Ecouri Literare nr 10

Revistă editată de Asociaţia culturală “Poesis Moldaviae”

Ecouri literare REDACTOR ŞEF: Mihai APOSTU SECRETAR DE REDACŢIE: Ioan MITITELU REDACŢIA: Luminiţa SCOTNOTIS Dorin PÎNZARIU Val ANDREESCU

Revista apare cu sprijinul Primăriei Municipiului Vaslui

COLABORATORI: Codreanu THEODOR (Huşi) Teodor PRACSIU (Vaslui) Constantin HUŞANU (Iaşi) Adrian BOTEZ (Adjud) Gheorghe NEAGU (Focşani) Liviu PENDEFUNDA (Iaşi) Vasile POPOVICI (Iaşi) Olga Alexandra DIACONU (Iaşi) Maria COZMA (Paris) Ioan LILA (Paris) Dorina ŞIŞU (Dublin) Felicia FELDIOREAN (Germania)

Redacţia şi administraţia: Oraş VASLUI E-mail: ecouriliterare@yahoo.com Site: www.poesis-moldaviae.ro Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor

Tehnoredactare: Ioan MITITELU Tipărită la editura: PIM (Iaşi)

Număr ilustrat cu lucrări de

Mihai CĂTRUNĂ C. CHIŢIMUŞ, I. HAIDU Gh. ALUPOAE D. CLAPON, C. AGHION

Ecouri literare Revistă editată de Asociaţia culturală Poesis Moldaviae Anul IV nr.10 - 2012

Email: ecouriliterare@yahoo.com

www.poesis-moldaviae.ro

Colaj: Ioan Mititelu

Pagina 3

Ecouri literare nr. 10

Cuprins

*Editorial 4 (autori în ordine alfabetică) Adrian BOTEZ 51, 119 Constantin HUŞANU 129 Constantin RUSU 71 Corneliu BICHINEŢ 9 Cornelius Ioan DRAGAN 56 Cosmin PREDA 24 Costel NICOLAU 82 Cristina-Mihaela OTT 65 Daniela OATU 55 Dorina ŞIŞU 33, 76 Dumitru V. MARIN 12 Elena AFRASINEI 106 Elena LEUŞTEAN 81 Elena MITITELU 85 Emil TITOIANU 11 Florentina C. FABYOLA 80 George PETROVAI 92 Georgeta MUSCĂ-OANĂ 64 Constantin Clisu (in memoriam) 57 Ioan LILA 60 Ioan MITITELU 14 Ion N OPREA 107, 126 Laurenţiu CHIRIAC 98 Lina CODREANU 118 Luca CIPOLLA 75 Lucia Irina MIHALCA 62 Luminita Cristina PETCU 68 Luminiţa SCOTNOTIS 72 Margareta TOMA 123 Maria COZMA 111 Mariana R. STRATULAT 49 Mihai APOSTU 53 Nicolae ARITON 6 Nicuşor DARABANĂ 85 Patricia LIDIA 18, 26, 66 Petruş AndreI 84 Simona RADU 70 Ştefan Doru DĂNCUŞ 19 Ştefan Lucian MUREŞANU 102 Teodor PRACSIU 125 Theodor CODREANU 87 Val ANDREESCU 27 Vasile LARCO 58 Vasile POPOVICI 78 Victoria Fătu NALAŢIU 47 Viorel PLOEŞTEANU 39, 77 Virgil MIRON 31 Noi apariţii editoriale 130

Pagina 4

Ecouri literare nr. 10

Edit or ia l

rare, fie că s-au numit serate culturale, fie ca

Literatura contemporană încotro ?

le-am zis cenaclul literar sau șezători. De aceea poate ”tinerii” acestor grupări sunt trecuți binișor de 40 de ani. Și totuși ce s-a în-

nevitabil, uneori retoric, întrebi în jurul tău, tâmplat cu generația tânără? Această fixezi teme de dezbatere sau pur și simplu generație o găsim pe facebook, pe bloguri, pe

I

te întrebi în interiorul tău despre literatură, rețele literare, unde din păcate de multe ori despre soarta literaturii folosind întrebări de sub pseudonime sau sub diferite id-uri publică genul: ”literatura contemporană încotro?” Ni- tot ce le trece prin cap, fără să dea socoteală ciodată nu ai reușit să răspunzi în adevaratul nimănui, dar mai ales fără să dea socoteală sens al cuvântului. Astăzi când aproape totul cititorului care este judecătorul suprem. Și este plat în creația contemporană, astăzi când atunci iar te întrebi retoric: unde sunt seratele generația celor care au sub 40 de ani nu mai face nimic pentru a inventa, pentru a inova ceva în artă, îți răspunzi din ce în ce mai greu la această întrebare. S-au încercat toate genurile literare, toate curentele literare, s-a mers poate forțat împotriva logicii, împotriva curentelor doar din dorința de a veni cu ceva nou, cu ceva nemaivăzut și nemaiîntâlnit, cu ceva modern, abstract dar care de multe ori s-a dovedit a fi și absurd. Și iată, acum, după toate ”zbaterile” contemporane se ajunge din ce în ce mai des la valorile fundamentale ale clasicismului, se revine din ce în ce mai des la poezia clasică, la poezia care păstrează mesajul,

de altădată, unde sunt boemii de altădată, unde sunt romanticii de altădată? Poate suntem nostalgici - poate nu, dar mie, la aproape cinzeci de ani de viață îmi lipsește aceasta ”zonă” a existenței. Și cu toate acestea la o statistică făcută asupra numărului de tipărituri se observă că stăm bine, că stăm chiar foarte bine, că suntem în exces. Așa am descoperit că tipărirea cărților ține acum de modă, ține de profesie, ține de interes. Așa au apărut autori care au scris cărți pentru a obtine punctaje profesorale, autori care, politicieni fiind, au crezut că pot folosi lansările de carte pentru a face băi de mulțime, pentru a cuceri câteva vo-

măsura, melodia și ritmul. turi în plus, așa s-au scris cărți pentru doctoDupă entuziasmul din anii 90, ani în rate reinventându-se pentru a multa oară care dorința de lectură era la cote înalte, după roata. Și așa au apărut cărți unicat, cărți ce am așteptat câțiva ani din democrație să scrise în 10, 20 sau 50 de exemplare... ca și apară capodoperele literaturii române ținute cum mi-aș tipări invitații pentru nuntă! Dar taîn sertarele autorilor, în mare secret - am rea- lentul? Mai știe cineva, ceva despre talent? lizat că acele scrieri lipsesc cu desăvârșire, Ne mai trebuie talent? Încerc prin paginile ream realizat că a dispărut motivația creatorilor, vistei Ecouri Literare să promovez și să redau că a dispărut ideea de autor, iar puținii crea-

cititorilor pe acei autori pe care ii consider că

tori au fost priviți ca niște personaje ciudate, au ceva de spus cititorilor, acei autori pe care ca niște necăpătuiți în această periaodă că- îi cred talentați și în mare măsură creatori de zută la datorie sub securea materialismului. frumos.

Tot în perioada imediată de după schimbarea ideologică a țării au continuat (din inerție aș putea spune fără să greșesc) grupările lite-

Mihai Apostu

Ecouri literare nr. 10

Proză

Pagina 5

Nicolae ARITON Corneliu BICHINEŢ Emil TITOIANU Dumitru V. MARIN Ioan MITITELU Patricia LIDIA Ştefan Doru DĂNCUŞ Cosmin PREDA Patricia LIDIA Val ANDREESCU Virgil MIRON Dorina ŞIŞU Viorel PLOEŞTEANU Victoria Fătu NALAŢIU Mariana R. STRATULAT

Pagina 6

Ecouri literare nr. 10

IMPARŢIALUL SFÂRŞIT NICOLAE ARITON ârgul rămăsese undeva în urmă să-şi trăiască monotonia în care se scălda, să-i cureţe tarabele pieţii oamenii în cizme normate sau bocanci ca nişte broaşte umflate de apă, târşiţi alene printre căpăţânile de varză stricată, adunată în roabe hodorogite sau în saci de plastic şi târâte până lângă prispele caselor, alese, dacă mai era ceva de ales şi apoi aruncate porcilor, gâştelor sau caprelor de care râdeau acum câţiva dintr-o căruţă ai cărei cai sforăiau şi ţineau rândul cu alte căruţe din faţă. Pietrele şoselei plesneau ca nişte claviaturi seci, şi bărbaţi mulţi cu saci sub braţ sau pe umăr, femei în fâşuri sau pardesie supraelastice, copii ronţăind vechile dulciuri ale târgului; căiuţi uscaţi dungaţi în roşu sau ciubuce colorate învelite în celofan sau... Linia ferată din stânga şoselei poza ca două braţe nesfârşit de lungi, paralele şi ruginite, peste care se perindau în anumite locuri bărbaţi şi femei dispărând după o culme. Mulţi continuau drumul, îşi schimbau locurile în căruţele cupeului cu cai flocoşi şi slăbănogi de care se mirau bătrânii că mai pot trage rămânând apoi duşi pe gânduri, cine ştie ce amintiri îi mai chinuiau!?...

Undeva, în faţă, două tractoare s-au oprit la marginea satului, în stânga iazului şi-a liniei ferate.

Se-ntorceau oamenii de la un târg îndepărtat târând poalele toamnei după ei ca şi cum nu le-ar fi cumpărat-o nimeni şi-acum se răzbunau, amăgind-o cu drumul, râzându-şi fiecare în sine şi privind cu dispreţ valea lăptoasă, cu iazul nesfârşit de lung şi ameninţător în care vedeau năluci înotând, gesticulând şi chemând... şi-un vuiet greu învăluia nepăsarea oamenilor care se salutau, ridicau căciuli sau pălării sau mături ieftine de mălai subţire către alţii, mai mulţi bărbaţi, înşiruiţi câte cinci — şase în trei vagoane roşii, însemnate cu cretă albă, amestecaţi cu soldaţi fără măntăi. Îşi strigau oamenii, că vor veni şi ei, vrând nevrând vor veni să descarce piatra, să oprească apa... Ca o aducere aminte mai strigau după cei ce veneau de la târg, întrebau, cum a fost piaţă,

T

scumpă sau ieftină sau ca de obicei. Cu cât s-a vândut grâul... porumbul s-au dac-au mai venit cu scândură... Şi iarăşi aminteau de apă şi piatră şi de oamenii primăriei, care-un anunţat satul bătând în porţile caselor, strigându-le c-aşa-s ordinele, să iasă fiecare, ei au liste nu le-au luat, dar... Când depărtarea înghiţea cuvintele, cei din vagoane îşi bălăngăneau de câteva ori capetele, ca şi cum ar fi priceput totul, sau stânga şi zbaterea câtorva ofiţeri sosiţi recent din oraşul ameninţat de apa iazurilor rupte de ploile toamnei... Doi miliţieni alungau copii curioşi, ieşiţi în marginea satului, iţindu-se după câteva maşini militare, să privească apa iazului şi s-asculte pe omul care povestea celor de-alături, despre ruperea iazului, că el era în bufetul satului şi cinstea cu unul venit în concediu şi care făcea cinste multora de la mesele din jur, ca şi cum ar fi dat de pomană... Ieşise într-un timp să se uşureze, să miroase aerul cu pâcla spânzurată şi amestecată cu stâlpii şi sârmele de înaltă tensiune, printre care treceau ciorile, ca nişte pumnale camuflate în teci de piele neagră.

Se mai salutase cu unul şi altul, îşi aprinsese o ţigară, se ferise într-un timp de viteza câtorva tractoare, şi întoarcerea în bufet i-a fost oprită de un vuiet ca de butoaie înfundate, date drumul unul după altul, lovindu-se în anumite momente apoi totul ca o avalanşă de pârâituri fără rost. A întins gâtul în înăuntru şi-a strigat, aşa ca şi cum ar fi râs de cei din jurul meselor şi a tejghelei veşnic ude, că iazul băăă ! răsună valea, ieşiţi!...

Unii s-au adunat din spatele bufetului, încheindu-şi pantalonii, pufăind din chiştoacele ca nişte cârpe stoarse de-o aromă aparte iar alţii au ieşit cu femeile ca un sprijin şi-au întrebat fără curiozitate, privind în sus aiurea, că ce s-a rupt ? ce se aude ? Şi rânjeau înjurând slăbiciunea femeilor dealături iar cineva s-a desprins şi-a plescăit prin câteva băltoaga din şoseaua flămândă în piatră şi nisip, oprindu-se în uşa primăriei, mai ascultând o dată spre a se convinge pe deplin, izbind apoi surd o uşă înfundată şi...

Povestea omului a fost bruscată de câteva comenzi, scurte şi reci, elaborate mecanic de-un gradat lipsit de tact, prin care un pluton de soldaţi transpiraţi ce miroseau a mâl şi motorină a fost adus lângă cele trei vagoane şi pus să umple saci din iută sau cânepă cu piatra vagoanelor. Civilii se mirau de comenzile auzite făr-a se împotrivi în vreun fel dumirindu-se într-un târziu când două tractoare trăgeau sacii legaţi ca mărgelele pe-o funie groasă, la marginea apei, fiind apoi împinşi în albia pârâului, încercând în acest fel să se taie furia apelor. Iazul, ca o gură enormă, îşi desfăcuse fălcile lăsând ca apa să rostogolească pietre şi

Pagina 7 beton, adevărate stânci rupte din digul fierbinte şi verde, vara pe care alergau copiii şi unde făceau plajă liceenii şi studenţii satelor din jur, făr-a şti că frământă şi apasă oasele unui înecat cu căruţă cu tot. Peste moartea omului venit, nimeni nu ştia de unde, oamenii au ridicat o cruce ca o aducere aminte, topindu-se şi aceasta, putrezind ori îngropând mlaştinile cele de demult. Poate fără intenţie, când jucau şotron în dreptunghiurile şi pătratele desenate cu cretă, copiii pictau câte o cruce, lipsită de simetrie, însemnând ceva aparte, lăsând ca alţi oameni călcând cimentul digului săşi amintească şi să penduleze aiurea.

Oamenii continuau să iasă la marginea satului, să se mire de atâta apă dar mai ales de munca soldaţilor puşi să încarce piatra în saci şi apoi să fie totul aruncat în calea apei. Cineva descoperi saci, mulţi, undeva, în josul pârâului departe de iaz, scoşi la margini, lepădaţi fără pretenţii. Din altă parte, de pe-o culme cu arătură cenuşie, coborau curioşii unei sat învecinat dar nu s-au apropiat. Au privit totul de la distanţă făcându-şi câteva imagini despre zbaterea oamenilor, şi-au mers un timp paralele cu pârâul care-şi ieşise din matcă apoi au urcat coasta cu arătura, cu iepuri şi găinuşe rătăcite, oprindu-se pentru câteva clipe sus, ca şi cum ar fi salutat un asfinţit al nimănui. Sau poate oprirea a fost un răgaz de a privi, spre valea cu iazul, cu militari şi civili ce continuau să răsară de-o parte şi de alta a văii, dându-şi păreri, gesticulând, epuizându-şi ţigări, vorbind, unii ca o părere de rău despre târgul la care n-au mai ajuns, târziu întinzându-şi bărbiile către un picher scurt şi gras, pensionar acum, pe care l-au recomandat ofiţerilor, ca şi cum ceva mai bun nu ar fi avut ce da. Cine ştie dacă nu era o subtilă răzbunare pe omul c-o ţigară veşnic aprinsă între buzele cărnoase, arse de vânt şi soare, c-o geantă jupuită, ca un porthart trecut prin schijele războiului, din care scotea totdeauna un caiet slinos şi-o carte învelită cu ziar îngălbenit. Îşi nota oamenii ieşiţi la prestaţie, anunţând într-un timp, cu capul către un sat şi-un drum, pe cei rămaşi în urmă cu normele şi zilele de prestaţie. Acum, fostul picher se rostogolea în mijlocul ofiţerilor nervoşi şi-şi expunea o părere şi bărbaţii îl arătau cu degetul, ca fiind ceva din ei, acolo. Undeva în susul satului, au răsunat câteva pârâituri, ca un horcăit de animal, înjunghiat, transformat apoi totul într-o bufnitură înfundată, şi cineva a exclamat ca o descătuşare pentru ei şi toţi ceilalţi, că a căzut salcâmul cu spânzuratul, a fost tăiat salcâmul de creanga cărui oamenii l-au găsit spânzurat într-o dimineaţă pe unul Iancu Iftode.

Cine ştie la ce-o fi bun copacul cu bleste-

Ecouri literare nr. 10 mul şi cu creanga de care trupul mortului valsa, mânat de aerul dimineţii, tăiată ca un semn al curăţeniei şi uitării! ? Soldaţii au ridicat capetele ca la o comandă şi-au răsuflat, descheindu-şi copcile vestoanelor, ridicându-şi ori stârni gîndu-şi centurile pe burţile supte, întorcându-se apoi către tractorul din urma căruia un salcâm bătrân zgâria drumul şi marginea pârâului. Totul a fost oprit la mal, în spatele digului rupt, şi ofiţerii, cu picherul ca un punct ce vremea cromatica aceea verde şi supărătoare, gesticulau comandând ceva către soldaţii care s-au mişcat deşirând o funie, împletind-o cu alta, trăgând-o unul spre celălalt pentru o convingere unanimă, şi zâmbeau acru privind curio-

zitatea de pe celălalt mal. Când salcâmul a fost ancorat, jumătate pe mal jumătate deasupra apei aceleia negre de care le era frică oamenilor, ca două rămăşiţe întârziate ale târgului spart de mult, au răsunat câteva cuvinte ale unui cântec de lume, şi-un râs ca o nebunie sau fală a celor doi bărbaţi opriţi la marginea şoselei, sprijiniţi umăr la umăr şi amândoi în stâlpul unui indicator... Rânjea bălăngănindu-şi capetele, cu mâinile întinse, ca o izbutită cerere de iertare împungeau aerul cu valea, cu piatră şi pământ... Şi soldaţii cu priviri speriate şi rătăcite călcau crengile acelea lungi, groase, jupuite pe unele locuri, întinse deasupra apei care atingea în anumite momente copacul şi-1 mişca, şi legau sacii asemenea unor pungi, se retrăgeau, făcând ca din piepturile civililor rămaşi să sprijine copacul trăgând de funii, ca de două braţe ale ni-

Pagina 8 mănui sau poate ale lui Iitode cine ştie, să iasă un oftat scurt, forţat, şi priviri în lături ca o lămurire sau frică... Le era teamă civililor de sfârşitul lui Iancu Iftode şi de la distanţă strigau şi îndemnau când trebui susţinând copacul cu funia dată de câteva ori după o salcie tânără iar la marginea şoselei, cei doi oameni priveau îmbrăţişaţi, ca un rămas bun, şi deşertau ţuică îndemnându-se unul pe altul, râzând fiecare în aerul celuilalt, într-un timp doar au întins sticla aiurea şi-au strigat din adâncul lor sau al pământului : „de sufletul lui Iftode uăăă... ! Dan nu. Batjocura pe care-o împrăştiau na fost auzită de nimeni. Valea a înghiţit răcnet ca de sfârşit şi-a transformat mimicile în caricaturi descărnate, sfâşiate de privirea unui soldat acăţat ca speranţă ironică de salcâmul prins de vâltorile apei, scăpat din strânsoarea funiilor rupte. Când glasul unui ofiţer încerca să readucă curaj, în jur totul era linişte şi spaimă, şi civilii s-au amestecat cu soldaţii, şi înotau prin arăturile din dreapta şi stânga apei, arătau ou mâinile ca spre propriile suflete, fugeau undeva în jos, amestecându-se întrun târziu cu sălciile şi valea largă acolo, jumătate mâl negru şi galben, şi pietre aduse de ape, oprite la coturi. Cu privirile căutau pe soldatul luat de furia apelor, şi-au zărit copacul lăsat undeva în urmă, printre crengile căruia se strecura apa mâlul şi pietre S-au ajuns oamenii câţiva civili s-au descălţat suflecându-se, purtau în mâini crengi de sălcii desfrunzite, şi-au intrat în apă şi mâlul rece, iar fostul picher a strigat de undeva din susul apei, printre sălcii băăă!... şi s-a mai auzit o tuse lungă şi-un mormăit nebăgat în seamă de nimeni. Soldaţii mulţi înotau prin apa şi mâlul văii ajutânduse unul pe altul, exclamând şi privind înapoi şi-n lături, dându-şi mâinile ca un veritabil sprijin, odihnindu-se câteva ,.clipe agăţaţi de lemne înfipte în lărgimea văii. Apa tulbure se întindea stăpânind marginile arăturilor. Câteva femei au ajuns din urmă şi lăcrimau, cu cozile broboadelor îşi linişteau ochii, cineva a ţipat şi-a privit înapoi căutând ajutor. Câţiva militari s-au întâlnit cu civilii adunaţi în faţa a două sălcii îngropate jumătate în apă şi mâl, şi-au ridicat soldatul stors de plăcerile apei, vlăguit de lungu-i drum... Poza ca o obişnuinţă peste care încerca să se adune lemne şi mâl, pregătindu-se în felul acesta fastul cu care cine ştie când, avea să treacă sub pământ. Dincolo de vale, între două brazde, câţiva au încercat să-i scoată apa, să-i forţeze pieptul cu toate din înăuntru, ascultând câteva clipe, căutând încă semne... încercarea a fost întreruptă de-un claxon strident şi de-o comandă seacă şi categorică, brutală chiar, a unui ofiţer mânat de instinct. Undeva, în şosea, una din

Ecouri literare nr. 10 maşinile militare îndoia aerul, şi câţiva soldaţi au grăbit, şi-au urcat înecatul acoperindu-1 jumătate cu o prelată spălăcită de soare şi ploi iar în urmă, ce o revenire, s-a auzit vocea unuia din cei doi oameni câteva cuvinte mai mult silabisite prin care spunea, că Iftode, copacul lui Iftode nu trebuia atins. Acum şi de sufletul... şi maşina a dispărut înghiţită de seara din jur şi de pretutindeni. Cu priviri reci şi cuvinte stâlcite, prin care-şi luau rămas bun de la unul sau altul din jur, oamenii se strecurau dincolo de linia ferată mereu aceeaşi, printre care şi întuneric iar soldaţii au fost adunaţi undeva, într-un careu, îmbărbătaţi prin nenumărate exemple de curaj şi jertfă, şi de obişnuita lozincă : „căzută la datorie", ca apoi să fie împărţiţi în grupe de câte doi-trei, cu misiunea de-a săpa gropi de-o parte şi de alta a iazului, în dreptul digului. Săpau prin întuneric şi-n anumite momente întinderea apei forfotea, ca o zbatere în adâncuri iar privirile soldaţilor păreau de strigoi rătăciţi, lipsiţi de orice îndemn lăuntric, totul maşinal. În urechi le răsuna, în răstimpuri câteva explicaţii ale geniştilor: ofiţeri şi gradaţi cu rulete metalice măsurând gropile făcând câteva aprecieri şi dispărând prin noapte. Ceaţa şi întunericul strecurau câteva lumini al satului din jur iar undeva, cine ştie unde, un ţipăt de cucuvea speriată, un zbor de liliac flămând, un lătrat, ca un urlet, de câine bolnav şi... Târziu s-au îmbarcat soldaţii cu oboseala şi amintirea înecului în ei, undeva, departe de valea cu iazul, au auzit câteva explozii în lanţ, ei n-au privit, lipsea curiozitatea, îşi imaginau doar metri întregi de pământ aruncat în dreapta sau stânga, lărgind în felul acesta valea liniştind oarecum furia apelor, şi-o maşină, o ultimă maşină militară încerca să lase în urmă valea cu întunericul, satul şi cu toate ale lui...

Pagina 9

Ecouri literare nr. 10

Corneliu BICHINEŢ CÂND VINE PRIMĂVARA usurel Arpăcaş se zări gârbovit şi pleoştit, cu braţele căzute fără vlagă pe lângă trupu-i firav şi strâmb, de care nu părea a fi fost conştient până în acest moment de cumpănă, când, fără să-şi fi propus, îşi aţintise privirea pe ochiul ştirb al geamului de la hambar.

Păienjenişul cuprinsese cu vremea nu numai geamurile şi tocurile de la uşi, ci şi ştreaşina şuie şi lălâie a construcţiei încropită cu ani în urmă din nuiele şi şindrilă de către doi cârpaci dintr-un sat megieş. Bărbatului i se păru că în coborâşul său pe treptele putrede ale beciului îl învăluie tot felul de fire haine şi băloase, toarse nu de păianjeni, ci de vremea vicleană prin care şi el, Cusurel Arpăcaş, ca atâţia alţii, se prelinsese aiurea până către amurg, şters şi neîmplinit. Ş-acum, iată, fulgerător, din pricina unei imagini de pe un ochi de geam neşters de ani de zile, realiza că o cam luase binişor pe lângă firesc, halul în acre arăta fiind dovada cea mai palpabilă a situaţiei sale precare.

Să-I lăsăm pe Cusurel Arpăcaş pentru câteva momente în pivniţa năruită a casei, imaginându-ne dezordinea şi ruina de aici, presupunând în acelaşi timp că bietul muritor nu poate să-şi învioreze starea tristă în care se află, deoarece, în mod cert, băutură nu se mai putea găsi aici de ani buni. Noi însă, cu mintea mai puţin încordată, am putea, fără a fi obligatoriu, să desluşim semnificaţia primelor afirmaţii ale textului...

Este clar, chiar şi pentru autor, Cusurel Arpăcaş, un bărbat nu chiar bătrân, nici tânăr însă, de-o sensibilitate insuficient exersată, revenit - de câtă vreme!?-, la casa părintească, se surprinde cu nelinişte singur printre ruine şi uitări vinovate, învins, şters, aproape rata. Zic, aproape ratat, convins fiind că îndoielile şi incertitudinile i-ar putea da omului în cauză o cât de probabilă şansă. Oricum, din spirit umanitar, noi, toţi cei părtaşi la lectură, i-o acordăm cu tot dezinteresul de care suntem în stare!

Acum, câteva precizări pentru critică! Dacă autorul acestei povestiri ar dori succesul literar cu

C

orice preţ, ar putea face discret trimitere la toţi psihanaliştii pe care i-a citit, i-a înţeles ori o va face în viitor, apoi, ieşind mai către lumină, s-ar opri la câteva descrieri cu privire la natură, domeniu în care se afirmase încă de pe vremea glorioasei sale pionerii... Autorul nu va proceda aşa şi, poate, bine va face!

Toate acestea fiind spuse, este momentul să-l determinăm pe eroul din pivniţă să încerce ieşirea către real, fără a sugera cuiva că treptele urcuşului său prin gârlici aduc pe departe cu cele pe care Heidegger, un neamţ destul de inventiv în neamul său, le cioplise pentru a fi parcurse de către un locatar candriu şi rebel al grotelor imaginate mai demult de către bătrânul Platon, derutat şi el săracul de umbletul nepermis de zei, printre mituiri şi simboluri. Aici lucrurile stau cam aşa. Cusurel Arpăcaş, după ce, fără un motiv bine conturat, plânsese bărbăteşte mai bine de un ceas printre poloboacele dogite rămase de la bunicăsău, se pomeni într-un târziu pe pământul reavăn al primăverii, în ograda pustie a casei bătrâneşti.

Aici poate să intervină, dacă se simte nevoia, şi imaginaţia fiecăruia. Cert este că bărbatul pe care îl urmărim şi încercăm a-l face să evolueze se gândeşte la ceva...

Avusese parte în cei treizeci de ani de serviciu de tot felul de întâmplări, situaţii, probleme, pe care, într-un fel sau altul, le depăşise. Nu fusese chiar introvertit, se străduise să comunice cu ceilalţi, cu semenii, să-şi facă prieteni, să-şi apropie cât mai mulţi oameni. Pricepea acum, când, dacă ar fi vrut ar fi putut ieşi fără probleme la pensie, că de fapt, rămăsese singur, chiar cu toţi ai săi alături. Nu-şi amintea să-şi fi pus mai acut decât ceilalţi colegi de breaslă problema adaptării la mediul muncitoresc.

Chiar dacă devenise în patru-cinci ani de zile meseriaş în toată puterea cuvântului, în sinea lui ştia că-i un etern ţăran plecat spre oraş, pe un drum pieptiş care se- ncăpăţâna să nu se mai sfârşească niciodată. Din când în când, tot mai rar, mai trecea pe-acasă, la ai săi, tot mai puţini din an în an. De la un timp, dacă nu-i devenise ostil, satul îi era tot mai străin. Aproape nu-l mai cunoştea nimeni pe-aici. Devenise străin, mai ales după moartea părinţilor, în propriul sat...

Vremea sa! Cusurel Arpăcaş zâmbi un pic jenat. Oare când fusese vremea sa...!? Fusese ea vreodată? încercă, păşind somnambulic către grădină, să alunge gândurile care-i învăluiseră mintea, propunându-şi nehotărât şi neputincios o amânare, o pauză de câteva ceasuri pentru a se limpezi, ca apoi, întărit şi mai ordonat în amintiri, să se liniştească, să-şi creioneze altfel ceea ce i-a

Pagina 10 mai rămas din viaţă.

Nu-l putem suspecta pe Cusurel Arpăcaş de a fi beneficiat de lecturi prohibite, însă - la o analiză psihologică atentă-, starea în care intrase de câtăva vreme omul putea fi uşor confundată cu boala cea mai derutantă a secolului, solipsismul.

Bărbatului i se înfiripa tot mai acut în suflet, în minte convingerea că e mai bine pentru el să se pensioneze. Mari bucurii n-aveau cum să-l mai vină de la uzina unde constant şi nivelator îşi petrecuse mai mult de jumătate de viaţă...

Cu familia nu mai avea conturi de reglat.

Fiica cea mare plecase de şapte - opt ani în Canada, luând treptat - treptat cu ea şi pe ceilalţi membri

ai clanului, chiar şi pe bunicii dinspre mamă. Rămăsese aici doar Cusurel Arpăcaş... Primea răzleţ veşti de la ei, sugerând timid că şi-au găsit rostul pe alte meridiane. Să le fie de bine...! în ce-l priveşte pe el, nu nutrise astfel de idealuri. Nu-I mână nici curiozitatea de a trece oceanul să vadă cum merge viaţa prin alte părţi..., şi asta, nu pentru că ar fi fost un om limitat ori ar fi fost mulţumit aici.

Nu. Pur şi simplu nu mai voia nimic.

Stării acesteia de lehamite grea, bolnavă, crezuse că poate să-i pună capăt aici, în bătătura strămoşească, însă, în mod paradoxal, ceaţa pâcloasă din suflet se zdrenţuise, lărgindu- se, inundându-i cenuşiu toată fiinţa, aidoma unei ape murdare de sfârşit de martie, pornită lent şi crud, surd de sub gheţuri şi nămeţi ofiliţi.Mai gârbovit ca oricând, dărâmat şi năuc, rămase ridicol în mijlocul curţii, cu ochii pironiţi şi holbaţi tâmp pe-o grindă încă zdravănă, prelungită la colţul hambarului, loc prin care în decursul anilor din urmă şu-

Ecouri literare nr. 10 ieraseră a pagubă tot soiul de vânturi. închise ochii ameţit de ce-i trecu viclean şi rece, ca o coadă de şarpe, prin minte.

Clătină sumbru din cap, cercând cu disperare să alunge gândul rău, însă ca într-o nemiloasă oglindă, văzu clar de data aceasta trupu-i chircit atârnând penibil la capătul unei sfori strunite, înfăşurate neîndemânatec pe după grumazu-i scofâlcit şi zbârcit. Un tresărit spasmodic îl cutremură prin toţi rărunchii, iar şira spinării i se curbă năclăită sub ghearele nemiloase ale groazei ce încerca să-l copleşească. Găsi puterea să facă iarăşi cruce, cu mâna de data aceasta, apoi auzi un huruit năprasnic... Se făcea că în căderea sa, Cusurel Arpăcaş n-a rupt numai frânghia păgână ce-i jupuia peliţa gâtului, sufocându-l, ci şi grinda afumată a hambarului prăbuşit acum cu tot cerul de catran înfierbântat peste el, în ogradă.

Ploua nemilos. Tuna şi fulgera. Trăsnise pe aproape. Ieşea fum. Un fum străin. Nucul ardea în flăcări albastre ruinat peste hambarul prăbuşit şi fumegând. Din drum se-auzeau ţipete. Câinii urlau a groază fugind isterici prin ploaie, târând demenţial legătorile şi cuştile după ei. Rafale repezi periau asfaltul drumului, năruiau garduri şi stoguri de fân, descopereau case şi acareturi. Apoi, nimic, doar ploaia...Ţinu aşa până spre seară. Răcoarea ploii îl dezmetici pe Cusurel Arpăcaş. Nu intră încă în casă, nu avea curajul s-o facă. Orbecăi prin spatele şurii o vreme, încercând să înăbuşe vocile haine ce-l strigau din toate direcţiile, culpabilizându-l indecis.

O noapte grea, de plumb, lungă şi fără vise... Cusurel Arpăcaş deschise prudent ochii. O cucuvea huruia nazal în hornul năruit al casei, apoi se-aşternu iarăşi tăcerea. Bărbatul rămase cu ochii deschişi, nedumerit. Starea aceasta dulceagă, sălcie, indecisă, îl făcu să se simtă uşor, ca un abur.

Visa, abia acum visa, la spargerea beznei dinlăuntrul său şi a celei de- afară. Trăia, ori sufletul său plutea acum spre ceruri cu nădejdea că poate-o găsi porţile ogrăzii lui Dumnezeu deschise şi pentru el!? Nu încercă să se edifice. Îşi prelungi starea aceasta de navigator solitar între cele două lumi, cea a realului şi cea a imaginarului.

Cusurel Arpăcaş privi vinovat prin petecul geamului către uliţă. Uliţa pe care-o cunoştea de copil, o uitase, şi-o regăsea în această dimineaţă, desfundată, noroioasă şi străină, fără început, fără capăt... Se făcea că în urma dricului demodat păşeau doar câţiva bătrâni. Nu plângea nimeni. Nici urmă de popă sau slujbă... Bărbatul închise ochii.

Nu voia să mai privească, însă ceva mai tare ca el îl determină s-o facă. Îl ducea satul către cimitir...

Imagini difuze, frânte, secvenţiale îi ardeau

Pagina 11

Ecouri literare nr. 10

globurile holbate ale ochilor amorfi, speriaţi şi tulburi, bulbucaţi dureros când spre o lume, şireată şi necinstită cu cei ca el, când spre alta, tainică şi nehotărâtă în a-l accepta. Un gând începu să-i susure prin minte... Nici pe lumea cealaltă n-o să fie şi el ca oamenii, în rând cu ei, îngropat aşa, câineşte, lângă gardul cimitirului, fără slujbă, fără cruce.

Dincolo!? Nici dincolo n-o să aibă altă soartă...

Reuşi să se ridice într-un cot. Un junghi îi frânse mijlocul. Se prăbuşi iar în pat. Acum îşi dădea seama că visează. Ridicol şi nu prea. N-avea de cine să se mai teamă, de cine se feri. Era singur, doar cu viaţa şi tenebrele lui, cu soarta lui. Ce soartă, care soartă!? îşi răspunse fără vorbe. N-o să

mai fie nimic, nimic. Doar noapte...

Noaptea se destrămase deja. Cusurel Arpăcaş se scutură ca de friguri, căscă şi se-ntinse de-i pârâiră toate încheieturile. Zâmbi şi dădu să iasă afară. îl învălui căldura soarelui, căţărat poznaş pe cocoaşa unui dâmb ce stătea să înverzească. Cusurel duse instinctiv mâna la ochi, însă nu mai avu timp să se apere, lumina se rostogolea înspre el din toate părţile, încălzindu-i sufletul, urnindu-l din loc... Satul se deşteptase deja, învăluit de aburii ploii din ajun. Un mânz necheză necopt, tropăind haotic pe prundişul drumului. Primăvara îşi intra în drepturi şi-n acest petic de lume.

Emil TITOIANU

Gică Huşanu pentru aceste păsări. Am plecat din sat şi el tot aşa avea cele două păsări. Bănuiesc eu că le înlocuia periodic fiindcă este imposibil ca un guguştiuc să trăiască zeci de ani. Mi-am amintit de acest aspect al satului meu natal fiindcă şi mie îmi plac foarte mult guguştiucii care par chiar mai delicaţi la aspect decât porumbeii.

Multă vreme o pereche de guguştiuci şi-au făcut cuibul în cireşul din faţa bucătăriei mele dar niciodată nu au reuşit să crească pui fiindcă atunci când se coceau cireşele, copiii care se urcau în pom după cireşe stricau şi cuibul. După vreo doi, trei ani în care tot au avut asemenea eşecuri s-au mutat în teiul din faţa dormitorului meu.

Dimineaţa când cântau ei mi se făcea şi mai somn şi de aceea nu mai puteam de bucurie că am aceste păsări aproape. Odată unul din guguştiuci a intrat pe geamul deschis al dormitorului şi cânta de mama focului după un fotoliu speriind-o groaznic pe Katy care nu ştia ce se întâmplă. Dar nici de data aceasta nu am avut noroc să am în preajmă o familie de guguştiuci fiindcă un vecin de la etajul patru căruia probabil nu-i plăceau, le-a stricat cuibul şi i-a alungat.

De atunci toţi guguştiucii s-au mutat în teii din faţa blocului vecin unde probabil au găsit condiţii mai bune de vieţuire şi în timpul verii aud de departe cântecul lor în care îşi strigă mereu numele. Anul acesta vreo două familii se aciuaseră iar în faţa blocului nostru şi pentru a-i încuraja să rămână aici le-am pus zi de zi firimituri de pâine pe pervazul ferestrei de la bucătărie.

Au venit să ciugulească, se uitau miraţi la noi prin geamul bucătăriei, dar până la urmă şi-au făcut cuiburile tot în altă parte. Se vede că există un fel de memorie colectivă transmisă cine ştie cum care le spune că aici sunt în pericol, atât ei cât şi puii lor.

Personaj cu guguştiuci ra la noi în sat unul Gică Huşanu, un tip încrâncenat, tăcut, cu o privire cruntă, cu mutră de haiduc de codru des, care în absenţa unui alt Huşanu care îmbătrânise, era recunoscut drept prim ghiogar al satului. Avea în curte un coteţ pentru porci, un coteţ bine alcătuit din trunchiuri de copaci, care avea şi un pod care niciodată nu am înţeles eu prea bine la ce ar folosi, fiind chiar deasupra coteţului porcilor.

Fiind prieten cu un băiat de a lui am putut şi eu vedea ce se găseşte în acel pod. A scos băiatul acela, cu o oarecare mândrie de familie, cel puţin 12 ghioge diferite ca esenţă, formă şi ca mărime a măciucii aferente.

Toată lumea ştia că dacă vrei să-ţi fie bine în micul sat Curseşti, nu trebuie să te iei de alde Huşanu că ieşea urât de tot. Dacă îi lăsai în pace, nici ei nu se legau de tine ceea ce era foarte bine pentru toată lumea. Ştiam acum că avea şi o latură sensibilă acest prim ghiogar al satului şi această latură se manifesta printr-o anume apucătură, dacă mi-e permis să zic aşa, aceea de iubi păsările cerului şi în special guguştiucii. Dintotdeauna a avut la streşina casei lui atârnată o colivie mare în care se găseau doi guguştiuci. Cântau păsările în legea lor acestea mai toată ziua iar Gică Huşanu ieşea pe prispa înaltă a casei sale din centru, se aşeza pe un scaun şi stătea aşa visător ore întregi.

Oamenii de pe la noi nu agreau aceste păsări spunând că în cântecul lor aceştia zic: „lucru rău” şi de aceea se fereau să-i aibă prin pomii din preajma casei.

Cu atât mai mult pare ciudată afecţiunea lui

E

Pagina 12

Ecouri literare nr. 10

SECUNDE ... deschise !

Fragment din „Zăpada pe flori de cireş”, vol. II

Dumitru V. Marin

Z

i însorită uşor vântoasă de mai. Iarba verde – verde se mişcă în valuri, cireşii încă plini de floare se apleacă spre mica fântână arteziană cu neaşteptatele jocuri de apă, lăstarii şi mugurii butucilor de vie se întrec în creştere, florile cele mai colorate şi suave se oferă privirilor.

Teo parcurge repede aleea dintre flori, în grabă spre altă clădire să ia telefonul. Uită portiţa deschisă ... doar câteva zeci bune de secunde.

Tabloul de întoarcere îl înfioară: un câine mare, negru, lăţos şi răpănos se tăvălea într-o adevărată frenezie pe tot ce era mai frumos şi gingaş.

Dar, mai ales calcă peste lăstarul de viţă aleasă, crescut cu atâta dragoste, şi-l rupe. Distruge la ce ţinea mai mult din această grădină a sufletului.

Rupe zdravăn şi din sufletul său ... „Sufletul meu drag, nu numai iubita mea, ci visul meu de zi şi de noapte, să ştii că mă însoţeşti oriunde m-aş afla. Te văd cu zâmbetu-ţi aşa mai sus de frunte într-o privire pierdută spre mine şi-mi vine mereu să te strâng tare, tare în braţe.

Acum cu imaginea ta scumpă peste lume mă aflu într-un decor natural de excepţie, cu dealuri înverzite şi înflorite, într-o uşoară bătaie de vânt care leagănă florile spre mine, pierdut cu privirea înspre o culme muntoasă la baza căreia e un lac mare. Dinspre poiana apropiată triluri de privighetori îmi încântă auzul ...

Mi-eşti atât de dragă şi atât de aproape !

Sunt, oare, un câştigător dacă am răsădit tot sufletul şi toate gândurile mele posibile în locul celui al tău pe care-l port mereu ca pe o grădină dumnezeiască de flori şi miresme ? Mereu încerc sa-ţi spun că ţi-am dat absolut tot sufletul meu, toată simţirea mea dulce pentru o fiinţă şi cred că le port cu toată grija pe ambele care se zvârcolesc la lumina soarelui şi se zbat alintat pe lumina lunii.

Era plină aseară, ca şi fiinţa, inima şi viaţa mea. Te pot ruga să ai grijă de sufletul meu ?”

Deplasările pe toate coclaurile, prin mari oraşe inclusiv dintre cele turistice, înseamnă plăcerea simţirii şi viselor comune, lăcomia unui sentiment înflorit destul de târziu care se transmite prin sărutările apăsate pe mâini, pe creştet, uneori pe picioare, dar mai ales în obţinerea sărutului „cel mai frumos din lume” în care se simte căldura inimii, fierbinţeala buzelor, freamătul vieţii, teama de pericol şi o irezistibilă dorinţă de îmbrăţişare, de dragoste aprinsă, de atingere trupească, nu sexuală, ci pentru simţirea unei cât mai mari suprafeţe din corpul celuilalt, cu senzaţia finală: uitare de lume, uitare de pericol, de foame, de sete ...

Două trupuri care răspund la comanda unor creiere înfierbântate nu la instincte sexuale.

Ea „atât de fragedă ... el cu jarul sufletului într-o mare de flori, cu Ea pe piedestal”.

O intensitate a iubirii, imposibil de exprimat în cuvinte, incomplet simţită prin sărutări şi îmbrăţişări, nesătulă şi neostoită prin priviri lungi ochi în ochi, prin cuprinderi de minute şi ore care par secunde.

