de trei decenii). Această importantă revistă a integrat marile valori universale, universului cultural şi literar naţional, realizându-se, din acest punct de vedere, cunoscuta afirmare a sincronismului, pus în circulaţie de Eugen Lovinescu la cunoscuta revistă „Sburătorul”, apărută în două serii, între anii 1919-1922 şi 1926-1927, dar şi în alte publicaţii ale vremii.

Debutul lui Mircea Ivănescu a fost semnalat de critica literară a vremii, dar în planul popularităţii el nu a atins cotele câtorva contemporani, aflaţi în vârful aisbergului, cum se spune. Opera poetică a lui Mircea Ivănescu nu se putea să nu fi fost influenţată de poezia marilor poeţi ai lumii din care a tradus, printre ei aflându-se Ezra Pound, W. C. Williams, W. Stevens, T. S. Eliot, Sylvia Plath, Rilke şi mulţi alţii, dar acest atribut a fost pus în evidenţă mult mai târziu, mai precis, după 1990, când a început campania împotriva vechiului canon. Meritele lui Mircea Ivănescu, evidente, trebuie puse în valoare, datoria criticii literare e aceea de a recupera ce i-a scăpat din vedere atunci, când în centrul atenţei era o altă pleiadă de poeţi.

Volumele sale de poezii, egale cu ele însele, după părerea unor critici, şi adevărul acesta este, dacă te apleci cu răbdare asupra tuturor volumelor publicate, „au însemnat pentru literatura noastră o avantpremieră a postmodernismului liric românesc”. (V. Rom. lit. , nr. 30, p. 3) Nu este o noutate faptul că la debutul lui M. Ivănescu, la o asemenea predispoziţie a lirismului contemporan, nu se gândea nimeni, dar ceea ce s-a întâmplat în anii ’80 nu era decât o posibilă afirmare. Din pricina aceasta lirica lui Ivănescu nu s-a impus ca una din realizările exepţionale. În situaţia postmodernismului românesc, ca şi în toate celelalte curente literare, mimesisul a jucat un rol precumpănitor. În momentul în care a pătruns în limba română o creaţie literară poetică, având o asemenea manifestare estetică, s-a produs influenţa, urmând să ia naştere teoria. Mircea Ivănescu constituie un exemplu unic, grăitor şi e oarecum de mirare că notele specifice ale poeziei sale sunt cu mult avansate în raport cu ceea ce urma să producă generaţia optzecistă cu volumul „Aer cu diamante”(1982), despre care se spune că a propus un nou fel de a gândi şi de a simţi poezia, literatura în general, demers continuat ulterior prin celelalte volume esenţiale ale optzecismului, apărute, de altfel, într-unul dintre cele mai întunecate decenii ale istoriei noastre recente.

La vremea aceea, produsul poetic al lui Mircea Ivănescu nu putea fi categorisit şi nici luat în seamă. Nu e un caz singular această lipsă de predispoziţie a criticii literare româneşti, mai ales actuale. Aşa că a rămas ca lucrurile să se lămurească mai târziu, mai precis, după 1990, când apele postmodernismului se limpeziseră, poate şi odată cu apariţia masivului volum teoretic al lui Mircea Cărtărescu, teza lui de doctorat, sub îndrumarea lui Paul Cornea. Volumul de poezii din 1968 dă impresia că a fost scris mult mai târziu, atunci când se afirmau în lirica actuală Mircea Cărtărescu (avea 12 ani la apariţia volumului lui Mircea Ivănescu), Traian Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan.Este drept că multe din trăsăturile lirismului posmodernist sunt anticipate de poeziile lui Mircea Ivănescu din volumul apărut în 1968, dar curiozitatea constă în faptul că aceste elemente erau prezente în lirismul poeţilor traduşi, iar pentru critica literară a vremii asemenea elemente nu reprezentau o noutate, mai curând erau ignorate, atenţia fiind îndreptată înspre creaţia literară a lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi mulţi alţii din generaţia lor.

Ioan Baban

Proză

Pagina 4

Ecouri literare nr. 8

Ioan MITITELU Constantin HUşAnU Val AnDREESCU Raluca nEgRIşAnU STănESCU Aurel Avram Cosmin PREDA Victoria FăTU nALAţIU PATRICIA LIDIA

Pagina 5

Ecouri literare nr. 8

Ioan MITITELU Film cu crime de gata e vreo două săptămâni privesc în fiecare seară câte un film din colecţia cu Poirot, filme făcute după cărţile Agathei Christie. Mamă, ce moleşeală englezească, ce mai îmbârligături, ce mai du-te - vino aiuristic printre zeci de personaje care de care mai bizare şi mai engleze de felul lor, ce bigudiuri groaznice simţi că îţi cuprind în vârtejuri sărmanii tăi neuroni şi toate acestea ca să afli până la urmă că de fapt nu cel care a dat cu toporul în ceafa victimei e criminalul, ci altul care tot timpul a stat cam pe la dos şi părea cel mai nevinovat dintre toţi.

Doar unul ca Poirot (detectivul din cărţile Agathei Christie) poate să ne explice cum cel ce dăduse cu toporul, de fapt nu dăduse cu toporul, ci dăduse doar bună seara victimei, iar criminalul a stat tot timpul după colţ ascuţind cu răbdare lama ucigaşă. Brrr, ce atmosferă englezească. Dacă nu ar fi acea curiozitate perfect omenească de afla până la urmă cine va trebui să fie dat pe mâna călăului, nici picaţi cu ceară nu am sta până la sfârşit cu ochii holbaţi la ecran.

Sătul de Poirot, ce mi-am zis? Parcă-i mare brânză să scrii şi tu un scenariu de film la care să se uite alţii, stând ca lipiţi de scaun. Şi nu numai atât vreau. Nici nu mă apuc de scris dacă nu sunt sigur că iau şi Palme D’Or şi Oscar-ul pentru cel mai bun film străin al anului. Dar, prietenul cel mai bun care conduce camioane de o viaţă întreagă m-a asigurat că talent ca al meu nu se găseşte nici la Alimentara şi este sigur că voi avea un succes monstru.

Aşa că înainte de a mă apuca de scris o să vă prezint doar verbal cam despre ce va fi vorba în filmul meu. Va fi un film contemporan, cu crime în serie cu valabilitate garantată pentru toate vârstele, cu lovituri la ficaţi, mutări de fălci, multă cocaină şi dolari, oameni îngroziţi care-şi iau câmpii spre alte zări, ce mai încolo, încoace… tot tacâmul pe care-l cuprinde reţeta de succes din ziua de azi.

La începutul filmului totul va fi liniştit, oamenii se plimbă în siguranţă pe stradă fără adeverinţă de şomaj şi cu salariul intact în buzunar, femeile bârfesc la colţuri de stradă, copiii merg la şcoală râzând cristalin, păsărelele cântă în înalturi… O atmosferă angelică de pace, îndestulare şi linişte sufletească înconjoară tot Universul, când deodată din marginea ecranului apare şi se lăţeşte un chenar roşu, roşu ca sângele proaspăt, în care e încadrat un comentator de telejurnal.

Tipul tremură ca frunza, vorbeşte repede, foarte precipitat, cu ochii bulbucați, privind mereu într-o parte şi alta de parcă s-ar teme de vreo lovitură, şi cu broboane de transpirație rece pe frunte, spune: “Stimați telespectatori, întrerupem ştirile noastre din această seară pentru a vă comunica o știre extrem de importantă”. Imediat apare pe întregul ecran scris cu roşu, mare și fosforescent, “BREAKING NEWS” (ca să înţeleagă tot americanu’, nu numai românu’). Acesta apariţie va trebui să pâlpâie o bună bucată de vreme ca un girofar, până captează la maximum atenția.

Apoi comentatorul, după ce mai aruncă o privire temătoare în stânga şi una lejer îngrozită în dreapta, spune cu voce gâtuită: “Dăm legătura reporterului nostru special Vasile Castron, care vă transmite direct de la faţa locului”, apoi cade leşinat cu capul pe masă, prezentând pe chip o lividitate suspectă. Nu trece mult şi se face legătura cu reporterul special. Acestuia i se iţeşte strategic doar capul dintr-un șanț. Se observă cât de acolo, că a trecut prin grele momente, deoarece este straşnic tăvălit prin noroaie de i se vede doar albul ochilor, ciufulit de parcă l-au ciupit găinile şi apoi pus în priză, are hainele rupte și gâfâie mai ceva decât o locomotivă. Numai privindu-l o clipă, îţi este clar că are o știre ce va zgudui lumea, dacă nu va zdruncina cumva chiar Universul din şubredele-i balamale, şi aşa destul de milenare. El tace apăsat, tensiunea creşte exponenţial, năvăleşte prin toţi porii şi la un moment dat e deja insuportabilă. Prezentatorului TV i se face resuscitare prin respiraţie gură la gură de o frumoasă asistentă, care ştiindu-l căsătorit, nu se ştie ce gânduri cloceşte acum sub zulufii aurii. În film apare clar şi fără dubii cum mai mulţi telespectatori leșină şi nu are cine să-i resusciteze, nici măcar să dea telefon la 112. În cele din urmă toţi cei vreo şase-şapte bucăţi telespectator dau creştineşte colţu’ şi în felul acesta filmul bifează primele crime în serie, crime perfecte, cu alibiuri beton, fără a putea fi prinşi vreodată făptaşii. Doar când este absolut convins că leşinaţii au clacat definitiv şi nu mai suflă, reporterul special se adună voiniceşte din șanț, se ridică direct în picioare, își șterge elegant fruntea şi mucii cu

D

Pagina 6

Ecouri literare nr. 8

mâneca, apoi clătinându-se ca de o grea povară, comunică: “Stimați telespectatori, am întrerupt programul obișnuit al ştirilor de la ora cinci numite şi „Necrologul de la ora cinci” , pentru a vă da o știre extrem de importantă: în ultima zi nu a fost nici o crimă. Şi nu numai atât, se pare că nu s-a întâmplat nimic senzațional. Absolut nimic, stimați telespectatori! Rămâneți în continuare cu noi, vom reveni în scurtă vreme cu amănunte, legat de această informație”. Izbucneşte în plâns, cade la loc în șanț, pitindu-se bine, fiindcă detectivul Puarot (aşa se va numi detectivul din filmul meu) deja plecase ca să amuşineze cine a produs cele şase-şapte crime descrise până acum.

Dar crimele vor continua, cu concursul total dezinteresat al recidivistului Gore din Sărindar, care pentru a completa tabloul dezastruos al capitalismului putred, descris de Marx şi Lenin înainte de a deveni ei înşişi istorie, face şi el ce poate pentru succesul filmului, adică o crimă după alta, care de care mai inventivă.

De exemplu grăsanului de la Inspecţia veterinară din Cârligaţi îi bagă în fund un supozitor plin ochi cu explozibil, după care, ca şi cum şi-ar aprinde o ţigară, trece bricheta pe lângă fundul plin de volum şi grăsime al victimei. Respectivul grăsan nu are încotro, explodează feeric şi detectivul Puarot trebuie să găsească şi aici vinovatul.

Acelaşi Gore din Sărindar continuă seria de crime prin amenajarea într-o locuinţă oarecare, a unei ingenioase maşinării infernale, compusă dintr-o coajă de banană şi un topor bine ascuţit. Apoi dă telefon la 112. De când cu reducerile din cadrul Poliţiei, intervenţiile se fac de către un singur poliţist care vine la faţa locului pe jos (că-i sănătos), pe bicicletă (dacă are), sau cu tramvaiul (dacă stă într-un târg mai acătării). Acesta intră în viteză şi după ce face în forţă o rostogolire ca în filmele americăneşti, alunecă graţios pe coaja de banană, se duce cu capul direct în topor şi dă vitejeşte colţul, spre imensa bucurie a ministrului de resort care jubilează că a mai scăpat de un salariat fără să-l concedieze. Şi după cum spuneau cândva latinii, „Finalul încoronează opera”, sfârşitul trebuie să fie grandios. Gore din Sărindar într-o noapte neagră şi adâncă, pe un întuneric deplin ca smoala iadului sau ca inima bancherului, punându-şi un ciorap pe faţă şi mănuşi chirurgicale în mâini, fură lista cu întreţinerea din avizierul unui bloc de pensionari. De ce de la un bloc de pensionari? Aici e chichirezul! Fiindcă în specia asta umană se găsesc cei mai slabi de inimă şi care întotdeauna şi la orice moment al zilei, au impresia că cimitiru-i chiar peste drum. El adaugă rapid câte trei zerouri în dreptul fiecărei sume şi apoi pune lista la loc.

Se va insista apoi cu aparatul de filmat cum oamenii vin, citesc şi pleacă… pe loc în lumea celor drepţi, unde nu-i întristare nici suspin, ci viaţa cea fără de sfârşit. Pleacă în mod creştinesc şi aparent din cele mai obişnuite cauze naturale ale zilelor noastre, care de infarct, care de atac cerebral, care de criză de astm…

De după un colţ apare şi detectivul Puarot, care văzând atâţia morţi, nu mai rezistă, dă cuvios ochii peste cap şi face la rândul său infarct. Un infarct din acela sănătos la care doar popa îţi mai găseşte leacul. Gore din Sărindar simţind în partea dreaptă aconştiinţei sale o garnitură completă de remuşcări, merge spăsit la schitul Adâncata şi se călugăreşte.

Sfârşit! (The End).

Omor premeditat ecinul meu, Haralamb Gugui, pensionar cu pensie impozitată-n regulă, nu are altceva de făcut, decât să se uite la televizor. Şcoala pe care a urmat-o la viaţa lui îi permite să şi tragă concluzii, chiar mai la obiect şi mai închegate decât cele scrise de profesori la examenul de titularizare din anul acesta.

Profesorii aceia au făcut un liceu şi o facultate, ceea ce le-a permis ca să ia cu succes chiar din prima încercare, note de unu, doi şi în mod excepţional chiar trei la examenul respectiv. Haralamb Gugui nu se poate mândri decât cu cele patru clase terminate iniţial, clase care mai târziu au fost completate până la opt fiindcă aşa era „indicaţia”. Este absolvent al şcolii de acari, frânari şi manevranţi de vagoane pe care a terminat-o printre primii (făcuse guturai cu vreo două săptămâni mai înainte de terminarea cursurilor şi când dăduse el gata guturaiul, ceilalţi terminaseră şcoala).

Devenise cu timpul scriitor de vagoane, funcţie care deşi este cea mai mică de la CFR, este o funcţie de mare răspundere şi care cere ştiinţă de carte, fiindcă trebuie să scrii cu cretă pe vagon linia

V

Pagina 7

Ecouri literare nr. 8

la care va fi tras vagonul şi destinatarul mărfii. După pensionare a hotărât că meseria asta de scriitor i se potriveşte de minune, aşa că Haralamb Gugui scrie despre ceea ce vede la TV. Am citit ieri o „creaţie” de a lui, care mie mi s-a părut destul de interesantă şi parcă mai cursivă decât lucrările de titularizare a celor cu facultate. Fiindcă aşa după cum mă ştiţi, eu sunt băiat de gaşcă, o să v-o transcriu aici şi pentru dumneavoastră (bineînţeles cu învoirea lui domnu’ fost scriitor de vagoane Haralamb Gugui, azi doar scriitor, punct. Iată ce scrie el: „Băsescu s-a pronunţat categoric la televizor: „Pensionarii sunt cancerul societăţii româneşti”, deci cu alte cuvinte, să vă ferească Dumnezeu românilor să ajungeţi pensionari, că dracul v-a luat, nu mai scăpaţi de moarte şi în plus sunteţi un fel de povară pe capul preşedintelui şi a Boc-ului din dotare.

A observat el onor-preşedintele României, că boala aceasta numită pensie a devenit tot mai contagioasă şi se ia destul de uşor, mai ales după ce oamenii au trecut binişor de 60 de ani.

Cum depăşesc acest prag din viaţa lor, hop şi boala asta le bate la uşă, iar milosul Băsescu înconjurat de toţi ciracii lui, doctori în pensionarită, (aşa au denumit ei boala asta) îşi bat capul zi de zi cum să facă în aşa fel, încât chiar dacă nu-i pot vindeca definitiv, măcar să le facă viaţa atât de amară şi cu atât de multiple tente de imposibilitate a traiului zilnic, încât aceşti bolnavi incurabili de pensionarită, să încerce să se lecuiască singuri, punându-şi creştineşte ştreangul de gât, un leac garantat că te vindecă de toate şi care este recomandat cu căldură chiar de iubitul nostru preşedinte Traian Băsescu, nu explicit ci doar dacă citeşti printre rândurile cuvântărilor sale. Haralamb Gugui a observat că problema aceasta are rezonanţe până şi în folclorul românilor. De exemplu un cântec popular sună cam aşa: Şi iar verde sălcioară Mărie şi Mărioară Ia un par de mă omoară ……………………….

Parul să fie de soc Să nu mă omori de tot ………………………..

De trei zile zac în boală Şi nu-mi spune nimeni, scoală.

Autorul popular era cu siguranţă un pensionar, fiindcă la o analiză mai atentă, vedem exact ce dorea omul care şi-a vărsat of-ul în aceste versuri. Primul rând al cântecului nu pare a spune mai nimic, fiind doar aşa pentru inducerea în eroare a organelor de cenzură a lui Băsescu, organe care urmăresc foarte atent pe cei care vorbesc de rău pe ilustrul preşedinte (sic!!!). Dar totuşi, atenţie la folosirea cuvântului „iar”, cuvânt care presupune o repetare a acţiunii, acţiune ce probabil, la prima aplicare, nu a dat rezultatele scontate.

Dar urmarea este cu mult mai crâncenă decât în filmele de acţiune americane, cu dolari verzi şi eroi care în general sunt nişte văcari sadea, numiţi de ei cowboy, ceea ce pe româneşte oricum ai sucio, tot văcar înseamnă. Deci să vedem ce spune prezumtivul pensionar mai departe. El îndeamnă două individe ,destul de dubioase, numite în acte şi-n cântec Măria şi Mărioara, ca să se asocieze în vederea comiterii de infracţiuni, fapt incriminat de Codul penal al României. Şi infracţiunea ce va urma este cu atât mai gravă, cu cât este vorba de un omor calificat ce nu este comis de o singură persoană, ci de un grup criminal, special constituit.

De abia la versul următor ne dăm seama că victima agresiunii nu poate să prefigureze decât un pensionar din era Băsescu, deoarece el însuşi stabileşte în mod clar cauza morţii sale, rugând pe cele două individe Măria şi Mărioara, să ia un par ca să-l scape de boala pensionaritei, deci să urmeze sfatul de lecuire dat de preşedinte şi ai lui.

Vă rog să observaţi latura perfect ecologică a acestui îndemn, nu a spus de o rachetă de croazieră, de un tun, o mitralieră, de o puşcă sau măcar de un pistol, ci de mult mai ecologicul par, adică un produs natural din pădurile noastre, un produs din categoria reteveiului, ciomagului sau a bâtei, însă cu mult mai consistent în ceea ce priveşte grosimea şi greutatea, calităţi care-i pot conferi un procent de reuşită a acţiunii cu mult mai mare, apropiat de sută la sută.

Iniţial, cred că lui Băsescu îi scăpase forma aceasta de vindecare a cancerului societăţii româ-

Pagina 8

Ecouri literare nr. 8

neşti care poartă numele de pensionare, dar acum sper să-şi ia notiţe după cele spuse în acest cântec şi să îndemne pe toate Măriile şi respectiv, Mărioarele din ţara asta, să pună fiecare mâna pe par şi între două reprize de bârfă, să-i vindece definitiv pe toţi pensionarii, crăpându-le capul.

Mergând mai departe, se pare că pensionarul care a compus versurile acestea mai avea şi el ceva nepoţi, sau chiar fii, care trebuiau ajutaţi din minuscula sa pensie, aşa că după îndemnul ferm de a lua parul şi să-i facă felul, începe să cârcotească, să pună unele condiţii, condiţii de îndulcire a sacrificiului, care să-i dea posibilitatea s-o mai ducă aşa târâş-grăpiş, măcar încă o toamnă.

Astfel, spune el, că doreşte dacă se poate, ca parul să fie de soc, pentru ca să nu-l omoare de tot, fiind sigur că de restul are grijă Băsescu şi cu Boc, ca să nu-l lase să mai sufle prea mult timp pe lumea asta şi să consume aerul acesta românesc, aer care urmează în curând să fie impozitat şi el cu 16%, cu un TVA de 24%. Şi ca un adevărat pensionar se mai şi văicăreşte că de trei zile zace în boală şi nu-i spune nimeni scoală.

Ehei, omul acesta a lut-o cam de timpuriu cu văicăreala şi după de abia trei zile de când a fost lovit de acest cancer numit de Băsescu, pensie, deja ar vrea să vină cineva şi să-i spună: „Scoală băi Gheorghe, Vasile, Grigore, Ioane şi omoară-i cu pietre pe aceşti netrebnici ajunşi în fruntea ţării prin minciună, fraudă şi sperjur”.

Sperăm că va veni până la urmă cineva ca să le spună tuturor românilor să se scoale cu mic şi cu mare împotriva acestei societăţi strâmbe unde doar hoţii trăiesc bine. Bineînţeles în categoria celor mai mari hoţi sunt puşi în primul rând politicienii, care se îngraşă şi-şi îngroaşă ceafa pe seama amărăştenilor care trag din greu la carul acesta cu roţi din ce în ce mai pătrate numit România.

Nu se ştie şi cred că nici n-o să aflăm la Jurnalul de la ora 5, dacă până la urmă cele două Mării şi-au pus în practică planul lor criminal, dar se pare că Băsescu o să le-o ia cu mult înainte şi o să rezolve el definitiv problema pensionarilor, terminându-i până la unul.

Adică vreau să spun că doreşte să rămână până la urmă doar unul de sămânţă şi acela să fie desigur el. Când va ieşi la pensie.”

Aici Haralamb Gugui a pus punct şi cere părerea dumneavoastră: un scriitor de vagoane poate fi şi scriitor al necazurilor noastre?

Răspunsul daţi-l joi după amiază, la post-restant! Mulţumesc!

Mă-ngraş, deci exist! e când am atins cu succes greutatea de 97 de kile la cei 1,70 înălţime, pe care-i am moştenire de familie, am încetat nu numai din a alerga după femei, ci şi din a merge mai departe de 100 de metri de casă. Atât şi nimic mai mult. În schimb am linişte şi pace pe banca mea din faţa blocului de unde privesc la trecătorii care încă mai merg şi nu au fost chiar aşa de harnici ca mine la pus kilograme. Stau, casc, şi chiar uneori mă trezesc făcând studii despre unele chestii importante cum ar fi de exemplu efectele crizei asupra corpului omenesc.

Pot să cuget în tihnă la ceea ce spun unii medici nutriţionişti, cum ar fi de exemplu Mihaela Bilic, ce explică chiar la modul literar cauza. „Paradoxal, în momente de criză, omul nu slăbește, ci, dimpotrivă, ia proporții. Pentru că mâncatul prost e cel care îngrașă. Se slăbește cu proteine din carne și din pește, ori oamenii, atunci când sunt săraci, mănâncă mulți cartofi, multă fasole, multă pâine, margarină în loc de unt și tot așa…“.

Aşa spune ea şi uitându-mă la trecători, se pare că o să-i dau şi eu dreptate. Din zece femei care au trecut prin faţa mea, opt erau supraponderale. Deci am început să trag concluzii, adică nişte sentinţe din acelea care încep aproape invariabil cu veşnicele cuvinte: „deci” sau „aşadar”.

Așadar, după câte se vede, riscul să ne îngrășăm cu toții ca porcii, iar Nikita grăsana de la TV să devină modelul absolut de frumusețe – asta ca să nu dau exemple mult mai „dezvoltate”! – e direct proporțional cu datoria la FMI şi cu rămânerea la guvernare a hrăpăreţului guvern PDL cu marinarul de uscat la cârmă. Iar dacă neapărat vrem s-o impresionăm la modul plăcut pe ţaţa Ileana cu idei nemaipomenite ce se consideră a fi o cale de a evita acest dezastru național, nu avem decât să îndemnăm

D

Pagina 9

Ecouri literare nr. 8

pe năpăstuiţii români să lase orice alte probleme deoparte și să se concentreze pe ce bagă în gură.

De trei zile şi patru ore mi-am găsit şi eu vocaţia de nutriţionist şi am început să fac, exact ceea ce fac oamenii de obicei, când nu se pricep bine la ceva, dau sfaturi la alţii. Poate aţi observat şi dumneavoastră pe la TV, că sfaturi de slăbire dau în general nişte grăsane de care te miri că nu şi-au adus cu ele la emisiune şi porţia de ceafă de porc aferentă mesei de prânz.

Dar lăsaţi-le pe grăsanele celea în pace şi vă rog atenţie la mine. După studii îndelungate de aproape o săptămână şi jumătate acum sunt în măsură să vă dau sfaturi precise în ceea ce priveşte alimentaţia. Iată şi prima regulă scoasă direct din capul meu şi pot spune că este cea mai importantă: să nu asociem alimentele.

De exemplu: dacă meniul de dimineaţă al unei zile va consta în pâine cu margarină și sare, vă recomand ca sub nici un chip cele trei produse distincte, să nu fie date porceşte pe gât la o singură masă. Margarina o mâncăm cu multă cumpătare dimineața, pâinea tot aşa, cu înghiţituri mici la prânz, iar sarea o păstrăm cu grijă la rece şi o savurăm seara, înainte de culcare, dizolvată în porţii mici într-o cană cu apă. În nici un caz, cartofii nu trebuie mâncați prăjiți, Doamne fereşte, pentru că după câte am constatat, sunt o adevărată bombă calorică. Pentru a deveni acceptabili pentru dieta noastră, propun să fie fierți şi mâncaţi câte unul de căciulă sau basma, la prânz, în timp ce zeama rămasă de la fiert poate reprezenta o cină excelentă, pe care s-o sorbiţi cu plăcere seara după încheierea tuturor treburilor zilnice.

Uleiul economisit prin renunțarea la ideea de prăjire, în mod obligatoriu trebuie să fie lăsat pe raftul magazinului alimentar, pentru a intra în rezerva alimentară a României. În eventualitatea că şi cei mici vă vor cere dulciuri, ar fi o adevărată crimă faţă de ei să le dați o ditamai felia de pâine bine înmuiată în apă de la robinet și presărată cu zahăr. Ideea de bază perfect viabilă este să li se dea doar un pliculeț în care a fost cândva zahăr, ca să-l lingă, după care trimiteți-i în faţa blocului să se joace pe săturate. Pâinea, dacă n-a mâncat-o pisica sau capul familiei, puteţi să le-o daţi la pachet, pentru a doua zi, la școală.

Un consilier pe probleme de alimentaţie la Cotroceni a scris un interesant articol în care susţine o cu totul altă idee decât a mea, şi găseşte că o soluţie eficientă pentru români ar fi consumul de proteine indicând şi căile de procurare a acestora în articolul: „Insectele, o sursă minunată de proteine”.

Pentru o mai bună înţelegere a gândirii domniei sale transcriu aici exact un citat din excepţionalul său articol: „Dacă v-ați îndopat în neștire cu pâine, cartofi, fasole, margarină și s-a întâmplat nenorocirea de a vă face cât tancul rusesc, nu disperați. S-au pus la punct, la nivel guvernamental, diete și pentru oamenii săraci, sau pensionarii cu pensii mici.

Nu trebuie să visaţi şi noaptea la o bucată de carne de vită sau la un peşte cât o fi el de mic şi sfrijit. Bucuraţi-vă români, calea a fost găsită, grăsimea nu va mai fi un coşmar! Insectele sunt o sursă ideală de elemente nutritive esențiale, foarte sănătoase, de care puteți profita din plin. Savanţii noştri au descoperit că lăcustele au aceeași valoare nutritivă ca și carnea de vacă, dar cu mult mai puțină grăsime(!!!); omizile conțin până la 28% proteine (oho!); unii gândaci de bucătărie au de patru ori mai mult fier decât carnea de vită (ca să vezi!), iar unele specii de furnici sunt alcătuite din 60% proteine, iar restul e doar furnică sadea.

Deci, în virtutea recomandărilor prezidenţiale, de comun acord cu recomandările FMI, stimaţi români nu uitaţi, o fripturică de omiduţe crocante și-o salată de iarbă proaspătă, adunată cu grijă din fața blocului, bine spălată cu Dero, marca Bonux, cu miros adecvat, pot fi perfecte pentru o dietă de slăbit în vreme de criză. Desigur pentru cei care mai pot alerga, este bine să aleagă slăbirea pe bază de gândaci, pentru că fac și puțin sport, în timp ce aleargă după ei prin bucătărie sau pe la ghenă.” Asta a spus reprezentantul preşedinţiei.

Eu am ales o altă dietă, dar nu vă spun acum că este vorba de supă de varză, fiindcă vreau să văd rezultatul. Păstrăm legătura!

Pagina 10

Ecouri literare nr. 8

Constantin HUşAnU

Constantin Husanu Născut: 25.04.1929 în Pungeşti Jud Vaslui Membru al USR, locuieşte în Iaşi A publicat romane precum Pe fluviu la deal (1992);Clubul Paradis (1995); Preţul fericirii (1995); Ademenirea (1996); Vitrina cu fantasme (1998); Pastile contra morţii (2001); Erotica (2002 – reeditare); Jurnal tardiv (vol. 1 - 2007); Cursesti – istoric si evocări la capăt de secol şi milenii (2009), iar in manuscris mai are gata romanul Facerea şi Cronica de familie.

Motto „Ajunşii în vârsta a III-a au mintea plecată în vacanţă!”

Bogdan Creţu

Recurs la Motto Stimate domnule Ion N. Oprea Am primit misiva dv. în legătură cu „atacul la vârsta a III-a” publicat în Ziarul de Iaşi şi mă grăbesc să vă sfătuiesc (scuzaţi îndrăzneala) că, unul ca dv., cu 22 de cărţi la activ, plus încă trei pe masa de lucru şi atâtea în proiect nu trebuie să luaţi în seamă cuvintele nepotrivite ale unui domn infatuat, pentru că la etatea noastră nimic nu ne mai sperie! Chiar şi prostia! Dar fiindcă mi-aţi cerut părerea, ca unul vizat ce sunt, vă răspund: Când am lecturat necrologul onorabilului universitar ieşean Bogdan Creţu, la decesul meu ca gânditor în ale lumii, mă aflam într-o vacanţă prelungită şi subvenţionată de statul democrat – solidar cu generaţiile pe cale de dispariţie.

Prima reacţie a fost de panică, a doua de nesiguranţa integrităţii mintale şi ultima de confuzie semantică. Poate autorul articolului se referise la timpul meu liber, asemănător cu o vacanţă permanentă! Sau poate eu receptasem eronat mesajul cu pricina ce-mi tulburase subit existenţa stabilă!

Nu-mi puteam imagina că o personalitate universitară, tobă de carte, ar fi capabilă să-mi pună un diagnostic de persoană decrepită, de senilitate, fără un probatoriu medical autentificat la Notariat!

Oricum, nefericita metaforă „mintea plecată în vacanţă”, în loc să mă satisfacă estetic, în loc să aplaud pentru „găselniţă” – mă indispuse şi mă puse pe gânduri. Pur şi simplu îmi vătămase vacanţa! Vacanţa cea adevărată, nu cea bănuită de domnia sa, cu maximă certitudine.

Ce era de făcut? Starea mea patologică nu putea fi iluminată decât printr-un consult medical.

Doctorii au cunoştinţele lor secrete! Te dibuie dintr-o ochire…Îţi cere să faci câteva lucruri şi ţi-a şi pus diagnosticul. De exemplu: să păşeşti câţiva metri pe o linie imaginară (am parcurs-o fără devieri), să scoţi şnurul de la un pantof ( l-am dezlegat cu multă răbdare – spre surprinderea amicului meu, dr. Ion Hurjui), să repet grabnic de zece ori „Capra crapă piatra!” (aici am sclintit-o de câteva ori, inversând sintagma cu „Piatra crapă capra”, şifonându-mi astfel capacitatea mea lingvistică de stăpânire a unui lanţ de repetiţii). Dar am considerat scuzabile câteva bâlbe, de vreme ce dl. Bogdan Creţu a putut să-mi „crape capul” în Ziarul de Iaşi, (şi să vadă că este nepopulat) fără să fie penalizat de cineva pentru violare de domiciliu!

Apoi am purtat cu dr. Ion Hurjui o lungă discuţie la o cafea (un fel de consultaţie clinică), despre erori judiciare (sarea şi piperul TV), despre tabloide deocheate, fără a fi acuzate de pornografie (întrucât divele mai păstrează un petic de elastic pe undeva), despre prohodul cotidian liturghiat României la Antena 3 şi Realitatea TV, despre „Nodul în papură” căutat prin programele guvernamentale, fără

Pagina 11

Ecouri literare nr. 8

consecinţe juridice, libertatea cuvântului, la noi, fiind o garanţie a libertăţii persoanei, după care, în final, când cu sufletul la gură mă aşteptam la un diagnostic, la o reţetă parafată de un conducător de doctorate, amicul Hurjui, doctorul voluntar al scriitorilor ieşeni, mi-a întins mâna şi a plecat grăbit, scuzându-se că trebuie să iasă la plimbare cu nepotul şi că deja este în întârziere…

Gestul lui precipitat m-a îngrijorat! Dacă B.C. are dreptate? Când doctorul tace, înseamnă că nu are ce să-ţi spună personal, ci numai familiei! ( Să se pregătească pentru ce-i mai rău!). Din nefericire, nimeni din familie nu era acasă. Îmi scosesem şnurul de la pantof, fără să mă vait de şale, păşisem pe linia imaginară, fără să mă clatin sau să mă scap alături, greşisem două „pietre” în capul caprei, deci, cam cât la sută eram bolnav şi cam cât sănătos mental? Dar greşelile de pronunţie ale crainicilor TV- Ei!? Şi nimeni nu-i bănuieşte de „minte plecată în vacanţă!” Sigur, e o mică diferenţă… Ei au 25-30 de ani, şi eu 82!

Poate din această cauză doctorul Hurjui a plecat eliptic! N-a vrut să-mi strice „vacanţa”! Care vacanţă? A mea, cea subvenţionată, sau aceea diagnosticată de dl. Bogdan Creţu? Până la aflarea adevărului – eu „cu cine votez?” Cu părerea d-lui Bogdan Creţu sau cu tăcerea doctorului Ion Hurjui? Ştiu şi eu? Tăcerea e de aur! – zice zicala şi „Vorba-i de argint!” – mai ales dacă-i scrisă într-un tiraj de masă şi atestată academic! Numai că, de multe ori, „Verba volant!” – ca puful de păpădie, dovadă că nu are greutate mare…

NB. Recitindu-mi aceste rânduri grijulii pentru sănătatea mea mentală, mi-am dat seama că sunt octogenar şi, totuşi, mintea-mi este acasă… S-o fi întors din vacanţă sau nici nu a plecat? Şi atunci cum rămâne cu „atacul la vârsta a III-a” a domnului Bogdan Creţu? Am să-l mai invit odată la mine pe profesorul doctor I. Hurjui şi am să aduc vorba de „chestiune”, aşa, aleatoriu, şi sper să nu mai găsească un motiv de plecare instantanee, mai ales că şi domnia sa mânuie aprig condeiul prin pleiada vârstei a III-a de creatori şi pe deasupra este şi gerontolog! Dar până la o nouă întâlnire cu eminentul profesordoctor, personal cred că prof.univ. Bogdan Creţu a întocmit o hartă a senectuţii fără să ajungă pe teritoriul ei!

Confesiuni materne decembrie 2007. Ziua Naţională a României şi obişnuita mea vizită la mama, la Vaslui. Nimic nu părea să iasă din tipicul acestor întâlniri bilunare, pe care eu le făceam de circa patruzeci de ani. Îi aduceam de cele trebuincioase, constatam starea ei de sănătate, evoluţia senectuţii şi ne umpleam timpul, cât stăteam la dânsa până la ora când trebuia să plec la gară, cu amintiri. Eu nu o provocam decât foarte rar pentru a afla vreo informaţie din îndepărtatul trecut al tinereţii sale, de care îşi amintea cu o precizie de invidiat. Încă din copilărie mă obişnuisem, de acum, să accept o realitate în totală contradicţie cu sentimentele mele, să-i ascult în tăcere o ură ancestrală faţă de bunica mea, pe care o cunoscusem în copilărie şi căruia îi duceam pe ascuns câte ceva de ale mâncării. Aversiunea mamei împotriva bunicii mele nu cunoştea margini. Din momentul când fugise de acasă pe la vârsta de 20 de ani, nu-i mai vorbise şi nu-i mai călcase ograda niciodată. Nu asistase nici măcar la înmormântarea ei, după ce îndurase ani de chin şi de batjocură de la fiul său Costică, comportament ce nu îl mai descriu aici, el fiind tratat pe larg în povestirea „Doamne din cine mă trag!”

Motivele acestei rupturi catastrofale între mamă şi fiică erau numeroase: deşi era copil de veteran de război şi avea dreptul, refuzase să o dea la o şcoală secundară pe banii statului, aşa cum le trimisese pe celelalte trei surori ale ei: Natalia, Lenţa şi Maria, care-şi croiseră în viaţă alte drumuri, decât cel al ei, la coada sapei, de slugă persecutată zi şi noapte de o mamă nu prea „în toate minţile”.

Cu această credinţă că bunica i-a închis toate orizonturile, găseam întrucâtva întemeiată ura ei maladivă faţă de o mamă totuşi – mamă! – dar niciodată înţeleasă de mine şi acceptată în sinea mea.

Când o ataca – şi nu scăpa nici o ocazie să-şi verse veninul pe memoria mamei sale - de mult trecută în rândul celor care nu mai sunt - tăceam, pentru că tăcerea ascunde cum nu se poate mai bine, opinii deranjante şi chiar nepoliticoase pentru un fiu faţă de mama lui.

Acum, data de mai sus, întinsesem pe masă bucate care să-i îndulcească singurătatea şi să o scutească de grija zilei de mâine, şi după ospătare, şi o cafea dulce, adusesem vorba că până la aniversa-

1

Pagina 12

Ecouri literare nr. 8

rea a 100 ani de existenţă, când la eveniment va participa şi primarul Vasluiului cu suita sa ziarişti şi asistente sociale, mai rămăsese mai puţin de două luni.

- D-apoi nu ştiu dacă mai apuc eu ziua aceea! – spuse ea căzută într-o stare de neîncredere. Pe zi ce trece puterile îmi scad. Merg prin camera asta, care e un fel de închisoare pentru mine, ţinândumă de masă, de uşă de pereţi. N-am mai ieşit din ea de vreo 10 ani, să văd şi eu oraşul, oamenii, o vitrină, pomi cu frunze sau cu zăpada pe ele…

- Sigur că o să apuci măreaţa sărbătoare – îi insuflu eu credinţa dăinuirii peste neputinţele trupului.

- În ultimii ani, eu sunt singura femeie din Curseşti, care am supravieţuit consătenelor mele. 17 femei am îngropat până acum din leatul meu. N-a mai rămas nici una…

- Putem noi să ne opunem mersului vieţii? Toţi vom muri odată şi odată…

Apoi ea începu să-mi descrie cu câtă uşurinţă trecuseră Styxul o serie cunoştinţe: fără chinuri prea mari, fără suferinţă, „că eu de asta mă tem, de suferinţă… concise ea. Acum nu mă doare nimic; nu aud, nu văd decât foarte puţin, picioarele îmi sunt amorţite, de parcă nici nu le-aş avea, dar nu mă doare nimic.” Ştiam de aceste stări ale ei. Le auzisem de multe ori, dar niciodată nu-mi mărturisise adevărul despre ura ei faţă de bunica. Vroise ca acest secret să nu fie luat în mormânt, fără ca fiul ei să-l cunoască?

Stătea pe marginea patului, cu privirile pierdute în adâncul memoriei, cu faţa slab luminată de un bec chior, cu mâinile în poală şi cu picioarele înfăşurate într-un pled şi deodată, povestea vieţii ei, numai de ea ştiută, începu să curgă liniştit, ca un râu plăpând ce uda în copilăria ei şi în copilăria mea, fundul grădinii unde se născuse şi peste care eu săream pentru a urca pe o costişă să mă înfrupta din strugurii negri şi dulci ce străluceau în bătaia soarelui ce scăpa spre apus.

- Cred că aveam vreo 19 ani…Mă săturasem până peste poate de batjocura mamei. Nu mă putea suferi, îi picasem greu la inimă şi de câte ori nu-i convenea ceva, se apuca de ţipat de se auzea până în marginea satului, făcându-mă albie de porci cu cuvinte pe care nu pot să le reproduc, cuvinte de ruşine… Într-o după amiază mă întâlnesc pe drum cu Mitriţă Burcă, un flăcău dintr-o familie de oameni aşezaţi. Îmi aţine calea şi-mi spune: „Tincuţo, nu vrei să mergi cu mine la Bucureşti?

Pentru lămurirea ta, Mitriţă intervenise printr-o cunoştinţă la cineva mare, la un general, ca săl scutească de a merge pe front în războiul din 1916-1918, şi persoana aceea îl mobilizase la căile ferate, unde rămăsese şi după încheierea păcii. Era prin anul 1927.

- Te iau cu mine la Bucureşti. Acolo e şi sora ta Lenţa…

- Mitriţă – zic eu – nu ştiu ce să spun…

- Atunci te las până diseară să te gândeşti. Ne întâlnim la cişmeaua din răscruce.

- Nu pot să vin, Mitriţă. Tu ştii că mama nu mă lasă nici până la poartă. Ar scula tot satul cu ţipetele ei…

- Atunci, cum facem ca să ştiu!

- Mama cu soră-mea Nataliţa dorm în bucătărie. Soră-mea Maria şi frate-meu Costică dorm în casă, în camera din stânga, iar eu dorm în camera din dreapta. Când se face întuneric şi toţi s-au culcat, vii la mine şi stăm de vorbă. Mama nu vine niciodată să mă controleze, să vadă dacă sunt acolo…

- Bine, zice Mitriţă, aşa rămâne.

Nu ajung bine acasă şi cum mă vede, mama îmi şi zice. „Diseară te duci la desfăcut porumb la Mihai Stamate, că şi el o să ne ajute pe noi.”

Era toamnă, târziu, oamenii strânseseră strujeni de pe câmp şi-i clădise în glugi pentru desfăcut ştiuleţii, după ce se mai ogoiesc muncile în ţarnă. Cum s-a înserat, m-am dus la Mihai Stamate, ce era să fac? Îmi stricase toată întâlnirea.

Mitriţă, neştiind de schimbare, sare pârâul din fundul grădinii, se strecoară tiptil, nu se simţea nici o mişcare şi intră în camera mea.

Nu ştiu ce s-a întâmplat, după cum ţi-am spus, pe la o vreme de noapte, mama se trezeşte din somn şi se duce în camera unde trebuia să dorm eu şi dă peste Mitriţă.

Ce a urmat, ce scandal a fost nici nu pot să-ţi mai spun. Când m-am întors de la Mihai Stamate, toţi dracii erau la gura ei şi din aia şi aia nu mă mai scotea. Apoi Mitriţă dacă o văzut cum stau lucrurile o plecat la Bucureşti şi după vreun an de zile se întâlneşte din întâmplare pe stradă cu sora mea Lenţa. A întrebat de mine, i-a spus că mă aşteaptă toată viaţa, dar Lenţa i-a spus că m-am măritat cu

Pagina 13

Ecouri literare nr. 8

taică-tău…

Prin 1967, după vreo patruzeci de ani, ca să vezi ce întâmplare, vii tu la mine, de la Iaşi, să mă vezi. Nici nu bănuiai măcar că în urma ta, la distanţă de un ceas, pe drumul de la Pungeşti la Curseşti, venea un om trecut binişor de 60 de ani. Tu ai plecat a doua zi acasă, dar eu m-am trezit în ogradă cu Mitriţă Burcă… Taică-tău murise din decembrie 1963…

Am stat de vorbă, l-am servit cu vin, cu ce mai aveam şi eu pe acolo şi la plecare, deşi îmi făcuse unele propuneri, rămăsese şi el singur pe lume, i-am spus: Mitriţă să nu mă mai cauţi niciodată! Trăisem aproape 50 de ani cu tatăl tău… A fost un om bun, s-a purtat frumos cu mine, am muncit alături atâţia ani, ne-am făcut o gospodărie frumoasă, am îndurat nedreptăţile comuniste până ce moartea nea despărţit…

Aşa i-am spus: Mitriţă să nu mă mai cauţi niciodată…! N-a fost să fie!

Iaca de ce o blestem pe mama mea şi acum în mormânt.

Alta ar fi fost viaţa mea dacă în noaptea aceea nu ne descoperea întâlnirea. Nici acum nu-mi dau seama de unde a ştiut, cum de aflat, de ce m-a trimis de acasă la Mihai Stamate… A avut o presimţire? Nu ştiu…

S-a lăsat o tăcere grea şi în gândurile mele a început să se amestece un noian de judecăţi. Abia acum îi înţelegeam aversiunea ei cruntă împotriva bunicii mele. Şi dacă cele mai multe neplăceri ce ţi le cauzează cineva se estompează cu timpul, loviturile date dragostei, soartei, viitorului lasă o rană adâncă care nu se vindecă niciodată.

Parcă îşi uşurase sufletul cu spovedania ei. Mi-o încredinţase mie ca pe ceva sfânt. De acum putea să moară. Şi chiar a schimbat vorba. Oare cum e când mori? Ai dureri mari, te chinui. Ţin minte că pe patul de suferinţă, taică-tău, îmi spunea: „Tare mă mai tem de moarte!” Apoi, în ultimele două zile n-a mai vorbit. Căzuse într-o muţenie, îmi spusese că nu mai poate vorbi, dar nu se plângea că l-ar durea ceva. A murit foarte uşor la lumina lumânării ce i-am ţinut-o la îndemână zi şi noapte… Îmi desprind privirile de pe masa plină cu farfurii, cu bunătăţi aduse de mine, şi mi-o mut pe peretele din faţă. Într-un tablou mărit după o fotografie, tata, alături de mine, pe când eram elev în clasa a IV-de liceu, domina camera. Dar nu cred că auzise mărturisirile mamei. Şi chiar dacă le-a auzit, nu cred că are ce să-i reproşeze. Cenuşa timpului cernuse peste vieţile oamenilor şi bune şi rele. Cine le mai ţine socoteala?

Peste 56 de zile mama va fi centenară. A avut o viaţă frumoasă? A avut o viaţă cum i-a hărăzito soarta? Poate nu cum şi-ar fi dorit-o, dar acum ce mai poate cere de la dânsa? Nu vremurile sunt sub noi, ci noi suntem sub puterea vremurilor – zice cronicarul! Şi el decapitat!...