O iubire trăită cu imensă bucurie de el, cu patima celor 18 ani de ea, ambii descoperind sfera impersonală a existenţei, când nimic nu mai există în jur decât afundul ochilor celuilalt, zâmbetul drăgăstos şi îmbrăţişarea care contopeşte. Când dragoste e, lume ... nu e ! „Atât de fragedă ...” Şi totuşi care va fi câinele care va tăvăli grădina cu flori înmiresmate ale acestor rătăciţi într-o lume înduşmănită ? Ar fi nevoie, mare nevoie să nu se uite portiţa de la sufletul lor ... deschisă. Nici măcar preţ de câteva secunde ! ... Oricât de intensă, iubirea trebuie straşnic păzită. De oricine şi oricând ! *

CEL MAI FRUMOS PROFIL (Fragment din „Zăpada … II”) Cu privirea scrutătoare şi … grea, cerceta chipurile celor vreo 30 de femei care se prefăceau că ascultă şi chiar înţeleg semipăsăreasca celor care se întreceau în preţiozităţi obositoare prin număr şi care provocau inhibiţia creierului din imposibilitatea descifrării mesajului vorbitorilor şi o stare de somnolenţă. Conferenţiarii nu-şi puneau pro-

Pagina 13 blema unui timp de consum şi se antrenau într-un dialog mai mult interior şi nu cu asistenţa. Cei din scaune (mai bine … cele, pentru că nu erau decât câţiva bărbaţi şi aceia vârstnici), nemişcaţi şi ţepoşi (dacă nu şi ţepeni) păreau a gândi la ale lor, părăsind „scena” prezidiului, unde se dezbăteau elemente de cultură ca de pe vremea egiptenilor, deşi subiectul era Eminescu.

Prin faţa lui Teo mai defilau din când în când „organizatorii”, adică bărbaţi sau femei mai

în vârstă ce-aveau de tăiat pâinea sau salamul pentru „protocol” de după cuvântările gâlgâitoare. O învăţătoare de la Micleşti cam trecută dar caldă şi primitoare îi făcu cinic şi amical cu ochiul.

Deodată rămase cu ochii aţintiţi spre uşă … ! În cadrul ei, dar în sală descoperi, cu uimire mare cât sufletul său însetat, cel mai frumos profil pe care l-a admirat vreodată. O fiinţă parcă din altă lume, uşor zâmbitoare, misterioasă, cu o urmă de zâmbet neîncrezător. Părul scurt accentua o frunte ca o oglindă a sufletului, cu ochii de nevăzut din cauza arcadelor sprâncenelor şi cu pleoapele care lăsau privirile să se piardă, un nas echilibrat parcă desenat de un pictor adevărat şi sculptat de un mare meşter … În profil, buzele păreau divine, bine arcuite, ademenitoare, uşor cărnoase, rotunjite şi umede. Zâmbetul nr. 600 (cred că putea zâmbi în mai multe feluri … ) era podoaba unei feţe încheiate cu o bărbie ce se pierdea în lumina din cadrul ferestrei. Era, fără îndoială, mâna şi harul lui Dumnezeu, pogorâte asupra unei făpturi subţiratice, maiestoase şi … serafice. I se păru că vede, dacă nu pe cea mai frumoasă femeie din viaţa lui, atunci

Ecouri literare nr. 10 sigur cel mai frumos şi minunat profil pe care l-a admirat vreodată.

Cupidon, zeul iubirii, loveşte cu săgeata în vârful căreia e floarea. Asta credeau anticii. Acum, era o fiinţă obişnuită, comunicând ceva cu totul neobişnuit, frumos, înfiorător de frumos, un fior ce nu putea fi explicat, un gând luminos care nu putea fi stăvilit. Acum se petrecea marea taină a vieţii care dădea la iveală, ca într-o vrajă imposibil de descifrat, existenţa unui trup de vis, a unui profil demn de penelul pictorilor renascentişti, cu un zâmbet feciorelnic şi dumnezeiesc.

Ca simbol, femeia din profil era ca o explozie ne-devastatoare dar menită să arunce patima cea mai ardentă asupra unui suflet învăpăiat, de la prima vedere.

Era, o altă farsă a vieţii ? În noul val al momentului, se cobora din cer sau din altă parte, o altă patimă ?

Când au schimbat câteva cuvinte, femeia i se păru şi mai frumoasă … „Numai tu poţi fi mai frumoasă decât ziua de azi” îi şopti el duios şi înfrigurat.

Teo se simţea între rău şi bun, între lumină şi obscur, între frumos şi frumosul trecut, între două lumi.

Pe care putea să apuce ?

Ca pe sufletul lui …

Devenit rol al viselor în care se tot plimba printre clădiri vechi, construia altele sau rătăcea pe străzi pe care nu le-a văzut niciodată, lui Teo Merianu i se părea că zâmbetul fetei se estompează pe zi ce trece iar trăsurile cu cai pe care le mai vedea întorceau mereu în apropierea sa. Durerile din muşchi i se ascuţeau, zeci de cuţite îi spintecau fesele, bicepşii, tricepşii, orice parte a corpului din carne, iar oasele bazinului dureau, dureau.

Fizic, simţea că trebuie să facă ceva; psihic era paralizat şi lipsit de iniţiativă. Nu se gândea decât că o pierde, că vine vremea să plătească cu sufletul bucata dintr-o fericire necuvenită dinspre amurgul vieţii. Stelele minţii păreau îngheţate întrun punct care nu permitea orientarea mai departe.

Peste toate, întâmplările fiecărei zile, mereu mai multe şi mai aspre, învârtindu-se întrun evantai stresant cu reverberaţii în toate zonele sufleteşti. Nu mai rămânea nici cu el, dar’mi-te cu, sufletul lui.

l e pieţii o a -

Pagina 14

Ecouri literare nr. 10

DIN VOLUMUL APOCALIPSA DUPĂ NEA GRIGORE Ioan Mititelu Cu corabia uscat

C

pe

e distractive vremuri au mai venit, mai ales după sosirea în perversul port al Cotroceniului, a corăbiei găurite şi lejer dihocate în părţi componente, vandabile per bucată, acea corabie comandată ferm de mâna Băsănăului, zmeul trăscăului, şi terminatorul flotei româneşti.

O să mă contraziceţi, spunându-mi că de fapt, aceste vremuri, sunt vremuri demne de plâns de milă şi nicidecum distractive, dar vă rog să vă gândiţi un pic bunii mei concetăţeni, ajunşi la sapă de lemn, ce face românul când încă nu i-a ajuns cum se cade, cuţitul la os? Cred că aţi ghicit, face haz de necaz şi se veseleşte nevoie mare, distrându-se pe rupte de răul altuia. Bineînţeles că şi capra vecinului îşi are pe meleagurile noastre rolul ei milenar stabilit, să moară pentru bucuria celui de peste gard.

Păi unde aţi mai văzut dumneavoastră în lumea asta mare, un popor mai specialist în râsuplânsu, decât acest popor mioritic, încă numit pentru o vreme, poporul român?

Aşa că şi eu fiind un brav român, cu impozitele şi taxa de cablu la zi, mă distrez uitându-mă la televizor, la nişte emisiuni din acelea care se vor, doar în imaginaţia producătorilor, nişte emisiuni serioase de analiză politică, emisiuni care, cică, sunt menite să pună în mişcare mecanismul gândirii libere (puah!!!), a populaţiei care a mai rămas neemigrate între graniţele acestei ţări.

Nu mai departe decât în seara trecută, am prins şi eu o emisiune din acestea. Cineva, expusese nişte imagini ale unor politicieni de dinainte de război şi sub ele imagini ale unor politicieni din zilele noastre, cu gând ca să se facă o comparaţie dintre cele două generaţii, adică vezi matale telespectatorule neavizat, să arate cât de grozavi, patrioţi şi necorupţi erau politicienii de pe atunci şi cât de zăbăuci sunt în zilele noastre în frunte cu un anume marinar ajuns în politica mare.

Numai că, distracţia a stricat-o şi mi-a stricat-o, un interlocutor mai în vârstă, de la masa rotundă, care a spus că nici nu este nevoie să se facă vreo comparaţie, fiindcă el a prins vremea ceea, şi

poate să spună în cunoştinţă de cauză că şi cei de atunci, erau tot atât de dezorientaţi, tot aşa de corupţi, tot aşa de puşi pe căpătuială şi plini de măgărie ca şi cei din ziua de azi.

După ce s-a pus acest semn de egalitate între cele două generaţii, de către acea persoană avizată şi demnă de încredere nu numai datorită părului său alb, care a arătat clar, că politicianul român, a fost şi este dintotdeauna o apă şi-un pământ, discuţia a alunecat, diplomatic, spre altceva şi, dezastru, m-a lăsat fără distracţie.

Dar eu, care după cum mă ştiţi, nu de azi, de ieri, sunt un perfecţionist din fire, nu am vrut să las totul să treacă aşa, fără să mă distrez puţin prin documentarea serioasă, a ce şi cum era pe timpul acela. Am apelat ce de obicei la nea Grigore filosoful, istoricul şi scriitorul blocului nostru, care după ce şi-a proptit o ţigară „Plugarul” de contrabandă în colţul gurii a pornit să descarce tolba sa cu amintiri…

A ales poate cea mai fertilă perioadă din democraţia românească, adică perioada când aceasta ajunsă la maturitate sexuală (!?!), deplină, şi-a pus busuioc în păr şi s-a prezentat plină de nuri în faţa alegătorilor.

Se întâmpla aceasta în luna decembrie a anului de graţie 1937, an care, după părerea unora, a fost anul de vârf al democraţiei reflectate în politica româneacă.

Să vedeţi dumneavoastră, ce politică de mânăreală şi mai ales cotonogeală ”Made In România” puteau pune în scenă politicienii pe vremea ceea, încât eu cred că ai fi dat oricât ca să ai un loc în faţă, eventual aşa cum se zice “un fotoliu de orchestră”, fiindcă ar fi făcut toate paralele să priveşti mai de aproape la panarama politică. Şi zice nea Grigore că la sfârşitul anului 1937, mandatul de guvernare al PNL expira, iar conform uzanţelor politice, (adică alternarea la guvernare, pe principiul, pleacă ai noştri, vin ai noştri) , şeful statului, ( care potrivit constituţiei de atunci era chiar ditamai regele), trebuia să cheme la putere o formaţiune de opoziţie. Pentru a fi sigur că Maniu va fi anihilat, în cazul chemării PNŢ la guvernare, Carol al II-lea a lansat ideea unui guvern Mihalache, care să aibă pe Alexandru Vaida-Voevod la Interne şi care să-l cuprindă şi pe Gabriel Marinescu, membru de bază al camarilei, (un fel de Elena Udrea în nădragi de pe timpul acela). Discuţiile au avut loc pe 12 noiembrie 1937, însă Ion Mihalache nu a acceptat propunerea regelui.

In aceste condiţii, pe 17 noiembrie, Carol al

Pagina 15 II-lea încredinţează mandatul, din nou lui Gheorghe Tătărăscu. Prima misiune a guvernului, era organizarea alegerilor din 20 decembrie 1937.

Eşuând în aducerea PNŢ la putere, Mihalache a demisionat din fruntea partidului, iar Comitetul Executiv din 21 noiembrie, l-a propus pe Iuliu Maniu.

Acesta aprecia, că alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 aveau un rol decisiv pentru soarta regimului politic din România, drept pentru care, a decis să împiedice cu orice preţ victoria guvernului Tătărescu, adică să găsească mijloacele de a-i da la cotonoage în mod aşa de democratic şi eficient, încât acesta să nu mai poată nici măcar ţopăi într-un picior până la start.

In acest scop, a hotărât să acţioneze pentru crearea unui front al opoziţiei, care să împiedice falsificarea alegerilor de către guvern (ehei, pe atunci când nu apăruse onorabilul marinar de Cotroceni, falsificatorii alegerilor se comportau ca nişte mici copii neajutoraţi, faţă de zilele noastre).

De aici, începe dansul madonei travestite, numite Iuliu Maniu şi să vezi dumneata, ce piruete a putut face babalâcul acesta, de i-a lăsat mască pe toţi. Imediat ce a redevenit preşedintele PNŢ, Maniu a luat legătura cu Corneliu Zelea Codreanu, precum şi cu Gheorghe I. Brătianu (care nu mai avea decât o biată aripioară slăbănoagă şi bine jumulită de PNL, grosul fiind la Tătărăscu).

La 25 noiembrie, împreună au semnat un „pact de neagresiune", al cărui principal obiectiv era înfrângerea guvernului liberal Tătărăscu în alegeri, iar partidele se angajau să nu se atace reciproc, adică mai pe înţelesul tuturor, să-şi folosească ghioagele, pe spinarea celorlalte partide existente pe scena politică.

Deşi Maniu, cică ar urmărit să ferească partidul de agresiunile legionarilor (?!?), alianţa PNŢ cu Garda de Fier, a creat o adevărată derută în rândul electoratului, fiindcă timp de patru ani de zile, poporul român, asistase la o acerbă dispută între cele două organizaţii, în care se porceau şi se bălăcăreau copios, mânjindu-se cu rahat şi aruncânduşi zoaiele direct în faţă, acuzându-se reciproc de „trădare naţională" şi „slujirea unor interese străine".

De altfel, mai mulţi fruntaşi ţărănişti, printre care Nicolae Lupu, Armand Călinescu sau Virgil Madgearu şi-au zis ei, că la o adică nu strică să strâmbe un pic din nas, aşa, doar de fason, însă la modul democratic, bineînţeles şi pentru urechile proştilor şi-au exprimat dezacordul faţă de linia politică imprimată partidului de către Maniu, (ceea ce le-a folosit al naibii cu câteva luni mai târziu când au fost primiţi la masa plină cu bucate gu-

Ecouri literare nr. 10 vernamentale).

Consecinţa politică a acestei înţelegeri, a fost că Partidul Naţional Ţărănesc, a dat girul lui Corneliu Zelea Codreanu, iar în ochii opiniei publice s-a creat imaginea că legionarii ar putea participa la actul de guvernare. Campania electorală s-a desfăşurat într-o atmosferă extrem de tensionată şi confuză, cu un limbaj foarte violent. Cea mai mare întrunire electorală a PNŢ s-a desfăşurat în sala Marna din Bucureşti, la 12 decembrie.

In timpul rostirii discursurilor, în sală au fost aruncate gaze lacrimogene de oamenii guvernului, astfel că adunarea nu a mai putut continua.

Ca şi în zilele noastre, Organizaţia PNL din Cluj (iar de Cluj!) a adoptat o moţiune, în care se

afirma, că „Ardealul înfierează acţiunea criminală a d-lui Maniu împotriva monarhiei şi a regelui Carol al II-lea, simbolul neîntrecut al dinastiei noastre glorioase, garantul democraţiei în România".

Nu cumva vi se pare textul cunoscut?

Numai că în loc de Carol al II-lea acum este trecut „marinelul” Băsescu.

Ajuns aici, nea Grigore scuipă chiştocul cât colo departe de banca pe care stăteam şi scoase maşinal o altă ţigară. Stătu câteva clipe aşa dus departe pe gânduri apoi continuă o vreme cu ţigara stinsă în mână.

Primul tur al alegerilor a fost pentru Adunarea Deputaţilor, celălalt pentru Senat. In timpul primei runde, au avut loc ciocniri la Orhei din Moldova de peste Prut şi la Târgu Mureş, soldate cu moartea a patru persoane şi cu 300 de arestări (!!!). Acolo să vezi matale, iubitorule de democraţie pe pâine, capete sparte, oase rupte, nasuri însângerate, fălci mutate din loc, ruperi de gât şi alte drăgălaşe efecte din acestea ca urmare a unor sfinte ciomăgeli democrate şi de democratizare, în spirit, curat constituţional.

Aşa doar capete crăpate şi coaste rupte, au fost mai peste tot în România, dar nu într-o mă-

Pagina 16 sură aşa de mare, ca în cele două localităţi amintite mai sus. Prin activitatea lor, partidele politice, se discreditaseră în ochii electoratului, astfel că, la 20 decembrie, pentru prima dată în istoria politică a României, nici un partid nu a obţinut peste 40% din totalul voturilor, pentru a-şi constitui o majoritate parlamentară.

Pe primele trei poziţii s-au clasat PNL cu 35,9%, PNŢ cu 20,4% şi Partidul „Totul pentru Ţară" (numele sub care au participat la alegeri legionarii), care a obţinut un scor de 15,5%, ceea ce a provocat o adevărată panică în rândul şobolanilor politici, de la partidele istorice. Şi spune un istoric de pe vremea ceea cu năduf: „Consecinţele

politice ale acestor alegeri au fost dezastruoase".

Nu mai spune ţaţo! Fugi d-aci, că nu te crez! Şi nea Grigore îşi aprinse ţigara.

Faptul că nici un partid nu reuşise să obţină prima majoritară de 40%, lăsa mână liberă şefului statului, de a numi la guvernare, orice formaţiune politică şi de a forma un guvern, de data acesta cu adevărat personal, dacă este comparat cu cel precedent. Aşadar, profitând de această situaţie, Carol al II-lea l-a numit în fruntea guvernului pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, care câştigase doar 9,15% din voturi."

Prin decizia sa, regele a aplicat lui Iuliu Maniu mai multe lovituri: a eliminat PNŢ de la succesiune (ştiţi, de la chestia aia cu ieşire directă la hârdăul cu mălai guvernat de sloganul pleacă ai noştri, vin ai noştri), deşi obţinuse un număr de voturi dublu faţă de cel al PNC, a numit în fruntea guvernului un vechi şi hotărât adversar al lui Maniu, a reuşit să facă o nouă spărtură în PNŢ prin atragerea centriştilor şi numirea lui Armand

Ecouri literare nr. 10 Călinescu (din PNŢ, deci trădarea în partide nu-i de azi, de ieri) în funcţia de ministru de Interne.

Iuliu Maniu, s-a declarat profund revoltat de maniera în care a procedat Carol al II-lea, care nu l-a consultat, măcar formal, în legătură cu rezolvarea crizei politice, declarând că guvernul Goga, era „o adevărată provocare la adresa naţiunii", deoarece el „se prezintă ca un nou guvern personal, după ce ţara a respins guvernul personal al domnului Tătărăscu".

Aşa se plângea sărăcuţul de Maniu în gura mare cu lacrimi cât pumnul, dându-se vârtos cu fundul de pământ, smulgându-şi părul şi cărânduşi democratic pumni în cap pe care şi-i administra cu o chibzuinţă curat ardelenească.

La 10 februarie 1938, Carol al II-lea a recurs la o lovitură de stat, punând capăt regimului democratic (Vai, vai, ţipă unii lejer oripilaţi măcar de ochii lumii, şi nea Grigore de colo zice şi el plin de compătimire: iaca scârţ), iar Constituţia din 27 februarie 1938, consfinţea instaurarea dictaturii regale în România. De ceea ce se temuse cel mai mult, prea ruginita clasă politică interbelică, s-a întâmplat. Putem spune, conchide nea Grigore, că în fond, pactul de neagresiune a folosit regelui şi nu lui Iuliu Maniu, care în felul cum a procedat, a reuşit să-şi dea personal, un straşnic şut în fund, cu mijloacele proprii.

Unii mai reuşesc chiar şi în zilele noastre asemenea performanţă de contorsionism politic, încheie nea Grigore cu ochii la ceas că se apropie miezul nopţii.

Nea Grigore dă în cărţi e data aceasta nea Grigore a devenit un tip extrem de serios. L-a apucat seriozitatea aşa deodată cam pe la chindie şi la trimis în casă să se apuce iar de scris. Eu ca un bun vecin, care tot timpul sunt cu o bere sau cu „una mică” aproape de el, adică ceva lichid pentru ridicarea moralului nepreţuitului nostru cărturar de bloc, am şansa de a fi primul şi de cele mai multe ori şi ultimul cititor al scrierilor sale. Sper că n-o să supere dacă transcriu aici câte ceva din ideile sale. Iată ce spune despre nişte cărţi la care se pare că el ţine foarte mult. „Dintre milioanele de cărţi apărute de-a lungul mileniilor, de când omul a inventat meşteşugul de a scrie, cred, că doar câteva cărţi merită

D

Pagina 17 într-adevăr să le aibă omul la căpătâiul patului, zi şi noapte, cărţi care pot să-i conecteze cumva mintea la realitatea treburilor cereşti şi mai ales la cele pământeşti.

Ceea ce spun acum, nu este doar părerea mea ci se regăseşte, sub o formă sau alta, în preferinţele multora. Iată aceste cărţi, pe care eu consider, că nu ar trebui să lipsească din casa omului: Biblia, Principele de Niccolo Machiavelli, Mein Kampf de Adolf Hitler şi Capitalul de Karl Marx.

Despre Biblie, care este numită de mulţi, mama tuturor cărţilor, nu poate să comenteze nimeni nimic la modul denigrator, decât dacă este de rea credinţă.

Ferice de acel popor, care din negura timpurilor apuse, şi-a scris istoria sa, motivându-şi şi legitimându-şi în felul acesta, existenţa ca popor,

dreptul inalienabil de a avea o ţară, pe pământul strămoşilor săi şi dreptul de a se considera în felul acesta, primul popor ales de Dumnezeu, pentru a conduce lumea.

Este vorba de multdiscutatul şi poate chiar multhulitul popor evreu, popor ,care din cele patru religii predominante a dat lumii trei, credinţa mozaică, islamică şi creştină. Eu nu pot decât să admir acest popor, pentru ceea ce a dat lumii, în domeniul creator, şi nu sunt puţine lucruri descoperite de evrei, nu pot să nu-i admir, pentru îndărătnicia cu care au consemnat în scris fiecare aspect al trecerii lor pe acest pământ, pentru îndărătnicia

Ecouri literare nr. 10 cu care de milenii şi-au păstrat naţionalitatea, indiferent în mijlocul cărui popor i-a fost dat să trăiască.

Vechii evrei, au clădit cu migală sisifică un monument numit Biblie, monument care va dăinui de-a pururi. Mărunta, şi deloc aspectuoasa broşură, Principele a lui Machiavelli este o carte de bază, pe care ar trebui s-o cunoască toţi cei care trag nădejde să conducă, sau conduc destinul unor popoare (şi nu numai aceia).

Liniile directoare de conducere a unui stat, trasate cu o claritate de cristal, în Principele, tocmai din secolul XIV, sunt şi acum universal valabile şi numai un conducător aiurit, poate să nu le ia în seamă. Sunt tratate în carte, cu meticulozitatea unui bijutier, cum trebuie gândite şi făcute, organizarea statului, a armatei, a educaţiei, administraţiei, etc...

Aceste principii, vor rămâne valabile cred că pentru totdeauna, atât cât pe acest vor exista state. Marii oameni ai istoriei cum au fost Napoleon, Hitler şi alţii, aveau la căpătâiul patului cartea Principele lui Machiavelli şi nu cred că ajunsese acolo, doar din pură întâmplare.

Despre cartea mea de suflet, la care ţin foarte mult şi care se numeşte Mein Kampf, auzisem încă de când eram doar un copilandru.

Făcusem rost de nişte reviste Europa, publicate prin 1941, în care erau date doar citate din carte. Prin anii '70, am împrumutat aceste reviste unui prieten, care le-a dus pachet la Securitate. Norocul meu a fost, că prin acei ani era un fel de relaxare a întregii noastre scene politice, relaxare care a luat sfârşit după Conferinţa de la Mangalia din 1981.

Am scăpat, doar cu revistele confiscate. A trebuit să treacă buntul din 1889, ca în sfârşit să pot avea şi eu în mână această carte, pe care doream de o viaţă ca s-o citesc. Eram curios, de ce oameni de cultură, profesori universitari, savanţi, care nu erau obligaţi să aibă ceva comun cu fascismul, ţineau pe noptiera de la capătul patului această carte, alături de Biblie.

Am fost şi eu impresionat de forma în care era scrisă, precizia datelor, logica impecabilă a gândirii, rezolvările precis şi perfect conturate, pentru probleme de politică şi diplomaţie, dragostea neţărmurită pentru poporul său şi dorinţa de a face bine claselor oprimate. Se ştie că în nici o orânduire, nu au dus-o mai bine muncitorii decât în timpul lui Hitler.

El a făcut, ca denumirea de partid al muncitorilor (Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor din Germania, ca partid a lui Hitler), să nu fie doar un principiu lipsit de fond, ca în ţările comu-

Pagina 18

Ecouri literare nr. 10

niste, ci a căutat ca oamenii care creau baza materială a societăţii, să fie trataţi omeneşte. Există foarte mult umanism în această carte şi poate de aceea îmi place.

Bineînţeles, că nu voi fi de acord cu ceea ce a făcut după anul 1939, dar dacă ne gândim că istoria este scrisă întotdeauna de învingători, probabil că dacă învingeau, ar fi vorbit şi ei mai târziu ca şi americanii, despre omoruri scuzabile, pagube colaterale, războaie necesare şi alte bazaconii din acestea, prin care cea mai criminală naţiune a lumii, SUA motivează de ce a ucis pe timp de pace, mult mai mulţi oameni nevinovaţi, decât Hitler pe timp de război.

Această carte, şi la mine stă alături de Biblie mereu. Păcat că a fost din nou interzisă republicarea ei. Şi acum voi trece, la cea de a patra şi ultima carte de bază a omenirii (după părerea mea şi nu numai), cartea Capitalul de Karl Marx. „Capitalul" este opera genială a lui Karl Marx. La făurirea operei sale fundamentale, Marx a lucrat patru decenii, de la începutul deceniului al 5-lea al secolului XIX şi până la sfârşitul vieţii. „Ajungând la concluzia că orânduirea economică, este baza pe care se înalţă suprastructura politică, Marx a acordat o deosebită atenţie studierii acestei orânduiri economice".

Capitalul, este nu numai opera economică fundamentală a lui Marx, ci şi o importantă operă filozofică, o aplicare a dialecticii materialiste, la studiul societăţii umane. Marx analizează contradicţiile capitalismului, înlănţuirea şi dezvoltarea lor, transformarea contradicţiilor, din factori de dezvoltare ai capitalismului, în factori ai negării şi desfiinţării sale.

El aplică la studiul formaţiunii capitaliste,

logica dialectică, şi cu deosebire metoda ridicării de la abstract, la concret (dezvoltând-o, în opoziţie cu dialectica speculativă hegeliană, nu ca producere a realului, ci ca procedeu de reproducere pe plan logic a concretului real), precum şi principiul unităţii dintre istoric şi logic.

Capitalul lui Karl Marx, este o carte dispărută din librăriile româneşti în ultimii 30 de ani. O carte, care oferă răspunsuri la multe din întrebările care ne frământă: Cum am ajuns în această criză financiară mondială? De ce? Ce se poate întâmpla? Capitalul, este cartea care ocupă primele locuri în vânzările din Germania în ultimii 2 ani, iar Karl Marx rămâne ideologul-şef al economiei mondiale. „Karl Marx este din nou la modă, cererea pentru operele sale este clar în creştere. Cititorii, fac parte dintr-o generaţie tânără de erudiţi, care a trebuit să recunoască faptul, că promisiunile neoliberale nu s-au îndeplinit", spune Jorn Schutrumpf, reprezentant al editurii Karl-Die&-Verlag. Ştiu, că la mulţi piţifelnici de pe la noi, economia politică, le cade al dracului de greu la stomac, însă nu avem încotro, Marx ne-a demonstrat clar, că politica trece şi prin stomac.

Acestea sunt părerile mele despre cele patru cărţi şi nu aveţi decât să mă contraziceţi, însă ştiu, că foarte mulţi din prăpădiţii prea vorbăreţi, care o fac pe-a deştepţii zilelor noastre, vor sări ca arşi, dacă vor citi ceea ce am scris.

Dar oare ei, au ce să pună în loc? Aud?...”

Patricia LIDIA

pe-o mare eternă.

Exilată parcă într-o lume a titanilor, am încercat fără succes să domin o insulă de pitici. Ce iluzie...

Viaţa nu este o glumă sau o jucărie... Nu se repară, nu se înlocuieşte... Dar mi-am păstrat speranţa – o întruchipare a tuturor dorinţelor nedescrise... Dorinţe parcă unite de-o frumuseţe neîmblânzită...

Dorinţe ce mi-au jurat credinţă la umbra cernită a Lumii Pierdute... Atât de multe dorinţe şi atât de puţin timp rămas pentru a le împlini...

Ce iluzie a fost şi scara mea... Şi totuşi încă o mai urc, treaptă cu treaptă, şi încă mai curăţ marmura, până la nivelul final. Poate că acolo, undeva, există ceva luminos şi pentru mine...

Memento. Despre iluzii şi ambiţii ...unei fărâme din visul din vis... În vis mi-am construit o scară de ambiţii, între tării şi marele albastru. Am urcat-o şi coborât-o de mii de ori, perfect sferic în mintea mea, încet şi suav, nu cumva să o pătez, fie şi cu un gând de decădere.

Era o scară largă, din marmură şi, din loc în loc, câte un ghiveci uriaş cu o floare exotică mă privea impasibil. Era greu să nu fiu eu, alta mereu. Nu am devenit mai înaltă sau mai scundă, mai rece sau mai puţin rece, un albatros de bronz în epoca omenirii. Am rămas să urc tot eu cu vecinii mei, Dumnezeu şi ai săi îngeri, tovarăşi de-o clipă

Teribil e nea Grigore ăsta? Nu-i aşa? Zic eu de data aceasta cu părere de rău totuşi, că el a scris numai atât despre aceste cărţi.

Să renunţ e prea greu... Îmi trebuie ambiţie ca să renunţ la ambiţie...

Pagina 19

Portret de Constan]a A. Donos\

Ştefan Doru DĂNCUŞ

Te iubesc, puşcăria mea!

- 2003, un fel de jurnal Am fost întrebat: “Totuşi, nu simţi nici o satisfacţie că ai ajuns acolo unde ai dorit, că te-ai realizat?”

N-am răspuns pentru că, desigur, nu gloria sau banii m-au interesat atunci când am aflat de ce am insistat atât în drumul ales. Ce-aş putea răspunde acum, când totul e întors pe dos iar mişcările şi evenimentele lumii nu au savoarea de altădată, sunt fade - oricât de înfricoşătoare ar fi? Toată tragedia, toată moartea şi foamea de ceva nou a omenirii, toată abjecţia şi scursoarea întâmplărilor de peste zi şi a celor planificate peste noapte nu pot egala strălucirea calmă a soarelui şi stelelor. Ce-a făcut Dumnezeu? Dumnezeu a făcut Universul şi este Universul. Ce-a făcut omul? Omul a făcut crima, adulterul, banii, televizorul, experienţa nucleară şi genetică ş.a.m.d. şi este toate acestea. S-a dat în spectacol.

Dumnezeu s-ar fi plictisit să urmărească o atât de proastă piesă şi nu şi-a luat bilete; L-a trimis pe Isus pentru a ridica standardul valoric al actorilor iar regizorii, înfuriaţi, L-au scos din distribuţie. N-au ştiut că de atunci a început să se joace o altă piesă, una care mereu bate recordurile la încasări. Într-o zi, mi-a căzut în mână “Jurnal”-ul lui Mircea Cărtărescu. Se plânge că-i e greu să mai scrie, să mai facă literatură, se îndoieşte de faptul că lumea mai are nevoie de aşa ceva. Ar trebui să nu se sperie de etapa următoare şi să facă pasul până nu va îmbătrâni ca prostul: eforturile târzii pot avea un rezultat definitiv - orbitor, total - dar fără valenţe practice. Iar înţelepciunea nu-şi are rostul decât multiplicată, nu ţinută în seifuri personale.

Era prin anul 2000 când m-am gândit să mă mut în capitala României. Nu pentru a deveni un mare scriitor, nu pentru că în metropola asta ar

Ecouri literare nr. 10 fi fost rost de-o carieră literară s-au o realizare în domeniu, ci pentru a mă lua de piept cu diavolul.

M-am dus o vreme la diverse întâlniri şi evenimente culturale; până m-a plictisit inutilitatea lor.

Pentru a nu jena tot felul de “feţe înalte”, mi-am făcut o editură şi o revistă, gest condamnat din start de un mare om care m-a pregătit în copilărie să scriu poezii, nu să umblu după cai verzi pe pereţi. Când am tipărit “Întoarcerea poetului risipitor” şi l-am căutat, mi-a spus să i-o duc repede lui Nicolae Manolescu. L-am întrebat de ce dar n-a fost chip să ne înţelegem. M-am gândit: ce mi-ar putea face N. Manolescu? Celebritate nu-mi trebuia, de valori materiale nu mai aveam nevoie iar domnul Manolescu oricum primea prea multe cărţi de la autori obscuri; sute, mii de cărţi pe care sigur nu le-a citit niciodată ori, în cel mai fericit caz, le-a răsfoit complezent. Nu i-am dat carte lui Manolescu; nu le-am dat nici altora, care ar fi putut deveni piese de bază în construirea “celebrităţii” mele.

Există oameni care trebuie să bea până la fund paharul amărăciunii, care ştiu că poate veni oricând clipa în care să-L roage pe Dumnezeu: “Treacă de la mine paharul acesta”. Teribilă rugăciune, dublată de: “Voia Ta să se facă, nu a mea”.

Aceşti oameni sunt conştienţi de faptul că au urmat o cale corectă, că au un statut diferit de al celorlalţi şi nu mai fug, nu se mai ascund.

Ieri am fost căutat de mama şi de soţia mea. Una din ele m-a întrebat dacă nu mi-e greu la închisoare şi am spus că asta în care stau e una mică, în comparaţie cu marea închisoare ce se numeşte Terra. Femei deştepte, au zâmbit şi ele, au înţeles şi ele că la “vorbitor”-ul acela dintr-un neaşteptat colţ al Universului, cineva a decis deliberat să bea paharul până la fund.

Hoţi. Muşte. Mizerie. Poveşti despre “lovituri” de zeci de milioane şi prostituate “cu şcoală ca-n occident”. Reviste porno. Comerţ cu zahăr, cafea, mâncare, îmbrăcăminte, ţigări. Foile pe care scriu acum au costat “patru naşpa”, adică patru ţigări fără filtru.

Ajunşi la penitenciar, noi, “primarii” (cei aflaţi la prima abatere), am fost duşi “la psiholog”, o damă grăsuţă cu aere de “dură” care ne-a prelucrat “drepturile” de pe nişte hârtii xeroxate şi mânjite cu markere. Monitorul Oficial, desigur.

Sunt scriitor, am zis. Şi ziarist, a completat dânsa, adresându-mi-se cu “dumneavoastră”; avem o revistă a penitenciarului, poate vă decideţi să colaboraţi, puteţi primi nişte facilităţi, puteţi fi premiat, după trei colaborări aveţi voie la vorbitor

Pagina 20 “la masă”, chiar şi o convorbire telefonică în plus, a insistat dânsa, grăsuţă şi frumos mirositoare, plină de bucle şi spray. Ştiam că nu-mi slujeau la nimic acele facilităţi după care umblau în limbă colegii mei de detenţie. Eram indiferent: ce să le spun oamenilor mei în acea convorbire telefonică suplimentară?

Că e posibil să nu mai apară revista SINGUR? Că Tabăra de la Cozia, programată la începutul lunii august, e posibil să nu mai aibă loc?

Am cerut cărţi de la bibliotecă, am luat “Recursul la metodă” a lui Alejo Carpentier, “Berlin Alexanderpla&” (Alfred Doblin). Şi “Studii critice” de C. Dobrogeanu-Gherea.

Nu uitaţi de revistă, poate..., a opinat psihologul cel frumos mirositor. N-am uitat, aici nu trebuie să uiţi. Aici trebuie să reţii cât mai mult şi mai fidel, să faci depozite de amintiri din care poţi trăi fericit până la adânci bătrâneţi. Nu, eu nu voi ajunge un biet M. Cărtărescu, maltratat sistematic de ideea că nobila substanţă a creaţiei a dispărut pentru totdeauna.

Am descoperit cu uimire că avem şoareci şi gândaci de bucătărie. Colegii de celulă îi vânează amuzaţi, printre poveştile despre “lovituri” fabuloase şi târfe “ca-n occident”, înjurând viaţa, calculând câte pachete de “bune” (ţigări cu filtru) să ceară pentru o pereche de blugi purtaţi, pentru câte-un tricou strecurat ingenios prin “filtru”, pentru câte-un inel din argint introdus în puşcărie prin veşnica metodă a ascunderii în pâine.

Acte. Semnături. Amprente. Bunăvoinţa poliţiştilor, alta decât cea din martie ‘89, când am fost trimis “spre reeducare” în mina Motru din România.

Fără şireturi, fără crucea de la gât, dăruită de doctorul R. Negoescu într-o zi în care făceam o grămadă de planuri pentru viitor. Într-o clipă se pot nărui visurile oamenilor - iar eu ştiam asta, de aceea am intrat senin în celula în care trei recidivişti mă aşteptau cu ardoare: veneam “de-afară”, trebuia să am la mine ţigări, cafea, mâncare. Nu aveam, nu mă gândisem că mi-ar fi fost necesare; aveau însă ei, altceva, pentru mine: “Cartea magiei divine” a lui Omraam Mikhael Aivanhov. În următoarele zile am fumat cu toţii din “L.M.”-ul meu şi am citit pe rând, cartea. “Deştept om”, spuneau ei. Fenomenul s-a extins şi cartea a fost cerută de cei ce aveau grijă să nu evadăm. Dacă stăteam mai mult “pe arest”, poate ajungea şi la şefii cei mari, contabilii zilelor noastre de “infractori”.

Viorel Matişan, zis “Motică”: “Am schimbat şapte locuri de muncă anul acesta. Cum aflau patronii că am cazier, cum eram dat afară. Nu mai

Ecouri literare nr. 10 am viitor. Când am plecat de la ultimul patron mam apucat de băut la o terasă. O ştiam pe barmană aşa că am luat pe cont, trebuia să vină nevastămea. Am băut până când fata n-a mai vrut să mă servească. M-am aşezat la masa unuia şi i-am cerut bani de-o bere. Lucrurile s-au complicat, l-am pocnit şi m-am servit din portmoneul lui. Acolo, în barul cu terasă. Acum sunt aici, aştept să aflu cât primesc”. Viorel Matişan zis “Motică”, 34 de ani.

Eram scoşi “la plimbător”, o cuşcă acoperită cu plasă de sârmă. Priveam Cerul şi mă gândeam că “plimbătorul” e locul ideal în care oamenii ar putea să afle valoarea unei frunze, a verdelui viu proiectat pe cenuşiul zidurilor şi existenţelor lor de puşcăriaşi. Într-o noapte s-a produs minunea, revelaţia. O aşteptam. “În orice închisoare te-ai afla, tu trăieşti în Biserica Mea”, mi s-a spus - şi în continuare am văzut ce fel de Biserică era aceea. Au trebuit să treacă ani şi ani de zile de la revelaţia de pe munte până la noaptea în care am aflat cum arată Construcţia pentru care m-am rugat atât de mult.

Am adormit şi n-am visat nimic.

Plouă. Desfăşurate pe alte axe temporale, gândurile mele prind contur în exteriorul unor ziduri denumite - în lipsă de ocupaţie - închisoare.

Pagina 21 Se vorbeşte pe-aici că s-ar putea să vină o amnistiere, se apropie campania electorală. Vestea îmi e indiferentă, cum indiferente îmi sunt toate activităţile şi acţiunile celor printre care trăiesc.

“Acolo unde vor fi doi care vorbesc despre Mine, voi fi şi eu cu ei”, spune Isus. În celula asta suntem patru.

Se tot bate monedă pe OZN-uri şi extratereştri. Mă gândesc: ce nevoie avea Dumnezeu de alte fiinţe înafară de om? Şi chiar dacă am admite faptul că a creat (ori a lăsat să fie creaţi) extratereştri, de ce i-ar lăsa să intervină în destinele oamenilor? Ne aflăm în interiorul unui inevitabil paradox, evident. Poveştile de felul acesta îmi plac dar mă lasă rece.

Iubirea. Din nou iubirea.

“Marga! Marga, te iubesc! Fii tare, scumpa mea! Auzi, iubire? Mă auzi? Zi da, dacă mă auzi!” În celula vecină sunt închişi doi tineri, acuzaţi de proxenetism sau aşa ceva. Susţin că sunt nevinovaţi, că poliţia şi justiţia şi-au dat mâna pentru a-i distruge. Nu au încredere nici în avocaţii lor. În apropiere au fost închise mama şi sora unuia dintre ei şi soţia celuilalt.

“Dana, iubirea mea, mă auzi?” strigă prin gratii unul din ei. Îi răspunde o voce stinsă: au intrat cu toţii în greva foamei. “Rezistă, iubirea mea, nu da înapoi! Cum te simţi?” Îşi scriu unii altora scrisori, fetele spun că sunt bine. Cei doi le citesc plângând şi le expediază înapoi plicuri voluminoase ce ajung prima dată în municipiul din apropiere şi apoi se reîntorc la închisoare. Iubirea. Aici, între zidurile cu tencuiala căzută, cu paturi suprapuse şi cu postere cu femei goale pe pereţi.

Totuşi, celor ce m-au încarcerat la începutul acestui mileniu n-am putut să le spun: “de profesie eliberat”. Derutaţii ăştia, actorii ăştia proşti şi trufaşi n-ar fi înţeles nimic din marea poveste a vieţii mele. Zi de zi se uită la mine curioşi, înciudaţi, sfiindu-se să-mi pună întrebări: se tem că nu mi le-ar pune pe cele corecte şi s-ar face de ruşine în faţa colegilor lor - zbiri ca şi ei, şi a sub-colegilor lor, puşcăriaşi ce-i întrec de multe ori în isteţime.

Bate clopotul bisericii închisorii. Am auzit că e vizitată rar, hoţii nu au încredere în “popa ăla securist, cu grad de colonel”. Mi s-a terminat cafeaua, beau ceai şi folosesc autosugestia. De altfel, nu e prima dată: de multe ori m-am îmbătat cu apă chioară, ceea ce scoate în evidenţă intensa mea ac-

Ecouri literare nr. 10 tivitate cerebrală.

Dimineaţă devreme - se aud pe hol, târâte, bidoanele cu ceai. Sunt un mare noroc pe capul oamenilor, constat în astfel de momente, privind spre Cerul secţionat de gratii în pătrate neasemănătoare. Şi tocmai în astfel de momente, latră un câine.

Pentru a nu cădea în raţionamentele comune, folosesc timpul, nu vremea vieţii mele. O săptămână trece într-o secundă, indiferent de întâmplările ce se derulează cuminţi de pe banda comună şi care, pentru ceilalţi, sunt de importanţă cosmică.

Gabriella... Acum îmi pare rău că n-am învăţat-o şi pe ea tehnica stăpânirii timpului. Îi voi spune: “Cât de multe trebuie să înduri alături de mine, îngerule”, iar ea va plânge de fericire. Atunci când voi rosti aceste cuvinte, nişte oameni în uniformă tocmai îmi vor deschide porţile puşcăriei, buimăciţi şi temători, neştiind cum de plec atât de repede de acolo, că doar actele... şi dosarele... şi amprentele... etc.

Uneori, pe sârma ghimpată din faţa geamului cu gratii se aşează vrăbii. Le privesc. Intrăm în vorbă. Acum, toate vrăbiile din România au aflat că oamenii l-au închis pe Ştefan Doru Dăncuş într-o colivie gri, un fel de depozit în care se aruncă lucrurile ce nu-ţi mai trebuie. Oare de ce nu au nevoie oamenii de el? se întreabă, nedumerite, vrăbiile. Oare de ce?...

Suntem cu toţii, dragi români, într-o puşcărie. Paznicii noştri - birocraţii din politică, religie, armată, finanţe, din primării, prefecturi, poliţii şi aşa mai departe (că sunt enorm de mulţi), ne obligă să semnăm zilnic hârtii, să plătim zilnic impozite şi taxe, să tremurăm zilnic în faţa birourilor şi clădirilor impunătoare în care locuiesc, între zidurile utopice pe care le-au denumit graniţe.

“Statul” a cotropit totul, a invadat totul, suntem sub ocupaţie.

Eu iubesc puşcăria asta şi am învăţat să construiesc, în replică, o închisoare mult mai înspăimântătoare în care, atunci când va veni vremea, voi închide “statul”, cu tot cu trena lui de birocraţi orgolioşi. Lucrez metodic, fără urmă de răzbunare. Impresia falsă că sunt la mâna organizardă a trepăduşilor cu puşcă şi maşini de intervenţie mă face să zâmbesc.

“Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, scrie pe frontonul închisorii din care, odată intrat, nu mai ieşi niciodată. Nu există un constructor mai

Pagina 22 inteligent decât mine iar sistemele de alarmă pe care le montez nu pot fi înşelate de nimeni. Sunt atât de vizibile încât nu mai pot fi văzute.

Mi-au venit păsările; pe curând.