Pagina 14

Ecouri literare nr. 8

Val ANDREESCU MILENII, ANOTIMPURI ŞI IUBIRI

- Fragmente ât timp „oamenii mari" schimbau saluturi, se informau reciproc şi, mai ales, făceau planuri în centrul cărora se aflau viitorul imediat şi bunacreştere a lui Va, Aneta -singura soră a fraţilor Ştefan, Victor şi Ion - îl luă de mână pe nepotul său şi-l duse să-i arate una dintre puţinele sale bucurii de fată numai bună de măritat. În cerdacul sărăcăcios şi fără balustrade, lângă uşa de la intrare, trona un splendid copăcel scund şi rămuros, cu frunze groase şi cerate, plin cu cele mai frumoase flori de culoare roz, acel roz ce domină toate imaginaţiile noastre despre Rai. Era un „oleandru", îngrijit cu iubire de către Aneta. Copilul, care nu mai văzuse asemenea minune nici în grădinuţa cu flori şi nici în casele de la Căţăleşti, copleşit de mirare şi fericire, nu şi-a putut reţine vechiul său strigăt de uimire, rod al simţului estetic cu care îl hărăzise Tatăl ceresc: Au! Au! Au! Eu nu am floli ca aiestea! Ce flumoase îs!

Nu-i nimica, de-acu' ai să ai! Ti le dau ţie, că-i a meu oleandrul, îl am de zece ani! Va a spus, aşa cum îl învăţaseră toţi cei de la Căţăleşti: Mulţumesc şî Sălu'-mâna!, lăsând-o pe mătuşă-sa fără nici un răspuns, nu era obişnuită cu un asemenea limbaj, emancipat cum ar fi spus Victor dacă nu ar fi fost înegurat de gânduri. Apoi l-a dus să-i arate lada şi „zăstrea" din odaia mare, mândria sa de fată, zicându-i: Aceasta-i zăstrea mea! Dacă m-oi mărita v'o dată?! Tu ce zici, m'oi mărita? Cucu mi-o zis că... nu!

Eu nu ştiu, că şi Doliţa şi Didiţa mă-ntreabă des şi nu ştiu ce să le zic! Neînţelegând mare-lucru despre zestre şi măritiş, copilul se grăbi să iese în cerdac, unde prinse a mirosi fiecare floare roz din oleandru şi coborând scările, în curte, spuse cu un simţ al proprietăţii precoce dezvoltat: S'a mele folili? Da? Da, aşa cum ne-am înţeles, îi răspunse Aneta. Preocupaţi cu cele spuse, niciunul dintre ei, nu au băgat de seamă când furiosul Cristofor - curcanul botezat astfel tot de către Victor, iubitorul de Istorie - înfoiat la culme şi gata-gata să-i explodeze mărgelele, colorate într-un roşu din ce în ce mai aprins, cuprins de indignare şi devenit, brusc, agresiv îl trânti la pământ pe proaspătul proprietar de oleandru, murdărindu-i de praf -şi nu numaicostumaş ul roşu (mai roşu decât mărgelele curcanului Cristofor!), de care Va era foarte mândru. Vizanti - „botezat" astfel tot de către Victor, iubitorul de Istorie - un câine mijlociu, negru şi foarte ager, dădu alarma cu un lătrat „la om", zbătându-se să rupă lanţul ruginit pentru a-i da de cheltuială curcanului Cristofor, invidios pe succesul acestuia.

Toată lumea s-a adunat în jurul copilului, stergându-i frumuseţea de costumaş, lacrimile de frică şi surpriză, spunându-i vorbe de alint şi împăcare, copleş indu-l cu atenţii ş i sfaturi. Abia atunci au realizat că luaţi cu vorbele de oameni mari, îngrijoraţi de viitorul copilului, au uitat să-l sărute pe guriţă, operaţie pe care Va o suportă cu un dezgust nedisimulat. Incidentul a luat sfârşit cu un proces în toată regula, Aneta a fost găsită vinovata principală dar beneficiind de „lipsă cazier" a fost pedepsită cu „să-l iubeşti şi să ai grijă de copchil ca de ochii din cap, ai auzât!" Următorul vinovat a fost găsit, aşa cum era uşor de dedus, Cristofor, curcanul cu multe şi grave antecedente, iar sentinţa, căreia nimeni nu i s-a Opus, în afara celor patru curci slabe şi bete de iubire, a fost dată de bunicu' Ghiorghi cu un scurt comentariu rostit, aşa cum îi stă bine unui judecător respectabil: - A fost un curcan bun, şi-a făcut datoria cu prisosinţă, dar s-a înecat la mal, ca prostu', acum când s-a gândit să atace pe primul meu nepot şi singuru' (mai avea şi-o primă nepoată, de la fiusău Ştefan), drept pentru care, găsindu-l tare vinovat, îi voi aplica „eu în persoană".. .pedeapsa capitală, iar tu, Ilenuţă- fa (aşa o dezmierda el pe bunica lui Va, cu acel refren al unui vechi cântec de iubire cu care o cucerise cândva) şi cu Aneta îl bucătăriţi, până venim noi din pădure, că Victor vrea, neapărat, să-l ducem pe copchil să vadă pădurea.

După ce oaspeţii sosiţi de departe au fost cinstiţi, în concordanţă cu inconfundabila tradiţie olărească (tradiţie păstrată cu sfinţenie), aducânduse o oală mare („frunte" în clasificarea olarilor) cu vin rubiniu, rece, cu mărgeluţe îmbietoare, care sfârâiau de plăcere, etalându-şi buchetul de parfumuri ş i tărie, porniră spre pădure. Va era cocoţat pe umerii tăticului său. Victor, rămas numai într-un maiou roşu-roşu ce lăsa la vedere muşchii bine

C

Pagina 15

Ecouri literare nr. 8

conturaţi, mergea în faţă cu dulcea sa povară pe după umeri, puţin mai în urmă venea bunicu' Gheorghi, care îşi privea cu mândrie nepotul, analizându-l intens şi admirându-l fără vorbe, strofocându-se să desluşească, după semne numai de el ştiute, cam cum va arăta peste timpuri viitorul bărbat ce-i va duce numele prin vremuri, care parte anatomică a corpului şi ce însuşiri de caracter ar fi comune cu ale sale şi mulţumit de analiză (deşi orice ochi avizat putea observa uşor că bunicu' Gheorghi trişase cu o subiectivitate majoră), conchise: - Da, este un adevărat Olar! Şi-mi seamănă bine! Mânca-i-ar fetele şurubu' lui! Pădurea era o adevărată minune, atât pentru cei mici cât şi pentru cei mari. Era frumoasă ca în poveştile bunicilor şi întinsă pe o mare suprafaţă, poate cea mai mare pădure din ţinuturile acele, veche pădure domnească ce aparţinuse odată familiei domnitoare Mavrocordat iar acum era un „bun al tuturor" (vorbe) şi aparţinea statului (acte). Pe lunga sa culme creşteau cei mai mari arbori din câţi se puteau vedea şi din izvoare, multe şi bogate, cea mai limpede şi rece apă era adusă, de multă vreme, în casele boiereşti din târgul apropiat. Pe culmea Chiţocului, în Vărărie, în Poiana-rusului, pe Dealul-Jdoginei, spre Bogdana, Blănaru, Floreşti ş i mai departe, în acel final de vară, pădurea oferea privitorului, iubitor de frumos, acelaş i verde-plin. Victor intrase deja, cu ochii minţii în profunzimea pădurii, hălăduind pe drumuri şi în locuri numai de el ştiute, având sufletul doldora de amintiri copleşitoare care îi străfulgerau coşul pieptului. O asemenea retrăire avu puterea să-i umezească ochii albaştri iar în colţurile lor să-şi facă apariţia, stând gata-gata să se spargă, două lacrimi de iubire. A tesărit. În frântura de boabă cristalină se reflecta o altă amintire a tinereţii şi copilăriei sale, rămase nu de mult timp în urma sa, pe când păştea caii în Cociobana.

Ajutată de diamantele de rouă, privirea bărbatului a fost atrasă de cele trei-patru căpşunele sălbatice, roşii şi parfumate, un dar de aducere aminte făcut de tufa cu frunze verzi şi pufoase. Victor, care în viaţa sa civilizată şi îndestulată mâncase diferite soiuri de căpşuni, mai mari, mai mici, mai roşii, mai cărnoase, mai parfumate sau mai dulci, constatase cu mult timp înainte că nici un sortiment nu se putea compara cu acelea din Cociobana copilăriei sale. Deşi micuţe, aveau un parfum ş i o dulceaţă cu totul ş i cu totul deosebite. Fericit că poate transmite bucuria sa şi copilului său, Victor îi arătă cele câteva căpşunele mici şi sălbatece, parfumate şi dulci. Se aplecă şi le rupse cu delicateţe, cu tot cu tulpiniţele lor atât de subţiri de te mirai cum pot susţine fără a se frânge povară lor dulce. Va a fost invitat să le miroase întâi ş i apoi să mănânce una câte una bunătatea de căpşunele cu care, sorbindu-l din ochi, îl „alimenta" Victor. Au intrat prin Poiana-rusului, pe sub poala pădurii care primindui sub aripele-i bogate, i-a salutat, învăluindu-i în răcoarea vaporoasă a umbrei dese. Mereu mirat dar şi puţin înfricoşat de verde, nalt şi întuneric, copilul a cerut să fie coborât de pe căluţ. Victor se comformă. L-a luat de mână, arătându-i ş i prezentându-i cu lux de amănunte toate minunile pădurii după care el tânjise atâţi ani.

Conştient că Va nu poate reţine încă mulţimea de informaţii şi sfaturi, tatăl vorbea mai mult pentru el, arătându-i fagii înalţi cu frunze lucioase, stejarii cu coroane imense, carpenii, ulmii, jugaştrii, sângerii, sorbii, alunii, cornii şi toate tufele de mure, zmeură, urzici şi boz. Când ajunse la locurile bine-cunoscute, Victor insistă în prezentarea precisă a tuturor tipurilor de bureţi specifici acelor locuri şi apăruţi în final de vară, bogăţie a pădurii din care satele apropiate, sărace în mare parte, se alimentau ades. În acel anotimp, pădurea era plină cu marea sa varietate de bureţi buni de mâncat: hribii cărnoşi, chitoaştele moi, hulubiţele sau pânişoarele roşii, verzi, cenuşii, ciobăneii-gălbiori care creşteau în cete mici, îndesaţi unii în alţii, frumos mirositori şi multe alte soiuri de bureţi şi ciuperci pe care Victor le cunoştea foarte bine. Cei doi bărbaţi culegeau aceste daruri ale pădurii, umplând cu destulă uşurinţă cele două traiste mari, norma fixată de bunicu' Ghiorghi de multă vreme, pe când era Victor de seama lui Va : - Să mulţumim Domnului pentru atâta şi să lăsăm şi altor săraci! În răstimpuri, Victor spărgea câte douătrei alune culese din copăceii care mărgineau drumul pădurii, alimentându-şi, duios, copilul cu aceste fructe crude, ce aveau coajă albă, miez maroniu şi frunzuliţe încă verzi. Din alte locuri cunoscute, tatăl culegea „zdrele" curate,

Pagina 16

Ecouri literare nr. 8

răcoroase şi tremurânde, cu care îşi îndemna puiul spunându-i: - Mânâncă, mânâncă! Sânt bune-bune! După aspect şi consistenţă, copilul le-ar fi refuzat dar nu-şi putea supăra părintele, eroul său de zi cu zi. Oare simţea, aşa cum numai sufletul pur de copil poate să o facă, apropierea nemiloasei lor despărţiri? Pe o ridicătură de pământ, atenţia copilului fu atrasă de o blană verde şi groasă. La început, a mângâiat-o cu palmele, afundându-şi cu delicateţe degetele în ea, apoi, mergând în genunchi s-a căznit a prinde cele câteva pete strălucitoare care alergau de colo-colo pe covorul bogat, din muşchi de pădure. Câteva raze de soare îşi găseau, după cum adierea vântului clătina bogăţia de ramuri şi frunze verzi, potecuţe prin care aduceau către patul de muşchi, căldura astrului zilei precum şi lumina acestuia sub forma acelor pete luminoase, produse parcă de jocul unor oglinzi. Copilul a ţipat scurt, speriat şi nemaiavând timp să se mire; Victor străfulgerat de o mare primejdie, în aceeaşi secundă a fost lângă Va şi văzând despre ce era vorba, a început să-l liniştească, vorbindu-i calm şi hotărât, acel mod de a vorbi al tatălui său în care avea totală încredere, şi luă în derâdere întâmplarea, cu vârful unui vreasc îndepărtă fără brutalitate cei doi pui de şarpe, verzi, ce se încălzeau, stând încolăciţi pe acelaşi muşchi de pădure, total inofensivi. Victor, căutând să abată, totuşi, atenţia copilului de la întâmplarea nu tocmai pe placul acestuia, îi arăta diferite păsări, cântăreţii pădurii, ce-şi duceau traiul printre ramuri ş i frunze.

Pădurea răsuna de diversitatea şi bogăţia trilurilor cântate de bogatul neam păsăresc. Copilul privea în direcţia indicată de mâna întinsă a tatălui său.

Adesea nu desluşea nici zare de pasăre, din cauza perdelelor de frunze, trunchiuri şi crengi. Dar când tatăl său îl lua în braţe, indicându-i prin gesturile binecunoscute să stea cuminţel şi să nu facă gălăgie, ochii larg deschişi ai lui Va, urmărind degetul arătător al părintelui său, putu să vadă desluşit, pe trunchiul scorburos al unui fag bătrân o minune de pasăre moţată, împodobită cu pene roşii, verzi, portocalii, negre şi albe. Stătea fixată de copac într-o poziţie verticală şi lovea cu ciocul, la intervale neregulate, în copacul scorburos, sunetele rezultate răsunau în pădure ca cele ale unei mitraliere dogite. Copilul, care ştia să vorbească binişor la cei trei anişori ai săi, nu a articulat nici un cuvânt şi bucuros peste margini, în timp ce pulsu-i creştea vertiginos, întinse mâinile amândouă în direcţia ciocănitorii. Trăirile intense, făcu să uite de semnele şi indicaţiile părinteşti ale lui Victor şi-şi manifestă bucuria prin acelaşi vechi strigăt de bebeluş: - Au!, Au!, Au! A urmat o întristare adâncă dar scurtă pricinuită de zborul precipitat al păsării care-l „simţise". L-a salvat bunicu' Ghiorghi, care printr-un semn de complicitate l-a chemat lângă el ş i, cu mult meşteşug, din coaja verde cu nojiţe albe a unei mlădiţe de alun i-a cioplit o minune de fluier ce scotea sunete ascuţite cu care Va a umplut întreaga pădure.

Trecuse mult de amiază când exploratorii au ajuns acasă. Erau aşteptaţi de întreaga familie, la care se adăugase şi câteva neamuri curioase. Cristofor se bucurase de atenţia specială a bunicii Ileana, care ajutată de Aneta îl împărţise judicios în două părţi inegale, părţile mai sărace în carne - spatele osos şi „coada" (aşa-i spunea bunicu' Ghiorghi, orăşeneşte pentru a face impresie bună oaspeţilor săi), aripile, gâtul şi „scurmaciurile" fierbeau de multă vreme în vatra „cuptiorului", într-o „frunte cu capac", aşteptând ca dintr-o clipăn alta să fie puşi tăieţeii de casă (făcuţi cu multă măiestrie de bunica Ileana, aşa cum numai ea ştia să-i meşterească, galbeni şi potriviţi de laţi şi de lungi), apoi să se adauge borşul acru umplut „în casă", tot conţinutul cu miros îmbietor să fie „dres cu ou", de parcă ar fi fost defect, bunicu' Ghiorghi, hazos, o întreba des pe nevastă-sa, „-fa Ilianî, da ci beteşug ari borşu' di zâci cî-l dregi?!" şi, abia după ce s-a tras departe de foc, borşul din oală să fie înobilat cu „două mâni di pentrijăl" aromat ca să fie pe gustul bunicului dar şi pe-al noilor veniţi de departe.

Cristofor, cu ce avea el mai bun, acele delicatese după care se dau americanii în vânt de Ziua Recunoştinţei, pieptul gigantic şi pulpele imense, se tăvălea de plăcere -tot îngânfat şi fălos - în cel mai călduros loc din ogradă, în interiorul cuptorului încins, distribuit în trei tăvi de copt cozonaci, bine unse cu untură de porc şi lăsate, cu bună ştiinţă, numai pe jumătate pline cu carne. Curcanul a avut timp destul ca până atunci să fiarbă în untură şi vin din belşug, turnat în reprize egale, împreună cu verdeţuri proaspete potrivite de bunica Ileana, cu o anume ştiinţă. Când cel care „a fost un curcan bun" dădu semene că-l tenteză şi faza de rumenire, mâinele îndemânatice ale celor două gospodine au completat golurile anume lăsate în cele două tăvi mari cu proaspeţii bureţi de pădure, selectaţi de „profesionişti", foarte bine curăţaţi şi spălaţi „niapărat în şăpti api" - aşa comandase bunica. Pentru ca minunăţia gastronomică să respecte tradiţia ce venea din vremuri demult apuse, strachina cu usturoi bine pisat a fost distribuită în cele trei tăvi, deja, foarte apetisante prin mirosul şi aromele împrăştiate în jur -iar când bureţii de pădure au căpătat aceiaşi culoare rumenă ca şi cea a curcanului, bunica Ileana a turnat o sticlă de Monopol, pe jumătate plină, cu rachiu moldovenesc de tescovină, „di douî ori tras!" peste Cristofor et Co., ales cu gând de creştină pioasă: - Dacă are să se îmbete, poate trece mai uşor peste ceea ce vine de-acu'! zise bunica şugubeaţă, în timp ce deasupra celor trei tăvi îmbietoare, tăria din rachiu se transforma într-o vioaie flacără albăstruie, semn că în interior se ascunde o comoară, cum glumise bunicu' Ghiorghi. Nici nu au avut timp să se spele pe mâini cu apă

Pagina 17

Ecouri literare nr. 8

proaspătă şi rece, nici să se cinstească de trei ori cu cealaltă jumătate din sticla bunicii, jumătate turnată cu atenţie într-o cană din sticlă cu capac şi cufundată până-n buză în căldarea cu apă rece, că jupânesele şi întinseseră în ogradă masa cu trei picioare, rotundă, mare şi veche, cu bunătate de bucate frumos orânduite deşi fără mofturi franţuzeşti, iar faţa de masă lipsea cu desăvârşire.

Mesenii flămânzi, în mare parte, s-au înghesuit puţin şi s-au aşezat la masă pe scăunele cu trei picioare, spre surprinderea lui Va, obişnuit cu scaune înalte („boereşti" cum ar zice bunica Ileana). Copilul s-a retras în braţele Ochenoaiei, care privindu-l cu duioşie, îl hrănea cu atenţie instinctuală în timp ce gândurile sale cutreierau zone de mare tristeţe despre care se discuta la masă cu subînţeles şi cam cu jumătate de gură. Masa îmbelşugată ca-n poveşti şi vinul ghiurghiuliu, brumat, cu dâre de spumă fină şi sifonat (din totdeauna mândria lu' Ghiorghi a dască'lui), care erau de fiecare dată suficiente pentru declanşarea unor adevărate avalanşe de veselie cu cântece şi jocuri, snoave, romanţe, doine şi balade, de această dată nu a reuşit să scoată, mai mult, decât: Aşa a vrut Bunul Dumnezeu!

Lasă c-o să fie bine, să avem încredere în Cel-De-Sus, că el are grijă de păsările Cerului, dpoi de un pui de om făcut după chipu' şi asemănarea Lui! Să nu ne uitaţi că nu ştim ce să facem cu el!

Am să vin cât pot de repede, pân-atunci vine Mamaia mai des!

Da cuscră, am să fac ce-am să pot şi eu că tare multe mai am pe cap! Au urmat oftaturi, apoi, sărutări focoase date cu ochii în lacrimi şi privirile întoarse în partea opusă pentru a proteja, atât cât se putea, un sufleţel pândit de nefericire, cu un Victor ce se îndepărta încet, cu capul înainte, cu privirea, ca şi inima, îndreptate spre înapoi şi cu o Ochenoaie de nerecunoscut, plânsă şi complet răvăşită. Copilul pricepea tensiunea acelui moment, vag, la început şi acelerat gradual în clipele următoare, ca pe un mănunchi de răspunsuri la cele câteva întrebări grave care-i arau sufletul, venite sub forma unei rupturi adânci şi a unor pierderi dureroase, ireversibile. Transfigurat, cu ochişorii săi mari înecaţi în şuvoiul de lacrimi fierbinţi, cu inima galopându-i năpraznic şi zbătându-se din toate puterile lui de copil să scape din braţele bunicii Ileana (de-a dreptul speriată de încrâncenarea dureroasă a clipei) striga înecânduse printre sughiţuri amare: - Tăticule! Tăticuţule! Buniţa! Mamaia! Va, Au!, Au!, Au!

Raluca nEgRIşAnU JURNAL DE AMERICA IUNIE 1999 ra încă dimineaţă, dar mă simţeam obosită, de parcă aş fi mărşăluit câţiva kilometri. Aerul rece ce sufla din ochiul de plastic de deasupra scaunului meu nu mă putea trezi. Eram trezită de 10 ore şi trebuia să mai rezist 10 ore pană la destinaţia finală, poate mai mult. Ar fi trebuit să fiu exaltată, exuberantă, poate chiar fericită pentru că urma să păşesc pe tărâm american în curând. La 24 de ani aveam ocazia să văd America. Dar făceam această excursie singură printre străini. Nu aveam cu cine să împărtăşesc impresiile, doar cu jurnalul de călătorie.

Urma să vizitez rude îndepărtate pe care nu le cunoscusem niciodată. Şi să călătoresc singură de la New York la Washington D.C şi înapoi. „ In 10 minute vom ateriza pe aeroportul Heathrow, ora locala 14:00, temperatura 18 C. Vă urăm bun venit în Londra, iar pentru cei în tranzit spre alte zboruri le urăm zbor plăcut în continuare.....” Cam aşa suna mesajul nazal al şefei de echipaj British Airways. M-am uitat pe geam, nori groşi, alb-cenuşii fugeau din calea avionului. Erau împrăştiaţi fără milă şi îmi inspirau o mică depresie. Făceam pariu cu mine în gând că Londra se va arăta stereotipic: cenuşie, înceţoşată, umedă şi răcoroasă. După 5 minute am câştigat pariul.Am ieşit din avion printr-un tunel cavernos care m-a ejectat într-o clădire imensă din oţel şi sticlă. Forfota din aeroport era molipsitoare, mi-am apucat mai bine geanta şi am intrat şi eu în cadenţa celorlaţi şi mam lăsat înghiţită de masa oameni care se mişcau ca şi teleghidaţi, de parcă erau în culisele unui film epic.

Căutasem pe monitoare zborul de New York şi am realizat că e la un alt terminal. Un bus te ducea acolo. Am luat acel bus şi am ajuns în terminalul de curse internaţionale. Avand încă vreo oră de pierdut vremea, m-am plimbat şi eu prin magazinele de duty-free, doar aşa mai mult să casc gura, că de cumpărat nu îmi permiteam la salariul pe care îl aveam atunci. Însă am mirosit şi eu mostrele de parfumuri şi am încer-

E

Pagina 18

Ecouri literare nr. 8

cat testerele de creme. Îmbarcarea pentru New York a decurs fără probleme (nu ca după septembrie 2001 cand aveau să te întrebe cate în lună şi în stele) şi în avion am nimerit sandwich între o poloneză şi un pastor american obez. Cum şi spaţiul între scaune e redus la clasa de zbor traveler îmi inchipuiam cum am să înţepenesc ca o statuie în următoarele 8 ore de zbor. Decolarea Boeingului 747 a decurs fără probleme, motoarele au huruit asurzitor şi avionul a pornit într-o fugă nebună pe pistă. Prinşi în centurile de siguranţă aveai impresia că eşti într-un roller coaster care te urcă spre punctul maxim urmand apoi să cadă în gol. În schimb Boeingul s-a desprins de pămant şi s-a înălţat, şi o dată cu el şi stomacul meu. A urmat ascensiunea vertiginoasă dar şi o uşoară întoarcere spre stanga. Îmi treceau prin cap tot felul de gănduri sinistre, cum o să ne prăbuşim şi bieţii mei părinţi o să afle cu jale la ProTV de la ora cinci cum s-a prbuşit un Boeing 747 în Oceanul Atlantic şi cum nu sunt supravieţuitori (şi acum după 12 ani şi vreo 14 zboruri similare, mai îmi trec prin cap astfel de scenarii). Mi-am scos o carte de Italo Calvino şi m-am apucat de citit. Ne-au pus şi două filme şi au început să ne servească răcoritoare şi sticksuri. Am primit un prânz cald, servit cu alcool la alegere. Bravul pastor de lângă mine, îşi tot cerea suplimente de băutură, un whisky înainte de masă, un vin în timpul şi un brandy după. Apoi s-a pus pe somn şi eu am rămas blocată vreo oră pe scaunul meu, ca să nu-l deranjez.Mă tot gândeam ce va reprezenta această călătorie pentru mine. Să fie doar o simplă aventură sau o incursiune în acea necunoscută parte a istoriei familiei mele pe linie maternă. Urma să cunosc rude îndepărtate, din partea străbunicului matern, aromân din Macedonia grecească, care emigrase ca tânăr împreună cu fratele său în America. Sărăcia din anii 1900-1910 din Patricina, mica localitate păstorească în apropiere de Thessaloniki îi împinsese pe fraţii Popescu la această măsură. Porniră în marea aventură lăsând în urmă părinţii şi vreo cinci surori mai mici. Gheorghe sau Ghioţa avea şi soţie şi copii pe atunci.

Ghioţa şi Dionisie sau Denis, cum i se zicea străbunicului meu au rămas prin împrejurimile New Yorkului să muncească şi să trimită bani acasă familiei. Străbunicul meu s-a căsătorit şi a avut un copil, doar un băiat. În timp au venit şi copii şi soţia lui Ghioţa, dar între timp stăbunicul meu prinsese dor de casă.

Prin anii 20 nu mai rămăsese nimic din satul mic de păstori din Patricina, aşa că Denis se hotăreşte să se ducă în România. Soţia nu vrea să vină, vor divorţa şi străbunicul meu se duce singur la Bucureşti unde in scurt timp o va cunoaşte pe străbunica mea, se va căsători, va avea patru copii şi va locui şi munci pământul la Belciugatele pană când se va opune colectivizării şi va muri într-o închisoare comunistă în 1954. Eu îi voi cunoaşte pe o parte din copii lui Ghioţa, trei doamne, un domn şi familiile lor, şi voi cunoaşte viaţa de zi cu zi prin prisma primei şi a celei de-a doua generaţie de emigranţi.

Ion Emil Andrieşanu Şarje prieteneşti pentru poetul Vasile Vecinu

Lui Vasile Camera lui e un templu Cu reputaţia nepătată , Dacă intră - de exemplu O femeie ... iese fată.

Vasile dactilograf Ii spuse junei ce suspină Cu sublimă nonşalanţă : "Te bat îndată la maşină, Că în rest... nici-o speranţă!"

Fapte, nu vorbe Cum îi spunea versuri duium, La tăiat pe loc , acerba: Lasă versurile - acum , Acta , non verba !

Non omnia possumus omnes Ne-nţelegând al fetei of, După ce stă şi se socoate, Conchide ca un filozof: Nu toţi putem de toate !

Lucrurile liniştite să nu le mişti!

Maxime reaşezate,special pentru V.V.

De vise încălzită-n noapte Ea vru să treacă şi la fapte, Dar constată cu durere: Quieta non movere!

Despre morţi numai de bine

nimeni nu-i obligat la mai mult decât poate

Nemulţumită şi-ncălzită-n draci Zise ea clipind din gene : Asta e situaţia, ce să-i faci !

De mortuis nil nisi bene

Fetei ce stă în faţa mea Ii dau sfaturi pân - o satur, Dar de altceva mai vrea...

Ultra posse nemo obligatur !

Pagina 19

Ecouri literare nr. 8

Cosmin PREDA DERIzORIU... laşnetarul observă cum, de câteva zile, o femeie îi dădea târcoale. Apărea taman când el punea în lucru flaşneta, se aşeza pe banca de vizavi şi asculta cu prefăcută atenţie muzica. Era frumoasă, deşi cu forme cam pline, iar veşmântul decoltat lăsa să i se vadă a treia parte din fiecare sân. Machiajul, de bun gust, era cam provocator. Când muzica înceta, ea se ridica cu vadită intenţie de a se aşeza lângă el.

Totuşi flaşnetarul nu o lăsa să vină, observând că muzica flaşnetei are proprietatea ciudată de a o bloca, făcând-o să se reaşeze nedumerită. "Ce-ai fi vrând de la mine? Astăzi te voi lăsa să vii, m-ai făcut curios." - spuse în sine. Opri flaşneta şi astepta distrat venirea femeii. Ea se ridică încet şi privi spre el aşteptându-se ca flaşneta să cânte din nou; dar nu fu aşa şi, cu paşi timizi, merse şi se aşeză lângă muzicant.

- Bună ziua! - spuse încet, cu o voce gravă şi foarte plăcută.

- Bună să-ţi fie inima! Ce vânt te aduce prin zonă?

- Un vânt străvechi, dar aceeaşi pasiune de a cunoaşte oamenii. Sunt Gomera, fiica lui Diblaim.

- Şi... cu ce te pot ajuta?

- Poţi să mă cumperi şi să-mi ceri să rămân multă vreme numai a ta!

Răspunsul femeii îl amuză brusc şi atât de tare pe flaşnetar, încât un hohot de râs îi scutură trupul. Ea îl privea intens, neascunzându-şi curiozitatea aşteptării.

- Şi de ce, mă rog, trebuie să te cumpăr? De ce trebuie să-ţi cer să fii cuminte? Nu poţi fi aşa din principiu? - o întrebă el încă râzând.

- Principiile mele se supun voinţei tatălui meu, Diblaim. De la el mă poţi cumpăra. - răspunse ea cu bujori în obraji.

- Vântul care te-a adus nu e unul prea bun. - observă flaşnetarul. Eu nu cumpăr femei şi, mai ales, îmi plac cele cuminţi din convingere. Dacă ţi-aş cere, de pildă, să rămâi numai a mea nu multă vreme, ci... toată vremea?

- Nu pot schimba regula. - răspunse ea. Sunt prizoniera acestui scenariu pe care oamenii l-au memorat astfel. Nu pot schimba ceva venind în timpul tău, trebuie să mă comport ca atare...

- Venind în timpul meu... De ce nu stai în timpul tău? Ce te determină să vii în timpul meu?

- Solitudinea ta mă atrage. Dar şi faptul că mă poţi trimite înapoi a fost o provocare.

Flaşnetarul deveni circumspect sesizând iarăşi capriciul de a se amesteca al unor planuri temporale distincte. "Se pare că activitatea solară este încă la cote mari." - reflectă el.

- Din care timp vii? - o întrebă pe femeie.

- Din timpul proorocului Osea, fiul lui Beeri. - răspunse ea. Când mă atingea proorocul, simţeam atingerea cerului. Era ceva extrem de plăcut, înălţător aş zice. Dar nu mă puteam bucura de această simţire fiindcă venea ca o mustrare. Parcă mi se frângea sufletul, oh, nu pot să uit!

- Simţirea aceea te trăgea către cer, dar o forţă oarbă, opusă ei, te trăgea jalnic în jos... Din pricina asta suferea sufletul tău. Forţa aceasta locuieşte în trupul tău de pământ. Deseori simt şi eu acelaşi lucru... - spuse flaşnetarul.

- Ştiam eu că eşti un om deosebit! - rosti precipitat femeia. Dacă ne unim forţele ascendente, poate vom învinge împreună forţa oarbă, care ne doboară aspiraţiile!

Flaşnetarul deveni şi mai circumspect: - Eşti inteligentă, dar nu mă poţi păcăli. Ceva mai devreme, ai divulgat condiţia ta de prizonieră a unui scenariu. Cum spuneam, vântul care te-a adus este unul rău, păgubitor. În numele Stăpânului Mării şi al vântului îţi poruncesc să dispari! Înaite ca femeia să dispară, flaşnetarul a apucat să-i observe expresia chipului: era teribil de înciudată din pricina eşecului tentativei ei. ***

F

Căldura verii era încă toropitoare, deşi iulie trecuse. "Şi soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui." - îşi aminti flaşnetarul că a citit în cartea care i-a dat-o îngerul. Mergea agale prin parcul

Pagina 20

Ecouri literare nr. 8

mare al oraşului, căutând umbra copacilor. Deveni atent la femeia tânără, care mergea absentă pe alee, uşor grăbită, privind fix înainte, parcă nepăsându-i de căldura prea mare, care venea în valuri peste oraş. Veşmintele ei erau aproape transparente, lăsând să i se întrevadă formele perfecte ale trupului. Bluza era albă şi mulată pe trup, iar fusta neagră şi lungă atingea betonul aleii.

"Eşti extrem de frumoasă!" - spuse, în gând, flaşnetarul. Multă vreme el şi-a imaginat că există nişte ateliere speciale ale Creaţiei, în care lucrează îngeri cu înaltă calificare. Acolo, printr-o muncă migăloasă, ei modelează creaturi superbe, cărora Demiurgul le dă suflare de viaţă, apoi le trimite pe Pământ spre năucirea celor care au simţ estetic. Femeia era înaltă si suplă, avea tenul măsliniu, contrastând puternic cu ochii albaştri şi mari, în a căror privire părea adunat misterul unei lungi aşteptări. Muzicantului îi veniră în minte nişte versuri: "Eu n-am văzut, persano, Bosforul niciodată, să nu mă-ntrebi de dânsul, că nu ştiu să-ţi răspund! În ochii tăi văd marea pentru întâia dată cum flacăra albastră o pâlpâie la fund."

Trebuie să spunem adevărul şi să subliniem faptul că, în zilele următoare, flaşnetarul se duse în parc în mod special pentru a o întâlni pe femeie. Dar ea trecea la fel de absentă, nepărând a lua act de existenţa lui. Avea mereu aceleaşi veşminte aproape transparente, care îi puneau în evidenţă trupul superb. "Oare unde apare, şi unde dispare?" - se întreba în sine flaşnetarul. Un gând îl făcu să se aşeze pe banca veche, de sub castanul care îi era prieten. Era multă umbră acolo, se mai putea respira. Fu mirat şi surprins să observe că femeia vine către el. Nu mai privea ţintă înainte, ci pleoapele îi erau pudic întredeschise. O anumită sfială era aşternută pe chipul ei.

- Te aşteptam! - îi spuse, cu căldură, când ea fu aproape.

- Ştiu! - răspunse ea blând şi se aseză lângă el. Ai să fii contrariat să afli că sunt Lo-Ruhama, fiica Gomerei.

- A celei pe care am trimis-o în timpul ei?

- Da, a Gomerei, fiica lui Diblaim.

Flaşnetarul fu decepţionat, dar frumuseţea rară a tinerei îl făcu s-o mai asculte.

- Nu m-a atins nici un bărbat până acum! - continuă ea. Aştept ivirea lui, inima mea îl doreşte cu ardoare şi aşteptarea se vede în ochii mei. Știi de ce mă îmbrac aşa? O parte a fiinţei mele mă trage către cer, este partea pe care mi-a dat-o tatăl meu, proorocul. Cealaltă parte mă trage către pământ, fiind partea pe care mi-a lăsat-o Gomera.

- Da, alb - negru... - înţelese muzicantul.

- Dar nu cedez forţei care mă trage în jos. Ea face ca aşteptarea să-mi fie grea. Pasiunea telurică, luptându-se cu aspiraţia către înalt, crează misterul ochilor mei. Mă văd rar cu Gomera, şi pentru scurt timp. E ciudat, umblăm una pe urmele celeilalte, deşi nu ne mistuie dorinţa de a ne vedea. Asta din pricina părţii pe care o avem în comun.

- Aşteptarea ta pare să nu se mai suporte pe sine, dacă ai evadat din timpul tău. - observă flaşnetarul.

- Da. - răspunse femeia plecându-şi capul. La un moment dat, mi-a venit gândul că mi-aş putea afla iubitul în alte planuri temporale. Însă lucrurile se complică mult... Iubitul meu trebuie să-şi abandoneze trupul în planul temporal în care trăieşte, ca să poată veni cu mine. Alcatuirea materială nu rezistă călătoriei pe care o are de făcut.

- Dar tu cum rezişti?

- O, să ştii că doar tu mă vezi! Sunt invizibilă celorlalţi. Priveşte-mă cu atenţie!

Flasnetarul privi uimit cum trupul femeii începu să-şi piardă consistenţa materială şi să devină translucid ca un abur dens. Apoi reveni la starea dintâi. Femeia zâmbea din pricina uimirii lui, dar pe el l-a supărat această atitudine şi a conchis: - În numele Stăpânului Mării şi al vântului, îţi poruncesc şi ţie să dispari!

Femeia dispăru fără să mai treacă prin starea tranzitorie de abur şi fără ca flaşnetarul să-i mai fi observat expresia chipului. Acesta îşi reveni repede, dar parcul îi părea pustiu acum. Locul misterului fu luat cu brutalitate de căldura toridă a verii. Poezia căzuse în derizoriu... Îi trecură prin minte şte versuri : "Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

A ramas cerul fierbinte şi gol." *** Intuia că arătările ciudate vin dintr-o zonă obscură, în care se urzesc intens planuri pentru ispitirea lui; că, în această zonă, este studiată atent structura lui sufletească şi planurile sunt meticulos ela-

Pagina 21

Ecouri literare nr. 8

borate în funcţie de asta. Pe de altă parte, simţea că primise putere de la Omul care i se arătase în vis, putere să se opună personajelor misterioase şi să le trimită în lumea lor. Se ridică de pe bancă şi porni înspre aleea largă, cu trepte de beton, care urca dealul la poalele căruia se afla parcul. Simţea nevoia să urce, de parcă în vârf l-ar fi aşteptat cineva. Intră într-o poiană străjuită împrejur de salcâmi groşi şi înalţi, şi îngenunche pe covorul moale al ierbii. O adiere de vânt îi răscoli părul lung, care îi cădea în plete pe umeri. Îşi împreună mâinile şi rosti cu voce înceată: - Stăpâne al Mării şi al vântului, o, dacă ai face să cadă ploaie din cer! Pământului îi e sete şi fiinţele lui sunt chinuite de focul care vine din soare! O, dacă ploaia Ta mi-ar spăla viaţa, sufletul meu sar bucura şi n-ar mai cădea uşor în melancolie; exploziile din soare n-ar mai scoate în calea mea făpturi bizare, din alte lumi...

Continua să stea îngenunchiat, cu ochii închişi şi cu mâinile împreunate, deşi nu mai rostea niciun cuvânt. Simţea nevoia să mai rămână aşa deoarece sufletul lui emitea efluvii de simţire pură către Omul care-i apăruse în vis. Încet, încet, mâinile lui s-au desprins una de alta şi s-au ridicat către cer. Avu vedenia unui fluviu roşu, care se revărsa blând, din văzduh, peste fiinţa lui. Sufletul lui zbuciumat se linişti şi o pace adâncă i se aşternu peste simţiri, peste amintiri... Într-un târziu, se ridică şi porni să coboare treptele multe pe care le urcase mânat de un tainic imbold. Avu presentimentul puternic că o ploaie torenţială se va dezlănţui curând, ca o vijelie, peste oraş şi grăbi paşii. Când ajunse în vale, observă un bătrân îmbrăcat în veşminte ponosite, purtând ochelari cu lentile fumurii, aşezat pe o bancă. Ţinea în mână o pălărie pleoştită, într-o atitudine care implora mila trecătorilor.

- Dă-mi un ban din bunătatea sufletului tău! Miluieşte-l pe fiul lui Timeu! - zise cu glas tare.

Apoi, mai încet, către sine: - S-o crezi tu... Nu va ploua!

Flaşnetarul auzi şi ultimele cuvinte şi se opri la câţiva paşi de bătrân, fără să spună vreun cuvânt.

Aştepta ceva. Da, s-a întâmplat ceea ce aştepta: căzură primii stropi de ploaie şi-l udară pe bătrăn.

Acesta dădu să tragă o înjurătură, dar nu apucă să spună decât "Afurisenia..." şi dispăru. Flaşnetarul izbucni în râs.

Porni fară grabă pe aleile parcului, mergănd către casă. Cerul s-a acoperit de nori negri şi ameninţători, care s-au unit unul cu altul şi l-au întunecat. Ploaia s-a dezlănţuit cu o furie năvalnică, ce voia parcă să razbune fiinţele pământului împotriva căldurii insuportabile, care dogorise totul timp de aproape două luni. Energia cerului începu să se descarce prin fulgere şi tunete care sfâşiau atmosfera cu zgomot asurzitor. Flaşnetarul se lăsa intenţionat să fie udat, torentele de apă parcă îi spălau viaţa de tot ceea ce fusese urât şi-i chinuise sufletul batjocorindu-i sensibilitatea. Nu se mai temea de trăsnete, simţea cum Stăpânul Mării şi al vântului îl protejează. Când ajunse în apropierea casei sale, era sigur că cineva îl aştepta. "Nu este Ofelia, ea aprinde luminile în toată casa. Cine o fi intrat în lipsa mea ?

Parcă am încuiat uşa la plecare..." - spuse în gând. Lumina era aprinsă numai în camera în care locuia el. O curiozitate mai mare decât de obicei îl cuprinse. Uşa de la intrare era încuiată şi asta îl făcu prudent. O descuie fără zgomot, cu eleganţa şi îndemânarea unui spărgător de safe-uri. Traversă holul fără să i se audă zgomotul paşilor şi, cu aceeaşi eleganţă şi îndemânare, deschise uşa camerei lui. Fu uimit să vadă că în patul lui era întinsă, goală şi provocatoare, Gomera...

- Bună seara! - îi spuse ea cu voce timidă şi plăcută. Ştiu că eşti un suflet caritabil şi n-o să te superi pe o biată femeie care a căutat adapost din cauza ploii!

Flaşnetarul o ţintui cu o privire extrem de severă, care o făcu să se cutremure.

- Îţi poruncesc să te îmbraci!

- Sunt venită fără veşminte!

- Îţi poruncesc să ieşi din casa mea! Nu-ţi permit să-mi mai vorbeşti!

Femeia a ieşit tremurând şi a dispărut când stropii ploii au atins-o. *** Flaşnetarul se aşeză gânditor într-un fotoliu. După un timp, luă telefonul mobil şi formă numărul Ofeliei. Îi spuse doar atât: - Vin la tine!

Două ore mai târziu, un taxi a staţionat în faţa casei lui. Puţini ar fi recunoscut pe flaşnetar în persoana domnului îngrijit şi foarte elegant, care şi-a pus geamantanul din piele în portbagajul maşinii şi a urcat pe scaunul din faţă. Simţea nevoia unei schimbări. Voia sa evadeze din oraşul din care nu mai plecase de atâta vreme, să uite de secetă, de personajele bizare care i se arătau, de singurătate, de tri-

Pagina 22

Ecouri literare nr. 8

steţe... Avu grijă să-şi pună în geamantan cartea pe care i-o dăduse îngerul, în care scria despre Stăpânul Mării şi al vântului. Ştia că, la capătul drumului, îl aşteaptă o femeie deosebită, care îi arătase statornică prietenie şi purtare de grijă, alături de care fiinţa lui se liniştea şi-şi recăpăta optimismul. Pe drum, starea lui sufletească s-a schimbat mult în bine şi un zâmbet blând i-a luminat chipul...

Victoria FăTU nALAţIU Anastasia

(fragment) nastasia era o fată săracă ,dar de o frumuseţe rară, ieşită din comun. Băieţii satului se ţineau scai după ea. Sătenii se întrebau mereu în ce consta lipiciul ei ,de trăgeau băieţii ca muştele la miere… Casa , unde locuia Anastasia cu părinţii şi încă opt fraţi, avea două încăperi, iar geamul acestei case îl puteai cuprinde în palmă ,atât era de mic,ca din poveşti. Aceşti fraţi ai Anastasiei ,ca să treacă pragul casei, trebuiau să-şi îndoaie bine spinarea , atingeau cu capul grinzile de lemn… Anastasia era cea mai mică dintre fraţi ,era şi cea mai iubită… Frumoasă, uşor cârnă şi nu prea înaltă. Din cauza greutăţilor, copiii purtau hainele unul de la altul, doar cât să-şi poată acoperi ruşinea… Anastasia purta o cămaşă strâmtă de cânepă albă ,care-i punea cu obrăznicie în evidenţă formele corpului, încât bărbaţii salivau privind-o…

Duminica se îmbrăca în haine de sărbătoare, cu o ie cusută de mâinile ei, iar catrinţele şi poalele erau ţesute în război de mama ei. Tot mama ei a învăţat-o să-şi împletească părul într-o coadă, săl prindă într-o fundă roşie, ca să nu fie deocheată…Aşa gătită ,mergea duminica şi-n sărbători la biserică unde, deşi era săracă, preotul i-a dat un loc în faţă cu fetele bogate, deoarece cânta atât cu cei din cor, cât şi priceasna de la sfârşitul slujbei. Glasul ei, ca de privighetoare, mişca şi icoanele din iconostas. Era atât de puternic şi de armonios, de toţi sătenii se credeau blagosloviţi de cer că au în biserica lor o cântăreaţă adevărată!... Acest har îi ierta sărăcia lucie în care trăia şi era îndrăgită de întreg satul. Anastasia strălucea şi la horă în sat. Fraţii ei cântau şi o jucau în fiecare seară, o învăţau „să se dea pe după spate” şi prin nenumărate exerciţii a ajuns să se învârtească ca un prâsnel. Împlinise 15 ani, când a plecat într-un sat de munte la nunta unei verişoare de-a ei. Acolo a dansat-o toată noaptea cel mai vrednic şi mai bogat flăcău . Acest flăcău, Muntean, avea vreo 26 de ani. I s-au aprins atât de tare călcâiele, că imediat după această nuntă a şi cerut-o de nevastă, deşi familia lui nu a fost de acord, pentru că Anastasia era săracă. S-au căsătorit şi s-au mutat la ea în sat… Şi-au construit o casă frumoasă în faţa casei părinteşti a Anastasiei…Astfel ea şi-a pus conciul în vârful capului, cum era obiceiul în acele vremuri, şi purta baticurile legate la spate. Nu erau din orice material, ci din cele mai scumpe ţesuturi, din păr de cămilă .Toate hainele ce le purta acum erau alese, ca ale celor mai cu stare familii din sat. Cu Munteanu Anastasia a dus-o bine ani buni… Erau o pereche de tineri frumoşi ,bine îmbrăcaţi.

La hora de duminică şi sărbători era invidiaţi pentru măiestria dansului. Munteanu chiuia : „Dragumi cu cine joc,/Că miroasă - a busuioc./ Dragu-mi cu cine sar/, Că miroasă- a măghiran”. La biserică Anastasia era acum, oficial, în fruntea celor mai de vază femei ale satului. Din acea poziţie continua cu şi mai multă putere să cânte cele mai alese pricesne… Gospodăria lor ţărănească era prosperă, doar că nu aveau copii. Munteanu îi reproşa des Anastasiei că este stearpă şi a început să bea şi să devină şi gelos. Au trecut vreo 20 de ani de căsnicie ,iar fraţii lui îl apostrofau că face umbră pământului degeaba, nelăsând nici un urmaş… Din această cauză Munteanu se înhăita seară de seară cu tot felul de golani şi venea din ce în ce mai târziu noaptea acasă şi… tot mai beat . Anastasia era încă tânără şi frumoasă şi-şi păstra ţinuta de regină. Escapadele soţului o nemulţumeau rău …Pentru nimic în lume nu ar fi dorit să-şi piardă prestigiul câştigat în sat, aşa că încerca să găsească soluţii pentru a-şi salva căsnicia. A în-

A

Pagina 23

Ecouri literare nr. 8

ceput în fiecare seară să meargă la bufetul satului sau la anumite case, unde se vindea băutură pe ascuns, şi îi ţinea companie la pahar, până îl putea aduce acasă . Munteanu la început asculta,dar după nenumărate repetări se enervă pe urmăririle Anastasiei şi începu s-o altoiască… Cum îl târa să-l aducă acasă, mâinile Anastasiei erau negre-albăstrui . În sat se vehiculau idei supărătoare la adresa ei: că-l sufocă pe Muntean cu insistenţele ei, iar el o mai descojeşte… Atunci, la sfatul unei bătrâne din vecini, sa dus la vrăjitoare să ceară îngrădirea acestor porniri ale Munteanului, dar tot degeaba. Nu s-a produs nici o îmbunătăţire. Ea credea că va avea o viaţă fericită ,neîngrădită şi va rămâne veşnic tânără. A umblat apoi pe la toţi medicii şi vracii , peste tot pe unde a auzit, încercând să rămână gravidă, dar degeaba…După toate aceste încercări a ajuns la moaşa ţiganca , o femeie neagră şi urâtă ca noaptea, îmbrăcată totdeauna numai în negru. Locuia în sat la ei, dar era mai mult la închisoare decât acasă, din cauza provocărilor de avorturi la femei. Această moaşă a sfătuit-o să mimeze o sarcină. Tot satul avea încredere în specializarea ei. Era stăpână pe meserie, a lucrat şi a învăţat de la un medic neamţ. Rar avea eşecuri şi avea şi instrumentele necesare. Făcea avorturi la femei şi la şapte şi opt luni. Le trata pe cele chiuretate cu diverse leacuri ştiute numai de ea, de nu făceau nici hemoragii periculoase,nici septicemie. Moaşei i-a mers vestea în tot ţinutul, de veneau noaptea femei şi fete din toate părţile. Plata pe care o primea era atât în bani, cât şi în natură (animale, cereale, pânză de in, cânepă, lână ), astfel casa ei era plină de toate bunătăţile. Venitul i se întregea şi din alte surse: trata cu ventuze durerile lombare,făcea frecţii speciale de relaxare şi purta bolnavii pe vârfurile picioarelor câte 100 de paşi,făcea injecţii la săteni ,dar era şi dentistul satului şi trata şi alte boli cu plante medicinale. Trata cu ceai de pătrunjel de câmp piatra la rinichi, câte un păhărel dimineaţa, cu concentraţia necesară, şi dezghioca toate pietrele. Cunoştea şi alte plante pentru multe alte boli . Vezica biliară o golea de toate mizeriile prin folosirea florilor de pelin, prin potroacă şi coada şoricelului oprea durerile de stomac , iar coada calului o recomanda şi pentru băi de şezut, alături de strohul de fân…Avorturile pe care le făcea o trimiteau des la închisoare, dar şi acolo îşi făcea mereu prieteni… Era harnică şi pricepută, astfel era preferată să lucreze la infirmerie… O altă sursă de venit o moaşei era obţinută din împrumutul de bani … Primea în schimbul acestor servicii diferite obiecte în custodie, până i se aduceau înapoi toţi banii ,cu dobânda stabilită. De cele mai multe ori rămânea cu obiectele, dacă nu i se înapoiau banii la timpul stabilit…Era foarte severă,cerea semnătură în caiete speciale…

Anastasia, după ce moaşa a venit de la închisoare, s-a dus la ea în vizită să-i ceară sfatul.

Au pus la cale să-l vindece de băutură pe Muntean, iar pentru ea a stabilit să poarte o sarcină falsă câteva luni, până moaşa îi va găsi un copil potrivit de la vreo femeie ce avortează o sarcină avansată. Astfel a început Anastasia să se declare gravidă…Pentru Muntean moaşa a pregătit un amestec de plante, pe care Anastasia trebuia să le prepare sub formă de ceai şi să i le adauge în mâncare. Au fixat şi suma de bani ce trebuia plătită pentru astfel de servicii… Munteanu radia de fericire că va deveni tată şi a început să bea şi mai vârtos de bucurie, făcând cinste la toată lumea…Anastasia era îngrijorată, banii lor se subţiau din ce în ce mai tare, iar ea trebuia să sustragă din ei pentru a plăti pe moaşă. Văzând că Munteanu nu încetează de a bea, a început să-i prepare ceaiul de plante dat de moaşă,să-l poată dezvăţa de năravul beţiei. A pus la început cu frică ,numai câte puţin din plante. Văzând că tot nu încetează, a îndrăznit să-i toarne mai multă licoare. Munteanului i s-a făcut rău. Ea s-a speriat, i-a dat lapte dulce, dar acesta nu-şi revenea , gemea şi zbiera că vrea să-l omoare… Intr-un târziu adormi…Anastasia, prin fundul grădinii,aleargă spre casa moaşei . Ajunge cu greu. Bate la uşă .Îi deschide un tânăr firav şi bolnăvicios. Acesta îi comunică că moaşa a fost arestată , iar el, Ioniţă, îi îngrijeşte gospodăria până moaşa se întoarce din închisoare. Anastasia, la auzul acestei ştiri, cade jos leşinată… Ioniţă încearcă s-o ajute.

O desface la cingătoare şi-i zăreşte legăturile cu care simula sarcina. Fiind stropită cu agheasmă şi spirt sanitar , Anastasia se trezeşte speriată. Băiatul o mângâia ca un copil. Acest fapt îi face bine şi atunci, fără voie ,i-a povestit toată viaţa ei şi chiar povestea cu sarcina ,pe care nu ştia cum s-o scoată la capăt . Îi spune şi păţania cu ceaiul de plante ce i le-a administrat Munteanului…Băiatul acesta plăpând s-a îndrăgostit lulea de Anastasia, deşi era cu vreo 20 de ani mai tânăr decât ea… Se oferă s-o însoţească acasă şi o sfătuieşte să mimeze că a pierdut sarcina din cauza Munteanului . El a lovit-o, iar ea a căzut şi a pierdut copilul… Din noaptea aceea Ioniţă a devenit umbra Munteanului… Îl aducea acasă de la crâşmă şi mânca cu el la masă. A ajuns de multe ori să rămână şi peste noapte la ei .Dormeau toţi trei în acelaşi pat… După ce Munteanu adormea ,el îi ţinea Anastasiei companie şi o mângâia tandru…Aşa s-a strecurat cu încetul şi în poala ei… Ea nu s-a împotrivit…Se întâmpla noapte de noapte… A trecut aşa mai bine de un an. Lumea începea să şuşotească…Era aproape de Crăciun, când Munteanu s-a dus

Pagina 24

Ecouri literare nr. 8

la un vecin să-i taie porcul. Se pricepea bine şi la această meserie. Seara s-a întors târziu, cu cuţitul în cizmă şi un pachet de carne, beat şi nervos… Nervii i-au fost provocaţi de vecinul căruia i-a tăiat porcul. Acesta, când cinau, l-a luat în râs, întrebându-l dacă nu-i e frică să-şi lase nevasta acasă în preajma unui alt bărbat,mai tânăr decât el … Când a ajuns Munteanul acasă şi i-a văzut pe amândoi, a tunat şi fulgerat,spunându-i lui Ioniţă să nu mai calce în casa lui niciodată. Pe Anastasia o bătut-o măr . A ajuns s-o înspăimânte scoţându-şi cuţitul din cizmă , apoi s-a răzgândit, l-a pus înapoi de unde l-a luat şi, obosit, s-a lăsat pe pat şi a adormit îmbrăcat…

Ioniţă o iubea cu disperare pe Anastasia. Frica că n-o s-o mai vadă îi aduce aproape gânduri necurate…Nu avea chef să meargă la casa moaşei, care era îngheţată. Nu a făcut foc acolo de multă vreme. S-a oprit cu gândul de a cere adăpost la sora lui ,care prelua laptele din sat şi-l trimitea în bidoane la oraş… Când a intrat în holul casei, a zărit pe o masă trusa pe care sora lui o folosea la analiza gradaţiei de grăsime a laptelui .El , Ioniţă, a ajutat de nenumărate ori la astfel de analize şi ştia că se fac cu vitriol. La vederea trusei, un fulger îi pătrunde prin creier. Înşfacă o sticluţă cu vitriol şi se strecoară ca un hoţ afară… S-a dus direct la bufet, de unde a cumpărat o sticlă de ţuică de prune şi s-a îndreptat cu ea spre casa Anastasiei… A privit pe geam, a văzut că Munteanu doarme şi a intrat tiptil în casă…

Munteanu, la intrarea lui Ioniţă, s-a trezit şi a început să înjure şi să-şi ducă mâna la cizmă spre a scoate cuţitul... Ioniţă a scos sticla de ţuică, care ştia că îi place Munteanului, şi a pus-o pe masă… La vederea ei Munteanu se calmează şi-i comandă Anastasiei să aducă cănile de ţuică pe masă şi să-şi aducă şi pentru ea…Zice cu o voce puternică: să fie pomană pentru Munteanu cel mic, care a plecat prea devreme în lumea îngerilor!...Începe a plânge, sprijinindu-se de umerii firavi ai lui Ioniţă… Anastasia aduce cănile, le aşează pe o tavă şi se aşează pe un scaun lângă Munteanul ei. Acesta o cuprinde pe după umeri şi-i zice că lumea-i rea ,dar el nu crede că este trădat…În acest timp Ioniţă umple paharele… În paharul Munteanului picură câţiva stropi din sticluţa cu vitriol…Munteanu aruncă câţiva stropi din pahar pentru micuţul care nu s-a născut, dar în noaptea aceasta el este în stare să plămădească altul…Îi trage una peste fund Anastasiei pentru a primi şi cuvântul ei, apoi o cuprinde din nou de gât şi bea paharul dintr-o răsuflare…N-au trecut câteva secunde, că îşi dă ochii peste cap şi îşi încleştează mâinile în gâtul ei ,cu toată puterea ,făcând spume la gură. Abia reuşeşte Ioniţă să-i descleşteze mâinile de pe gâtul Anastasiei .De forţa depusă sau de frică, Ioniţă cade jos leşinat. Anastasia ia o curea de pantaloni din cuier şi-l strânge cât poate de tare pe Muntean de gât, până acesta scoate limba şi-şi întoarce ochii peste cap... Nu ştie de unde i-a venit această putere ,pentru că în toată viaţa ei n-a avut curajul să taie un pui… Iar acum l-a strâns de gât pe Muntean, fără să simtă nici o părere de rău…Apoi îl udă cu apă pe Ioniţă. Acesta se trezeşte speriat şi plângând zice întruna: Am făcut-o!… Am făcut-o!... N-am putut să te mai văd bătută!…

Anastasia tăcea…Munteanu se rostogoli jos... L-au prins amândoi de mâini şi-n tăcere l-au târât în cămară… Trei zile a durat până s-au hotărât să-l ducă noaptea cu sania în pădure şi să-l spânzure… Au prins calul la sanie şi l-au învelit pe Muntean într-un cojoc, iar ei s-au urcat în sanie şi au pornit spre pădure… Dar aici i-au întâmpinat câinii nervoşi, ce păzeau turmele de oi. Ciobanii, auzind câinii revoltaţi, s-au trezit din somn; dormeau direct pe zăpadă în cojoacele lor lungi şi au început să strige : Pe ei!Nu-i scăpaţi!De frică s-au întors cu sania înapoi şi iar au târât mortul cu greu, în cămară… După multă ore de meditaţie au hotărât să-l ducă la casa moaşei. Vor săpa o groapă în lemnărie, lângă coteţul porcilor, şi îl vor îngropa acolo…Zis şi făcut… L-au dus din nou cu sania şi l-au târât direct în lemnărie. Ioniţă a început să sape groapa, dar era aşa de firav , că nu a reuşit prea mult. Anastasia l-a ajutat …Lucrau într-o tăcere de mormânt… Amândoi n-au reuşit să sape o groapă decât de vreo jumătate de metru. L-au înghesuit pe Muntean în ea şi au pus peste corp tăblia unei mese, apoi cu lopeţile au umplut groapa de pământ, l-au şi tasat, clădind lemne deasupra gropii . Luni de zile au urmărit groapa spre a fi în siguranţă. O tasau şi-o nivelau. Apoi a venit dezgheţul …Apa râului din apropierea satului a început să se umfle, iar ei s-au hotărât să sacrifice calul cu sania şi să declare dispariţia Munteanului la miliţie. Vor spune că a plecat în pădure după lemne şi nu s-a mai întors…In pădure trebuiau să treacă cu sania peste râul îngheţat… L-a căutat miliţia, care a găsit mai mulţi cai şi oameni înecaţi în râu, dar n-au identificat cadavrul Munteanului.

Deşi Anastasia şi Ioniţă erau bănuiţi de miliţie , nu puteau fi arestaţi, din lipsă de probe …Nu au găsit nici martori, care să le confirme că l-au văzut pe Muntean plecând cu sania… Anastasia o ţinea una şi bună că, de atunci ,de la dezgheţ, Munteanu nu s-a mai întors. Ioniţă s-a mutat la moaşă şi venea mai mult pe ascuns, prin fundul grădinii, să nu fie văzut…Moaşa s-a întors de la puşcărie după trei luni şi i-a comunicat lui Ioniţă că în

Pagina 25

Ecouri literare nr. 8

curând va vinde casa. Vrea să-şi construiască altă casă, nouă… Casa a fost cumpărată de o familie tânără , cu doi copii ,care , după ce i-au dat moaşei un avans, s-au şi mutat în ea. Numai că nu a ajuns să-i dea toţi banii moaşei , pentru că nu mai doreau s-o cumpere… Nu spuneau nimănui motivul pentru care s-au răzgândit , iar moaşa a profitat de situaţie şi nu le-a mai dat avansul înapoi. Ce se întâmplase, de fapt? După ce tinerii stingeau lumina şi se aşezau în pat, auzeau gemete, vaiete,ţipete şi diferite voci. Printre ele se distingea şi vocea Munteanului!... Aceste voci se repetau noapte de noapte şi le auzeau şi copiii…Câteodată se auzeau plângând copii mici cu glasuri diferite… Aşa că aceşti cumpărători nu au rezistat mai mult de o lună de zile să stea în acea casă… O bucată bună de timp nu s-au mai găsit cumpărători…Apoi a cumpărat-o un om cu vreo opt copii,la un preţ foarte scăzut. Moaşa şi-a construit o altă casă şi vroia să scape de această grijă…Această familie trudită de griji şi nevoi mulţumea lui Dumnezeu şi moaşei că le-a îngăduit plata casei în mai multe rate, pe o durată de cinci ani…

Trecuseră patru ani de la dispariţia Munteanului… Ioniţă era acum mai mult în preajma Anastasiei. Stătea puţin pe la moaşa, căreia îi făcea diverse servicii, având promisiune că-l va înfia.

Anastasia era tot legată cu baticurile înapoi peste conciul înalt şi, mândră cum era, sfida vecinele cu ţinutele elegante pe care le purta. Ioniţă, cât a fost moaşa la închisoare, a cărat noaptea prin grădină multe alimente şi lucruri. Moaşa nici nu le ştia numărul, le ştia mai bine Ioniţă, care le depozita, astfel Anastasia avea de toate de prisos…

Era primăvară. Familia care s-a mutat în casa moaşei a făcut curăţenie şi-n lemnăria din spatele casei . Aceasta, fiind acum goală , fără lemne, au transformat-o într-o bucătărie de vară . Au mutat soba de gătit din casă şi-au improvizat o băncuţă şi o masă . Sâmbătă, spre seară, femeia a umplut soba de oale mari cu apă, să poată spăla copiii… Aşa era obiceiul satului, după ce trăgeau sâmbăta clopotele: toţi sătenii se opreau din munca câmpului şi veneau să-şi măture curtea şi în faţa casei, după care făceau baie. Aşteptau duminica primeniţi,să poată intra curaţi în sfânta biserică . Femeia cu copiii ei mătura curtea, când aude un zgomot puternic, venit din bucătăria de vară. Lăsă mătura din mână şi se îndreptă spre bucătărie, să vadă ce s-a întâmplat. Mare îi fusese mirarea când pe jos era numai o apă.

Un picior al sobei a intrat în pământ şi a înclinat-o, astfel încât toate oalele cu apă s-au răsturnat. Se apropie de sobă şi simte că piciorul ei s-a oprit într-un obiect tare. Îi trece prin cap ideea că acolo poate fi îngropată o comoară. Culcă seara copiii şi îi spune soţului ei ce bănuieşte… Se duc amândoi în bucătăria de vară, mută soba din loc şi la lumina lămpii încep a săpa cu hârleţul. Dau pământul într-o parte şi găsesc o tăblie de masă. Când încearcă s-o ridice de un colţ, zăresc o cizmă cu un cuţit enorm în ea ,apoi haine neputrezite şi un craniu…De spaimă amândoi scapă din mâini tăblia peste cadavru.

Bărbatul merge urgent la miliţia din sat şi îl anunţă pe şeful de post. Acesta anunţă la judeţ. Nici nu se zăreşte de ziuă că o maşină plină de miliţieni coboară cu aparate în curtea omului. Între ei era şi un medic legist. Aparatele indicau şi alte locuri suspecte .Şi în acestea s-au făcut săpături . Au dezgropat şi alte cadavre ale unor copii mici, pe care era pusă câte o bucăţică de scândură…Erau copiii pe care îi îngropa Ioniţă când moaşa făcea avorturi avansate… Şeful de post şi proprietarul casei, după haine, bănuiau că în lemnărie este îngropat Munteanu. A rugat proprietarul să dea o declaraţie, iar oasele le-au adunat într-un cearşaf şi au plecat la sediu I.A.S.-ului,unde au cerut o cameră , rugând paznicul să nu lase pe nimeni să-i deranjeze.

Miliţienii care s-au ocupat de acest caz erau nervoşi pe cei doi neruşinaţi , Ioniţă si Anastasia , care şiau sacrificat şi un cal pentru a fi crezuţi . Şi-au bătut joc atât de săteni, cât şi de miliţie. Au purtat atâţia oameni, zeci de kilometri ,pe marginea râului umflat de sloi de gheaţă, până la grătarul de la vărsarea lui în Dunăre… Acum miliţienii îşi frământau creierul să găsească mijloacele adecvate spre a-i face să mărturisească crima lor cât mai repede…

Unul dintre miliţieni s-a îmbrăcat în ţigancă de şatră şi a încercat să intre într-o curte a unei vecine a Anastasiei, să mai afle ce-a făcut ea în ultima perioadă de timp. Dar Anastasia era şi ea acolo. Miliţianul, deghizat, îşi scoate dintr-un buzunar al fustei un deochi şi le ademeneşte: Haideţi, neveste frumoase, să vă ghicesc…Vă spun trecutul şi viitorul şi dezleg de farmece, scot argintul- viu …Orice făcătură vă dezleg…Vă pot creşte puterea în dragoste! Pot să alung puterile răului, să nu vă atingă niciodată nici un fir de păr din cap!

Nu vrem să ne ghiceşti, noi nu credem în farmece, zice vecina Anastasiei…

Asupra ta nu văd nimic rău ,dar asupra vecinei tale plutesc multe, multe perversiuni din burţile întunericului! Are multe păcate! Cum închid ochii le văd pe toate… Ţiganca închide ochii şi mimează că vede imensitatea Hadesului şi continuă… Pare că

Pagina 26

Ecouri literare nr. 8

se deschid larg porţile iadului…

- Unde ţi-i bărbatul, frumoaso? Vai,vai ! Ce i-ai făcut? L-ai ascuns…sub talpa unui coteţ…Ba nu ! Ba da!…Cred că nu-i coteţ, mai degrabă o lemnărie de lângă coteţ… Femeie, eşti vicleană, adăposteşti în tine un spirit rău…Ascunzi adevărul…Este păcat să ascunzi, te macină grijile… Ţi-am spus, ţigancă,mie nu-mi trebuie să-mi ghiceşti, spune Anastasia nervoasă… Îţi spun şi cum l-ai omorât, zice mai şoptit ţiganca…Şi unde l-ai îngropat!…

Anastasia îşi scutură conciul, îşi îndreaptă mai tare spatele şi vrea să plece…

Ei,da fudulă mai eşti !…

Cum să ştii tu, ţigancă, unde-i Munteanu, când nici miliţia nu ştie? Ţi-am spus…Eu văd în sufletul tău…Viciul tău te-a otrăvit … Ai făcut moarte de om…De ce-mi ocoleşti privirea? Pasiunile tale-s furioase, se vede pe degetul mare de la mâna dreaptă…Aduci întunericul şi nu te poate scăpa decât magia neagră…Dacă nu te dezleg eu, ajungi o fantomă, o nebună,un instrument al diavolului…

Dă-mi pace, ţigancă, spui numai prostii… Lasă-mă să mă duc…

Anastasia a roşit ca un rac… Vrea să plece…

Stai în loc…Pleci după ce ne târguim …Te pot scăpa de această belea, dacă plăteşti bine…Ai fost vrăjită, de aceea l-ai omorât!

Lasă-mă!…Pleacă! …Vezi-ţi de treburile tale. Eu îmi văd de-ale mele…Ţigancă colţoasă şi rea!…

Forţa atrage forţă…Moartea atrage moarte…Legea aduce pedeapsă, pedeapsă, pedeapsă!...zice ţiganca, din ce în ce mai şoptit…

Anastasia iese în stradă şi vede în faţa casei maşina miliţiei. Ţiganca se ţine după ea, zicând: De ce ţi-e frică ? Dacă nu l-ai fi omorât nu te-ai teme!...

Du-te cu Dumnezeu, până nu te dau pe mâna miliţiei!

Anastasia nu putea ocoli maşina oprită chiar în faţa casei ei. Miliţianul o aşteptă.Ea îl salută zicând: Buna ziua, tov. miliţian!Pe mine mă aşteptaţi ? Ţiganca din spatele ei zice: Tovarăşe miliţian, această nevastă frumoasă mă cheamă să-i ghicesc…De aceea o însoţesc…

Du-te odată, ţi-am spus că nu-mi trebuie ghicitul tău… Tovarăşe miliţian ,aţi găsit pe Muntean, de mă căutaţi?

Urcaţi urgent în maşină… Amândouă…

Dar de ce, tovarăşe miliţian ? Luaţi-o numai pe ţigancă … Ea umblă să păcălească femeile satului…

PATRICIA LIDIA Memento. Despre apartenenţă ... unei flori în soare...

Pentru prima dată, astăzi ţi-am atins frunzele... am simţit în ele întreg universul crescând şi pulsând din toată fiinţa sa... şi, toate acestea, numai pentru mine. Iartă-mă că am uitat să te ud... îmi era gândul la altceva... ştii, uneori, scumpa mea floare, frunzele tale îmi sunt mai dragi decât florile... sunt invidioasă pe tine... atâta polen, atâta fertilitate, atâta iubire ascunzi între acele petale preafrumoase... te-am blestemat când el, rupând o surată de-a ta, mi-a arătat-o atât de mândru şi mi-a spus, parcă înadins: „Uite ce frumoasă e! Ca o zi de primăvară!” Mi-am zis că ai vrut doar să trezeşti în mine acel monstru infernal... Am început, în modul cel mai sadic, să îţi rup petalele, bucată cu bucată, fericită de ceea ce făceam, zicându-i lui: „Mă iubeşte... nu mă iubeşte... mă iubeşte... nu mă iubeşte...” Deznodământul nu mai conta... importantă era suferinţa întreagă prin care treceai, doar pentru a arăta lumii că eşti mai frumoasă decât mine.Îţi aminteşti când ne-am întâlnit pentru prima oară? Era o minunată zi

Pagina 27

Ecouri literare nr. 8

de 1 martie... tu, sătulă de atâta frig şi întuneric, ai scos primul fir din pământ... şi parcă toată natura a lucrat spre naşterea ta... soarele şi-a întins razele până spre patul meu, pentru a te vedea pe tine, minune dumnezeiască... luna îţi veghea la căpătâi... nu mai contau ora, minutul, secunda...toate treceau, potrivnice mie... Din acel moment am înţeles că tu îmi eşti cel mai mare duşman şi am făcut tot posibilul să te întrec... am tras jaluzelele la cameră, să te ascund de privirile soarelui... dar el parcă intra acum şi mai aprig, luminându-te doar pe tine.... de lună te-am ascuns pe o noptieră, dar luna sa mutat după tine...şi timpul trecea tot atât de potrivnic ...

Să ştii că nu mă dau bătută... într-o zi, tot universul va pulsa şi în fiinţa mea... şi atunci voi şti că sunt şi eu o parte integrantă a acestei lumi...

Memento. Despre schimbări, temeri şi linişte ...unui timp prezent ...

Urăsc schimbările. Îmi dau sentimentul de nesiguranţă şi neapartenenţă. Mă simt străină întrun loc familial. Viaţa mi-a dat de toate, dar nu şi curajul de a accepta schimbarea. Nu spun că e bine sau rău...

Ce ciudată clipă m-a trezit la viaţă... Într-o clipă m-am trezit scufundată în apă, privind în sus.

Era ridicol! Oare căzusem în ceaşca cu ceai, pe care o ştiam aşteptându-mă pe noptieră? Am constatat că am aripioare şi branhii. Ce mai, eram un peştişor! Am dat din coadă şi m-am îndreptat către fund, unde era linişte şi pace. Îmi place liniştea... ideea de linişte... tăcerea ei verde... liniştea peste puterea de înţelegere a oricui... liniştea nu o pot înţelege, pot doar încerca să o înţeleg...liniştea e doar un pustiu, un deşert infinit de ciudate sentimente, o întindere imensă de vise şi mister...

Subit, un pietroi uriaş a căzut în apă. Pentru o clipă m-am crezut o picătură de ploaie strivindu-se de asfalt. Valul de şoc m-a aruncat într-o parte. Mi-am agitat imediat aripile şi mi-am căutat adăpost. M-am ascuns până când apa a început să facă armonice rotocoale. Linişte din nou. Şi pace... Ador liniştea... ideea de linişte... ca o evadare de toate, ca o naştere de lumi... să stai cu gândul suspendat undeva între alfa şi omega, între apus şi răsărit, să încerci să îţi înţelegi clipa... de ce e liniştită clipa când e liniştită? şi tăcerea ei imensă, infinită, ca a unui om mare, enorm, gigant, ca a unui Dumnezeu... şi verdele acela perfect, peste puterea de înţelegere a oricui... îmi place uneori să încerc să înţeleg liniştea... iar totul îmi pare atât de firesc...

Pe măsură ce ai trecut, dragul meu timp, m-am obişnuit cu pietrele care cădeau din când în când în apă, făcând valuri. Ca nişte picături de ploaie lovind furioase în fereastra întredeschisă. Doar pietroaiele mari mă mai speriau, dar şi acelea doar o clipă, căci urma liniştea... da, iubesc liniştea...

Memento. Despre despărţire ... unui iubit absent...

Timpul a trecut pe lângă noi, noi pe lângă el... totul s-a schimbat, dar noi nu am observat... mie greu, mi-e foarte greu să te imaginez departe de mine... sunt patetică, ştiu, te iubesc cum n-am iubit vreodată... sufăr pentru noi, sufăr pentru tine, m-am tăvălit de plâns, timpul are acum alte dimensiuni... ştiu că s-a sfârşit... iremediabil... dar mai lasă-mă să te sărut o dată...

Nu mă mai satur să te privesc. Te observ cu coada ochiului... şi taci... niciodată nu a fost nevoie de cuvinte: ne iubeam din priviri... un surâs, o lacrimă, un gest... erau destul pentru a şti că la picioarele noastre era o lume întreagă...

Sunt jalnică, ştiu, poţi să mă urăşti dacă vrei, dar mai lasă-mă să plâng la pieptul tău ca la-nceput... îţi aminteşti? Noi doi, suspendaţi în timp şi spaţiu, între cer şi pământ, între geneză şi apocalipsă... sub luna gingaşă, sub stelele toate, doar noi doi, îmbrăţişaţi... mi-am completat aripa lipsă... Ştiu că îmi vei spune că îngeri cu două aripi suntem de câte ori iubim... dar completă eu nu voi putea fi fără tine... îmi amintesc zâmbind când îţi spuneam că nu voi iubi pe acela cu care cred că aş putea trăi, ci tocmai pe acela fără de care simt că nu pot trăi...

Iubitul meu, mai lasă-mă să te privesc o dată... fie şi pentru ultima dată, cât mai există acest noi. Îţi promit, timpul meu, că după aceasta îţi voi spune adio... plec, pleci, fiecare în alte coordonate.

Tu vei fi nordul, eu voi fi sudul, dar ne vor rămâne amintirile... păstrează tu golful cu stâncile, marea cu valurile sale, apusul şi răsăritul. Eu voi lua cu mine, plângând, toate dimineţile târzii, dintre cearşafuri, mirosul cafelei aduse la pat şi atingerea gentilă din nopţi de iarnă, toată liniştea acestei poveşti asta prea imatur gândite... Amară, deznădăjduită... aşa cum îmi va fi şi clipa fără tine...

Poezie

Pagina 28

Ecouri literare nr. 8

Mircea IVAnESCU nana Ileana FILIP Mihai APOSTU Ioan BABAn Felicia FELDIOREAn Dorina ȘIȘU Vasile LARCO Vasile VECInU Luminiţa SCOTnOTIS Catalin Al DOAMnEI gina-Elena AFRăSInEI Ion SCOROBETE Igor URSEnCO Mariana R. STRATULAT nACHE MAMIER Angela DIACOnU Olga Alexandra Dorin PÎnzARIU Cornelius DRAgAn nicolaie gIngHInă Ion EnACHE Elena MITITELU

Pagina 29

Ecouri literare nr. 8

Mircea IVAnESCU In memoriam

pe stradă cu capul în mâini? şi lumina, care se spulberă pe obiecte, şi obiectele se fac frunze, şi se fac frunze.

dar sunt şi amintiri adevărate

despre moarte ca revedere

dar sunt şi amintiri adevărate Şi eu am umblat odată cu o amintire în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape. (îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi – nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă, din mâini, se pot rostogoli foarte departe – şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar să mă întind la marginea mea, sa-mi las mâna din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea. îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.) şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire în braţe – (şi mă gândeam, cu un rânjet rău, că într-o carte celebră, nu mai ştiu cine umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi drumul). şi parcă nu e tot una?

1. sigur că nu este adevărat. murind nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă – şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare – şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles, este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi cu un singur ecou – şi acela e-un nimb, ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic, cu scheletul nefiinţei, gură în gură, nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.

miopie

seara ea îmi spune – astăzi mi-a ghicit în cafea însăşi suzana, şi-mi povestea cum fuge un bărbat cu ochii rotunzi, bulbucaţi, după mine – să însemne asta că e un bărbat cu ochelari? (eu îmi scot repede lentilele de pe nas şi suflu în ele s-alung ispitele) dar mai pe urmă – spunea suzana (povesteşte ea mai departe), se face o cotitură şi scapi – de asta mi-e frică şi mie, adaugă ea gânditoare. văzută fără ochelari faţa ei este ca o părere – mă gândesc că am scris de demult că legăturile mele cu timpul sunt ca o fugă a unui nebun care vrea să se prindă pe el însuşi – şi e întotdeauna câte o cotitură. pe urmă îmi pun ochelarii şi totul reintră în normal.

frunze aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului, să aştept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea mea de acuma mai are ceva la fel cu cea din copilărie, când nu ştiam că trece pentru totdeauna vremea? nu se poate răscumpăra cu nimic vremea de atunci? nu mai rămâne adevărat nici un gest, chiar aşezat

2. dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea decât contururi). cel care a privit moartea luând chipul unei fiinţe – vede din nou ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii, ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede şi-ar acoperi ochii – oricât de tare ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci a fost înfăţişarea adevărată, a fost - dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic – a fost ceea ce se priveşte pentru întâia dată şi fără urmare.

palide stele acum foarte mulţi ani a scris o nuvelă în care e vorba de o fată cu mişcări liniştite – el o însoţea noaptea spre casă pe bulevardul foarte larg, atâta de larg încât, în plin oraş, se vedeau stelele deasupra – (se răsturnau stelele – el îi spunea – iată, aldebaran. şi dacă ea-l

Pagina 30 întreba care anume din fulgurările acelea este aldebaran el răspundea – oricare. cred că era foarte tăcută. câţiva ani mai târziu mi-au spus că fata aceea din nuvelă era o fiinţă reală – şi care, tocmai, murise de cancer. eu stiusem de altfel că povestirea lui era doar o transcriere. cred că el a vrut mult s-o iubească.) foarte mult a trecut de atunci. acum, e o dimineaţă cu ploaie murdară, printre casele acestea înalte şi cenuşii – şi eu trec prin faţa intrării blocului unde el, într-o noapte, acum o viaţă, i-a sărutat mâna. el a murit foarte curând după aceea – ea, ani mai târziu. şi eu merg acuma pe strada aceasta.

întuneric într-o noapte a plouat, foarte tare, cu fulgere, şi când am ieşit din casa unde aşteptasem zadarnic, s-a stins lumina electrică în tot satul. am mers pe şosea – după un timp nici nu ne-am mai grăbit. după câţiva paşi, ea şi-a scos sandalele – şi a mers în picioarele goale pe asfaltul cald al şoselei. ploua foarte tare – ne ţineam de mână – într-un timp am fugit.

Ecouri literare nr. 8 ea râdea – se bucura mult – eu eram serios – dar fugeam ţinând-o de braţ. şi doar mai târziu, când a fulgerat şi s-a făcut o scurtă zi albă, am văzut că trecusem cu mult de curtea noastră.

ha-ha ce mult a trecut de când puteam spune, cu adevăr, că sunt bine dispus din cauză că ninge fastuos afară, în curte, că ştiu cum ninge pe străzile largi (şi osos să-mi sune în vremea asta în urechile minţii, în răspăr, foşnetul de gândiri şi sentimentalisme, aşezate frumos, să facă un înţeles, poate meşteşugit). mult a trecut. acuma nu mai este nici o minunată amintire despre după-amiezile cu ninsoarea-nmiit acoperindu-mă, să mă împingă tot mai departe, la care să mă întorc. vremea pe mine acum nu mă mai poate schimba. e ca o moarte, de fapt. pot să privesc pe fereastră – şi nu-mi mai vine să-mi amintesc de nimic. e o vreme fără urmare – în care nici nu mai am de ce mă teme.

nana Ileana FILIP

Iubindu-te necondiţionat

Marea învolburată

Privire înălţătoare Deşertul e în mine Cercuri, curbe, patimi Suflet pierdut.

Privesc şi nu te văd Decât pe tine Dar şi mai mult Îţi văd sufletul.

Ce ar putea fi absolut ?

Aştept reîntâlnirea, Cuprinsă de dor.

Cutezătoare, Surprinsă de al lumii ochi, Privind marea involburată, Salcia împletită, Protejăndu-mi iubirea, Şi apusul de soare, Rămas însingurat. Înmiresmare.

Desprinsă dintr-o poveste de iubire Femeia dezpletită, voluptoasă, Cuprinsă de braţele mării învolburate, Continuă neînfricata iubire, Înmiresmării tactile.

Tigrul şi leul Aşteaptă să-ţi arăte Că ei sunt puternici Te iubesc şi nu te pot răni vreodată Iubindu-te necondiţionat.

Pletele Pletele dezinvolte Cuprinse de mâna îndrăgostitului, Absent în lume, Surprins de farmecul femeii Ce se pierde în neant.

Pagina 31

Ecouri literare nr. 8

Mihai APOSTU nIMIC nU şTIU Nici nu ştiu de-i devreme, Nici nu ştiu de-i târziu, Nici nu ştiu cât e ora Chiar acuma când scriu.

Nici nu ştiu dacă luna Mă priveşte tăcută, Nici măcar visul nopţii Nu-l mai simt că salută.

Apa nici ea nu mă-ntreabă S-a prelins peste zidul tăcut Iar oraşul în beznă adoarme Universul e groaznic de mut.

Aice sunt eu, un greier în beznă Ce-şi adună din rouă un bob, Pentru ziua în care lumina O să-mi spună în şoaptă că-s orb.

Nici nu ştiu cât e ora, Nici nu ştiu dacă sunt, Păşesc peste noapte Pentru tine-s cărunt.

DOInă DIn FRUnză Frunză verde, frunză albă Frunză galbenă de nalbă Cum m-aş duce, cum te-aş duce În pădure la răscruce Să-i spun cucului să cânte Vântului să te alinte Şi să-ţi curgă apa lină Limpede şi cristalină Din izvoare cu răcoare Să te spele pe picioare.

Frunză galbenă uscată Ce ţi-aş face ţie fată De te-aş prinde pe-nserat Jos în codru cel uscat De te-aş prinde pe-nserate Codrului i-aş zice frate De te-aş prinde mai în zori Inimii ia-ş pune flori Să vegheze iubitoare Codrului i-aş zice floare

Frunză soare, frunză lună Lasă-mă să-ţi pun cunună Pe lumină şi pe noapte Şi pe ţipăt şi pe şoapte Să mă-ntreb şi să-mi răspund Să mă văd şi să m-ascund Şi de tine şi de mine Prin pădurile virgine Frunză alba de verdeaţă Nicăirea nu mi-e viaţă.

CInE SUnT EU? Cine sunt eu? Să facem cunoştinţă.

Sunt un boem pierdut în veac târziu, Sunt ultimul romantic din cetate Şi poate sunt exact ce-am vrut să fiu.

Cine sunt eu? Sunt personajul trist Dintr-o poveste care nu e tristă, Sunt personajul suprarealist Dintr-un spectacol ieftin de revistă.

Cine sunt eu? Sunt ploaia şi ninsoarea, Sunt zgomotul tăcerilor de ieri Ce se aud din zori şi până seara; Sunt alfabetul altei primăveri.

Sunt ziua astupată de-ntuneric, Sunt noaptea astupată de falşi nori, Sunt demon, şi sunt înger dintr-odată; Pribeagul lumii false, uneori.

Pagina 32 Nu am nici argumente pentru tine, Tu cititorul meu la post restant; Eu, muritorul zilelor senine Rămân poetul fără post vacant. Şi am să scriu scrisoare pentru nimeni Şi am să scriu poeme-n cod ciudat Închide cartea asta după mine; Este târziu, e noapte, am plecat.

Ecouri literare nr. 8 Să ştii c-am vrut să cânt şi flori, şi rouă Dar cântecu-mi e auzit postum.

MACI

AM VRUT Să CÂnT

În lanul florilor de maci, Cu roba ta de nemireasă Eu eram singurul tău vraci Ce te strigam să vii acasă.

Am vrut să cânt o floare şi-am udat-o Dar vântul a suflat şi-a rupt din ea, De-atunci privesc zadarnic depărtarea Şi floarea care nu mai înflorea.

Eram atlantul alungat De mii de veacuri către tine Şi-abia atunci când te-am strigat Ai încercat să fugi de mine

Am vrut apoi să cânt un bob de rouă Am îndurat o iarnă-ntreagă gerul, Dar vara toată am privit în gol Cum îmi cădea fierbinte-n palma cerul.

Am vrut să zbor, dar ce n-am vrut să fac?

Dar soarta m-a lovit mereu în faţăNu m-a lăsat deloc să pot să pot să zbor Nu m-a lăsat deloc să să-mi fiu povaţă.

Apoi am vrut să cânt iubireaTrei zile chiar am reuşit să cânt…

Eram solist în propria-mi orchestră, Dar şi iubirea m-a lăsat plângând.

Să mă ascund de mine sau de cine?

Să fug de mine sau de cine fug?

Sau să mă las târât prin mărăcine Destinului ofrandă… ars pe rug!

Am vrut să cânt măcar o melodie, S-o cânt viitorimii poate-o ştiS-o scrie-n manualul fericirii Să fredoneze verbul - a iubi.

Dar nu a fost să fie niciodatăCe-am vrut să fie, nu îmi aparţine Doar Universul guvernează totul Dintr-un regulament scris cu aldine. Şi poate tu, care citeşti acum Acest poem transcris într-un volum

Dar pân’ la urmă ai venit Cu inima încă timidă Si-acum aştepţi să te invit În noua noastră Atlantidă.

Pagina 33

Ecouri literare nr. 8

Ioan BABAn SOnETE COnCERT e linişte, doar un ecou mai stăruie în sală dintr-un concert finalizat recent considerat de toţi drept un eveniment cu largi reverberaţii în lumea muzicală; e-o linişte curată de dincolo de cânt rămasă parcă-n spaţii pătrunse de tăcere ca o încărcătură de jocuri în mistere ce-or fi descoperite în alt deznodământ; e-o linişte deplină ca după o furtună, în instrumente joacă o aripă de pace alegro, manon tropo, andante, ori vivace şi în iubirea noastră vor să se suprapună; în liniştea aceasta statornicită-n sală mă simt uşor ca visul în starea-i virtuală…

IAR O Să-MI SPUI...

O MIE DE AMPREnTE mă poţi găsi oriunde topit în elemente, atunci când te frământă un dor de infinit; eu las în urma mea o mie de amprente pe lucrurile-aprinse în mersul chibzuit; se vor găsi desigur şi mulţi actori de bâlci care-şi consumă veacul în mersu-i de omidă, nu s-or opri o clipă la Sfinx ori piramidă, ca ventrilogi ai vremii îmbolnăviţi de gâlci; dacă din întâmplare un biet arheolog va căuta vreodată vestigii, argumente, urme de vechi iubiri, resturi de sentimente, îmi va găsi un capăt de suflet drept zălog; de-aceea pentru tine nu cred că va fi greu / să mă găseşti zâmbind pe-un ram de curcubeu…

iar o să-mi spui, iubito, că sunt risipitor, că zvârl cu daruri scumpe în cele patru zări, să-mi satisfac orgolii mai vechi de muritor cărând într-o desagă o mie de-ntrebări; e-adevărat că zilnic mă simt îndatorat să dau din ceea ce poate nu-mi prisoseşte, dar ziua care trece din câte m-au iertat m-ar ţine încătuşat ca într-un cleşte de nu m-aş risipi puţin câte puţin; am visteria plină de micul cer senin care sfidează-ntruna nefericitul nor şi-l dau cu bucurie în seamă tuturor, că nu strângând la mine mă face mai bogat, doar ceea ce-mi lipseşte din ceea ce am dat…

Mă VăD PE MInE...

E-ATÂTA DOR În MInE...

mă văd pe mine însumi în viitor trecut descoperit deodată din pură întâmplare în măduva uitării unui copac de lut sau poala unei pietre ce-a fost cândva o floare; din cioburile-acelea un paleontolog va căuta să facă în chip şi-asemănare o reconstituire sau o fundamentare a unei teorii mai noi de-antropolog; şi eu, alcătuit din tot ce s-a găsit în straturile dense de rocă, de granit, mi-oi aminti de tine cum ar fi fost odată şi inima străveche va-ncepe iar să bată; iubirea pentru tine nu e o utopie ci o iluminare păstrată în vecie…

e-atâta dor în mine că nu ştiu cum să-l port; mă clatin sub povara din dimineaţa lui; mi-ar trebui pentru vecie-un paşaport, să-l saturi de privelişti prin ţara nimănui; e-atâta dor în mine din zori până-n amurg că zac uitat de vreme sub coasta lui zidită, nisipurile toate din reci clepsidre curg ca un ocean aprins de lavă otrăvită; e-atâta neputinţă în aripa de zbor că şi în vulturi plânge un cer de înălţime; în galaxii se face târziu ca într-un nor privit cu nostalgie din neagra adâncime; e-atâta resemnare în geamul infinit încât mă simt un strigăt în mine prelungit…

Pagina 34 Mă VOI OPRI LA CAPăT... aş vrea s-adun în mine grămezi de infinit, rafale luminoase şi-adânci de depărtare, să simt că-mi intră-n suflet fragmente mici de zare şi mă-nvelesc spre seară c-un strai nemărginit; s-aud foşnind în valuri de nouri stele mici, când marea e stăpână pe mari singurătăţi iar fauni singuratici în dans de măscărici pun astrelor nebune perechi de reci mustăţi; şi voi ajunge-n Doma cu mari desagi de gol la poarta unde-o starjă se află-ntre hotare mă voi supune-n pripă controlului domol şi-apoi cu faţa ninsă voi cere îndurare; mă voi opri la capăt cu dorul aţipit, cum castelanul cade cu paloşul rănit...

UMBRA mă urmăreşte umbra pe unde rătăcesc şi nu-mi răspunde-n pripă la nici un apel, în jur o-ntreagă lume intrată-ntr-un pastel nu e interesată de ceea ce-ntâlnesc; mă urmăreşte umbra pe unde pribegesc şi nu-mi răspunde sigur la nici o întrebare,

Ecouri literare nr. 8 ea e interesată mereu numai de soare şi nu de alte fleacuri din ţarcul sufletesc; eliberată-o vreme din lunga închisoare, legată cu cătuşe în spaţiu-ntunecat, când iese dimineaţă în razele de soare, se teme să nu intre devreme-n alt păcat; spre seară o aşteaptă intrarea în tunel, pe-o uşă laterală în vechiul ei castel...

ţI-Aş SPUnE... ţi-aş spune multe vorbe dar ele s-au mai spus, parcă atârnă noaptea pe sârme la uscat; armate-ntregi de oameni şi-au tot imaginat că doar rostind cuvinte iubirea au sedus; au ruginit cuvinte pe margini de rostire, de fiecare dată cătăm într-un abis lumina răsărită din valuri mari de vis, aprinsă de-Afrodita în marea ei iubire; vraja întruna însă a mers numa-n tăcere, s-a tot lovit în treacăt de colţuri ascuţite, adeseori călcată-n picioare de ispite şi-a fost înconjurată de umbre şi mistere; de-aceea parcă astăzi cuvinte n-aş mai spune ci aş lăsa doar dorul în pieptu-ţi să se adune...

Felicia FELDIOREAn Tristeţi de iulie Astăzi îmi spun eu însămi la mulţi ani, Căci nu mai are cine să îmi scrie Si stâlpii porţii au rămas orfani Şi casa îmi e goală şi pustie...

Astăzi îmi dăruiesc eu însămi flori De pe câmpiile cândva mănoase, Mi le-am cules în grabă, de cu zori, Si sunt dumnezeieşte de frumoase.

Astăzi privesc visând spre infinit Citindu-mi viata ca-ntr-o carte bună, Chiar dacă n-am ajuns pîn-la sfârşit Văd totul luminând sub clar de lună.

Dar poate câte-un trecător grăbit Se va opri din când în când la poartă Si îmi va spune poate în sfârşit Un grabnic la mulţi ani, plecând îndată.....

Am învăţat De ce nu îmi mai aflu adăpost In labirintul gândurilor tale?

De ce încerc mereu sa caut rost Cuvintelor şi temelor banale?

De ce la mine-i ger si-n tine-i vara?

De ce trec fluturii zburând pe-aici?

De ce de ziua ta e primăvara Si-atunci când iţi vorbesc mă contrazici?

Am învăţat sa iţi ascult tăcerea, Am învăţat să te iubesc frumos, Am învăţat să-ţi caut mângâierea Şi să alerg prin Univers pe jos.

Am învăţat să zbor până departe, Am învăţat ce e cuvântul dor, Am învăţat să trec chiar şi prin moarte Cu-aripile ce poarta al meu zbor.