Zi şi noapte, în fiecare celulă arde un bec.

Deţinuţii îşi ascund capetele pe sub perne, pe sub pături - eu citesc în continuare. Ziua se doarme pe rupte - suntem “în carantină”. Becul arde continuu, vizetele sunt închise. Nici unul din aceşti indivizi, arestaţi sau paznici, nu ştie că din interiorul speciei lor, cineva îi pândeşte cu răbdare, aşteptând momentul prielnic pentru a-şi face apariţia.

Tinerii în uniformă ce se plimbă pe holuri, aroganţi, cu vorba răspicată şi cu siguranţa celui ce se ştie la adăpost de orice, nu s-au trezit încă.

Nişte deţinuţi somnoroşi împart ceaiul şi pâinea, se aud bidoanele din aluminiu şi paşii târşâiţi.

Colegii mei de închidere îmi cer să scriu despre ei şi condiţiile în care se trăieşte aici. Promit că da. Le spun poveşti frumoase despre antici, despre invenţii, descoperiri...

Lakatoş Dorel, condamnat pentru furt, vrea să scrie o carte şi să o publice la editura mea. Îi promit tot sprijinul.

Sunt respectat, mi se face cafea şi mi se goleşte scrumiera. Puterile despre care le-am vorbit celor “de-afară” (am fost privit cu neîncredere) transformă totul, oamenii ăştia se consumă zilnic

Ecouri literare nr. 10 să extragă de prin cine ştie ce unghere fiinţiale bruma de umanitate din ei.

Am luat alte cărţi de la bibliotecă, am găsit, printre zecile de tomuri despre începuturile socialismului (traduceri din rusă), “Şocuri şi crize” de Stelian Tănase. I-am spus celui ce face revista închisorii (“Cu NOI prin NOI”), că e jale cu tehnoredactarea, m-am uitat la Word-ul instalat pe o rablă de calculator, dumnealui m-a privit băţos, se teme că-i voi lua locul. “Nu, nici o frică, domnule”, îi transmit telepatic, “eu voi sta puţin aici, nu-mi pot lăsa îngerul singur prea multă vreme”, el se destinde brusc, nu înţelege ce s-a întâmplat, se uită încremenit cum îmi iau cărţile şi ies din încăperea plină de gânduri vechi, sedimentate.

Gabriella mi-a spus că azi mă va căuta din nou - cum trece timpul! - nici n-am simţit când am pătruns în ziua “de vizită”. Soţia mea “mă vizitează”. Ne-am boierit, domnilor, ne facem vizite, o dulceaţă, o cafea, o narghilea...

Un tip, Dumitru M.: “Vă aşteptăm la noi în vizită, la masă, la sfârşitul săptămânii” - eu şi Gabriella aveam copiii la noi - domnia sa a uitat să ne spună unde locuieşte şi oricum n-am fi mers: el era o persoană importantă la un ziar local, eu - un nenorocit divorţat cu doi copii.

Nu-i nimic, dacă-i vizită, vizită să fie. Trăiască patria noastră cea mândră, frumoasă şi mănoasă.

Nu-mi amintesc să fi visat ceva până acum, am un somn liniştit, folosesc înţelepciunea de-a separa ziua de noapte, de-a pleca prin zone necunoscute minţii umane. Mă întorc în trup înviorat iar dimineaţa eu sunt cel ce ia, prin vizetă, mâncarea. Colegii mei de carceră îmi sunt recunoscători că le protejez somnul cel mai dulce, apreciază acest efort care pentru mine e doar o revenire la normele şi indicii acestei lumi.Mi-au spus că da, există şi homosexuali, sunt puţini şi nu-i mai bagă nimeni în seamă, arestaţii sunt ocupaţi cu mica lor bursă de mărfuri, cu bietele lor relaţii comerciale ce le mai colorează monotonia. Că ei, homosexualii, îşi acoperă lateralele paturilor cu pături şi cearceafuri, că au nume ca Pamela, Marimar şi Andreea Marin.

“Credeam că au vreun dormitor al lor”, am zis; mi s-a răspuns că erau prea puţini pentru a reprezenta o problemă pentru conducere.

“Piciul”, vreo 19 ani, condamnat pentru furt din maşini: “Când ies de-aici, dau 3-4 lovituri grase şi mă retrag, încep o alimentaţie raţională, merg la biserică, mă angajez, vreau să termin cu închisorile. E bine cum gândesc?” Asta ca rezultat al unui interesant discus despre rostul omului pe

Pagina 23 pământ şi despre faptul că animalele nu trebuie ucise şi mâncate, pe care l-am ţinut într-o noapte.

Multe mai ştiu şi eu, m-am gândit după câteva ore. Şi pentru el am avut un răspuns perfect. Într-o bună zi, acesta va încolţi şi va deveni o plantă mare ale cărei fructe vor hrăni fiinţa fragilă a “Piciului”.

Marţi, zi de “vorbitor”. Gabriella îmi aduce ţigări şi cafea. Stăm faţă în faţă, îmi spune câţi bani a cheltuit pentru drumuri, acte, avocat... Nu plânge, cel puţin nu atâta cât ne e permis să ne vedem la “vorbitor”.

I-aş fi spus: “Lasă-mă să te privesc, îmi ajunge atât, nu mă interesează nebunia “de-afară”, vreau să-ţi filmez cu ochii (cele mai perfecte camere de luat vederi ale lumii) - gesturile, chipul” dar nu o fac, s-ar putea ca ea să cedeze deşi se ţine tare, simt cum încearcă din răsputeri să-şi oprească lacrimile şi tremurul. Cuvintele mele pot suna ca o sentinţă, pot avea dimensiunea încă a unei despărţiri. Vorbim despre subiecte omeneşti, ea va pleca de aici la biblioteca municipală, va consulta colecţiile de ziare şi reviste pe unde am publicat ori s-a scris despre mine, argumente în plus la dosarul pe baza căruia mi se cere eliberarea imediată.

Eliberarea - de profesie eliberat...

Câtă iubire şi energie în îngerul acesta, ultimul permis înainte de-a pleca pentru totdeauna Acasă!

Zbârnâie o sonerie, s-a terminat, o jumătate de oră ajunge pentru infractor, e chiar prea mult.

Dacă ar putea, zbirii care ne păzesc ar anula şi aceste dramatice întâlniri unde apar femei cu prunci şi mame bătrâne, ca a mea, care lăcrimează.

Nu-i nimic. Brusc, Gabriella se întinde peste graniţa “vorbitor”-ului, îmi prinde şi-mi sărută mâna.

Buimăcit, infractorul de mine se retrage, se aşează la un geam ciudat şi primeşte o cutie din lemn în care se află, claie peste grămadă, ceea ce ea a considerat că-mi lipseşte. Înghesui totul mecanic întro sacoşă din plastic, ea a ieşit deja din clădire, ieşim şi noi cu toţii, mărşăluim spre camerele acelea întunecoase, e ora mesei - îmi revin greu din stupefacţie - în mod normal, eu ar fi trebuit să-i sărut mâna.

Să am răbdare, a insistat ea, să nu fac vreo prostie - se referă la rarele accese de violenţă în care puterile pe care le am răscoală în mine forţe necunoscute de savanţi: pot dărâma zidurile şi pot devia traiectoriile gloanţelor.

Sunt conştient de risc, oamenii nu trebuie să ştie cine a trecut ca un fulger prin existenţele lor de doi bani. Am creat în jurul meu un glob învizibil şi strălucitor, prietenii mei au aflat de asta şi zâmbesc, fiecare prin partea lor de lume. Modific timpul, îl forţez să intre în dimensiunea vremii vie-

Ecouri literare nr. 10 ţii mele.

Să am răbdare. Trebuie neapărat să-mi învăţ îngerul unele lucruri de care acum, spre finalul fulgerului ce sunt, se pare că avem tot mai multă nevoie. Închid ochii - Isus nu dispare. Îl văd cu claritate - zâmbeşte. “Îţi mulţumesc, Frate, că mi-ai întins mâna şi m-ai ajutat să urc ultima treaptă”, spun.

Tatăl meu mă strânge la piept, sunt fericit, încep să plâng şi adorm. Dimineaţa îmi simt cearcănele - nişte gropi în care intră miliarde de ani.

Aici nu ai voie să ai oglindă, nici ceas. E bine că e camera atât de întunecată, altfel mi-aş îngrozi fiinţele de pe lângă mine cu figura pe care mi-o recapăt când mă întorc de-Acasă. Şaolin, un ţigan gras, sub 30 de ani, şi-a montat bile pe sex. Unul din colegii mei de celulă mi-a spus că aproape toţi recidiviştii au aşa ceva, e un semn de bărbăţie ce le dă autoritate în faţa celor fără bile, ca tatuajele pe care şi le face oricine intră în închisoare.

Mă concentrez, îi transmit unuia din cei cu care împart camera că e vremea să-mi dăruiască volumul lui Aivanhov. Se conformează, mi-o aduce. “LAKATO DOREL 24.0.2.1970 pt. DORU ŞI Soţiei sale GARBIELA”, scrie pe prima pagină, şi mai jos adresa: “STR. ALEA JUpiter 2/89”. Accept cadoul ca şi cum n-aş şti că eu i l-am comandat şi surâd când văd “GARBIELA” în loc de Gabriella.

Oricum, omul e fericit, îl las să creadă că mi-a făcut o mare surpriză. Când voi pleca de-aici îi voi dărui un tricou şi eventual papucii de casă.

Citesc, mănânc şi dorm, mai ales dorm.

Odată, înainte de-a mă trezi, îl aud pe Nimigean (mare amator de “poveşti cu paranormale”, 32 ani, furt): “Mai are câteva pagini din cea de-a treia carte, după ce o termină ne va mai povesti ceva, multe mai ştie Doru ăsta”.

După ce mi-am luat de la biblioteca închisorii al doilea teanc de cărţi, n-a mai rezistat: “Am crezut că ai terminat cu cititul şi tu ţi-ai luat şi mai multe cărţi, nu mai vrei să vorbeşti cu noi” - era dezamăgire şi reproş trist în tonul vocii lui. În noaptea aceea le-am vorbit despre moralitate în alţi termeni, despre condiţia de om în altfel de cuvinte. În jurul orelor 3.30 au adormit sub lumina ucigătoare a becului. Înainte de-a adormi, între vis şi trezie, Nimigean m-a întrebat: “Totuşi, cine-i Dumnezeu? De ce nu-L putem vedea şi noi? Tu L-ai văzut, spune-ne cum arată”.

“Noapte bună”, am răspuns, iar trupul chircit sub o pătură adusă de-acasă a început să viseze instantaneu.

Pagina 24

Ecouri literare nr. 10 uitarea de sine...

DIHOTOMIE

Cosmin Preda "Miosotis" era cuvântul care venea către el într-o muzică divină.

- Eu sunt Miosotis! - îşi spunea fericit spiritul care se contura diafan în lumina necreată.

Chipul îi era numai frumuseţe şi zâmbet. "Tu eşti destinat iubirii!" - îi mai spunea muzica celestă.

- Eu sunt destinat iubirii!

"Tu vei merge pe Pământ ca să experimentezi, asemenea oamenilor, frumuseţea împlinirii prin iubire!"

- Eu voi merge pe Pământ, ca să experimentez, asemenea oamenilor, frumuseţea împlinirii prin iubire! În lumina necreată a apărut o mică sferă de culoare turcoaz, din care au plecat, ca o undă, cercuri concentrice din ce în ce mai mari. La un moment dat, cercurile nu au mai sporit în diametru şi au format un tunel prin care spiritul, în extaz, plutea condus de muzica sferelor. "Tu eşti prinţul fericit al tunelului turcoaz." - îi cânta muzica. "Tu te vei împărţi în două fiinţe, dar nu vei şti asta!"

- Eu nu voi şti asta! - repeta spiritul cu inocenţă, predat cu totul voinţei divine.

Tunelul turcoaz s-a bifurcat şi pe ambele ramuri a apărut plutind spiritul Miosotis. El nu a realizat că fiinţa lui s-a împărţit în două... La capătul celor două ramuri ale tunelului, a apărut o altfel de lumină, gălbuie, neavând frumuseţea şi blândeţea luminii necreate. "Vei intra în lumina creată, o, prinţ al luminii necreate! Îmi va fi nespus de dor de tine! Vei căuta mereu frumuseţea cerului, căci din cer ai plecat şi în cer te vei întoarce! În iubirea omenească vei găsi doar o fărâmă de cer..."

- i-a cântat muzica divină.

- Voi cauta mereu frumuseţea cerului...

"Intrând în lumina creată, vei intra în materie. Vei uita totul: cine eşti şi de unde ai plecat.

Dar, când vei descoperi iubirea, ai să începi a înţelege câte ceva despre originea ta..."

- Voi uita totul... Dar voi înţelege cumva cine sunt şi de unde am plecat, când voi descoperi iubirea...

Apoi, cele două spirite au intrat deplin în

*** - Dimineţile primăverii sunt albastre. - a spus Ella soţului ei, trăgând storul de pe fereastra dormitorului.

Lumina zilei a năvălit azurie, puternică şi proaspătă, ca o infuzie de viaţă şi de bună dispoziţie.

- Când ne-am iubit, am simţit ceva nou, deosebit... - a continuat Ella.

- Ce anume? - a întrebat Gilbert.

- M-am simţit pătrunsă de o energie care a venit ca un fulger din univers... Aşa am avut senzaţia. Mă simt mai împlinită ca femeie, sunt mai puternică acum. Sunt capabilă să dau viaţă unui copil!...

- Poate că acesta este începutul unei noi vieţi. - a răspuns, uşor surprins, Gilbert. Eu văd o fetiţă. Îi vom pune numele drag mie: Eva. Ella a venit spre el cu chipul transfigurat de iubire. El a privit-o surprins: părea mai frumoasă ca oricând şi a distins pe chipul ei o lumină maternă... A luat-o în braţe şi s-a aşezat pe fotoliul larg, care i-a primit pe amândoi în moliciunea lui.

- Comoara mea! - i-a spus cu glas şoptit, încărcat de emoţie. Eşti tot ce am mai scump pe lume!

- Iubitul meu! Tu eşti sufletul meu pereche!

Se ţineau strâns îmbrăţişaţi, dintr-o nevoie fierbinte de contopire...

Tom şi Karina îşi petreceau week-end-ul în natură, într-un peisaj montan foarte frumos, la poalele pădurii. Zilele lunii mai erau frumoase şi călduroase, iar nopţile cu cerul senin, plin de puzderie de stele, erau splendide în mijlocul naturii.

Se deplasaseră cu maşina şi rulota, şi si-au ridicat cortul pe covorul molatec al ierbii.

Era zi deplină când s-au trezit şi s-au iubit.

- Niciodată nu a fost atât de bine! - a spus Karina, bine dispusă. Am simţit că şi natura a participat la iubirea noastră.

- Aşa? - a răspuns Tom zâmbind.

- Da! Am simţit cum mă energizează. Primeam energie ca un fluviu. Sau ca un fulger nesfârşit...

- Va trebui să mai venim, să repetăm experienţa... - a spus Tom, la fel de zâmbitor.

Karina i-a sărit în braţe şi l-a sărutat îndelung. Apoi i-a zis: - Dacă concepem un copil aici, destinul lui va fi inevitabil legat de munte, de natură... Dacă va fi băiat, îi vom pune numele Silviu... Poate s-a în-

Pagina 25 tâmplat chiar astăzi!... *** - Ţi s-a întâmplat vreodată să întâlneşti o persoană pe care nu ai mai văzut-o şi să ai impresia că o ştii de multă vreme? - m-a întrebat cel mai bun prieten al meu când eram pe o terasă, la un pahar cu vin. Impresia asta te năuceşte! - a continuat el. Începi să investighezi misterul, şi el nu se lasă pătruns...

Atmosfera era propice unei astfel de discuţii. Era o seară frumoasă de sfârşit de septembrie şi puţină lume pe terasă. Pe trotuar, din loc în loc, trecătorii călcau pe frunze ruginii care anunţau sosirea apropiată a toamnei.

- Adică mă întrebi dacă am trăit vreodată impresia de deja vu? - i-am răspuns, uşor distrat.

- Exact!

- Am auzit pe unii explicând acest mister prin teoria reâncarnării. Adică, într-o viaţă anterioară, ai întâlnit acea persoană sau acele locuri care îţi par cunoscute. Cum să-ţi spun... eu nu sunt convins de validitatea acestei teorii. Poate că ar trebui să mai studiez chestiunea...

- Totuşi, ce altă explicaţie ai? - m-a întebat, curios, prietenul meu.

- Ei, mie mi s-a întâmplat recent să întâlnesc o astfel de persoană. Sunt aproape îndrăgostit de ea. Am impresia că o ştiu de foarte multă vreme. O cheamă Cecilia. I-am mărturisit impresia de deja vu şi am fost extrem de surprins să aflu că şi ea are această impresie... Suntem fascinaţi unul de altul şi, uneori, misterul ne face să tresărim când ne privim... Categoric, este vorba de o rezonanţă a fiinţelor noastre spirituale. Pentru că eu cred că o fiinţă fizică trăieşte în simbioză cu o fiinţă spirituală. Când fiinţa fizică moare, cea spirituală supravieţuieşte. Ea se dezvoltă odată cu fiinţa fizică.

Desprinsă de cea fizică, nu se mai supune legilor spaţiului şi ale timpului.

- Da, mi-ai mai vorbit despre aceste năstruşnicii. - a spus prietenul meu zâmbind.

- Cecilia este modelul meu de frumuseţe feminină. Un model pe care îl port în fiinţa mea.

Cred că de asta îmi pare că o ştiu de multă vreme.

Poate ca eu sunt modelul ei de frumuseţe masculină. Pare cam ciudată potrivirea aceasta, dar este credibilă...

- Deci asta ar fi explicaţia. Dar în ce priveşte locurile care îţi par cunoscute fără să le fi mai văzut, ce explicaţie ai?

- E mai greu! - am recunoscut eu zâmbind.

Poate încerci tu!

- Prin analogie, aş spune că sunt locuri care ne impresionează plăcut, pe care le purtam în im-

Ecouri literare nr. 10 aginaţia noastră...

Am zâmbit amândoi, recunoscând că misterul este o interogaţie intelectuală năucitoare dacă perseverezi în ea... *** Oraşul de munte, în care s-a născut Silviu, este la vreo 250 km distanţă de oraşul de câmpie, în care s-a născut Eva. Cei doi au trăit fără să ştie unul de altul până la vârsta adolescenţei. Concursul de împrejurări al destinului făcea ca ei să călătorească spre acelaşi oraş pentru a da examen la

facultate. Dorinţa lui Silviu era să devină inginer silvic şi afirma în glumă, către colegi şi prieteni, că la asta l-a predestinat numele său. Se afla într-un anturaj vesel, de tineri care călătoreau tot în vederea admiterii la facultate. Participa activ la atmosfera veselă, dar avea momente când devenea visător, sufletul fiindu-i plin atunci de o aşteptare luminoasă, care-l solicita din punct de vedere emoţional, aşteptare ce nu avea legatură cu examenul pe care urma să-l susţină. Îşi dorea să cunoască o fată frumoasă, cu care să se împrietenească, şi-şi imagina că fata aceea călătoreşte cu trenul spre acelaşi oraş, dar venind din altă direcţie. Cu fiecare kilometru parcurs, se apropiau din ce în ce mai mult unul de altul... Îl trezea din visare veselia gălăgioasă a celor din anturaj, care ocupau un întreg

Pagina 26 compartiment al unui vagon de clasa a 2-a. Într-un compartiment al unui vagon de clasa 1, Eva privea tăcută şi visătoare la peisajele pe care trenul accelerat le lăsa în urmă. Gândurile îi stăteau la examenul care o aştepta, dar nu din teamă, ci datorită seriozităţii cu care era obişnuită să privească lucrurile. Îşi propusese să devină medic, ca şi mama ei, şi se pregătise îndelung pentru asta. Nu fusese cu adevărat îndrăgostită de vreun băiat până atunci, dar gândul că ar putea cunoaşte pe vreunul care să-i placă, cu ocazia examenului, a început să mijească în mintea ei, făcând-o să devină visătoare. *** În a treia zi de stat în oraşul universitar, acelaşi concurs de împrejurări al destinului a făcut ca Silviu şi Eva să se afle, în cursul după-amiezii, pe aceeaşi terasă, în anturaje diferite. Terasa era plină de aspiranţi la studenţie, foarte veseli şi plini de viaţă. Umbrelele largi îi protejau de soarele puternic, iar băuturile răcoritoare erau un deliciu în căldura zilei. Silviu trecea prin aceleaşi momente de aşteptare visătoare, dar, ciudat, privirile lui nu o căutau printre cei de pe terasă pe fata aşteptată, ci se îndreptau distrate spre nicăieri, ca şi cum ea ar fi trebuit să se contureze magic în lumina zilei şi să vină către el...

Eva era în compania unor fete şi băieţi cu care se cunoscuse în timpul examenului. Se pregăteau de plecare când a zărit, la una din mesele apropiate, un tânăr frumos, a cărui înfăţişare a făcut-o să tresară puternic. "Ce deosebit eşti! De unde ai apărut? Cum de nu te-am văzut până acum? Ai ochii albaştri, ca ai mei..." Ceea ce o sur-

Patricia LIDIA Memento. Despre mine şi Sine ... unui ego paralel...

M-ascund mereu în imaginea din oglindă şi nu recunosc că exist cu adevărat... În fiecare zi sunt la fel, dar totuşi altfel: azi, un suspin adânc, mâine, o lacrimă pe obraz, iar mai apoi, într-un târziu, un surâs obosit. Am fost mereu aceeaşi, plutind oarecum în derivă într-un destin indefinit, departe de mine, ca o durere de suflet, agonie şi plâns. Cred că sunt aceeaşi de la naştere, poate la fel de frumoasă sau la fel de agitată, mereu pe fugă şi totuşi în repaus. Universul niciodată nu s-a învârtit în

Ecouri literare nr. 10 prindea şi mai mult era impresia că-l ştie de undeva, deşi nu-şi amintea nicicum să-l mai fi văzut în vreo împrejurare. A mers către masa la care stătea el, dorind să fie văzută. Tânărul privea distrat spre nicăieri, dar a văzut cum, în lumina zilei, s-a conturat magic fata la care visa. Era superbă! "În sfârşit, ai apărut! Ce frumoasă eşti! În care viaţă ne-am întâlnit de îmi pari cunoscută?" Eva s-a oprit privindu-l zâmbitoare. Îi era imposibil să facă altceva. Tânărul, copleşit de prezenţa ei, s-a ridicat de la masă si a mers către ea.

- Bine ai venit! Eu sunt Silviu.

- Bine te-am găsit! Sunt Eva. Şi-au împreunat instinctiv mâinile şi au avut sentimentul puternic şi extrem de plăcut al regăsirii. Cu ochii minţii vedeau cum un fluid de lumină feerică le scaldă fiinţa şi o pătrunde, unindu-i într-o trăire înaltă şi pură, care le dădea senzaţia de plutire celestă. Chipul lor radia frumuseţea nepământeană a acestei trăiri. O muzică a sferelor se auzea clar... "Miosotis, prinţ al luminii necreate, în lumina creată tu te vei împlini prin iubire!"

- Miosotis? Îmi pare cunoscut acest nume...

- a spus Eva. - Şi mie. Poate că este numele pe care cerul ni l-a dat amândurora. - a răspuns Silviu.

- Ca şi cum am fi o singură fiinţă?

- Poate că aşa suntem văzuţi...

Cei din anturajele lor nu au auzit această scurtă conversaţie. Au rămas cu impresia că cei doi se cunoşteau de multă vreme şi s-au întâlnit după o perioadă lungă, în care nu s-au văzut…

jurul meu, aşa cum nici timpul nu m-a aşteptat. Mam lăsat trăită de visuri şi vise şi am uitat ce înseamnă a trăi cu adevărat. Zilele au trecut pe lângă mine, eu, pe lângă ele, mi-am împletit destinul cu nopţile târzii, Am trăit doar clipa în prezent, nu mai conta nimeni şi nimica.

Am rămas aceeaşi... copil pierdut în lumea fără glas. Tot ce îmi doresc e să plec în acel loc unde nimeni nu mă recunoaşte, unde clipele zboară neîncetat, unde iubirea se pierde în marea cuvintelor fără semnificaţie. Am renunţat să mai cred în destin, vreau fapte concrete, nu vorbe sau vise; m-am săturat s-aud mereu cuvinte monotone, acelaşi "te iubesc" placid şi ne-nsemnat. Merit mai mult... Mă vreau pe mine! Mereu aceeaşi...

Pagina 27

Ecouri literare nr. 10

„Milenii, anotimpuri şi iubiri" (Cap. V)

Val Andreescu

I

arna, abia instalată, era una deosebit de geroasă, nămeţii erau mari şi la şcoală se ajungea cu greu.

Acolo era cald, directorul se aprovizioneze cu lemne iar femeia de serviciu venea de la orele cinci ca să facă focul în fiecare sobă. Într-o seară, bate-n poartă tânăra doamnă profesoară Ildiko Bartha. Soţii Bartha sosiseră în acel an de învăţământ la Bogdana venind tocmai de la Sighet. Micuţi de statură, delicaţi şi respectuoşi, civilizaţi şi cu o vorbire altfel accentuată, ceva de care elevii ar fi râs copios la ore şi după ore dacă profesorii nu ar fi abordat lecţiile de Istorie, el şi de geografie, ea, în termeni profesorali, supraveghindu-şi pronunţia şi accentul. A ieşit Victor, a salutat-o respectuos iar profesoara la rugat: -Domnu' Olaru, vă cer o favoare şi un ajutor, domnu' profesor Bella a plecat la Ardeal la înmormântare de frate şi dacă aţi putea lăsa băiatu' să-mi taie nişte lemne şi să stea să doarmă pe săliţă... Ştiţi, este noapte urâtă şi urlă crivăţul! Numa' dacă nu e cu supărare! Victor foarte atent cu femeile frumoase, a spus imediat: -Dar se poate doamna profesoară! Se îmbracă şi îl trimit repede!

-Mulţumesc mult, domnu' Victor! Victor intră în casă, îl privi pe Valerică şi spuse: -Mânzule, pleci în misiune, să te porţi frumos şi să nu mă faci de ruşine! Ai cinci minute ca să ajungi la d-na profesoară Bartha, s-a-nţeles, soldat?!

-Dacă zici mata, plec!

-Nu cumva să n-o asculţi!

-Cum să nu! Ajunse cam fără tragere de inimă la casa profesorilor, profesoara l-a rugat pe un ton sever să-i taie mai multe lemne, să le aranjeze în săliţă şi să ducă şi în casă, acolo unde soba de teracotă ardea duduind. Apoi i-a indicat să se aşeze pe o laviţă improvizată în săliţă, i-a aprins o lampă mică şi întinzându-i câteva ziare şi o revistă, i-a spus: -Stai şi citeşte aici! Să ai grijă de foc!

- Da, doamna profesoară! Pentru a respecta întocmai ordinele lui Victor şi ca să nu-l facă de râs pe acesta, Va a înţeles că sarcina sa de căpătâi era

să asigure funcţionarea sobei şi la intervale regulate mergea în odaia doamnei şi întărea focul cu cleştele, ori mai punea două-trei lemne pe foc. Minionă şi blondă, cu un cap de păpuşă zâmbitoare, profesoara de numai nouăsprezece ani, aflată în primul ei an de profesorat, absolventă numai de liceu, era îmbrăcată într-un capot gros-gros, purta ciorapi groşi şi pâslari. Pe cap avea o casâncă maro, stătea cu spatele la uşă şi scria ceva la o masă joasă.

Nici nu-l vedea pe băiat când intra sau ieşea din odaie. Va a considerat că profesorii sunt cei mai deştepţi, doar ei îi învaţă pe ceilalţi oameni, că mereu scriu ceva important şi că nu trebuiesc deranjaţi. În casă se făcuse foarte cald şi băiatul ar fi dorit să întrebe dacă mai trebuie foc sau nu, dar nu era el omul care să vorbească neîntrebat sau ceea ce nu ştia. Dup vreo două - trei ore, profesoara îi spuse fără să-l privească: -Olaru, dacă ţi-i somn poţi să te culci acolo pe laviţă.

-Nu mi-i somn, da' nu mai trebuie foc?

-Mai trebuie dar am să mă ocup eu!

-Nu se poate asta, eu am să am grijă să nu se stingă! De asta m-o trimes tăticu'!

-Bine, cum doreşti.

Peste alte două ore, Va a văzut cu coada ochiului că d-na Ildiko se băgase în pat, capul ei cu părul blond şi cârlionţat se odihnea pe o pernă foarte mare şi albă, gura şi ochii erau întredeschişi, faţa mică şi delicată, nasul mic şi „în vânt", apoi ... plapoma foarte mare. Nu a privit-o direct, a ieşit pe săliţă, îi era somn un pic dar de, era de planton!

Se gândea la lucruri, fiinţe şi întâmplări frumoase şi tocmai încerca să-şi imagineze ce minunăţie de trup ascundea plapuma, pirotea binişor, când de dincolo de uşa prevăzută cu un geam nu prea mare, se auzi: -Olaru, nu ţi-e frig pe sală?

-Nu doamna profesoară!

-Ia să vin eu să văd! Întredeschise uşa şi cutremurându-se a spus: -Brr, ce frig e! Nu mai sta nici o clipă acolo!

Vino repede şi te culcă în patul domnului profesor, ai auzit!? Băiatul ar fi vrut să mai spună un „nu" şi un „nu se cade", dar în faţa ochilor i-au apărut imediat ordinele lui Victor: -Nu cumva să n-o asculţi! S-a dus în cameră şi a putut vedea femeia, de fapt o copilă, care dezbrăcase capotul gros de molton, lăsase casânca şi stătea în faţa focului care îi punea în evidenţă un alt capot, din mătase sângerie, strâns pe corp şi lăsând să fie doar ghicite formele unui corp proporţionat dumnezeieşte. A mai spus: -Întră în pat sub plapomă că eu nu mă uit la tine! Va era în mare încurcătură, avea indispensa-

Pagina 28 bili, izmene, din pânză de America şi nu ştia dacă se cuvine să intre cu cămaşa din albit ă şi în izmene, destul de curate, sub cearceaful imaculat.

Profesoara s-a foit un pic, Va a crezut că femeia sa supărat că este prea încet, a intrat sub plapumă şi s-a întors cu faţa la perete, fără a lăsa să se vadă nici o bucăţică din hainele lui, care deşi curăţele ar fi contrastat cu lenjeria imaculată din patul norocosului profesor de Istorie, Bella Barha. Ildiko intră şi ea în patul ei, dar peste câteva minute a sărit ca arsă şi a spus: -Ioi! Am uitat să te întreb dacă nu ţi-e foame! hai vino să mănânci ceva, dacă o să-ţi placă!

Observând că elevul ei, care avea numai de zece şi la Istorie dar şi la Geografie, era mai înalt decât amândoi soţii Bartha şi juca volei în echipa mare a satului, se codeşte, a înţeles cam care-i motivul, a mai spus: -Uite îmbracă astea de-aici, că eu nu mă uit! Îi pusese, deja, sub pernă o pereche de pantaloni scurţi, flanelaţi şi foarte moi şi o bluză bărbătească de mătase, de culoare vişinie. S-a îmbrăcat, a aranjat hainele sale în locul celor aduse şi a intrat iar sub plapumă.

-Hai vino! Ia să te văd, cum îţi stă. A privit băiatul care era cuprins de o timiditate extremă şi i se părea că stă complet gol în faţa profesoarei sale. Profa, dând aprobativ din cap, spuse: -Sunt mai mici decât tine, dar nu-ţi stă rău deloc aşa! Te rog să mănânci ce-ţi place! Pe masă erau salată de Beoef, din care nu a gustat pentru că nu mai văzuse, gulaş, o mâncare zemoasă cu carne de porc şi foarte condimentată, din care a mâncat cu reţinere, clătite cu ciocolată şi nuga. A surprins privirea profesoarei aţintită asupra lui, iar aceasta a simţit nevoia să se explice: -No, că sameni la perfecţie cu fratele meu de la Sighet, uite că acuma numa ce-am văzut! Ui, da ce binghe!, spuse fals emo ţ ionata profesoară care părea că a descoperit America. Ce zâci? Valerică se acomodase cu noua sa ţinută şi postură, nu putea prevedea nicidecum ce va urma, îşi făcea datoria să-şi asculte profesoara în conformitate cu ordinul lui Victor şi spuse: -Îmi pare bine că semăn cu cineva drag doamnei profesoare şi încerc să fac tot ce- mi cereţi, aşa a zis tăticu'? În miez de noapte, la marginea somnului, Va a crezut că vede o luminiţă sclipind în ochii profesoarei. Profa îl privi într-un anume fel (oare cine-l mai privise aşa de câteva ori? Aha, cealaltă profesoară, Mariniţa!) El n-a îndrăznit să o privească precum căţelul-cerşetor, ba chiar la îngrozit gândul. Doamna profesoară spuse pe un alt ton: -Pot să-ţi spun măcar în seara asta că eşti

Ecouri literare nr. 10 elevul dar şi fratele meu? Şi doresc să nu¬mi spui aşa de des d-na profesoară, dacă suntem fraţi spune-mi ... Ildiko! Vrei, poţi, binghe?

-Dacă nu vă supăraţi, aşa am să vă zic! Oare de ce credea Va că lucrurile avansează către o direcţie vag-cunoscută, la care spera pe de o parte şil speria pe alte nouă părţi? Apă, no! Dacă tot suntem noi fraţi, lasă-mă să vorghesc ca pe la noi,

binghe?

-Da ...

-Ildiko! Binghe?

-Da ... Ildiko!

-No, brava! Acu io am sî mă pitrec cu un jinars natural de la Sighet, iar tu, fratili neu, primeşti ceva uşor, ca un sirop făcut în casă! Dintr-o sticlă îngrădită îşi turnă cam o „sută" de pălincă şi pentru el turnă într-o ceşcuţă de porţelan două guri dintr-un lichior, care deşi tare i s-a părut aromat, dulce şi îmbietor. Cu o veselie nedisimulată şi la modul cel mai natural, Ildiko spuse: -Nu ştiu dacă place beutura asta la tine, dar hai ş-om be. No servus! La mulţi ani! Cum te simţi?

-Parcă visez un vis frumos! A privit-o şi el în ochi, i-a admirat faţa bălaie, obrajii fini, gura desenată de Rafael, gâtul ... şi s-a oprit ruşinat. Femeia a simţit şi-a priceput: -Îi frumos ce spui, nu degeaba scrii poezii!

Hai să visăm un vis frumos, ca doi fraţi buni! Cu o siguranţă perceput de cel de-al şaptelea simţ, Ildiko şi-a mai turnat un pahar de palincă, a strâns

Pagina 29 masa, l-a mai servit cu un pic de lichior de muguri de brad, ceva mai mult ca data anterioară, a micşorat lumina lămpii de douăsprezece focuri, şi-a dezbrăcat capotul fin de mătase sângerie, lăsând cu sau fără intenţie ca pentru câteva secunde ochii băiatului de sub plapumă să zărească, să admire şi să se înfioreze de ceea ce lăsa un mini- combinizon să se vadă din partea de jos a două pulpe albe şi foarte fine. Va medita la toate întâmplările din seara aceea, se bucura enorm că-şi făcuse, fie măcar şi pentru o seară, o soră din lumea bună, la care el nici nu îndrăznea să viseze. Pe când imaginaţia sa o luase la sănătoasa şi-i aducea în faţa ochilor scene minunate şi trăiri împărţite cu o altă soră, Mariniţa, şi era stăpânit de imaginea fierbinte cu cele două jumătăţi de pulpe angelice, se întreba fără nici o speranţă: -Dar dacă... da, Doamne ce-ar mai fi?! Stai cuminte că te arzi, mânzule! Oare s-ar putea?, auzi glasul unui înger de-abia cunoscut: -Ioi, cî tari mai sînt bolîndî! Păi ci feli de fraţi suntem dacî nu ne-am pupat de „noapte bună!"? Ildiko sări sprintenă din pat, veni lângă patul lui Va, se aplecă peste el şi-l sărută cu o anumită încetineală pe obraji, apoi într-o mişcare comună şi-au apropiat buzele, ea l-a sărutat pe gură, apăsat şi foarte lent şi când Valerică a simţit limba mică şi roză, voluntar sau involuntar, a răspuns aşa cum îl învăţase Mariniţa, acţiunea finalizânduse cu un sărut franţuzesc executat după toate normele! Ildiko fără a mai avea nevoie să apese pe butoanele care îi aprindeau ochii, cu nările fremătânde, cu gura deschisă imperceptibil, se ridică şi spuse: -Merg în pat la mine, dar s-a făcut iar frig aici, te rog mai pune pe foc! Băiatul înfiorat şi plin de o speranţă ce stătea pe muchia unui cuţit, se ridică să mai întărească focul, trase cu ochiul la Ildiko cea înfrigurată, care tocmai rămăsese numai în combinezonul roz-bombon ce reuşea să-i acopere numai ceea ce nu trebuia văzut şi, totuşi, băiatul „experimentat" putea uşor intui forme şi dimensiuni, ajutat fiind de flăcările focului din sobă. Femeia a avut timp să-i privească picioarele, înălţimea, braţele şi cum noaptea toate pisicile-s negre, ajutată din plin de mărgeluţele celor „două sute" de pălincă, spuse: - Fratele meu, te superi dacă eu rog pe tine sî vin acolo până se mai încălzăşti în casă? Va crescuse în ochii ei până la dimensiunile unui bărbat veritabil! Un univers plin cu cele mai frumoase bucurii se deschidea în mintea lui Va, ştia aproape sigur că drumul este fară întoarcere, se bucura şi aştepta cu înfrigurare, deşi era stăpânit de o adevărată şi insuportabilă frică, iar la amintirea afir-

Ecouri literare nr. 10 maţiilor pline de adevăr ale Mariniţei, spuse către frumoasa Zâniţa, începu să tremure instantaneu: - Fa, stai cuminte că nu-i de tine, nu ştie nimica! Şi-a amintit de „boala" lui care se trage de la bătaie, de străpezeala care-i stopa orice acţiune...

Ildiko făcu lampa şi mai mică, închise portiţa sobei şi, simţind că este observată, se urcă în pat lângă Va, dar nu înainte de a-şi ridică ideea de combinezon până peste ... mai sus! A stat mai departe de Va, aştepta un semn care pe baza băiatului nu avea nici o şansă să mai vină. Nerăbdătoare şi curajoasă, (poate din această cauză pălinca a devenit un brand naţional!) Ildiko, mai frumoasă ca oricând, cu acea frumuseţe sporită pe care Dumnezeu o dăruieşte oricărei femei aflate în astfel de momente, s-a întors cu faţa către Valerică, a întins o mână leneşă peste el şi l-a rugat: -Nu vei avea prea multe nopţi ca asta, aşa ocazii sunt rare, suntem noi fraţi, dar nu vrei la tine să fim mai apropiaţi, să facem tot ce poftim, fiecare ce vrea el, să ne purtăm ca doi bolânzi, să nu mai fie nici frate, nici soră, nici elev şi nici profesoară?! Mâine să ne facem că uit ă m totul, binghe?! Vrei să fim nebuni, fără să punem întrebări?

Valerică ştia ce se cere, sau credea el că ştia şi cu neîmplinirea şi supărarea că nu este mare ca nenea Ionel, acceptă imediat: -Vreau dacă aşa vreţi dunneav ...

-Ildiko, eu rog la tine!

-Ildiko! La început nu a fost nimic nou faţă de lecţiile anterioare şi eşuate, ba chiar şi acel „să faci ca mine" transformat în „te rog mult dacă nu ştii, să „copii" mişcările mele şi să execuţi la fel", binghe!", era la fel cu diferenţa clară că acum Va era cu un adevărat înger-feminin! Trecându-şi degetele prin păr şi mângâindu-se înfioraţi, şi-au apropiat corpurile fierbinţi, apoi capul, şi buzele s-au sărutat îndelung, Ildiko îşi exprima bucuria zgomotos, fără a intui că Va a rămas la primele două-trei lecţii de iubire! Şi-au plimbate degetele şi buzele peste tot, femeia din obişnuinţă sau numai din cauza celor „două sute" a executat o mişcare de rotaţie, timp în care săruta fiecare parte a corpului agitat, Va a făcut la fel şi când au ajuns acolo el s-a oprit şi a explorat cu degete tremurânde minunea fără seamăn şi a simţit că Ildiko, ajunsă deasupra sa, execută în zonă o anumită mişcare ritmică, pe cât de necunoscută lui pe atât de „normală" a spus ea într-un mic răstimp. Va a descoperit că deşi foarte ruşinoasă, nouă mişcare îi produce multă înfiorare şi făcea eforturi uriaşe, chiar se ruga să nu-l apuce străpezeala şi să-l facă pe Victor de râs faţă de doamna profesoară! Spre bucuria lui, nu s-a întâmplat acest lucru înainte ca cei doi să se trezească înlănţuiţi de patimă, atracţie

Pagina 30 fizică sau poate şi de alcool.

I-a plăcut nespus să se joace îndelung cu cei doi sâni ai tinerei profe, puţin mai mari ca ai Marinuţei, dar deveniţi în acel moment cei mai frumoşi din lume şi a constatat că ei îi face mare plăcere să-i fie sărutaţi. Băiatul, care sta gata-gata să plece ca o rachetă către Rai, se întreba dacă nu ar fi timpul să meargă mai departe, a dat să se ridice, dar din modul cum a fost palpat cu mâna stângă a dedus că trebuie să aştepte ceva şi mai palpitant. Ildiko a inversat rolurile pe care le aveau Va şi Marinţa, în culmea fericirii profesoara de geografie executa ceva nou pentru Va şi în acelaşi timp nemaipomenit şi nemaiîntâlnit de către acesta în mica sa experienţă.

Deodată, băiatul s-a mişcat ca fulgerat, a simţit străpezirea de care uitase, se desprinse de raiul pământean de deasupra sa, îl cuprinse frica, supărarea şi avea lacrimi în ochii ce exprimau neputinţă şi frustrare. A rămas foarte impresionat să constate că Ildiko nu s-a supărat aşa tare, ca Mariniţa prima oară! Şi mai surprins, când a auzit-o spunând şoptit: - Lasă că nu-i baiu lumii! Mă aşteptam, lasă că am răbdare! Au stat un timp şi apoi l-a încolăcit cu picioarele ei frumos arcuite şi pe care nu le-ai fi bănuit capabile de asemenea forţă şi mişcări. După mai multe încercări succesive, Ildiko s-a cutremurat convulsionată şi a scos un geamăt scurt şi pătimaş. Valerică a mai auzit-o ca prin vis: - Totu-i binghe când se gată cu binghe!

Brava şi mersi! Di-acu hodineşti-ti că mîinghe meri la şcolă, eu slobodă îs! Era aproape ziuă, când Victor a venit să-şi ia băiatul acasă pentru a-l trimite la şcoală. A bătut în uşă, Ildiko l-a invitat în casă.

Valerică, trezit din somn de câinele domnului

Ecouri literare nr. 10 Bella, a întrebat: -Cât e ceasul....Ildiko? Trebuie să merg la şcoală! I-a răspuns Victor, surâzând convins şi neconvins, dar intuind cu ochiul său de profesor „de iubire" că ocazia este una de lux, a acceptat invitaţia distinsei tinere profesoare ...la o cofe, aşa cum a spus aceasta: -Şapte şi jumătate, mânzule, hai fugi acasă, eu mă interesez dacă te-ai comportat bine şi nu mai făcut de ruşine! Spui că am rămas la magazin!