Pagina 35

Dorina ȘIȘU

Am devenit poate am devenit fără timp de recunoaștere sau așteptare sau altceva mult mai descoperit și mult mai de sine manifestele se scurg printre degete distanța separă imagini nevăzute iar tu spui că mă cunoști fără să-ți aduci aminte de mine puncte inversate prin cioburi dansează în vârful cuvântului tău lucrul cel mai obosit e capătul unui nou început cu mâinile goale o foame de viață o sete de neștiut doar pașii făcuți în gol țin viața la verticală

Regulament de formă ochi prăfuiți și mirați alunecă obositor pe bulevard un coș de gunoi lenevește sub cotul prostituatei cerșetorul o susține cu o țigară scrumul e luat de vânt și vorba pensionarului de la ziare vremuri grele, vremuri tulburi, vremuri apocaliptice totul ne omoară așteptăm să murim uite un rânjet pe fața mortului alunecă piatra umedă printre degete la un pas de noi

Ecouri literare nr. 8 așteaptă noaptea să ne lovească cu semnele de întrebare aberații de genul cine sunt unde sunt unde merg la ce mă gândeam acum cinci minute de ce nu dorm de ce dorm lovim digul cu propriile aripi negre de praf și rupte de câini căutăm chipul luminii ca pe o mântuire când noi abia pășim surzi și chiori mincinoși și apatici hoți și drepți hai să ne scriem Decalogul iubirii Decalogul minciunii al vieții al morții apoi să ne privim în oglindă și să vedem ce rezultat final ne plânge în prag

nu am lăsat nu am lăsat vântul să caute ploile nici pasiunile să mă găsească nu am lăsat iarba să-mi atingă tălpile nici roua să le sărute nu am lăsat timpul să mă găsească nici firescul pe răni să mai calce nu am lăsat gândul să intre în suflet nici inima să bată firească m-am aplecat spre pietre cu mine și-ai răscolit lumina prin noapte Botul unui ied mă împinge la nevoia de doi când mă voi cunoaşte pe dinafară voi înţelege rolul blănii mătăsoase aruncate pe podea n-am să mai pot auzi din cauză că mă cobori prea repede cu picioarele pe pământ rolul fugii mele e fără rost vorbe simple atingeri suav mă aruncă în fiecare vis în curtea plină cu bere doar goală simţeam iubirea ta sărutul îmi umple sufletul gingăşia te face şi mai rău pentru că nu vrei să

Pagina 36

cazi pradă iubirii mă incomodează anii tăi trecuţi mă cheamă inconştientul nirvana că merit eu asta sclavia nevoii te tine mă face să aleg vântul şi uite cum zbor fără să ştii pe ascuns şi totul despre viaţa mea se ştie în peşteri istoria dansează gerul e o atingere lină ce se scurge pe coapsele mele botul unui ied mă împinge la nevoia de doi două aripi nu vor să rămână profunde în cădere dreptatea nu ştiu cui mă face să sper două zile de haos îmbolnăviri în masă reculul e acelaşi hei uite o fiinţă podidită de amurg uite un zid mereu luminat de stele abstractizăm simplitatea din palme

Am înțeles am înţeles că desenul unui strigăt are forma întâmplării am înţeles că dilema e chiar lacrima că domină noaptea visul că avem amănunt în destin vinovat cu noi şi vântul se închină ploii doar praful rămâne să ducă în pământ amprente de oameni şi de nevoi ţi-aş spune că cerul e firesc în prezent că norii se ridică din ochii noştri am înţeles că veşnicia există în doi

Ți-aș spune că ţi-aş spune că strigătul cerului ţipă vântului curcubeu de vise rămânem supuşi zăpezilor din suflet... dar ţi-aş spune că şi cuvântul târziu ne conduce şi-atunci, voi aduna rătăcirile într-o înghiţitură de viaţă alinând tăcerile pietrelor am învăţat râsul, am auzit drumul, am şoptit în

Ecouri literare nr. 8

urma cuvântului, tunetul cerului din nopţile toate am ştiut de ce marginea tăcerilor amână răspunsul pentru puţină visare am înţeles că poţi închide ochii peste tabloul neutru ce-mi şuieră numele să fiu culoarea în urletul lupilor pentru că sângele meu ţi-ar spune despre paşi ţi-aş spune că ne vom închina cuvântul în bătaia vântului filosofie cu buzunare goale scop pentru scop principiul scoate ochii la un vecin principiu noi scoatem limba degradării apoi rânjim în public de coordonatele mişcării pozitiv şi negativ iată frumuseţea bizară verticalitatea umană clasament plin de eroism unde şi durerea place durerii filosofie cu buzunare goale străluce pe frunte şi cică invidia e o întristare pentru semenii noştri de fapt suntem lucruri mici în mâna destinului schimbăm roluri după cum ne bate vântul doamnă, sunt o biată femeie fără pensie, dă şi mie un leu nobilă cerinţă de ce ne strigi nevoia? pădurea cade peste munte muntele spală cu verde fiinţa aberaţii renegăm raţiunea o aroganţă educată îmi face semn cu mâna să tac şi nu tac o mască clipeşte senzual din ochi să vin şi nu rămân un gând finalizează alt gând obosit să ce? să nu ne spălăm în rugă fierbinte de viaţă păcăliţi şi fericiţi adormim nopţile pe vise moarte

Pagina 37

Ecouri literare nr. 8

Vasile LARCO VASILE LARCO n. 01-01-1947, BUCECEA, județul BOTOȘANI Stabilit în Iași Membru al Uniunii Scriitorilor din România Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova Membru al Societății pentru Cultură „Mihai Eminescu” Cernăuți Membru fondator al Uniunii Epigramiștilor din România Membru al Academiei Libere „Păstorel” din Iași A publicat un număr de 12 cărţi de: poezie, epigrame, proză umoristică şi poezii pentru copii.

Este cetăţean al oraşului Bucecea şi deţinător al unor premii şi distincţii.

O STEA, Un VIS Pe cerul prea întunecat O stea abia se-arată, Coboară lin şi dintr-o dat Rozariul îşi dilată.

E-atât de-aproape, aş putea S-ating a ei dogoare Cu pleoapa lăcrimând în ea Tăcerile de sare.

O clipă, parcă, s-a oprit, Ori visul o învie, Iar între-apus şi răsărit Mi-e ochiul o vecie.

De basmul ei mă las pătruns În dorurile mele Şi-o lacrimă îmi e de-ajuns Să surp un cer de stele.

HARTA VIITORULUI De mic mi-am desenat harta viitorului: Întâi am trasat granițele La cele patru orizonturi, Apoi râurile de fericire, Pădurile de prieteni Și munții de speranțe.

După o vreme am renunțat la granițe, Apoi la râuri, La munți,

Au rămas pădurile de prieteni În amintirea mea.

VIS DE ACASă Era vară, Soarele îmi lăsa o umbră mică pe pământ Care mă urmărea peste tot, Probabil să nu mă pierd.

Umblam desculț Pe miriștea despovărată de spicele de grâu, Ținând strâns în mâna dreaptă timpul, Iar în cealaltă, o buburuză, Așteptând să zboare Ca să aflu în ce direcție Mă vor purta din nou pașii.

PAȘI SPRE ORIzOnT Scâncet din scutece calde, Un zâmbet sărutat de mamă, Ocolul mesei, o zdrelire la nas, Zbughiri, emoții, buchiseli, O inimă frântă, speranță, Apoi împliniri, visuri și renunțări, Bucurii și mohorâri, Toate se îngrămădesc într-o viață, Tocind prelungirile protoplasmatice Ale sărmanilor neuroni.

COLIVIA Omul după ce se naște Trăiește într-o colivie Cu ostrețe dese, Cu grijă alese, Printre care pătrunde Doar soarele și surâsul mamei.

Apoi pretențiile-i cresc, Ostrețele se răresc, Poate face chiar de toate, Îi cresc gradele de libertate, Se mișcă în voie, Cât e nevoie, Până la piemont, Până la orizont.

Pe urmă se întoarce plin de amintiri, Se-ngrijește de colivia cu pereții groși, Alături de strămoși O pune la locul sfânt, Ferită de soare și vânt Și-așteaptă în tăcere A nu știu câta Înviere.

Pagina 38

Ecouri literare nr. 8

PREA DEVREME

ROnDELUL TÂnăRULUI ÎnSURAT

Omul se naște prea devreme Când nu știe nici să meargă, Nici să vorbească, Nici să cânte, Știe numai să plângă.

Poate de asta moare prea devreme, Când știe de toate, Aproape de toate Sau nimic.

Nu mai plânge, se plânge, deplânge.

SOnETUL găȘTILOR IEȘEnE DE ALTăDATă

Bătrânul Iași coline șapte are, Trăiau în ele oameni cumsecade, Flăcăi frumoși ce aruncau ocheade Spre câte-o jupâneasă trecătoare.

Adesea fredonau și serenade Pe-alei, prin parcuri, unor domnișoare De se-ajungea și la încăierare Când gelozia se stârnea-n cascade: Nu se putea, un june din Galata* La braț să fie prin Copou cu fata Ce locuia în Șorogari sau Bucium.

S-ar fi produs pe loc un mare zbucium De n-ar mai fi găsit nici cărăruia Cei din Păun, din Breazu, Cetățuia. * Cele şapte coline ieşene

SOnET VLAHUȚIAn Dreptatea cu românul stă la masă Din timpurile vechi și neuitate, Plăcându-i mult gustoasele bucate, Când atmosfera este călduroasă.

Să n-atingi fata nici c-o floare, Femeia-i îngerul curat!

I-au zis vecinele din sat Băiatului la-nsurătoare.

La prânz cei doi s-au cununat, Spre seară-i zise nuna mare: Să n-atingi fata nici c-o floare, Femeia-i îngerul curat!

Frumos era la-nfățișare, Mai rar ca el așa bărbat, Dar ce folos, au divorțat În scurtă vreme, căci se pare…

El n-a atins-o nici c-o floare.

ROnDELUL SOLICITăRII Solicitarea pare că-i firească, Atunci când n-ai și e de unde cere, Păcat de cel ce n-are în vedere Că Domnul poate să ne mulțumească.

Poți să primești de toate după vrere, La schimb nu dai, doar mană e cerească; Solicitarea pare că-i firească Atunci când n-ai și e de unde cere.

Ca tineretul astăzi să trăiască Așa cum vrea, în lux și să prospere, De toate viața lor să le ofere, Ar trebui, scuzați, să și muncească!

Solicitarea pare că-i firească.

RECUnOAȘTERE EUROPEAnă

Mănâncă uneori pe săturate, Iar alteori și pentru alții lasă Din bunătăți, fiindcă ei îi pasă Ca-n jur să vadă suflete-mpăcate.

Recunoscuți de-acum prin vers, Avem poeți, dar și eroi, Mulți ne cunosc și după mers…

Căci mergem numai înapoi.

Dar uneori e într-un colț retrasă, Având de înfruntat momente grele, Când de pe dealuri, munți ori din vâlcele

OMAgIU

Minciuna vine ca la ea acasă, Stă-n Parlament, adresa nu și-o schimbă, Fiind la politicieni pe limbă.

I-aș dedica femeii versul, Aș umple cupele cu vin, I-aș dărui și Universul…

Dar teamă mi-e că-i puțin.

Pagina 39 UnEI TInERE CE POARTă BLUză SCURTă Nu vreau să sune a dojană, Întreb discret, cuviincios: Buricul gol e o capcană Spre nada ce-i puțin mai jos?

LA VÂRSTA A TREIA Dai sănătății-ntâietate, Ești copt ca bobul dintr-un spic, E vârsta când le știi pe toate, Dar nu poți face mai nimic.

Ecouri literare nr. 8 nU PREA SE VÂnD CăRȚILE Când plin cu cărți e magazinul Doar la un lucru mă gândesc: Or fi și cărțile ca vinul…

Sunt bune când se învechesc.

InVESTITORII STRăInI În ROMÂnIA Descoperindu-ne pe hartă Străinii grija ne-o tot poartă, Vin de la Londra, Bonn, New-York…

Văd sărăcia și se-ntorc.

DUPă REFORMă Se poate dovedi prin fapte: Românii vor avea osânză, Căci peste tot va curge lapte Din care va ieși o brânză.

DAR ȘI PERSPECTIVă Pe-al României mândru plai, Ca peste tot oriunde-n lume, Prenumele de mic îl ai, Dar cât de greu îți faci un nume!

PEnSIOnARII DUPă gREVă În capitală și-n județe, Trăiesc în limite umane, Căci sprijin au la bătrânețe…

Li s-au asigurat bastoane.

TESTAMEnT Statuia mea pe roib călare S-o amplasați în gura văii, Dar nu o dăltuiți în sare C-or năvăli pe ea lingăii!

UnUI ȘOFER

RUgăMInTE

Circulând în mare vervă, Ghinionul nu-i exclus: Ai o roată de rezervă, Însă n-ai și-o viață-n plus!

(după Păstorel) Ia-mi, Doamne, casa, tot ce vrei, Falit mă lasă, vorba-aceea, Dar niciodată să nu-mi iei Căluțul, vinul și femeia!

TESTAMEnT Când moartea crudă și stupidă M-o face lut, pământ gălbui, Din el să faceți cărămidă, Să cadă-n capul știu eu cui!

DEzIDERAT Pretențios ca alții nu-s, Am o dorință doar, banală: Să pot dormi o noapte-n plus În casa mea memorială!

TRADIȚIE BăRBăTEASCă Ce afirm, să nu mă toarne Nimeni, că ar fi prăpăd: Toți bărbații poartă coarne, Dar la unii nu se văd.

gRADE DE LIBERTATE De când e vinul și pocalul, De când e lacătul și cheia, Ușor în frâu poți ține calul, Dar n-ai să poți struni femeia.

Pagina 40

Vasile VECInU Dorinţă La răbdarea de maturitate m-a ajuns dorinţa de copilărie.

Fără să vreau creditez încredere spun unii, când uneori mă sperii de umbrele care nu-mi fac rău depărtându-mă de prieteni.

Până la sentimente uit multe şi chiar pe mine câteodată.

Ca mine nu se ascunde nimeni: neputinţa mă face neînţeles de am impresia că-s izolat în spaţiu depărtându-mă de timp şi mai mult, îmbătrânind mai mult decât sunt.

La răbdarea de maturitate fără să-mi reproşez asemănările vreau să rămân copil cum am fost, vreau să rămân copil cât mai sunt.

Pe lângă timp Trecând pe lângă timp niciodată la fel, fără amintiri aş fi rămas statuie sau copac mişcător, pe jumătate clepsidră, în rest puţin aer cu lichid de dilatare.

Ecouri literare nr. 8 mă ştiu demult după nume.

In alte variante vin copilării, voi uita multe, îmi voi aduce aminte de multe, nu mă va izola spaţiul precum zăpada paşii, voi învinge muntele a cărui vârf arată cât de departe aleargă lumina, cât de mare e prietenia şi cât de adânc pogoară întunericul din umbră.

geneză Am venit pe lume dintr-un păcat care nu-mi aparţine şi nu regret, vreau jocul ce nu doare ca fecioara nevinovată la primul păcat pentru rod, vreau să rămân neastâmpărat cât poate şi rezistă inima de la mine-venire n-am ştiut că voi fi contopit în materie pentru nimicuri.

In paradisul de-aici pot fi putincios de multe şi neputincios de faptele care nu le regret, nu mă bucur total.

Mă rup în scântei să înving arderea, renaşterea, transard.

Locul meu

Haotic râd sau plâng singur de visele tot amintiri rămân. Întortocheate-s căile vieţii şi încâlcite firele Ariadnei.

Dumnezeu iartă pe cei plecaţi răbdându-i pe rămaşi.

Tata s-a dus - eu cine ştie.

Locul meu nu este acolo, locul meu e aici pe pământul acesta între oamenii care-i ştiu, oameni care îmi plac chiar dacă unora nu le plac cum îmi plac mie.

Nemulţumit de ajungere m-aş topi ca lumânarea. Lacul devine râu umblător vălit în mare.

Politică, religie să facă alţii mai proşti sau mai deştepţi ca mine, în rest nimic decât punct şi-atât

Orizontul începe din mine şi nu se termină acolo, dincolo depărtările trezesc amintirile nevăzute de umbra ştiută de care nu mă poate depărta nimeni decât strivind-o odată cu mine.

Mărturisire

Prefer să rămân aici unde sunt cu tot ce se vede şi nu se vede să spun ce cred ce-i de spus eu, anonimul anonimilor.

Eu cred că nu voi îmbătrâni niciodată.

Sunt acelaşi,

Pagina 41 Între somnuri Rămas statuie cu suflet mă bat cu capul de nevăzute margini singur mă lupt cu gândurile care nu m-au îmbătrânit definitiv, mă sculptează timpul, dar lumina nu m-a decolorat definitiv.

Nu mă suprapun umbrele reci duşmanii mei sinceri!

Nu mă răzbun pe oglinzi şi nici pe mine poate.

Răbdător iert multe ca mama Nerăbdarea inimii mă ţine treaz între somnuri netransparent.

Ar trebui să fiu trist, bucuros ca să pot plânge sincer. Lacrimile sunt de prisos pentru unii.

Dar până să doară încetineala frica-iluzie şi durerea-zbucium n-ar trebui să sperie copilăria: drumurile rabdă multe.

Meditaţie Încet coboară cuvintele în şoaptă din munţii luciferi ai minţii.

Cuvântul emotiv e un şes nesfârşit unde căutările pasc în turmă pe seceta nebiruită de cunoaştere.

Orizontul mai ascunde umbrele, dar munţii nu vor ajunge la stele.

Odată am să prind şi-am să închid luna lângă inima mea.

Apele rod din rădăcina timpului.

Inert ecoul îmi imită cuvintele şi-mi pare rău că le-am rostit deranjându-mi timpanele.

De-a Baba-Oarba Iar plec de acasă să scap de idei.

Umbrele nu-mi dau pace de-o vreme. Am avut grijă să închid uşa să găsesc totul cum am lăsat, mai puţin ceasul care nu tace întors.

Timpul rabdă multe.

Am lăsat jumătate de singurătate acasă, cealaltă s-a furişat în umbra îngerului meu păzitor.

Ajuns cu gândurile-afară

Ecouri literare nr. 8 sar peste alte griji.

De mă apropii de tine scapi şi mai greu de mine.

Mă cheamă depărtările în sens.

De ce mă laşi să rătăcesc în spaţiu?

Ieşi-mi în cale trează, toată.

Clepsidre Refren în respirări . Preludiu.

Cu zâmbet te salut om bun să mă ierţi ca mama copilă zâmbind.

In oglindă văd umbra mea care nu vorbeşte,nici ochii nu mint intrările clipa sau cântecul , măsura.

Clipa sau cântecul, măsura, tic-tacul inimii, unduirea apei, aerul, grija mea, clepsidra, delta palmei diagrama inimii, drumuri-destine, ape.

Se-ntâmplă serioşi să fim.

Răbdare, sincer n-am spus tot.

Dorindu-mă cântec mereu nu fac politică şi nici religie. Meditez statornicind poezia din dor de aripi. Albindu-mă.

Unde rătăceşti flaşnetar ?

De-acasă plec din nou aiurea.

Luminile se sparg în univers.

Tot îmi va creşte în lipsă umbra ultimei plecări.

Se-aud demult în mine amintiri, vise - surprizele planetei.

Ei, flaşnetar-flaşnetar cu papagalul, biletele, cântecul, unde mai rătăceşti?

Eu te mai caut, te caut.

Departe m-au dus amintirile.

Ai rămas lumina stelei polare...

Dar atâta timp cât planeta îmi aparţine în univers cu fiecare cuvintire întregesc geneza mea stelară.

Pagina 42

Luminiţa SCOTnOTIS

Ecouri literare nr. 8 Sub cerul ce-n totul cârduri de ore, zidesc al sfârşitului chip peste noi, de gânduri imagini ţes sărbători, în şlagăr de semne… Candela arde!...

Ca golul ce sparge zidul de ceară, sub Muntele Alb, dogoarea mă prinde, şi nu mai curg lacrimi şi nu mai trec nouri, să macine ochiul albastru de timp.

Străinătate Poţi să mă acuzi de tot ce-nsemn, la acest subjug de clipe moarte şi-n bătaia focului când gem, să mă-ngenunchezi, străinătate!

Abisul unor ceasuri reci Abia-şi mai ţine Slava ale sale îngemănate săbii fără teci, iar ochiul meu închis de-atâta jale, cade-n abisul unor ceasuri reci.

Se iau la trântă pietrele-n izvoare, rostogolindu-se spre podul blestemat, duc zvonul dintr-o clipă de uitare, că am murit… şi nu-i adevărat. În lume sunt prăpăstii zdrobitoare care te-afundă uneori pe veci, sau poate, dintr-o adăncă-nfrigurare, te scot la un liman, să te petreci.

Crugul palmelor Eşti urma topită de valuri în scrin, cu un cer mai departe de mine.

Sunt golul ce sparge zidul de ceară cu o zi mai aporoape de riduri.

Poţi să-mi spânzuri tălpile uscate de păcatul nevăzutei lumi, până la apusuri blestemate, unde nici un gând nu mai sugrumi.

Printre oaze sparte de-ntunerici, să mă cauţi şi să nu mă ştii, ca un val de umbre-ntre biserici, să goneşti prin scrum de stări pustii.

Poţi să mă condamni la Adevăr şi să-ţi duci minciuna mai departe.

Că din tot ce-a fost închis în Măr, doar o linişte cunosc: E una; Moarte!

Rodul clipelor…

Dune de sticlă-ncap sub bolţi de ape şi veşnica ţărână se-mbracă în mister, că iarna mea, lacrimă dulce lapte pe buzele-ncolţite din rodul clipelor.

Un cer de foc aprins de timpuri grele ne sulfa-n măşti când aripile gem.

Uitate-n toate cele…sunt Liniştile Albe Cad frigurile-n răni şi tot Te chem.

Nu ştiu de ce maluri aproape te legi, nu văd câtă frunză la pământ e căzută, dar sunt ca un cântec cu sunet redus din pântece pus, mai mor, uneori .

Şi-mi zic; Atâtea ceruri pe tâmple să nu-mi steie!

Că mi-e crucea cântării-nîlţată de dureri, în Lumile-Făclii, duc taina aşteptării împărăţiei mele, din colbul stelelor.

Ai prins, cantr-un cleşte, lacrima vie şi nu înţeleg la ce zei să mă –nchin. În dâră de sânge cu osul pe râne, de-adura mă scapăr, de-a oarba mă ţin.

De s-ar prelinge lutul în mistica dreptăţii, cu duşmănii păgâne privirile mi-aş arde,

Pagina 43 şi-n muguri aş săpa cu pumnii duri de gheaţă, să nu-mi strecori în carne otrava-mbătăciunii.

Ajunsă-nchipuirea unui destin moral, la Sfânta Luminare, tăcerea-mi dau ca jertfă.

Am stâlp, icoana mainii… de vis real,un semn şi timpul meu banal, în rit de calendare, iar ceaţa de sub gene în inimă… pumnal.

Mă-ntreb; Atîtea ape, prin mine cum să trecă# de Mările sunt negre şi eu atât de albă?!

Secunda unui vis pe jar…

Am fost în veacul plin de dor la porţile celor ce tac, şi în regia măştilor, o urmă sunt şi-n colburi zac.

Pribeag, un cerşetor hoinar străbătând drumul regăsirii, secunda unui vis pe jar… un zbor ucis de legea firii. Şi nici-o umbră de trecut, nimic din ce era să fie.

Atâta doar; necunoscut cu trup de Cer şi ochi o mie…

Târziu, ca fulgul de zăpadă ce vine să oprească timpul, când toamnele-abea stau să cadă, din rodul copt ce-alintă gândul.

Cu trup de Cer şi ochi o mie, am fost în veacul plin de dor, din sânge curs, o veşnicie, la stingerea Luminilor…

Un strop de Luminare Anunţă-mă şi spune-mi că sunt un RAI permis, din roditoarea vină a clipelor de vis că veşnica plecare pe frunte mi s-a scris, când toate cele gânduri încă nu s-au fost zis.

Adună-mă din iarba flămândelor priviri

Ecouri literare nr. 8 că-ncet se-nalţă-n mine altarul plecăciunii, s-ajung din somnul pleoapei pe linii de plutiri, în rit caval să zburde cenuşa-mbătăciunii. Şi de-i amară clipa când zidul se dărâmă, sau praporii uscaţi de-şi macină trăirea, cu lapte gras de stâncă şi de cer o fărâmă, adapă-mi lutul putred şi lasă-mi amintirea.

Apoi, de-mi pare bocet adânca liniştire…

Icoana-n friguri scrisă de secole, m-apasă.

Un fals ecou prin lume sub măşti de nemurire, de ură-ntre amurguri, aripile-mi îndeasă.

Atinge-mă şi-arată-mi Cereasca Împlinire, în ritualuri sacre, un strop de luminare cu pasul singuratic , în miez de osândire, îmi du zbaterea cărnii pe căi de înălţare.

Luminita Scotnotis Doi ochi de Cer Tăcuţi, seducători şi vii, doi ochi ciopliţi de stări fardate, loviţi de lespezi cenuşii, purtaţi sub pleoape-nsângerate, cad uneori în vid pierduţi, înlănţuiţi de vrăji acerbe.

De valuri prinşi, doi ochi trecuţi din nopţi adânci, în gând ce fierbe.

Nu-i orizont să nu-i încapă, cu tot cu vină şi sclipire şi marea lor adâncă apă, un preambul de-nlocuire…

Unu-i Cuprins legat de alb între amiezi nedefinite, altu-i iernatic vuiet dalb printre imagini răvăşite.

Tăcuţi, seducători şi vii, doi ochi deschişi îmi umblă cerul.

Ei… stări adânci de oaze vii, respirând radical misterul.

Lumini]a Scotnotis

Pagina 44

Catalin AL DOAMnEI 1.Poliţia care ucide Toate nu sunt decât înscenări acesta este mortul bacovian acesta este mortul comunist şi acesta este mortul care n-a murit ci se mai plimbă o vreme prin oasele şi gândurile despre fericire ale lui emil cioran jim morrison n-a murit, ci doarme păziţi de lei în cuşca iluziilor extramundane prietenii mei cară droguri prin aburii consoanelor văd zeii de fildeş chemându-ne la cimitirul elefanţilor micul buddha e din nou călare pe o turmă de elefanţi am venit să facem un alt cimitir în jungla ideilor tale despre fericire după cum urmează: 20.000 de profesori universitari cară droguri 20.000 de profesori din preuniversitar cară droguri 500.000 de elevi se pregătesc să care droguri la ordinul ministrului educaţiei naţionale cine nu se supune, moare universul fără margini e un drog pe care-l savurăm aidoma înghiţitorului de săbii îmbrăcată-n violet cu o caschetă albă mai înaltă decât clopotul din turla bisericii de pe-ntinsele mări cutreierate de sirene vine şi poliţia gândirii care ucide jim morrison n-a murit, ci doarme

2. seminarul despre milă de când nietzsche mi-a spus mila e sentimentul omului nobil ce nu caută pe nimeni să umilească am urcat în nouri negri cu toma nour şi peste semeni fără virtutea anonimatului s-a aprins prăpădul ca iasca muşcată de vipera cu corn de pe coliba avei acachie dintre degete răsfirate dându-le fârâmiturile ospăţului zilei de mâine desşurubat de realul şuierător ca limba despicată dintre păcat şi iertare dintre binefacere şi rea-voinţă amestec profan şi divin de miere cu fiere atins de gura lacomă a celor mai orgolioşi decât vuietul mării înainte de a se retrage

Ecouri literare nr. 8 şi de a răbufni cu forţa de tsunami ce avea să-i şteargă de pe faţa pământului pe cei mai buni amici ai mei care n-au mai găsit mirobolanul din copilărie să se agaţe şi s-ajungă la seminarul despre milă împreună cu un milion de participanţi doi bărbaţi ce păreau a fi muncit din greu într-o ţară îndepărtată îmbrăcaţi în costume negre pierre cardin uşor anacronice după ce m-au ascultat cu desăvârşită atenţie şi fără să mă întrerupă mi-au pus sub catedră o geantă neagră şi foarte elegantă cu un milion de dolari la plecare am vrut să-mpart fiecărui participant la seminarul despre milă din opera lui nietszche câte un dolar din politeţe fiecare cursant m-a refuzat grăbindu-se să plece nu se ştie unde am văzut cum dealul din faţa mea se mută în vis şi visul în mirobolanul din copilărie în care nu poţi să te caţări decât pentru a ajunge om matur şi pentru că a început declinul lumii şi astfel poţi înţelege mai bine frica metafizică a studentului lucian blaga din timpul primului război mondial când se temea că nu va mai avea timp suficient ca să scrie pe faţa nearsă a lumii fără speranţa în legitimă apărare a instinctului de conservare de a duce lucrurile până la obârşii fără să mai simţi pulsaţia lacului de sânge îngheţat în vene fără să mai ştii drumul pe care-ai venit din realitate în vis ori invers precum furnicile zburătoare cu penele crescute de-a-ndoaselea faţa nepătrunsă a spiritului arată nordul pregătindu-te de săritura peste tavanul pictat în sepia cu peşti piranha a căror muşcătură feroce ne face nemuritori şi geniali

3. basorelief cu fiul meu din poemul nemuritor

in aeternum adrian păunescu mai înainte de a veni pe lume te-am văzut în constelaţia autumnală şi întreg universul semnase pactul de neagresiune împotriva mea şi a ta punându-şi mâinile în palma tatălui ca o sferă plină cu ursitori

Pagina 45 a căror vorbire despre adevăr absolvă nevoia de prăbuşire a sistemului solar a trebuit să sparg digul tuturor acelora care nu cuvântă şi nu ştiu ce-nseamnă speranţa şi să rup toate zăgazurile nimic nu se poate fără tine şi eu am ştiut că tu eşti cea mai mare minune a lumii deşi nu te-am dus la muzeul figurilor de ceară s-aprinzi lumânări în focul vânăt al unei vieţi nici vesele nici triste dar care vindecă orbii din naştere ca pe hoţii de la drumul mare nu ţi-am adus jucăriile visate nu te-am purtat în braţe când aveam mai multă nevoie ca roata norocului să se oprească la noi oferindu-ţi cele 4000 de feluri de prăjituri din disneyland când nu am avut vreme să mă joc cu tin e am studiat filosofia jocului şi ţi-am adus în dar ingenuitatea exemplelor la care nu se poate răspunde cel care a încercat să distrugă sfânta treime a distrus mai întâi o ţară şi apoi lumea dar de noi nu s-a putut atinge părem a locui într-o puşcărie la care paznici fără simbrie azi am stat de vorbă telepatic cu cel mai mare poet al victoriei socialismului încă în viaţă la ora 7.14 pe trupul său rembrandt începuse să scrie lecţia de anatomie scoţându-i inima ficatul şi rărunchii şi medicii urlau ca ieşiţi din minţi acuzând societatea de prostie şi bestialitate am recitit idei interzise

Ecouri literare nr. 8 mai interzise decât pe vremea comunismului am plâns trădarea camarazilor de arme şi fuga de răspundere a unor generali trădaţi la rândul lor de miniştri trădători vânzători de ţară la preţ de speculă de produse interzise încărcate pe bărcile neidentificabile ale unor nababi afgani aflaţi în misiune specială pe valurile de nisip dintre viaţa mea a ta şi a altora te-am îmbăiat şi mi-ai spus ,,tată’’ de la 6 luni şi am trăit cea mai puternică emoţie de pe faţa pământului când ai păşit vertical şi am înţeles că omul nu se trage din maimuţă deoarece nu le poţi expune teoria culorilor şi nici nu le poţi oferi un ceai cu biberonul nerusesc la casa albă din vaslui sau washington d.c. şi nici nu le poţi explica zborul porumbelului alb de pe umerii roşcaţi ai singurului câine de vânătoare din lume care a dorit să facă o fotografie cu tine era un câine mare şi roşu ca un ponei de shetland din copilăria mea înainte de a muri mi-a spus că vrea să moară om ca mine şi să nu mai stea ca boul în beznă fără vocaţia destinului exemplar el mi-a lăsat darul căutării şi al găsirii drumului în viaţă de unul singur printre brazi uriaşi de unde şi tu îţi vei putea allege tot ceea ce îţi doreşti până când neajutorarea infinită din ochii copilului care va veni după tine va aduce iarăşi îngerul

Pagina 46

gina-Elena AFRăSInEI

1. Destin Zilele trec, precum leoaicele tolănite în soare, căscând carnivor spre lunetă, zvârcolindu-se în nisipul iute.

Stau, vânător fascinat, privirea alungită mi-e singura puşcă, mă hrănesc cu ospeţele lor regale, beau sângele cu ulcica de lut, iar leii îmi ling gleznele, mă recunosc ca pe un frate.

Sângele gazelei îmi pătrunde venele, pielea mea capătă culoare aurie, gleznele mi se subţie, în depărtare, iluzia îmi surâde morganatic, limbile roşii mă netezesc cu frenezie, ei mă cred puiul lor, mă simt gazelă roşu, roşu, mi-e sete de verde, dacă destinul îmi dictează să sfârşesc între colţii unui leu bătrân, nu voi fi eu excepţia, sub mine pământul tropoteşte, înghit zările cu furie după mine, escortă regală de carnasiere, tot mai în urmă, mai în urmă, pe frunte am coarne de aur, de-a pururi logodit cu spaima, cuceresc ghiolurile viclene înţesate de crocodili Soarta mea e fuga fuga regală, zbor planat, în care mă reîntâlnesc cu mine însămi, în care cunosc dragostea, ura şi moartea de-a pururi fanatică a fugiifuga întinsă, uşoară, în linie dreaptă, coşmar fulgurant al leilor, dezamăgire de-o clipă a crocodililor, sunt duhul Fugii pe întinsele stepe, năluca pâlpâitoare ce înşeală bătaia puştii…

Ecouri literare nr. 8 2.Metamorfoză tropicală Am intrat în arena cu lei şi m-am prefăcut în gratie.

Cum altfel să înfrunt privirile lor galbene şi limbile lor însetate să-mi mângâie aspru gleznele?

Pe urmă, nu ştiu cum s-a întâmplat şi am început să prind rădăcini iar din unghii mi-au răsărit portocale, am devenit copac de junglă.

Abia puii de lei care se jucau cu portocalele mele şi m-au muşcat aprins m-au făcut să mă simt, în sfârşit, femeie printre lei.

Pe urmă, cred că am murit.

3.Astăzi Astăzi a fost sărbătoare căci am ucis capul hidrei iar picioarele ei îmbrăţişează fără coordonare copacii.

Era de culoare ciocolatie şi avea ochi albi.

Hidra avea dinţi ascuţiţi şi scuipa venin pe gură.

Cu mâna mea aspră am ucis-o.

Hidra cu multe chipuri toate ale noastre.

4.Existenţă Şoarecii rod plasele de sârmă Speranţele circulă în libertate cad, însă, la prima razie din zi Culegem ghimpi de pe trandafiri pentru a le simţi aroma Ne încălzim mâinile la bulgări de sare şi repetăm lecţia aspră, dar bună a democraţiei.

Predăm benevol amprente spre a nu ne pierde identitatea furăm replici din reclame spre a ne conforma realului.

Colaborăm cu toţii la o tăcere esenţială învăţăm limbi străine pentru a dialoga englezeşte.

Ne bem zilnic ceaiul la colţul de stradă privim realitatea prin oglinzi retrovizoare.

Zilnic reparăm acelaşi automobil delabrat.

Pagina 47

Ion SCOROBETE

Ecouri literare nr. 8 în plasa unui duh ce urcă şi coboară pantele ursuze ale norului alb ce-mi străjuie în câteva dimensiuni necunoscutul intrarea din bucătaria pătrarului de iulie

ARHITECTURă în spatiul a doua felii de albastru marin isi joaca reflexele albe Egeea precum păsările mării nedesparţite de ţărm văd casele albe în şirag cum fixează muntele pârjolit în briza parfumului de alge

ACTIVAT DE CUREnTI la câteva gânduri distanţă de miezul zilei se zbuciumă styxul îndoielilor gata a mă însoţi culege îndărătnicia gunoiului activat de curenţi semnalul claxonului normandiei mă rupe în două cel ce rămâne nu e cel ce pleacă de parcă aş fi într-o cârje înaintez singur şi gol înlăuntru pe artera cu atâtea ocolişuri bifurcate

ARgInTIU cobor olimpul precum m-aş retrage înspre copilăria lumii obosite din cheile cernii când soarele arzător topeşte liniştea cum zeul fierului în aval secundele unui impuls neconvertibil îmi arată din privire văile de argint printre umbrele adâncului prcum pe coardele aceleiaşi lire femeia din creştetul muntelui răscoleşte arealul prin mecanism iar simultan paşilor mei paşi nevăzuţi armonizează ritmuri

în golf se imbină spectacolul inevitabil al celor ce vin cu al celor ce pleacă depărtări se întrepătrund sub aceeaşi mască şi te simt în scena care nu iartă ci propune relativul sub spectrul coloanelor imaculate cât se conectează oglinzi la oglinda apei iar dragostea ca salubritate a tăcerii invadează din nimic oraşul în arhitectura cu bolţi de soare aparent işi reglează strigătul refrenului esenţial ca deschidere între două ferestre ce caută vidul

FIDELITATE apa mării se ţine de ţărm în companie nenumită îi sculptează forma ispititoare aduce poveşti de nisip de aiurea mi le strecoară în părul tuns la pieptenul 3 după manualul de atracţie al ochilor care se văd intâia oară desface locurile amabile cu meşteşugul ei neântrecut atestând jocul acelui dute-vino transmisibil până aici unde cu tine ne antrenăm absorbiţi de metodă în casa de aer a intervalului de week-end cum ţărmul se pliază precum o ventuză pe splendoarea agitată a apei

Pagina 48 PLATAMOnA într-un zid de munte pietrele ascund gândul pietrarului mişcarea neuniformă a inimii sale pe înălţimea aerului dintre crestele muntelui şi ţărmul încercat al mării conservă schimbarea cum fibre de cuarţ zădărnicesc torsiunea între diferenţele extreme mă epuizează mirajul interactiv al elementelor care vorbesc pentru cine ştie să le provoace între atâtea fisuri vindecate de noi rădăcini se înalţă copacii pe verticala abuzată de umbre la temelia stâncii se întâlnesc toate geometriile cum zeii in contradictoriu căci le simt transpiraţiile fericite pe oblica vârtoasă ce mă învinge la întâlnire

…ERgO COgITO dacă prezentul răspunde la apel îl invelesc cu florile trecute de examenul furtunii de azi-noapte şi ca adaos la pasta luminii ce clipeşte încă în fereastră respir detaşat în faţa peisajului marin cu acropole pe cana de ceai din fructe un albastru vioi se intrepătrunde cu roşul natural al imaginii din ingrediente de parcă m-ar developa din trecut un inginer al tehnicii cu toată recuzita cum înscenează chiar şi absenţa pe care o gust cu atâta trăire de spirit

ARTIFICIU pretutindeni se joacă aceeaşi scenă cu nedumerirea la purtător cum a început-o sofocle un joc de-a fiinţa reglează simţurile de parcă s-ar ştii contraponderea dintre trezie şi somn între pereţii căreia mă produc cu iluzia că în pragul serii

Ecouri literare nr. 8 cineva mă aşteaptă şi nu va sosi prea târziu pretutindeni scena ce m-a urzit se roteşte în jurul axei erotice ca poveste uzată devenită scop pe această cădere a apei invers se distilează jocul până la secvenţa ce nu mi-e destinat să o prind cât de suplu e deghizată ce nu zboară din vis muzica discontinuă a momentului cuibărit între filele ghidului de conversaţie al frunzelor uitate

POEM CU BUBE agăţate de ramuri prin propria structură din fibre merele de la săcălaz suferă de cum prind culoare în obraji de bolile caracteristice trupului de parcă ar fi în pielea mea le aud vaietul sugrumat de viermele inelar al văzduhului care taie precum chirurgul prin inimă canale de-mi vibrează în creier reziduul negru despre care doctorul de la interne amână să-mi propună... diagnosticul

HIMERă în colţ la turn un îndragostit de sezlongul decolorat fumează aceeaşi ţigară cu ochii pe linia tramvaiului 4 scrutează norii deşi plouă ninge ori sulite incandescente îi pârjolesc pupila el risipeşte fumul printre secundele devorate de o nălucă şi pare neclintit în poziţie rumegătoare de gânduri chiar dacă perpendicular pe linie ambuteiajul se răsfiră la ameninţarea tăioasă a unei utilitare parcă respiră prin frunzişul lemnos din preajma frunţii atât de viu este freamătul de precizia tensiometrului ce pluteşte în aerul viciat

Pagina 49

Igor URSEnCO

Ecouri literare nr. 8 negre din Cișmigiu i-aș întîlni acum pe dictatorii Elena și Nicolae, sunt convins că aș putea vedea prin ei mai departe decît prin cătarea deja reglată de balistica plutonului de execuție

Profiler rusesc

nu trageți în lebedele albe!

Schimbarea la față a României Nici pînă azi nu mă dumiresc unde naiba Platon își ținea propria umbră, printre lucrurile și umbrele lor împrăștiate meticulos în spațiul peșterii sale filosofice. De fapt știu eu un loc magic, unde lumina zilnică sistată periodic și produsele alimentare eliberate doar pe bază de cartelă încă s-ar putea înghesui oricînd prietenește ca într-o conservă de ton, numită generic Republica Socialistă România”. În lipsa produselor de pește de export, unica sursă a vitaminei D era de găsit doar în bancurile politice nesărate, singurele subterfugii platonice ale românului sub regimul odiosului cuplu Ceaușescu. Dar viața de acvariu comportă anumite riscuri neprevăzute: bancurile de rechini sunt mai puțin periculoase decît depunerile de săruri. După douăzeci de ani de regim politic e firesc să te pregătești de începerea altuia.

Valutar. Purtătorul de cuvînt al Băncii Centrale Europene deja își avertizează membrii din zona euro privind măsurile suplimentare de protecție a monedei unice. Astfel, hîrtia din care se vor confecționa noile bancnote va fi aptă să suporte în plus un grad sporit de aciditate, menit să combată la nivel internațional crima organizată și celulita. În ceea ce privește filigranele de protecție, reprezentantul Băncii Centrale Europene nu riscă să divulge amănunte privind tipărirea lor separată, pe utopii tulburi precum bălțile din vechile parcuri cu luminare artificială. Dacă printre lebedele

Aici unde locuiesc eu, tot mai des ploile vin odată cu anemiile estetice, iar primăvara nu are suficient clorofil să răzbată dincolo de calendarele oficiale. Tocmai cînd mă așteptam cel mai puțin la idiotul dostoievskian să se materializeze, iată-l pe însuși Anton Pavlovici. În propria persoană și cu pușca în mînă răsarind dintre tufișuri, bătrînul Cehov mă fixează cu privirea sa de doctor priceput în ale sufletelor. Nu e de mirare că toată amorțeala mi-a ieșit pe creier ca petele pe eclipsa de soare. O, în clipa ceea aș fi fost capabil să iubesc o mulțime de femei reproductibile, să le fac copii geniali ori să le citesc din textele originale care nu vor mai vedea lumina zilei. Atunci sufletele noastre s-ar fi făcut mai ușoare ca și gîndurile fără stres, au început să se îndepărteze de la pămînt, părînd baloane multicolore amenințate doar de obiectele ascuțite lăsate fără supraveghere: fără nicio îndoială, e mîna lungă și răzbunătoare a destinulu sau, mai curînd, a fraților Karamazov (nu știu exact care dintre ei: Dmitri, Ivan sau Alioșa). Dar, ca întotdeauna, aștepți să se ivească vreun Smerdeakov, presupus fiu nelegitim dornic să îți confiște toate pornirile de nobilitate înnăscută: pînă face spume albe la gura sa de epileptic, părînd un trunchi doborît dintr-o livadă de vișini, toată explodată de curînd în floare

Pagina 50 Oikeiopragia Virtute (apud Platon) conform căreia fiecare tip uman ar trebui să urmeze calea destinată prin funcția sufletească dominantă Mă gîndesc dacă oamenii ar fi turnați în lingouri prețioase de aceeași greutate, și tot n-ar putea fenta justiția cerească, dezlegată la ochii ei pătrunzători care te pătrund pînă în adîncul anusului. Cum ar zice evanghelisul parvenit, shit always happens. Confuziile se întîmplă mereu în Univers cînd te așteptai cel mai puțin. Acum sigur nu mai dau credit afirmațiilor gen „Viața aceasta o am la degetul mic”, cînd pînă și pentru o simplă ședință de onanism ai nevoie de, cel puțin, o mînă. Puternică. Am cunoscut odată un tip interesant, dar cu nume comun. Boris și în rusă rămîne Boris, chiar dacă ticălosul își permitea luxul să schimbe de două ori pe an insula Manhattan pe una din Caraibe, fără a fi nevoit să-și schimbe și religia. Dar, întors din unul dintre voiajele tale exotice vei găsi odată și odată, Boris, modificate clima planetei și yala. Așa vei afla despre iubirea domestică, mai cumplită decît orice recesiune mondială, mai pătimașă chiar decît amantul răzbunător Staphylococcus aureus care te-ar strînge zilnic cu dragoste de gît. Acum nu mai contează că ultima dată Boris a fost văzut viu pe covorul roșu de la Cannes în compania lui Alladin însoțit de o Șeherezadă roșcată cu pistrui falși. Ulterior, cei doi s-au dovedit a fi gemeni răufăcători din Alabama, în permanență confundată cu Albania.

Cea europeană. Ceea ce vroiam să subliniez cu acest detaliu nesemnificant e chiar confuzia de grație a Karmei: datele fixate în registrul de deces ale lui Boris erau perfect identice cu cele din certificatul său de naștere.

Ederlezi

Stroboscopul lui Sir Newton Ai văzut aurolacii adunați în stoluri ca ciorile infirme de la alicele grădinarilor

Ecouri literare nr. 8 cu drept de portarmă? I-ai surprins inhalînd resturile de acetonă direct din pungile lor zdrențuite ca pe o ultimă șansă la viața? Cum stau ei ca niște inele nelegitime ale lui Saturn în jurul Sfîntului tomberon, ocrotiți doar de cîinii cu umbre lățite pînă la riscul să capete statura exactă a îngerilor în orice moment fără a bănui, sărmanii aurolaci, că pot atrage suspiciunea diviziei balkanice a concernului „Gazprom”! Întunecați ca diminețile cînd ieșim să depozităm gunoiul, devenim și mai prevăzători ca faimosul englez pomenit cu mărul gravitațional pe creștet ne pipăim meticulous să ne convingem că nu ne-am apropiat suficient de aproape de sufletele aurolacilor cu cifră octanică mărită

Supernova Betelgeuse

(Ochi-de-Pește) iertați-mă, voi balenelor albastre, că harponul acesta din inox ecologic nu mi-e suficient de ascuțit să vă producă un orgasm mai puțin sîngeros în ultima mea suflare ne vom revedea poate proiectați pe cer Plutind ca niște dirijabile ce evită supernóvele epuizate În căutarea luminii intangibile de la capătul tunelului și acolo, abia acolo întunericul umil se întinde, umflîndu-se lent pe catargele piraților din Caraibe. În accesul lor de veselie perpetuă ei niciodată nu au putea bănui cum din găvanele mele de peștere platonice îmi răzbesc irișii sub formă de vîrfuri accidentate din aisbergul deprins să scufunde „Titanicele” invariabil un țipăt de pescăruș apropiat periculos de soarele dogorîtor

Pagina 51

Mariana ROgOz STRATULAT Eu sunt din vis...

Eu sunt din vis, tu eşti din carte, ne sunt uitările pe moarte.

Tu eşti chemare, eu suspin, în dor, otravă şi pelin.

Eu sunt o lacrimă, tu – zbor căzut în firul de mohor.

Ne căutăm în ce-am pierdut, ne risipim în ce-am avut. În strigăt aş fi vrut să fii, să mă găseşti dar să nu vii, să mă iubeşti când sunt departe, să mă striveşti în gând cu şoapte, să fim într-un vârtej nebun ascunşi în trunchiul de gorun.

Coboară gând...

Coboară gând albastru în cuvânt să-şi tăinuiască vina ancestrală, să-şi ocrotească morile de vânt ce-au măcinat povestea într-o seară trăită dureros în zbucium şi în dor când drumul l-a pierdut întâia oară şi-a rătăcit apoi prin nopţi de zbor iubindu-şi cu tristeţe clipa singulară.

Lacrimi şi culori Mi-s lacrimile poezie, culori de triste amintiri ce-au fost cândva o fantezie în albe nopţi de-adânci trăiri.

Un verde strop de fericire s-a rătăcit în zori hai-hui sfârşindu-se în amintire, în norul ochilor căprui. Şi ei au plâns doruri albastre sădite pe cărări de vis departe, în păduri sihastre, pecetluite de abis.

Mi-s lacrimile colorate de căutare şi de dor iar pleoapele coboară noapte peste privirea stelelor.

Ecouri literare nr. 8 O linişte de mănăstire...

O linişte de mănăstire ne cheamă azi într-o iubire.

Ne ţine-n ceaţă trişti, stingheri c-un gând venit de nicăieri şi adormit pe lespezi moi de sfinţi şi sfinte în nevoi.

O linişte de-adânc de lume trezită pentru noi anume ne poartă paşii-n alte vieţi când ne iubeam în dimineţi, în dimineţile cu rouă, în nopţile cu lună nouă.

O linşte-a tăcut în dor căzută ploaie în izvor şi în fântâna părăsită, în lacrima neadormită.

Sunt gând Sunt gând de dor şi de ispită ce-ţi ies în cale, pe-nserat, să te sărut, să-ţi fiu iubită, să-ţi fiu cuvântul căutat.

Sunt clipă risipită-n flori ce-mbătrânesc la mal de viaţă plângându-mi roua deseori şi mor pe prag de dimineaţă.

Sunt ce-am uitat demult, cândva, în visul sugrumat de dor şi-aud venind de undeva chemarea unui vechi fior.

Trăiesc...

Trăiesc în circul vieţii temporar, îmi spumeg frigu-n cer fără hotar, în lacrimi strig săruturi iertătoare şi-mi ard veşmintele de-nvingătoare.

Trăiesc în vorba primului minut mânjit de umbre negre şi de lut şi mă ascund în ochii lui Iisus să-mi cânte plopii doruri în apus.

Trăiesc în chip, trăiesc în coastă, trăiesc în gleznă ca nevastă, trăiesc în barză şi-n ţestoasă, în firul retezat de coasă.

Trăiesc cu moartea într-o colivie jucând frenetic până la chindie sfârşitul gălbenuşului din ou

Pagina 52 şi naşterea nimicului din nou.

Trăiesc grăbit sau poate mi se pare că sunt lumină albă-n depărtare, că sunt armură roasă, cenuşie, că sunt o mască vie în pustie.

Aş vrea să fiu Aş vrea să fiu lumină cântătoare în clipa suspendată ce nu moare; pe vatra vieţii, ca o lumânare, aş vrea să mă topesc în veşnicie şi cântare; s-aprind sălbatic dorul într-un nor, să mă cobor, cuminte, ca lacrimă-n izvor.

Să-mi pun mereu suprema întrebare: Sunt vis? Sunt dor, sau doar o lumânare?

Sunt pasăre ascunsă...

Sunt pasăre ascunsă-n vis cu aripi ocrotind un dor nespus la nimeni şi nestins de cântul ploii trecător. Şi în rotirea mea uşoară descopăr timpul adormit în gândul nopţilor de vară: se simte trist şi părăsit!

Am fost o pasăre măiastră cu pene albe de mister pierdută-n lacrima albastră a norului, pe cer, stingher.

Mai sunt o pasăre uitată în ora vieţii de demult, mai sunt o clipă zbuciumată.... am fost?... voi fi?...mai sunt!...

Ecouri literare nr. 8 Dacă mă strigi Dacă mă strigi, dispare marea cu toată istoria unei iubiri: frunze, secunde şi mărturisiri, cuvinte, corăbii, vis, regăsiri lăsate să curgă pe Calea Lactee în aspre-adormiri.

Dacă mă plângi, învie un gând îndrăgostit de albele păsări rotindu-se tainic, departe în zări când dorul le arde în flăcări; învie un gând, sfios ascultând cum viaţa se sparge în ţăndări.

Dacă mă uiţi, se naşte o stea

la ora de taină-a durerii, la stingerea tristă-a chemării în dorul din noaptea plecării.

Sunt lacrima Sunt lacrima pustiului cărunt ascunsă de nisip în timp mărunt, în ora din clepsidra supărată pe zbor, pe flori, pe lumea toată.

Sunt lacrima pierdută-n rădăcina înfiptă-adânc în rai – grădina copacului cu fruct ispititor şi dat în dar bărbatului cu dor.

Sunt lacrima uitată-n marea mare de cer, de noapte şi de soare, lăsată-acolo-n amintire cu scoici şi peşti în nemurire.

Sunt lacrimi adunate în chimir păstrate cu sfinţenie de mir în taina veche-a primului cuvânt, în dragoste, în moartea-legământ.

Pagina 53

nACHE Mamier Angela Frontignan, France

1.cusătoreasa de pietre miranda culege cioburi scoici comori ascunse-n nisip azi a găsit resturi, farfurii din 1900 degetele tremură viaţa burgului se întinde la picioarele sale gunoaiele se aruncau pe nisip miranda şi canişul mimoza scrutează orizontul plaja spălată de furtună cusătoreasa de pietre are în buzunare cioburi sârme culori bibelouri portrete caleidoscopice marea spală tălpile goale şi reci între aer apă cer şi pământ miranda lipeşte pietricele figurine multicolore cu un clei vârtos şi ieftin de la pescari buzunarele sale buzunarele mării poartă păpuşile mici amazoane sirene legănate de maree în registru minor

2.groapa cu lei a iluziei ochii străbătuţi de rafale chip şi trunchi cunosc dureri obez-melancolice gândurile paralizează conduse anapoda de cămila cheală a singurătăţii nici-o oază pe măsura celor ce-au fost uşi şi pereţi lipindu-se reci de eforturile retinei de-a străluci degetele-ntârzie pe nimicurile importante ale amintirii aşchii mărunte abia dacă umplu căuşul strivit al palmelor nimbul chipului fericit o părere cât o secundă ies pe brânci din groapa cu lei a iluziei chip brăzdat de aprige gheare

Ecouri literare nr. 8

mi-e egal de unde şi până unde mă oglindesc răcoarea tristeţii mă obişnuieşte cu cele ce sunt trecătoare voi mai cunoaşte spaima noi muşcături tari ca fildeşul sorţii rostogolindu-mă vie şi moartă prin întâmplări debutând sideral-albăstrii pe cine învinuiesc de trădare m-apropii de trăgaciul armei speranţei îl rog să mă cruţe dar visez mereu mai frumos mă îngândur ceruri albe şi negre concentrice cercuri şi-ntre ele aripile străvezii,diafanul copilăriei şi tinereţii doar prin ele aceste suave amintiri mai îmbogăţim orizontul ţărâna firul de iarbă pe care călătorim îngereşte pădurea iubirea poemul frica ori bucuria de-a FI

3.vă e foame păpuşilor discuţii ştiri alimentare cozi abulice vă e foame păpuşilor cozile culturale cam rare cei simpli sunt fericiţi umplu de-a valma cămările iernii posedă garantate carpete ale fericirii(şăgalnice răpiri din serai) rufe de chefuială costumaţia cu care-ţi pot striga-n faţă nestingheriţi ca nişte gâşte obraznice solidare: ce dacă ai carte (cu alte cuvinte proasto!)cam la fel mi-a zis odată tanti analfabeta în carne şi oase când o durea capul de casnică fiindcă o deranjau glasurile copiilor zvăpăindu-se-n luminile soarelui zgârcit răspândite peste trotuare am plecat instinctiv capu-ntre umeri acestea fiind spuse a trântit cu îndemânare uşa apartamentului nu am avut şi nici n-am vrut cu ce sa mai lupt prin culoarele spaimelor mele unde-mi pierd răbdarea încrederea al echilibrului scut

Nache Mamier Angela, Frontignan, France

Pagina 54

DIACOnU Olga Alexandra SUnT EVA şI MănÂnC Un MăR Sunt Eva şi mănânc un măr să aflu cum a-nceput viaţa şi port în suflet un pridvor ca să contemplu dimineaţa Dă, Doamne, norii mai la nord să iasă soarele din ceaţă, să-mi crească-n suflet un fiord să simt că am pătruns în viaţă Aveam pe suflet o perdea ce mă ţinea învăluită în necunoaştere şi-aş vrea să nu am viaţa prea cernită Sunt Eva, da, şi am uitat în clipă să-ţi dau ascultare De nu era întâi Adam, nici eu nu mai aveam cărare L-ai vrut doar singur mai întâi, născut din lacrima iubirii ce-ai pus-o gaj şi căpătâi ca să susţină capul firii Şi lucrurile-n jurul lui stăteau ca el să le numească prin schimburi tainice cu ele şi-ncet iubirea să le-o crească Dar, Doamne, cerul cobora peste Adam lumina-n sită şi nici un lucru nu vedea de nu-i eram eu hărăzită E-adevărat că trebuia să vină-n viaţă mai întâi Eu am venit prin voia Ta în viaţă să îi fiu călcâi Cum altfel ar putea umbla prin lume voia să Ţi-o crească fără să-şi sprijine-n sanda tulpina cea dumnezeiască?

Eu sunt lumina ce-o lăsai să-i stea doar adormită-n pântec Nemuşcând mărul, mă voiai doar pasăre, nu voiai cântec

Ecouri literare nr. 8 Dar, Doamne, cum aş fi putut să separ cântecul vieţii de cântecul din suflet rupt când dau bineţe doar tristeţii?

Cum s-ar căli sufletul meu să poată-n vis doar să Te-atingă, să ştiu că Tu eşti Dumnezeu ce laşi durerea să mă-nvingă?

Durerea s-o transform în cântec m-ajuţi tot Tu din fruntea bolţii când mă pătrunzi să fiu avânt ce şterge baierele nopţii.

Bărbaţii sunt o străfulgerare de cer când ţi-e trupul prea strâmt şi-ai un suflet prea mare, dar tot ei sunt și îngusta cărare dintre bine şi rău într-un vârf de hanger Bărbaţii sunt voinici preistorici ţinând cerul pe umeri, dar ochii-n pământ şi-au auzul beteag când vrei viaţa să-ţi numeri clipă cu clipă aşteptând veşnicia, înţepenită în tine cum prăselele înţepenite-n briceag Bărbaţii sunt tot ce-i mai rău şi mai bun pe Pământ – aerul sunt.

AzI, Un STRIgăT nEAUzIT Azi un strigăt neauzit se desprinde din mine, din oceanul rotit al stihiilor ce mă supun şi se face arc peste cer Nici nu mai ştiu cum e când mă adun – sunt doar deschidere şi-o lumină tresaltă în mine, semn pentru drum De când ai plecat, am învăţat să respir litere şi alfabetul răspândit în scrisorile tale

Pagina 55 îmi face mersul mai viu, mai înalt Am sufletul transparent de iubire şi păsările se rotesc atât de sus parc-ar scrie cu aripile gând înflorit spre tine dus Simt un avânt de sevă în mine, devin copac, nici rădăcina nu se mai ţine – vrea să m-apleci peste margine şi-n noaptea asta, chiar fără tine, tot am să ard

DE TE IUBESC… De te iubesc, ce rost mai are-un nume? – iubirea brusc topeşte literele vieţii când năvăleşte ca un val în spume şi nesperat taie răceala gheţii Nu-ţi spun pe nume, îţi spun doar iubire şi simt cum mă învăluie un val de parcă amândoi devenim fire – două singurătăţi pierdute în astral Nu-ţi spun pe nume, îţi spun doar iubire şi simt cum lin mă pierd în spuma mării ce-alunecă pe corpul devastat de adânci meandre ale-ngândurării Nu-ţi spun pe nume, îţi spun doar iubire – să nu se piardă-n literele zării micuţii pescăruşi ce smulg din fire cufundând clipa, urmele-nserării.

PRInDE COARDA CEA MAI PURă Prinde coarda cea mai pură chiar când mă săruţi pe gură vreau să fiu vioara ta Prinde coarda cea de sus când văzduhul s-a supus Prinde coarda cea de jos când murim de tot duios Şi mai prinde-o altă coardă dragostea să ne tot ardă să devenim un fuior de lumină şi de dor Să devenim cer deschis cu un nimb în frunte scris.

Ecouri literare nr. 8 MI-AU ÎnFLORIT OBRAJII Mi-au înflorit obrajii de iubire şi gândul penrru tine-i înflorit şi m-am gândit că poate-ar fi mai bine în plisc de porumbel să ţi-l trimit Şi-ţi mai trimit şi-o floare din grădină ca pe lumina ochilor s-o ţii tot proaspătă în vaza de lumină ascunsă-n piept ca vaza inimii Şi, poate, pe-nserat am să m-ascund chiar eu în vântul cu-adiere lină şi-am să-ţi închid pleoapa-ntr-un târziu să fiu eu vinovata fără vină.

AzI AM VăzUT PRIMUL POM ÎnFLORIT Azi am văzut primul pom înflorit şi albul florilor mi-a prins făptura În jocul stihial nebănuit în mine clipele porneau de-a dura Parcă un roi de-albine ce voiau să-şi schimbe casa duse de regină, în mine purtau zumzet de trezire şi-acuma simt un zvâcnet ancestral de parc-aş fi pătrunsă de iubire Sunt creangă înflorită în ascuns şi mâna în neştire îţi mângâie conturul străveziu şi luminat ce vreau să-l port în suflet pe vecie.

Pagina 56

Dorin PÎnzARIU I n T E R z I S !

I. Sentinţa Am fost trubadurul unui rege insular şi –am îndrăznit, regeşte, să-i spun în versuri albe ce neagră-i cupa lui de vin şi cât de acră-i pâinea celor mulţi.

Nu m-a exilat în neant, cum regii uneori mai fac, se dădea un lider luminat.

Nici nu m-a cenzurat…

A interzis , în schimb, producţia de hâtie, pe motiv că atinge două obiective: criza economică şi latura ecologică.

L-au aplaudat îndelung… În urma acestui decret n-am mai avut pe ce să scriu.

Am început să-mi scriu poemele pe frunze, cântând doinele izgonite din muţenia lutului străbun.

S-au bucurat cei mulţi, dar regele m-a acuzat că distrug natura patriei.

Am început să scriu atunci balada luminii pe tristeţea nopţii.

S-au bucurat stelele…

S-au bucurat şi cei mulţi, dar regele m-a acuzat de tulburarea liniştii astrale.

Am scris pe crestele munţilor metafora veşniciei lor.

S-au bucurat norii de ceaţă, citindu-mi poemele pietrificate.

S-au bucurat cei mulţi, dar regele m-a acuzat că distrug structura de rezistenţă a insulei. Şi-am scris pe osemintele strămoşilor cifrul morţii.

S-au bucurat sfinţii, dar regele m-a acuzat de profanare de morminte.

Am căutat atunci să scriu pe chipurile triste ale nefericiţilor sorţii, scriindu-le epitafurile cu pocnituri de bici.

S-au bucurat cei mulţi, dar regele m-a acuzat

Ecouri literare nr. 8 de uz de armă albă.

M-am hotărât să scriu pe trupul meu pamfletul eternităţii, dar regele m-a acuzat de automutilare, exilându-mă în neant.

II.

Exilul

Vreau să scriu, sunt capabil de orice, chiar să-l mituiesc pe Lucifer cu câteva suflete ipocrite, (oricum e la modă mita), să reuşesc , măcar pentru o secundă, să sting cu lacrimile IADUL, ca să iau un cărbune, măcar un cărbune, din trupul fumegând al timpului, să scriu, zidind tăcerea, metafora sublimului nenăscut pe obrazul necuprins al iubirii.

III.

Agonia

Flămând de cuvinte şi desculţ prin praful de stele trec pragul uitării, când umbra de vis mă scaldă în iubire şi mă îmbracă-n venin şi m-adapă cu jăratec din iad. Încălţat cu comete pornesc vânătoarea astrală.

IV.

Extazul

Gonind pe cărări de lumină, cu pana în mână şi spada-n priviri am străpuns cugetarea stăpână rezidind din cuvinte nesfârşitul. ***

nU VEnI Nu veni în albastrul umed al limpezimilor astrale.

Te vei pierde-n poteci de abis şi –ţi vei rupe-n bucăţi clipele nevisate.

De ce să pierzi colierul de iluzii purtat la gât de-atât amar?

Mai bine du-te între stele să clipoceşti în limpezimi de haos şi dulcea pace să te nască în infinite picături de rouă.

Pagina 57

Ecouri literare nr. 8

Cornelius DRAgAn STOP ME stop me! această izolaţie a simţurilor. mă mănâncă pielea de la răceala de mine, memorii în care nu sunt bun de nimic. ideile neuronilor mei au ca stâlp de plecare viaţa dar se pierd în sine - nici muzica nu mă mai mişcă - izolaţie opreşte-mă din calea mea, străinule opreşte-mă şi lasă-mă pe marginea drumului. de ieri de zile de timp nu mă mai ştiu uneori oglinda de la baie pare aburindă tot ceea ce văd sunt greşelile mele, piele? ce piele ? care piele? tot ce simt e genunchiul stâng trosnind. am un fel de sentiment kafkian acela de a mă prăbuşi într-o neştire piciorul meu ştirb de statornicie mă trădează am un sentiment nocturn în care tremur şi visul meu e unul mort abrupt şi singur. unde sunt? stop me! stop me! stop me! îmi mănânc unghiile iar ochii devin repere ale zilei şi întunecimii nocturne nu primesc nici un telefon un mesaj nimic totul este îngropat şi dat drept uitării simt mirosuri ale cărnii mele putrezind în perete răstignitul din mine devine nevrotic, îmi zbat capul de o parte şi alta a umerilor albinoşi doar m-oi trezi în adevărata realitate. care realitate? sunt aici . aici e realul. o stare brusca de voma mă cuprinde şi tremur febril la amintirea trecerii mele prin acest pământesc.

Dragoste de vară

Ivirea de ea

mi-am adus aminte de strigarea din vară a leului fierbinte, de cea din urmă nelinişte a ceasului in care el,Regele, mă zgâria pe faţă Mă rodea pe de-intregul cu umerii mari ciolănoşi, Mă arunca şi mă tăvălean prin nisipul ars Prin vântul secătuit de căldură, atâta Doamne căldură.

A apărut aşa într-o doară Pe furiş cu aer de nevinovată fiinţă.

A apărut cu strigăt ca să mă ia , Să mă siluiască pe de-atregul.

Să mă facă sooc şi să mă ducă departe În cel mai neauzit loc pământesc.

Ce a mai rămas decât din noi doi Doar două schelete lucioase iubinduse-ncet, impleticindu-se-n nisipul galben, greoi.

A apărut vara cu braţe fierbinţi, Cu sân femeiesc şi gură de aur Cu dans de ademenire a eului meu bărbătesc Mişcând din şoldurile-i moi Ma prins-sălbaticul eu Şi am fost străpuns întreaga vară

Pagina 58

Ecouri literare nr. 8

Cronică de familie I Moldova nume de căţea Pe spinarea dealului Sora mea, văduva Culege păcate Pe care Dumnezeu i le iartă Numai pe jumătate.

Cronică de familie II Am văzut lăcustele,lăcustele: Cum devorau, urechile fratelui meu Nu le deosebeau De frunzele fagului.

Din toate părţile, veneau lăcustele Ronţăiau auzul fratelui meu: Îşi sărutau propria lor lăcomie Ca pe icoana, cu urechile fratelui meu.

Cronică de familie III Dar lasă-mi Doamne, rănile mai mici Să nu mă doară dragostea de Tine Şi lasă-mi noaptea să te pot privi Prin lacrima de foc a lumânării.

Opreşte focul lângă cel iubit Şi răstignit în cer pe Crucea Gării-a Dar lasă-mi noaptea să te pot privi Prin lacrima de foc a lumânării.

Cronică de familie IV Prin dreptul satului, trece fierăstrăul Prutului

Prof. nicolaie ginghină văzut de I.Mititelu - iulie 1999 -

nicolaie gIngHInă

Cu linii strâmbe de arme şi pruniPământul şi apa , sânt singurii fraţi fericiţi Dar oamenii n-au devenit mai buni.

E limpede verbul Şi soarele nu înspăimântă Case abstracte şi familii, cu ferestrele sparteMiroase a legi proaspete şi a sâmbătă seara, Miroase a rude tăiate De fierăstrăul Prutului.

Cronică de familie V Tata a visat să fie ţăran În felul acesta să aibă o ţară Unde să ţină o baniţă de mălai Până la visul din cealaltă vară.

Parcă mai ieri strigam printre ierburi Că satul nu are termen de garanţie Iar atunci când a învăţat depărtarea Ştia numai cu plugul să scrie.

Acum tata umblă desculţ prin zăpadă Şi lasă în urmă două forme de frig Ca două jumătăţi din harta Moldovei Moldava nume de căţea.

Pagina 59

Ecouri literare nr. 8

Ion EnACHE Icoane Icoane lemn fericit Cârje ce sprijină lumea pe murii bisericii Icoane,balustrade. În această viaţă miroase a flori hoitul somnului.

Cunoaşterea prin zeu.

Anticii îşi ademeneau zeii...

Ruga lor era ca o lesă.

Fiecare ieşea cu zeul său pe faleză.

Era o cunoaştere mult mai vastă decât cercetarea câmpiei prin câini de vânătoare.

Poezia Şi părul ei ca drumul hanilor tătari şi eu perechea ei de fum mă nălucesc şi sângerez în grai alungând pe arătura frunţii ceaţa grea a hoţilor de cai.

Poem

port un album cu poza împăratului şi a ostaşului, a bogatului şi a săracului, a dreptului şi a păcătosului ce nu s-au născut.

Viitorul-amprentă de vis.

Crucificare Răstignirea se află mult mai în spate decât în locul unde pare că i se întâmplă spinii şi cuiele.

Vine unul şi-i culege fructele sau îi bate cuie în sâmburi.

Răstignirea e mult mai încolo...

Patrie buchet de miliţieni

Ahile Cu prilejul zilei miliţiei miliţianul Ahile a fost propus să recite din creaţia proprie îmbrăcat în mireasă.

Visul Cu infinite precauţii Folosesc formule din viitor sau abuzez în trecut;

O

Dumnezeu,Dumnezeu, Dumnezeu R I T RI TU A L A L Biserica Pe distanţa Om-Dumnezeu cămilă cu urechi de icoane Garderoba cu veşminte de poet.

Pagina 60

Lorin CIMPOnERIU POEME Un izvor, cu apă lină E târziu, şi am învăţat lume, Să te cânt.

Precum ochii, fereastra, Precum ochii, întorcându-se, În ochi orbite goale Sunt foarte fericit, Laptele mă strigă, Întorcând celălat obraz, Pentru a fi zugrăvit peste lume.

Mă cutremur încet şi nu ştiu, Că tu mi-ai promis dragostea.

Ce se leagă de şoldul de fată precum lumina, Tot ar bea şi tot ar ninge, Un izvor, cu apă lină.

Seminţii albe de gri.

Spicul de grâu Nu le mai caut, Ele mă caută pe mine, Cuvintele în pereţii răsuciţi de singuratate, E lumină, în întunericul desăvărşit, Se aud doar paşii tăi, Sub salcia de catifea a zilei.

Ora două, cum zboară cu meridianele, Gândului desfăcut, Suflare mi te apropi Cald, pe obraz, înserarea se sfâşie Imaterialul ochi, apele, greierii Se sărută adânc.

Vine seara şi tot privesc în oglindă, Depărtarea ta de paşi mă cuprinde, Starea de veghe, starea poemului adânc, Ca iubirea ce ţine în viaţă, Spicul de grâu.

Ecouri literare nr. 8 Fiecare gondolă, Are povestea ei.

Dragostea purtată, marea ce se duce, Numai firele de fiinţă umană, Fără măşti, iubindu-se Aparţin unei nevoi de înţelegere divină.

Când apa ne cuprinde genunchii, De la brâu în jos, spre mijloc, Cu aceeaşi tăcere, înţelept risipindu-se.

Blestemat fie acela, care crede în dragoste Blestemat fie acela, care crede în dragoste Nici la miezul nopţii, de îl duci, Fără ochi, vede Aşa cum lumina se învârte, Din raze către sfârşit, Mă tot duc îngerii Şi mă ademenesc cu lumină Mă pun să cobor, să iubesc Cum ochii pe viu se întorc la moartea din ochi Atât îngerii cât şi ochii suferă În albastra lor nemurire E plin de ochi care sfâşie sâmbăta întunericului.

Oare de ce te strig în gol Oare de ce ninge Dragostea de zăpadă La cântatul cocoşilor.

Luna ne înveleşte cu dragoste Auzi cum de dragoste, Pieptul mi se sparge Culoarea ochilor tăi mă cuprinde Învelişul gleznei piciorului Coborând până la firul de iarbă, Liniştea de albastru Duhul pereţilor e tot mai cald Mâinile tale, ochii îngenune Linştea ca un port ce-şi ascultă valurile Trece vântul, noaptea cu întunericul nu-l mai simt.

Când de dragostea luna ne înveleşte Ca pe-un sâmbure alb de corint.

Fără măşti, iubindu-se Aşteptarea Acel târziu, ce se joacă cu ochi Neîncepuţi de păcat Prinşi de iubire şi nevinovaţi Ce umblă desculţi şi se sfinţesc În moarte cu apă, în lumină cu foc.

şi mă vor ninge acele nopţi Şi mă vor ninge acele nopţi, Răsăritul şi apusul, Pe turla bisericii, Eu voi fi vântul, Răstignit în poem.

Pagina 61 Şi mă vor ninge acele nopţi , În absenţă la cina cu poeţi, Păsări ca un anotimp alb , Cântecul, povestea, dragostea. Şi mă vor ninge acele nopţi, De veghe, hulubii ochilor tăi de lumină, Şi mă vor ninge acele nopţi Cu toată dragostea din lume, Îmbrăcată albastru, în cristale şi pământ.

ţi-aş fi dat toată lumea Ţi-aş fi dat toată lumea, Şi gloria stelelor răsărind, Aş fi murit în ochii ochilor tăi, Argint neînceput, Lăsat la dospit, în luptă cu timpul.

Dar într-acelaşi timp singur. Ţi-aş fi dat toată lumea, Cu întunericul şi stelele, Dar auzind cum muşcă noaptea din perete, Am încercat să-ţi pătrund în ochi şi să-ţi spun, Câte puţin din tainele ce sunt sfinţite, Pentru totdeauna. Ţi-aş fi dat toată lumea, Rămânând ca un rege orb, Cerându-ţi doar atât, Lumina din ochi.

Ecouri literare nr. 8 Sufletul meu te simte aproape Sufletul meu te simte aproape, Se dezleagă din uitare mâinile în poveşti Spun rugăciuni greierii Cuvintele se cioplesc Până ce ajung dragoste, Ochii se închină la soare cu propriile mâini.

De parcă noi în depărtări, iubindu-ne aievea Cocorii sîrutându-se se întorc Învelind, apele întunericului.

Ca o schijă, ora trei, În sufletul deschis aşteaptă să ne naştem.

Atâta linişte încât floarea narcisă suspină.

Pe obrazul sărutului razele.

Mitul liniştii Linia apusului Urcă la deal prin brazi, Inima lupului caldă, Pe potecă, luna abia de se mai zăreşte, Fratele meu vântul, Nu-şi arată sufletul.

Pomeţii obrazului, se frâng de frică, Pădurea nebună, Mitul liniştii, stelele, Ochii tăi în culori de lac, Despetind pletele de lumină, La uşa drăgătorilor de iubire.

De ce oare necunoscutul din noi, E ceva straniu şi înţelept, Cum păsările în fântâni plouă, Cu rănile din piept, întunericul.

Când lutul se face, suflet de frig, Sunt poate poemul, din care te strig.

Elena MITITELU

SUB CARUL MARE AşTERnUT-AM

HAIKU

Sub Carul Mare aşternut-am, Pe fânul proaspăt strâns amurgul, Din doru-mi căpătâi făcut-am, Să-mi ţeasă vise demiurgul.

Sub haina-i verde ce macii o pătară pământul hâtru. * În copacii goi zorile îngheţate aprinzând stele.

Visele-mi cobor alene...

- rondel - 15

Pe drumul Robilor trecut-am, Doar sfătuindu-mă cu Murgul, Sub Carul Mare aşternut-am, Pe fânul proaspăt strâns amurgul.

Cu stele rochie-ţi cusut-am, Din Candela Lunii-n lumină, Covorul spre Altar ţesut-am; Întreaga-mi dragoste, regină, Sub Carul Mare aşternut-am...!

Cronică literară

Pagina 62

Ecouri literare nr. 8

Ioan BABAn Theodor CODREAnU Liviu OFILEAnU Adrian BOTEz Dorina şIşU

Pagina 63

Ecouri literare nr. 8

Ioan BABAn Literatura crizei economice

(Cronică literară- „Amintiri din sufragerie”, autor Ioan Mititelu)

P

oet şi epigramist, Ioan Mititelu a debutat în ziarul „Vremea nouă”, însă el consideră că adevăratul debut a avut loc în cunoscuta revistă de umor, „Urzica”, în 1979. A fost prezent în culegerile anuale de umor ale acestei reviste, intitulate „Perpetuum comic”. În 1980 a fost distins cu premiul al treilea la Festivalul umorului de la Vaslui, iar în 1984 a primit o menţiune la acelaşi festival. Editorial, a debutat în 1980 cu volumul „Picătura de acid”, în colaborare cu Constantin Manea, cuprinzând fabule. Este prezent în volumul „Antologia umorului” cu fabula „Economie” şi cu poezie şi în volumul colectiv „Zidiri”, editat de Comitetul de Cultură şi Artă a jud.

Vaslui, în 1983. În ultimii ani a renunţat să mai colaboreze la presa literară sau locală şi nu a mai participat la cunoscutele acte de cultură.

Volumul „Amintiri din sufragerie” vine să umple un gol, dovedind că, în timpul cât ni s-a părut că şi-a încetat activitatea publicistică, autorul a lucrat cu o fervoare, nu prea des întâlnită. Interesant este faptul că Ioan Mititelu nu şi-a abandonat nici vocaţia lui de umorist talentat, dimpotrivă, se pare că ea a căpătat accente virulente, în condiţiile unei societăţi înzestrată cu vocaţia de a călca pe nervi o mare parte din populaţia acestei ţări.

Cu aceasta, parcă am anticipat, oarecum, conţinutul celor aproape optzeci de „articole”, aşa le numeşte el, pentru că, fără îndoială, puteau fi publicate în presă, nu numai pe internet. Acolo îl găsesc mulţi cititori anonimi; (numai ultimii sunt vreo 600) cu ei polemizează deseori în textele următoare ori le răspunde cu o regularitate de invidiat.

Exemplul următor este grăitor, chiar dacă problema pusă în discuţie este una caracterizată printr-o contradicţie foarte greu de lămurit, cel puţin în ultima vreme:„Nu mă aşteptam ca articolul meu din jurnal, (autorul ţine un fel de jurnal intim şi din acesta publică pe internet secvenţe) de ieri să stârnească atâtea controverse.

Observ asta din comentariile care au apărut pe marginea acestui articol, comentarii care luate în parte, fiecare argumenta de bună credinţă, punctul lor de vedere. Fiind vorba despre evrei, ştiţi dumneavoastră, populaţia aia de alde Iţic, Ştrul, Herşcu, Bercovici, este normal că fiecare are câte ceva de spus, fiindcă toţi cei mai în vârstă au avut contacte cu ei.” („Tot despre Iţic, Ştrul, Herşcu, Bercovici”) În calitatea mea de comentator al celor citite, nu-mi permit să dau sentinţe radicale şi nici nu pot considera că opiniile mele sunt singurele în măsură să fie luate în seamă.

Cartea lui Mititelu este un posibil mod de a vedea lucrurile din jurul nostru, cu virtuţile lor orientative, ştiindu-se că între noi şi realitate, de cele mai multe ori, se interpune, dacă nu o prăpastie, cel puţin un „nu!” categoric, cu justificările de rigoare, cu opiniile personale. Antiteza cu realitatea trebuie pusă la locul cuvenit şi nu respinsă din capul locului, în condiţiile unei radicalităţi, în cele mai dese cazuri, insuficient motivate. Există multe situaţii când cititorul îşi pune întrebări, aşa se petrec lucrurile în procesul de receptare, dar a considera că autorul „greşeşte” atunci când afirmă că „...” este hazardant.

Fiecare din noi este lovit de realitate într-un anumit mod şi a fi îngăduitor cu ea, nu e un fapt aflat sub semnul normalităţii.

Afirmam ceva mai înainte că, din punctul de vedere al conţinutului, „Amintiri din sufragerie” e o carte de umor, în multe locuri aceasta îmbrăcând haine stilistice originale. Ţinta este una singură, vinovată de toate şi nu este nici o exagerare, din nou aceeaşi realitate, mai mult decât supărătoare, constituie motivul central, chiar şi atunci când autorul navighează pe alte spaţii existenţiale. Cum era de aşteptat, spiritul gazetăresc, stilul publicistic, a impus raportarea tuturor celor relatate la timpul prezent.

Prezentul acesta include în el posibile manifestări subiective, uneori până la patimă. Trăirile şi atitudinile sunt autentice, ele nu pot fi rezultatul unor stări de graţie, aduse în prim plan pe cale virtuală.

La anul nou oamenii nu au de ce se bucura, în schimb, autorităţile le-a oferit liberă practică ghi-

Pagina 64

Ecouri literare nr. 8

citoarelor şi vrăjitoarelor; autorul simte cum se dezumanizează din pricina minciunilor, devenite motiv de evocare a unor vremuri tulburi, într-o lumină falsă. Oamenii au uitat ce au făcut ţărăniştii în 1933, iar „eroii” vinovaţi de păcatele de atunci, au devenit eroi cu adevărat. De aceea autorul are motive „să muşte”. Este dureros faptul că ne învaţă să fim radicali cu fosta dictatură un Silviu Brucan, un Andrei Cornea, un Paul Cornea, un Vladimir Tismăneanu, ori un H. R. Patapievici, urmaşii celor care au impus această dictatură şi au tras foloasele ei, Doamne fereşte!

Autorul are motive să se întrebe ce este un film după ce a văzut la televizor „Pensionarul de serviciu”. Interesant este că autorul articolelor se dovedeşte un om informat în domeniile pe care le abordează. Vorbind despre ţiganii, deveniţi o adevărată pacoste europeană, Ioan Mititelu oferă o istorie a lor, cu foarte multe date necunoscute de marele public şi se pare că nici ei nu-şi ştiu cum trebuie provenienţa, pentru că ei nu au treabă cu cartea. Comică este situaţia în care se arată cum merg ţiganii cu trenul. Aceste date luminează nişte adevăruri absolut necesare.

Vorbind despre ziua culturii naţionale, simbolizată de naşterea poetului Mihai Eminescu, Ioan Mititelu citează poemul lui Marin Sorescu „Trebuiau să poarte un nume”. În altă parte însă, nu uită să pună la zid o carte a unui oarecare Iulian Costache, un prăpădit de detractor, că din aceştia s-au născut cam mulţi în spaţiul sudic. Cum autorul sondează deseori şi spaţiul literaturii, cu un alt prilej îi întreabă pe vinovaţi „Dar cu Zdreanţă ce-au făcut” criticii literari?

Se ştie că românilor le place să-i citeze pe istoricii antici ca să se fălească aşa cum trebuie cu substratul autohton. În acest sens este de luat în seamă articolul „Herodot, ce ne-ai făcut?” Îi dau cuvântul autorului pentru autenticitate: „Ia te uită numai ce spune el, drăguţul de Herodot, în Cartea a V-a paragraful 3: „După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt".

Din păcate aici se termină jumătatea care se citează de regulă spre a ne auto-flata. Şi se pare că românii până aici citesc din Istorii fiindcă pe majoritatea „cititul îi adoarme” vorba unui celebru cioban miliardar de pe mioriticele meleaguri.

Dar occidentalii sunt mari scormonitori şi fiindcă ei adorm mai greu la citit au continuat ca să vadă ce scrie istoricul de acum 2500 de ani mai jos: „Dar unirea lor e cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi”.

Aoleu, naţi-o bună că ţi-am frânt-o! Vedeţi cum bate pârdalnicul de Herodot, din secolul 5 î.Cr., până în ziua de azi? Şi staţi aşa demnilor urmaşi de daci, fiindcă n-aţi auzit încă toată cealaltă „jumătate”. În paragraful 6 al Cărţii a V-a, zice aşa, (să am pardon pentru urechile mai simandicoase ale unor patrioţi de paradă): „La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă". (pag. 43-44) Orice comentariu este de prisos. Ştiu ei occidentalii de ce nu ne-au primit în spaţiul Schengen.

Ioan Mititelu frământă o realitate controversată într-un spaţiu în care oamenii politici nu au făcut nimic, dar absolut nimic pentru ţară. Singura lor preocupare a fost numai interesul propriu şi setea de putere, fără urmări în planul realităţii. Sărăcia se întinde ca o molimă şi toate măsurile de ordin economic adâncesc prăpastia dintre cei mulţi şi găştile aflate la putere. Revoluţia din 1989 a fost o caricatură, iar revoltaţii din Piaţa Universităţii nişte oameni ai străzii. S-a umplut ţara cu eroi ai revoluţiei care primesc sume mari din bugetul statului, drept compensaţie pentru faptele lor de vitejie.

Moartea lui Paţurcă este considerată un eveniment pe măsură.

Autorul nu uită abuzurile puterii, dar şi reacţia publicului. La Iaşi, de Ziua Unirii Principatelor, şeful statului este fluierat şi huiduit. La fiecare 50 de ani, poporul român o ia de la capăt, lovit de greaua moştenire. Băşcălia la români e o virtute naţională. Din păcate, sunt luate în băşcălie lucrurile grave. Ieşirea din criză, constituie pentru şeful statului un subiect de vorbă goală. Impozitarea prostituatelor este un nou prilej de comedie. O prostituată din Piteşti a fost declarată în faliment; amendată de multe ori, ea a ajuns datoare statului cu suma de jumătate de miliard de lei. De unde să-i plătească? Concluzia este una singură: „Să te fereşti din faţa trenului, din spatele calului şi de prost din toate părţile”.

Se pare însă că tocmai ultima măsură de prevedere a pericolului ne paşte la tot pasul şi de această pacoste nu putem scăpa. Din nefericire, starea noastră a ajuns aici numai din cauza hoţiei, lăcomiei, peste care s-a suprapus prostia, devenită o necruţătoare maladie naţională.

Las cititorii să descopere în cuprinsul cărţii şi alte prilejuri de râs dar şi de îngrijorare.

Pagina 65

Ecouri literare nr. 8

Theodor CODREAnU VICTOR TELEUCă:TESTAMEnTUL CARPATIC oemul dramatic Decebal s-a născut ca libret pentru opera cu acelaşi titlu a compozitorului Tudor Zgureanu, acesta fiind îndemnat de Grigore Vieru să colaboreze pentru finalizarea proiectului cu Victor Teleucă. Textul, de acurateţe şi concentrare stilistică remarcabilă, scris în anticamera morţii sale care a survenit la 12 august 2002, va fi considerat de Mihai Cimpoi „cântecul de lebădă” al lui Victor Teleucă. Este ofranda testamentară, de seninătate mioritică, a poetului încrezător în durabilitatea neamului său tocmai prin puterea jertfei. „Cu jertfa-n sânge/ Toţi ne naştem!” spune corul ostaşilor, acompaniind monologul fiului lui Decebal, norocos în a fi alesul jertfirii: „Aici, la noi, la Sarmizegetusa/ E-o fericire – să te naşti, să mori,/ În vatra noastră nu se stinge spuza/ Ca flăcările-albastre pe comori.” Din această jertfă sporitoare s-a înălţat, în legendă, la Roma, Columna lui Traian, pentru ca în plan istoric să se nască neamul românesc: Din tragica luptã / Pe viaţã şi moarte / Aici, pe pãmântul carpatic bãtrân, / Se nãscu o baladã – / Poporul român, / Care porni prin furtuni mai departe, / Fie sã-şi fie pe soartã stãpân / Pe-un picior de plai, pe-o gurã de rai.

Desigur, urmând exigenţele unui libret de operă, textul lui Victor Teleucă nu are amplitudinea retorică a poemelor heraclitean-dionisiace, pe care am remarcat-o în Piramida singurătăţii (2000), Ninge la o margine de existenţă (2002, volum pe care poetul n-a mai apucat să şi-l vadă tipărit), Improvizaţia nisipului (2006), care sunt marile sale cărţi de rezistenţă ale maturităţii depline. Dar aparentul „tezism” naţional impus de temă, care a repugnat autorităţilor panslaviste de la Chişinău, indiferent de culoarea agrariană sau comunistă, este învins nu numai la modul stilistic, ci şi ca viziune istorică genuină care l-a determinat pe Mihai Cimpoi să adauge pecetii lirosofice, pe care a lansat-o în poezia basarabeană, şi pe aceea de lirohistoriosofie . Nu este vorba de un termen livresc parazit, fiindcă Victor Teleucă are ştiinţa de a concepe arheal, eminescian, istoria. Sau cum bine observă Mihai Cimpoi: „Istoria e codificată genetic în fiinţa noastră care o gândeşte ca pe o devenire, ca pe o re-venire sau ca pe o sur-venire. Filosofic vorbind, suntem constituiţi din nişte temeiuri arhetipale, din nişte euri care vin de departe, din illo tempore.” Ceea ce completează fidel gândul lui Victor Teleucă, poetul amintindu-şi parcă de Eminescu („şi popoarele dorm”) şi de Lucian Blaga, aducătorul de „laudă somnului”, echivalente ale „inconştientului colectiv”, ale arhetipurilor lui C.G. Jung şi Mircea Eliade: „Opera Decebal vine, dacă nu s-aducă evenimente în acest prezent, cel puţin să trezească în spectator ideea ce se află într-o stare de somnolenţă, nu se ştie pentru cât timp, că noi nu suntem veniţi de undeva de pe alte meleaguri şi în suflet nu purtăm imensităţi de stepe, ci spiritul montan al devenirii noastre pe nişte scări făcute din oasele strămoşilor noştri.” „Decebalul” lui Tudor Zgureanu se suprapune fericit cu al lui Victor Teleucă, sugerând că modelul arhetipal se ipostaziază în numeroase întrupări particulare. Altminteri, Victor Teleucă o şi spune: „fiecare îşi are Decebalul său văzut pe fundalul zbuciumat al destinului celor care s-au născut şi au crescut să ţină, cât a fost posibil, libere vârfurile Carpaţilor împăduriţi sub partea noastră de cer (sintagmă preluată din gândirea filosofică a lui Constantin Noica, păltinişeanul carpatin, n.n.) ce ne aparţine de când ne ştim

P

1

Victor Teleucă, Decebal. Poem, cu un cuvânt-înainte de autor, prefaţă, de Mihai Cimpoi şi o postfaţă, de Nicolae Dabija, Editura Universul, Chişinău, 2003, p. 27.

2 Mihai Cimpoi, Cântecul de lebădă al poetului, prefaţă la Victor Teleucă, Decebal, p. 5.

3 Ibidem.

4 Victor Teleucă, „Decebalul” lui Tudor Zgureanu, precuvântare la poemul Decebal, pp. 3-4 Ibidem, p. 3.

5 Ibidem.

6 Acum, când scriu aceste reflecţii, poemul este încă inedit.

Pagina 66

Ecouri literare nr. 8

pe aceste meleaguri şi la bine şi la rău.”

Această imagine a întoarcerii la izvoare, care dă forţă vitală prezentului, făcându-ne să ne identificăm cu milioanele de strămoşi ale somnului istoric, este un argument că nu am greşit asimilându-l pe Victor Teleucă noului ethos transmodern, sau, ca să invoc gândirea lui Constantin Virgil Negoiţă, acelui „postmodernism premodern” desprins, în chip hotărât, de „postmodernismul modern” al generaţiei ’80. Îmi vine în sprijin, în ultima clipă, şi un alt poem descoperit în manuscrisele poetului de Mariana şi Dumitru Gabura: Mollis Davie . Constat, nu fără uimire, că, în realitate, Decebal n-a fost rodul exclusiv al provocării lui Grigore Vieru şi a lui Tudor Zgureanu, fiindcă Mollis Davie, un poem amplu, în unsprezece părţi, datează din anii 1989-1990, fiind, surpriză, o veritabilă „continuare” a poemului dramatic Decebal, o miniepopee lirosofică a „moldovenităţii” româneşti, moldovenitate care este antiteza moldovenismului inventat de ocupantul ruso-sovietic şi adoptat de mancurţii produşi de imperiu.

Punctul de plecare al acestui poem conceput în 1989 îl constituie lecturile din opera lui Dimitrie Cantemir. De acolo, el a aflat că romanii, apoi specialiştii, numeau o parte a Daciei, cea a Carpaţilor răsăriteni, Mollis Davie. Termenul dava era esenţial pentru numirea aşezărilor la vechii daci, devenind chiar echivalentul Daciei. Sub acest spectru semantic îl preia şi Victor Teleucă, pe urmele lui Dimitrie Cantemir, pe care-l „comentează” în motto-ul poemului său: „…Numele latinesc al unei părţi din Dacia de până la Traian (Cantemir), ce înseamnă Dacia Moale, cu climă dulce, plăcută.”

Cuvântul mollis intra în vocabularul fundamental, într-o mare bogăţie de combinaţii şi cu o familie de cuvinte impresionantă. Mollis, în primul rând, însemna moale, înţelesuri între care voi reţine şi mollis lana (lână moale), imagine a păstoriei carpatine, mioritice, pe care se axează, altminteri, şi imaginarul teleucian din poemele „dacice”. Apoi, desemna mlădios, flexibil, suplu, uşor, domol, lin, dulce, vară temperată (mollis aestas), vinuri foarte dulci (vina mollissima), blând, gingaş, delicat, fin, vorbe blânde (mollia verba), dar şi viaţă molatică (mollis vita), bătrâneţe lipsită de griji, modulaţii plăcute în cânt (molles in cantu flexiones), ceas mai potrivit (hora mollior), a privi pe cineva cu o faţă binevoitoare, miez de pâine etc. Dacă stăm bine şi ne gândim, toate aceste inflexiuni semantice se potrivesc spaţiului moldav şi firii oamenilor. De ele este atras şi Victor Teleucă, în spiritul ethosului transmodern conturat încă în conceptul gândirii moale/slabe al lui Gianni Vattimo , gândire opusă mentalităţii moderne de tip inchizitorial, imperial, comunist şi nazist.