Va s-a îmbrăcat cu hainele sale, deşi Ildiko l-a îndemnat să le primească în loc de cadou pe cele purtate o jumătate de noapte şi atunci când a prins o clipă de neatenţie a lui Victor a reuşit să-i şoptească: -Rămâne secretul nostru, numai al nostru, sântem fraţi şi prieteni dar uit ăm faţă de lume, binghe?! Valeric ă a făcut un semn complice, a spus un „Sărut mâna, doamna profesoară şi vă rog să mă scuzaţi dacă am greşit!" şi a plecat cu certitudinea celui care pierde cea mai bogată şi strălucitoare parte a universului său afectiv! Dacă mergea spre casă, şcoală sau spânzurătoare, nu conta şi nu ar fi fost nici o diferenţă, se prăbuşea un cer înstelat deasupra sa şi din cutremurul de mari proporţii, ce-şi avea epicentrul în auriculul său drept, răsărea o certitudine dulce-amară: Trăise cea mai frumoasă experienţă erotică şi pierduse cea de-a cincia mare iubire a sa! La vârsta lui, durerea lua forme şi căpăta dimensiuni cosmice şi nu avea de unde cunoaşte că alte experienţe, alte anotimpuri, secole şi milenii, dar mai ales iubiri, aveau să-i ofere o succesiune de trăiri, pline de fericire şi durere, pe alocuri ... rupte de lumea terestră.

Pagina 31

Virgil MIRON EFORTUL SUBLIMĂRII

(Fragment) - Iar mi-aţi adus maculatură jurnalistică, zise Sophiotis cu părere de rău. Probabil vă place să mă vedeţi căzând; doriţi să stau mai des într-o realitate pseudo culturală decât într-un turn de fildeş metafizic. Este momentul să vă spun o povestire.

Acest anunţ surpriză echivala cu o satisfacţie literară pentru întreaga asistenţă, căci fiecare se aşeză, cu plăcere, cât mai comod pe unde nimerea; erau cu respiraţia aproape frântă, acordând acum atenţia necesară pentru tâlcul fiecărui cuvinţel şi intuind farmecul ce urma să-i cuprindă. Maestrul uitase de durere. „Se povesteşte că era un doctorand în filozofie, dornic de experimente diverse şi chiar nedemne; un teribilist stăpânit de demonul originalităţii, care citea, citea şi tu şea presa de scandal, dar mai studia şi opere de mari filozofi, căutând mai mult la pretinse metehne de stil şi conţinut şi cercând a desfiinţa sau distruge, decât a se cultiva. In sufletul lui însă se strecurase, subliminal, teama de moarte şi îndoiala raţiunii.

Intr-o eră în care norul cenuşiu al materialismului, ori nihilismului a înlocuit, discret, filosofiei, porfira împărătească de ştiinţă a ştiinţelor, nu e firesc să-ţi îmbolnăveşti aparatul respirator al ideilor curate? Ii trebuia cumva vreo experienţă dură ca să devină serios pentru aceste subiecte existenţiale.

Intr-o zi găsise într-un tabloid, cuvinte de la Hegel: "-Spiritul Absolut se reîntoarce la Sine şi se regăseşte îmbogăţit de pe urma alterităţii Sale ", când telefonul sună ciudat, o melodie veche de vreo două sute de ani.

Crezând că e un amic de-al său, de acelaşi calibru şi la fel de imatur ca şi el, răspunse: -Prietene, te-am recunoscut; numai tu poţi să vii cu surprize exotice. Spune-mi din prima, crezi că poate cineva să se îmbogăţească din filozofie?!... Un glas la fel de ciudat ca şi sunetul telefonului îi dădu răspunsul: -Filozofia te îmbogăţeşte dacă te smereşti cu post. - Cine eşti tu, că nu te cunosc? - Eu sunt secretarul maestrului Hegel; dânsul ştie de extravaganţele tale şi te invită la o discuţie sau la un experiment. - Ce fel de experiment? - Are să-ţi spună el. Trebuie însă să vii la noi pe celalalt tărâm. Ţi-e frică? - Nu, nu mi-e frică....Pe celalalt tărâm?!...Şi cum procedez? - E destul de simplu căci vei fi ajutat. Trebuie să te aşezi comod pe

Ecouri literare nr. 10 scaun, să închizi ochii şi să-ţi repeţi "Cine filozofează? Cine filozofează?" de mai multe ori. Apoi îţi vei zice în gând "Transcend egoul meu; ma racordez la Absolut". Când vei fi suficient de interiorizat, vei auzi din nou telefonul, dar sunând atât de fascinant că vei fi ca răpit. Tu să nu deschizi ochii ! Mai departe e treaba noastră. - ...Bine, treaba voastră, numai să nu umblaţi cu prostii !....

Doctorandul acceptă pe încredere propunerea, fiindcă nu-i părea o coincidenţă legătura cu misteriosul secretar, tocmai când citea despre Georg Wilhem Friederich Hegel.

Lucrurile se desfăşuram întocmai, cu o singură şi total neinspirată eroare: nu lăsase din mână ziarul şi se trezi dincolo, pe celalalt tărâm, cu el cu tot, într-un peisaj superb; un lac încadrat luxuriant cu vegetaţie, sălcii pletoase, o lumină ca de vară şi o pace intimă de paradis odihnitor. De-a lungul malului, ca nişte pustnici şezândpe iarbă şi care citeau din cărţi. II identifică intuitiv repede pe Hegel, dar îndreptându-se spre el îi veni o idee neghioabă, căci va mărturisi, ulterior, astfel: „- M-am apropiat de Hegel, care citea, dorind să-i pun în faţa tabloidul în care se găsea şi articolul cu pricina; dar ca în multe ziare de scandal, apar amestecate şi obscenităţi, ori materiale ordinare.

Doream astfel să-l şochez şi chiar să-l răpun pe maestrul Hegel, înregistrându-l ca pe un trofeu de vânătoare, căci auzisem despre acest gen de otrăvire mediatică. La doar patru paşi de el şi-a ridicat ochii spre mine şi am înţepenit, auzindu-l: 'Stai şi scapă mai întâi de întrebările care-ţi frământă cetatea sufletului !' ....De mişcat nici vorbă; nu m-am mai putut urni din loc cât ar dura 3 zile şi 3 nopţi.

Rămas acolo statuar, nu mai puteam să mănânc nimic, dar nici nu ştiu dacă puteam găsi ceva de mâncare pe acel tărâm. Noapte, acolo, nu era, ci doar un fel de amurg. La venirea lui eu începeam să mă scufund cu terenul de sub mine, într-un strat inferior, un fel de purgatoriu cenuşiu. Totul deveni dezolant căci un glas interior, mă puse în gardă: Fereşte-te de secure ! Unul din infern e venit pe urmele tale. .... Odată cu acest avertisment am observat că pot ieşi din trupul înţepenit; putem să călătoresc, fiind mânat oarecum de îndemnul lui Hegel să găsesc linişte sufletului meu, dar nu-mi tihnea această autonomie.

Mă vedeam obligat deci să găsesc soluţii în virtutea proverbului: “Dacă vrei să te mântuieşti, cu întrebarea să călătoreşt”. începusem să întreb în stânga şi-n dreapta, pe toţi care-i întâlneam, de ce filozofia mi-a accentuat îngrijorarea existenţială în loc să mi-o diminueze ?! Dacă stăteam în cumpănă, neştiind încotro s-o mai apuc, casapul înarmat, din infern, prindea curaj şi se apropia de

Pagina 32 mine. Cum dădeam de cineva şi-l întrebam ceva, casapul se îndepărta. Era clar, neliniştea interioară devenise coşmarul urmăririi exterioare.

Alţii îmi reciteau poezii, erau cât se poate de lirici cu sufletul meu chinuit, ori îmi serveau dulciuri sau miere de albine; dar nu mi se părea raţional să-mi potolesc setea raţiunii cu dulciuri, fie şi alimentare. Contra focului vii cu apă, nu tot cu foc, nu-i aşa?

La încheierea amurgului scăpăm de ameninţarea securii şi intram iar în trup, urcând apoi cu totul în stratul superior, obligat de vreo ordine adâncă a lucrurilor, de vreo lege supraimpusă, recapitulând parcă ciclicitatea vieţii sau a ideilor şi curentelor filozofice. Mă lamentam la fel de periodic: De la sunetul acela de telefon mi se trage...Cine m-a pus să răspund...Ce-mi trebuiau mie tabloide? Mai bine îmi cumpăram ţigări decât să ajung rătăcind aici ca un psihopat.

La vremea amurgului următor porneam iarăşi într-o nouă şi obositoare călătorie, afară de trup şi întrebam în dreapta idealistă şi-n stânga materialistă. Unul mi-a spus: Cinsteşte înţelepţii !Altul mă sfătuia sincer: Cugetă la moarte şi invocă mila înaltei societăţi !Pe alţii îi auzeam vorbind în spatele meu: - Ce se va întâmpla cu el ?- Va rătăci în continuare până va accepta să fie instruit, sau va fi inspirat.

Câte cineva îmi cita din Spinoza, din Heidegger, din Schopenhaurer sau din Kant, dar eu bombăneam nemulţumit: Tenebroasă căutare.

Cine m-a pus să mă apuc de filozofie? In loc să-mi ostoiesc sufletul, îmi amărăsc existenţa la focul mic al întrebărilor obsedante, ca un filozof prăpădit ce sunt. Constat totuşi din discuţiile avute, că am uitat multe din şcoală şi am acceptat scornirile altora; am uitat adevăruri eterne şi am aderat la concepţii excentrice, moderniste, la tot felul de doctrine, fără să mai pot afla pentru viaţa spiri-

Ecouri literare nr. 10 tuală, pâinea cea de toate zilele. Nu-s oare acestea simptomele unui alzheimer în mentalul colectiv, din care şi eu m-am nutrit ?! După moartea mea, un blestemat de colac peste pupăză, când se va anunţa în tabloide Doctorandul X a trecut în nefiinţă'. Probabil soluţia era tot la maestrul Hegel, dar odiseea pe tărâmul contradicţiilor filozofice îmi cristalizase nişte opţiuni.

In sfârşit m-am întors iarăşi şi iarăşi în trupul extenuat şi când a apărut G. W.F.Hegel am profitat să mă tânguiesc lui: M-ai condamnat la moarte prin inaniţie şi depresie. Nu mă mai pot mişca nici în interior, CE VREI DE LA MINE !?' ...mi-a vorbit aspru: - Crezi că scapi de neliniştea metafizică consumând pagini mondene sau presă de scandal ?!.... apoi cu blândeţe adaugă: Zici că te-am condamnat la moarte, însă erai deja mort, dacă ai venit să ucizi pe alţii cu veninul tipăriturilor de scandal, iar acum încă te mai stăpânesc mustrările de conştiinţă. I-am replicat: In numele adevăratei libertăţi de exprimare, care creează răpundere morală, dă-mi drumul!' Imediat mi-a dat verdictul: - Bravo, tocmai ţi-ai dat teza de doctorat. Fii liber !

Cum a terminat aceste cuvinte am observat că mă pot urni. Slăbit de post, am căzut în iarbă, dar m-am sculat repede şi am plecat smerit, clătinându-mă, de unde venisem, cu tot cu trup. Cu siguranţă depăşisem periaoda alterităţii personale şi puteam să mă întorc îmbogăţit spiritual. îmi spuneam chiar: De unde mie onoarea aceasta să fi discutat cu însuşi Hegel ?! "Sophiotis încheie povestea conchizând: Voise să otrăvească un filozof, dar a luat o lecţie dură. Nu trăieşti ca să filozofezi, ci filozofezi - cu bun simţ - ca să trăieşti, şi mai mult să trăieşti".

Pagina 33

Ecouri literare nr. 10

Capitolul 8 Dorina ŞIŞU

M

- -a condus cu maşina până în faţa blocului. A oprit motorul, şi-a aşezat ceasul pe mână mai bine, apoi a pus braţul întins pe scaunul meu. Un ghiul îi atârna de-un deget.

La gât avea un lanţ gros

de aur.

- Aştept răspunsul, ce-ai hotărât?

- Mâine îmi dau demisia.

- Nu te mai gândeşti? Ce faci fără loc de muncă? Hă?

- M-am gândit şi v-am dat răspunsul.

- Final?

- Da. - Auzi, sunt şi io curios, întreb aşa ca prostu, până la urmă de ce nu vrei să te culci cu mine? Oi fi fată mare !

- Nu e treaba dumneavoastră cum sunt, domnule Petrescu. La revedere.

Văzând că am deschis uşa brusc, mă apucă de braţ şi mă trage în maşină cu forţa. Printre dinţi se aude o înjurătură în morţii mă-tii.

- Unde pleci mă? Unde mă? Unde?

Mă brusca cu mâna pe umăr.

- Ai cerut voie să pleci? Spune, nu sta ca muta, spune!

- Vă rog, îmi daţi voie să plec?

- Ieşi din maşină, mâine să depui demisia la Carmen. Băi fată, fără explicaţii, fără lacrimi, fără să sufli o vorbă, ai înţeles? Bucăţi te fac dacă spui un cuvânt.

- Da domnule, nu spun.

Când a luat mâna de pe mine, am ieşit. Nu era nimeni afară, ceasul era aproape zece seara. Nu am intrat direct în casă. Am rămas în scara blocului şi-am plâns. După mai mult de 12 ore de cărat marfă, această propunere m-a obosit şi mai rău.

Nu reuşeam să mă stăpânesc, plângeam cu sughiţuri. Mă pregăteam să intru în casă doar obosită nu şi plânsă. Mama mă aştepta cu mâncarea caldă.

- Hai Elena, unde umbli ca o nebună până la ora asta?

- Sunt ruptă mamă de oboseală. Mă faci nebună? Uită-te la mine cum arăt, ai habar ce-am făcut de la ora şapte? Să nu mă mai faci nebună, ai

înţeles?

- Să nu-mi spui tu mie că până acum ai muncit că nu te crez.

- De ce nu crezi?

- Nu te crez, n-ai cum să munceşti de azi dimineaţă întruna, n-ai cum.

- Să mă laşi în pace, ai înţeles? Nu am nevoie de mâncarea ta. Eşti cu gura pe mine toată ziua, toată ziua. M-am săturat!

Am aruncat lingura pe masă şi-am plecat în dormitorul meu. Mama a comentat multă vreme prin casă. Am stat cu perna pe cap până am adormit cu gândul la mormăiala ei şi la grija zilei ce urma. Demisie, căutarea unui alt loc de muncă plus explicaţiile pe care trebuia să i le dau mamei.

Ca să pot adormi, căutam amintiri frumoase.

Imaginile din copilăria mea erau ca de granit. Lacrimi, griji, icoana la care mama plângea, frica de grijania, frica de oameni şi de câini, auzeam geamuri sparte, vedeam găini moarte, o zi de duminică şi sarmale pe sobă. O amintire plăcută. Eram singură în bucătăria de iarnă. Mama mergea în fiecare duminică la biserică. Pe soba cu lemne, a lăsat să fiarbă sarmale, cred că era crăciunul. Mi-a spus să bag căte un lemn când se termina focul, dar nu multe, ci doar unul câte unul. Aşteptam în pat privind prin uşa sobei să văd când se stinge flacăra.

Ridicam capacul la oală şi trăgeam pe nas aburul de la sarmale. Mai lipeam nasul pe geam, privind la zăpadă. Nu vorbeam zile în şir. Priveam tabloul tatei şi părea că râde la mine. Nu am avut brad de Crăciun. Nici cadouri nu am avut. Nu ştiam că lumea împodobea brazi, nici de Moş Crăciun nu am auzit. Când ne-am mutat la tatăl meu vitreg, aveam opt ani, am văzut că sărbătorile de iarnă sunt altfel. Aveau miros de cozonaci, cârnaţi, carne de porc pregătită în mai multe feluri şi colindătorii erau mai mulţi. Tata, Marin Alecu, îmi făcea câte un mic cadou, ceva dulce. Cu mama, singure într-un oraş cu străini, nu pregăteam Crăciunul cu brad şi nici cu cadouri. Doar că acum, aduceam şi eu bani, iar Crăciunul era aşteptat cu toate bunătăţile.

Am ajuns la biroul Personal înaintea doamnelor de-acolo. Doamna Carmen, soţia directorului Dan Petrescu s-a mirat văzându-mă la uşă.

- Bună dimineaţa doamna Carmen!

- Bună dimineaţa Elena! Ce e cu tine dragă cu noaptea-n cap?

- Vreau să vorbesc cu dumneavoastră.

- Cum să nu, vorbim, haide intră!

Am intrat în biroul dânsei. Vroiam să-i spun adevărul. Am deschis gura hotărâtă să-i spun doamna Carmen, soţul dumneavoastră, aseară, a

Pagina 34 spus că mă omoară dacă vă spun ce vă spun acum şi a spus că... nu am putut. Mă privea cu drag.

- Vreau să-mi fac lichidarea şi să plec de la firmă.

- Dar de ce Elena? Ai găsit în altă parte?

- Nu am găsit. Aici e foarte mult de lucru şi nu mai pot, plus că mă oboseşte şi şcoala.

- Cu mama ta ai discutat? Ea ce spune? Ştii că vă este foarte greu şi aşa.

- Ştiu doamna Carmen dar nu mai pot, vă rog să mă credeţi.

- Elena, hai că merg să vorbesc cu şeful.

Vedem, poate mergi în altă parte unde este mai uşor. Ştii că patronul ţine la tine şi te protejează.

- Ştiu foarte bine.

- Uite ce te rog, mergi acum la depozit şi lucrează până când o să trimit pe cineva după tine care să-ţi spună noutăţi adică rezultatul discuţiei mele cu patronul, referitor la decizia ta de a pleca. Dacă nu găsim o soluţie îţi propun să mergi în concediu, ai dreptul la două săptămâni. Eu nu sunt de acord pentru ca tu să pleci, ştiu eu ce zic!

- Bine doamna Carmen, aşa voi face. Vă mulţumesc pentru ajutor.

- Nu ai de ce Elena, cu drag te ajut.

Am mers în depozit cu frica să nu mă întâlnesc cu directorul Petrescu. Ce maşină auzeam că se opreşte la depozit mă ascundeam după cutii.

Lui Adriana şi Tomiţă le povestisem tot ce vorbisem cu Petrescu. Au rămas înmărmuriţi. Adriana îmi tot punea întrebări.

- Ce-ai să faci? Pleci?

- Nu ştiu Adriana, nu vreau să plec, am nevoie de serviciu dar nici să mă prostituez nu vreau.

Dacă nu mă lasă în pace voi pleca.

- Elena, mergi la patron şi spune-i, spune-i că ţi-a propus să te culci cu el că doar nu Petrescu te-a angajat să te dea afară.

- Asta aşa e dar cum rămâne cu ameninţările lui, că mă omoară? Şi astfel se făcu linişte. Nu se găseau alte soluţii decât aceea de-a pleca. Am aşteptat răspuns de la doamna Carmen până la ora trei după amiază, când a venit un băiat cu un bilet în care scria să plec în concediu de odihnă pentru trei săptămâni. Adriana şi Tomiţă vroiau şi ei concediu.

Mă rugau să-i aştept câteva zile acasă apoi să ne

Ecouri literare nr. 10 facem planuri să mergem undeva la munte. Bucuroasă, am fost de acord. Urma să-i aştept să-şi facă cererile de concediu şi să planificăm plecarea la munte. Am plecat la Bucureşti pentru trei zile, sămi fac rost de rucsac şi să mă odihnesc la surorile mele. Când m-am întors de la Bucureşti, Adriana şi Tomiţă mă aşteptau să stabilim plecarea spre munte. Era pentru prima dată când plecam în concediu. Aveam emoţii. Tomiţă era pregătit cu hărţi şi cu o listă de cumpărături şi de lucruri pe care

Dorina Sisu trebuia să le avem în rucsac.

- De ce ne trebuie lumânare şi chibrit?

- Pentru că mergem cu cortul şi e necesar să avem de toate la noi.

- Tomiţă, dar avem lanternă!

- Elena, tu pune în rucsac ce ţi-am pus pe listă. Stăm o săptămână, ştiu de ce spun aşa.

Dimineaţa la ora 4,30, am plecat spre gară, echipată de căţărat pe munţii patriei. Destinaţia a ales-o Tomiţă că el mai fusese la Piatra Mare. Tot drumul, care a durat câteva ore bune, l-am întrebat verzi şi uscate, cum dormim, cum mâncăm cum urcăm, dacă plouă, dacă sunt urşi, încât bietul băiat nu mai ştia cum să-mi explice să înţeleg. La halta Timişu de Jos am coborât. Aerul mă ameţea.

Curat, rece şi deosebit. Mă aflam în altă lume. Simţeam libertatea în sânge. Eram fericită.

- Acum mergem pe jos pe DN1.

- Ce înseamnă DN1 Tomiţă?

- Elena parcă vii din altă lume. DN înseamnă drum naţional.

- Pe bune? Şi de ce spui că vin din altă lume, scrie de DN prin cărţi?

Pagina 35

Ecouri literare nr. 10

aveau miros de rai. M-am îndrăgostit. Degetele îmi îngheţase de la apa rece, stropii ajungeau în ochi, îmi plăcea să...

-Elenaaa.

- Da. Adriana mă trăgea de rucsac şi mă striga întruna.

- Elena, ce faci Elena? Hai să mergem.

- Mergeţi voi. Mai stau puţin aici.

Tomiţă, precum un cocoş bătrân de munte, replică ironic şi sarcastic.

- Sigur Elena că te lăsăm, noi mergem cu taxiul până la următoarea stradă. Ăsta e munte nu oraş. Hai mişcă.

- Băi asta, cui spui tu mişcă? Ce, nu poţi să mai stai cinci minute?

- Nu, pentru că trebuie să ajungem la Prăpastia Ursului să...

-Unde mă? Acolo să mergi tu.

- Acolo întindem cortul Elena, poate nu ştiai.

- Nu ştiam că nu mi-a spus nimeni şi nici n-am visat, la ştiri nu mă uit, în ziarul local nu zice domle nimica, ce idioti, aşa că de unde vrei mă să ştiu?

-Ştiai că mergem cu cortul.

-Iote că ştiam, şi?

- Şi de ce te vaiţi?

- Pentru că pui cortul în gura ursului. Alt loc nu găseai?

- Nu Elena. Dacă e să vină ursul vine şi aici, acum...

- Vai de mama mea! Aici, aici?

- Da Elena. Acum o luăm pe triunghi albastru.

Astfel am virat la stânga în pădure, Dorina Sisu spre prăpastia ursului. Priveam în toate părţile şi parcă vedeam că se mişcă ceva. Peste tot înşel. în jurul meu, vedeam şi auzeam ursi. Am dat de o - Sigur te înşeli Elena. un râu între stânci. Era loc de întins cortul şi am - De ce sigur, mă?

- Pentru că mergi pe munte pentru prima hotărât să ne instalăm pentru că se lăsa noaptea şi dată. Eu ştiu mai bine, am fost nu ştiu de câte ori. nu mai vedeam să facem nimic.

- Aici este prăpastia ursului?

- L-ai măsurat, te pomeneşti.

- Nu. Dar e pe-aproape.

- Nu, dar ştiu toţi munţii. Ce munţi cunoşti Cortul a fost uşor de montat. Am mâncat tu?

- Din cărţi pe toţi. Nu am făcut cunoştinţă conserve în jurul focului, lângă apă. La început mia plăcut zgomotul ei dar, mi-am dat seama că nu cu vreunul până acum, dar sper să ne iubim. pot adormi. Era foarte frig. Adriana şi Tomiţă se - Cu cine să te iubeşti? pupau. Oare de ce? Ea era căsătorită, avea un bă- Cu muntele băi Tomiţă.

Oboseam, nu eram obişnuită cu urcatul pe ieţel de patru ani. Tomiţă era burlac. În cort, lângă munte. Urcam pe bandă galbenă. Când am ajuns mine, atmosfera se încinsese între cei doi.

- Voi ce faceţi acolo? Vă pupaţi? la şapte scări , mi-am lipit mâinile de zidurile ude şi le priveam lung. Răcoarea apei mă ameţea de - Da. senzaţii noi, simţeam inima fericită, sufletul vibra.

Tomiţă a fost gentlemen Apa, pietrele, verdele, pământul, lemnul, toate Toată lumea ştie ce înseamnă?

- Cam da, e o chestie logică.

- Îhî, înţeleg. Ei uite măi Tomiţă că e prima chestie logică de care mă lovesc, na!

Aveam emoţii de parcă muntele mi-ar fi fost iubit. Era doar Piatra Mare, un munte din sudul depresiunii Braşov. Conta prima întâlnire cu el, cu muntele. Simţeam deja iubire deosebită.

La poalele masivului se zărea pădurea de fag. Imediat ce-am început să urcăm verdele mă inunda şi aerul mă îneca. Diversitatea de plante crea un tablou rupt din rai. Poienile din pădure erau pline de plante, păiuşul roşu, campanule, genţiene şi margarete.

- Tomiţă, la ce altitudine se află Cabana Piatra Mare?

- 1635.

- Da? Eu parcă ştiu că pe la 1703. Poate mă

Pagina 36 şi a răspuns simplu.

- Vreţi să încetaţi? Nu bănuiam că voi doi...

- Dormi Elena, noi doar ne încălzim.

- Da, vă încălziţi până vă terminaţi. Daţi-o dracu de găleată! Sunteţi nesimţiţi amândoi.

Dimineaţa am făcut baie în râu. Când cei doi încă dormeau, admiram pereţii de piatră care ne fusese scut toată noaptea. Era aşa de înalt încât părea că atinge cerul. Răcoarea dimineţii mă liniştea. Când Adriana şi Tomiţă s-au trezit au ieşit din cort s-au spălat şi au început să mănânce ca şi cum eu nu eram cu ei. Fără să-mi vorbească, am strâns cortul, ne-am făcut rucsacurile şi-am pornit către cabana Piatra Mare, pe Drumul Familiar. Era uşor de urcat, urmăream banda roşie. Pădurea de brad era de basm. Măcrişul şi feriga forma covor continuu. Rupeam cea mai mare ferigă şi-mi făceam aer cu ea. Apoi găseam alta şi mai mare pe care o rupeam. După pădurea de brad a urmat pădurea de molid, întunecoasă şi rece. Nu am zărit nici un animal. Într-o poiană, aproape de cabană, un şarpe lenevea în mijloc de potecă. Adriana a fugit, Tomiţă l-a ocolit, eu m-am apropiat uşor de el şi l-am privit. Părea mort. Nu-mi era frică să-l ating. Am întins mâna spre şarpe, însă când eram aproape să-i simt răceala Tomiţă şi Adriana au ţipat la mine, de sperietură am căzut în fund.

- Elena, nuuuu!

- Vai de mine! Ce urlaţi măi aşa? Nebunilor, am căzut.

- Nu pune mâna, ăla e şarpe Elena, ce naiba, pleacă fată de-acolo! Spune-i Tomiţă să plece că io leşin aici de frică, aoleu!

- Ce să spun dragă, te-o mânca un şarpe.

-Are dreptate Adriana, hai, lasă-l în pace.

- Băi, dar voi sunteţi duşi de cap! Îl las băi, dar nici nu l-am atins. Ţipaţi ca doi apucaţi, speriaţi toate animalele. Doamne!

- Hai să băgăm tare până la cabană.

- Băgăm Tomiţă, spune şi la iubita ta să bage la compas că merge ca un melc.

- Aud ce spui. De ce nu-mi spui mie, direct?

De ce prin Tomiţă?

- Pentru că aşa ai făcut şi tu la faza cu şarpele spune-i Tomiţă să plece că io leşin.

- Vreţi să nu vă mai certaţi?

- Tu de ce te bagi Tomiţă? Asta e lăbăreală de gagici. Vezi tu de potecă să nu care cumva să greşeşti traseul. Haide, haide, mişcă!

- Uneori eşti aşa de dură măi Elena, greşeşti.

- Să taci, să mergi, să taci. Nu mă interesează părerea voastră. Şi-a tăcut. Până la cabană nu am mai scos o vorbă. Toţi trei urmam poteca cu gândul la mân-

Ecouri literare nr. 10 care. Cel puţin mie îmi era o foame de lup.

Când am ajuns la cabană m-am lungit pe pământ de fericire. În sfârşit puteam să dorm şi să lenevesc în mijlocul naturii atât cât vroiam.

Vechea cabană era o ruină. A ars şi a rămas din ea doar zidurile din cărămidă. Lângă ea se construia o altă cabană. Se cazau turişti dar noi am preferat cortul pe care m-am aşezat lângă cabana arsă. Noaptea am dormit buştean. Ziua, prietenii mei Adriana cu Tomiţă, făceau plimbări prin pădure. Rămâneam singură. Nu mă mişcam din faţa cortului.

Cabanierii erau de treabă, veneau să mă întrebe ce mai fac, de unde suntem şi cum e plimbarea la munte. Uneori le mai dădeam ţigări. O singură plimbare am făcut până la Peştera de Gheaţă. Am luat traseul în jos, pe unde venisem la cabană, pe bandă roşie şi din prima poiană am luat-o în dreapta spre Bunloc. De aici vegetaţia era şi mai deasă. Când am ajuns la Pestera de Gheaţă am avut o mare dezamăgire pentru că nu am putut intra în ea din mai multe motive. Primul că lui Adriana îi era frică, al doilea că nu aveam lanternă şi nu aveam încălţământea adecvată. Lanterna rămăsese fără baterii. Atât cât am apucat să văd, întrun moment de iluminare cu lanterna, peştera era precum o mare gaură neagră, un haos. Am făcut cale întoarsă până la cabană. Cei doi au rămas în urmă. Când am ajuns la cort cabanierii m-au întrebat cum a fost. Le-am povestit dezamăgirea apoi am urcat pe Piatra scrisă. Acolo, în vârf, simţeam că sunt mare şi că stăpânesc lumea. Închideam ochii şi mă lăsam bătută de vânt. Îmi imaginam cum plutesc. Visam ce vroiam. Amintirile din copilărie nu ajungeau până aici. Eram fericită. Iubeam muntele.

- Mâine dimineaţă plecăm.

Tomiţă era hotărât. Vroiam să mai rămânem.

- De ce nu mai stăm? Îmi place aici.

- Mergem şi în alte locuri.

- De exemplu?

- Mergem la Predeal.

Zis şi făcut. Dimineaţa m-am trezit cu un rucsac cât doi. Tomiţă a pus în al meu şi din rucsacul Adrianei pe motiv că ea este pe ciclu şi o doare burta, nu poate să care greutate. Nu am spus nimic. Afară era o ceaţă că-ţi băgai degetele în ochi fără să vrei. Cabanierii mă sfătuise de seara să urmăm un traseu mai simplu nu cum vroia Tomiţa să urcăm vârful Piatra Mare apoi să coborâm.

După ce mi-am luat rămas bun de la bunii mei prieteni cabanieri am urmat pe cei doi amici ai mei. După ce-am trecut de Piatra Scrisă trebuia să o luăm în stânga pe un traseu ce ducea spre o

Pagina 37 stână. Aveam doar de coborât. Nu m-am înţeles cu Tomiţă aşa că am urmat traseul spre vârful Piatra Mare. Traseul era alunecos, ceaţa intra în oase, rucsacul mă tragea în spate, era groaznic de greu.

- Mergi mă mai încet! Nu vezi ce-i afară?

Rămân în urmă şi vă pierd.

- Mişcă-te, Elena că nu stăm după tine.

- Ba trebuie să staţi că mi-aţi umplut rucsacul cu lucrurile voastre.

- Ţine pasul cu noi, nu te mai văita atât.

- Bă, da şmecher eşti! Adriana, normal că merge fluierând. După ce ca are doi metri înălţime, mai merge şi cu mâna-n cur. Puteai să-i dai o umbrelă să nu se umezească până jos.

- Comentezi cam mult.

- Şi ce-ai vrea să fac?

- Să nu mai comentezi.

- Că ce?

- Că-ţi iau rucsacul şi mergi singură dacă eşti a dracu.

- Să nu te caci pe tine Tomiţă...

Nici nu am apucat să termin propoziţia că am căzut. În stanga mea era o gaură plină cu ceaţă în dreapta mă atingeam de ierburi. Am încercat să mă ţin de ele şi astfel nu mi-am pierdut echilibrul prea mult în stânga. Vroiam să mă ridic dar rucsacul mă trăgea în spate. Tomiţă a venit spre mine înjurând, îmi trage rucsacul şi-l pune peste al lui.

- Ce faci mă? Nu eşti normal? Pe cine înjuri?

- De-acum eşti pe cont propriu.

Mă duc la el şi-l împing cu mâinile în piept.

- Fraiere nu pleci aşa. Îţi iei ce-i al tău din rucsac şi pleci.

- Elena, nu dai în mine! Nu-ţi dau nimic din rucsac!

- Băi fraiere, nu mă înjuri, altfel te trimit şi eu în mă-ta că o meriţi prostule. Mă laşi pe munte aşa?

- Ţi-am zis să taci, nu ai tăcut. Să te văd cum ajungi acasă.

- O să mănânci bătaie în Slobozia. M-aţi folosit doar ca să vină Adriana pentru că ea e măritată şi nu o lăsa doar cu tine. Proştilor, uitaţi că sunt vecină cu ea. Mă va vedea măsa, tacsu, bărbatu ei. Să vă văd cum scoateţi cămaşa.

- Ete fleoşc!

- Oricum mănânci bătaie Tomiţă când ajungi în oraş.

- Mor de frică.

Au plecat. Am rămas în loc privind la ei.

Nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă. Am rămas singură în pădure, cu mâinile goale în ceaţă. Frica punea stăpânire pe mine. Încotro s-o iau? M-am hotărât să mă întorc la cabană. Am urmat traseul pe care-l parcursesem până la incident. Era haotic.

Ecouri literare nr. 10 Parcă toate erau străine, poteca mi se părea străină. Aveam senzaţia că nu mergeam bine. Ceaţa era şi mai deasă. Am început să plâng. În faţă vedeam un castel. Era Dumnezeiesc de frumos. L-am privit lung. Poate că murisem şi eram în cer. Nu văzusem un astfel de castel pe munte. În stânga şin dreapta ceaţă în faţă castelul. Plângeam şi priveam. Deodată îmi dau seama că nu e real şi că e un semn ori ceaţa se joacă cu mine. O iau la stânga.

După ceva timp am dat de ruina cabanei arse. Am intrat în ea, m-am aşezat jos şi-am început să plâng tare, în hohote. Câinele ciobănesc german al cabanierilor, de care îmi era frică pentru că mă lătra de fiecare dată când mă apropiam de cabană, a venit lângă mine şi mă lingea. Mă împingea cu botul în picior, făcea câţiva paşi înspre cabană apoi iar se întorcea şi mă lingea. Plângeam şi mai tare simţind afecţiunea câinelui. A plecat de lângă mine lătrând până la cabană. Lătra nebuneşte până au ieşit ca-

banierii afară, îi auzeam şi mă rugam să nu vină la mine.

- Ce e Rex? - E ceva, uite cum latră! Se duce spre cabana arsă, uite e ceva acolo, Rex asta vrea să ne spună.

- Ce să fie?

- Hai să vedem.

Auzeam paşii lor şi pe Rex tot mai aproape.

Mi-am băgat capul între picioare poate că dacă mă fac destul de mică nu o să mă vadă. O mână pe cap m-a făcut să mă ridic.

- Hei, Elena, ce-i cu tine aici? De ce plângi?

Pagina 38 Unde sunt prietenii tăi?

O chema Gina. Ea conducea toată activitatea la cabană. Lângă ea se aflau şi colegii ei, Nicu şi Bao. - M-am certat cu Tomiţă. Mi-a luat rucsacul şi a plecat cu Adriana.

- Pe unde au luat-o?

- Spre Vârful Piatra Mare. L-am rugat să urmăm traseul propus de voi dar nu a vrut.

- Şi unde te-a lăsat?

- Nu ştiu exact. Am mers cam 30 de minute după ce-am trecut de Piatra scrisă.

- Nu ţi-a dat nimic din ce era al tău? Bani, buletin?

- Nu, nimic.

- Hai în cabană. Trebuie să te schimbi şi să bei un ceai. Eşti udă, nu poţi să rămâi aici.

- Nu vin. O să plec pe jos. Cu ce să vă plătesc?

- Hai măi termină! Cum să te lăsăm în

halul ăsta? Oameni suntem! Hai sus!

Am intrat împreună în cabană, mi-au dat ceai şi lucruri să mă schimb. Până seara discuţia a fost în jurul acestei întâmplări. M-am culcat devreme. M-au întrebat unde vreau să dorm. Nu aveam pretenţii, am spus că pot dormi undeva şi singură. Am dormit într-o cameră la etaj cu mai

Ecouri literare nr. 10 multe paturi. Cred că erau 20 în total. Mi-au oferit pături pentru că noaptea se lăsa foarte frig. Când eram pe punctul de a adormi auzeam tropăit. Încontinuu. Nu bănuiam ce era până când am simţit cum merge pe mine un şobolan. M-am înfăşurat în trei pături, de sus până jos. Când rămâneam fără aer, scoteam mai întâi mâna să văd dacă nu cumva vreun şobolan stătea alături gata să intre sub pătură. Toată noaptea a fost o tropăială. Cum s-a luminat am fugit în bucătărie. Cabanierii erau deja la treabă. Ceaiul pe foc, lemne tăiate, mâcarea pentru prânz o pregăteau încă de pe acum.

- Bună dimineaţa!

- Hei! Bună dimineaţa Elena! Cum ai dormit?

Toţi trei cabanierii au început să se privească între ei şi să zâmbească.

- Cum se doarme între un maraton de şobolani. De ce m-aţi lăsat acolo dacă ştiaţi?

- Tu ai vrut să dormi singură.

- Da dar nu ştiam ce ştiaţi voi. Mai bine dorm afară cu Rex. Acum pic de somn.

- Vrei un ceai?

- Da, mulţumesc!

Am lucrat la cabană timp de cinci zile.

Munceam cu plăcere. Cel mai mult mi-a plăcut să tai lemne. Pentru prima dată am mâncat bulz pregătit de ciobanii de la stână. M-am hotărât să plec în aceeaşi zi cu un prieten al cabanierilor, Adi de la Timişoara. Gina mi-a dat 70 de lei bani pentru biletul de tren. Ne-am făcut schimb de adrese şi am promis Ginei că voi trimite banii imediat cum ajung acasă. Adi m-a coborât prin toate scurtăturile până la Halta Timişul de sus. Începuse ploaia.

Nu aveam nimic pentru ploaie. Am ajuns udă în gară şi în tren m-am uscat. În jurul meu se făcuse băltoacă. Miroseam a fum şi a cabană. Miroseam îngrozitor. În Gara de Nord mi-am cumpărat bilet până la Slobozia iar banii mi-au ajuns la fix. Nu mâncasem de seara. Când am urcat în al doilea tren am simţit ceva fierbinte că-mi curge între picioare. Am stat nemişcată aproape patru ore cât a făcut personalul până acasă. Îmi venise ciclul.

Abia mă uscasem de ploaia de pe munte. Treningul avea o culoare închisă, oricum nu aveam ce face în tren. Când am coborât m-am urcat într-un taxi şi am cerut bani vecinei să-l pot plăti.

Mama nu era acasă. Era în tabără la Costineşti cu cei mici de la Casa de copii. Mâncare nu era. Am cumpărat o pâine şi mi-am făcut cartofi prăjiţi.

Pagina 39

Ecouri literare nr. 10

Când vom învăța tăcerea?

Viorel

PLOEŞTEANU rbecăiam năuc pe internet.

Mă născusem cu o deficiență, cred.

Nu, nu aveam chelie.

Sau, cine știe, oi fi avut când am dat prima oară mâna cu lumea.

Vorba vine, lumea. O lume mică, acolo, cam ce putea să fie într-un salon de nașteri, adică domn doctor, donșoara asistentă și ajutorul de primar, zvonacul, ăl de împrăștia veștile dinspre primărie în satele comunei.

Se nimerise pe la dispensar, fiindcă era o iarnă grea în februarie ' 72, d-aia nici nu mai ajunsese mama, a, da, era să uit, era și mama în lumea aia mică în care tocmai intrasem, de fapt ieșisem, mă rog, ideea e tot aia, deci după cum spuneam, din cauza iernii grele mama nu mai ajunsese să mă nască la unul din orașele apropiate, respectiv Roșiorii de Vede sau Turnu Măgurele, pentru Alexandria ar fi trebuit să mai număr vreo 30 de km și se oprise la dispensarul comunei Călmățuiu, iarnă din cauza căreia și zvonacul intrase la dispensar din două motive, unul să se mai încălzească, el fiind mai tot timpul pe drumuri nu avusese timp să-și strângă lemne pentru iarnă și fiind mai rușinos din fire nici primarului nu-i ceruse și a doua, să dea veste în sat că născuse Tanța, nora lui Dovleac, văzuse cu ochii lui, băiat făcuse, dolofan, sănătos și nu chel, că în neamu' ale Dovleac nu se pomenise chelie, deci nici motiv de gâlceavă nu va fi.

Zic că orbecăiam pe internet în căutare de reviste literare.

Toți amenință cu frumosul, refugiu al artelor, al bunei cuviințe, al sufletelor sensibile, al sferelor înalte etc. Fâs! Vorbe pe care nici ei nu le cred sau le-or fi crezut atunci când visul lor nici nu spera să se materializeze. Aceste site-uri literare sunt mici imperii, conduse în mod firesc de imperatori ( câți dintre noi n-om fi visat odată să conducem propria noastră lume!), care au nevoie de gloată, poporul aservit și de aparat administrativ ( altfel cum ții sub control poporul?).

Cum este și firesc toate aceste imperii se conduc cam după aceleași principii, reacție fi-

O

rească a stadiului în care a ajuns societatea mondială, însă fiecare are particularitatea lui, raportată la mentalul grupului conducător, grup care deseori schimbă gândirea însăși imperatorului.

Așa ia naștere o mică dictatură.

Acolo unde există o fărâmă de putere apare și dorința de a o folosi în interes propriu. Sau nici măcar. Este numai plăcerea de a-ți demonstra că ai putere și dispui de ea după bunul plac.

Celorlalți nu prea le pasă, pentru că, deocamdată, nu a apărut și îngrădirea libertății de mișcare între imperii. Poate și pentru că aceste imperii apar ca ciupercile după ploaie.

Cine sunt aceste victime ale exercițiului de putere?

O categorie ar fi mitocanii. Corect, ăștia trebuie extirpați din orice comunitate literară. Libertatea ta nu are voie să-mi lezeze libertatea mea.

O altă categorie ar fi compusă din cei care prea își dau frâu liber ideilor intime. Ei, asta deranjează, domnule! Cum adică, dumneata gândești? Și te mai și exprimi? Asta se cheamă îngrădirea libertății de expresie și nu se face.

A treia categorie de victime o reprezintă cei care au tupeul să-i spună unui membru al aparatului central, precum Cocoșilă, că e prost. Ei, nu chiar așa, dar să nu fie de acord cu respectivul. Păi, asta este aproape crimă de lezmajestate! Jos cu instigatorul! Sus cu Republica!

Se mai creează curente în aceste imperii, gen francafoni, francmasaji sau thaimasaji, tajmahali, mă rog, fel și fel de simpatii și vai de fundul celor care, nu că au alte gusturi, dar au ceva împotriva simpatizaților de către aparatul central.

Delete! Textul. Și dacă nu se potolește, delete și autorul.

De ce n-or înțelege ei că nu cuvintele fac răul pe lume ci atitudinea oamenilor împotriva născătorilor de cuvinte?

Vorba combate-o cu vorbe. Dacă n-ai argumente las-o-n pace, că, dacă nu-i o vorbă mare, oricum nu o aude nimeni, iar dacă e chiar mare, apăi musai trebuia rostită. Aceste imperii sunt clădite pe cuvânt. Distrugând cuvintele ele își sapă propria temelie. Când o să învățăm să răspundem

Pagina 40 ideilor cu idei sau, dacă nu ne regăsim în ele, pur și simpu să tăcem.

Lighioana cu dinții tociți

M

ă făcusem vânt de seară, zurliu, încropit la repezeală, ca-ntr-o joacă, dintr-un râs șuierat de copilă și pus pe fugă de o zbatere gingașă de gene și mi s-a făcut dor, un dor nebun de copilărie.

Ce frumoasă stare e copilăria!