Mollis lana (mollis mioritica) devine imagine arhetipală şi concept al gândirii transmoderne (acel „postmodernism premodern”) la Constantin Virgil Negoiţă în recenta lui carte Martori apropiaţi. Răspunzând atacurilor lui Erwin Kessler, care acuza pictura lui Vladimir Zamfirescu de „mioritism” şi „naţionalism”, Constantin Virgil Negoiţă, savantul cibernetician şi romancierul de la New York, atenţiona că gândirea tare a „postmodernilor moderni”, îndoctrinaţi „corect politic”, este casantă, că se poate sparge repede în cioburi ale istoriei, aşa cum s-au spart toate imperiile de-a lungul evilor. Hârbul, atunci, cum spune înţelepciunea populară, „râde de oală spartă”, în virtutea altei zicale că e de ajuns o măciucă la un car de oale. Da, răspunde savantul, dar o măciucă nu mai este de ajuns la un car de lână moale. „Carul” acesta cu mollis lana este ortodoxia, creştinismul mioritic românesc, iar în planul gândirii transmoderne – gândirea moale, acea logică fuzzy pe care a încununat-o cercetarea lui Constantin Virgil Negoiţă şi care, astăzi, stă la baza sistemelor cibernetice ale noului mileniu: „atâta timp cât va exista un singur act de credinţă, această ţară-ncercată nu va putea fi distrusă de nimeni./ Pentru că ajunge o bâtă să spargă o căruţă de oale, dar nu şi o căruţă de lână. Logica clasică e rigidă, logica «şi-şi» este moale” . Ciobanul moldovean reacţionează cu logica „moale” a lui şi-şi în faţa logicii bâtei celorlalţi doi. Cu siguranţă, în „carul frumos cu patru boi” al limbii române, despre care face grăire Victor Teleucă în celebrul său eseu, nu se află oale de spart, ci mollis lana a limbii noastre, cu tot cu fiinţa creştinismul nostru cosmic despre care vorbea Mircea Eliade, creştinism revelat lui Nicolae Steihardt cu harul duhovnicesc al părintelui Mina Dobzeu, basarabeanul din Grozeştii Lăpuşnei, aflat astăzi în Huşi, la vârsta patriarhilor. Dacă Erwin Kessler, casantul, nu este în stare să înţeleagă asta, în asemenea eroare n-a căzut un Nicolae Steinhardt care mărturisea că de-ar fi trăit în Germania, unde nu exista 7

Pentru contextualizări ale marilor scriitori latini, a se vedea G. Guţu, Dicţionar latin-român, Editura Ştiin ţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 763.

8 Gianni Vattimo, Dincolo de interpretare, trad. din italiană de Ştefania Mincu, Editura Pontica, Constanţa, 2003.

9 Constantin Virgil Negoiţă, Martori apropiaţi, Editura Paralela 45, Piteşti, 2010, p. 364.

10 Ibidem, pp. 364-365.

Pagina 67

Ecouri literare nr. 8

gândirea lui şi-şi, a îngăduinţei lui „merge şi-aşa”, „era mort”: „Ca şi el, cred că toate acestea nu sunt defecte, ci calităţi. La fel ca iertarea. Cine le are scapă. Radicalii, casanţi, se sparg repede./ Istoria e plină de cioburi” .

Cu intuiţia lui profundă, în 1989, Victor Teleucă urmează firul gândirii moale a neamului său, oprindu-se, uimit, la numirea conservată de geniul lui Dimitrie Cantemir: Mollis Davie. Iar poetul din el transcende imaginarul legendei despre întâiul „descălecat”, cea care atribuie numele Moldova căţeluşei Molda, însoţitoarea lui Dragoş şi sugerează că Mollis Davie este adevărata sorginte patronimică a Moldovei-Mol-davia, Dacia/Dava climei blânde şi a oamenilor blânzi. Poate că legendara Molda însăşi a moştenit numele de la Mollis Davie. Dar poetul are înţelepciunea să nu se încurce cu asemenea speculaţii de etimologie populară. Viziunea matriceală, cronotopică vine în prim-plan. Poemul pleacă de la TOTUL ontologic eminescian, precum poeţii filosofi ai antichităţii: Nu e tot ce-i tot în toate. / Este-un TOT al tău TOTAL – / Daimonul naţional, / el din neguri mi te scoate, / / îţi dă chipul blând, lumina / să te cheme sus prin vremi, / să-nţelegi cum să te chemi, / tu să vii şi ea să-ţi vină, / / Lumea ta cu dor de lume, / spaţiul tău cu dor de spaţii / de frumos şi aspiraţii / tot prin lumea unui nume – / / MOLLIS DAVIA – moldavul / cerc din care-ai răsărit, / nu de-aiurea că-ai sărit / de pe-un cal fără potcoavă, Aşadar, Moldova a „răsărit” din cercul semantic Molllis Davia, din plasma spaţiului mioritic, cum l-a numit Lucian Blaga, nu „descălecând” din şaua unui cal „fără potcoavă”. Din munţii şi din pământul Mollis Daviei răsare puterea fiinţei neamului: Tu de-aici îţi creşti puterea, / păstorind singurătăţi, / ţi-ai făcut din munţi cetăţi, / ca să-ţi aperi limba, vrerea / / unui neam de-a nu se pierde / sub cel timp necruţător. / Neamul tău, murind ca dor, / re-nvia ca frunza verde. / / Cosmogon cu luna-n sânge / şi cu Ursa Mare-n gând, / venea vreme fremătând / şi, râzând, ştiind că plânge, / / hohotea ca-ntr-o risipă – / râset-fulger, lacrimi-ploi / pân-la veacul de apoi / şi-napoi cât ţine-o clipă A urmat bătălia milenară cu Destinul, joc de-a şoarecele şi pisica, rolurile fiind interşanjabile, măcar pentru scurtă vreme: Cu privirea lui posacă / te priveşte şi te-aţâţă – / tu eşti şoarec şi el mâţă, / căci cu tine-aşa se joacă, / / dar vă mai schimbaţi cu locul, / tu te joci cu el, (îţi pare), / şi te joci, e-o răzbunare, / dar prea scump te costă jocul Destinul e linie de rezistenţă, totodată, căci românul îşi vinde adesea Destinul, pe când El, nu: „tu te vinzi, El nu se vinde”. Destinul este oglinda în care te priveşti şi-n care, uneori, nu ai puterea să te recunoşti: - Tu – acela-s eu? Ce-ţi vine, / / cãci pe lângã tot trecutul / te faci tragic cu temei. / Te rãsteşti la El: ce vrei? / Dar zadarnic. Mut ca mutul / / tace el, ce vrea, nu spune, / n-are-ncredere-n cuvânt. / S-a luat din care vânt? / şi-a ars limba pe cãrbune / / pentru-a-ş stãvili ispita / de-a vorbi greşind ce-a spus Omul se schimbă, destinul niciodată: „El e cel fără schimbare,/ tu, în schimb, te schimbi mereu”. Însă arheitatea nu te lasă pradă uituceniei, somnului secular: care-n tine-şi lasă semnul / mai adânc, tot mai adânc / unde-n bezne se răsfrâng / lamuri lămurind îndemnul Făptuirea istoriei lasă loc, în toamna culesului, creşterii în logos, dincolo de căderea jertfelnică precum frunza autumnală: După ce-ai făcut făcutul, / vine toamna şi-ai căzut, / dar, căzând, de la-nceput / ai simţit crescând crescutul, / / val venind ca o spirală / spre cel tainic al tău herb, / cazi ca frunza, creşti ca verb / cu-o tristeţe siderală Într-o lume în care chiar şi meteoriţii sunt „schimbători ca domnitorii/ de prin cronicile noastre”, pământul e cel păstrător de memorie şi de poezie: Nu tu, El, pământu-nvie, / naşte gânduri cum a fost, / El te ştie pe de rost / parcă-ar şti o poezie. / Împreună cu pământul românul duce greul, acesta jucând rol de aspre pedagog: „când spui «da», el spune «nu»/ ca să-ţi fie altfel eul”. Destinul necunoscut te poate arunca în dedublarea vieţii (producătoare de „dramă a sfâşierii”, cum am zis în cartea despre Basarabia), două vieţi „despărţite de un hotar”, spre care numai chemarea „avară” poate da „aur” cules „din rouă”, când „din necuprins” „strigă Cineva, te cheamă”. Acel Cineva e „fratele arheic” ascuns în zeul Zamolxe: Şi tu-aici, de tot departe / de-acest Cineva, să-l simţi, / îi cerci aurul în dinţi / şi împarţi ce nu semparte – / / Totul tău, din rădăcină, / un Zamolxe – zeu în zeu – / şi te uiţi pe unde-un Eu / te desfe-

Pagina 68

Ecouri literare nr. 8

recă-n lumină, / / ori e-un vis, o somnolenţă / a materiei – recurs – / totul curge cum şi-a curs, / din nimic spre existenţă, / / El te cheamă-n deal, la vale, / nu importă, ca pe-un front / porţi în tine-un orizont, / pentru El te afli în cale, / / te faci apă curgătoare, / devii timp, totuna curgi, / tac luceferi demiurgi, / urmărind însingurarea-ţi.

Acestui arheu zamolxian, primenit în romanitate/românitate, Victor Teleucă îi găseşte surprinzătorul nume scurs din dulceaţa/blândeţea pământului Mollis Davie: MOLDUL. În el, poetul-filosof distinge grundul întregului neam românesc. Basarabenii, sub urgia vremurilor, l-au neglijat „ani de-a rândul”, dându-l cu împrumut altora, de la care nu l-au mai cerut înapoi. Altfel spus, în generozitatea lor, care a apărut drept „moliciune”, l-au oferit stăpânilor stepei, aceştia crezând că le aparţine, transformând moldul în moldovenism, pentru ca, finalmente, să-i alunge şi din limbă: Tot primind odinioară / musafiri de undeva / azi nu-ncap de limba ta / şi te dau din limbă-afară, / / chiar ţi-au dovedit amicii / fiecare cum putu / că eşti altul, nu eşti tu, / poate totuşi te-ai dezice / / de ce ai şi chiar de tine, / şi de limbă, dacă poţi, / sa-ţi vorbească-ai tăi nepoţi / un alt grai ar fi mai bine, / / prind istoria şi-o scurmă, / (după cum mi i-ai primit) / azi să-ţi spună că-au venit / primii ei, iar tu – pe urmă.

Dacă poemul Decebal recurge la o mare varietate versificativă şi prozodică, din necesităţi de gen, Mollis Davie e de o constanţă riguroasă, din acest punct de vedere, conservând catrenul cu măsura de 7-8 silabe, ritmat trohaic, dar transcendând modelul folcloric prin introducerea rimei îmbrăţişate, sporindu-i, astfel originalitatea. Excepţie face finalul, care este un distih conclusiv, semn că poemul a fost încheiat de Victor Teleucă. În schimb, se menţine tonul imnic, impresia culminând în ultimele două cânturi. Moldul devine o insolită numire a fiinţei româneşti: El te dă cu fruntea-n soare, / sorbi cu ochii pân-orbeşti / plaiuri verzi moldoveneşti – / sfinte semne de-ntrebare / / care din destin îţi cheamă / tot adâncul tău prin vis, / toate mari şi sfinte ni-s / ca MOLD-lacrima de mamă – / / cea mai grea sinceritate – / un odor din dor cu-amar / prinse toate-ntrun focar / ca să-l ştii şi tu ce poate / / ochi în ochi – o MOLDO-taină / într-un MOLDO-ritual / pentrua scoate-un MOLD-voal / de pe suflet ca pe-o haină. În crizele istorice, precum cea din 1989, când a fost conceput poemul, moldul mioritic e trezitor de românism, eliberând de farsele şi dramele vremurilor: Când se face timpul critic – / cruce grea aprinsă-n vânt – / ni se-arată pe pământ / MOLDUL NOSTRU MIORITIC, / / ROMÂNISM ce se revarsă / duh nestins prin limba ta / spre a nu te strămuta / nici o dramă, nici o farsă; Graiul matern este „sfânta pâine” hristică, în stare să primenească „la suflet straiul de culori muiate-n lună, / într-un alb de viscol pur / să-ţi dai cerul cu azur, / s-auzi gândul cum răsună, / / buciumând prin labirinturi / de munţi-văi pe-atâtea guri, / trezind temple de păduri, / clopotind străvechi arginturi. / / Atunci simţi că-acest DEPARTE / este-APROAPELE ce-l porţi – / sufletul cu şapte porţi / de balade fără moarte / / şi-anotimpuri vin prin ele / şi se duc să vină iar, / tu, fiind străvechi portar, / le deschizi şi-nchizi cu stele, / / le încui la ceas de noapte, / luna-ţi sare peste gard / şi prin suflet multe ard / veghile-ţi cu tainici şoapte / / umbra codrilor descântă / prin cel freamăt lung de brad, / vremea-n tine-şi face vad / şi prin tine se frământă, Şi se frământă în balade, mai ales în cea care aduce lumină asupra discordiei mioritice, care otrăveşte sufletul fraţilor, slăbindu-i în faţa străinilor. Poetul înţelege că mesajul baladei nu este moliciunea sufletului românesc, ci jertfa care-l întăreşte, aceeaşi jertfă din poemul dramatic Decebal: şi din vreme trei coboară, / pân-la urmă rămân doi, / când i-i turma mai de soi, / pe al treilea ţil omoară / / ori încearcă să-l omoare, / iar al treilea suntem noi, / nu chiar toţi, dar fiecare, / după cum se nimereşte / / şi astfel din veac în veac / neamul meu se nesfârşeşte. În acest mod a înţeles Victor Teleucă să creeze „literatură patriotică”, evitând capcana sloganardă în care au căzut chiar şi talente autentice. El a ştiu să stăpânească deopotrivă ingerinţele filosofice şi „lirohistoriosofice” dintr-o perspectivă care a depăşit cu mult atât tradiţionalismul, cât şi „postmodernismul modern” printr-o vizionară perspectivă transmodernă.

Theodor Codreanu

Pagina 69

Ecouri literare nr. 8

Liviu OFILEAnU Refugiul dorinței sau ”tehnica” înfiorării entimentul de nostalgie a paradisului pierdut e comutat pe zilele apostolilor, când toate se împlineau conform Scripturii, mai ales Fericirea, cel puţin acesta e punctul de plecare al cărţii de versuri semnată de Mirela Cadar – Refugiul dorinţei, şi apărută la Editura Citadela, Satu-Mare, 2011. Parcă înseriate în titluri după un index alfabetic dintr-un dicţionar, temele acestor poeme sunt: apusul, bogăţia ca deşertăciune, decalogul biblic, delirul, „doamna în negru”, fiorul, libertatea, melancolia de toamnă, sinceritatea, singurătatea, speranţa şi visul. Poeta se lasă cucerită de rezonanţa cuvintelor simple (cele banale şi evitate de alţi autori pentru prozaismul lor), abuzează în ideea unui stil modernist, à la Ungaretti să zicem, de acele pauze între versuri anume croite pentru a filtra emoţia şi a fixa în memoria cititorului monotonia ca stil „poeticesc”: „Mă gândesc la atmosfera paradisiacă/ La ecouri din psalmi// Toate se împlineau/ Fericiri/ din abundenţă (...)”, (Labirint, p. 12).

Dincolo de ingenuitatea caracteristică debutanţilor găsim în acest volum şi versuri acceptabile, de exemplu un text ce pare rupt dintr-un incipit al unei poezii de Emily Dickinson: „De-ar fi să mor/ n-aş putea// Gândindu-mă la tine/ aş ocoli privirea morţii”, (Dorinţă, p. 15). Dorinţa comuniunii cu natura şi a împlinirii în iubire smulge autoarei versuri la modul conjunctiv, cel al opţiunilor condiţionate de ceva nenumit: „Să simt adierile/ Să aud plânsul frunzelor/ Să privesc luna// Mireasma de câmp/ balsamul/ arşiţa trupului// Izvorul/ să-şi facă/ prin mine/ albia”, (Să simt, p. 21). După cum putem observa, tăieturile de vers sunt abrupte, autoarea juxtapune cuvinte peste cuvinte cu iluzia obţinerii unui ton grav prin sacadarea discursului, fie el şi o şoptire de amor sau murmur în faţa oglinzii: „Să fiu un pescăruş pe mare-n zbor/ Eu/ umbra ta/ Tu/ umbra mea// Suflarea ta să-mi deschidă aripile/ Să troienim întreg cuprinsul cu fericire// Să navigăm în noapte ca piraţii nebuni/ Să fiu prada ta// La răsărit”, (Să fiu, p. 23); şi mai pregnant, acel murmur se continuă într-un poem al impresiilor provocate de căderea fulgilor de nea: „A inundat zăpada/ Oraşul/ Avalanşa iubirii.// Un fulg/ O lacrimă/ Pe faţa ta.// Mi-a îngheţat răsuflarea./ Mii de lumini/ Focul iubirii// Flacăra pâlpâie/ Încet, încet,/ O adiere.”, (Flori de gheaţă, p. 25).

După ieşirile din decorul realităţii prin actul imaginaţiei autoarea revine din fantasmele sale în aerul brutal al odăii, de această dată repauzându-se în compania unor reviste, presupunem, literare: „Am revenit pe tărâmul realităţii/ Păstrând tăcerea.// Spiritul tău/ L-am citit în reviste/ După mirosul epidermei// Eşti/ Scânteia// În lumea asta monotonă.”, (Parfum, p. 28). Se mai pot semnala răzleţe figuri de stil, între care una a poeziei introvertite (hermetice) – suspendarea referentului, acel subiect pe care cititorul trebuie să îl reconstituie din însuşirile expuse în versuri. Astfel se realizează vecinătăţi al căror termen de comparaţie se află în memoria culturală a lectorului, în cazul de mai jos arghezienele „flori de mucigai”, mirosul claustrării benevole, mireasma putridă a poeziei simboliste: „Se detaşează de prezent/ Pătrunde cu spaimă/ Înghite în sec/ Rostind/ Întâmplări/ fapte/ durere// Îşi pleacă fruntea sfios// A lăsat uşa deschisă/ Simt miros de mucegai.”, (***, p. 30). Nici funcţia simbolizării nu poate salva o piesă cum este următoarea, unde visul este minunat, ulii” sunt altceva, sau acvila non capit muscas: „Ulii se învârtesc/ deasupra/ Doboară un vis minunat/ Apoi se prăbuşesc// Ulii forfotesc/ sunt bulversaţi/ De inexistenţa/ Luminii pentru iubire.”, (Agitaţie, p. 38).

La paginile 11 şi 14 descoperim două poeme al căror titlu diferă doar prin articolul hotărât, Melancolia şi Melancolie; apoi, meditaţia banală pe teme epuizate nu ne lasă nici un dubiu asupra amatorismului practicat în momentul de faţă de autoare. Şi vorbim, totuşi, de o absolventă a Univerităţii Bucureşti (secţia sociologie-psihologie) care ar trebui să cunoască tehnicile persuasiunii, vorbitul prin-

S

Pagina 70

Ecouri literare nr. 8

tre rânduri şi gesturile, lucruri necesare unui scriitor pentru punerea în scenă a personajelor, atmosferei şi contextului. Că procedeele nu îi reuşesc stau mărturie destule texte, şi oricât s-ar strădui cititorul de bună-credinţă nu poate da peste alte rezultate în afara unei tensiuni care nu-şi află timbrul, metoda adecvată de a se rosti: „Lupta cu moartea/ Duşmanii/ Te vizitează/ Admirându-ţi chinurile.// Poarta de trecere/ Le-a amintit de tine/ Varsă lacrimi la patul tău/ Tu eşti viu!/ Moartea dinainte ţi-o plâng/ Care o fi oful lor/ Prezenţa ta/ Sau mila pentru tine?”, (Sfârşit trist, p. 55). Dar nici această piesă în care „veştejirea” şi „absenţa” sunt personificate nu are nimic de transmis în afară de o prăbuşire a Eului agresat de real, răceala semenilor pentru Poezie, subiecte arhiclasicizate: „Arde-n flăcări// Incendiu.// Indiferenţa celor din jur/ alienare.// Confuză e veştejirea/ Buruienilor din grădină/ Absenţa picăturilor de crystal/ Şi-a ochilor de mărgean// Se prăbuşeşte o pasăre// Din libertatea cerului/ Cuibul ei arde-n flăcări.”, (Veştejirea buruienilor, p. 57). În ciuda forţării limbajului prin verbe şi vocabule cu uz tehnic, poeta se află într-o continuă expectaţie a primăverii, anotimp al facerilor şi mugurilor, iar timpul poemelor e unul abstract, anume ales după stările interioare aşa încât venirea toamnei sau prima zăpadă în câteva pagini nu surprinde. Iată mai întâi un veritabil text de manea cu versuri care sunt departe de eminescienele asemănări clamate în cuvântul înainte al cărţii: „Dacă nu te văd o zi/ Mă îndepărtez de tine/ Dacă nu te simt o zi/ Nu te mai doresc/ Dacă îmi greşeşti/ Mi-e greu să te iert/ Dacă nu mă suni o zi/ Uit că mai exişti/ Dacă nu aş exista/ A cui ar fi iubirea ta?/ Dacă nu ai fi tu?/ Pe cine aş iubi?”, (Pe cine...?, p. 61); acum şi o mostră de amalgamare de poetic şi tehnic, de neologisme alăturate în chip nefericit, şi care nu trimite nicidecum spre poezia liberă a beatnicilor, dimpotrivă, face dovada unei nestăpâniri a proprietăţii termenilor: „Mă retrag în cochilie/ Sistez orice ecou (verbul a sista, n.n.)/ Mă întreb cu mirare:/ Ce ar fi fără tine?// Un sfârşit?/ Sau un nou început?// Situaţie deprimantă/ Halucinantă.// O aventură de-o iarnă.”, (Tu..., p. 69).

Pornind de la titlul cărţii devine clară tendinţa poetei de a se ascunde între cuvinte simple, lipsite de problematică însă nu de trăire, căci autoarea crede sincer în puterea cuvintelor şi a Poeziei ca medicament pentru sine şi Celălalt, aproapele biblic. Pentru omul de rând sau cititorul necultivat aceste versuri pot fi memorabile şi poeta un om de mare ţinută culturală; aici se vădeşte rostul criticii literare, când mesajul operei (când el există) este evidenţiat şi situarea valorică este pertinentă. Criticul Mircea Martin spunea pe undeva că nu e important despre cine scrii (contrar credinţei altor critici), ci cum scrii, iar acest lucru atestă capabilităţile şi funcţia de îndrumare a criticii. În ceea ce priveşte scriitura ingenuă a autoarei, o atenţie mai aplicată şi pivotarea către subiecte care să prindă cititorul şi nu să-l plictisească, un discernământ şi o severă trecere cu bisturiul peste o seamă de versuri goale ar aduce realmente un plus de prospeţime, apt să susţină elogiile din prefaţa îngăduitoare a lui Ioan Nistor. Considerăm că Mirelei Cadar nu i-ar prinde rău lecturarea poeziei româneşti măcar de la optzecişti încoace, acest impact cu poezia de clasă i-ar afecta în mod considerabil stilul neoclasicist şi vetust prin care îşi desfoliază sensibilitatea.

Liviu Ofileanu

Pagina 71

Ecouri literare nr. 8

Adrian BOTEz UnELE RISCURI ALE ÎMBELşUgăRII TALEnTULUI: „POEzII DE DRAgOSTE – AnTOLOgIE” – de IOnUţ CARAgEA …Scoasă de Editura FIDES, din Iaşi, în 2010, antologia scriitorului româno-canadian, IONUŢ CARAGEA, intitulată, cu simplitate (nu ştim şi cu câtă modestie…): Poezii de dragoste – 148 de pagini (cu o foarte incisivă cultural-problematizantă Prefaţă, de Corneliu Leu) – nu este, în niciun caz, ceea ce pretinde a fi, un oarecare inginer de la U.S.R. (care, deocamdată, are mari dificultăţi cu cititul pe orizontală…al Prefeţei lui Corneliu Leu – aşa că, „mai va” până la verticala, de Coloană Infinită, a Poeziei!!!

– …de aceea şi apar, pe blogul inginerului userist, alegaţii aberante, referitoare la secvenţe…”din alte filme” – vizionate de domnia sa, în realitate ori în…coşmarul imposturii!: „Ionuț Caragea nu e un simplu grafoman, mai exact e grafoman, dar nu simplu (…). Poetul începe să delireze despre <<mitra genunii>>, <<paingul orb>> și alte tîmpenii (…)” [1]etc. – … ce înţelept era latinul: „Si tacuisses, philosophus mansises!” – …dar de unde „înţelepciune”, la un individ care n-are de-a face cu literatura/arta, decât pentru că e Directorul de imagine al U.S.R. şi, implicit, ţuţerul/belferul dlui acad. prof. univ. dr. N. Manolescu, şeful U.S.R.?![2]) – …însă, din păcate, antologia pe care o privim, în aceste momente, nu este nici ceea ce şi-ar fi dorit, în mod sigur, autorul – şi, fireşte, nici tocmai ceea ce ar fi aşteptat cititorul. …Există, în acest volum inegal valoric, splendori impresionante, dar şi pulberi… – serafic-rafaelite imagini izbăvitoare de Duh: - cf. Album, p. 24: „mă sfinţeam în iordanul pulpelor tale”, sau „naiva” (în sensul fermecător, post-impresionist, al lui Henri-Julien-Felix-Rousseau „Le Douanier”!), sfios-creştina Întrebare retorică, p.70: „oare o poezie/fără tine şi fără mine/nu se va simţi părăsită/de dragoste?”, inteligente şi dinamice crochiuri lirice: “vom face dragoste în rime/îmbrăţişate/încrucişate/până când toate nopţile/vor fi albe” (cf. Nopţi albe, p. 87), -…sau lirice tablouri luxuriant-expansiv-orientale, pline de o religie păgână şi candidă a iubirii : “locuiesc într-o cameră/cu pardoseala mozaic de săruturi/încă-ţi mai simt mirosul tălpilor şi dogoarea” (cf. Phantom limb, p. 90), ori adevărate kenoze (goliri de “ego”, de sinele terestru) heraldice ale iubirii: “Priveam infinitul de la umbra sânului tău,/pescăruşii zburau prin mănunchi de fuior,/pe umărul stâng îţi plana un cocor, pe dreptul Soarele îşi trăgea răsuflarea” (cf. Priveam, p. 92) – sau -…alcătuiri de mitologii “ad hoc”, dar…vechi, graţioase, fermecătoare şi frumoase precum lumea şi…sirenele/ondinele/ştimele: “deseori iubita mea cântă/la miez de noapte/vrăjeşte pescarii” (cf. În altă viaţă am fost un râu, p. 118) – -alegorii şi elegii erotice, ipostazieri hieratice, de o melancolie atât de înaltă, încât te face să te cufunzi în Sinea Cosmică: “iubito,/m-ai învins şi mă declar iubit/zâmbeşti filigran la colţul gurii de aur/îmi arunc ghearele ancoră în spatele tău/vântul îţi bate în pânze valuri te poartă/departe ia-mă cu tine arată-mi/cum se înşeală o moarte” (cf. Aripi de peşti, p. 30) – sau, chiar, -întregul poem de debut al volumului, poem impresionant, prin delicateţea sa romantic-suprarealistă – Am rupt o foaie de hârtie, p. 23: „dintr-un caiet/dintr-un oarecare caiet/am rupt o foaie de hârtie/după ce am lăsat-o plină de semne/am strâns-o în palme cu ură/şi mi-am îndreptat privirea spre coş/şi parcă…/şi parcă ceva/ca un foşnet de frunze/ca strigătul unui copac trecut/prin nu ştiu câte generaţii de prese/şi parcă ceva îmi spunea/să nu mă grăbesc/şi-atunci am desfăcut încet-încet/acel cocoloş de hârtie/şi… înăuntru/iubita mea stătea/cu capu-ntre genunchi/şi plângea”) – sau expresionista şi covârşitoarea panoramare cosmico-lirică a iubirii, din poemul În inima oraşului, p. 66: “Eu şi femeia din lacrimi/Ne desfăşuram viaţa/În faţa marelui ecran celest/Undeva în arcuirea Lunii/Ne confesam gândurile clandestine”… …dar şi alunecări spre banalul preţios – cum e cazul sintagmei “iubirea mea focoasă” (cf. Întinderi abisale, p. 68: “aş vrea să fie-un trăznet iubirea mea focoasă/şi tunetul să urle sub talpa mea mizeră”),…reuşite experimente, de tip sorescian – întru acordarea viziunii poetice, la modernitatea tehnologică a veacului XXI, dar nepărăsind, nicio clipă măcar, tezaurul arhetipalităţii mitice a umanităţii:“au fost odată ca niciodată/doi ioni împovăraţi de iubire/staţionau fiecare pe orbita lumească/ei

Pagina 72

Ecouri literare nr. 8

ştiau unul de altul şi încercau să sfideze/teoria relativităţii se întâlneau în vise/îşi descărcau sufletele împărţeau trupuri şi stări/centrul de greutate era în inima lor” (cf. Ion şi Ioana, p. 72) – sau: “să învăţăm să piratăm iubirea/copyrightul unui sentiment extrem de costisitor/s-o tragem la indigo în loc să mirosim liliac/să îi poruncim să ne facă pe plac/fără prea mult efort/cu maxim de confort” (cf. Să învăţăm să piratăm iubirea, p. 96)… …dar şi regretabile ratări, spre frivolitate în jocul rimelor şi insuficient control al semanticii (şi insuficientă observaţie a „istoriei” evolutiv-involutive a semanticii cuvintelor!): a- “cu timpul aurul se schimba-n tinichea/şi dragostea ţi se va părea lichea” (cf. Inel de logodnă, p. 61), sau: “Cu toate dorinţele te voi cuprinde/Până la a doua rundă” (cf. Îndrăgostit de cursă lungă, p. 64), sau: “eu sunt în junglă un leuţ – coamă zburlită” (cf. Iubita de la capătul lumii, p. 76), sau: “iubi (n.n.: sic!),/acuma desăvârşesc arta” (cf. Iubita mea, marţiană, p. 80), sau diminutivări interzise, tacit, prin legea bunului-gust, de poezia ultimului veac: “Iubi-te-voi iubeaţă, iubire, iubăreaţă/Drăguţa mea drăguţă” (cf. Iubi-te-voi, iubito, p. 84) etc. – sau rămâneri/întârzieri, lipsite de farmecul stampelor ori de aromele vechimii, în secolul al XIX-lea: “Să te-alerg pe malul mării,/Să-ţi spun şoapte dulci de-amor/şi în clipa sărutării/să sfidăm natura-n zbor…” cf. Te-am dorit, p. 103) – mici blasfemii şi eclectisme religioase, destul de grosiere (ce pot fi, s-ar zice – “trecute cu vederea”, în zile precum cele ale veacului XXI…dar, în sine, foarte stânjenitoare, pentru viziunea românească a Dumnezeirii!): “este acum o fată mărie/însămânţată de dumnezeul ce se reîncarna în mine/a nu ştiu câta oară” (cf. Tanti, tanti, p. 104) b-ori chiar alunecare spre „banlieu” şi spre „ahturile” ţigăneşti-lăutăreşti (dar nu de secol al XIXlea şi nu „à la Miron Radu Paraschivescu”!), ale Demiurgului-Poet ; spre pildă, Ah, Ioano, p. 44: „ah, şi ce pomeţi,/sinceri şi glumeţi (…) ah, şi sânii tăi,/plini de vânătăi,/ah, şi ce buric,/fără şiretlic,/ah, şi ce mai spate,/de-o să am păcate,/ah, şi ce mai braţe/or să mă înhaţe” etc.).

Toate aceste ratări sunt riscuri deja asumate „din născare”, ale manifestării dinamice a unui talent (prea) îmbelşugat, iar nu excrescenţe monstruoase, nefireşti – pentru Poezia oricărui Autentic Poet. …Noi ştim foarte exact, acum (după ce i-am citit, lui IONUŢ CARAGEA, câteva volume de excelentă Poezie!), la ce înălţimi suverane se ridică talentul lui IONUŢ CARAGEA – şi, tocmai de aceea, ne cuprinde nostalgia, văzând cât de neglijentă i-a fost selecţia poemelor. O „antologie”, cel puţin aşa ar fi de dorit, ar trebui să adune-culeagă (…cu extremă răceală axiologico-chirurgicală, cu nemiloasă luciditate, folosind instrumente delicate precum firele pânzei de „paing”…) - bijuteriile cele mai orbitoare ale „coroanei”, ale antecedentelor cărţi… – cărţi, poate, scrise prea impulsiv/intempestiv, la temperaturi maladive…şi, deci, purtând, agăţate de metalul preţios – inevitabilele zguri. Dar, din păcate, mulţi scriitori, chiar dintre cei universal consacraţi, îşi ratează „auto-retrospectivele”, nu stau la distanţa optimă, faţă de „tabloul” creaţiei lor trecute, atunci când îşi execută selecţia pentru „marea sinteză orfică”. Şi, atunci, devin fireşti scurgerile de aluviuni, peste chipul Giocondei…Ar fi de preferat, zicem noi (după experienţa unor serii de „vizite” pe sub „simezele” retrospective ale poeţilor lumii) ca niciodată, vreun Poet, să nu fie încercat de luciferismul „auto-antologării”: antologiile să i le facă, totdeauna, fără excepţie, doar…posteritatea cititor-admirativă! …Dar, ceea ce este indiscutabil, este îmbelşugarea Harului, la IONUŢ CARAGEA. De aceea, nici nu sunt atât de supărător-agresive, „ratările de selecţie”. Cine are un talent viguros şi stufos, aproape furibund, precum IONUŢ CARAGEA, este firesc să producă, pe lângă admiraţia faţă de sublimul coroanei avântate spre stele, şi umbră: îţi mai tragi sufletul, în conul de umbră al ne-izbutirii, pentru câtă sufocare cu Frumos te-a obligat să absorbi, prin bietele tale două nări şi două pupile, strangulate-îngustate, ca la feline, de atâtea năvale de lumină orbitoare. …Totuşi, pe viitor, trebuie făcut ceva pentru a-l pune de acord pe (prea)plinul de Har-Poetul Princiar, IONUŢ CARAGEA – cu micii (sau mai marii) demoni ai deraierilor semantice (şi chiar de „gust”!). Soluţia am dat-o, deja, după opinia noastră: IONUŢ CARAGEA să nu-şi mai pritocească/alcătuiască, în singurătatea auto-admirativă, propriile-i antologii… – ci să lase posteritatea să-i „cearnă” şi…”discearnă”, întreaga Poezie. El, IONUŢ CARAGEA, să se lase în voia fluviului Creaţiei Orfice, adică, să facă ceea ce TREBUIE să facă orice poet, pentru că este SINGURA LUI MISIUNE: SĂ-ŞI SCRIE „DICTEURILE DIVINE”, cu frenezie (neîntreruptă de zvârcoliri, ispitiri şi curiozităţi narcisiace!), să consemneze TOTUL, el, Martirul Scrib Cosmic, aflat în ek-stasis! – …şi să-şi facă această datorie, faţă de Dumnezeu şi Univers, cu uluire de veşnic copil, întru veşnic regenerată prospeţime a sfâşierii sacrificiului hristic.

prof. dr. Adrian Botez

Pagina 73

Ecouri literare nr. 8

Dorina şIşU CăLăTORIA FAnTASTICă În ROMAnUL PARODIC (din cartea “Incursiune în romanul grec-latin”) otivul devine dominant în Istoria adevărată, strălucit roman parodic al lui Lucian scris în secolul al II-lea. În acest roman Lucian inaugurează o călătorie fantastică dincolo de lumile locuite.

Romanul său se prezintă ca o parodie ostentativă a unor relatări de voiajuri fabuloase, relatări care minţeau pretinzând că sunt autentice. Însuşi Lucian mărturiseşte că persiflează atât pe Ctesias din Cnidos care scrisese despre India fără să o vadă şi fără să fi ascultat pe vreun cunoscător al acestui ţinut, cât şi pe Iambulos, născocitor de minciuni vizibile despre Insulele Oceanului. El îi plasează pe Ctesias şi pe Herodot în infern unde trebuie să-şi ispăşească minciunile debitate în scrierile lor.

Punctul de plecare al călătoriei îl constituie coloanele lui Hercule de unde naratorul împreună cu cincizeci de corăbieri porneşte în căutarea de ţinuturi necunoscute. După un drum de optzeci de zile pe mare exploratorii ajung într-o insulă fantastică unde abundă râuri pline cu vin şi femeile - viţe de vie. După aceea o furtună îi aruncă în cer şi ajung pe lună unde guverna regele Endimion. Aici ei sunt martorii unui război între lunari şi solarii cu un fizic surprinzător: cei mai frumoşi dintre locuitori sunt chei şi tuturor le curge miere acră din nas. Cavalerii lunii sunt urcaţi pe vulturi giganţi în timp ce războinicii solari se caţără pe nişte furnici uriaşe. După plecarea de pe lună peripeţiile se succed vertiginos. Exploratorii sunt atacaţi de monştrii, ajung în pântecul unei balene, reuşesc să scape şi plutind pe o mare de lapte ajung în Elizeu unde asistă la o victorie a eroilor asupra celor chinuiţi. În insula ticăloşilor există piraţi fantastici călare pe delfini domesticiţi, minotauri şi femei antropofage. După ce corabia se sfărâmă de un ţărm ajung pe continentul vecin celui natal, probabil Africa. Naraţia se întrerupe aici fără a mai fi continuată vreodată deoarece această întrerupere se vrea a fi un manifest truc narativ.

Elementul aventuros primează în mod evident în acest roman în care dragostea şi religia dispar complet însă aventura nu are nici o finalitate; călătoria se naşte din setea de cunoaştere, din curiozitate, din nevoia intrinsecă a omului de a distruge limitele spaţiale, de a ieşi dintr-un spaţiu închis şi de a explora întregul univers.

Romanul lui Lucian propune însă o poveste fantastică ireală (titlul său fiind în mod explicit unul parodic care are scopul de a relaxa şi de a amuza pe cititor. Autorul însuşi mărturiseşte că aventurile povestite nu s-au petrecut niciodată şi nici nu au şanse de a se petrece: "am vrut să profit de libertatea de a închipui poveşti şi, cum n-aveam nimic adevărat de narat, m-am decis să mint mai onest decât alţii, pentru că voi spune adevărul numai despre un singur lucru şi anume că înşir minciuni"(Lucian, Istoria adevărată, I).

De fapt Istoria adevărată exprimă aspiraţia oamenilor lumii locuite din acea epocă (epoca Imperiului Roman) de a vedea meleaguri noi, cale de a explora Oceanul Atlantic şi chiar corpurile cereşti, inclusiv Luna unde se bănuia existenţa unor fiinţe şi unui peisaj fantastic. Optica geografică populară antică apare deformată în universul romanesc al lui Lucian: pământul pluteşte pe apele oceanului, infernul este escat la suprafaţă şi situaţionat în nişte insule ale Oceanului, oceanul însuşi confundându-se cu spaţiul infinit al Universului. Miturile eshatologice difuzate de filosofi sunt parodiate, Lucian ajungând să ironizeze şi să persifleze cu un comic colosal chiar şi invenţia mitică precum şi toate curentele filosofice antice.

Călătoria devine la Lucian un fel de pretext pentru dezvoltarea parodiei căci romanul său este în primul rând unul parodic, deşi plin de aventuri, de călătorii pe mare, de naufragii. Parodia literară este nu numai satirică ci şi umoristică. Când plăsmuieşte plin de umor două tablouri de luptă: dintre lunari şi solari şi cea din pântecul balenei dintre oameni şi monştrii acvatici, Lucian parodiază textele istoriografice: organizarea liniilor de bătaie aminteşte de cea a legiunilor romane.

Psihologia personajelor este schiţată în linii mari, trăsătura de caracter dominantă fiind la toţi protagoniştii curiozitatea nestăvilită. Lucian nu abandonează principalele tipare ale romanului grec. Dimpotrivă, se regăsesc surprizele extravagante, sugestia suspense-ului, răsturnările palpitante, însă toate acestea sunt mult mai concentrate.

Acest roman umoristic parodic completează tabloul structurii romanului grec care circumscrie ca veritabilă invariantă proeminentă naraţiei unor aventuri palpitante. Istoria adevărată are totodată meritul de a oferi un model inteligent de povestire fantastico-umoristică pentru Orlando furioso sau pentru Aventurile baronului de Münchausen.

M

Dorina {i[u

Pagina 74

Ecouri literare nr. 8

Eseu

george PETROVAI Cătălin z. AFRăSInEI Constantin CLISU Mihai APOSTU Ion n. OPREA Theodor PRACSIU Daniela OATU

Pagina 75

Ecouri literare nr. 8

george PETROVAI Jack London şi opera sa zămislitoare de supraoameni

1.Privire de ansamblu asupra literaturii americane Se ştie că istoria Statelor Unite începe cu anul 1776, mai exact cu data de 4 Iulie 1776, dată la care a fost elaborată Declaraţia de Independenţă a celor 13 colonii britanice din America de Nord. Prin urmare, o istorie care na împlinit nici măcar un sfert de mileniu, ceea ce înseamnă că ea-i un ţânc cu caş la gură în comparaţie cu istoria multimilenară a atâtor şi atâtor popoare de pe rotundul pământului (egipteni, chinezi, greci, evrei etc.). Dar cum ea a demarat vijelios de pe rampa de lansare a celui mai ofensiv modernism, un modernism britanic puternic infuzat cu pragmatism şi maşinism, iată că istoria Statelor Unite, departe de a se comporta aidoma unui tânăr timid şi nepriceput între patriarhii istoriei universale, în scurt timp s-a impus drept liderul incontestabil al expansiunii teritoriale şi al influenţelor politico-diplomotice prin argumente de ordin militar şi de factură economicofinanciară, precum şi liderul contestabil al insistenţelor de instaurare – cu sau fără vrerea celor în cauză – a unei libertăţi pusă în slujba interesului şi a unei democraţii subordonată potentaţilor...

Aidoma perlei închisă în cochilie înainte de-a fi pusă în libertate de temerarii ei pescuitori, istoria culturii unui popor este închisă în istoria lui naţională mai înainte de a-şi lua zborul spre universalitate, astfel îmbogăţind şiragul de perle pe care favoarea divină a consimţit să-l prindă la gâtul omenirii.

Ei bine, potrivit celor afirmate mai sus, tânăra literatură americană – mult mai tânără şi mai lesne de încadrat pe epoci şi curente decât, să zicem, literatura engleză ori cea franceză – poate fi corect cercetată prin raportarea curiosului la cele trei tetrade sau momente cheie ale evoluţiei sale: a)Edgar Allan Poe – Walt Whitman – Herman Melville – Mark Twain; b)Stephen Crane – Frank Norris – Jack London – Theodore Dreiser; c)William Faulkner – Ernest Hemingway – John Steinbeck – Saul Bellow.

Dacă la aceşti condeieri de referinţă, cu adevărat coloana vertebrală a literaturii nord-americane, mai adăugăm patru nume ilustre: Henry Wadsworth Longfellow, Eugene O’Neill, Henry Miller şi William Saroyan, iată că avem o foarte bună perspectivă asupra acestei literaturi. Cu următoarele două precizări: 1)Importanţa şi influenţa scrierilor americane a început cu E.A.Poe, a continuat cu cea de-a doua tetradă, pentru ca scriitorii din cea de-a treia tetradă, prin faptul că toţi patru au fost răsplătiţi cu Premiul Nobel să evidenţieze triumful literaturii din Statele Unite în faţa celor de pe bătrânul continent; 2)Toţi scriitorii menţionaţi mai sus sunt clasici, indiferent de curentul căruia îi aparţin de drept şi de fapt (romantism, naturalism, realism, modernism etc.).

Dar, aşa cum am precizat şi în eseul Yasunari Kawabata şi drumul prozei sale de la modernism la clasicism, conceptul de clasicism nu trebuie luat în sensul strict al celui european, care ştim că era un curent eminamente intelectualist, un curent care practic se confunda cu cel francez, şi asta deoarece Franţa a fost ţara care a oferit climatul cel mai favorabil pentru dezvoltarea clasicismului european. În fiecare cultură naţională se distinge o perioadă clasică sau de maximă înflorire artistică, specifică ariei de răspândire a limbii respective. Iar această perioadă se raportează la clasicismul francez din secolul al XVII-lea în virtutea regulei de aur, potrivit căreia valorile culturale din totdeauna şi de pretutindeni fac parte din zestrea cea mai preţioasă a omenirii şi că izvoditorii acestor valori trebuie cinstiţi pe măsura faptelor lor. În schimb, toţi producătorii de frumos din fiecare cultură naţională privesc la clasicismul lor atât ca la un etalon al echilibrului şi armoniei, cât şi ca la un adevărat far călăuzitor, care – indiferent de mijloacele întrebuinţate – îi ajută să urce înspre culmile creaţiei umane.

2.Omul Jack London Viaţa lui Jack London este atât de încărcată de umilinţe, luptă, neprevăzut şi inconsecvenţe încât ea însăşi pare a fi un amplu roman, scris spre mirarea sau (după caz) spre desfătarea cercetătorilor şi

Pagina 76

Ecouri literare nr. 8

cititorilor de cel mai iscusit condeier al tuturor timpurilor – destinul.

Căci cărui scriitor i-ar putea trece prin cap să-şi smulgă personajul înainte de vreme din gogoaşa neantului, sperând că în acest chip va grăbi adjudecarea nemuririi lui în lumea artistică?! Ei bine, destinul a făcut-o cu scriitorul nostru. După cum ne înştiinţează excelentul traducător D.Mazilu în Prefaţa la cele trei volume de Opere alese apărute în 1966 la Editura pentru Literatura Universală, „Lumea a aflat de existenţa lui (a lui J. London, nota mea, G.P.) cu aproape şapte luni înainte de naştere”.

Lucrurile s-au petrecut în felul următor: În ziua de 4 iunie 1875, ziarul Chronicle din San Francisco îşi anunţa cititorii despre cea de-a doua încercare de sinucidere a Florei Wellman, soţia nelegitimă a „profesorului” W.H.Chaney, cel care – printre altele – se ocupa cu astrologia. După ce scapă cu viaţă de pe urma primei tentative de sinucidere (otrăvire cu laudanum), femeia se alege cu o rană superficială şi în cea de-a doua tentativă, mai exact de pe urma glonţului pe care nefericita şi-l trăsese în frunte.

Care este cauza acestor gesturi disperate? „Flora Wellman, ne spune D.Mazilu, refuzase să pună capăt vieţii copilului pe care-l purta în pântece, iar bărbatul ei, astrologul ambulant, o aruncase pe drumuri”.

Viitorul scriitor se va naşte, aşadar, pe 12 ianuarie 1876, dar de-abia pe 7 septembrie 1876 (în urma căsătoriei Florei cu văduvul John London) fiul ei nelegitim primeşte numele de John Griffith London. Iar pe cel de Jack, prenume cu care va cunoaşte celebritatea, avea să şi-l ia de-abia după ce ajunge pe băncile şcolii primare.