Cred că la ea s-a gândit Marin Preda când a zis că timpul avea o nesfârșită răbdare. Ori poate la bătrânețe. Copil fiind n-ai nicio grabă. Alții fac toate treburile pentru tine, iar când ești bătrân leai cam terminat pe toate. Acum, de-or mai fi rămas și unele nefăcute, nici că mai are rost să le faci la bătrânețe. Le-a trecut timpul. Ți-a rămas numai să te lauzi nepoților: "E-he, dacă eram io în locul vostru câte n-aș fi făcut. Lumea o răsturnam, nu alta."

Dar nici nepoții nu te iau în seamă, de parcar ști că la fel vor spune și ei peste zeci de ani. Și mă oprisem în pletele copilului alergând desculț prin țărâna încinsă a unui sat din Teleorman, fugărit de bunicul ce clănțănea din mașina manuală de tuns.

"Stai, mă, să te tund. Nu vezi că arăți ca un lăieț cu păru' ăla?" Și eu nu stăteam neam, că știam ce chinuri aveam de îndurat.

Bunicul și încă vreo doi din sat aveau mașini din astea de tuns, manuale. La ei se tundeau prietenii fiecăruia și nu numai că nu plăteau pentru serviciul respectiv, dar mai erau și cinstiți cu câte o țuică sau vreun vin, după anotimp sau gustul fiecăruia.

Era un prilej pentru ei să mai depene amintiri de pe front sau din depărtata lor tinerețe și parcă de la un timp începuseră, dacă nu să declame asemenea unor actori, măcar să-și caute cuvintele și să-și studieze gesturile. Băgaseră de seamă, pesemne, că, de când veneau și până plecau, îmbujorați de aducerile aminte, desigur, eu mă cocoțam în vârful patului și-i ascultam mut și cu ochii beliți, uitând să mai și respir, nu cumva să pierd vreun cuvânt.

Spre sfârșit musafirii o dădeau pe glumă,

Ecouri literare nr. 10 aflându-mi teama de teribila mașinărie.

Când nu mai aveam scăpare și mă așezam pe scaunul de tortură mă năpădeau toate transpirațiile, mi se uda capul, iar dinții de oțel se încurcau în claia de păr, molfăindu-l, ca pe o caramea o babă știrbă. Așa de tare mă ciupea că-mi venea să fug de pe scaun. Abia mă țineau mușteriul proaspăt tuns și bunicul cu o mână, că ailaltă îndemna lighioana să muște din mine.

Dar odată încheiat acest supliciu nu mai aveam treabă toată vacanța. Puteam să măsor timpul în voie, alergând cu vântul pe câmpia arsă de

soare, de-o parte și de cealaltă a râului Călmățuiu.

Portret în oglindă ra spre seară, iar eu mă revărsam necontenit în mine, din afară parcă, înţelegând dintr-odată ceea ce nicicând nu reuşisem şi chiar renunţasem să mai caut a înţelege, sătul, chiar cu lehamite-mi spusesem într-o zi că nu-mi mai pasă, de ceea ce crezusem uneori că „văd”, dar, vai!, vălul ce mi se luase de pe ochi nu era din vălătuci de ceaţă, ci din lumină strălucitoare era şi, luându-mi-se, am crezut că încep să desluşesc lucruri din afară, dar, curios lucru, pesemne că ochii mi se întorseseră către mine, fiindcă mă priveam pe interior.

Mai întâi am fost contrariat, nedumerit, speriat, chiar neîndemânatic, dar asta trebuie să fi

E

Pagina 41 fost pentru că nu mai privisem niciodată un om viu prin interior. Ce-i drept, nici mort nu privisem.

M-a surprins faptul că nu mă priveam organic, sau poate că-mi pierdusem îndemânarea de a vedea lucrurile lumesc, astfel că mă învârteam printre paradigme şi parabole, descriind uneori largi hiperbole între cuvinte ce tocmai se năşteau şi peniţe boante şi răşchirate, aruncate la voia întâmplării printre cuvinte folosite. În unele ipostaze mă recunoşteam, vag, dar altele-mi erau cu totul străine, de parcă nu le-aş fi scos încă la iveală sau, mai degrabă, să nu le fi înţeles încă.

Cine poate şti, pentru că eu, deşi străin de

mine însumi, eram totuşi subiectiv în subconştient.

Unele lucruri îmi plăceau tare mult la mine şi mă întrebam de ce oare nu reuşeam să le exteriorizez în acelaşi fel, încât să fie plăcute şi altora, sau chiar mie, cel de-afară, sau poate că aici, fiind amândoi înghesuiţi înăuntru ne înţelegeam mai bine decât noi, cei de-afară, care aveam mult mai multă libertate de mişcare şi ne regăseam rareori pe aceeaşi stradă.

Apropos, dacă afară eram obişnuit să merg tot timpul pe asfalt, aici, în mine însumi, paşii îmi erau purtaţi pe cărări acoperite cu iarbă crudă, proaspătă, dar de culoare violet, iar asta nu-mi părea de loc ciudat, ba chiar părea să i se potrivească mai bine decât verdele. Întâlnisem chiar şi-un negustor guraliv, care semăna foarte bine cu mine, numai că, parcă avea nasul mai subţire şi ochii ceva mai mici şi în-

Ecouri literare nr. 10 cerca să-mi vândă bucăţi de suflet, de mai multe categorii, dar, curios, la acelaşi preţ toate!

Ce-o fi fost în mintea lui să mă vândă pe mine însumi mie?!

Dar, nu ştiu ce mi s-o fi năzărit, că m-am speriat ca nu cumva să-mi cumpere altcineva, sau poate chiar mai multe persoane, sufletul, iar eu să umblu neîncetat prin lume, ca jidovul rătăcitor, să mă răscumpăr, bucată cu bucată.

Aşa că, m-am decis pe loc să mă cumpăr eu însumi, fie chiar şi pe datorie.

Mă speriasem, de altfel, fără rost, pentru că nu se mai afla pe-acolo, cât vedeai cu ochii, picior de vreun alt potenţial cumpărător, dar mi-am spus că „ce-i în mână nu-i minciună” şi am început tocmeala.

Ciudată tocmeală, pentru că nu-mi prea venea să-i denigrez negustorului marfa, iar el nu prea se-nghesuia să şi-o laude!

Eu i-aş fi dat tot ce aveam, poate şi pentru faptul că nu prea aveam nimic de dat, iar el stătea gânditor, neştiind parcă ce să-mi ceară, dar de fapt îşi căuta cuvintele pentru a-mi spune preţul.

- Ce poţi tu, biet muritor, să-mi oferi pentru aceste bucăţi de suflet? Ce ai tu atât de valoros ca să-mi poţi plăti mie marfa? Ce? - Bine, i-am spus eu pierdut, dar eu vreau să-mi cumpăr sufletul meu. Nu-mi poţi cere prea mult.

Negustorul părea obosit şi parcă fără chef să-şi piardă prea mult timp cu mine. Mi-a răspuns, totuşi: - Sufletul este al tău, spui, dar oare nu vezi tu cum este acest suflet? Nu vezi tu în câte bucăţi l-ai spart, rupt şi sfâşiat? Mi-au trebuit mii de clipe pentru a-l strânge laolaltă, iar tu vii acum şi-mi spui că este al tău şi mi-l ceri aşa, aproape degeaba?! Atâta migală mi-a trebuit pentru a-l aduna încât îmi pare că a devenit oarecum şi al meu.

- Păi, aşa şi trebuie să fie, pentru că tu eşti un alt eu.

- Ei, lucrurile nu stau chiar aşa, fiindcă tu însuţi ai spus „un alt eu” şi nu pur şi simplu „eu”, pentru că îţi dai seama de deosebirea dintre noi. Într-un anumit punct al vieţii noastre devenisem într-adevăr „unul”, dar ai făcut în aşa fel încât lucrurile să se schimbe, tu căutând necontenit un alt drum, iar eu încercând să urmez idealurile pe care amândoi le făurisem cândva.

- Şi când zici tu că s-a întâmplat ruptura aceasta? Când am ales eu drumul greşit, deşi nu sunt prea sigur dacă nu cumva tu ai rămas pierdut pe un drum fără ieşire?

- Mă mir, se miră negustorul, cum de nu ştii lucrul acesta, fiindcă pentru mine acel an a fost

Pagina 42 un alt 1054, la o scară mai mică, desigur, şi deatunci, ştii prea bine, viaţa noastră nu a mai fost la fel.

- Se poate, i-am spus eu, fericit de ideea cemi venise, dar şi ca la cealaltă celebră scindare, la care nici până astăzi omenirea nu s-a pus de acord care parte este cea adevărată, fiindcă fiecare crede despre sine că este cel bun şi curat, la fel se întâmplă şi cu noi. De unde ştim care dintre amândoi este cel real? Faptul că tu ai rămas conservator şi credincios unor idealuri, puerile poate, nu-ţi dă dreptul să te erijezi în judecătorul meu.

- Poate că ai dreptate, numai că eu am în mâna mea bucăţile sufletului tău sfărâmat, iar tu vrei acum să le cumperi. Acestea sunt faptele,

spuse negustorul pregătindu-se să-şi strângă taraba, fiindcă, într-adevăr, îmi pusese sufletul pe tarabă.

Atunci m-am speriat şi am vrut să mă reped la el şi să-i răstorn taraba pe jos, cu cioburile lui cu tot, dar negustorul s-a întors şi m-a privit cu milă, fără să spună vreun cuvânt. Am ştiut atunci, de fapt ştiam mai dinainte, dar nu vroiam să recunosc, că eu eram cel care greşise drumul, iar el, bunul negustor, mersese tot timpul în urma mea ca să adune bucăţile de suflet pe care le lăsasem în drumul meu, ca plată a greşelilor făcute.

Fiecare astfel de ciob păstrase în el imaginea mea din clipa în care greşisem, fiindcă ştiam

Ecouri literare nr. 10 că greşesc, însă nu mă puteam opune greşelii.

Mi se făcuse frică acum de ceea ce aş fi putut să văd în cioburile negustorului şi mă întreb dacă nu cumva vroiam să le cumpăr pentru a nu încăpea pe mâna cine ştie cui, iar acesta să pună cap la cap greşelile mele şi să obţină imaginea mea completă şi să mă vadă aşa cum, de fapt, aş putea fi în realitate.

Ce mai vroia şi acest negustor?! Cine era el de fapt?

Parcă ar avea ceva din mine, dar, totuşi, este prea dur şi intransigent, iar eu nu sunt aşa, niciodată n-am fost prea dur cu mine însumi.

Sau, poate că tocmai aici este problema.

Dacă mă gândesc bine, întotdeauna am dat dovadă de o bunătate excesivă în ceea ce mă priveşte şi prea mi-am iertat multe greşeli.

Nu cumva asta a fost marea mea greşeală, că am fost prea indulgent cu mine însumi?

Se pare că da. Ia să vedem ce preţ îmi face, totuşi, negustorul.

- Hei, negustorule, m-am hotărât.

Ce-mi ceri pe sufletul meu?

Omul s-a oprit şi m-a privit la fel, cu milă, dar parcă şi cu neîncredere şi ceva curiozitate.

- Poate ai băgat de seamă că eu nu sunt negustor ca toţi negustorii, poate că nici aşa priceput nu sunt, de aceea te-aş ruga pe dumneata să-ţi faci singur preţul.

Am rămas buimac. Cum adică, sămi fac preţul singur? De fapt, nici nu ştiam prea bine ce aş putea să-i ofer. Ce am eu de dat care să acopere valoarea sufletului meu pierdut?

I-am spus asta şi negustorului, dar el nu a părut deloc surprins şi mi-a spus că nu trebuie să mă gândesc neapărat la un preţ material. Ar fi prea puţin pentru acest târg.

Avea dreptate, dar ce era de făcut?

Cum o puteam scoate la capăt?

M-a salvat iarăşi, cel puţin pentru moment, o idee care m-a lovit din senin. Zic: - Tot nu avem nici o grabă, ce-ar fi să reconstruim imaginea în întregime şi abia atunci săi facem preţul?

Cum negustorul nu a avut nimic împotrivă ne-am aşezat amândoi, ca doi copii, umăr lângă umăr, pe covorul de iarbă violet şi am început să construim puzzle-ul sufletului meu.

Nu ştiu câte mii de clipe să fi stat aşa, dar, într-un final am reuşit să reconstruim imaginea completă a oglinzii şi când m-am privit în ea nu mi-a mai fost chiar aşa de frică, pentru că găsisem printre cioburi şi imagini plăcute din copilăria

Pagina 43 mea, învăluite în abur de inocenţă şi candoare, am găsit şi imagini din adolescenţa entuziastă şi plină de curaj, când nimic nu-mi părea de neîmplinit în viaţă şi alte zeci şi sute de imagini, mai mult sau mai puţin vinovate, care, luate în ansamblu, nu erau chiar atât de rele.

Era imaginea unui simplu om, aşa că am făcut târgul cu negustorul, dându-i sufletul meu de-acum pe imaginea sufletului meu din oglindă.

Viaţă de câine oamne, ce mai viscol! Nebuna de iarnă se pornise, aşa, dintr-odată, luându-ne pe toţi ca din oală, nepregătiţi, deşi eram cam în perioada când Moş Crăciun trebuie să fi pornit din nordul îndepărtat astfel încât să ajungă la timp cu cadourile lui de sărbători. Şi-o fi trimis el, Moşul, renii în recunoaştere, să vadă cam ce-şi mai doresc oamenii în ajun de Crăciun şi poate că aceştia or fi descoperit şi câţiva indivizi mai simţitori, care-şi doriseră să vadă ascunse sub zăpezi murdăria oraşului şi cenuşiul vieţii lor cotidiene, pentru ca măcar sărbătorile să le fie curate şi luminoase.

Le-a ascultat Moşul ruga şi s-a făcut zăpadă, iar, ca supliment, pentru cei care se lasă mai greu la plăcerile sufletului, a repezit asupra lor şi zănaticul ăsta de vânt, ca să le înmoaie oasele, barem. Oriunde întorceai capul pe străzi nu vedeai decât oameni încruntaţi, şoferi nervoşi, cei care îndrăzniseră să iasă cu maşinile pe o aşa vreme, sau poate că n-avuseseră încotro! Şi zăpadă. Pe străzi, pe maşini, în copaci şi în aer, zăpadă. Era ceva fascinant, dar să nu fii acolo, în mijlocul urgiei, unde ţi-ar fi îngheţat până şi cele mai ascunse gânduri.

Mai vedeai la câte o fereastră, cu sticla înflorată de ger, un chip de bătrân, înfofolit, cu privirile rătăcite în vârtejurile albe, trecând parcă dincolo de cristale, dincolo de timp... Se spune că, atunci când te apropii de capătul călătoriei prin lume trăieşti mai mult din amintiri. Probabil, însă, că abia atunci simţi cu adevărat bucuria de a fi trăit clipele minunate ale tinereţii, fiindcă, tineri fiind, cu toţii ne repezim nebuneşte în viaţă, dorind să trăim cât mai intens şi uitând să mai simţim ceea ce trăim.

D

Costică Stănică răzbise prin nămeţi până aproape de intrarea blocului în care locuia. Cu capul avântat înainte şi braţele răşchirate în părţi,

Ecouri literare nr. 10 spre înapoi, părea un avion de vânătoare gata să se prăbuşească. La capătul fiecărui braţ, fluturau umflate de vânt, două sacoşe cu ceva târguieli înăuntru, de parc-ar fi fost două bombe pe punctul de a fi lansate, numai că Stănică nu avea nici cea mai mică intenţie să le dea drumu.

Fusese zi de leafă şi, după ce-şi achitase datoriile la bufetul instituţiei, cum îi mai rămăseseră ceva bani, îşi luase inima-n dinţi şi făcuse un ocol pe la piaţă. Proastă inspiraţie avusese! În tramvaiul ce-l aducea de la complexul comercial agroalimentar, de unde nici măcar nu cumpărase mare brânză, înghesuială... de parcă ieşise lumea de la stadion. Cetăţean corect, omul încercase să ajungă la aparatul de taxat, lucru nu prea lesne de realizat, dar, în cele din urmă a reuşit. Cu greu şi-a scos portofelul unde avea biletul, chiar l-a introdus în fanta specială aşteptând ţăcănitul care să-i confirme imprimarea biletului. Aş, nimic. Ţăcănitul nu era acolo. L-a scos şi l-a băgat de câteva ori, doar-doar va ieşi ceva, dar, pesemne că era stricat, aparatul, că n-a ajuns la nici un rezultat, aşa că a purces îndârjit către partea opusă a tramvaiului, unde mai era un astfel de aparat. De, că alea mecanice, care îţi găureau biletul, nu mai erau bune!

Ce nu luase, însă, în calcul Stănică, era irascibilitatea celorlalţi călători, care, văzându-l că iarăşi îi deranjează cu migraţia lui, începuseră să-l cam boscorodească, mai direct sau mai pe ocolite, ca nişte urători de treabă ce erau. În cele din urmă omul a renunţat, aşteptând să se întâmple inevitabilul, care, dealtfel, s-a şi întâmplat la următoarea staţie, unde 6-7 zdrahoni s-au urcat în tramvai, vajnici apărători ai legii pe mijloacele de transport în comun. Doi dintre ei l-au încolţit pe Stănică, citindu-i, cu siguranţă, disperarea din priviri, fără măcar să încerce să asculte scuzele pe care acesta le îndruga, deşi avea portofelul şi biletul între degete.

Văzând că omul are o mână ocupată cu cele două sacoşe s-au gândit să-l ajute (oameni milostivi!), aşa că şi-au luat singuri banii pentru amendă, urându-i şi ei de sănătate, ba încă plecând fără să-i dea măcar chitanţă. Înţelegem astfel înverşunarea cu care bombardierul, plin de nervi, ataca ultimele valuri de nămeţi, în dorinţa de a ajunge cât mai degrabă acasă.

Simţind că se apropie de ţintă, omul a ridicat capul, să aprecieze exact distanţa pe care o mai avea de străbătut, moment în care o rafală de vânt nebun i-a smuls pălăria de pe cap, fiindcă omul nostru era unul dintre puţinii bărbaţi care se încăpăţânau să nu renunţe la acest accesoriu, nici măcar pe vreme de iarnă. Şi-a trântit sacoşele în

Pagina 44 zăpadă, uitând că avea şi un borcan cu zacuscă acolo şi a pornit în urmărirea zglobiei pălării. I-a oprit-o un cetăţean, în cele din urmă, involuntar, călcând pe ea, de unde el a cules-o fără ca măcar să-i mulţumească acestuia.

Ajuns în scara blocului începu să-şi caute cheile, colindându-i pe toţi sfinţii, când privirile îi căzură pe un câine ce stătea zgribulit într-un colţ, cu pleoapele lăsate, grele de ger sau obosite de nesomn, Dumnezeu ştie! Părea că ţinuse tot postul Crăciunului, aşa era de slăbănog, iar de blana jegoasă îi atârnau ţurţuri negri de apă îngheţată.

Omul îşi întoarse scârbit privirea dând să intre în scară, când potaia s-a repezit, fără să ştie nici ea de unde a găsit puterea să-şi ducă la bun sfârşit gestul eroic, taman în pulpa lui Stănică. Urlând, a trântit sacoşele de ciment (de data asta borcanul cu zacuscă n-a mai scăpat!) şi a tăbărât cu picioarele pe bietul animal, care, având de ales între lo-

viturile îndârjite ale omului şi frigul muşcător de afară, n-a mai stat pe gânduri şi a rupt-o la fugă schelălăind, fără a mai privi în urmă. Abia acum a observat Stănică piciorul şchiop al câinelui şi faptul că avea un ciot de coadă, mai degrabă lipsă.

Cum nu era, totuşi, un om rău, l-a blagoslovit cu o privire miloasă, în care se zărea o urmă de regret, slabă consolare pentru câine.

Fiind el celibatar convins şi-a oblojit singur rana de la picior, spălând-o cu spirt şi aplicându-i un unguent pe care-l găsise prin casă, chiar dacă era pentru dureri de spate, tot dureri se chema că erau. După ce a mai înfăşurat-o şi cu un bandaj, îşi spuse că poate să uite incidentul, numai că, spre seară, l-a vizitat un vecin care era doctor honoris causa la nu ştiu ce universitate, dar tot doctor se chema că era şi l-a sfătuit să meargă neapărat la spital, că, „după cum zici că arăta câinele, sigur era turbat”.

Stănică ştia, l-a mai asigurat şi „doctorul”, ce însemna mersul la spital: douăzeci şi una de in-

Ecouri literare nr. 10 jecţii în burtă! Cum să facă el aşa ceva când avea oroare de tot ceea ce însemna injecţie?! Şi mai ales în burtă, când el nici măcar vaccinările obişnuite nu le făcuse, copil fiind, când fugise de la şcoală o săptămână de spaima lor.

Tot „doctorul” l-a salvat spunându-i că ar mai fi o posibilitate şi anume, să urmărească animalul timp de cincisprezece zile şi să vadă cum se comportă, că poate nu e turbat. Îşi spuse că e o idee bună, atâta timp cât animalul nu dispare, aşa că a doua zi a început să-l caute prin cartier. Privirile îi rătăceau grăbite peste întinderea străzilor, ce păreau proaspăt şi din belşug văruite, printre maşini, tomberoane, dar mai cu seamă prin locuri mai ferite de asprimea iernii. Nezărindu-l pe nicăieri preţ de câteva ceasuri, omul a intrat în panică, negre presimţiri punând stăpânire pe sufletul lui zbuciumat. Colinda aceleaşi străzi, aproape alergând, oprindu-se înfiorat, cu speranţele renăscându-i, atunci când zărea câte un câine rătăcit. Dar câinele lui nu apărea nicăieri.

Ciudat lucru! Cel care îi pricinuise atâtea necazuri îi devenise acum fiinţa de care avea cea mai mare nevoie! Aproape că îl ruga în gând să iasă din ascunzişul lui, iar pentru asta ar fi fost în stare să-l pupe până şi în bot. Ei, nici chiar aşa.

Dacă turbase deja şi avea spume la gură? De fapt, nici nu mai conta dacă era sau nu turbat, numai să ştie odată cum stă treaba.

Noroc că viscolul se mai domolise şi zăpada se cernea liniştită, acoperind urme şi gânduri, suflete albe şi negre deopotrivă. Contururile copacilor începuseră să prindă luciri argintii, datorită întunericului care se strecura ca un hoţ printre blocuri, când Stănică se hotărî să ia drumul spre casă. I se părea că piciorul începe să se umfle, zvâcnirile din creier mutându-se toate în amprenta dentară a câinelui, rămasă ca o pecete pe pulpa lui, fapt care i-a amintit că azi este ziua de Crăciun.

Când să intre în scara blocului l-a văzut.

Era chiar el, criminalul, bestia fără suflet, ucigaşul zilelor de Crăciun! Îşi promise că, dacă nu moare câinele de turbare în cele cincisprezece zile, îl va omorî el. Dar mai întâi să-l prindă, că se hotărâse pe loc, îl ia acasă şi îl închide pe balcon.

Probabil câinele nu-l recunoscuse, că nu fugise de el, îşi mutase doar puţin mai încolo osul pe care-l ronţăia. Aşa deci, era o fiară ce avea crima în sânge, nu avusese ceva personal cu el. Cu atât mai mult va trebui să moară, dar nu mai devreme de cincisprezece zile.

Temându-se ca nu cumva să-l muşte din nou, Stănică a luat din casă un sac de iută şi s-a pus la pândă în scara blocului, să-şi prindă adversarul nepregătit, ca să-l poată băga în sac. Nu după mult

Pagina 45 timp câinele îşi ascunse restul de os lângă o tufă şi îşi făcu un culcuş în zăpada afânată. Omul nu mai putea de bucurie. S-a apropiat încet prin spatele câinelui (norocul lui cu zăpada care încă nu îngheţase şi nu trosnea!) şi s-a aruncat asupra animalului, vârându-l în sac. Ajuns în casă, a deşertat sacul pe balcon, închizând grăbit uşa, nu fără un rânjet de satisfacţie.

-Vezi, mă, fiară! Şi de data asta inteligenţa a învins sălbăticia, îi zise omul. Dacă n-ai să mori de foame şi de frig, sigur ai să mori de turbare. Şi trase jaluzelele.

Gândindu-se mai bine, parcă nu prea mai dorea să moară câinele de turbare, adică, reuşise să-l prindă, foarte bine, dar ce rezolvase cu asta?

Faptul că-l ţinea sub observaţie şi constata într-o bună zi (nu mai târziu de a cincisprezecea!) că animalul va turba, nu-l va scăpa de înfricoşătoarele injecţii. Şi-atunci? Abia scăpase de teama că nu va mai găsi câinele şi o mulţime de alte gânduri puseră stăpânire pe fiinţa lui, niciunul dintre acestea nefiind prea îmbucurător. „Vai de sărbătorile mele, gândea Stănică!

Oricum nu aveam niciun aranjament mai special, dar măcar să mă bucur şi eu în tihnă de cele câteva zile libere, pe care s-a învrednicit guvernul să ni le dea. De parcă nu tot noi am fi lucrat pentru ele. Şi acum, colac peste pupăza din tei, mai trebuie să-l şi suport, sub acelaşi acoperiş, atâtea zile pe Ţurţure ăsta. Bine măcar că nu trebuie să-l mai şi hrănesc. Lasă-l să crape acolo, pe balcon, că aşa-i trebuie.”

După ce se mai linişti în ceea ce priveşte convieţuirea lui – victima, cu animalul de pradă – călăul, încercă să-şi vadă de treburile casei, dar, făcea ce făcea şi tot îl trăgea aţa să mai arunce câte o privire pe balcon, să vadă dacă nu cumva îşi schimbase bestia comportamentul. Nu prea-i era lui clar cum trebuie să se manifeste turbarea la câini, aşa că urmărea cu atenţie orice mişcare pe care o făcea prizonierul. Deocamdată, se obişnuise cu noua locuinţă, fiindcă, probabil, asta-şi închipuia că este, altfel de ce i-ar fi aruncat din când în când câte o privire plină de recunoştinţă?

- Aşa, uită-te cu încredere, că ai să vezi tu ce soartă vei avea! Nu cumva aştepţi şi un castronel cu mâncare caldă? Pune mâna, adică pune laba şi mănâncă zăpadă de pe balcon, că altceva nu primeşti.

Parcă simţea o oarecare mulţumire gândindu-se ce-i făcuse şi el câinelui, dar şi o urmă de îndoială începea să-i apese sufletul. Îşi alungă repede acest gând, amintindu-şi câte mai trăsese de pe urma fiarei şi nu se putu stăpâni să nu-l chinuiască un pic, aşa că, aduse din bucătărie un cârnat,

Ecouri literare nr. 10 ridică jaluzeaua şi se apucă să-l mănânce tacticos în faţa câinelui, care, fericit, se ridică în două picioare şi începu să lingă frenetic sticla geamului în dreptul cârnatului. Stănică nu mai putea de bucurie, savurându-şi pe îndelete răzbunarea, după care, brusc, a lăsat jaluzeaua să cadă, întrerupând spectacolul.

Noaptea, băgat în aşternutul călduros, asculta fermecat viscolul care se pornise iarăşi să bântuie pe la ferestre. Uitase de câine, numai că animalul nu putea uita de el însuşi şi nici de gerul ce-l făcea să-şi muşte piciorul beteag. Nici măcar de foame nu uitase şi se gândea cu regret la osul ce-l îngropase la doar câţiva metri de locul în care era închis. Noroc că nu avea prea multă judecată, că ar fi sărit cu siguranţă peste marginea balconului, unde l-ar fi aşteptat libertatea şi o masă bunicică. Asta, dacă ar fi scăpat cu viaţă după saltul în gol.

Cu gândul la bucata de os scoase nişte sunete tânguitoare, lucru care-i aminti omului de existenţa lui. S-a terminat cu liniştea ce-l cuprinsese ascultând cum viscolul vorbeşte cu noaptea. „Fir-ai tu să fii de câine, acum nu mă laşi nici să dorm? Îţi dă omul cazare gratuită, te face colocatar şi tu, cum îi mulţumeşti, stricându-i liniştea? Ia să văd eu dacă nu cumva ai făcut spume la gură.”

Câinele se băgase într-un colţ mai ferit şi Stănică nu putea să-l vadă, nici măcar să-l audă, că scelălăitul încetase. Se codi câteva clipe dacă să deschidă uşa sau nu, dar în cele din urmă curiozitatea învinse teama, aşa că ieşi pe balcon, frigul cuprinzându-i dintr-odată toate simţurile. Se gândi cu regret că părăsise căldura din casă, dar, dacă tot ieşise, îl cercetă bănuitor pe animal. Părea mort.

Nu scotea niciun sunet şi nici mişcările regulate ale respiraţiei nu i se vedeau. „O fi murit de frig, îşi zise Stănică. Dar dacă a murit din cauza turbării? Ia să mă conving eu.”

Se apropie de el, cu inima cât un purice şi puse mâna pe blana lui, simţind că e cald, totuşi.

Speriat din somn, fiindcă adormise, câinele s-a repezit şi l-a muşcat de mână, instinctiv, fără să ştie ce face.

Noaptea geroasă s-a speriat în momentul când urletul a ţâşnit din pieptul omului, nu atât de durere cât de indignare şi revoltă. „Doamne, că prost mai sunt, îşi spuse Stănică închizând uşa. Nu m-am învăţat minte, aşami trebuie, dar, pe de altă parte, dacă e să fie turbat, nu mai contează de câte ori mă muşcă.”

Ajungând el la această concluzie i se făcu milă de câine şi se gândi să-i mai îndulcească zi-

Pagina 46 lele pe care le mai avea de trăit, aşa că îi puse nişte carne într-o farfurie, o aşeză lângă uşa pe care a lăsat-o întredeschisă şi se băgă iar în pat.

Câinele, simţind un val de căldură amestecat cu miros de mâncare, tresări speriat, gândind, probabil, că a avut un vis, dar, treaz fiind, continua să aibă senzaţiile din somn, aşa că s-a apropiat timid de uşa camerei. Încă îi ţiuia în urechi strigătul omului şi nu prea îndrăznea să se apropie de mâncare, dar, în cele din urmă, foamea s-a dovedit mai puternică decât teama.

Stănică îl privea din pat, făcându-şi mustrări de conştiinţă pentru chinurile la care îl supusese pe bietul animal. Ura îi dispăruse şi adormi liniştit, uitând de toate prin câte trecuse.

Dimineaţa, când s-a trezit, a descoperit surprins o greutate care-i apăsa picioarele şi iarăşi mintea i-a luat-o razna, gândind că rana i s-a infectat, poate chiar o fi făcut cangrenă! Din teama ce-o avea că i s-a întâmplat ceva rău a dat în groază când o namilă neagră i-a sărit de pe picioare pe piept. A răsuflat uşurat amintindu-şi că seara băgase câinele în casă.

Ciudat lucru! Nu mai simţea nici frică, nici ură pentru animalul care-i părea, nu cu mult timp în urmă, o bestie. A realizat dintr-odată cât de singur fusese până atunci, cât se înstrăinase de semenii lui şi de animale, în acelaşi timp.

Deşi avea aproape 40 de ani, cu bună ştiinţă se izolase de oameni, de răutatea lor, crezând că astfel va fi ferit de suferinţe şi decepţii. Viaţa, însă, îşi văzuse de treaba ei şi se insinuase parşiv în universul pe care şi-l crease, crezând că, neavând prea multe bucurii, nici necazurile nu aveau de unde să vină. Se înşelase amarnic, deoarece însingurarea asta deliberată îi măcinase sufletul întratâta, încât nu se mai putea bucura de nimic, nici măcar de viaţa lui. De-atâta ură faţă de oameni pierduse şi noţiunea culorilor şi vedea totul în alb şi negru, rareori în gri murdar.

Ce-l făcuse, oare, să nu-şi dorească măcar prezenţa unui animal? De obicei, singuraticii îşi îndreaptă toată afecţiunea, nevoia transferului de sentimente, asupra câte unui câine, vreunei pisici sau altei necuvântătoare, presupunând că din partea lor nu vor primi niciodată loviturile pe care lear primi de la oameni.

Stănică, depărtându-se de oameni, era tot timpul preocupat de ei, căutându-le necontenit defecte pentru a-şi putea întreţine şi justifica ura şi

Ecouri literare nr. 10 izolarea pe care şi-o impusese.

Soarta se-ndurase, care va să zică, de el, trimiţându-i această încercare, pe care el, în mod reflex, o respinsese cu agresivitatea-i firească faţă de tot ceea ce-i periclita intimitatea. Nu se dezminţise nici de această dată, numai că, în cele din urmă, firea lui cedase acestei lupte continue cu tot ceea ce-l înconjura. Se obişnuise să judece viaţa, raportând-o permanent la universul lui interior, la idealurile lui, fără să accepte o influenţă a gândirii venită din afară. Cu atât mai puţin exista posibilitatea să înţeleagă trăirile unui animal. „Cum să aibă un câine sentimente, gândea Stănică? Dacă-i dai de mâncare, se gudură, iar dacă nu-i dai, te muşcă, e simplu. Şi-atunci, în ce constă complexitatea stărilor sufleteşti ale unui animal, când ele nu sunt decât două? Şi când te gândeşti că, încă există popoare care divinizează câte un animal! Primitivi! Dar ce i-o fi venit lui Ţurţure ăsta să se culce taman pe picioarele mele?!

Hm, parcă nici nu mai simt durerea chiar atât de tare. Că doar nu s-o fi gândit el că regretă ce mi-a făcut şi, ca să-şi îndrepte greşeala, s-a aşezat pe rană, să mă vindece! Hai că am luat-o razna.

Ia uite la el, mi-a noroit toată lenjeria de pat! Acum trebuie s-o spăl.”

- Hai, Ţurţure, treci la baie, că, dacă nu te spăl, în două săptămâni îmi faci varză toată casa.

Surprinzător, pentru un animal trăit pe stradă, câinele era de o docilitate extraordinară. Îl însoţea pe noul lui stăpân prin toată casa, iar când Stănică voia să-l verifice şi-i spunea să rămână întrun loc, nu se mişca de-acolo până ce nu i se spunea s-o facă. Dacă se-ntâmpla ca omul să mai ridice tonul la el, lăsa privirea în pământ şi părea să înţeleagă că este certat.

Acum, după ce-l îmbăiase, parcă nu mai era aşa urât, iar ciotul de coadă îl făcea într-un fel aparte simpatic, atunci când îşi exprima bucuria.

Stănică era pe zi ce trecea surprins de varietatea trăirilor observate la „bietul” câine. Dar cum rămâne cu cele două stări pe care credea el că este în stare să le trăiască un animal? Se vede treaba că, necunoscând deloc viaţa lor, se înşelase teribil în ceea ce priveşte puterea de înţelegere şi chiar exprimare a animalelor. Începu chiar să aibă îndoieli dacă nu cumva se înşelase şi asupra oamenilor.

Dar, acum îi era suficientă prezenţa lui Ţurţure în preajma lui.

Pagina 47

Ecouri literare nr. 10

BICICLETA ZBURĂTOARE Victoria FĂTU NALAŢIU „ Îi invidiezi pe artiştii japonezi pentru incredibila claritate pe care o au toate lucrările lor. Nu este niciodată plictisitor şi niciodată nu ai impresia că lucrează în grabă.

Este la fel de simplu ca şi cum ai respira. Ei desenează cu uşurinţa uimitoare, ca şi cum ar fi la fel de uşor ca atunci când te închei la haină” Caracterizare de Van Gogh (Arles) in scrisori către fratele lui, Theo: Răsfoiesc un album de artă al pictorului japonez, Katsushika Hokusai (1760-1849), într-o noua ediţie, mult îmbunătăţită, atât prin calitatea hârtiei cât şi a imaginilor color. Cuprinsă de-o puternică emoţie mă las “în voia gândului”, punându-mi întrebările condiţionate de pictorii cei vechi: dacă aş avea şi eu calităţile de pictor mare?

Iată cerinţele lor: un spirit elevat; execuţia liberă a penelului; o concepţie despre lucruri.

Analizând aceste cerinţe, constat că se găseşte mult loc liber în depozitele interiorului meu!

Cauzele neîmplinirii lor sunt multiple: experienţele neconsumate; cunoștiințe neacumulate; zestrea naturii mele nu o pot cântări în aceste vremuri ,în care zi de zi ne fugăresc grijile. Şi nu-i destul atât. Mereu sunt nesăţioasă, nu mă pot opri, învăţ mergând, caut mereu altceva neîncercat. Când vine împăcarea nădăjduită, nu aştept deloc şi o iau de la început cu sufletul la gură.În timpul amăgirilor alerg spre piscuri neatinse, mânată de dorinţele viselor. Chiar dacă ştiu că drumul e anevoios şi poate la sfârşit voi găsi sângerări şi înfrângeri, tot nu dau înapoi. Cu disperare aleg drumuri nedesţelenite, făcându-mi singură cărarea...Sufletul flămând astfel se hrăneşte ! , bicicletei mele îi cresc aripi şi se ridică în văzduh, tot mai sus, mai sus,la mare înălţime. După un timp ,bicicleta zburătoare şi-a unit aripile, iar eu ,întinsă pe ele ca pe o plută, trăiesc sentimentul că sunt stăpâna văzduhului. Plutesc deasupra unui

oraş, unde Soarele e din ce în ce mai aproape, adierea lui e dulce şi-mi aduce o stare de bine... După un timp îmi dau seama că alături de mine s-a aşezat cineva. Mă neliniştesc... Mă uit mai bine şi-l recunosc pe Hokusai,“Bătrânul nebun după desen”.

Acesta îmi zice: Degeaba ţi-ai îndreptat zborul spre ţinuturile mele, eu sunt pretutindeni, iar porţile sunt tot zăvorâte, cheile sunt mai sus, mai sus, într-o altă lume... Ai curajul să urcăm împreună?

Mi-e frică! M-am urcat pe bicicletă cu gândul de-a mă rupe de legăturile cu pământul. Acum sunt înspăimântată... Am uitat şi cheile şi formula de coborâre...

Nu-i nimic... Învaţă să priveşti..!

Se-adună norii. Vreau să cobor...

Mobilizează-ţi bine forţele cu scopul de-a birui. Deseneză, desenează pe pânzele norilor cu repeziciunea unei flăcări şi-ţi vor veni în minte amintiri din esenţa lucrurilor...

Mi-e frig de frică, iar timpul mă înghesuie...

Dacă te-aş ispiti să tragi o linia spre Soare, te-ai încălzi? Nu-ţi fie frică, caută-i perspectiva oblică...Fereşte-te de orizontale, creează monotonie...

Nu sunt profundă, nu ştiu arcuiri, n-am cutezanţa ta de-a trăi şi-n Gol... Iar în mituri şi legende este şi mai greu...

Trăieşte fără timp... Prin dibăcia mâinii, prin imaginaţie... Lasă-te în voia gândului... În ceea ce priveşte desenul , caligrafia şi pictura sunt multe taine, aici se găsesc uluitoarele zone albe , nepictate, care joacă rolul important .

Zonele albe sunt Golul? Cum îl pot înţelege?

Ascultă bine vocea universului, astfel încât „Să re-creezi cu o pensulă minusculă trupul imens al Vidului” . Este lucrul cel mai greu cu putinţă. „Îl poate atinge numai acela care a reuşit săl perceapă în inima lui”şi este sigur că această înfăptuire se poate realiza numai prin” puterile gândului”, forţat de „puterile –imaginii.

- Nu ştiu cum să încep...

Exersează-ţi şi memoria vizuală „… în aşa fel încât datele obţinute să se constituie într-o bancă de imagini ,care pot fi oricând reactualizate, fără să-şi fi alterat prospeţimea.”

In timp, voi avea şi eu o bancă de imagini?

Sigur vei avea,dar mai trebuie să ţii seama şi de farmecul neregularităţii,de lipsa umbrei şi simetriei. In ea nu se întâlnesc unghiuri de fugă . E mai greu de atins… Trebuie să copiezi pe marii maeştri şi să respecţi tradiţiile. Dar ai mare grijă să nu te îngropi în cenuşă, ci trăieşte în focul viu

Pagina 48 al creaţiei !

Eu sunt în focul viu, dar nu ştiu ce să fac să nu mă ardă.

Linişteşte-te şi inspiră-te mult , mult, apoi o să poţi aduce nenumărate dovezi grăitoare, ” perle strălucitoare”.

Eu mă inspir de la mulţi pictori, dar nu pot cuprinde întregul…

Nici nu trebuie, alege-ţi câţiva … buni…

Nu ştiu desena ca tine! Înveţi din mers, dacă ai voinţa de granit.

Desenează linii nemărginite, chiar dacă sângerezi pentru ele... Opreşte-te numai la formele rotunde şi pătrate, care au adâncime. Ele sunt ferestrele speranţei!

Am încercat, dar nu pot... Când strig , nu mă aude nimeni...

Strigă prin linii şi vei învăţa! Încearcă, vei fi auzită şi chemată mai sus, mai sus... Strigă prin linii speranţa şi deznădejdea!

“Bătrânule nebun pantru desen,”cum ai reuşit să n-ai asemănare ?

Am ştiut să-mi iau maeştrii: „Natura”, „Singurătatea şi truda”! Şi e destul?

Nu-i destul să-ţi fie dragă truda, mai trebuie să ai şi curajul de-a extrage esenţele din tot ceea ce ai învăţat să faci. Grandoarea monumentală a naturii este pretutindeni… Trebuie doar să deschizi ochii şi mintea…

Penelul meu e leneş, nu desenează cum vreau eu. Lucrările mele nu au frumuseţea trainică, mereu greşesc…De ce? Oare de ce greşesc?

Pentru că oamenii sunt supuşi greşelii…Iar unii dintre ei nici nu ştiu că au greşit…

Tu nu ai greşit niciodată?

Oho-ho!.. Până am ajuns să emoţionez, să aduc lumina, tumultul vieţii,frumuseţea ei, am acoperit multe greşeli. Câte hârtii lipeam la început peste lucrările mele, când nu mă asculta penelul… După un timp îmi gândeam mai bine compoziţia, iar greşelile au început să fugă…

Chiar pot fugi greşelile?!

Când vei iubii cu adevărat ceea ce faci,atunci vor fugi şi greşelile. Dacă ţi-e drag să desenezi, zideşte-ţi sufletul în puterile iubirii lui.Atunci vei reuşi. Iubirea este muzica desenului. În desen pătrunde armonia esteticului şi trăirea emoţională, el cere toată zestrea ta de cultură şi de imaginaţie. Puterea lui e de necontestat în evoluţia viitoare a omenirii.

Eu iubesc lumina desenului.

Luminează-ţi lucrarea cu sufletul, din el vin irizările luminii. „Bătrânule nebun pentru desen”, tu de

Ecouri literare nr. 10 unde ţi-ai luat înflăcărarea luminii?

Am fost un vagabond îndrăcit, ce am colindat zările lumii, dar mi-am iubit ţara, i-am cântat visele şi tradiţiile ! Şi eu îmi iubesc ţara…Dar nu ştiu să-i cânt frumuseţile şi tradiţiile … Însufleţeşte slăbiciunile şi forţa tuturor fiinţelor şi apoi priveşte trecutul din prezent. Şi atunci vei reuşi…

Tot ce încerc să fac pare greoi… Ţine penelul aplecat …

Nici negrul nu e negru în desenul meu!

Sunt şi unele secrete, care se ţin ascunse de cei ce ştiu.

Cum să ajung la ele, dacă sunt ascunse? Îmbină negru cu roşu şi o să obţii un negru vechi,iar când vrei un negru proaspăt îmbină-l cu albastru. Dacă vrei un negru mat, îmbată-l cu alb, iar pentru strălucire negrului adaugă-i puţin clei …şi atunci negrul tău va fi cel dorit…

Cât de aplecat să ţin penelul? Întâi mânuieşte rigla şi compasul şiatunci

vei putea ajunge să execuţi cele mai fine şi mai delicate desene…şi atunci ţi se va apleca şi penelul…

Nu ştiu să le folosesc!