Acesta a fost doar începutul necazurilor, căci practic Jack London n-a avut copilărie: n-a avut parte de dragoste maternă (doar doica, negresa Jenny Prentiss, l-a iubit ca o mamă) şi n-a cunoscut nici deliciile jocului cu copii de vârsta lui. În schimb, după cum relatează Irving Stone în faimoasa sa biografie închinată scriitorului, de la vârsta de zece ani, vârstă la care ar fi trebuit să consacre şcolii întreaga sa energie, J.London a fost nevoit să preia pe umerii lui fragezi o bună parte din nelipsitele nevoi materiale ale familiei. Iar asta însemna să se scoale la trei dimineaţa ca să poată vinde ziare pe stradă, apoi să meargă la şcoală, iar după ore din nou să dea fuga ca să prindă ediţia de seară a ziarelor ce trebuiau vândute. Nici sfârşitul de săptămână nu-i aducea binemeritata odihnă, căci sâmbăta îl găsea ajutându-l pe un distribuitor de gheaţă, iar duminica „aşeza popicele pentru nişte olandezi beţi care se distrau într-un parc”.

Cum nevoile materiale parcă devin tot mai presante pe măsură ce trec anii, la vârsta de cincisprezece ani Jack London munceşte câte 18 şi 20 de ore (într-un rând chiar 30 de ore!) într-o fabrică de cutii de conserve, fapt care face din el un proletar în adevăratul sens al cuvântului.

Ori condiţiile inumane de muncă (fabrica unde se lucra era instalată într-un mare grajd, care nu se putea aerisi decât prin spaţiile goale dintre scândurile pereţilor), dar mai ales oribila exploatare a muncii copiilor (fete şi băieţi, practic nişte copii, trudeau câte 12 şi 14 ore pe zi pentru 10 cenţi pe oră), toate astea, aşadar, au făcut mai târziu din Jack London „singurul scriitor proletar, înainte de Dreiser” (Maxwell Geismar în Rebels and Ancestors: The American Novel 1890-1915). Iar de acest fapt ne încredinţează atât scrierile sale pronunţat antioligarhice (Revoluţia, Călcâiul de fier), cât şi ilustrativul pasaj din romanul autobiografic Martin Eden, pasaj în care alter ego-ul scriitorului, după ce scrierile încep să i se vîndă ca pâinea caldă încât la ţanc devine putred de bogat, îl întălneşte într-una din acele zile mănoase pe Joe Dawson, fostul lui coleg de trudă la spălătoria unui hotel, căruia îi dăruieşte o spălătorie cu toată dotarea necesară, dar în următoarele condiţii: „Fără muncă de noapte. Fără copii puşi să supravegheze calandrul de călcat. Să nu existe nici un copil, nicăieri. Şi lefuri omeneşti”.

Toţi cercetătorii care s-au aplecat asupra vieţii lui London sunt de părere că în viaţa scriitorului există două evenimente „deosebit de importante pentru formarea personalităţii sale şi pentru viitoarea orientare şi structurare a operei” (D.Mazilu): A)Primul eveniment îl constituie călătoria sa de la San Francisco la New York şi Niagara Falls, de-aici la Vancouver şi din nou la San Francisco. Această lungă călătorie a lui Jack de-a lungul şi de-a latul Americii are darul să-i îmbogăţească experienţa de viaţă atât prin discuţiile purtate cu diverşi muncitori, cât mai ales prin coşmarul trăit o dată cu arestarea sa ca vagabond la Niagara Falls şi apoi prin ispăşirea celor treizeci de zile de închisoare, întâmplări relatate cu lux de amănunte în Agăţat şi Penitenciarul.

B)Cel de-al doilea eveniment de referinţă din viaţa scriitorului este „călătoria făcută în Alaska o dată cu puhoiul de oameni porniţi în «goana după aur» către regiunea Klondike”. Călătoria în Alaska este precedcată de o perioadă deosebit de fertilă pentru mintea şi inima viitorului condeier:

Pagina 77

Ecouri literare nr. 8

a)Lucrează ca portar al şcolii secundare pe care chiar o termină, dar prestează şi alte diverse treburi precum spălatul geamurilor, bătutul covoarelor sau truda năucitoare într-o spălătorie (episod relatat cu cu un realism necruţător în Martin Eden), toate aceste ocupaţii asigurându-i mijloacele de subzistenţă pentru studiu acasă şi în biblioteca publică din Oakland, ca şi pentru acel semestru în care a frecventat cursurile Universităţii din aceeaşi localitate.

Lecturile lui predilecte se îndreaptă spre Charles Darwin (doctrina selecţiei naturale), spre Herbert Spencer (teoria organicistă a societăţii, respectiv ideea inegalităţii raselor şi supremaţia anglo-saxonilor) şi spre Friedrich Nietzsche (cultul forţei şi al supraomului), după cum ca marinar îi citeşte noaptea îndeosebi pe Tolstoi, Flaubert şi Melville, iar în Alaska se simte atât de atras de Rudyard Kipling, încât nu ezită ca pe teribilul ger subpolar să facă un drum de şase mile, numai ca să poată împrumuta o carte a mult îndrăgitului poet şi prozator englez. b)O cunoaşte şi se îndrăgosteşte de Mable Applegarth, fata care aparţine unei caste superioare, prin urmare – după canoanele moralei burgheze – inaccesibilă lui London, dar singura femeie pe care a iubit-o întreaga lui viaţă şi după al cărei chip a realizat portretul lui Ruth Morse din romanul Martin Eden, cea mai izbutită figură feminină din întrega sa creaţie.

Ce anume l-a îndemnat pe Jack să pornească înspre Alaska? Pesemne că mai puternică decât dorinţa sa de înavuţire şi decât dorul său de aventură a fost intenţia de-a scăpa cu orice chip din situaţia fără ieşire în care ajunsese această familie condusă de fanteziile tiranice şi irascibile ale mamei Flora.

Dacă avem în vedere forţa şi autenticitatea scrierilor inspirate de viaţa şi peisajul din Alaska, scrieri niciodată depăşite şi doar rareori egalate de operele de imaginaţie din California şi din mările Sudului, atunci nu putem să nu fim de acord cu afirmaţia lui D. Mazilu, cum că – respectând proporţiile – călătoria lui Jack London în Alaska „este ceva similar cu călătoria lui Goethe în Italia”. Însuşi scriitorul american va recunoaşte 20 de ani mai târziu în proiectata autobiografie pe care ar fi vrut să o intituleze Marinarul călăreţ: „Klondike este locul în care m-am aflat pe mine însumi...”

3.Obsesia supraomului La drept vorbind, problema supraomului este una a înzestrării sau mai degrabă a înfăptuirilor de seamă în istoria omenirii, fie că astfel de fapte au fost săvârşite de eroi legendari sau reali (reformatori politico-militari şi economico-sociali cu aspiraţii hegemonice), fie că ele (faptele) se datorează unor vizionari care stau la taifas cu Absolutul (reformatorii religioşi ai omenirii) ori ai unor spirite atinse de flacăra transfiguratoare a Frumosului şi Adevărului (artişti remarcabili şi truditori pe ogorul fără hotar al culturii universale).

Iar în artă şi cultură chemările înspre condiţia supraomului sunt mult mai numeroase şi mai frecvente decât în alte sfere de activitate, deoarece un scriitor, de exemplu, are posibilitatea ca prin bogăţia trăirilor lăuntrice, fecundate cu lecturi adecvate şi însufleţite cu harul său artistic, să creeze personaje memorabile, adevărate repere pentru gândire şi inimă în lumea reală şi în cea ficţional-artistică.

Căci – o ştie oricine – operele cu adevărat valoroase urmăresc în primul rând să instruiască, respectiv să-i emoţioneze artistic şi să-i transfigureze moral-spiritual pe cititori, şi abia pe urmă să-i desfete. Să dau un singur exemplu: Marii scriitori romantici, începand chiar cu teoreticianul curentului – Victor Hugo, nu urmăreau cu osârdie să creeze personaje de-o impresionantă statură supraumană, fie că ele urmau semiaxa pozitivă a condiţiei umane (eroi cu apetit demiurgic), fie pe cea negativă (fiinţe cu înfăţişări hidoase sau chiar angelice şi cu minţile şi inimile îngreunate de tentaţii luciferice) ?!...

Dar, desigur, una este să auzi chemarea supraumanului în mod instinctiv, adică în virtutea geneticei tendinţe de autodepăşire sădită de favoarea divină în străfundurile dăruirii până la jertfă a celui ce este menit să contribuie la îmbogăţirea cunoaşterii şi simţirii umane, şi cu totul altceva este să o faci programat, altfel spus urmând paşii unei doctrine filosofice.

Iar London chiar asta a făcut: A crezut în legea selecţiei naturale şi în darwinismul social al lui Spencer, dar mai cu seamă i-a dat crezare lui Nitzsche că lumea este formată din stăpâni şi din sclavi, fiecare dintre aceştia cu morala sa, şi că rosturile lumii (inclusiv dreptatea şi belşugul) se află în mâinile celor puternici. Însăşi viaţa lui Jack (la început o viaţă plină de umilinţe şi vitregii, apoi – după ce ajunge scriitor de succes – o viaţă doldora de faimă şi bogăţie), se vrea o confirmare a axiomei nitzscheene: a biruit toate încercările semănate de destin pe firul vieţii sale (a fost bastard, nu avusese copilărie, nu ştiuse ce înseamnă dragostea părintească, fusese nevoit să lucreze aidoma unei vite de povară) şi a ajuns un

Pagina 78

Ecouri literare nr. 8

foarte bine plătit „neguţător de materie cenuşie” tocmai pentru că făcea parte din categoria oamenilor puternici! „Dar, adaugă D. Mazilu, succesul aducător de faimă şi de bani parcă nu izbutea să-l mulţumească, să-l aline pe deplin. Simţea nevoia să se zugrăvească pe sine însuşi şi să se arate lumii ca un exemplar de elită, ca omul ce-i depăşea pe toţi ceilalţi cel puţin cu un cap – pe scurt, ca un adevărat supraom”.

Face acest lucru mai cu seamă în romanul autobiografic Martin Eden (după părerea lui Irving Stone „poate cel mai bun roman pe care l-a scris Jack London vreodată şi unul dintre cele mai mari din literatura americană”), roman în care personajul principal („Eu sunt Martin Eden!”) ne este înfăţişat aidoma unui supraom: Îmboldit de dragostea mistuitoare ce-o nutreşte pentru Ruth Morse de cum a văzut-o prima dată şi conştient că fata-i este inaccesibilă atâta vreme cât el rămâne pe mai departe un marinar greoi şi necioplit, Martin Eden se pune temeinic pe studiu şi, după ce izbuteşte să înlăture enormul handicap datorat gramaticii sale defectuoase, vocabularului sărăcăcios şi cunoştinţelor precare, ajunge să-i depăşească la nivelul cunoştinţelor şi la logica argumentării unei afirmaţii pe toţi membrii clanului Morse, ba chiar şi pe invitaţii cu ştaif ai acestora, cu toate că discuta în contradictoriu aride chestiuni de filosofie şi sociologie şi cu toate că partenerii săi de dialog erau cu toţii absolvenţi ai unor prestigioase universităţi. Şi astfel Martin ajunge să câştige dragostea acelei Ruth „palidă ca o fantomă, sensibilă, gingaşă şi eterată”, o dragoste care pentru el înseamnă „cel mai minunat lucru de pe lume” şi „cel mai de seamă dar al vieţii”.

Cei doi tineri se logodesc, chiar dacă părinţii fetei îi arată lui Martin din ce în ce mai multă ostilitate. Vroiau pentru Ruth un soţ potrivit, nicidecum un coate-goale... Dar întrucât Martin Eden, încrezător în steaua lui norocoasă de scriitor, refuză cu îndârjire să urmeze sfaturile lui Ruth să-şi caute o slujbă, în pofida faptului că manuscrisele îi sunt sistematic refuzate de reviste şi el rabdă eroic de foame, iată că vine acea zi când fata rupe logodna şi când familia Morse nu-l mai primeşte în casă.

Taman de-atunci scrierile lui Martin încep să fie publicate de cele mai prestigioase reviste americane, cărţile i se vând ca pâinea caldă şi el devine putred de bogat. Iar o dată cu faima şi banii vine şi respectul propriei familii şi al concetăţenilor, inclusiv al familiei Morse, respect materializat în nenumărate şi insistente invitaţii la masă. Dar tot de-atunci (el care odinioară era atât de puternic şi curajos încât se dovedea de neînvins în încăierări), simte deodată că l-a cotropit oboseala (nu mai scrie nimic) şi mai ales scârba faţă de lumea în care atâta dorise să intre pentru a fi demn de fata pe care o iubea. „Căci, îşi spunea Martin tot mai des, unde erau toţi ăştia care mă asaltează cu invitaţiile când eu crăpam de foame? Că doar eu am rămas acelaşi, iar scrierile mele datează din acea perioadă...”

Din aceste considerente, vizita lui Ruth nu-l mai înflăcărează, iar încercările ei de a-i redeştepta dragostea îl lasă complet rece...

Cum starea asta persistă, deşi medicul îl asigură că-i perfect sănătos, Martin Eden înclină să creadă că leacul trebuincios revenirii la viaţă îl va găsi în ambianţa regenerativă din mările Sudului. Aşa că se îmbarcă pe un vas de pasageri. Dar când vasul ajunge în larg, el iese noaptea pe fereastra cabinei şi se azvârle în ocean.

Tot morţii sunt sortiţi de autor şi ceilalţi doi supraoameni zămisliţi de el: Lup Larsen, personajul principal din romanul Lupul de mare, respectiv Ernest Everhard, eroul romanului Călcâiul de fier, despre care afirmă încă din primul capitol al cărţii: „Un supraom ca aceia descrişi de Nietzsche”.

Dacă romanul Călcâiul de fier are capacitatea de-a evidenţia lupta dusă de socialistul Ernest Everhard şi de tovarăşii săi (inclusiv de Avis Everhard, soţia lui Ernest şi cronicarul istoriei) împotriva oligarhilor, cartea izbutind o impresionantă prefigurare a ororilor fasciste, nu acelaşi lucru se poate spune despre Lupul de mare, un roman mult mai puţin realizat în plan artistic. Iar asta în pofida faptului că Wolf Larsen, căpitanul corăbiei Năluca, poate fi pe drept cuvânt considerat supraomul tipic al lui Jack London: are o inteligenţă pătrunzătoare şi destul de bine cultivată (Herbert Spencer este filosoful său preferat), dar mai ales are o supraomenească forţă fizică. Dar din toate aceste supraînsuşiri nu rezultă nici o însuşire morală pozitivă, ceea ce înseamnă că un astfel de supraom nu-i este folositor nimănui.

Parcă simţind lipsa de finalitate a însuşirilor lui Lup Larsen, scriitorul – după o suită de întâmplări care se situează în vecinătatea miraculosului – le pune capăt printr-o întâmplare neconvingătoare,

Pagina 79

Ecouri literare nr. 8

ce are darul să scoată şi mai mult în evidenţă carenţele de concepţie, mai exact notele de artificial şi forţat ale cărţii: o tumoare cerebrală face dintr-un supraom un neputincios, adică o pradă uşoară pentru un individ banal de teapa lui Humphrey Van Weyde.

Prin urmare, la nici unul din aceste personaje, nu avem confirmarea artistică a autorului că supraomul ca tip ar fi menit succesului. Ba mai mult, „obsesia supraomului, ne avertizează D. Mazilu, a dăunat mult valorii estetice a operei lui London”.

De-abia scrierile scutite de prezenţa supraomului ne arată măsura talentului narator al lui Jack London, ca şi priceperea lui de-a închega o acţiune capabilă să-l captiveze pe cititor de la primul până la ultimul cuvânt. În această categorie intră cele mai multe dintre nuvelele sale, ca de pildă splendida nuvelă intitulată Dragoste de viaţă, precum şi acele delicioase romane care au ca personaje centrale câinii (Chemarea străbunilor, Colţ- Alb, Mihail, câine de circ), scrieri în care îşi arată inegalabila măiestrie în pătrunderea psihologiei animalelor.

De menţionat două dintre caracteristicile spefifice artei londoniene: a)Strânsele legături dintre viaţa şi opera sa: a trăit romanele pe care le-a scris şi a scris romanele pe care le-a trăit. Dar asta nu i-a conferit înţelepciunea cu ajutorul căreia să-şi salveze viaţa de eşecuri (şi-a îndepărtat de el cele două fetiţe rezultate din prima căsătorie, după care vine sinuciderea la vârsta de numai 40 de ani), după cum nici opera n-a ştiut să şi-o ferească de contradicţii, precum contradicţia dintre convingeri şi fapte (mereu s-a declarat fiu al clasei muncitoare, dar s-a dovedit individualist, avid de bani şi de onoruri); b)N-a fost atras de subtilităţile psihologice şi n-a fost deloc un imaginativ. De aceea, în compunerea personajelor feminine el a copiat realitatea. Cu toate astea, London trebuie socotit creatorul primului tip de femeie americană modernă (independentă, îndrăzneaţă) şi părintele nuvelisticii americane moderne prin Fiul lupului, prima sa carte (apărută în 1900), după cum – alături de Stephen Crane şi Frank Norris – el a contribuit decisiv la primenirea atmosferei literare americane. Iată părerea lui Philip S. Foner în această privinţă, părere exprimată în Jack London, American Rebel: „Jack London a fost acela care, mai mult decât toţi ceilalţi scriitori din vremea sa, a spart gheaţa ce congela literele americane şi a creat o legătură plină de semnificaţii între viaţă şi literatură”.

Căci, completează D. Mazilu, „Specificul artei lui London este energia clocotitoare ce izbucneşte din fiecare pagină a operelor sale reprezentative”.

Sighetul Marma]iei, George Petrovai

Pagina 80

Ecouri literare nr. 8

Prof. dr. Cătălin z. AFRăSInEI Poetica Revelaţiei Întru amintirea nemuritoare a Preaiubitului meu Profesoriu de Lingvis-

tica Generală, domnului Ioan Lobiuc, trecut mult prea devreme la Cele Eterne şi Nepieritoare Prolegomene la o filosofie a revelaţiei (continuare din numărul trecut) În Proslogion, Anselm formulează argumentul ontologic, inspirat din teoria ideilor a lui Platon. Oamenii pot avea diferite calități și desăvârșiri.

Or, e nevoie de un izvor al tuturor desăvârșirilor. Dumnezeu e cel despre care nu se poate cugeta ceva mai desăvârșit. Când omul se referă la Dumnezeu, formulând atribute, nu face decât o descriere palidă a atributelor lui Dumnezeu. E greșit a spune că Dumnezeu are bunătate și înțelepciune; el e bunătatea și înțelepciunea. Câtă vreme omul are în sine ideea de Dumnezeu, acesta trebuie să existe în mod necesar deoarece o idee care se referă la un Dumnezeu inexistent (sau la unul cu existență contingentă) nu este o idee de Dumnezeu . Raportul om-Dumnezeu, în manieră anselmiană poate fi considerat ca un raport între persoane. După Schelling, prin filosofia revelaţiei (Philosophie der Offenbarung) desemnăm virtualităţile abordărilor filosofice, metafizice şi mistice din mundus imaginalis care pot constitui obiectul unei ,,ştiinţe a revelaţiei’’ . În această ,,ştiinţă’’sunt înglobate, prin urmare, toate ştiinţele esenţiale, ca ,,desfăşurare a cugetării lui Dumnezeu’’(Hegel), ca deja constituite (J. Monod: ,,perfecţiunea acestei lumi’’), nu însă fără să li se reducă semnificaţia la ceea ce reprezintă ele în mod real, cu expuneri despre posibila lor implicare în câmpul teoriei filosofice a revelaţiei. Însă, pentru a avea acces la concret, se impune transgresarea acestuia prin ,,intuirea esenţelor’’ şi a revelaţiei.

Atunci când Descartes formulează Regulae ad directionem ingenii , respectiv, ,,1. ţinta cercetărilor trebuie să fie de a ne îndruma mintea către rostirea unor judecăţi întemeiate şi adevărate, cu privire la toate lucrurile care ni se înfăţişează; 2. nu trebuie să cercetăm decât acele lucruri pe care mintea noastră pare a le putea cunoaşte în chip neîndoielnic; 3. trebuie să căutăm, în lucrurile ce ni se înfăţişează, ne regăsirea a ceea ce au gândit alţii asupră-le, nici ipotezele noastre, ci aceea ce poate fi văzut dintr-o dată, lămurit, sau poate fi dedus cu certitudine; aceasta e calea prin care se dobândeşte ştiinţa; 4. e nevoie de metodă în cercetarea adevărului din lucruri’’ , cogito reprezintă elementul fundamental în experienţa internă a cunoşterii, modelul punctelor arhimedice în filosofia şi metafizica lumii moderne care 1 Cuvântul

de ordine al lui Anselm de Canterbury, „credinţa în căutarea intelectului”, servind ca pandant ideal la formula inversată a unui „intelect în căutarea credinţei”.

2 Cf. Miroiu, Adrian, Metafizica lumilor posibile și existența lui Dumnezeu, Editura All, București, 1993, p.84: demonstraţia logică a argumentului: ,,1.Dumnezeu este ființa față de care altceva mai mare nu poate fi conceput (id quo nihil maius cogitari possit); 2. Acea ființă decât care altceva mai mare nu poate fi conceput există; 3. Deci Dumnezeu există’’.

3 Cf. Pleşu, Andrei, Despre îngeri,Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p.28.

4 Ingenium cf. nota 1 din René Descartes, Două tratate filosofice. Reguli de îndrumare a minţii. Meditaţii despre filosofa primă(traduse de Constantin Noica), Editura Humanitas, Bucureşti,1992, p.137:,,1.spirit opus substanţei întinse; 2.ca îmbrăţişând tot conţinutul spiritului(nu numai raţiune, ci şi memorie, voinţă, imaginaţie etc.);3. ca opus sufletului scolastic, vegetativ’’ .

5Idem, p.146.

6Cf. Descartes, Discours de la méthode, Paris, Flammarion, 1987,p.22.

7Nae Ionescu, Curs de istorie a metafizicei, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p.129.

8 Idem, p.130.

9Ibidem,p.134.

10A se vedea Cioran , Emil, Revelaţiile durerii, Editura Echinox, Cluj, 1990, p.88

Pagina 81

Ecouri literare nr. 8

nu se poate realiza decât prin metodă, intelectivă -,,îndoiala’’ şi experimentală, senzorială totodată: ,,que je rejetassse comme absolument faux tout ce en quoi je pourrais imaginer le moindre doute, afin de voir s’il ne resterait point après cela quelque chose en ma créance qui fût entièrement indubitable’’ . În filosofia celui mai seducător şi controversat spirit al culturii româneşti din veacul trecut, Nae Ionescu, problemele metafizice sunt reductibile, în ultimă analiză, la plasarea omului în Univers şi la stabilirea raporturilor dintre aceste realităţi, dublată de o problemă etică: cea a binelui şi a răului . Altfel spus, metafizica este ştiinţa realităţii ultime, în funcţie de pacea lăuntrică, de echilibrul sufletesc al omului . Din perspectiva unui antropocentrism, ,,eu nu mai am dreptul să fac să înceteze starea de dezechilibru, adică nu am dreptul să substitui legii Cosmosului legea mea’’ . Altfel spus, legea mea trebuie să fie în concordanţă cu legea Cosmosului. Revelaţia ţine de condiţia trăirii lăuntrice, trăire care nu este limitată de nicio ingerinţă externă.

Pentru Cioran, revelaţia se învaţă la ,,şcoala suferinţei’’, a ,,concesivităţii’’ , a suferi este echivalent cu a învăţa să ierţi. Între durere şi revelaţie este o legătură sine qua non. Diversele noastre experienţe nu au valoare decât dacă precizează capacitatea de revelare a lumii cuprinse în natura lor. Sensul ultim al întregii noastre vieţi afective şi spirituale dezvăluie o capacitate infinită de revelare, mai ales în stările depresive, ,,fiindcă în ele este inclusă dezbinarea progresivă a eului în lume’’, ,,dacă viaţa este o imensă tragedie, atunci numai acestei imanenţe a demonicului se datoreşte’’, ,,toate creaţiile izvorâte din suferinţă sunt de o sinceritate perfectă’’, în consonanţă cu preceptul evanghelic enunţat de Iisus atunci când o femeie îl spală cu mir: ,,Mult i se va ierta, fiindcă mult a suferit’’ . Conştiinţa este cea care converteşte principiul demonic al lumii în principiu tragic. Tragicul revelează originea imanentă a durerii în demonismul vieţii, negându-l. Apropierea de culmile durerii este fatală în urma unei experienţe şi durabile a suferinţei ce poate atinge paroxismul din disperare. Durerea revelă existenţa şi realizează experienţa originară a neantului: ,,revelaţiile disperării sunt revelaţiile neantului’’ . Poezia este cea care reflectă în sine dramele întregului univers: ,,nu eu sufăr în lume, ci lumea suferă în mine’’ .Vocea poetului nu este voce individuală, ci una care împrumută toate durerile universului, nu numai ale celor mai nesemnificative fiinţe, ci şi ale tuturor lucrurilor. Excursul liric metafizic înseamnă o confruntare cu sine însuşi, cu propriul său trecut, şi, la modul ideal, trebuie să se adreseze lui Dumnezeu şi nu oamenilor, fiind o confruntare plină de superbie cu Absolutul divin. Fără poezie, realitatea are un minus absolut, o pierdere iremediabilă. Cioran dramatizează o existenţă trăită numai sub semnul inspiraţiei: ,,tot ce nu-i inspiraţie e deficienţă’’. Astfel, viaţa ca şi moartea, nu sunt decât stări de inspiraţie. Aceasta reprezintă ,,elanul vital’’ pur spre fiinţă, spaţiul de joc liber al spiritului, afirmarea forţelor vitale. Imperiul poeziei este expansiv într-o aşa măsură, încât este posibil ca lumea să nu fie decât un pretext pentru poezie. Pentru poet, este o afirmaţie justă: Dumnezeu nu a făcut lumea decât pentru a furniza un pretext de poezie. Ca şi maestrul său, Nae Ionescu, Cioran spune că durerea îndeplineşte un efect terapeutic deoarece omul cugetă prin simţuri , graniţa dintre firesc şi revelaţie fiind foarte fragilă. Prin firesc înţelegem acordul perfect cu tine însuţi, revelaţia salvând sufletul, bunătatea, ideea şi sistemul nervos. Revelaţia începe cu o intensificare a emoţiei în interiorul unei viziuni şi merge până acolo unde viziunea este soluţionată de către o armonie sau discordanţă cosmică din care rezultă expresivitatea. Revelaţia nu există decât ca ultimă consecinţă a unei traume fundamentale, sinonimă intrării în starea de transă. Revelaţia este o coincidenţă totală, asolută şi perfectă între eul liric şi sacralitate, prin sensul 11Biblia,

p.1125 Cioran, op.cit., p.98.

13 Idem.

14Ibidem.

15Cf. Steihardt, N., Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj –Napoca, 1992, p.6.

16 Preot prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,1996, p.29.

17Cf. Carrithers, Michael, Buddha, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

18v. Cultură şi filosofie indiană în texte şi studii (traduceri din limba sanskrită de Theofil Simenschy, ediţie îngrijită, cuvânt înainte şi note de Cicerone Poghirc), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1978, p.121.

19Cf. George, Sergiu, Al., Arhaic şi universal, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p.175.

20Idem, p.176.

21v. Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul; Mefistofel şi Androginul ş.a.

22Sergiu Al. George, op.cit., p.178.

12

Pagina 82

Ecouri literare nr. 8

divin conţinut care conferă posibilitatea de a nu rămâne captiv într-o singură viziune ce se sustrage prin transcendenţă oricărei captivităţi. La o analiză pragmatică şi semiotică a ,,exilului metafizic’’cioranian, putem conclude că sensul reprezintă trăirea lirică, semnificatul fiind realitatea ultimă, care nu este condiţionată de nimic, semnificantul - artistul liric ca mesager al disperării care, în punctul terminus al trăirii lirice, se confundă cu semnificatul, în vreme ce semnificaţia este reprezentată de Revelaţie.

Numinosul : unificarea experienţei religioase cu experienţa estetică Testamentul politic al lui N. Steinhardt, autorul Jurnalului fericirii, se doreşte a fi un argument hotărâtor în favoarea soluţiei (mistice) a credinţei, cele trei soluţii (1. a lui Soljeniţîn; 2. a lui Alexandru Zinoviev; 3. a lui Winston Churchil şi Vladimir Bukovski) propuse fiind singurele menite să înfrunte moartea din hăul totalitar, alături de ,,cel ce cu moartea o a călcat’’: ,,Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar – şi nu e nepărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului - există soluţia (mistică) a credinţei’’ .

Soluţia mistică a revelaţiei, în concepţia Pr.D. Stăniloae, are caracter profetic, Dumnezeu recurgând la acte supranaturale extraordinare, de-a lungul istoriei, în timpul patriarhilor, al lui Moise, al lui Isus Navi, al lui Ilie, dar perioada cea cu adevărat nouă şi ultimă a istoriei lumii este inaugurată de actele supranaturale extraordinare ale lui Iisus Hristos ,,prin care se formează poporul lui Dumnezeu de pretutindeni, care înaintează spre însuşirea de către om a tot ce-i este dat omenescului în Hristos, spre participarea la Dumnezeu prin comuniunea directă şi maximă cu El ’’. În filosofia buddistă, prin revelaţie se înţelege ,,forma iluminarii în experienţa trezirii universale’’ prin renunţarea la cele ale lumii. Preocuparea asceţilor rătăcitori este mai puţin societatea omenească şi mai mult limitele acesteia: naşterea şi moartea, precum şi vastul cosmos spiritual aflat înapoia aparenţelor trecătoare ale acestei vieţi. Motivul renunţării la lume este unul foarte precis: ,,Viaţa în mijlocul familiei mi-a apărut îngustă şi nedemnă, în vreme ce viaţa petrecută fără adăpost e neîngrădită; e anevoie să duci o viaţă spirituală desăvârşită şi pură’’ , Brahma putând fi cunoscut prin ,,unirea intelectului cu sufletul universal’’ . R. Otto a încercat să abordeze esenţa sacrului prin circumscrierea unui anumit element afectiv, cel al numinosului, ca o categorie a conştiinţei. Fenomenologia sa ,,surprinde esenţa transcendentului (das Heilige) printr-o teorie transcedentală a sentimentelor apriorice’’ . Paralelismul experienţei religioase cu cea estetică, prezentă în cultura indiană pre-vedică, dobândeşte un caracter transpersonal, fiind fundamentată metafizic de către esteticienii tantrismului kaşmirian: ,,Abhinavagupta confrunta, la modul analogic, experienţa contopirii cu Brahman (Brahmāsvada) cu experienţa estetică (rasāsvada) ’’, despre care Mircea Eliade vorbeşte în repetate rânduri despre sacru ca ,,realitate’’, ca ,,semnificativ’’, ca ,,putere’’ , opoziţia dintre sacru şi profan, observă Sergiu Al. George, neputând fi aplicată religiei indiene, deoarece pentru indianul credincios, aceasta nu este o experienţă a dualităţii, ci tocmai ieşirea din orice dualitate. Experienţa sacrului în India este advaya sau nirdvandva, ,,nondualitatea’’, ,,nonpolaritatea’’ . (va urma)

Bibliografie selectivă

1. Aristotel, Poetica, Editura IRI, Bucureşti, 1998; 2.Descartes, Discours de la méthode, Paris, Flammarion, 1987; 3. Johann Peter Eckermann, Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieţii sale, Editura pentru Literatură Universală, Bucurşti, 1965; 4. M.Eminescu, Poesii, Editura Librariei Socecu& Comp.- Bucureşti, 1884 (ediţia princeps); 5. Sergiu, Al. George, Arhaic şi universal, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981; 6. Nae Ionescu, Curs de istorie a metafizicei, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996; 7. René Jullian, Le mouvement des arts du romantisme au symbolisme, Paris, 1979; 8. Platon, Dialoguri, Editura Agora, Iaşi, 1993; 9. Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, Editura Univers, Bucureşti, 1970; 10. Nichita Stănescu, Poeme de dragoste. Fals jurnal intim. Album Nichita Stănescu, colecţia ,,100 opere fundamentale’’(coordonatorul colecţiei acad. Eugen Simion), Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2008; 11. Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996; 12. N.Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj –Napoca, 1992;

Pagina 83

Ecouri literare nr. 8

Constantin CLISU ăscut în municipiul Bârlad, în anul 1931, octombrie 14, în Ziua de Sfânta Parascheva. Şi-a petrecut copilăria, până la vârsta de 12 ani, în judeţul Bacău, în satele Bereşti-Tazlău şi Ardeoani unde a urmat şi cursurile şcolii primare. Este absolvent al Facultăţii de Limbă şi literatură română a Universităţii din Bucureşti.

Poet, prozator, animator cultural, conducător de cenacluri literare, redactor şef a mai multe publicaţii deţine un palmares important de publicaţii, printre care reţinem: —Nemaiîntâlnitele năzdrăvenii ale ursuleţului Rimbo, piesă de teatru pentru copii jucată pe scena Teatrului din Bârlad; — Debutul editorial, cu un volum propriu, s-a produs în anul 1979 cu volumul Pentru un pui de sturz, proză, la ed. Ion Creangă din Bucureşti. Au urmat apoi: Cântece de dor, versuri, 1980; Vine moşul pe cărare, povestiri pentru copii, 1983, ed. Ion Creangă, Bucureşti; Dorobanţ, clanţ, versuri pentru copii, ed. Ion creangă Bucureşti, 1984; Cocorul singuratic, povestiri pentru copii, ed. Ion Creangă, 1987; Văluţă descoperă lumea, povestiri pentru copii, ed. Junimea Iaşi, 1988; Trandafiri de lumină proză, Bucureşti, ed. Ion Creangă, 1989; Un strigăt în noapte, povestiri pentru copii 1992; Cu toate pădurile în braţe, versuri pentru copii, 1955; Mama nu e vinovată – roman 1999; Mituri şi legende indiene – culese de la aborigenii tribului cree din Alberta – 2002; Bastardul – roman 2002; În calea vânturilor – 2005 – viaţa romanţată a generalului şi diplomatului american de origine română George Pomuţ; Restul…e tăcere – roman-2005; În prezent, îndeplineşte funcţia de redactor-şef adjunct la revista Cuvântul adevărului din Edmonton, Alberta, care apare în limba română şi engleză pentru comunităţile române şi care are o răspândire în multe ţări din Europa, SUA, Australia.

Este membru al Asociaţiei scriitorilor români din Canada cu sediul la Montreal, sub preşedinţia domnului Alexandru Cetăţeanu.

N

Miniaturi pentru buzunarul din stânga • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •

Tinereţea, aflăm prea târziu că este un miracol pasager1.

Cine nu ştie de ce se scoală dimineaţa, nu trebuie să se culce seara; somnul lui va fi fără vise.

Cât timp există un Dincoace, e firesc să fie şi un Dincolo…

Bunica toarce caierul zilei, ca în fiecare seară să împletească amintiri.

Mirările vin o dată cu vârsta, şi dispar în timp, tot odată cu ea.

Dacă timpul ar putea fi tăiat în felii, ca un tort aniversar, am vedea că unii au mereu feliile cele mai mari.

Este ştiut: lumea e mică! Veghează! Pretutindeni există un ochi care te vede. Şi în umbre sunt lumini. Pentru a le vedea, trebuie să deschidem ochii minţii.

Efemeridele ne învaţă mai mult de cât toate şcolile, care e preţul vieţii…

Mergând o viaţă pe scara trenului, poţi fi considerat un călător clandestin.

Când suntem nemulţumiţi de flacăra unei lumânări, s-o aprindem la ambele capete.

Păşind pe Lună. Armstrong a desluşit că pe Planeta albastră există şi flori şi poezie şi … oameni.

Că viaţa învinge, ne-o spune şi un fir de iarbă care străpunge şi pietrele.

Zilele nu trebuie cheltuite precum banii, ci rostuite, ca şi cum ar fi ultimele resurse.

Numărând secundele, pendula de pe perete omoară timpul.

Viaţa omului e o călătorie pe o navă aflată pe ocean; numai cei care luptă ajung la ţărm Suntem o frunză în copacul vremii, bătută de vânturile tuturor anotimpurilor; toamna în cădere, ardem pământul…

Când ni s-au stins toate nădejdile, în zadar ne umplem fiinţa cu idei; gerurile iernii tot ne intră în casă.

Fericit nu e cel îmbelşugat, ci acela care ştie să se bucure de cele mai mărunte lucruri…

Tăcerile sunt uneori mai ucigătoare decât vorbele.

Pagina 84 • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • • •

Ecouri literare nr. 8

Dacă o muză a bătut la uşa noastră, să-i deschidem de îndată; nu se întâmplă în fiecare zi.

Când eşti pe fapte rele pus, nu te uita în dreapta sau în stânga, te uită mai întâi în sus.

Norocul nu vine niciodată singur. Trebuie să alergi după el. Sunt multe case cu uşile deschise.

Toţi oamenii sunt trecători, dar nu toţi trecătorii sunt oameni.

Posteritatea prescrie multe crime, până făptaşii pleacă pe alte tărâmuri…

Dacă vrei să vezi un om, deschide fereastra. Dacă vrei să vezi lumea, deschide uşa.

Lucrul cel mai important în jocul cu cercul este să ştim că este rotund.

Dacă la un moment dat nu te înţelegi cu tine, cu ceilalţi va fi imposibil.

Pe pasajul pentru pietoni e dreptul nostru de trecere; să ne asigurăm că o ştiu şi şoferii…

Când bucuria iese pe fereastră, trebuie să închidem bine uşa. Necazul aşteaptă pe prag. În vie a lătrat un câine. O umbră a furat un strugure care putea să devină vin de împărtăşanie.

Cine nu poate să plângă, nu ştie ce-i râsul. Ambele stări năpădesc sufletul.

Cei cu coloana vertebrală încovoiată, nu ştiu că există şi poziţia verticală.

Când cineva te ocoleşte, nu înseamnă că nu are loc de trecere; ci pentru că vede în tine un obstacol.

Când o căciulă oarecare nu răspunde la bineţe, înseamnă că nu e nimeni sub ea.

La ospăţul cuvintelor, înfrânează-ţi posibila logoree; consumă-ţi mai întâi tăcerile.

Când nu reuşeşti să fugi de tine, te va ajunge din urmă Urâtul. El aleargă mai repede… Între DA şi NU este un drum, uneori cu întrebări insurmontabile. Să nu ezităm, totuşi, să-l parcurgem.

Marea artă nu e să vorbeşti, o spun şi filosofii, ci să ştii să asculţi.

Pentru unele vorbe rele, dacă ar fi duse la spălat, nu s-ar găsi nici un detergent potrivit.

Vorbele goale sunt întotdeauna ambalate în ţiplă strălucitoare.

E mai lesnicios să faci din alb negru, decât invers.

Orice secret se poate păstra în siguranţă dacă nu este destăinuit unei femei.

O pasăre în colivie este un condamnat fără drept de apel.

Să ne ferim de vecini, că de restul satului ne putem apăra şi singuri.

Dacă te faci frate cu dracul ca să treci puntea, din acel moment eşti omul lui.

Diavolul stă la uşa bisericii, nădăjduind să-şi facă noi prozeliţi; adesea reuşeşte.

Locul unde izvorăsc puţinele bucurii şi se adună toate tristeţile, acolo este inima.

Nu de cei aflaţi în închisoare trebuie să ne facem griji, ci de cei care nu sunt încă!

InTERVIU ELEnA MILEA – „FATA DE LA DODEşTI” Mihai Apostu: Doamna Elena Milea, sunteţi o reprezentantă de cinste a cântecului popular cu care ne mândrim. Am să vă rog să vorbiţi despre câteva repere din frumoasa dumneavoastră carieră muzicală.

Elena Milea: Primul contact cu scena s-a petrecut la Dodeşti într-o piesă de teatru pe la vârsta de 13-14 ani. Apoi, după gimnaziu, pe la vârsta de 17 ani, cu toate că m-am angajat la Fabrica de Confecţii Vaslui, mi-am continuat visul de interpret de muzică populară şi am debutat pe marea scenă cu orchestra Trandafir de la Moldova alături de Maricica Pană, Asta se întâmpla în anul 1973 după care am participat la majoritatea manifestărilor folclorice organizate de Casa de Cultură Vaslui. Dar adevăratul meu debut ca interpretă de muzică populară s-a petrecut sub bagheta profesorului Nicolae Bălan. Ca o etapă majoră în cariera mea, în anul 1992 am fost invitată la Festivalul Internaţional de Muzică Populară din Novosibirsk din Siberia. In 1993 am cântat la Tiraspol, dar până a ajunge acolo mă pot mândri cu participarea mea pe scenele din România, alături de majoritatea cântăreţilor de muzică populară din

Pagina 85

Ecouri literare nr. 8

ţară: Nelu Bălăşoiu, Ileana Sărăroiu, încă din 1977. În 1980, am fost alături de Stela Popescu şi Petre Geambaşu iar în 1991 am avut bucuria şi fericirea de a cânta şi alături de maestru Nicolae Botgros. Anii 1983 şi 1984 m-au fericit cu participarea mea pe scenă alături de Lucreţia Ciobanu in spectacole prin nordul Moldovei.

M.A. Am să vă rog să ne vorbiţi despre pasiunea dumneavoastră pentru cântecul popular.

E.M. Dragostea pentru cântecul popular a venit din copilărie, când se organizau spectacole la Căminul Cultural din Dodeşti. Acolo am descoperit farmecul cântecului pe care l-am îmbinat cu talentul nativ pe care lam moştenit şi pe care l-am perfectat în decursul anilor.

M.A. Aţi lansat de curând un CD. Cum a fost primit de iubitorii cântecului popular?

E.M. În anul 2009 am lansat albumul „Sunt fata de la Vaslui”, eveniment cu care m-am făcut cunoscută la toate televiziunile de profil din ţară. Albumul a fost lucrat de mine. Melodiile sunt din zona Moldovei, iar textele sunt compoziţie proprie.

M.A. Ce planuri aveţi pentru viitor?

E.M. Am în lucru un nou album. Ca o informaţie inedită pentru cititorii revistei Ecouri literare pot spune că apare un nou album, album pe care vreau să îl lansez cât de curând. Apoi vreau să mă aplec mai mult asupra doinelor a priceasnelor. Încerc şi cred că voi reuşi să promovez muzica şi portul moldovenesc, cu preponderenţă din zona localităţii Dodeşti.

M.A. Care va fi contribuţia dumneavoastră la dezvoltarea şi promovarea tradiţiei şi folclorului din satul natal?

E.M. Satul natal îl port cu mine în suflet, acolo unde cântecul meu răsună. De fiecare dată, mîndria de a fi dodeşteancă, îmi provoacă un sentiment de împlinire.

M.A. Vă mulţumesc pentru acest scurt interviu şi v-aş ruga un gând pentru cititorii revistei.

E.M. Eu vă mulţumesc, iar cititorilor dumneavoastră şi reviste Ecouri literare, viaţă cât mai lungă şi mai frumoasă.

Interviu realizat de Mihai Apostu

Ion n. OPREA Rosetti - Dintr-un uitat – în actualitate (fragment) oda vintage în îmbrăcăminte şi decoraţiuni interioare, iată este triumfătoare şi în literatură.

Coperta cărţii Radu Rosetti „Ce am auzit de la alţii. Amintiri”, prefaţă de Neagu Djuvara, realizată la editura „Humanitas” – aduce în prim plan atât titlul volumului de literatură retro cât şi seria ei. Redacţia editurii se mândreşte – pe bună dreptate - cu primele cărţi din recenta colecţie a restituirilor: Sir Sachevérell Sitwell – „Călătorie în România” – referitoare la perioada interbelică de la noi, văzută de un aristocrat englez; „Amintiri din Junimea” ale lui Iacob Negruzzi – care se referă la viaţa literară din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea şi acum, cea prefaţată de Neagu Djuvara „Ce am auzit de la alţii. Amintiri”, readucându-ni-l în lecturile noastre pe literatul povestitor Radu Rosetti.

Toate, recomandate, drept cărţi venerabile, cu patina vremii, cărţi de preţ, multe căzute pe nedrept în uitare…”

Ultima citată pentru că, faţă de ceea ce ne oferă literatura de astăzi, cea purtătoare a patinei vremii, vine în aerul timpului nostru, aducându-ne amintirile vârstnicilor, cu baluri, parade şi bătăi de flori, păstrate şi dăruite nouă, ca să ne înfăţişeze istoria a ceea ce a fost… cel mai frumos.

Umblând la ceea ce s-a conservat din frumosul şi autenticul de altădată, Editura deschide încă o carte care ne place. Cartea am găsit-o selecţionată şi prezentată şi de cunoscuta Adriana Bittel în apreciata revistă „Formula AS, în iunie 2011. * Radu Rosetti, autorul – ne spune prezentatoarea cărţii – „trăieşte în anii 1853-1926, după mama sa – Aglae – nepotul domnitorului Grigore Alexandru Ghica, iar după tată – logofătul Răducanu Rosetti are ascendenţă în încă doi domnitori.

Prefaţatorul, istoricul Neagu Djuvara, face o întreagă trecere în revistă a trecutului lor, la sfârşitul veacului al XVIII-lea Rusettiştii fiind stăpânii a 161 de sate în cuprinsul Moldovei. Bogată, dar şi cu nobleţe de sânge, întins cultivată, familia era animată şi de idei moderne. Încă din copilărie, însuşi Radu Rosetti a beneficiat de profesori străini de la care a deprins limbile timpului: franceza, e ngleza şi

M

Pagina 86

Ecouri literare nr. 8

germana, dar şi gustul studiilor înalte, pe care le-a găsit la Geneva şi la Paris. „... Mama era fiica lui Grigore Ghica şi a Anicăi, fiica lui Iordache Catargiu. Amândoi mai fuseseră căsătoriţi, el cu domniţa Elenco, fiica lui Ion Sandu Sturdza – voievod, ea cu logofătul Ion Buhuşi, ultimul vlăstar al acestei vechi şi ilustre familii.

Anica Catargiu era nu numai deosebit de frumoasă, dar şi plină de duh: contimporanii făceau dintr-însa o adevărată zână fermecătoare. A murit însă foarte de tânără, în anul 1838, la Chişinău, unde i se află mormântul, lăsând soţului său două fete, din care mama, născută la 1832, era cea mai în vârstă” –scrie Radu Rosetti. Şi mai departe: „Mama în copilărie era departe de a justifica credinţa că va deveni marea frumuseţă ce a fost. Tata, care era atunci căsătorit cu o prietenă intimă şi din copilărie a Anicăi Catargi şi purtase de nenumărate ori în braţe pe viitoarea lui soţie, ni spunea, faţă de dânsa că era cârnă, avea păr roşu şi faţa acoperită cu pistrui. Şi mama râdea şi zicea că această descriere era absolut exactă…”

Aflăm că mama scriitorului avea să-şi petreacă vacanţele la Vaslui, unde proprietară de moşii, acarete dar şi a târgului era Elena Şubin, sora lui Grigore Ghica, domnitorul. De la profesorii copiilor mătuşei ei avea să se împărtăşească şi ea cu multe cunoştinţe şi musafirii.