Draga mea, depinde numai de tine. Tu ai libertatea de a alege calea primejdiilor pe care umblă căutătorii în călătoriile lor. Cea mai primejdioase dintre toate este „Calea singurătăţii”.

Tu cum ai reuşit să te dăruieşti ei?

Târziu am înţeles că m-am dăruit ei în totalitate. Abia pe la 73 de ani am înţeles structura adevăratei naturi a animalelor, a ierburilor, copacilor,păsărilor, peştilor şi insectelor, abia atunci mi s-a iuţit şi penelul, iar rigla şi compasul au devenit ascultătoare. La 80 de ani am făcut mari progrese!.. Mi-ar mai fi trebuit încă un an ca să ating cifra de 9o de ani, când aş fi putut pătrunde cu adevărat „în taina lucrurilor”şi ,dacă aş fi trăit şi mai mulţi ani, aş fi ajuns desigur la un stadiu mi-

Pagina 49 nunat, chiar şi „un punct şi o linie ar fi fost vii”!

Vii,vii! * Albumul mi-a căzut din mâini. Am tresărit paralizată de uimire…Starea de bine s-a diminuat. Închid televizorul şi mă rog cerului s-o aducă înapoi să pot descoperi tainele adevărului din marea artă… Încep să notez repede, dar am şi uitat învăţătura primită…

Câte izvoare curg din sufletul tău, „Bătrânule nebun pentru desen”?

Cât de proaspete şi de noi sunt lucrările tale,ce-mi par coborâte din viitor!

Minunile sunt lângă noi . Priveşte-le!Descătuşează-te!

Dacă aş putea… Ideile tale strălucesc, deaprind în mine focuri ce mă mistuie…

Copilării…Nu te mai gândi decât la esenţa legăturilor spirituale care n-au nici timp, nici ţară, ci numai viitor…

Ce familiare îţi sunt toate… Florile, legendele şi oamenii!

Iubeşte-ţi destinul…şi lucrează… Dă afară tot ce ai înlăuntrul sufletului! Acolo e filozofia străbunilor tăi…Vei scoate la iveală fără voia ta, sensul real al lucrurilor…

Aş vrea eu! Dar nu ştiu cum… Încearcă să dormi…Primeşte somnul cu vise ca pe un dar, treci prin valurile de durere şi bucurie a călătorilor , prin viziunile viselor lor şi te vei însufleţii. Desenează şi-n somn esenţialul care scapă. Alege puţine culori, aşa cum simţi în propria-ţi minte. Atât natura, cât şi măreţia omului vor fi mulţumite că le-ai privit în felul tău. Şi nu

Mariana ROGOZ STRATULAT El, prietenul-prieten

Se spune că destinul îţi dă o lecţie şi o repeţi de câte ori este nvoie ca să o înveţi. Încrederea e una dintre ele.

Rănile prieteniei pierdute dor cumplit.

Atât de cumplit, încât nu simţi niciodată impulsul de a răni la rândul tău şi nu te poţi abţine să speri că îşi va da seama ce rău ţi-a făcut. Simţi brusc nevoia de a pleca în lumină şi răcoare, în adevăr şi sinceritate. Te încearcă dorinţa de a-ţi desface buzunarele ascunse ale inimii nu pentru a certa sau

Ecouri literare nr. 10 uita să reduci dezordinea naturii şi vei aduce la vedere trainica frumuseţe.

Da... Trainica frumuseţe!…Se desăvârşeşte!

O simt în minte. Îmi dă avânt o linie, pe care acum o pot contempla. S-a aprins şi străluceşte în cerul gândului meu!

Te-a cuprins neliniştea, te fascinează primejdia, continuă-ţi jocul şi-n universul somnului…! Şi mie mi-e somn. Mă duc în necunoscut să-mi împac neîmpăcarea ! Îmi continuu jocul meditând, punândumi întrebări şi încercând să descopăr locul potrivit al zonelor albe în pictură : Bătrânule nebun pentru desen , ce spirit a trezit mâna ta, de nu mai încap în cărţi atâtea vise ?

Cine a întinerit ochiul tău fără hotar ,fără timp şi fără ţară?

De unde vin freamătul verde al punctului şi liniile şerpuitoare ca dansul păsării ?

Bătrânule nebun pentru desen, din marile furtuni ai adunat toate stelele… Şi ai prădat izvorul timpului…!

Cu flacăra albinei ai cules din câmpuri harul din care se hrăneşte veşnicia!

reproşa ci, din nou, pentru a dărui. Într-o zi îţi arăţi slăbiciunile şi frumuseţea castă a interiorului de femeie trecută prin viaţă, dar prea puţin ştiutoare într-ale vieţii, pentru că te-au atras alte minunăţii ale ei. În splendoarea goliciunii tale, fără platoşă, fără arme, nu te gândeşti că poţi fi rănită de moarte tocmai de prietenul-prieten pe care l-ai rugat să te protejeze de nemerniciile celor din jur. Te laşi să aluneci în uimire şi nu-ţi vine să crezi.

El, prietenul-prieten, singurul martor al existenţei tale fără mască, te abandoneză vampelor de weekend, femei sau bărbaţi, fără sau cu nume. Totuşi, te agăţi de prietenia lui cu îndârjirea cu care te agăţi de viaţă.

Ai sentimentul că te-ai risipit şi te preschimbi în lacrimă de stea.

Poezie

Pagina 50

Ecouri literare nr. 10

Adrian BOTEZ Mihai APOSTU Daniela OATU Cornelius Ioan DRAGAN IN MEMORIAM (Constantin CLISU) Vasile LARCO Ioan LILA Lucia Irina MIHALCA Georgeta MUSCĂ-OANĂ Cristina-Mihaela OTT Patricia LIDIA Luminiţa Cristina PETCU Simona RADU Constantin RUSU Luminiţa SCOTNOTIS Luca CIPOLLA Vasile POPOVICI Florentina C. FABYOLA Elena LEUŞTEAN Costel NICOLAU Petruş ANDREI Elena MITITELU Nicuşor DARABANĂ

Pagina 51

Adrian BOTEZ

Ecouri literare nr. 10 înstelat - din care pornesc - din nou – ţanţoşe pline de avânt şi nesăbuinţă – cu surle şi tobe în frunte - noi Vieţi şi noi Matrioşe – la pachet...

BRADUL

mamei mele, Adriana pustiu – cu ochii-nceţoşaţi de lacrimi privesc la bradul înălţat din munte: cui îi vei îndemna plecata frunte să se împlânte – iar – în ceruri?

VIAŢA ŞI MATRIOŞA ...la început – când ne naştem Dumnezeu ne dă – fiecăruia – la pachet Viaţa şi o Matrioşă (...un păpuşoi din acela mare – din care se scot – una din alta – păpuşi tot mai mici...) ...şi – de la-nceput ne simţim şi arătăm străfulgerător de eroici – orbiţi unici de atâta preajmă de aer încins şi soare fierbinte – înfruntăm şi ne batem – în delir – cu balauri – cu umbre enorme de hrăpăreţi vulturi – cu – mai ales mori de vânt – tot mai multe mori de vânt... ...spre sfârşit – laapus - când Matrioşele noastre au ajuns istovite – jalnic chircite - de cât s-au tot scos – una din alta – Matrioşele noastre – acum punctiforme (dar tot zvâcnind ambiţios colorate iluzii – până la punctul final...!) – Dumnezeu adună toate punctele astea matrioşarde – care încă ţipă de triumful delirant al culorii – le adună Bunul Gospodar Dumnezeu – ca pe flori le adună – aranjând plantând punctele astea – pe fiecare în parte – vizionar - cu o precizie dumnezeiască – exact în poziţia necesară - pentru a realiza desenul unei explozii dulci-amare – într-un anumit strat cu crizanteme celeste - ...cu un suspin cald – apoi - le şterge de praful efortului vizionar – suflă blând peste desenul de puncte ... – ...şi iată catifelat gata – un nou paradis pastelat

rând după rând – ieşi-vom nori din piatră: tu vei rămâne-arătător spre stele! ...dar cine îşi mai face astăzi vatră focul dumnezeiesc cărând pe schele? vin vremi pitice – ne-apărăm sub Cruce n-avem urmaşi împătimiţi de jaruri: cu noi – sub glie-un ev întreg se duce... ...amurg grăbit – nu tu-mi aduci amaruri: rămâne însă – veghetor în munte atât de singur – bradul cel din frunte...!

NUNTA lină, lină boare plină îmi duci Neamul în lumină! ...trece moşul bradului trec uncheşul dorului şi-amiaza stejarului prin soarele vadului: nepoţii din flori şi-i cheamă la Nunta de după vamă! ...cobor vâlvele din munţi de ne las' pe toţi cărunţi înţelepţi cu stea pe frunţi şi la Nuntă ne poftesc cu Pocal Împărătesc! ...ştimele izvoarelor şi cu Duhul Norilor le-au şoptit mioarelor... ...şi se mişcă-ncet spre Nuntă turmă după turmă mută...

Pagina 52

Ecouri literare nr. 10

...iar deasupra tuturor Călăuz Vultùrilor vine Mire de Sulfină cu Coroană de Lumină! ...mână-n mână a plutire muşată ea peste fire vine spre El cea Mireasă dintre mii de stele-aleasă...!

fraţi de cetini – rând pe rând în urmă-le lunecând ceaţa unui pribeag gând şi o rană de cuvânt

...au ajuns altar de-amiază: Domnu-i binecuvântează!

TAINA FĂRĂ DE PĂCAT

...în genunchi şi Neamul meu se roagă lui Dumnezeu pentru Soare, pentru Lună pentru Duhul de sub Strună... ...şi aşa trecem şi noi peste cale ori nevoi şi aflăm – strat după strat florile de matostat fără ceas – fără păcat...

...lumânările de rouă frâng lumile drept în două

că am iubit – e-o taină fără de păcat: nici îngeri n-am trezit în aiurare! au fost o boală şi cutremurare şi cruci de păsări – mii – am împăcat doar doi apostoli m-au ghicit a vrere pe drumul de mâhnire spre Emaus: s-au bucurat ca de o revedere şi mi-au zâmbit spre-apropiat repaus... ce-a fost o taină – va muri în taină o floare lunecând petale-n vis: lumina verii n-o ascunzi sub haină

LA PROHODUL BRADULUI la prohodul bradului vine maica cerului: plânge cântă şi descântă de dor şi inimă frântă au plecat pe struni de vânt

eu – totuşi – îmi ascund taina sub scris... ...acolo-i timpul când Hristos cu mine întrezărit-am gòlgotele crine...

ORBI CU DARURI DE TĂMÂIE orbi cu daruri de tămâie pipăie ca să rămâie în altarul cerului în mireasma lerului nu vă ştiu decât din vis v-am întruchipat în scris doar cu voi am vorovit despre nori – despre-amurgit... ...au rămas cu mine-n somn al uitării-Naltul Domn rădăcinile de ape lacrimi mari de nopţi harape... ...ar fi vrut să mai rămâie orbi cu daruri de tămâie dar şoptesc florile-ndemn să mergem spre Bethlehem...

Pagina 53

Mihai APOSTU

Ecouri literare nr. 10 ERAU, SUNT, FI-VOR Era noapte, Era ieri Erau fluturi de lumină Dincolo de primăveri, Erau semne Vagi de viaţă, Erau vorbe, era vis Dincoace de existenţă Dincolo de paradis.

ŢARA-MI Toate apele din lume Vin să-mi spele tot ce-i rău, Toate gândurile bune Mă transportă peste hău Şi mă cheamă şi mă-ndeamnă Să trec munţii pân la toamnă.

Toate visele din lume Mă privesc uimite parcă Şi mă-ndrumă la antume Să-mi pun visele în arcă Şi mă cheamă şi mă-ndeamnă Să trec munţii pân la iarnă.

Acum este dimineaţă, Zorii sparg Vitrina nopţii, Oamenii privesc sfioşi La pasajele tristeţii Şi e germenul iubirii Renăscut Şi re-visat, Este soare în agoră Este semn neîntinat.

Mâine fi-va sărbătoare, Mâine plec La vânătoare, Să-mi vânez întârzierea Naşterilor viitoare, Să mă nasc Încă odată Şi să zbor cu aripi ferme Dinspre mine înspre mine Şi să plec din gara ieri Din acuma înspre mâine.

Toate nopţile din viaţă Mă apasă de nesomn Şi mă-ndeamnă-n dimineaţă Să dorm când nu pot să dorm Şi mă duce-a câta oară…

Spre o altă primăvară.

N-AM ÎNTREBAT

Toate ploile mă plouă, Toate vânturile-mi vânt Şi mă lacrimă cu rouă Şi îmi cântă şi le cânt Şi mă spală de ocară Când recit în plină vară

N-am întrebat de ce joc eu în piesă, Nici care-i rolul meu în acest joc N-am întrebat dacă îmi joc destinul, Dacă-i ştiinţă jocul, sau noroc.

Şi e floare-n anotimpuri Şi-i ploaie şi-i curcubeu Şi pe-ale patriei câmpuri Desenez ţara-mi mereu.

N-am întrebat pe nimeni niciodată, Deşi mereu aş fi putut s-o fac Nici pe regizorul ce m-a distribuit, Nici pe sufleorul ce-mi zicea să tac.

Pe scena vieţii nu e nici o dublă Nici repetiţii n-ai şi nici decor Este o singură reprezentare În care eşti actor şi spectator.

N-am întrebat nici când se bate gongul Nici când cortina vieţii se ridică,

Pagina 54 N-am întrebat de ce plânge actorul Sau dacă spectatorului îi este frică.

Am stat în loja mea predestinată Aveam bilet plătit cu ani de viaţă Puteam să-ntreb pe cel de la bilete Puteam să cer un sfat, sau o povaţă Dar n-am putut să fac nici un demers Se pare că regizorul se joacă Iar eu îmi joc rolul din mers Iar publicul, aplaudă şi pleacă.

JOC Nu e noapte mai noptată, nu e ziuă înziuată Numai codrul e codrat, numai vântul e vântat Nu e somnul mai somnit, nu-i trezirea mai trezit Numai dragostea e dragă, numai sărutarea-i fragă.

Ecouri literare nr. 10 DANS Aprinde candela şi-nchide ochii Şi-ai să te vezi într-o oglindă Cum te dezbraci de propria-ți hlamidă Şi rând pe rând cum te îmbraci în rochii.

Să mergi la balul existenţei tale Şi să dansezi pe muzică astrală Iar toţi ceilalţi participanţi la gală Îţi vor strivi trăirile-actuale.

Apoi când gongul din castel va bate O oră ce nu este încă-n ornic O să apară poate prinţul dornic Ce va dansa cu tine în cetate Iar dimineaţa, prinde universul Cu mâinile-amândouă tu să-l prinzi

Floarea-i floarea florilor, lumina-i a zorilor Gândul, gânduri gândurește, inima încet vorbește Și lumina luminează, omul parcă omenează Melodia melodește, litera-n cuvânt se-nfrază Și când lumea se-nlumește, înțeleptu-nțelepțește vino-n brațele-mi sfioase și iubește.

VIS Pe plajele planetei uneori În loc de sori aprind doar lumânări Şi-n loc de scoici ce se ivesc pe maluri Apare-o zână ce mă cheamă-n valuri Pe plajele planetei uneori. În baldachinul nopţii uneori Ademenit de univers, ademenit de flori Aprind pe cer un milion de stele Să lumineze suflete rebele În baldachinul nopţii uneori. Şi-n cupe cu şampanii deseori Ce se traduc a doua zi în zori Găsesc ambrozia care în noapte Mă-mbată cu atingeri şi cu şoapte În cupe cu şampanii uneori.

Oricum, în aurora boreală Din când în când am viaţă personală În care desenez viaţa-n culori În care te învăţ să râzi, să zbori Pe plajele planetei uneori.

Să-l laşi să se privească în oglinzi Să nu-ţi arate-n dragoste reversul Dar până-atunci ai voie să iubeşti Şi să obţii din dragoste sublimul Indiferent că-i El sau anonimul Pe care îl aştepţi sau îl doreşti Dansează dacă asta-ţi face bine Şi râde dacă asta te desfată Şi aminteşte-ţi că tu eşti o fată Ce poate construi destine Din volumul în curs de apariție ”Lumina vine din interior”

Pagina 55

Daniela OATU

Ecouri literare nr. 10 Mă lipesc de umărul iernii dezgolit şi adorm !

Vieţile la control!

Zei clandestini, la patru ace, îmi scotocesc prin poeme nescrise, întind un carnet de elev ce refuză să crească ; îndreaptă praştia spre ziua de mâine.

Nu coborâţi !

Nu mai există staţia următoare !

Ingerul din poem Mi-e milă... de îngerul acestei clipe, sprinţar; Pasul tău spre ce plânset se-alungeşte stelar ?

De-acest fier diafan, ficţiuni ce se-nşală că mai pot îndrepta viaţa noastră reală...

De eternitatea în doi , pe furiş alungată, De-aripa de rezervă în zbor îngropată... Ştii,nici anotimpurile nu mai sunt rânduite...

In castel aşteptarea te ucide , iubite!

Mi-e milă... de ziua întoarcerii tale, nu figurează în calendar, de îngerul din poem, care trece pe celălalt trotuar, de refuzul ninsorii de a-mi sta pe genunchi, de Dumnezeu, de aproapele, de propria-mi fiinţă ce-mi întoarce spatele...

Suflet de fulg

Cu paşii tăi călătoresc decent în jurul poemului pe cheltuiala clipei.

Drum bun, suflet de fulg! ţopăie liniile sorţii labile...

Urcaţi în cuvinte ! Şuierul locomotivei se-nghesuie, n-are loc rezervat.

Vieţile la control, vă rog !

Tot mai şovăielnic rapidul nostru se furişează-n galaxii neştiute Tot mai singuri printre cuvinte obosite-n geamantane, uitasem de mine cu paşii tăi, de cântecul pescăruşului ce-mi făcuse cu ochiul din compartimentul celălalt, de trenul desculţ ajuns la destinaţie înaintea noastră c-o întârziere de-un veac.

Pagina 56 Stampă La Galeria de artă e zarvă mare culorile portretului tău au prins să zboare şi s-au aşezat pe gândul meu stâng…

Ecouri literare nr. 10 părăseşti pânza căutându-mă prin lume…

Tabloul nostru nu mai are nume…

S-au uscat culorile pe gândul meu stâng Şi clipele rămase-n ramă plâng vinovate Mâzgălind două vieţi decolorate…

Vis nătâng!... Imi părea încă de la intrare chipul tău de neşters picătură cu picătură că-mi aşternea covor roşu, mă sorbea surâzând…

Lumina umbrei

Cât ne invidiau picturile vecine! Încruntat timpul a dat un pas înapoi Că-n niciun colţ al tabloului n-ai păstrat loc şi pentru mine!

Doar visu-mi forţez la ziuă să-nceapă Prefigurându-i zorile , de parcă

Mi-am lăsat sufletul la plecare… ştii bine… se clătinau străzile-n stânga şi-n dreapta întrebând portretul nostru cui mai aparţine…

Nu demult mi-a şoptit un înger-vizitator … după ora şapte

Lumina pân la umbre decojind Înnoptez în poem … Ce idée s-aprind ?

Vindec privirii clar nălucirile Înmănunchind serile, lungile...

Despicat-au liliecii clipa-n jumătate De-atunci duc penumbra ei în spate S-o lepăd viaţa asta dinspre zi ?

Mă-ntunecă lumina ei de-a fi.

Cornelius Ioan DRAGAN

în valea plângerii mele?

Mărţişor

Nu sunt omul de lut, D-zeul meu, Nu mă părăsiCopilul meu plânge şi mă doare, Copilul meu copilul meu…

roşu/alb, roşu/alb, roşu/alb, zi de primăvară, zi de gând curat, zi de nou, zi de visat. alb/roşu, alb/roşu, alb/roşu, ce eşti tu sângele meu? cum e sufletul mamei? mi s-a desprins din mine aripa primordială a zborului, ghiocelul se cere sărutat, iar eu trupule, surule, eu însumi mă văd, în oglinda copilăriei mele, mic, tuns scurt, şi-n piept mărţişorul dat de mama întâia oară.

Reverberaţii Mă aştept să devin o ţigară Şi să mă înec, Tu virgulă, Tu punct.

Reuşeşti cumva să mă împingi

Mă aştept să devin pasăre şi să mă zbor, Glasurile voastre mă trag ca nadă, Virgulă, punct, Gândurile mele primare Te rog soartă iubeşte-mă măcar odată!

Fugară ca un cer fară soare, tu fară nori, tu fară ploaie... numai de-ar fi de ajuns, un ultim sarut in causul verbului a iubi. numai de-ar fi de ajuns o ultima clipa, îmăpărţită în plus. ca un cer fară ploaie, pe vremea mea, în gura ta...

Pagina 57

Ecouri literare nr. 10

IN MEMORIAM Constantin CLISU (1931-2012) ...Cărţile sale emană spiritul pentru adevăr, pentru dreptate socială, activitatea sa profesională ireproşabilă a rămas în memoria celor din judeţul Vaslui, ca un simbol al celui mai bun inspector general şcolar din toate timpurile, de la catedră a investit în noile generaţii pe care le-a păstorit, pe lângă litera manualelor, ideile unui comportament demn de urmat. Şi dincolo de calităţile sale de iluminist şi bun familist, Dumnezeu i-a dăruit harul creaţiei. În 7 decembrie 2011, primeam de la dânsul următoarele gânduri în versuri: „Când moare o zi,/ desfrunzim o alta/ încă de cu seară;/ne pare firesc gestul,/de ce să nu ne pară?/ Pe una am trăit-o,/ alta e-o bătălie.../Câteau mai rămas de făcut,/din lucruri / din cele o mie...!? Să nu disperăm! / Când moare o zi, / desfrunzim o alta…/ şi tot aşa...până vom fi!/ Să dăm ani vieţii, /să fim prietenii noştri / nu duşmani, /să dăm ani vieţii, / nu vieţii ani!

Cu acestea fiind zise, hai să trecem voioşi, cu încă un cuvânt împovărat de frumos, spre alte şi alte zări...

Cu cele mai bune şi alese gânduri de prietenie, acelaşi, Constantin Clisu.” Şi când a fost să desfrunzească o altă zi din şirul ce i-a fost dat, cu un cuvânt împovărat de frumos, a plecat spre alte şi alte zări… fără întoarcere!

Fie memoria sa veşnică în inimile prietenilor rămaşi cu lacrimi pe obraji iar cărţile sale să dăinuie peste veacuri.

Constantin Huşanu, Iaşi

Poezii de Constantin Clisu

ÎNSEMNĂRI PE O PIATRĂ KILOMETRICĂ La răspântia unui drum am pus o piatră kilometrică, o piatră ruptă

din steiul cel mai înalt, de la CETATE, când mai eram... hoinar, între copilărie şi maturitate.

Am însemnat-o cu cifra zero.

Piatra-mi străjuieşte anii şi zările până la ea mi-am clădit toate visele, de acolo mi-am început întrebările.

CAII MEI Câmpia e o femeie nedomolită, cu un ochi verde, cu altul albastru sau căprui, cu faţa răscolită de vânturi şi de ploi cu gândurile hai-hui !

In dimineţile pure şi-n nopţile albe, de iarnă, la-ndemnurile sorţii, şopteşte soarelui şi stelelor tainicul cântec fără sfârşit, al vieţii şi al morţii. ……………………………………

Oooo, câmpiile mele sub ochi galopând În voi, eu, nenorocosul mi-am pierdut caii păscând.

SĂ ÎNVĂŢĂM ANOTIMPURILE fiicei mele Nausicaa Îi arătam fetiţei mele cum cad frunzele copacilor bănuţi de aur devalorizaţi.

Le-a privit un timp extaziată.

-E toamnă... !

Apoi mi-a spus rugătoare : -învaţă-mă şi pe mine anotimpurile... !

-Iarnă, i-am zis, primăvară...

-Aici rămân ! Sări în sus de bucurie luă soarele ca pe o minge şi începu să se joace.

Ea a rămas în primăvară...

Eu număr frunzele cum cad, toamnă de toamnă, arzând pământul...

Pagina 58

Vasile LARCO

Ecouri literare nr. 10 DINCOLO DE ORIZONT Cu gând sunt spre apus, Când anii se adună, Ca firul tors, pe fus, Ca apa-n văgăună.

Mă tot gândesc la ieri, Sunt în zadar regrete, Că multe primăveri Nu am iubit cu sete.

Am strâns doar toamne reci, Făcându-şi loc tristeţea, Ca bruma din poteci Trecut-a tinereţea.

IUBITEI, PREA PUŢIN… Când soarele răsare, Iubirii mă închin, În păr ţi-aş prinde-o floare, De n-ar fi prea puţin.

Te-aş pune la icoană În loc de busuioc Te-aş săruta sub geană Să ai în veci noroc.

Al teiului coroană Spre tine-aş vrea s-o-nclin, Mireasma-i din poiană Alunge un suspin.

Trimită în pustiuri Al vieţii greu tumult, Răsune potpuriuri…

Tot ce-i plăcut nu-i mult.

Cu strălucirea frunţii De m-ai iubi mereu, Aş răsturna şi munţii…

Nimic nu e prea greu.

Să fii mereu iubită, Iubirea-i ca un mit, Când eşti îndrăgostită De un îndrăgostit.

De-om fi sub clar de Lună, Mereu sub cer senin, O viaţă împreună Ar fi mult prea puţin!

Şi ierni am strâns la piept, Cu gând spre primăvară, Azi ce să mai aştept Iubirea mea sprinţară? În depărtări te-ai dus, De ce te-ascunzi, iubire?

Doar poate şi-un apus S-aducă fericire.

Iubire ţine cont, Când seara o să vină, Că după orizont E veşnică lumină.

ÎNGRĂMĂDIRI Scâncet din scutece calde, Un zâmbet sărutat de mamă, Ocolul mesei, o zdrelire la nas, Zbughiri, emoţii, buchiseli, O inimă frântă, speranţă, Apoi… împliniri, visuri şi renunţări, Bucurii şi mohorâri Toate se îngrămădesc într-o viaţă, Tocind prelungirile protoplasmatice Ale sărmanilor neuroni.

PROMISIUNI Mi-ai promis un bob de rouă Peste buzele-mi uscate Şi o sărutare, două Pe pleoapele lăsate.

Mi-ai promis un con de umbră

Pagina 59 Când o arde Sfântul Soare, Peste-a existenţei sumbră Mi-ai promis o alinare.

Mi-ai promis o mângâiere Soarele când o apune Şi o clipă de tăcere Când voi fi la rugăciune.

Mi-ai promis o floare albă Şi un nufăr de pe ape Să le port ca pe o salbă Ca mereu să-mi fii aproape.

LILIACUL N-A MAI ÎNFLORIT

N-a dat în floare liliacul, În faţa casei e pustiu, N-a înflorit nici crinul, macul Şi totul este plumburiu.

Ograda e de troscot plină, De brusturi, spini înţepători, Pierdut e drumul spre grădină Cândva înmiresmat cu flori, Fântâna-i veşnic părăsită, Sunt bălării în jurul ei, Învăluită în răchită Şi-n glasuri vagi de brotăcei.

Pustiu ca după o prigoană În urmă au lăsat hapsânii, A mai rămas doar o icoană La care se-nchinau bătrânii.

SONETUL SUPERSTIȚIEI Pe strada mea a apărut un câine Ce latră a pustiu de-o săptămână, E-un ciobănesc cum vezi doar pe la stână, Hrănit cu mămăligă, zer și pâine.

Spre-altundeva plecarea și-o amână, Răbdare am, că poate pleacă mâine, De nu, m-am hotărât pe loc, poimâine O să mă duc spre el c-o joardă-n mână.

Dar îmi retrag ideea de lovire, Fiind și superstițios din fire, Că poate e un semn trimis de Domnul,

Ecouri literare nr. 10 Deci iau un os, i-l dau, stau pe-o banchetă, Chiar de e noapte, nu mă prinde somnul… În schimb m-a prins spurcatul de manșetă!

RONDELUL LUPTEI APRIGE

Se tot ceartă permanent, Demn e de luat în seamă, Pân` se-ajunge la o dramă, Cum să stai indiferent?

Situaţia-i infamă, Fără vreun reviriment: Se tot ceartă permanent, Demn e de luat în seamă.

Au un singur argument: În discuţie-i o damă De la şah, ci nu o… poamă Parcă-ar fi în Parlament: Se tot ceartă permanent.

Pagina 60

Ecouri literare nr. 10

Ioan LILA (Franţa)

Pe unde umblai tu, frumoasa mea mireasặ Pe unde umblai tu, frumoasa mea mireasặ Cu trupul undios şi pielea de mặtasặ ?

Te aşteptam sặ intri, în viaţa mea, seninặ, Dulceaţặ risipită în voaluri de luminặ.

Erai atît de blîndặ şi mi te risipeai Cu zumzete de-albine în pặrul meu bălai.

Ca o liana dulce te-ncolaceai pe mine, Topindu-mặ în ceruri cu mîngieri divine.

Pe mine nu m-a iubit nici o femeie Pe mine nu m-a iubit nici o femeie, Toate au vrut de la mine câte ceva : Unele sufletul meu, luându-mi speranţa, Că va răsări soarele şi în inima mea.

Pe mine nu m-a iubit nici o femeie, Nici cele caline, nici cele pline de pasiune.

Eu le eram umbrela pentru vremea cea rea, Eu le transformam în zeiţe ca prin minune.

Pe mine nici o femeie nu m-a iubit.

Eu le-am iubit pe toate, ca un disperat.

Dar ele s-au risipit ca valurile mării Şi am rămas singur, când au pecat.

Pentru Maria-Diana Pe tine te-aş iubi într-o grặdinặ.

Pe un morman de frunze te-aş iubi.

Tu nici nu ştii cît e de blândặ frunza Şi cât de tandrặ-n şoaptặ ar foşni.

Iubirea şi pe ea o ameţeste.

Când era verde ea a tremurat, Pặtrunsặ blând de razele de soare, Care o inundau cu-n vis curat.

Ce e iubirea, de nu-i împlinitặ ?

M-aş rặstingni în trupul tău smerit. Şi tu te-ai risipi în templul meu, Cutremuratặ de atît iubit. Īntr-o grặdinặ te-aş iubi, minune, Cum se revarsặ râul pe cimpie, Cum zburdặ cặprioara pe coline, Când tremurặ sfioasa-ţi pặpặdie

Nici azi n-am uitat clipa în care mi te-ai dat, Pe-o pajişte curatặ, tu, vis adevặrat.

De dorul fiinţei tale şi azi sufletu-mi plînge, Dar ne-am trezit cu gândul c-aveam acelaşi sînge. Şi, cine ştie, poate cặ noi am fost meniţi, Sặ fim numai o clipặ de-a pururi fericiţi, Sau sặ croim o altặ carare de zặpadặ Pentru umanitatea ce stặ din Rai sặ cadặ.

Piatra filosofală

Seminţele eterne sunt stelele din noapte Troznind în pomii nopţii ca fructele răscoapte Iar luna este visul despre un viitor În care explodează şi cel mai fin fior Iubirea, ce să fie ? Un vis neîmplinit Fără de vreo speranţă şi fără de sfîrşit Speranţa este cerul care ni s-a deschis În spaţiul dintre iarbă şi vechiul Paradis Noianul de zăpadă are şi el un rost În panoplia vieţii ca un sonet anost Dar ţi-a rămas, zic iarăşi, iubirea ne-mplinită Fără de care timpul trăirii-i o ispită Şi navigăm bezmetici pe mările uitate Înoată cine poate prin valuri deşănţate Şi-abia la mal speranţa ne amăgeşte iar Cu voalurile-i triste expuse la bazar 2 Orgia de lumină, care mă ameţeşte, Este icoana vie a celui ce-mi hrăneşte Şi spiritul şi visul cu o eternitate Turnată în cafeaua cu voluptăţi deşarte Şi iar trec în nefiinţă căzînd doar într-o doară În moara vieţii mele ce-mi macină, amară, Cîmpiile cu fluturi şi cai - zeii timizi Şi-mi umple cerul vieţii cu frunze şi omizi Aici stă adevărul ascuns după o ghindă -

Pagina 61 Tulburătorul flutur a fost cândva omidă Iar eu ce-am fost din fire, oricum n-am să mai pot În jugul vieţii mele de-a mă-nhăma să-l port !

3 Nous vous prions de bien vouloir Să intraţi / ieşiţi teferi din budoar Monsieur, dame !

Noaptea vi s-a prăbuşit în priviri Nu mai aveţi consistenţa din amintiri Cerul se scurge şi el ca cenuşa Puneţi mâna pe clanţă, deschideţi uşa O secundă, doar o secundă Înnodată pe cer ca o fundă Şi v-aţi şi prăbuşit într-o eternitate Stoarsă ca lămâia în lapte Răsucită-n plăcerea divină Care fecundează florile-n grădină Ridicaţi într-o apoteoză Iluminată hilar de-o veioză Altfel, dacă e să fie, să fie Zidirea trăirii tot într-o reverie !

Ecouri literare nr. 10 Poem BAROC UNU Bucặţi imense dintr-un zid de flori, Cu milặ dặrâmate de zorii unei zile De care-mi aminteam ca de culori Aduse-n noaptea crudặ de cặmile Pe acele vagi cặrặri sau iluzorii Drumuri care cặdeau pe-un colţ de cer Scrâşnind în ritmul tandru al culorii Care destramặ visul în voaluri de mister Nebun de-ar fi Olimpul, i-ar lepặda pe zei?

Nicând înfiorarea acelor jocuri pure

Se-aude-n depărtare cum cade o secundă Se-aude-n depărtare cum cade o secundă Şi crapă ca un munte lovit de o insectă Tu-ţi pui rochia albă şi-n păr îţi prinzi o fundă Mai crapă o secundă fecundă şi erectă Oglinda te absoarbe şi nu mai ieşi din ea Eu te privesc şi-mi umplu un alt pahar cu vin Tu străluceşti suav` pe ceruri ca o stea Eu îţi admir splendoarea şi-n faţa ta mă-nclin Mai trece o secundă, o, timpul tot s-a scurs Pe albia secată a vieţii mele triste Pe mine azi mă plimbă de zgardă ca pe-un urs Şi-mi şterge amintirea cu jad şi ametiste Hai, încă o secundă, imperiile pier A ruginit de-acuma şi balamaua porţii Mai scîrţîie-ntr-o doară buimacă şi de fier Eu îmi mai pun speranţa în zarurile sorţii Frumoasă eşti ca luna care încet apune Cînd zarea ne inundă cu mîngîieri caline Cînd o să fii tu gata te rog din timp a-mi spune Ca să-mi înnozi cravata cu gesturi blînde, fine Şi amîndoi spre ceruri să ostenim urcînd Tu, blîndă şi frumoasă, eu, taciturn şi greu Pe-acelaşi drum, iubito, ce ne-a trecut prin gînd, Momindu-ne cu clipe de voluptăţi mereu

Nu va sminti gândirea groteştilor atei Care ştiau în tainặ din glorie sặ-şi fure Şi prefặcuţi în stane ningeau pe cer cu stele Poveştile porcoase aveau un iz divin Atunci cînd din zặpadặ confecţionau inele Urlau de fericire şi disperaţi beau vin Şi iatặ cặ poemul îşi trage peste pîntec Un voal plin de sfiala fecioarelor perene Īn care nu pặtrunde nici izma unui cântec Când ele dorm suave şi goale între perne.

Poem BAROC DOI Am reuşit, în fine, sặ construim, o, zei, Un cerc perfect cu laturi ca pặtratul Şi-o sặ vặ dặm o faţặ de zar cu cifra trei Sặ ne iertaţi definitiv pặcatul Priviţi ce armonie s-a revặrsat din unghiuri, Din linii verticale şi fặrặ rotunjimi, Care ne trag din umbrặ catifelate junghiuri Ferite de ispite cu drepte-mprejmuiri.

Cu dogme, ilustraţii pierdute într-o garặ În care n-a oprit vreodatặ nici un tren.

Sirena ne sfâşie amurgul ca o fiarặ Greu de închis în miezul anostului catren.

Pagina 62

Lucia Irina MIHALCA

Ecouri literare nr. 10 alteori e caldă şi veselă, o ploaie senină de vară! În taina fiecarui ceas, prin umbră - celălalt chip al luminii ne deschidem aripile spre rădăcinile noastre.

Oare ce iubesc oamenii? Oare de ce nu se întreabă de ce nu iubim toţi la fel?

Eu te iubesc pe tine, posibil tu să nu mă percepi pe mine aşa cum vreau eu!

Important e doar iubirea - suntem lentila luminii!

La o margine a vieţii, în încercarea de a nu pleca, tarziu intri în piramida singurătaţii.

Simţi că momentul inimii e răsăritul Luceafarului din unda deschisă, simţi că doar prin întoarcerea ta vei îmblânzi focul.

În faţa oglinzii doar noi şi singuratatea noastră!

Dacă prin suferinţă simţim stelele pe creştet şi nu le putem atinge doar prin vis o putem face!

Dincolo de noi începe pustiul, Dincolo de noi mor singuri copacii, Dincolo de noi lucrurile dispar, Dincolo de noi e noaptea şi întunericul ei, Dincolo de noi sunt cerurile noastre, Dincolo de noi e şoapta din adâncuri auzită în trecere.

Pe pământ stelele luminează calea celor neajutoraţi!

Prin dispărute păduri va trece vântul, Râurile, din apa unde nu ne-am aplecat să bem, vor seca, Trupurile vor muri treptat, prin părăsire, odată cu lucrurile ce ni s-au învechit prin sertare.

De însingurare vor muri mâinile neatinse, Din lipsa luminii vor pieri visele nevisate, Din lipsa iubirii vor inceta bătăile inimilor îngheţate, În noi e lumina şi taina ei - ecoul ascuns în liniştea gândului ce va trece prin fiecare oglindă.

Prin ochiul vederii de dincolo de vedere ne adapăm setea la izvorul vieţii.

Au început să picure câţiva stropi mici, Sunt lacrimile celor ce nu au apucat să-şi plângă dorul aici!

Asculţi ploaia, ploaia asta care ne sărută, asculţi ploaia şi descântecul ei? Şi ploaia asta!

De ce vine aşa rece? Uneori e tristă şi rece,

În faţa oglinzii - doar noi şi singurătatea noastră!

Tu şi eu, aceeaşi inimă...

Într-un cuvânt încape întreaga lumea Timpul îşi cerne fulgii uitării.

Iris al cerului - arc divin! În răvăşirea vântului ştrengar prin păduri multicolore pluteşte aroma de toamnă ruginie-rubinie cu parfum de struguri copţi - miroase a toamnă la tot pasul Liniştea apelor cu flacăra bărcii o aprinde.

De unde-a venit, încotro se va duce? Nu ştie nimeni noua răscruce, Pluteşte în larg - cu aur amurgul îi vopseşte vâslele.

Nu e prea simplu să cobori, să te întorci apoi aripă înroşită de suflet, să discerni firele de lumină, să-i vezi curcubeul, să-i auzi dulcele cântec şi să-l păstrezi mereu...

E doar inima mea cea care-i primeşte cerul şi îngemănarea culorilor? Într-un cuvânt încape întreaga lumea, într-un cuvânt încă nespus, într-o silabă trecătoare, nerostită!

Ecoul numelui tău într-un verb Eu Sunt - tot ce Tu eşti în mine, acea imagine a Absolutului!

Toate mor. Pe unde vei trece noaptea vei auzi şoaptele străzilor pustii, a caselor părăsite,

Pagina 63 a ferestrelor nedeschise.

Pe unde vei trece noaptea vei auzi lacrima pietrelor, tânguirea copacilor tăiaţi şi-a râurilor secate...

Pustiul lor începe dincolo de noi!

Ne adapăm setea la izvorul magic al vieţii şi jocului ei, Ne deschidem aripile spre rădăcinile noastre în taina fiecărui ceas!

Ecouri literare nr. 10 prin adânca privire oglindită în apa din noi...

La capătul timpului suntem noi Departe de zile, Departe de luni, Departe de ani, Pe drumul înspre Lumina Veşnică.

Lacrima unei fete ajunsă într-un poem... Înainte de a intra în tăcere culegem azurul, semănăm vise, pătrundem în abisuri, învingem timpul precum o pasăre peste mările cerului ce-şi reia imaginea pierdută.

Linişte-n gând, linişte-n suflet, linişte-n spirit! În toate linişte! Tăcerea ce ne înconjoară ne trimite spre regăsire dând aripi gândului de Lumină.

Atât de aproape şi totuşi departe...

Privesc uluită spre tine, În fiecare noapte creştem, ne înălţăm, Tot mai mult, tot mai aproape, tot mai departe...

Până la Cer, Dincolo de albastrul cerului, dincolo de albastrul cerului străbatem visul, Din taina urzită în noapte mă întorc în visul meu risipit Intru în inima ta cu rodiile coapte de lumina soarelui simfonii de culori, miresme şi gânduri!

Doar luna, rotunda lună se iveşte printre norii răsfiraţi de vânt, Doar luna, rotunda lună ne luminează visul plutitor pe râul ce ne tulbură elegia peste măsură, Doar luna, rotunda luna ne îngână şoaptele prin ramurile bătrânului rodiu înflorit Totul e soartă, totu-i suspin, clipă, Totul e un început nesfârşit, Totul e căutarea îndelungatului ecou, Tot mai aproape de tine, de mine, de noi, Tot ce-a trecut se continuă-n vis, Atât de aproape şi totuşi departe, Mă cauţi, te caut

Iată lacrima unei fete ajunsă într-un poem!

- Lacrima sau Fata? ai să mă-ntrebi...

- Ambele! am să îţi spun...

Trecutul - mereu iluzia clipei!

Memoria rămâne închisă acolo căci fiecare primăvară e unică şi dragostea cea mai nebună şi mai durabilă nu e decât un adevăr trecător.

Durere despletită. În urmă ruinele sunt năpădite de ierburi şi paşii lor purtaţi de vânt, Timpul nu trece ci doar pe loc se învârte, iubirea nu e mereu iubire şi ura nu e mereu ură, amăgitor destinul te trimite spre porţi închise iar mai târziu după momentul zero spre frigul ce te va cuprinde.

Din tine si din mine nici o urmă, zâmbesc amar - Acesta-i timpul!

Nori, păsări şi pietre, cuţite aruncate, scântei ţâşnite, stele unite într-un zbor, un câmp de maci şi verdele trifoiului (mult timp zadarnic ai căutat-o) cândva acolo am stat, acum eşti liber, de fapt nuntit doar cu un vis purtat de timp prin timp! seminţe înflorite în primăveri, cristale despărţite ce vor reaprinde scânteile focului lor!

Să vâslim pe râul de argint căutând în depărtare pierdutele vele albe!

Pagina 64

Georgeta MUSCĂ-OANĂ

Ecouri literare nr. 10 De-a scăpa de suferinţă, dar mă-ncearcă neputinţa! Şchiopătând pe fruntea sorţii, pasu-n cremene se-ntinde, Chiar de ştiu că-n neputinţă niciun zbor nu pot aprinde.

Simt cravaşa suferinţei, rupe-n noapte carnea-n două, Când cu lacrimi sângerânde, prin ferestre, luna plouă.

Pe sub pleoapa-ndoliată strânge-n ochi răceala brumei, Defininind nocturne ere ce colindă-n vena humei.

Spre calea regăsirii Catedrala poeziei Pe arcuşul rece-al toamnei curge raza muribundă Şi în pântecul tăcerii clorofila se afundă. În pădurea dezgolită cheamă păsări călătoare, Lăcrimând spre zarea caldă; neputinţa-n zboruri doare.

Sângerează orizontul sub o áripă de vultur Şi-n lumina despletită, de tristeţe pasu-mi scutur.

Pe arcada înserării urc spre noaptea nesfârşită Şi privind spre ţărmul vieţii, albul foii mă incită.

Ostoind a nopţii foame, ard în setea de lumină, Trag cortina izvodirii peste clipa filistină.

Catedrala poeziei mi-e lăcaşul de nuntire, În izvoarele tăcerii glăsui-voi în neştire... Îmblânzind rebela clipă, gândurile-mi dau năvală, Eu, slujind mereu cuvântul, fi-voi versului vestală.

Cravaşa durerii Plânge luna, strigă stele spre abisul ce mă-ngheaţă Când loveşte-ncrâncenată soarta cu privirea-n ceaţă.

Pe sub talpa-nlăcrimată, culegând răceala brumei, Cade pleoapa-ntunecată, stăvilind durerea humei..

Răstignită-n ceasul vieţii, doar o clipă mai e trează Şi pe trupul suferinţei simt cum pielea o ridează; Cum poţi clipă să fii crudă când asculţi de ruga sorţii Şi pe tâmpla-nfierbântată îmi aşezi pecetea morţii?

Trece-o áripă de gheaţă... Mă cuprinde iar dorinţa

În busuioc şi smirnă ne spală de ispite Şi-ndreaptă-ne, Părinte, spre calea regăsirii!

Topeşte îndoiala din inimi chinuite De patimi şi angoase, de umbrele iubirii! Şopteşte-i înserării să stingă desfătarea Culorii ceruite pe tâmplele damnate!

Să-i şteargă ochii lumii cu ruga şi iertarea, Să îndulcească plânsul speranţei întomnate.

Ce tristă e lumina când fuge înspre noapte, Dorind s-ascundă chipu-i de zâmbete imunde! Şi simte nepăsarea, minciunile din şoapte Ce-i sângerează-n pleoape iernatice secunde. În fibra necredinţei o rază sângerează Şi mistuie-adâncimea privirilor păgâne; Din sfera-nceţoşată simţirea evadează, Dar ne-nţeleasă rană în urmă-i va rămâne.

Pagina 65

Cristina-Mihaela OTT

Ecouri literare nr. 10 Lumea statuilor Sunt suflet, lumină, ocean de speranță, Am aripi, voință și sete de viață.

Locașul îmi este o lume de vis, Un vis înghețat și greu de atins.

Trăiesc din păcate-ntr-o lume de gheață Cu oameni închiși în cuburi de gheață, Cu oameni orbiți, cu văluri pe față, Cu oameni lipsiți de dreptul la viață...

O lume ce-obligă să ai un destin Cu reguli create de-un soare ostil În care iubirea-i un lucru străin Iar libertatea, ceva inutil.

Ai plecat...

Ai plecat… Și toamna bogată Se scutură udă și plouă În privirea mea, Pe strada iubită Unde-odinioară-mi jurai Dragostea ta...

Ai plecat... În urma ta, Și vuietul nopții își varsă amarul În inima mea, Ce acum se îneacă În apa lacului din parcul Ce pentru noi trăia.

Ai plecat... În urma ta, Și roua dimineții se-mbracă-n furtună În camera mea, Unde chiar și podeaua Mocnește încă surdă Gândind la talpa ta...

Lacrima ta O lacrimă rece pe obrazul tău pârjoleşte totul în sufletul meu; picătură infinită, fără de răbdare, mă scufundă în ea, în ea şi în sare.

O lacrimă caldă pe obrazul tău reînvie totul în sufletul meu; un strop, o picătură, parcă albăstrie, mă cufundă în vis, în vis şi feerie.

Sunt suflet, lumină, ocean de speranță, Am aripi, voință și sete de viață. Și-n jur doar statui cu văluri pe față Ce-aruncă spre mine cuțite de gheață...

Dă-mi viață!

Soțului meu Dă-mi pieptul tău să pot dormi Şi ochii tăi să pot vorbi; Câte-aş putea să spun cu ochii tăi, Câte-aş putea cuprinde: ţări și mări!

Dă-mi buzele să mă îmbrac Şi pielea ta să mă dezbrac.

Dă-mi braţele ca să pătrund În al tău suflet să mă-ascund.

Dă-mi paşii tăi când vezi că plâng sau sufăr Ca să miros iubirea din florile de nufăr Ce rând pe rând răsar în urma ta Şi lasă peste tot un strop din vraja ta.

Dă-mi mintea ta să pot fugi, Dă-mi pieptul tău să pot trăi.

Deschide-l să mai pot zări Inima-mi prinsă printre flori.

Nostalgie Când stropi furioși spre geam țintesc, Pândesc ca sa găsească Priviri confuze ce-ndrăznesc De geam sa se lipească.

Când gândul fuge spre fereastră, Invită în neștire O biată ploaie-nlăcrimată Ce va ploua în tine.

Pagina 66

Patricia LIDIA

Ecouri literare nr. 10 Undeva, un cuvânt cuvântul meu a rămas agățat undeva într-un soare și a apus cu litere, cu sunete, cu idei, l-am căutat ca un copil și îl vedeam, atingerea mea era atât de departe și în surâs am lăsat prea tainica încălcare a propriilor cuvinte.

Dacă nu...

Declarație confuză

Dacă nu te-aş putea atinge toată puterea mi-aş lua-o din şoapta ta şi degetele mele amorţite de atâta aşteptare ţi-ar pipăi frenetice aura gândurilor, atât de intimă, atât de plină de mine.

iubite, nu îmi lăsa să doarmă inima, visul o tulbură și îi e teamă că Apoi timpul va sta pe loc iar tu, chip de înger fără aripi pierdut în liniștea judecății veșnice, nu îmi vei fi trup, suflet, gând.

Dacă nu te-aş putea vedea bezna minţii mi-aş umple-o cu amintirea buzelor tale frângându-se pe pielea-mi fremăntândă de atâta dorinţă de intimitate, de mine.

Dacă nu te-aş putea auzi buzele mele ar îngâna la nesfârşit vibraţia atingerii tale în nopţile de vară când ai stins fără să ştii focul din iadul sufletului meu...

sunt fericită cum nu am mai fost demult, în brațele tale eu, timpul și îngerii, ne cuibărim timizi și chiar dacă totul este doar un vis nu îmi las eu inima să se trezească din această fărâmă de lume în care îți e dor de mine și nici măcar nu o știi.

Efemere gânduri Nu mă pot opri, inima mea scrie sonete pe marginea gândului tău și îți sărut umbra și umbra mea sărută

Pagina 67 umbra umbrei tale, iar pe aleea veche din curtea interioară a timpului nostru iarna a mai așternut o clipă de tăcere.

Ce efemere gânduri când sunt așa departe și clipa ce-o să vină un pod va fi de ape...

Ecouri literare nr. 10 și vocea ta pe o bandă de magnetofon zgâriată o rulez și derulez, și a nins și a nins și a nins peste mormântul tău, un trandafir de hârtie ți-am pus să nu se uște, iar pe o pală de vânt alene să îl iei la tine...

Declarație ascunsă tăcerea ta mi se unduie anonimă pe buze, pe pântec, pe piept, și de clipă mă rog să mi te lase în gând, dorința ta îmi curge prin vene și mă vrei mireasă să-ți fiu acum și-n vremea de apoi, și cu toamna întreagă te cânt și numele tău îngân în nopți târzii, iar iubirea noastră e doar o celebră anonimă ce pe scene stelare își joacă extazul și clipa.

Sărutul tău mi se scurge timid pe pleoape, pe buze, pe piept, și nu mă crezi în acestă clipă din urmă rog ora să curgă mai încet să mă săruți, să te sărut, și atât.

Și a nins...

A mai trecut o iarnă, bunico, și a nins și a nins și a nins, iar părul tău nu mai e alb niciodată, mărișoară fiind mă întrebam de ce nu există telefon în Rai, și dacă ar fi fost oare cine mi-ar fi răspuns,

A mai trecut și-o primăvară, bunico, și s-a uscat și zarzărul din curte, iar la icoana Maicii tale candela demult nu a mai fumegat, și mă întreb ca un copil cuminte dacă tu seara gândul mi-l auzi și știi că floarea de cireș s-a scuturat...

Au trecut anii, da, trecut-au anii, bunico...

Pagina 68

Luminiţa Cristina PETCU

Ecouri literare nr. 10 împrăştie în aer miresme de anul trecut doar un alt fel de-a spune, "mi-e dor ! "

Aşa de frig şi de linişte

Un cer pe care-l port în mine Culorile ţipătoare se poartă mult dar mie-mi plac totuşi cămăşile albe şi tăcerea ta caldă lipită de mine în cele nouă părţi ale Sutrei Toiegelor cum curge apa pe marmura fântânilor vechi fără să lase nici o urmă, iată o sacralitate care nu poate fi înţeleasă cu ajutorul gândurilor pentru că dragostea oferă încă raţiunii soluţia ieşirii din impas iar timpul nu e nimic înainte de-a deveni memorie, cel puţin aceste adevăruri le ştiu sigur din toate ungherele, pot să jur că-mi amintesc totul înainte de-a pleca înclusiv gustul merelor din care muşcam tălmăcirea fidelă a unei iubiri asemănătoare ferestrelor ce se deschid într-o dimineaţă cu soare...

Cuvinte care n-au făcut cunoştinţă Nimicul nopţii şi ceasul care ticăie sunt doar un pretext pentru insomniile mele bîntuite cîteodată de înfrîngeri, pitulici şi muscari, într-un fel anume, nu pentru ce văd acum ci pentru ceea ce suspendă brusc, văzul la cumpăna apelor şi dintr-odată-ţi simţi mîinile goale, marcate cu creta pe ruinele oraşului umbră prin care a trecut şi moartea mea cum nu există desigur nici ultima clipă, clipele continuă mereu la nesfîrşit sub alte şi alte forme, cum ar fi stînjeneii din luna a cincea rămaşi peste iarnă, palizi şi veştezi dacă-i striveşti,

Cît de frumoase sunt glicinele zilelor tale în ceasuri de restrişte, îngălbenind fotografii înşirate aiurea prin locuri în care lumina nu mai ajunge decât sub forma unor trădări plătite pînă la urmă prin singurătate, o Maja desnuda la sfîrşit de Septembrie într-un fel de născocire a privirii întoarse înapoi pînă în viscerele pămîntului, a tît de înţelept de altfel, încît să înţeleg pînă la capăt fiecare lovitură de daltă, melcii, vîrful măturii, după ce ai dat cu ea peste o podea plină de praf inclusiv libertatea-mi de-a ratăci în pustiu asta contează mai puţin, e pe gratis, un fel de-a tatona spaţiul în care atîtea lucruri au rămas neîntîmplate precum mîinile mele încă tânjesc, să atingă fericirea, până la urmă nevoia de mituri e şi aceasta o nostalgie purificată de aceeaşi flacară care se ridică pentru a spune, mereu melancolic că Timpul fără Dragoste, e gol...

Detaliu la Vall O singură dată m-am întors pe urmele mele când te-am găsit un caballero sin caballo pe ultima pagină a jurnalului, puneai Kahuna să strige Sufletul Gaiei deşi ştiai dinainte că ţărmul acesta sînt eu însămi, şlefuită în culorile triste ale inimii...

Acroatică Cel mai greu de îndurat e simţămîntul că te urăşte cineva cum zice şi Laerte în grava seriozitate a întoarcerii la rătăcirile ce nu au altă zare decît mormântul între două puncte esenţiale, cu care ne scriem în palme anii,

Pagina 69 imitînd nervurile lemnului la ceasuri când încep să se şteargă formele lucrurilor, neîndoielnic în afara memoriei ca şi norii care se despart de vînt în Legenda secolelor stăm legaţi de simţuri şi de concepte, în rezonanţe sacre ale aceluiaşi verde întunecat deşi desenăm în cărbune uneori, stele aducătoare de noroc şi bocceluţe cu ierburi de leac pentru suflete de fluturi slobozi înaintea unui salt înduioşător, pe o cămaşă cu fum de tămîie arsă apoi mă cuprinde iarăşi dorul, cît-o grădină întinsă sub un strat de zăpadă şi evantaie lungi de stînjenei îşi iau rămas bun în culori amestecate diferit sub copitele cailor, încît nimic nu mai rămîne ascuns dindărătul corsajului negru din micul Bar de la Folies Bergère în definitiv, ce altceva înseamnă amurgul sau pleiadele şi chiar un singur cuvânt din tristeţea unui poem ce repetă fără greşeală, marinele impresioniştilor mai ales în dimineţi de iarnă cu uşi glisante înspre tine, înspre ieri...

Gliptica Brassai Ţin în palme modelul perfecţiunii menina prin viciul comparaţiei alta din limbajul celei dintîi mitologii toscane, apoi închid ochii în şoaptă, mai departe de viaţă şi muşc adînc, de neuitat, ca şi cum ne-am săruta în şcoli publice dulce amar, cu inima prin care mergem în armonii disonante oricât de realistă pare culoarea lui Bosch peste cîmpurile de zăpadă ale infernului, fluturii se amestecau în veghe de noi cu genunchii mai jos decît osul iliac la culesul mierii cu mintea complet transparentă umerii şi palmele ascultînd liniştea o ceremonie de nuntă, din care lipseam doar noi...

Himere de Pharos Te aud cu timpanul ros de carii în noi înşine, şi-n toate zilele despuiate vulnerabil un nor de rău augur după îngrăditura din scânduri acest exil cu gust amar de migdale

Ecouri literare nr. 10 în care mă îngrop ca un paing prin agora adesea confundat cu leii epigonici la citirea cărţilor sfinte în timp ce buzele de calcar surîd, ele însele vrăjite de steaua halebardă singura care ne salvează din neant şi rămîne ca o glorie egală cu aceea a lui Leonardo nu, nu vreau să-ţi explic după ce am călătorit prin acelaşi vuiet de apă anxioasă, mă gîndesc doar la tribulaţiile Odessei numai pentru a înţelege şi mai bine cît de necesară îmi este această foame, a inimii...

Sintetica laviului Aşa arată perfecţiunea ca tine netulburat între zugrăvirea unei catedrale şi o cutremurare în faţa divinităţii esti ca în somn, timpul cînd universul se facea om în ochiul inimii mele şi am fi fost contemporani cu începutul, cu devenirea mai mult decât se vede sub masca propriului pustiu, priveşte strada, oamenii care reflectă forme ei trăiesc ca şi cînd verdele sau pămîntul n-ar face parte din ordinea cosmică, priveşte-i cum ratează liniştea lor purtându-se ca şi cum n-ar avea-o restul, o iluzie dormind sub şapte peceţi, am vrea să ne luăm în braţe peste tot în temple şi biserici, o pasăre albă

Pagina 70

Simona RADU Cu genele-mi pătate de sărut! Îţi datorez o lacrimă de sânge! secunde-or măcina sunetul ce-a rostogolit cadavrul sufletului meu...

Privesc prin pietre trupul cuvintelor! Şi îmi e frig! ...tălpile străpunse de plumb, neantul întreg pe coapse-mi capsează urletul cascadelor.

Creierii îmi taie cuvântul cu sabia cearcănelor...

Fluturii Negri se hrănesc cu genele-mi pătate de sărut.

Obrazul stâng mi s-a crăpat. În colivie îmi port visarea

şi îmi e frig! Îţi datorez o lacrimă de sânge!

Flautul surd, timpanul mi-a ciobit. Şi vine vântul câteodată să doarmă-n mine ca-ntr-un schit...

Rugăciunea ta vulgară, pe palme-ncheagă spini de soare. Îţi datorez o lacrimă de sânge!

Dar sicriul mi-e metal... Îmi e frig!

Nu mă mai doare...!

Lumi diferite! ...aş vrea să îţi vorbesc!

Ecouri literare nr. 10 Tăcerea-mi să-ţi sfarme inimă-n cioburi... şoaptă, urlet...

Călăuza trupu-mi îngeresc, adoarmă-ţi fiecare umblet...

Aş vrea să îţi vorbesc!...

Pulbere se aşterne pe conturul de bronz.

Buzele-mi crapă pământul mut.

Focul plânge-n sabia cuvintelor, ceaţa-ţi curge auzul în scut ...

Aş vrea să îţi vorbesc!... În grăi de aş purta, ca infinit, păcatul silabelor cerşite de-întregul absolut, tot ar fi nevoie-n om să mă umilesc... ...Şi tac!...suspinul ne e mut... ...Aş vrea să îţi vorbesc!...

Sublimul glonţ de libertate...

Din ochi nisipul ţi se scurge, A secat până şi Rinul...

Sărut murdar de crudul iernii.

O umbr-a razelor solare, s-a strecurat printre nebuni...

E târg de flori la colţul străzii, Sicrie dorm în spinii roşii, Un negru trandafir se vinde pe doar o piatră de cristal. Şi-n palmă ce-a-ncetat să-l ţină, un ultim spin sapă iertare...

O umbr-a razelor solare, s-a revoltat ca la nebuni.

Petale, în timpul de metal, evadează... fuga sorţii, în aripi au un fulg de stea, trup... un vis de friguri sterpe, şoapta...ultima suflare...

O umbr-a razelor solare, lezată e între nebuni...

Ninge cu foc, floarea suspină, Stăpânul ce - a plătit tributul, e cufundat în neştiinţă, în pumni strângându-o de tulpină, ...Vinovată-n neputinţă, floarea nu mai este floare... .

O umbr-a razelor solare, anesteziată-i de nebuni...

Din ochi nisipul ţi se scurge, petală frântă de-un coşmar, sublimul glonţ de libertate, Trup... venin şi praf de miere...

O umbr-a razelor solare, pierdută-i azi de la nebuni...

Pagina 71

Constantin RUSU

Ecouri literare nr. 10 În gândul meu, mereu am să te-ascult, n-am să te las ascunsă în tumult, rămâi la pieptul meu, târziu în toamnă; comoara mea şi-a versului meu doamnă.

Lumea florilor Nu putem admira în acelaşi timp luna, zăpada, pădurea şi florile.

Rânduri pentru gânduri Numai toamna mai cântă pe cărări cu amintirile împietrite de gândurile îngenuncheate, lângă floarea uitată în destin.

Ne orbesc zilele fără iubire, cu săruturi pierite în zadar, deşi mai vrem a soarelui sclipire pentru rătăcirea unui pas hoinar.

Ne dorim portative cu acorduri puse-n doruri prin lume tăvălite, însă rămânem statui cu nimicuri în nisipul clepsidrei risipite.

Eu doresc să las limpede cărarea pentru lumini pe care nu le zărim şi nu-mi este răvăşită întristarea.

Nu ştim dacă nu ne naştem când murim.

A versului doamnă Am dorit amintirea să rămână zidită, în a dorului fântână şi-am trimis mângâierea neatinsă prinsă-n versuri cu privirea stinsă. Şi ţi-am întins o floare de cais, învelită în culori pe care-am scris, să crezi în nemurirea din cuvânt; versul este sfânt, nu-i vorbă-n vânt. Şi-am aşezat pe visul tău de fată luciri, ce-au răsărit în nopţi odată când am sădit în iubirea fără grai acord de rime, pe care-l aşteptai.

Stropii de ploaie, fraţii celor de rouă, odihniţi pe clopotele bisericii şi pe florile de trandafir nu-mi lasă zilele să ruginească, dar serile îmi apun pe ape fără valuri, iar movilele le folosesc drept faruri şi nu-mi vând dimineţile niciodată.

Florile primăverii sunt visele de iarnă, pe ruine cresc doar flori capricioase, pletele cărunte ascund florile tinereţii, iar o simplă floare de câmp e perfecţiunea.

Dacă vrei fructe, nu rupe florile !

Mireasă ascunsă printre flori, în gând îţi şoptesc că te iubesc ca să mă vezi că sunt lângă tine.

Este oare o ureche atât de fină ca să audă suspinul florilor care se ofilesc?

Vom reuşi Vom reuşi, printre litigiile mute, avem doar în istorii piramidă, ascunsă pe cărări necunoscute, pline de jalea zidită-n cărămidă.

Vom reuşi, să presărăm candoare, printre dunele de suflete stupide, aprinse fără margini în stupoare.

Noi am fost mereu cu visele timide.

Vom reuşi, să adunăm ecou din trăznet; avem şi munţi semeţi cu cerul înstelat, să punem doina cu rime în răsunet, peste fanfare cu acordul nespălat.

Vom reuşi, să ţinem timpul scurs, pe calea de dor a gândului trudit, să le aşezăm urmaşilor parcurs, cu setea împlinită şi pasul clădit.

Pagina 72

Luminiţa SCOTNOTIS

Încorsetat de pâcla tiparelor străine Din eroare, voi deveni un tip de credincios Împărtăşit cu o bucată de jar stins în zeamă de ceapă.

Vă voi explica cum e cu pierderea de sine… jertfelnica imagine la ore de răgaz nelocuite.

Nu-mi va fi teamă de necunoscutul marginalizării… voi dărui aceste gânduri urmelor imperiale, iar mâna de pământ ars va fi întinsă de-a curmezisul reuşitelor voastre.

Flămând eronat, omul biciuit de depărtare… a despărţirii vină , va asista personal la moartea sinelui.

Imaginându-vă că locuiţi în mine, aţi încerca să ştiţi cu adevărat ce gust are durerea când un întreg bloc de gheaţă este căzut peste sânge?...

La un impas, în chingi de miere, cu umbra candelabrelor sub aceeaşi terapie, se va prelinge cel din urmă gând al existenţei mele. Învingător desemnat la pierderea de sine; cel vinovat de despărţire… euCărând munţi de spini pe umeri, încorsetat de pâcla tiparelor străine, voi sări din os în os până voi recăpăta imaginea celui ce-am fost…

Dintr-o antică formă, transcendentă în timp…

Găsindu-mă-n locul cu poalele reci de-un secol, îndesându-mi în oase cobaltul, o stare uşoară de jos până-n jos îmi turna visu-n cercuri, cu groază de toţi…

Ecouri literare nr. 10 săraci şi bogaţi, cu gândul şi fapta prin semne cadente de timpuri tăiaţi, duceau nicăierea trăirea Polară, lunecând ca prin umbră ne(omul) scorţos. Şi cu durere, din geruri, vegheam unduirea Eclipsei Albastre, scrijeleam tencuiala primăverilor albe, topindu-mă într-o dâră lucioasă de zi.

Rugina din gândurile-ntoarse pe dos, cămaşă la toţi muribunzii.

Un chip al tăcerii…enigma-osândă, din cioburi de semne, un spirit cu umerii drepţi, femeia din mine!

Din antică formă, transcendentă în timp, materna trăire… tiparul de veci mă tot premia cu stele de piatră, lăsându-mă o dâră lucioasă de zi.

Eu, zâmbetul alb al zărilor negre-

(dedicată mie) Din ce comori te-ai scăpătat, femeie, sau din ce basm ai îndrăznit să fugi?!

Tu plină de lumină… o idee…

Din care mare-albastră mi te scurgi?

Din ce noian de stări nevinovate, tu înstelată, vii să mă alinţi?

Mă curg în vid, secunde-mpovărate de vraja ta, şi simt că-mi ies din minţi. Şi ce nevoie cruntă nu te lasă, la ceas târziu când visul ţi-e respins?

De dorul tău, în gând iarna-mi apasă, de mila mea, înaltu-i necuprins.

Au mai gustat un miez de luminare, din trupul blând, secundele iubirii, sub piele duci un munte de visare cu anii schilodiţi de frica firii.

Pe cai de pluş, să te răpescă-n vis, încornurate păsări vin călări, că te iubeşte Negrul, dinadins.

Tu, spumă infinită de culori!

Din ce comori te-ai scăpătat, femeie, sau din ce basm ai îndrăznit să fugi?! din focul lui Adam, eşti o scânteie… în vine luminarea care-mi curgi?!

Pagina 73

Ecouri literare nr. 10

Odă mamei

Sărut ucigaş

Mamă, gust de apă dulce, fericită mângâiere printre neguri la răscruce, izbândă în miez de fiere.

Asta-mi este măsluirea... timpul meu, nu-i îngeresc, răpesc fluvii amintirea şi nu pot să le opresc.

(chipului de ceară)

Mamă, susur de izvor! Mă închin acestei flori, clipă sunt... acelaşi zbor. Tu eşti în mii de culori!

Solită reîncarnare, miezul pâinii neatins, tu mamă privighetoare, iarba vieţii dintr-un vis!

Nu fi tristă pentru mine, dorul brazdă trage-n nopţi, mă amestec doar cu tine şi cu grija ce mi-o porţi. Îţi sărut pământul rece, căci te-a curs în somnul lui, au trecut şi ani vreo zece, iar eu sunt a nimănui.

Am un timp întrerupt de un secol-chemare cu himere-călai ce-mi scot ochii din cap să-i arunce-n abis, într-un schimb de păraie… cuvinte născute din idei furtunoase.

Am un strop de speranţă mai puţin c-o suflare pe un galben obraz, pe o tâmplă albită, că-ntr-o zi voi pleca într-un vid de visare cu toţi zeii ucişi, rătăcind trup de ape.

Rup din azimă ocheanul, te respir în verbul frunţii, dau cu dorul şi cu anul, dar nu pot ocoli munţii.

Din adânca mea lumină, îti port mamă, aceaşi stimă şi-ţi torn veşnicia lină peste-a versurilor rimă.

Topit de-o albă vină

Poetului Emilian Marcu Nu eşti decât un plâns vergin de gând, prin stări onirice trecând, rănit şi ud.

Din pântece întors în verde crud, liman sărat, la celălalt capăt de prund. Înaltă planetară pe şinele bolnave… aleasă liturghie plânsă la zidul morţii.

O ultimă scurtare a viselor concave…

Azil… arhaic ceas la-nzăpezirea vieţii.

De sânge luminare, aprinsă-n mute spaţii…

Demn os, evlavios, topit în fum de sare, Te vor găsi-n cristale de-apuse constelaţii, la umbra adormirii ca pruncu-n desfătare.

Dimineaţa, şi ea, mi- a rămas mai puţină, de cei muţi din rutină, de Sărutul Polar, de amiezi bântuite de cenuşi ucigaşe ce ajung la liman spulberând clipe albe.

Pumnal în bezna dublă a multor generaţii, la vămile slăvite-n sudoare de lumină, alamă caldă, fină, de doruri şi vibratii, o dâră de Cuvânt topit de-o albă vină.

Am un Rai neştiut mai în jos de adâncuri, mai albastru c-o zare decît sufletul tău şi o lacrimă pură într-un ochi al iubirii ce ţi-o las pe o frunză din copacul de aur.

Şi se vor resemna orgiile fiinţei, cântând a tale glorii. Supuşi la mare chin!

Iar de râvnit-au raza, pe braţele căinţei, de semne munţi vor trece, ca plânsul tău vergin.

Mai puţin şi mai stins pare zâmbetul meu, când în cârjă de os trec prin valuri înalte.

Mai sărac cu un vis, mai tăcut cu un gol curge dorul de zbor din ecouri pe pleoape.

Dar te las să zideşti a mea stare sublimă

Pagina 74 într-o oarbă cădere cât un sunet de-arginţi, să ajungi colb în hău c-o suflare de vină ce mi-a ars universul inventat de culoare.

Eu, ţărâna dospită între vieţi paralele… un amurg bănuit cât un vad necupris: te aştept pe un colţ de stea plutitoare din adânc călduros şi pustiu de frumos.

În strângere promisă M-aş îndemna să trec prin fapta apei, că trupul mi-e uscat şi mi-e rugină.

Prin vadurile vechi, mister si vină, m-aş îndemna să trec în somnul pleoapei.

Spre Crucea Vie veşnic să-mi duc urma şi să mă curg ca trupul în păcat.

Acolo, unde totul e uitat, m-aş îndemna să-ntorc în mine cârma.

Să duc o clipa-n naştere permisă de ceruri negre şi de fade lumi, de nume mari crescute cu minciuni, ca fapta scursă-n strângere promisă.

M-aş îndemna cu-n strigăt vertical să mă aşez ca timpul sub o grindă, sa plec tăcut când stările inundă, cu gândul prins în pasul funerar.

Prin porţile deschise de-ntunerici, când foarte simplu-i de ajuns şi treci cu zborul gri, să pendulez pe veci din geruri, o armată de biserici. Şi când de boala-n vis fragilul moare şi nu ai timp să creşti iarba speranţei, dezvăluind reflecţia nuanţei, te simţi străin. Al dracului uitare!

Ecouri literare nr. 10 Sunt aici un lagăr al ochilor mei!

Prin colb Princiar mărunţindu-mi pumnii un gând de iubire sărută secunda… o lume în care pietre se topesc şi eu vin fantoma prinsă-n dreptul pâinii de-a fi mai amară de la cruntul ger…

Atâta putere fără luminare, în fulgi de dorinţe ceaţa o aprinde, că aş curge-n semne, zborul răvăşit de un vânt-culoare!

O, durere vie cât un continent!

Bule de zăpadă curg pe osu-mi alb, m-aş trece în ziduri îngropându-mi teama… geana măgulită de-ntoarse ecouri mai presus de ape, printre Sacre Sensuri.

Pe obrajii galbeni zări se contopesc cu blândeţi divine din Interior, plămădindu-mi colbul pentru alba pâine să hrăneasc-o foame: a mâniei gol.

E o palmă caldă… copilul visează, e un foc nestins între El şi mine.

Potcoavele-ţi albe tocite-s de Frâul ce-n ultimul strigăt să arzi te struneşte...

Fantasma poemului veşnic mascat, cu gerul şi-a morţii manie loveşte.

Străpungi ca un fulger sub aripa-mi dreaptă, şi cad pe o muchie-a-nchisului ochi.

Pe Sus rătăceam, când tu, înţelept, O Cale Lactee sorbeai.

M-aş îndemna atins de nepăsare, un râu de umbre-n degete să-mi curg, să trec usor prin cioburi de amurg, să am şi eu un azi ca fiecare.

Legându-te veşnic de şoaptele mele, exişti Sarcofag al Scrumului Alb! Adânc întru toate măsluieşti în eter, un joc melancolic de zi rătăcită.

Cauper

Exişti şi exist… a duhului humă!

Cade neantul pietrei peste fruntea plânsă de alintul dulce-al strigătului mut, sorbind ploaia cald-a stelelor pierdute şi-un ocean de perle dintr-un ochi demult.

Cu abisul Lui, arzând molecule de neexistenţă…

Pagina 75

Ecouri literare nr. 10

Luca CIPOLLA

Poate o virgulă în cartea timpului,

(Italia)

un entuziasm atins de puţin, repus în acel colţ secret de stradă...

Poate luna, strada, luminile de pe colinele vii care cheamă încet...

Poate a gândi la acestea, contrastul care din trecut cheamă ca un ecou... şi încă a mai spera, mereu.

Apus

Sunt urzica dintr-o recoltă ce durerea lâncedă nu o cuprinde; sunt nisip pe dalele pe care un car îl brăzdează în trecerea sa; piele aspră la întoarcere unde soarele este fiere şi pedepseşte membrele mele; dar mă gândesc la acea piatră smulgându-se contrastului din cauza vântului, pentru marele astru.

...şi era frontiera, era roua de pământ fertil... râul frângea deja iluziile mele şi vestul se reliefa în depărtare unde primele piscuri carpatice îmi vorbeau de acasă... vara era departe, dar de acel pământ si de acele pietre mi-aş fi zdrobit în continuare mâinile... rămân amintirile şi câteva zile în plus dăruite timpului care se scurge.

Acestea sunt zilele care separă de nimic şi îmblânzesc sufletul de apă care curge şi tot curge maluri egale de lemn şi piatră... până sa te întâlnesc pe tine.

Simplu ca un abandon, ademenitor ca o chemare, muza cântecelor de vecernie, nobila certitudine, elementara vremelnicie, spic de grâu în mai, trandafir purpuriu, floare de lotus, rezonanţa armonioasă a celestului păr de cal blond-carmaz...

Cerul se stinge, pământul zace în aspra savoare a sfârşitului de zi şi tu, legănată de vrajă, visezi, amica mea.

Absorbită, dintre crini culeasă, ce ardoare te contemplă?

Tăcerea găseşte voce unde suflet de piatră te îngroapă.

O fi pace sau poate război?

O fi ca şi cum aş trage în ceaţă?

Dar tăcerea te seduce şi orbita deviază, deja înălţată şi imaculată, din acei crini ridicată. Şi devii primavară...

Bărăgan Acum nu rămâne decât să închid ochii şi să respir încet pentru că vreau să te simt, primăvară, şi să te îmblânzesc, frumoasă şi gitană cum eşti şi distantă, şi platoşa ta de mister şi de sticlă se dizolvă în apusul care te întâmpină, în apusul care îmbracă drumul tău...

Pagina 76

Dorina ŞIŞU Declaraţie de dragoste am întors privirea în trecut şi am văzut secundele bătrâne am crezut că recunosc bătaia inimii dar speram că e suficient să ştiu că încă nu-ţi cunosc măsura pasului că mă trăieşti deplin printr-un sărut cândva grăbeam răspunsul de-a simţi prin tot ce spui ori tot ce taci când eu apun am întors în prezent vindecarea şi am simţit palma cu lacrimi aşa cum se întoarce roua pe dimineţi zilele au făcut lanţ în jurul tău iar vântul ţi-a zâmbit pentru că te ştiam acolo nemăsurată vreme în părţi de cer te ştiu

cupa cu otravă cumpăr cupa de otravă să priveşti frântura de mână cu ochii unui străin secunda în care citeşti un cuvânt nepermis să risipească uitarea să pedepsească lăcomia omului de sus oglinda a rămas un pustiu un rid stă atârnat de gura lupului pe margini ne petrecem nopţile în cuib cenuşa păsării s-a sinucis acum privim timpul cum ne pătrunde trupurile goale şi ne facem rid pe zidul infinitului poate un cerc nepermis vieţii.

gând gândit în timpul surd am privit peste fapte şi am atins gândul era o lumină peste care am sărit crezând că e libertatea infinitul nu se manifestă fără paşi perechea unei aripi îţi sărută ochiul nu gândul e nepotrivit noi tulburăm gândul dând sensuri fără cumpăt să nu lăsăm golul în umbră pentru că de noi ştie un infinit.

Iubire în praf de scoici trebuia să mă cauţi în lumină ştiu că noaptea îţi vinde Infernul dar piatra mi-a încolţit pe talpă am ţinut secret pentru că paşii lăsau o urmă de regret în sânge

Ecouri literare nr. 10 arată-mi palmele să recunosc zăpezile pe care leam sărutat şopteşte tâmplei obosite că pragul e prea sus ori prea de jos privim cerul zilele au luat forma focului din fărâma de blestem rostită de un ecou răscolind frunze şi iar îmi vine să mă prefac în lup de-atâta rouă am obosit ruga dar să nu râzi că am furat malul şi în această seară uite, am adus praf de scoici să ne tăvălim invocând infinitul mai lasă şi acest vânt albastru să-ţi răscolească sărutul

Logica părului de Hypatia ai spus că am acelaşi păr ca Hypatia ai desenat în jurul meu cercuri ai pictat îngeri ai scris poezii pentru mine şi acum ai pus un egal între mine şi cer pentru că nu sunt fiica lui Theon mi-ai dat aceşti pantofi de lac să par inteligentă scriu despre Euclid că este egal cu Ptolomeu scriu despre mine că sunt în minus adunată cu Marte scade luna plină din raza ochilor tăi să rămânem orbi pe verticală adună urletele femeilor care nasc să ne numim oameni dar cel mai indicat rezultat cel mai profitabil şi echilibrat dialog e să ne dăm drept animale astfel încât rezultanta să fie egală cu doi.

Dau moartea pe gratis mă pregătesc să dau moartea pe gratis o gătesc, o rujez, o satur de lapte apoi o aduc la uşa ta ce dracului mă priveşti cu ochii ăia? şi de ce dracu îţi atârni între picioare eşarfa? cum spuneam nu e relativă moartea şi nici dansul tău din buric poate că nevoia acută de bani mă mai strică nu mă pot abţine din băut şi uite cum din nou plouă cu foc sub mine se tăvăleşte pământul a scrum toţi pomii au scos limba la mine şi o umbră se primeneşte cu luna plină ehe, moartea e fecioară sătulă de păsări de vina păcatului meu şarpele îmi cântă în strună

Pagina 77 mai stai să îţi dau vreo doi lei hai, apucă moartea de mână mă grăbesc într-un fel de sfârşit personal nu-ţi coase trăirea mai lasă pe buze puţin din nectar

Ochiul din mine mă doare amestecul de noi luat separat pentru că vântul îţi mai ştie rătăcirea îţi odihneşti singurătatea pe un ochi

Viorel PLOEŞTEANU Luându-mă, nimic voi nu-mi luați Tu, cel ce mă lovești crezând că doare.

Voi, cei care mă vreți în închisoare, Luați-mi pana, mâna mea e moartă Și inima v-o dau, trupul ce-o poartă Și capul cel nebun, că nu mai știe Să vă aștearnă ode pe hârtie.

Vă dau și casa mea, fără nevastă, C-am îngropat-o-n iarnă, sus pe coastă.

Copiii mi-au plecat de mult în lume Și-n alte țări ei poartă alte nume.

Luați în schimb cățeaua din ogradă.

Nu vă feriți, e oarbă. N-o să vadă.

Cărțile ce le-am scris, de-o fi zăpadă, Vecinii mei în sobă să le ardă.

La bancă am un cont de poezie, Luați-mi voi dobânda. Cine știe!

Dar sufletul n-o să-mi luați vreodată, Iar viața mea în suflet este toată.

Să te sorb, dă-mi-te Mai ține-mă-n brață, Mai dă-mi să te sorb.

Privirea-mi se-agață Cu gheare de corb De clipă, de soartă, De liniște. Ție Îți bate în poartă. Îmi bate și mie Un sol al uitării.

Deschide-i și scuipă-l, Nu-i crede mirării. În mare aruncă-l. Îneacă-se dorul.

Rămână doar clipa.

Tu mie mi-ești zborul,

Ecouri literare nr. 10 şi stai într-un picior crezând că echilibrul vine de la sine lumina atârnă de o lume fără gust de prune uscate iar fruntea ca un blestem se odihneşte pe o sete de suflare am văzut palmele pline de sânge şi mă întreb ce rost are forma rugii în nopţile cu noi doi trăieşte-mă ca pe un ecou şoptit mai rămân să te ascult apoi mă zoresc către unicul punct rătăcit

Eu ție aripa.

Mai spune-mi că moare În ochiul de corb O lume-n uitare.

Mai dă-mi să te sorb.

Șei fără cai Când cad caii din picioare Frânți de șale, plini de spume, Măcelarii vin s-adune Hoiturile-nfloritoare.

Călăreți fără odihnă Mânjii nu mai stau să crească.

Muguri uită să pocnească, Viermi le scurmă-n rădăcină. Șei uzate stau grămadă Ca o tristă mărturie.

Când li-i dor de pribegie Caii-n poze vin să vadă.

Când or da cireșii-n floare Dorul iar să mă sfâșie, Să scot șeaua în câmpie, Călăreț fără picioare.

zbor închis am visat într-o noapte cerul nostru era un fagure de miere galben și dulce numai bun de pus în ceai au urmat vise care lăsau goluri în fagure cuvintele au devenit cleioase de ceară aripile nu s-au mai deschis a zbor era parcă un cer părăsit de-atunci beau ceaiul neîndulcit

Pagina 78

Vasile POPOVICI

Ecouri literare nr. 10 Cum toate sunt şi toate nu-s, Cum toate câte-s sunt de dus, Cum toate-apun la ceas de-apus, Cum toate bune-s dacă nu-s!?

Cules

Fiul risipitor Fiul tău a scris o carte.

(Fiul tău mereu departe).

Poţi veni, tată, din moarte, Poţi ceti din moarte, carte?

Fiul tău risipitor S-a întors cu dor de casă.

Casa, unde-i casa, tată?

Casa voastră nu-i pe-acasă.

Prag s-aveţi, să staţi în prag, Aţi luat-o-n cer la voi? În cerdacul vechi al casei, Staţi voi, staţi voi, amândoi?

Mâna streaşină la ochi Puneţi, dac’-aveţi priviri, Din cerdacul vechi al casei Să scrutaţi nemărginiri.

Fiul tău s-a-ntors acasă; Fiul pleacă înapoi.

Să se risipească, pleacă.

Pleacă-n risipiri la voi. Îţi duc, tată, cartea mea.

(Mama a ceti nu ştie).

Mama doar o asculta Gândurile-mi din hârtie.

Retorică Cum lumea asta e informă, Cum viaţa asta e diformă, Cum calea e neuniformă, Cum viaţa-i doar de formă!?

Când mâna-ntind spre mere coapte să le strâng, să le culeg din ram, simt inima cum bate cu tărie de parc’-aş strânge sânii tăi şi tari şi goi şi rumeni şi cu miros de mere-n pârgă. Şi-mi vine… Şi-aşa îmi vine ca o revărsare-n grinduri şuvoi nestăvilit, să muşc cu poftă şi nesaţ să-mi ostoiesc nesaţul. Şi le culeg. ’Nainte ca să cadă brume…

Povestea filelor albe Povestea filelor albe, rămase-n răbojuri nescrise, e trista poveste din vară a viselor noastre ucise.

Povestea filelor albe e tot ce-am lăsat netrăit, sincope din dragostea care în spuza jarului s-a mistuit.

Povestea filelor albe e golul, e hăul din noi, cărarea pe care n-am încăput, să mergem în viaţă-amândoi.

,,Panta rei” Sufletul şi mintea, superegoul nu pot fi în corpul fizic identificate; carteziană anxietate, dualism: corp - minte.

Sufletul şi mintea, superegoul au altă consubstanţialitate;

Pagina 79 nu au fost găsite-n corpul fizic, dar există; numim această simbioză, existenţialitate.

Dualism cartezian: corp - minte; Dumnezeul Mare - Dumnezeul meu a ajuns clonat în mii de ,,dumnezei”. ,,Cogito ergo sum”. ,,Panta rei”.

Bulgăre de poezie Aruncă-mi draga mea, aruncă-mi pe sicriu un bulgăre de poezie! În loc de lutul greu şi lipicios ca un limax, ca o năpârcă, aruncă-mi tropi şi rime, şi măsuri, şi ritmuri.

Aruncă-mi, draga mea, un bulgăre de poezie să se sfârâme-n tropi, dar mai ales într-o metaforă obscenă moartea mea!

Ecouri literare nr. 10 logică, (poate ilogică), voi reveni din humă, din propria-mi cenuşă să-ţi număr silabele din versul (dacă-ţi este versul) endecasilabic ori alexandrin.

În mine creşte-un bătrân Simt cum în mine creşte-un bătrân ce-mi zice că el va fi monstrul care mă va ucide.

Mă uit în oglindă, iar dincolo, în loc de mine-mi apare o arătare.

Mă pipăi, mă-nţep cu ceva şi-mi dau cu părerea, îmi fac o ideie dacă nu cumva sunt o părere ori lucru personificat: prosopopee.

Pământul ca o punte Îţi aminteşti? era prin vară, canicula cădea pe noi; erai copilă şi sprinţară, prin luncă eram singuri, noi.

Să crească muşuroiul dolofan; mormântul - el mormântul meu; din rădăcini de stânjeni ce-şi trag prin capilare tropi şi rime, şi măsuri, şi ritmuri de prin poemele din preajmă, acoperite cu bulgări de uitare.

Iar dacă timpul, spaţiul se vor curba într-o einsteiniană

E ger, e iarnă, crivăţ bate şi-mi spulberă hiperboree; sunt cam adus puţin din spate, iar tu…tu eşti acum femeie…

Pagina 80

Florentina CRĂCIUN FABYOLA

Ecouri literare nr. 10 Căzu in valuri, oceanul prea măreţ Sau, prea mândru poate, de el n-a vrut a şti, Îl duse valul iureş şi îl făcu răzleţ Şi cine să mai ştie c-a fost sau, va mai fi?...

Un marinar, cu gândul la pruncul său bălai Văzu cum pescăruşul cu valul se lupta, Îi aruncă colacul; să stai pe el, că altă cale n-ai Îi spuse temător că poate nu-l ascultă.

Dar teama lui de moarte şi greul din suspin Făcu din saltul către viaţă voinţa de-a trăi, Iar cu adânci suspinuri, cu vise şi cu chin Abisul dintre ape o moarte îi năimi...

Am să v-acuz, Boli grele are azi natura Nici sorii s-o-ncălzească nu mai pot, Din cer bolizii se tot dau de-a dura Şi vor să ne înghită cu pământ cu tot.