Adusă la Iaşi de tatăl său, mama avea să înveţe la pensionul Garet – la care se instruiau toate fetele boierilor aşezaţi în capitala Moldovei – iar mai apoi la altul, tot la Iaşi, dirijat de un domn Hadder. În anul 1844 avea să fie plasată la Institutul von Demergel din Viena, unde a rămas până în anul 1848.

Pe lângă studiile obişnuite, se perfecţionează în cunoaşterea limbii franceze, a limbii germane, apoi engleze şi italiana, plus că se instruieşte în cunoaşterea literaturii acestor limbi, a muzicii, a artei. Pentru limba română l-a avut profesor pe Teodor Codrescu, mulţi ani editorul „Uricariului”.

După moartea tatălui său, urmaşii au hărăzit „Sfântului Spiridon” casa părintească care a devenit Institutul de moşit şi de copii găsiţi, ea preluând sarcina de priveghere a Fundaţiei create. Încă de la începutul domniei lui Grigore Ghica, pictorul acuratist bavarez Rietschel sosit la Iaşi „să adune chipuri de femei frumoase”, văzând-o, i-a cerut permisiunea să-i facă portretul, ceea ce s-a şi realizat, gravura purtând titlul „Fată din Moldova”, reprezentând-o în haină de ţărancă, torcând.

Ajunsă la vârsta căsătoriei, domnul îl prefera pe Alexandru (Coco) Sturdza. “Era un tânăr frumos, cu duh, relativ cult, cu manierele celui mai perfect cavaler şi bărbat de salon”, dar pe care mama (care) „era prea deşteaptă pentru a nu fi pătruns că, sub nişte aparenţe seducătoare, Coco ascundea o fire, căreia, nu-i lipsea aproape nici un viţiu”, ea n-a voit „să audă” de această căsătorie şi l-a preferat pe tata, deşi era cu nouăsprezece ani mai mare decât ea.” * În linie paternă, scriitorul coboară dintr-o familie care a dat Moldovei doi domni – pe Antonie Ruset şi M. Giani-Ruset - şi alţi nenumăraţi oameni ai vieţii politice, începând de la Iordache Ruset, până la tatăl său, Răducanu Rosetti „cel tânăr”. „Tatăl meu Răducanu Rosetti „cel tânăr” – precum i se zicea, spre a-l deosebi de părintele său, s-a născut în anul 1813 în Iaşi,” - îşi începe Radu Rosetti cele „câteva amănunte asupra tatei şi a fraţilor săi” din cartea „Amintiri. Ce am auzit de la alţii.”

Răducanu Rosetti „cel tânăr”, după ce a făcut studii de filosofie la Műnchen, fără să le termine, se întoarce în ţară odată cu venirea la domnie a lui Mihail Sturdza. Începând din anul 1834 ocupă funcţii dintre cele mai importante în stat: membru şi apoi preşedinte al Divanului Apelativ, vel vornic în 1843, din care, în semn de protest împotriva abuzurilor domnitorului, demisionează în 1846. Este membru al Asociaţiei literare din Bucureşti în 1846, iar în urma eşecului mişcării din martie 1848, face parte din grupul tinerilor arestaţi şi exilaţi alături de fraţii săi, în Bursa.

După venirea la domnie a lui Gr. Al. Ghica, în toamna anului 1849 este numit şi funcţionează din nou ca preşedinte al Divanului Apelativ, apoi ministru de externe (secretar de stat) iar din 1854 ministru al Dreptăţii.

Unionist convins, în 1859 va fi ales preşedinte al Comisiei de Control de la Focşani, deputat de Fălciu, dar se va retrage din viaţa politică, acuzând tendinţele liberale ale Domniei lui Cuza (Radu R. Rosetti, Familia Rosetti, I, Coborâtorii moldoveni ai lui Lascaris Rousaitis, Bucureşti, 1938, p. 195-197). În 1860, într-o broşură adresată alegătorilor săi, Răducanu Rosetti „cel tânăr” cerea revenirea la principiul domniei domnului străin. * În schimb, mama scriitorului, fiica cea mai mare a domnitorului Grigore Al. Ghica – de o fru-

Pagina 87

Ecouri literare nr. 8

museţe recunoscută şi cu o instrucţie neobişnuită pentru femeile din acea vreme – Aglae Rosetti, „pătrunsă de principii naţionaliste şi liberale”, cum o caracteriza însuşi fiul, a fost şi a rămas o susţinătoare aprigă a Unirii: „ea cea dintâi mi-a vorbit de Unirea cea Mare, a celor trei crâmpeie în care era rupt neamul nostru, la sântul ei am văzut, la 1858, cea dintâi cocardă în trei culori, trimisă de o vară a ei din Iaşi…” * Născut la Iaşi, la 14 septembrie 1853, nepotul ultimului domn al Moldovei, Radu Rosetti, încă din copilărie este martorul a celor de pe urmă ani ai „vechiului regim”, al obiceiurilor şi modului de viaţă al boierimii de altădată. „… Cele dintâi rugăciuni după naştere mi-au fost citite de vlădica Racoviţă de la „Sfântul Spiridon”…, un urmaş direct al familiei Racoviţă celei adevărate, care dăduse doi domni Moldovei. Era un bărbat mic la stat, slăbănog, ghebos şi aproape spân. Numai cu mare greu consimţise mitropolitul de pe vreme să-l hirotonisească, căci darul preoţiei se refuza, de obicei, acelor bărbaţi al căror fizic era din cale-afară ingrat şi de natură să stârnească râsul. Şi vlădica Racoviţă avea mai mult înfăţoşare de momiţă decât de om. Dar era în schimb, un adevărat sfânt; de o curăţenie de viaţă, care nu lăsa nimica de dorit şi de o dezinteresare fără margini, blând, simplu, dând nevoiaşilor până la cel din urmă ban, veşnic gata să mângâie durerile, să dea ajutor la împăcarea vrăjbilor şi a dihoniilor ce-i ajungeau la cunoştinţă şi să insufle nădejde celor deznădăjduiţi; era idolul sărăcimii. Singura slăbiciune ce i se cunoştea era o adevărată patimă pentru tiutunul cel bun. După ce a isprăvit molitvele ce ni le-a cetit, a zis mamei: — Să ştii, domniţă, că băiatul aista are să-ţi trăiască, doară vlădica cel ghebos i-a cetit rugăciunile şi ghebul lui are noroc la copii…”

Scriitorul care avea să devină, cunoştea direct arbitrariul puterii nelimitate a stăpânului asupra sătenilor şi mai ales asupra robilor ţigani, de pe domeniile acestuia. Risipa nebună a traiului în mijlocul unei curţi medievale, cu multe slugi, trăsuri şi acareturi, cu vizite şi vânători care ţineau cu săptămânile. Asistă la începutul decăderii clasei sale, mânate de propriile neputinţe. Greu să se adapteze noilor structuri economice, asaltului altei clase în devenire. Parcă mai hrăpăreţe şi mai puternice decât precedenta. Care îi acaparează proprietăţile. Îi uzurpă privilegiile economice şi avantajele politice, întrun fel, discernând astăzi, similar cu ceea ce se petrece după 1989.

De aceea, probabil, şi interesul de acum, pentru vremea aceea.

Să citim retro, dar să gândim!

Scriitorul creşte potrivit tradiţiei. Are profesori străini. Angajaţi special de la care – spune el însuşi – profită prea puţin. Dar rămâne cu cunoaşterea limbilor şi a literaturii străine, cu obiceiul de a citi şi a şti ce citeşte: gazete, reviste, literatură. Mai ales cunoaşterea şi respectarea principiilor de viaţă. „Viaţa ce am dus-o ca copil, era fără îndoială şi sănătoasă şi mai intelectuală decât aceea a multor fii de boieri crescuţi în oraş… iar sub raport moral, creşterea ce mi s-a dat şi principiile ce mi s-au inoculat nu lăsau absolut nimic de dorit”, scrie el, şi-şi mai aminteşte cum surprins de tatăl său că bătea fără vină un ţigănuş de la Curte a trebuit să primească el, din mâna aceluia pedeapsa cu vârf şi îndesat; „cumplită mi-a fost umilirea şi de atunci nu m-am mai făcut vinovat de fapte la fel.”

Pentru că avea trăsură şi caprele ca trăgătoare la ham lipseau, copilul folosea feciorii de ţărani sau ţigănuşii de pe moşie, pe care îi plătea în felul lui. Într-una din zile părându-i-se că unul din ei era mai moale, pentru a-l iuţi l-a croit cu biciul. „Dar deodată m-am simţit apucat de ceafă şi am auzit glasul răstit al tatei: — Mişelule, de ce dai în băiat? Răspunde îndată!

— A fost obraznic, răspuns-am, eu.

— Ce obrăznicie, ţi-a făcut el?

N-am avut ce face şi a trebuit să spun adevărul.

— Şi tu, mişelule, îţi închipui că ai dreptul să baţi pe alţii fiindcă te-ai născut fiul meu şi că ei nu îndrăznesc să-ţi deie loviturile înapoi şi înzecit? Am să te învăţ eu pe tine!

— Măi băiete, zis-a el atunci ţigănuşului de vreo unsprezece ani, pe care îl lovisem. smucindumi biciul din mână dându-i-l. Dă într-însul, dă cât poţi de tare, până când ţi-oi zice să nu mai dai. Dar dă, măi!”… În toamna anului 1870 tânărul este trimis să înveţe la Geneva şi la Paris, îşi ia bacalaureatul în 1873 la Toulouse, încearcă să devină inginer dar pentru că nu avea aptitudini la desen înregistrează

Pagina 88

Ecouri literare nr. 8

eşecuri.

Dar cum fără slujbă nu putea să o ducă, este prefect de Roman în 1889, deputat de Fălciu în 1891, prefect de Brăila în 1892, director al închisorilor în 1895, iar în 1898 ocupă un post de ajutor de arhivar în Ministerul de Externe…

Cum tatăl îi murise din 1873 iar el la 20 de ani se retrăsese la ţară să încerce redresarea situaţiei economice a familiei, devenită dezastruoasă, face încercări. Noul proprietar încearcă să facă ceea ce învăţase de la tatăl său, care, de obicei, „dormea dimineaţa până după ora 9 … după care îşi cetea ziarul în pat şi nu era gata decât la ora prânzului…” Ducea, deci, “o viaţă care nu era de natură să contribuie la redresarea stării materiale moştenite”, aceasta şi pentru că, probabil, nu avea cunoştinţele necesare pentru agricultură.

Obligat de împrejurări, cu sprijin de la I. Bianu, un apropiat al lui D.A. Sturdza, ocupă postul de arhivar, prilej de a se dedica scrisului. A celui de natură istorică. În 1888 publică „Despre clasele agricole din Moldova” în „Revista nouă” a lui B.P.Haşdeu. În perioada noiembrie 1904 – aprilie 1905 publică în foiletonul ziarului „Epoca” romanul său de debut „Cu paloşul” (Păunaşul Codrilor) şi apoi în volum în 1905 (care în 1972 apare reeditat la Editura „Junimea”, Iaşi).

Publică şi alte lucrări asupra istoriei proprietăţii rurale şi a originii boierimii: „Despre originea şi transformările clasei stăpânitoare din Moldova” în Analele Academiei Române, Tom XXIX, Bucureşti, 1906, 72 pagini; „Pentru ce s-au răsculat ţăranii?” (Bucureşti, 1907, 699 pagini), „Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova” (Tom I: De la origini până în 1834, Bucureşti, SOCEC, 1907, VI, 555 p.), dar îşi cheltuie şi proprii bani, achiziţionând cărţi, hrisoave, face copii după ceea ce nu putea cumpăra, şi le predă Academiei Române.

Devine un nume între istorici, fără a fi istoric.

Despre lucrarea „Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova”(1907) – martor nu al clasei sale ci al celor nedreptăţiţi, ţăranii, ca şi în „Amintiri (1922-1927), Radu Rosetti scrie: „Îmi pare rău să mă văd silit, eu, urmaş de boieri mari, a recunoaşte că rău a păcătuit boierimea împotriva obştii acestui popor… Trebuie să recunoaştem că ea s-a folosit de puterea ce avea, mai cu seamă pentru a despuia pe săteni de drepturile lui asupra pământului, pentru a încerca să robească nu numai munca lor dar şi persoana lui şi chiar pentru a-şi însuşi pământurile răzeşilor…”

Acest coborâtor din marii boieri, susţine teza că la origine, răzeşii au avut ei înşişi statut de boieri, că boierii ajunşi mari dregători la cârma ţării, i-au asuprit pe răzeşi, „muşcând din pământul lor, generaţie după generaţie…”

I. Bogdan – istoric sobru şi responsabil, scrie într-o recenzie pe care i-o consacră: „De la apariţia istoriei poporului român de Nicolae Iorga, acum doi ani, istoriografia română n-are de înregistrat o lucrare mai importantă.” (Convorbiri literare, XL, 1907, nr.2, p.209).

Despre aceeaşi carte, la 11 ianuarie 1907, I. Bianu îi scria lui Simion Mehedinţi (în I.E. Torouţiu, „Studii şi documente literare”, vol. IX, Bucureşti, Editura Bucovina, 1940 p.30-31): „Măreaţa lucrare a dlui Radu Rosetti despre „Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova până la 1834”, apărută în ajunul Crăciunului, a făcut o puternică zguduire în diferitele noastre vremuri sociale şi politice, nu atât pentru marea ei însemnătate istorică, cât mai ales pentru legăturile adevărurilor spuse într-însa cu actualitatea de astăzi şi cu cea de mâne. Multora le va plăcea foarte mult frumoasa lucrare, multora nu le va plăcea deloc; unii o vor înţelege sau o vor interpreta cu rea- credinţă şi rea-voinţă. Oricum va fi, ea va rămâne o luminoasă lucrare care umple un gol foarte simţit în literatura noastră istorică”. „Luminoasa lucrare” a fost recenzată favorabil în „Viaţa românească” (II 1907, nr.3, p.529-533) şi de Vasile Pârvan. Despre aceeaşi carte, în „Viaţa românească” (III 1908, nr.8, p.278), la Cronica internă, C. Stere avea să scrie şi el: „Cetirea ei este indispensabilă pentru oricine se îngrijeşte de viitorul acestei ţări şi al acestui neam.” Pe bună dreptate, ca în „Convorbiri literare” (XXXVI, 1908, nr.9, p.793818), în „Despre urmaşii lui Grigore Ghica-Vodă) şi în Analele Academiei (Tom XXVI, Bucureşti, 1905 „Despre unguri şi episcopiile catolice din Moldova”;Tom XXVIII – XXIX, Bucureşti, 1906-1907 „Cenzura în Moldova”) I.Bianu să se întrebe de ce n-ar fi potrivită candidatura lui Radu Rosetti la Academie.

Atmosferei favorabile, junimiştii, care-i purtau „sâmbetele” lui Radu Rosetti, conservatorul, prin Titu Maiorescu, într-un pasaj din celebrul răspuns la discursul de recepţie al lui Duiuliu Zamfirescu la 16 (29) mai 1909, atacau: ”Este cu atât mai binevenit punctul de vedere ales de dta pentru a judeca o materie de însemnătatea poeziei populare, cu cât între publicările îngăduite de secţia noastră istorică, apărută adică sub auspiciile ei, deşi fără răspunderea ei, s-a strecurat în 1906 un studiu al domnului Radu

Pagina 89

Ecouri literare nr. 8

Rosetti („Poporanismul în literatură, discurs rostit la 16 (29) mai 1909 de Duiuliu Zamfirescu, cu un răspuns de Titu Maiorescu, Bucureşti, 1909, p.40).

La acest discurs Radu Rosetti avea să răspundă în „Viaţa Românească” cu articolul polemic intitulat „Regretabil”, IV, 1909, nr.6, p.361-372).

Alte lucrări, „Cronica Bohotinului”, în Analele Academiei Române (Tom XXVIII, Bucureşti, 1905). „Note genealogice şi biografice despre familiile Buhuşi şi Rosetti” (în Analele Academiei Române, Tom XXVIII, Bucureşti, 1906) sunt opere în care scriitorul îşi păstrează nu numai obiectivitatea ci şi umorul. Radu Rosetti nu dă sentinţe, nici chiar morale, el însufleţeşte personajele şi amintirile lor, după cum reuşeşte în majoritatea operei sale. „Pasionante prin materia lor, Amintirile sunt şi o lecţie delectabilă, prin darul adevărat de povestitor al autorului” – apreciază prefaţatorul Mircea Anghelescu la ediţia din 1980.

Niciodată Radu Rosetti nu fusese un om comod, ci mai presus de toate un mare caracter. În 1904 el îi scria lui I.Bianu: „am uitat să-ţi descriu mirarea de care am fost cuprins văzându-te iscălit într-o telegramă academică către rege, în care o ceată de academicieni zic regelui că gloria de astăzi întrece gloria lui Ştefan cel Mare. Nu găsesc cuvinte destul de puternice pentru a înfiera o asemenea linguşire şi un asemenea sacrilegiu”.

Preţuit de Stere şi Ibrăileanu a colaborat şi la Adevărul. În „Amintiri de la… Viaţa Românească”, Bucureşti, E.P.L., 1966, p.214-218, M. Sevastos afirma că trecând prin dreptul redacţiei, îi trimitea o carte de vizită prin care îl ruga să coboare, să-l vadă, că el nu mai putea urca scările.

Bolnav de inimă, a murit la 24 februarie 1926. * Publicând la „Restitutio” – Scrieri de Radu Rosetti, ediţie îngrijită de Cătălina Poleacov, prefaţă şi note de Mircea Anghelescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1980( nu 1996, cum scrie la p.16 din ediţia Humanitas 2011), prefaţatorul – care ne asigură că „pasionante prin materia lor, Amintirile sunt şi o lectură delectabilă, prin darul adevărat de povestitor al autorului.” – afirmă că Radu Rosetti este astăzi aproape cu desăvârşire uitat (în 1980).

Uitare care se datoreşte faptului că, de obicei, este confundat cu fiul său, istoricul Radu R. Rosetti, fost director al Bibliotecii Academiei sau cu fecundul poet bucureştean Radu R. Rosetti.

Cu această uitare, care i-a acoperit nu numai numele şi opera, scriitorul Radu Rosetti a fost preţuit la vremea lui, dar şi după, de personalităţi dintre cele mai prestigioase: Sadoveanu vorbeşte cu dragoste despre autorul din cărţile căruia se degajă „puternică, viziunea trecutului”, opera sa de istorie socială fiind un adevărat „rechizitoriu al boierimii, al neamului…”

Nu atât un rechizitoriu, zicem noi, cât o scădere în relief a realităţilor vieţii, ca un martor al defavorizaţilor, cum am spune astăzi…

Mihai Ralea, la moartea scriitorului, îl compara cu Walter Scott şi-i sublinia valoarea etică şi artistică, farmecul lui fără de vârstă: „Fără să fie un artist desăvârşit, Radu Rosetti a scris două romane („Cu paloşul” şi „Păcatele sulgerulu” n.n.), mai multe povestiri şi delicioasele „Amintiri…”, toate pline de bonomie, fantezie, umor şi un firesc dar de naraţiune.”

Eugen Lovinescu vedea în Amintirile lui Radu Rosetti „cea mai preţioasă contribuţie memorialistă din literatura română.”

Octav Botez vedea în „Amintiri”: „Aceste volume, cu tot stilul lor neîngrijit şi pe alocuri arhaic, alcătuiesc un nepreţuit document pentru moravurile şi viaţa intimă a boierimii moldovene, ceva care nu-şi găseşte asemănare decât în minunatele scrisori pe care Ion Ghica ni le-a lăsat în ce priveşte aceeaşi a pleca. Ştii că nu am deloc pretenţia să trăiesc în lux şi în petreceri, că nu visez lucruri mari, dar îl rog să-mi deie mijloacele de a trăi modest şi fără a supune pe ai mei la lipsa celor neapărat necesare.”

Omul integru, care n-a ezitat niciodată să sacrifice adevărului propriul său interes, încerca să bată la o poartă pentru sine, pentru familie, dar şi atunci, ca şi astăzi, răspunsul rămânea aşteptat. Dar faptele vorbeau de la sine.

Coborâtor dintr-o familie cu exerciţiul politicului în sânge, dând taifasului distincţie intelectuală, Radu Rosetti rămâne, după cum a fost caracterizat, un Negruzzi şi un Sadoveanu care, fără de geniul lor, are sănătate de minte şi subţirime de pană (Mihai Vornicu. Închinătorii Mnentosynei, în Revista de istorie şi teorie literară, XXI, 1972, nr.3, p.475).

Pagina 90

Ecouri literare nr. 8

Teodor Pracsiu Vitrina şcolii (Opinii) nota la purtare - soluţia expirată? început „demonizarea" notei la purtare. Nu mai are sens, este depăşită de realităţi, reprezintă o soluţie anacronică şi dezvăluie, în fapt, neputinţa dirigintelui; puterea ei vindecătoare este o iluzie - şi tot aşa, corul „detractorilor" se intensifică până la asurzitor. De cealaltă parte a baricadei, partizanii notei fac apel la raţiune şi la înţelegere: deocamdată, acesta este cadrul legal, regulamentele sunt clare, rubrica din catalog atestă că nota la purtare n-a murit, e prea devreme pentru prohod.

Dacă elevii din segmentul învăţământului general obligatoriu nu pot fi exmatriculaţi, deşi comit fapte deosebit de grave (sintagmă netălmăcită detaliat în documentele şcolare), nota la purtare rămâne singurul argument mai serios, putând duce chiar la repetenţie. Acestea sunt instrumentele disponibile, cu ele lucrăm! Nefiind altă cale, profesorii diriginţi sancţionează rebelii prin notă, trecută obligatoriu prin filtrul decizional al consiliului profesoral. Aşadar, nu rămâne la dispoziţia discreţionară a unui singur om, care poate fi subiectiv, pătimaş, rău informat ori rău intenţionat. Decizia cu gir colectiv este cea mai bună, având un grad sporit de obiectivitate şi fiind mai greu atacabilă.

Judecând imparţial, ceva trebuie schimbat în panoplia coercitivă şcolară, fiindcă s-a modificat puternic „grila" comportamentală a elevilor de azi. In mod obiectiv, ei nu mai pot fi comparaţi cu minorii de altădată. S-au emancipat, ştiu mai multe, şi bune şi rele, au calculatoare, Internet, muzici săltăreţe la ureche, celulare, aparate foto minuscule, bani; fac sex la vârste fragede, se plimbă cu maşina, comunică rapid la distanţă, inclusiv peste mări şi ţări, au prieteni, găşti, duşmani, reacţionează rapid şi violent, sunt dezinhibaţi; nu au şi nu caută modele cu semn pozitiv, ci doar şocante şi „cool"; profesorul este, bineînţeles, plictisitor şi absurd, viaţa palpită în altă parte, nu în clasă, iar dacă părinţii sunt plecaţi, trai, nene! Cine se mai miră când află detalii picante despre bătăi între adolescenţi/adolescente, violuri, răzbunări din dragoste sau pornite de la pretexte derizorii şi stupide, imagini deocheate şi postări pe Internet cu puştoaice fără pudoare şi fără complexe, iubiri imposibile (devenite posibile), droguri, ţigara, alcoolul, intrate fără oprelişti în arsenalul adolescentin.

In faţa asaltului noului agresiv trebuie categoric regândită filosofia disciplinară. Altminteri lucrurile pot scăpa de sub control până la degradarea iremediabilă.

Mulţi ochi mustrători privesc spre şcoală, cu o justificare relativă. Şcoala nu poate face singură ceea ce nu izbuteşte societatea în ansamblu. Este un clişeu necesar să spunem că se impune schimbarea regulamentelor şi a statutului personalului didactic. Măsurile imperative nu pot veni decât de la M.E.C.T.S, de la Guvern, de la organele abilitate ale statului, de la comunităţi, familii, părinţi, educatori, psihopedagogi, sociologi, experţi. A trecut vremea simpozioanelor duioase şi dulcege, a colocviilor didactice simandicoase, încheiate cu şampanie şi pişcoturi. Vorba unui contemporan notoriu: „Situaţia e gravă"! într-adevăr, nu se mai poate glumi când trivialitatea ia locul decenţei, când liniştea necesară învăţării este înlocuită cu agresivitatea verbală sau fizică şi când raporturile didactice (profesor-profesor, profesor-elevi, profesori-director) se alterează până la iraţional. Ce noimă educaţională au bătăile în clasă, fie că profesorul pălmuieşte elevul, fie că elevul îşi atacă dascălul? Este uimitor cât de repede se propagă pilda rea! Mimetismul, parodia, scălămbăiala, gâlceava, harţa, isteria, pătrund adânc în mentalul elevilor şi uneori îl viciază până la ireparabil.

Un bun prieten îmi reaminteşte din când în când o butadă: Celui care nu-mi recunoaşte defectele nu pot să-i recunosc nici eu calităţile. Aşadar, defecte şi calităţi, învăţământul românesc le are pe amândouă, deşi în proporţii greu definibile. Necazul cel mare provine - se pare - din debusolarea generală a societăţii: politicianism demagogic şi agresiv, cu puseuri exacerbate în anii electorali, lipsa coeziunii naţionale în promovarea marilor proiecte socio-economice şi cultural-educaţionale, dezbinarea,

A

Pagina 91

Ecouri literare nr. 8

vrajba, oportunismul, lichelismul, ipocrizia, cinismul - tare morale cel mai adesea bine mascate într-o retorică persuasivă, mieroasă, înşelătoare. Vocile de sirenă au ieşit din mit pentru a ne „gâdila plăcut urechile”.

Prin comparaţie cu relele naţionale, nota la purtare pare o bagatelă. în realitate nu este un fleac pasabil. Picătura de apă exprimă oricând, în mic, marea sau oceanul.

Biata notă la purtare şi-o fi trăit traiul, dar cu ce o înlocuim?

Sisif - copil naiv u emfază ori cu suficienţă, apodictic ori aluziv, oameni cu anumite răspunderi în zona educaţiei au emis adesea judecăţi depreciative la adresa profesorilor din şcoli/licee pentru rezultatele slabe ale elevilor la capacitate/teste naţionale/teza unică/bacalaureat, stăruind exclusiv asupra cifrelor şi procentelor. In asemenea cazuri se judecă, evident, cu dioptriile unui contabil obtuz de pe vremuri, neţinându-se cont de toţi factorii ecuaţiei. La o adică, nu doar cadrele didactice trebuie puse pe ghilotină. Când e vorba de unităţi rurale, lucrurile capătă încă un contur şi mai pregnant. Din păcate, justiţiarii de ocazie nu pot ieşi de sub tirania aritmeticii elementare pentru a vedea şi realităţile de dincolo de şcoală. Oricât ar fi de serios şi de competent dacălul de la catedră, el se loveşte nu o dată de „rezistenţa" copiilor din bănci, fie distraţi, fie nemotivaţi, abulici, absenţi, stresaţi, speriaţi, pasivi, obosiţi, fie lihniţi de foame, fie prea sătui, pe jumătate adormiţi din pricina nopţilor pierdute la calculator, infatuaţi, „fiţoşi", vorbăreţi (când nu trebuie), arţăgoşi. Zestrea genetică, mediul familial, non-exigenţa părinţilor, strada, clubul, barul, discoteca şi mai ales gaşca lasă urme durabile în comportament. 5-6 ore elevul se află în şcoală, iar 18-19 ore sub jurisdicţia relativă a familiei. La şedinţele cu părinţii (unde se întâmplă să vină 5-6 mame obosite şi frământate de agenda zilnică), se aduc reproşuri cu dublu sens, într-un fel de joc bizar al pasării responsabilităţii. Dacă elevul nu vrea să înveţe cu niciun chip, ce forme reale de convingere există? Adolescenta furată de peisaj, care abia aşteaptă pauza pentru a-şi suna amicul pe celular, are în fiinţa-i o blazare fără leac: liceul este o corvoadă extrem de plictisitoare, vine la ore doar de gura mamei, căci tatăl e plecat la muncă niţel mai departe. Copilul de la sat, care la 14 ani munceşte pe rupte în gospodărie (exploatarea minorilor? o realitate rustică frecventă şi dramatică), n-are nicio şansă să ţină pasul cu omologul lui de la oraş. Egalizarea şanselor? încă o ficţiune înduioşătoare! „Judecătorii", cu ochii ţintuiţi doar la statistica de moment, comit o gravă eroare de percepţie. Copilul care ia 3,00 (trei) la teza unică nu este un accident extraterestru, ci „produsul" obiectiv al evoluţiei lui şcolar-sociale. Are părinţi, a avut o educatoare (calificată/necalificată), o învăţătoare (calificată/necalificată), profesori de toate felurile, şi competitivi, şi slabi, şi devotaţi meseriei, şi „păsări călătoare", şi stagiari, şi pensionabili sleiţi de energie, şi duri, şi prea permisivi; el s-a mişcat într-un spaţiu sociocultural precar, şi-a însuşit anumite sisteme de valori, a preluat mimetic şi ce este bun, şi ce este mai puţin bun sau chiar dăunător pentru fiinţa lui în formare. Este posibil să nu aibă acasă nici bibliotecă, nici calculator, nici televizor; tatăl e cam beţiv, iar mama nefericită şi acaparată de doi copii mai mici.

Exemplul nu este defel fantezist. Câţi ca el?!

Cine este vinovat pentru nota-eşec 3,00? Pot fi invocate circumstanţele, dar şi oamenii care au lucrat la formarea/deformarea elevului. Cum trecutul nu se mai întoarce, rămâne de văzut ce remedii valabile pot fi folosite pentru un salt, fie şi gradual, de la 3,00 la 5,00. Măcar atât.

In treacăt fie zis, este comod să te postezi în spatele cifrelor pentru a da verdicte. Se pare că a devenit un clişeu naţional culpabilizarea dăscălim» în absenţa soluţiilor veritabile. Care soluţii sunt aşteptate de atâta timp să vină de la politicieni, guvern, minister, administraţii locale, comunităţi. O grea neputinţă - iată specialitatea noastră, exersată şi brevetată în 18 ani. Să fie întâmplător că Pactul Naţional pentru Educaţie - document fară cusur la nivelul intenţiilor - nu cuprinde un rând despre salarizarea cadrelor didactice. Sisif ar fi invidios să afle de câte ori a fost ridicat bolovanul educaţiei româneşti până în vârf pentru a se prăbuşi fară niciun folos la poalele muntelui. Naiv acest Sisif, care-şi închipuie, probabil, că este important numărul de urcări şi nu eficienţa acestora!

C

Speranţa - cu spatele la zid Reforma educaţiei alunecă încet şi ineluctabil către caricatură, nefiind susţinută nici de o legislaţie solidă şi coerentă şi nici de principalii actanţi ai înnoirii: cadrele didactice, experţii în educaţie, elevii, părinţii. Observăm mai degrabă o apatie generalizată decât o implicare a dăscălimii în actul

Pagina 92

Ecouri literare nr. 8

reformator, o blazare cronică, o resemnare post-mioritică. Este cazul să ne întrebăm astăzi ce se întâmplă cu poporul român? De unde vine această indiferenţă, această inerţie oblomovistă, sesizabilă în mai toate straturile societăţii? Nimeni nu mai protestează, nimeni nu crâcneşte. Faimoasa L.E.N (Legea Educaţiei Naţionale - ce sintagmă pompoasă şi arogantă pentru o improvizaţie cu parfum politicianist, perfectibilă (sic!) până la nota 10,00 - graţie unor serbări itinerante cu titlul de reuniuni profesionale), lipsită de metodologiile de aplicare, tinde să devină repede o fosilă vie (scuzaţi oximoronul!), un fel de vietate împăiată chiar înainte de a-şi consuma existenţa legitimă. Aşa cum bine observa un specialist în subtilităţi juridice, învăţământul românesc actual se ghidează în unele privinţe după legi abrogate (de exemplu, se aplică vechea metodologie privind mobilitatea personalului didactic) — ceea ce conferă României un statut straniu între ţările Europei. Oamenii şcolii lasă impresia - pe de altă parte - că s-au obişnuit deja cu salariile amputate dur, că şi-au asumat condiţia de marginalizaţi ai sistemului bugetar şi că umilinţele continue pot să intre de acum în „meniul" lor zilnic. Tristă constatare!

Nici componenţa consiliilor de administraţie ale şcolilor - cu dominantă extra-şcolară - nu mai tulbură conştiinţele lucide ale cancelariilor. O fatalitate grea a căzut ca o lespede funerară peste zvâcnirile de demnitate ale dascălilor şi... s-a aşternut tăcerea. Retuşurile din mers probabil că n-au mai sensibilizat pe cineva anume, aşa încât destinele instituţiilor de învăţământ vor fi decise de alţii, mai pragmatici, mai insolenţi şi, desigur, bine ancoraţi politic. Dealtfel, depolitizarea - atât de clamată în retorica politică - rămâne un slogan vid când vine vorba de şcoală. Nici inspectoratele şcolare, nici primăriile şi nici conducerile de şcoli şi licee n-au cum să scape de spectrul politicii, insinuat în absolut toate cutele şi ungherele instituţiilor publice. Altfel spus, depolitizarea e o poveste de un comic enorm. Cine nu crede şi vrea să se convingă neapărat nu are decât să privească atent, câteva zile la rând, intrarea în sediul unui partid omnipotent aflat la guvernare. Va vedea trecând pragul câte un inspector şcolar general sau măcar adjunctul acestuia, inspectori şcolari de diverse specialităţi, inclusiv cel pentru educaţie fizică şi sport, directori, cadre didactice fără galoane dar devotate crezului asumat. Nu năvălesc toţi odată, căci ar bate la ochi, ci pe rând, ordonat, decent şi cu înaltă responsabilitate. Toţi vin cu treabă, să ia lumină partinică şi să se împărtăşească din sacrosanctele învăţături politice ale corifeilor mai mari sau mai mici. Încă de acum se pregătesc atent strategiile pentru alegerile viitoare. In fond, inspectorii şcolari străbat judeţul în lung şi în lat şi au prin natura funcţiei forţă de persuasiune în şcoli şi în licee, conduse de oameni loiali, fie că au sau nu carnet. In sistem „cascadă", slujbaşii din cancelarii, părinţii şi elevii majori pot fi sensibilizaţi subtil şi cu argumente de toate felurile să achieseze la direcţia politică dorită. Exerciţiile retorice vizând depolitizarea nu sunt decât baloane de săpun menite să provoace iluzii optice unui electorat apatic şi nefericit.

Care este viitorul şcolii româneşti? Estimările cunoscătorilor nu sunt deloc optimiste întrucât tabloul social de ansamblu este îngrijorător. România s-a îndatorat pe termen lung, iar potenţialul ei economic şi cultural-educaţional se află în recul: industrie nu foarte performantă, agricultură în derivă, sănătatea - în criză profundă, infrastructura rutieră şi feroviară - depăşită fizic şi moral, structuri instituţionale măcinate de corupţie, birocraţie stresantă şi alienantă, legislaţie stufoasă şi instabilă, scăderea demografică, alterarea mentalităţilor^ infracţionalitatea, verbiajul demagogic, decesul cultului muncii, şomajul, plecarea temporară sau definitivă peste hotare a elitelor tinere şi a populaţiei active, prăbuşirea încrederii în stat. De mai mult timp speranţa stă cu spatele la zid.

Daniela OATU Pledoarie pentru teatru

T

eatrul - ca şi oamenii - îşi are soarta lui. El nu trăieşte numai din sublim, ci şi din dimensiunea omenească a actului artistic. Un cântar obiectiv acceptă şi capodopera şi opera onestă.Este o artă miraculoasă şi ar trebuie să facem mai mult pentru ca elevii să se apropie de luminile rampei cu alt interes decât până acum.

Să recunoaştem însă că nici manualele şcolare de gimnaziu de până astăzi (cu excepţia celui alternativ de clasa a VIII-a), nici televiziunile noastre atât de libere şi independente, nici teatrele însele nau realizat mare lucru pentru a schimba în vreun fel starea inerţială cvasi-generală în care ne aflăm.

Instituţiile profesioniste de spectacole, confruntate mereu cu o criză acută a resurselor financiare, invocă

Pagina 93

Ecouri literare nr. 8

obsedant cheltuielile de montare la sediu şi reclamă starea de avarie când este vorba de organizarea turneelor în oraşele mici şi mijlocii.

Cum noi, vasluienii, suntem din acest punct de vedere neprivilegiaţi, ne mulţumim cu ideea că ne mai salvează din doi în doi ani festivalul umorului „Constantin Tănase".

Ar fi eronat să se creadă că elevii de gimnaziu nu au antene receptoare pentru teatru. Teoretic vorbind, sensibilitatea lor netocită, disponibilitatea sufletească intactă, prospeţimea receptării potenţiale, ingenuitatea autentică, naturală, bunul simţ şi buna credinţă îi transformă în spectatori ideali. În practică, însă, din păcate eu vin la spectacole când vin, în condiţiile şanselor limitate, unii dintre ei bucurându-se că au mai scăpat de câteva obiecte incomode, păşesc în sală ca pe un pământ necunoscut şi - cu excepţia elevilor de clasa a VIII-a care au apucat să studieze la clasă comedia O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale - nu deţin nici măcar zestrea minimă de cunoştinţe despre arta dramatică: regie, scenografie, joc actoricesc, decoruri, costume, muzică, expresivitate scenică, mişcare, gestică, mimică, pauză, respiraţie, trăire, atmosferă, conflict etc. Nu au priceperea de a comenta o montare mau mult sau mai puţin pretenţioasă. Este deci elementar să înţelegem că trebuie ajutaţi pentru a depăşi obstacolele presupuse.

De-a lungul timpului, am vizionat cu elevii claselor a Vll-a şi a VllI-a spectacole precum: O noapte furtunoasă, Conu Leonida faţă cu Reacţiunea Gaiţele, Take, Ianke şi Cadâr, Unchiul Vania, Pelicanul etc. în interpretarea actorilor profesionişti din ţară. Din momentul în care s-a ridicat cortina am simţit că ne aflăm sub auspiciile generoase ale nemuritoarei muze Thalia, care - fie şi numai pentru 2-3 ore - apără în faţa noastră eternitatea de asalturile nesfârşite ale efemerului. Având credinţa că din toate acele clipe de graţie trebuie să rămână ceva, le-am cerut de fiecare dată elevilor să-şi aştearnă pe hârtie impresiile de spectatori sau să încerce o analiză orală, fie şi empiric - naivă, a respectivei montări. Sigur că receptarea este un act complex - mai ales dacă ne gândim la spectatorii - elevi de gimnaziu, a căror atenţie este labilă şi capricioasă, iar răbdarea relativă. E;în fond, un risc asumat dar ne consolăm la ideea că a evalua spectacolul, comicul este extraordinar de dificil şi pentru spectatorul adult, cu atât mai mult cu cât exemplele în teatru sunt totdeauna complexe şi mobile, istorii nesigure şi fragile: ceea ce face să râdă o parte a sălii nu este obligatoriu să facă să râdă o alta.De semnalat este faptul că de îndată ce iese de sub protecţia scenei, spectatorul rămâne singur, pierdut în lume... Şi atunci, apare dascălul, care se substituie regizorului şi-1 ocroteşte avertizând elevii că teatrul trebuie interpretat şi în ceea ce spune şi mai ales în ceea ce nu spune. Dezbaterea devine astfel un act recuperator, un exerciţiu de admiraţie.

Judecăţile critice ale elevilor se pot împărţi în câteva categorii: judicioase, tern-inutile, redundante şi(mai ales) infantil-ridicole. Ei văd concretul scenic, intuiesc relativ uşor palpabilul, reţin succesiunea secvenţelor şi întâmplărilor (mai ales a accidentelor frapante), pot reproduce replici întregi, ştiu să-şi exprime impresiile mai mult sau mai puţin motivat, cu privire la decoruri, lumină, muzică, dar nu pot subordona aceste accesorii scenice unei semnificaţii mai generale. Semantica şi semiotica montării rămân indescifrabile. în schimb, sunt neaşteptat de atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul lor; simt cu acuitate când receptarea spectacolului este bulversată de pseudo-spectatori, veniţi accidental acolo să se amuze, să converseze cu voce tare şi să mănânce seminţe, ocupaţie predilectă a tinerilor noştri. De remarcat este faptul că există şi elevi (ce-i drept, puţin la număr) care au încercat, timid, să evalueze partitura regizorală şi scenografică, să armonizeze componentele artistice,însă au făcut-o cu stângăcii vădite, obiectiv explicabile. Nu putem pune decât pe seama vârstei lipsa de ordine în prezentarea ideilor, incapacitatea de a întoarce subiectul pe toate părţile, de a-l proiecta în toate nuanţele.

Teatrul ca artă rămâne insurmontabil dacă lipseşte adevăratul ghid artistic. Ceea ce nu pot să facă micii noştri spectatori (şi nu vor mai putea nici în viitorul apropiat, dacă nu vor beneficia de călăuze binevoitoare şi competente) este să decodifice înţelesurile mai adânci ale spectacolului, pornit din componenta literară şi edificat piramidal pe baza celorlalte elemente ale structurii artistice.

Teatrul ca spectacol ar merita realmente mai multă atenţie din partea cadrelor didactice, fie şi pentru a înlesni-consecutiv-apropierea elevilor de această artă perenă, de vârstă milenară.

Discuţiile libere la clasă, punctate cu neaşteptate momente hazlii având ca pretext nevinovatele formulări (compoziţii) ale elevilor, au evidenţiat zonele pline şi carenţele de interpretare. Un loc privilegiat, deşi nedorit, a fost acordat perlelor, afirmaţiilor aberant-vesele, aprecierilor prăpăstioase, improprietăţilor de stil. De fiecare dată, am avut senzaţia că toată lumea a învăţat câte ceva, mai ales cum nu trebuie să se vorbească şi să se scrie despre un spectacol teatral. In urma unor astfel de experienţe, cultural vorbind, elevii sunt cei care câştigă în primul rând; ei înţeleg specificul artei teatrale, se familiarizează cu opere interesante, nestudiate la clasă, învaţă să judece corect o secvenţă scenică, un personaj, un rol, rostul regiei, scenografici, importanţa unei săli receptive.

Dincolo de toate, timp de câteva ore, au călătorit în trăsuri ireale. S-a tras cortina şi au plecat mai bogaţi cu un vis care-i fac să înţeleagă astfel realitatea. Oare nu reprezintă aceasta chiar esenţa teatrului?

Pagina 94

Ecouri literare nr. 8

Luca Cipolla

Cesano Boscone-Milano (Text bilingv italiano - român) Erte pareggiate da tèpido sole Urcuşuri egalate de soarele călduţ

ora non sorvoli ed il vento, un guerriero stanco, bussa alla tua porta, solo spettri che si dipanan nel presente e discorron di cosa è stato; perdona il lascito di mestizia e l'otre di fiele greve, un tricolor che annuncia la sua comparsa, invito a nozze d'un'ora vana, compiuta nel lamentar fugace.

acum nu survolezi şi vântul, un ostaş obosit, bate la uşa ta, doar stafii care se deapănă în prezent şi discută despre ce a fost; iartă legatul de mâhnire şi burduful fierii grele, un tricolor care anunţă apariţia lui, invitaţie la nunta unei ore vane, conchise într-o lamentare trecătoare.

Candida mi sovviene, antica, soave dalle prime alture, mordace e scipìta, gentile ed aspra, di re valorosi figlia, intarsio di nobili culture, languida di movenze.

Candidă îmi aduce aminte, antica, suavă din primele înălţimi, muşcătoare şi insipidă, gentila şi aspră, regilor valoroşi fiica, incrustaţie nobilelor culturi, languroasă de mişcări.

L'alba ho sentito chiamare al rintocco, la brezza dolente di un cielo corrotto.. e subire la scena incantevole e pesa un èfebo sparuto, la gonna mai arresa..

La riva sua ad est più non mi cinge, lambisce il silenzio di ogni meninge; dal rivo risale ed affiora la mano, un' Erato è in procinto di volare lontano.

L'alba ho sentito chiamare al rintocco, la brezza dolente

Răsăritul am auzit să cheme la clinchet, briza jalnică unui cer corupt.. şi să rabd scena încântătoare şi grea un efeb jigărit, fusta niciodată învinsă..

Malul ei la est nu mă mai cuprinde, atinge tăcerea fiecărui meninge; din pârâu se urcă şi emerge mana, o Erato e pe punctul de a zbura departe.

Răsăritul am auzit să cheme la clinchet, briza jalnică unui cer corupt.

Sostanza,

Substanţa,

quant'eri sostanza; e dietro l'inferriata quella ricerca tua sfrenata; stanche parole al risveglio, stanco io d'una memoria cieca; e vagare in quel respiro, là dove si spegne anche l'ultima nota e l'ultimo raggio ti riempie.

cât erai de substanţă; şi dupa graţie acea căutare a ta neinfrânată; cuvintele obosite la trezire, obosit eu unei memorii oarbe; şi a rătăci în suflarea aceea, acolo unde se stinge chiar ultima notă şi ultima rază te umple.

Pagina 95

Ecouri literare nr. 8

noi apariţii editoriale Cărţi sosite la redacţie

Amintiri din sufragerie autor Ioan Mititelu Prefaţă Ioan Baban Proză scurtă, 334 pagini Editura PIM iulie 2011

Victor Ion Popa şi comuna Dodeşti autor Mihai Apostu Prefaţă Dan Ravaru Proză ,120 pagini Editura PIM 2011

Oglinzi înşelătoare autor Ioan Baban Poezie Editura PIM 2011

ISSn -1843-9780 Tipărit la: editura PIM Iaşi

Pagina 96

Ecouri literare nr. 8

A

sociaţia Culturală „POESIS MOLDAVIAE” şi-a realizat majoritatea scopurilor fixate în statutul de înfiinţare. Astfel, a devenit o regulă tipărirea revistei Ecouri Literare, au devenit o obişnuinţă întâlnirile cenaclului literar în şedinţe de lucru sau cu prilejul lansărilor de carte ori al seratelor literare. Organizarea concursului de creaţie literară Poesis Moldaviae a ajuns la ediţia a - III- a. Facem eforturi ca la următoarea ediţie a concursului, să mărim aria de răspândire dincolo de graniţele judeţului.

Biblioteca Judeţeană Nicolae Milescu Spătarul ne oferă cu generozitate spaţiul pentru acţiunile noastre şi aducem mulţumiri conducerii şi prin intermediul revistei.

Parteneriatele de susţinere financiară derulate cu Rotary Club Vaslui, cu Primăria Municipiului Vaslui, cu diferite persoane fizice apropiate de fenomenul cultural pe care îl producem şi promovăm, ne ajută să mergem mai departe şi ne face să credem din ce în ce mai mult că nimic nu este pierdut în această perioadă de transformări, inclusiv culturale.

Atât site-ul www.poesis-moldaviae.ro , forumul http://poesismoldavie.myforum.ro/ dar şi pagina de pe facebook unde găsiţi revista Ecouri Literare, vin să întregească oferta noastră culturală dar ne şi poziţionează cât mai aproape de cititorii noştrii.

Colaborarea cu mass-media în scopul realizării şi promovării activităţilor asociaţiei va fi o prioritate.

Dar cea mai frumoasă muncă desfăşurată de colectivul de redacţie al revistei Ecouri Literare, este atragerea în rândul autorilor publicaţi a unui segment de scriitori din diasporă, segment pe care în viitorul nu prea îndepărtat, îl dorim să se dezvolte cât mai mult.

Mihai Apostu