Suntem tot mai tăcuţi şi, tot mai des ne doare Minciuna celor ce nu ne mai vor în viitor, De-aceea, nu mai ucideţi nici măcar o floare Căci după Judecată nu vă va fi uşor! ...

Am să v-acuz pe toţi, de mare nedreptate Când sărăcia cruntă încă mai ucide, Pe voi, aceia cu minţi întunecate Şi care viaţa lumii, încă mai decide.

Voi, cu siguranţă veţi trăi fără vreo slavă Căpătuiala nu-i bună de-adăpost, Şi veţi pleca de-aici pe vreo enclavă Şi-acolo, veţi sfârşi aşa precum aţi fost!...

Aici, fără de voi, se va mai naşte-o lume În care-ngenunchiatul n-are rost, Nici ura, nu va naşte răzbunări postume Şi toţi vor fi, precum, fără de voi au fost.

Vă vom ierta toţi cei care-am rămas aici Ce rost ar fi să mai urăşti un fost despot, Căci voi, aţi fost mereu şi răi şi... mici Iar ura voastră pentru noi,a fost fără de rost!

N-am ură şi nici nu mă mai mir De ce am tot crezut, o, Doamne-a câta oară?

Când fuga lor, e mult mai bună şi mai abitir Decât să laşi duşmanii să distrugă-o ţară!..

Tu n-ai ştiut să fii, Se tânguie pe valuri un pescăruş pierdut De nava ce-l ducea în porturi cunoscute, El adormi o clipă, doar una, nu mai mult Şi trupu-i firav, n-a vrut să-l mai asculte.

Şi totuşi, când soarele, îi mai dădu o viaţă Privi de pe catarg pământu-n depărtare, De peste timp, puterea cuvântului povaţă Făcu să nu mai plece în viaţa lui pe mare.

O, val, adio! Tu-mi vei rămâne-n gând Aş fi rămas cu tine de n-ai fi vrut să-mi iei Viaţa, pentru care teama, m-a făcut să plâng, Mi-e dor de mare, dar ţin, la toţi ai mei!...

Sublim momentul în care te aşteptam să vii, Şi te doream aici, dar n-ai ştiut, să fii!...

Regatul unui tărâm fericit, Să nu naşti vise şi preţ tu să nu pui pe ele Tărâmul despre care nimic nu ai ştiut, E-adevărat,de-aceea-ţi spun că visele-s mişele Și nu au viață, și nu au, nimica de iubit.

Să nu iubești o piatră sau o casă năruită Ești pătimaș și-atât cât viața-ți este dată Iubește-ți mama, iubește-a ta iubită, Pentru cei răi să nu plângi niciodată!

Atunci când alții dau cu pietre-n tine Și-ar trebui să-ntorci obrazul celălalt, Fiind lovit de-atâtea ori, știi bine Nu poți ierta când, nu ești vinovat, De-aceea, treci pe lângă cei ce te lovesc De vrei să fii așa cum ți-ai dorit, Tu nu-i urî, precum nici ei nu te iubesc, Nu e regatul tău și-aici nu ești primit!

Să știi că timpul ne naște dar, ne și ucide Nu timpul trece ci, noi trecem prin el, Și-atunci când soarta pentru tine va decide Arată timpului că, nu-i trebuincios de fel!

Zâmbește lumii, că viața e frumoasă Iar de mai plângem și copii vom rămânea Pe-obraz tot va rămâne o lacrimă neștearsă, Dar vom fi mari și pân-atunci se va usca!

Pagina 81 Singurătatea să nu o iei cu tine S-o lași ascunsă și-un lacăt tu să-i pui, E atâta de frumos în doi și-atât de bine Că nici-un hoț nu poate fura iubirea nimănui. Și iarăși timpul, dușmanul tuturor Ne-mpiedică prin viață și ne taxează ferm, Dar nu te da bătut, în varf n-ajungi ușor Și numai lașii de căzături se tem!

Privesc în urmă și simt cât m-a durut, Că am trecut prin viață dar încă nu am întâlnit Regatul unui tărâm atât de fericit!...

Cenuşă, A mai murit o zi, un ceas, acum cu mine Când prin grădini plâng crengile de frig, Se zbat şi frunzele ce te-ncălzeau pe tine Când să rămâi, nu reuşeam să te conving.

Iubeai lumina, eu noaptea o iubeam Că era sora morţii, ce o chemam ades, Şi mă temeam de raiul în care eu te căutam

Ecouri literare nr. 10 În gândul meu morbid, şi-adesea ne-nţeles!

Tu aprinzi jarul ce încă nu s-a stins Şi dai formă cenuşii ce s-a desprins de tine, De braţele marmoreale mă văd mereu cuprins Căldura lor aprinde tot ce a fost stins în mine. Încă mă doare ziua ce noapte se făcea Atunci când tu aveai întotdeauna, ultimul cuvânt, Dar tocmai de aceea mai aprig m-ai învins Fără să-ţi pese cât ţi-am dat, fără să-mi fi cerut! Îţi dau iubirea înapoi, eu ştiu că o regreţi deja Rămân sărac, dar parcă ce-am avut, mă-ntreb?...

Singurătatea mea, cu mine, eram adevăraţi cândva, Acum, pustiu-i plin şi iadul încă e întreg.

Sunt fericit sau sunt nebun, de pot trăi aşa ceva.

Străine, tu nu ştii nimic! Nu critica tabloul...

Ci, pictorul să-l critici sau, cine a vândut vopseaua, Căci pune în culoare albă iadul şi fără să gândească, în culoare neagră... pune raiul!

Azi, nimic nu mai regret ştii bine, De vei mai reveni, alt chip, tu vei găsi la mine!!...

Elena LEUŞTEAN

aruncându-se în afişele partidului aflat în D7!

OMUL CERNEALĂ

Acesta este un jurnal.

Îmi amintesc Omul Cerneală era de - al lor.... nu lăsa amprente de căldură pe miriştea din inima mea.

Luni sunt rana de catifea din canalul de scurgere al oraşului.

Sunt gunoiul de aur din paharele beţivilor de simfonii.

Un chip roman pe care, căprioara privirii e in sfârşit nevinovată.

Marţi tocmai am evadat din livezile conştientului.

Sunt un fel de apă care s-aprinde, asfinţind .

Ah ! Şi jurnalul acesta cu nasul borcănat şi plin de dantelele uitării...

Miercuri, tuturor le este silă de veşnicie.

Lumea a obosit să bea clondire cu verbe.

Joia toamna îşi unduie şoldurile în fiecare dintre noi.

Iubirea e iar răstignită pe discurile de patefon ale memoriei.

Mă trezesc pe pragul zilei de vineri.

Din inima de hârtie a jurnalului, cineva m-a împuşcat e sânge de sticlă între visuri.

Tu nu ştii să piepteni ierburile ... să le dai cu ulei de nuc să le ondulezi în formă de litere...

Nu ştii nimic, şi se face tot mai sâmbătă între pagini...

Duminică .

Era doar închisul din afişele plânse ale oraşului, ţinta chiftelelor aruncate de paznicii pitiţi în propriile lor somnuri. Şi el era un disobol ce aruncă fiecare dimineaţa în soare...

Gândurile sale de mozaic, o urmau pană la nivelul neutru al îngerului...

Carele de lupta ale maşinilor de scris, nu l-au putut opri din tainica sa meditaţie.

Aşezat în bălţi de cerneală..... el înota mereu invers, prin encefale.

Am văzut în oraş afişele goale... se spune că din ele Omul Cerneală spre alb a plecat.... patru mâini stângi şi vene cucută.

Vizitaţi Infernul! spun astăzi paznicii

Pagina 82

Costel NICOLAU

Ecouri literare nr. 10 Și soarele ți-l dau, poate vre-un munte Căci vreau să ai din plin lumină si clipe multe, multe, multe!

E destulă iarnă peste lume Măcar lumea noastră n-o mai hiberna Dacă taci cuvinte, totuși spune Un blestem, o glumă, o...ceva!

Dar poate nu-i chiar dramă mondială, În timp și spațiu nu-i nici o risipă Hai să dăm foc la lumea lor banală și să trăim o eră, nu o clipă!

Tumult... ,,Cel mai iubit dintre pământeni” Așa, holbați-vă zei!

Cu hulpave guri de cavouri pedepsiți-mă!

Ei și ce dacă urlați la mine cu foc?! pe-al meu suflet mă jur că n-am să mă joc!

Răstigniți-mă ! și-am să-mi fac sângele pânză de păianjen pentru cuvintele voastre muște.

Sunteți jalnici!

Un biet muritor și un gând vă poate bate c-un rând... Încă nu știți de ce?!

Atunci vă spun un secret!

Pentru că sunt cel mai iubit de pe pământ!

Propunere Ne pierdem zilele în așteptări nebune Ce zboară-n hău ca fulgi de păpădii Și ziua cununiei nu mai vine, Ne tot îngheață iernile târzii.

Ne ninge luna peste creștet Ne-adăpostim sub ramuri de ghețari Și reci de raze, pe omătul neted Ne tot copilarim, noi oameni mari!

Nu am curajul să închid o clipă ochii De teamă să nu strivesc sub pleoape clipe La mine-n inimă cresc Babe Dochii Duminici fără tine-s precum cripte. Ți-aș da cu dragoste cea draga lună

Știai de la-nceputul zidit că am trăit infinit zbucium ca acel bucium ce sună cu jale. Încă mai doare boala aceasta de altruism iremediabilă, interminabil truism, și viața aceasta bătaie a baie de sânge și plânge ca în turle o limbă de clopot, cât ropot, ding-dang, numai noi Ying si Yang.

Amăgire, călire la jar, atât de bizar, că încă mai sunt inimă...

Fariseilor aceștia!

Mi-ați răstignit Speranța în ruginite cuie Când prematur la tâmple o iarnă mi se suie Și cad, decad în avalanșe Când viața v-o împart la toți în tranșe.

Mi-ați rastignit ideea de mai Bine Când prematur pe cruce un cui înc-o mai ține Și cad, decad ca auru-n karate Când viața v-o împart la toți în rate.

Mi-ați rastignit ideea de Frumos

Pagina 83 Când prematur am devenit fricos Și cad, decad azi în păcate când viața v-o ofer iar în bucate.

Mi-ați răstignit ideea de-Adevar Când prematur ați vrut să mă omor Și cad, decad ca la război Și-ar trebui acum să vă omor pe voi.

Ecouri literare nr. 10 Venus si Jupiter intrau în coliziune.

Ce ruptă umbrelă de vânt și ce rupere de normal era...

Crengi iernatice si mâini iernatice trosneau de frig și de fericire!

,,...iar adevărul ne va face liberi!”

Mi-ați răstignit de-atunci de la-nceput pe Bine, pe Frumos și m-a durut Și mi-ați ucis de-atunci mereu, mereu Speranța și-Adevăratul Dumnezeu!!!

Am țipat a pustiu în pustie, am urlat adevăr dureros despre doruri.

Dragostea măr...

Dragostea ta măr, fruct interzis pe Pământ canoane călcate, încălcat legământ.

Dar atât cât mai am, mister, adevăr îmi place amarul și dulcele măr.

O fugă mereu, o fugă-n zadar Oricum aș mai da, doar iadul cade pe zar.

Paradoxal, fugă de jarul încins m-afund tot mai mult acolo în focul aprins. Șarmul meu pentru draci, dans trivial peste flăcări sângele-mi fierbe, ochii-mi scânteie în scăpări.

Hoitul meu trist cade-n ispite grămezi pasc calmi peste el, încornorați în cirezi. Înghit din mine hulpav, le rumegă toate mai mici şi mai mari, mai reci şi mai calde păcate.

Sună absurd Wagner acuma la urmă Carnea-mi-pășune, huzur pentru dracii din turmă.

Acolo, atunci...

Ne mai opream uneori în fața arțarului Acolo... Și-ți atingeam părul, eu și luna (pe care eram gelos!)

Eram singurii din univers care făceam asta...

Ne era teamă și tu te țineai strâns cu dinții de inima mea.

Ne priveam atât de intens ca şi cum

Decapitat azi Salomee, voi urla gânduri...

Mă doare grozav locul de unde te-ai smuls la plecare.

Mă doare!

ÎNCĂ IUBEȘTE! și Bilanțul uneori mai striga la mine: - Mă, ce să mai cauți în viață, mă, dacă te vei opri să fii ceea ce te-am angajat să fii, Paznicul iubirii de nimicnicii?! Și eu, de fiecare dată (dar absolut de fiecare dată) Ridicam neputincios din umerii cocoșați de o inimă, ridicol de mare!

Pagina 84

Ecouri literare nr. 10

Petruş ANDREI Sfintele daruri “Atâtea foc, şi-atâta cer, Atâtea lucruri sfinte Peste-ntunericul vieţii Ai revărsat, părinte!”

(Mihai Eminescu – 1889) Ne-ai dat nemărginitul cer Şi necuprinsul mării Şi lumea plină de mister Şi-ntinderile zării.

Ne-ai dat cei doi luminători: De ziuă şi de noapte, Şi, să-ţi fim fii ascultători, Ne-i dat, Doamne de toate: Ne-ai dat oceane şi cu mări Şi-n cer atâtea stele Şi mii de gânduri şi visări Călătorind spre ele. Şi-Ţi mulţumim prin rugăciuni Născuţii din ţărână Că o “corolă minuni” Ne stă la îndemână.

Pe diavol Însuţi l-ai surpat Cu foc din înălţime Şi în noi toţi Te-ai întrupat Să Te slăvim pe Tine.

Ne-ai dat un dar dumnezeiesc Cel mai de preţ anume – Tot raiul nostru pământesc Când am venit pe lume. Şi vrând lucrarea să-ncununi Veni şi vremea-aceea Şi, ca minune-ntre minuni Tu ai făcut femeia. Şi ne-ai dat marile iubiri Cu zilele senine Şi-atât de multe împliniri Şi dorul de-nălţime.

Ne-ai dat lumina ochilor Ca-n prag de dimineaţă Să ne-nchinăm icoanelor Cu dragoste de viaţă.

Ne-ai dat în crengi atâta cânt Auzul să-l dezmierde Şi “blânda batere de vânt” Să crească iarba verde. Şi apele cu vietăţi Să ne hrănim fiinţa Şi locuri cu pustietăţi Ca să ne-ncerci credinţa. Şi ne-ai dat din potirul sfânt Iubire creştinească Şi miere-n trestii de cuvânt Ca să ne mântuiască.

Ne-ai dat atâtea fericiri Şi ne-ai dat sfânta cruce Şi parcă sacrei izbăviri Atunci când ne vom duce. Şi ne-ai dat locul cel de veci Să stăm pe totdeauna, Pe când de sus “cu raze reci” Ne priveghează luna.

Uitând noianul de dureri Ce ni-l lăsară morţii În noapte Sfintei Învieri Vom fi din nou cu toţii. Şi binecuvântaţi cu har Ne vom vedea la cină Luând smeriţi de la altar Lumină din lumină. Şi numele Tu ni l-ai dat Să-l punem pe o carte Să fii tu, Doamne, lăudat În viaţa făr‫ ׳‬de moarte!

Pagina 85

Nicuşor DARABANĂ Poemul aşteptării Te-aştept să vii iubito în inima pădurii, De la fântâna doicii s-o ţii tot înainte; Renunţă, fără preget, la bulbul sterp al urii Şi-adună pentru iarnă un snop de necuvinte…

De vii, să nu mă-ntrebi nimic! Stai ghemuită La pieptul meu - sihastru betejit.

Nu pot să plâng, am lacrămul pietrit Şi mi-e, de dor, speranţa istovită. Înveşmântaţi în flori de primăvară, Ne vom hrăni cu muguri de lumină, Şi visul meu va prinde aripi iară, Şi-ntregul codru ne va fi grădină. ………………………………….

Te-aştept să vii iubito pe patul cald de cetini Să stăm mână în mână, zi-noapte, ca prietini.

Iertându-mi laşitatea de-a nu mă fi luptat,

Elena MITITELU TABLOU DE FOC...

Stau cu ochii cât roţile Carului Mare şi, în liniştea surdă, scrijelită de geamătul căldurii prinsă între cărămizile înroşite, mintea-mi cu plete cernite, zdrobită de lanţurile durerii, aleargă prin vreme în trecut, în prezent, despletind amintiri...

Rătăceşte prin dansul limbilor ce-mi pictează tavanul pe fond negru...

Adorm şi trag cortina peste încă o zi din vremea ce curge, săpând...

Ecouri literare nr. 10 În noaptea când vântoase din sat mi te-au furat.

Poemul fără răspuns Îţi scriu de-atâta vreme poeme de iubire Şi ştiu frumoasă doamnă că le citeşti sorbit Singurătatea nopţii e-nvinsă de simţire Tăcerea ta e daltă, eu - lemnul de cioplit. În fierberea iubirii un vers e ca un foc Ce peştera-ncălzeşte fără-a topi gheţarii; În ropotul de inimi mărşăluiesc barbarii: Intoleranţă, pizmă, mândrie, jind, soroc...

Să-i aruncăm gheenei !, lumina să răzbată În patimile noastre - mucegăite minţi.

Pe mugurii violei tipsiile să bată Şi să dansăm în ploaie cu maci aprinşi în dinţi. Îţi scriu poeme sacre cu sânge tineresc Şi sper măcar cenuşa hârtiei să primesc...

C-aştept de-atâta vreme pe-un petec un răspuns, Sau doar un semn cu mâna - mie mi-ar fi de-ajuns.

EU...CU MINE ... eu ... faţă în faţă cu mine, în sfânta licărire a feştilei ce sapă fin, lăsând să se prelingă lacrimi solide, simt cum timpul, când arcuit, când spiralat, când drept se scurge uşor în noaptea iernii...

Gândurile-mi pustiite fruntea-mi apleacă în a genunchilor presare, netezindu-mi înălţarea în clipocitul atârnat pe bolta cu raze din aura sfinţilor ce ne stau scut... eu ... faţă în faţă cu mine, privesc în timp, adâncită în limbile orologiului...

Pagina 86

Ecouri literare nr. 10

Eseu

Theodor CODREANU George PETROVAI Laurenţiu CHIRIAC Ştefan Lucian MUREŞANU Elena AFRASINEI Ion N. OPREA Maria COZMA

Pagina 87

Theodor CODREANU KAFKA ŞI NEGATIVUL STILISTIC ranz Ka.a apare, din mărturiile celor care l-au cunoscut, ca un om de o mare delicateţe şi de o sensibilitate în exces. „Sensibilitate exacerbată”, scriu unii. Scriitorul praghez reia obsedant acelaşi tip de personaj descins din subterana dostoievskiană: Josef K., K., Gregor Samsa, Georg Bendemann, Karl Rossmann etc. Totuşi, în pofida „sensibilităţii exacerbate”, personajele sale sunt întruchiparea morţii sensibilităţii. Inşi terni, simple mecanisme cu instincte umane aproape inexistente, o lume coborâtă pe treptele gregare ale biologiei în ciuda solitudinii eroilor, fiindcă până şi singurătatea le este falsă. Singurătatea autentică este exces de luciditate. Nimic din trufia raţionalistă la eroii lui Ka.a, departe de a se considera centrul universului.

Personajele acestea trăiesc pentru a nu trăi, acţionează pentru a nu acţiona. Toate demersurile lui K. nu ţintesc ajungerea la Castel, ci pentru a nu ajunge cu adevărat. În acest sens, se poate spune că eroii lui Ka.a se realizează pe deplin, într-o libertate totală, urmată cu o perseverenţă radicală. Cărţile lui Ka.a încep cu personaje deja lecuite de orice dorinţă metafizică şi se sfârşesc cu începutul – moartea eroi-lor. Din estetica tradiţională, Ka.a pare să ia un singur element – finalurile, pe care le umflă ca pe nişte baloane de săpun până plesnesc: în urmă, nu rămân decât golul şi tăcerea. Între romancierii din gene-raţia lui, Ka.a este cel mai sărac şi mai chinuit de neîmplinire. În atare privinţă, André Gide este un mic copil. Sau să-l comparăm pe Gregor Samsa cu omul subteranei.

Personajul lui Dostoievski este o gânganie cu conştiinţa neîmpăcată a solitudinii: urlă, se zbate, se izbeşte de zid, rânjeşte, e cinic, reexaminează legile existenţei, e vulgar şi ne-fericit, e ticălos şi zeu, chiar dacă se recunoaşte înfrânt fără ieşire; pătrunde acum în subterana ka.iană – vei găsi gângania retrasă, re-semnată, dar şi complet liberă în esenţa ei de gânganie sortită morţii, omul subteranei devenit ceea ce nu fusese în stare să devină – o muscă evoluată în miriapod.

La omul subteranei există o durere a neîmplinirii măcar într-o biată muscă; gângania lui Ka.a trăieşte într-un soi de voluptate amorfă, hiperbolizându-şi dimensiunile, ascunzându-se de ceilalţi în semn de sfidare. Nu cunosc răzbunare mai teribilă împotriva legii, împotriva faimoasei formule din subterană „doi ori doi fac pa-tru”.

Pângărirea iubirii Lizei cu cele cinci ruble s-ar re-

F

Ecouri literare nr. 10 cunoaşte umilită de către omul subteranei faţă cu răzbunarea adresată de Gregor Samsa familiei care-l iubeşte şi, prin aceasta, legii. Metamorfoza este opera unui estet autocenzurat până la ultimele consecinţe, sub aparenţa unei paradoxale autoanulări. Însemnările din subterană relevă expresia unei genialităţi pure care simte luciditatea ca infern.

Epilepsia trecută în metafizic răbufneşte debordant, inepuizabil; tuberculoza, boală înşelătoare, ascunsă se mistuie în iubirea introvertitului, ea cere o maximă dozare a efortului pentru a ajunge la capăt. Mai toate geniile atinse de tuberculoză devin poeţi, combustia internă se realizează pe spaţii mici. Ka.a lasă adesea proiectele în suspensie, operele capitale rămân neterminate, nu depăşesc 300 de pagini.

Desigur, opera sa nu se explică prin tuberculoză, la fel cum aceea a lui Proust nu se explică prin astm sau prin epilepsie, la Dostoievski. Dimpotrivă, aceste boli îşi au rădăcinile în natura profundă a geniului fiecăruia din ei, prin acea taină a vieţii care scapă legilor biologiei. Se ştie că autorul Procesului practica înotul, adică un sport favorabil funcţionării bune a plămânilor. Şi totuşi boala s-a instalat chiar acolo, stimulându-i hipersensibilitatea.

Ka.a a fost un veşnic logodnic care şi-a visat un cămin şi pe care nu l-a avut niciodată. Nu e cazul să psihanalizăm nici aici. Ca artist însă Ka.a îşi domină sentimentalitatea simulând „normalul”. Agrimensorul K, Josef K. şi ceilalţi iubesc „normal”, epidermic, efemer, superficial, adică exact cum nu iubeşte autorul. Fondul erotic primar se sublimează în proză, în ciuda faptului că scriitorul avea o acută con-ştiinţă estetică de poet, arta fiind, după el, o necurmată rugă. În cazul lui Ka.a, autocenzura a funcţionat excesiv, anulând importanţa sexualităţii printr-un realism miniatural şi pătruns de vulgaritatea cotidiană.

Un mare poet care s-a refuzat ca atare. Renunţă la compelxificarea vieţii, concentrându-se în vederea unei rezistenţe în contra constituţiei fragile, hipersensibile. Nimeni nu se simte mai ameninţat decât cel ce pariară pe propria-i viaţă interioară. Reduce atât de mult totul la ceea ce simte, încât îşi face din aceasta o morală supremă.

Dacă faptul ar fi fost posibil social, arta ar fi devenit pentru el inutilă şi ar fi ales eticul. Dar el se

Pagina 88 simte somat din adâncuri, se vede silit să aleagă arta. E diferenţa dintre artistul mediocru şi geniu: primul alege arta în deplină libertate, stându-i la îndemână să opteze pentru orice îl slujeşte; dimpotrivă, geniul alege arta fiindcă e silit, fiindcă nu cunoaşte alternativa opţiunii. Artistul adevărat ştie că nu e liber: între bine şi rău, el este destinat răului, între frumos şi urât – se opreşte la cel din urmă. Nu e artist acela care între sănătate şi boală alege sănătatea, între viaţă şi moarte alege viaţa. Între fericirea cotidiană şi nebunie, Eminescu n-a avut de ales; între bogăţia sensibilităţii proprii şi legea care o anulează, Ka.a a trebuit să se plece în faţa legii. Nu poţi cunoaşte infernul alegând paradisul. Ceea ce e departe de a fi defetism. Defetismul se îndreaptă către cel mediocru, care se crede liber să aleagă. Arta e confundată cu o profesie, cu un soi de birocraţie, în afara dialecticii stilului.

Cum nu poţi ieşi din tine decât prin mască, aşa nu poţi ieşi din stil decât prin manieră.

Ka.a a pariat, desigur, pe ethosul unei iubiri profunde, aşa cum Dostoievski pariase pe milă. Un zid nevăzut însă a spulberat totul de la primul contact cu viaţa. Geniul său se dovedea a fi altceva decât sentimentalitate. Calea iubirii nu duce la iubire, ci la inexistenţa ei. Întunericul este acela care ne trezeşte sentimentul luminii – iată legea stilului. Realismul îngust, festivist nu reuşeşte să înţeleagă simplitatea dezarmantă a acestui adevăr. „Toţi elegiacii sunt nişte canalii”, spunea Baudelaire şi s-a crezut că e o simplă bravadă cinică. Operele mari sunt sumbre şi înfricoşătoare. E o veşnică ironie că sunt luate întotdeauna ceea ce nu sunt: nişte ideologii. Nici o capodoperă n-a scăpat, astfel, de acuzaţia că ar fi pesimistă sau reacţionară. Esteţii, aceşti falşi duşmani ai ideologiilor, cad într-o eroare şi mai vulgară – reduc arta la formă. Judecată în sine, forma este, mutatis mutandis, o ideologie de semn întors, deci element strident extraestetic. Singur stilul rămâne adevăratul obiect al esteticii. Iar Ka.a este un stil.

Orice stil cu adevărat nou este o anticipare a evoluţiei omenescului. Se spune că geniile sunt fiinţe precoce. Această precocitate nu este de ordin ontogenetic, cât filogenetic. Geniul este un salt în totalitatea fiinţei-ca-fiinţare. El ridică propriul arheu la rang de nouă specie. Geniul artistic devine centrul uman experimental, un fel de staţiepilot menită a investiga nu progresele omenirii, ale civilizaţiei, ci, dimpotrivă, regresele fundamentale ce ne aşteaptă, aflate în germen în fiinţa creatorului. Ştiinţa e polul pozitiv al civilizaţiei umane, arta e negativul, totdeauna părându-ne în exces.

Ecouri literare nr. 10 Fiecare geniu intuieşte negativul după legea stilului său. Am văzut cazul lui Dostoievski, cel care ne-a deschis ochii pentru tenebrele subteranei şi pentru tirania Marelui Inchizitor întrupat abia în secolul al XX-lea în Stalin sau în Hitler, ca să-i numesc doar pe ei. Cineva observa că în romanele lui Dostoievski e mai mult rău decât în realitate. Evident, altfel Dostoievski ar fi fost un scriitor de duzină. El are revelaţia negativului stilistic, adică a răului în exces. Şi această intuiţie care ţine de infern iar nu de paradis s-a dovedit singura realistă pentru secolul care i-a urmat.

Din instinct stilistic, Ka.a urmează o cale asemănătoare. Biografii au subliniat că scriitorul a avut parte de experienţa ghetoului evreiesc din Praga. Ka.a trăieşte izolarea minorităţii evreieşti în sânul unei minorităţi germane pragheze.

Această minoritate în minoritate constituie împrejurarea, nu cauza geniului său. Hipersensibilitatea introvertitului ultralucid e un mediu excelent de precocitate genială. Instinctul de autoconservare e anihilat în înfundătura zidurilor. Ka.a înţelege că sănătatea nu-i mai poate folosi la nimic.

Toate energiile i se concentrează asupra răului – cauza izolării. Şi el crede a fi descoperit cheia cu care Satan închide porţile infernului, ne-

lăsând cale de întoarcere din Labirint. Această cheie pare smulsă din arsenalul Marelui Inchizitor dostoievskian – Legea. Dacă Iisus s-ar reîntoarce printre noi, zice Dostoievski, el ar găsi în loc de iubire, Legea Marelui Inchizitor care păzeşte Ordinea. Dacă Franz Ka.a a recurs la prădarea lui Dostoievski, el asta i-a luat, Legea, rămânându-i străină calea creştină.. Ka.a i-a uimit pe exegeţi

Pagina 89 cu câtă simplitate i se manifestă geniul. Erau inevitabile „sărăcia” vieţii şi „lipsa de sens”. Şi totuşi a fost simţit imediat profetul sumbru. Numai aşa se explică bogăţia interpretărilor, revendicările din multiple puncte de vedere. Ar fi fost firesc ca un introvertit să urmeze calea lui Proust. Autorul lui Swann este de o bogăţie interioară extraordinară.

Dar Proust e prea individualist, prea patriarhal în complexitatea operei, pe când Ka.a e acut social până la impersonalizare. Lumina cade uniform, difuz din acelaşi punct fix, obsedant; pasta e cenuşie, banală, ternă. Frazele se înlănţuie fără zvâcnire, ca frunzele ruginite într-o toamnă întunecată şi monotonă.

Exegeţi ca Helmut Richter au surprins cu justeţe importanţa acordată de Ka.a legii şi derivatului ei, birocraţia. Nu a sesizat însă că prozatorul ridică acest concept la rang de pol stilistic, arheu al stilului. Pe o anumită treaptă existenţială fiecare dintre noi suntem în „proces”, ne ciocnim de misterul „castelului” şi devenim miriapod. Zadarnic ne vor combate responsabilii cu ordinea festivistă, încărcând numai păcatele lumii lui Ka.a.

Ba chiar Castelul poate fi gulagul comunist mai mult decât ghetoul evreiesc din Praga. Experienţa „minorităţii în minoritate” se repetă cotidian pe toate meridianele globu-lui. Ka.a n-a făcut decât să ridice starea de „proces” la rang de conştiinţă de sine. A făcut-o fără menajamente.

Cangrena n-o ungi cu parfum de roze, ci o arzi cu fierul roşu. Metodele raţionale, optimiste n-au lecuit sufletul de angoasă. Ceea ce nu înseamnă că Franz Ka.a a „individualizat” o idee, cum pretinde estetica marxistă. El ar fi căzut în tezism. A transforma fragmentul în tot, ciobul de existenţă în uni-vers existenţial – iată calea stilului. Geniul ridică accidentul individual la rang de arhetip. Ka.a era pe deplin conştient de sarcina avută. Aflat cu Janouch la Praga, la salonul primei expoziţii Picasso, îi răspunde prietenului său care afirmase că Picasso este „un deformator deliberat”: „Nu cred, doar deformările care n-au pătruns încă în câmpul conştiinţei noastre. Arta este o oglindă care «grăbeşte» ca un ceas, câteodată”.

Ka.a întăreşte afirmaţia că artistul este un „anticipator”: obiectul artei nu este frumosul, ci deformarea ca punere în mişcare a for-mei consacrate ca dogmă. Istoria artei este una a deformărilor : de la Venus din Milo la monştrii lui Goya şi la sculpturile lui Henry Moore; de la Ahile şi de la Elena din Troia la posedaţii lui Dostoievski şi la rinocerii lui Ionescu.

Ka.a ne atrage atenţia că orice om poate să intre într-o stare perpetuă de arest. Procesul nu e decât consemnarea exactă, rece a stării de arest.

Ecouri literare nr. 10 Josef K. descoperă că este cel dintâi vinovat pentru arestarea lui: „Dacă m-aş fi dat jos din pat imediat ce m-am trezit, fără să mă las amăgit de lipsa Annei, dacă aş fi pornit să vă caut (eroul se adresează d-nei Grubach, n.n.) fără să mă sinchisesc de ce mi-a ieşit în cale, dacă mi-aş fi luat micul dejun de data aceasta în bucătărie, dacă aş fi lăsat să-mi aduceţi dumneavoastră hainele din cameră, întrun cuvânt dacă aş fi acţionat raţional, nu s-ar fi întâmplat nimic şi totul ar fi fost înăbuşit încă din faşă”(Franz Ka.a, Procesul, E.L.U., Bucureşti, 1965, p. 58, trad. Gellu Naum).

Este evident că nu e vorba de un proces stricto sensu, ci doar de trezirea conştiinţei că te afli în proces, că arestul tău e metafizic, după cum epilepsia dostoievskiană devine metafizică. Personajul însuşi o spune judecătorului la primul interogatoriu: „procedeele dumneavoastră nu constituiesc o procedură decât dacă eu le recunosc ca atare”. (p. 79). Un comportament „raţional” ar fi anulat conştiinţa de arestat. Dar ce înseamnă un comportament „raţional”? Unul care urmează cu stricteţe ordinea impusă de Marele Inchizitor în numele lui Iisus, dar în care Iisus nu mai are loc.

Eşti, altfel spus, o gânganie tolerată atâta timp cât nu ştii că eşti o gânganie. Între Josef K. şi Gregor Samsa transformat în miriapod nu există nici o deosebire: unul se trezeşte arestat, celălalt, într-o dimineaţă, gânganie. Ambii sunt în condiţia de arestat iremediabil. Unul la nivelul marii familii, celălalt la nivelul micii familii. Sentimentul vinovăţiei la Gregor Samsa devine acut şi el alege sinuciderea prin înfometare. Josef K. e un vinovat de lux, îşi permite să cerceteze adevărul, mai respectă eticheta socială, rămâne cu un dram de „demnitate” şi de aceea păstrează vechiul chip, continuă să mănânce, să se îmbrace cu gust, să facă „dragoste”, să se prezinte la serviciu şi la proces.

Mai mult, el nu-şi alege moartea, ci o lasă pe seama societăţii, a celor doi călăi amabili. Gregor Samsa nu cunoaşte asemenea favoruri. „Iubirea familiei” e o invitaţie la sinucidere, „iubirea societăţii” la asasinat. Fiecare dintre ei este un intrus, un element de discordie, de distrugere a fericirii celor care respectă legea. Să ne amintim cât de mult suferă cei din familie la apariţia miriapodului; să ne amintim de neplăcerile pe care le provoacă Josef K. oriunde ajunge: la birou, neglijează clienţii; Willem şi Franz, cei doi paznici din dimineaţa arestului, sunt pedepsiţi din pricina lui, unchiul are neplăceri etc.

Starea de arest e starea conştiinţei de sine.

Momentul declanşator are un substrat erotic, un fel de deviere sexuală, nesesizat de comentatori decât în cazul Metamorfozei. Devierea propriu-

Pagina 90 zisă e a celorlalţi, dar cu ecou iremediabil în eroul trezit. Gregor Samsa descoperă lipsa de iubire a familiei în plină manifestare „formală” a acesteia. O experienţă trăită de Ka.a însuşi. Procesul aduce mai multă lumină în acest sens. Iubirea ucisă de tatăl inabordabil, sub semnul căreia stă Metamorfoza, este înlocuită aici de iubirea pentru domnişoara Bürstner. Deşi autorul ne previne că „domnişoara Bürstner n-avea nici o legătură cu procesul” (p. 137), faptul nu e decât o încercare a stilistului de a masca un adevăr spre a-i spori misterul. Este o coincidenţă deloc întâmplătoare că inspectorul alege camera domnişoarei Bürstner spre a-l anunţa pe Josef K. de arestare. Aşadar, vestea arestului vine din camera acestei femei. Domnişoara Bürstner a lipsit din cameră până târziu, către miezul nopţii. Josef K. o aşteaptă până la sosire pentru o ultimă încercare de a realiza comunicarea cu acest suflet care, descoperă, i se refuză, deşi formal lucrurile stăteau altfel.

Aşteptarea femeii este cea mai dramatică scenă a romanului, în care Josef K. joacă ultima carte. Ceea ce urmează nu mai e nimic, nu e decât mimarea fantomatică a cercetărilor, absurditatea

oricărei supra-vieţuiri, căci Josef K. este un mânat de absolut pentru care absolutul nu mai există nici ca proiect. Ka.a nu şi-a văzut nici o iubire împlinită, el care era făcut din iubire. Drumul procesului de la domnişoara Bürstner spre Leni, femeia comună, senzuală, efemeră. Eşecul e atât de transfigurat stilistic, încât experienţa se înfige profund din individual în metafizic, într-o imensitate mută a absconsului, lăsând câmp liber celor mai diverse speculaţii.

Eşecul total în iubire îl aruncă pe Josef K. spre poarta legii, păzită perfect de un sistem biro-

Ecouri literare nr. 10 craţional intangibil. Legea este ridicată la rang de lege universală. Dacă Nie&sche se năpustise cu o energie teribilă asupra legii, prin faimoasa diatribă a lui Zarathustra contra statu-lui, Ka.a ştie că o atare întreprindere este zadarnică şi ineficace. Atitudinea lui faţă de lege este profund negatoare, însă Ka.a nu o mai face ca filosof, ci ca artist. Geniul ideologului respinge legea, o detestă cu toate fibrele, dar, în acelaşi timp, instinctul creator o ridică la rang de mister metafizic, încât se uimeşte în faţa porţilor ce duc spre lege. Acest mister tronează întreaga simbolistică a Castelului. E lesne să ridiculizezi prostia, dar e imposibil s-o stârpeşti.

Se poate invoca crunta ironie a lui Einstein că de infinitatea universului se îndoieşte, dar de a prostiei nu. Statul prusac n-a fost spulberat de critica acerbă a lui Nie&sche – dimpotrivă, pare că i-a stimulat ascensiunea.

Geniul artistic al lui Ka.a pare să fi înţeles acest mecanism uimitor şi de aceea procedează invers: ridică legea la rang de divinitate. Aici stă marea lui izbândă. Nici o ideologie statală nu va avea curajul să şi-l revendice pe Ka.a; vulgarizarea negaţiei sale este anulată de facto prin imposibilitatea de a admite absurdul ca principiu de guvernare. Legea e biruită în esenţa ei de mit. Sacralitatea se numeşte birocraţie. E detestabilă şi de neînvins. A i te sustrage, a o înşela înseamnă a o perpetua. Nu poţi înşela legea decât supunându-ite, creând aparenţe. Altminteri, îţi semnezi actul condamnării. A fi arestat înseamnă a şti că, în afara morţii, nu mai există nici o cale pentru tine. Bizarul pictor Titorelli ştie că: „…totul purcede de la justiţie” (p. 189), că până şi fetiţele aparţin justiţiei, o justiţie absolută, care „nu admite probe în faţa tribunalului”.

Există trei posibilităţi în ciocnirea cu legea: „achitarea reală, achitarea aparentă şi tărăgănarea la infinit” (p. 191). Achitarea reală legea nu o cunoaşte. Ea depinde în întregime de acuzat. Deşi Titorelli n-o spune, probabil că achitarea reală nu e asasinatul, ci sinuciderea, de vreme ce ea depinde în întregime de acuzat. Altfel cazi inevitabil sub incidenţa legii, fiindcă e imposibil să supravieţuieşti de unul singur. Drumul supravieţuirii e pactul în vederea amânării sentinţei. Ea se realizează prin „achitarea aparentă”, efemeră, sau prin „tărăgănarea la infinit”. Gregor Samsa încearcă să obţină achitarea din partea familiei. De fapt, e o „achitare aparentă” căreia protagonistul nu-i poate supravieţui şi alege „achitarea reală”, sinuciderea prin înfometare. Prin sinucidere, el se recunoaşte vinovat faţă de lege, dar e liber şi achitat faţă de sine. E ceva aici din filosofia sinuciderii lui Kirilov.

Josef K., refuzând sinuciderea, nu mai

Pagina 91 crede într-o achitare reală. „Un singur călău – constată el – ar putea înlocui tot tribunalul” (p. 192).

Pictorul îi pune în faţă alternativa achitării provizorii, arestul în libertate. Achitarea reală nu e posibilă fiindcă ar echivala cu distrugerea birocraţiei, anularea legii. Singura biruinţă reală, sugerează Kaf-ka, ar fi neantizarea monstrului sacru. Legea Marelui Inchizitor a înlocuit legea lui Hristos, care a venit tocmai să distrugă legea veche şi să pună capăt victimizării. Ka.a, prin condiţia lui de evreu, nu a putut vedea nici o salvare, dar se află în preajma ei, intuind că există şi o „achitare reală” dincolo de sinucidere. Ghetoul său seamănă, în consecinţă, cu ghetoul gulagului comunist sau nazist. Legea declarată divină nu e legea divină. De aceea, pentru o achitare reală, toate actele procesului ar trebui distruse, eliminate din arhivele tribunalului: „e distrus totul, nu numai actul de acuzare, ci şi celelalte piese ale procesului, până la actul de achitare. Nimic nu rămâne”. (p. 197). Titorelli răspunde: „Privind dinafară, poţi să-ţi închipui uneori că totul a fost uitat, că actele s-au pierdut şi că achitarea e definitivă; dar cei iniţiaţi ştiu bine că nu-i aşa. Nu există hârtie care să se piardă, iar justiţia nu uită niciodată. Şi într-o bună zi – când nimeni nu se mai aşteaptă – un judecător oarecare priveşte cu multă atenţie actul de acuzare, vede că nu şi-a pierdut valabilitatea, şi ordonă imediat arestarea”. (p. 197).

Obţinerea achitării nu e nimic altceva decât acceptarea compromisului, „adaptarea la noile circumstanţe”, cum ar spune Titorelli. Dintre cele trei posibilităţi enunţate, „tărăgănarea la infinit” devine cea mai avantajoasă, fiind şi expresia desăvârşită a compromisului. „Inculpatul” se simte cel mai în siguranţă şi lasă totul pe seama „apărării”, a avocatului. Noţiunea de avocat are valoare de piatră unghiulară în sociologia ka.iană. A gândi prin avocat, a gândi prin altcineva – iată raţiunea de a exista a legii. A renunţa la avocat, cum face în cele din urmă Josef K., abandonându-l pe Huld, adică a-ţi însuşi responsabilitatea existenţei, înseamnă a-ţi asuma sentinţa execuţiei, a nu-ţi mai face „datoria de inculpat” (199). Achitarea aparentă şi tărăgănarea la infinit „au comun faptul că împiedică condamnarea inculpatului”, dar nu aduc şi achitarea reală.

S-a acreditat părerea că eroii lui Ka.a sunt pasivi până la absurditate. Comportamentul lor însă e în deplină concordanţă cu universul lui Ka.a. Părăsirea investigaţiilor şi renunţarea la serviciile lui Huld nu înseamnă renunţare şi pasivitate, ci maximum de protest şi de sfidare a legii.

Ka.a putea fi şi sarcastic într-o proză precum O dare de seamă pentru Academie. Dar aici el riscă

Ecouri literare nr. 10 să părăsească stilul pentru ideologie. În capodopere, prozatorul rafinează energiile primare până la cea mai subtilă distilare, ca un Brâncuşi al prozei. Epigonii lui au eşuat în parabolizare. Al doilea moment-cheie de după scena cu domnişoara Bürstner este ruperea relaţiilor cu Huld. Până atunci, Josef K. acceptase jocul cu justiţia. Viaţa interioară corespunzătoare e relaţia cu Leni, cea care asigură lui Huld clienţii, chiar dacă un negustor ca Block recurge şi la avocaţi „de contrabandă”. Devierea sexuală are corespondent în compromisul cu legea. Renunţarea la avocat trece prin relaţia cu Leni. Femeia face un ultim gest disperat de a-l împiedica să pătrundă la avocat spre a-i anunţa renunţarea la servicii. Josef K. găseşte forţa unui act de libertate. Nemaiavând nevoie de avocat, el devine mai puternic decât legea. În schimb, la acelălalt capăt al balanţei, Block rămâne mai departe sclav: „– Sunt în genunchi, avocatul meu! strigă el”. (p. 234).

E ciudat că s-a văzut în eroii lui Ka.a nişte înfrânţi. Această lectură inadecvată e marea ciudăţenie a exegezei lui Ka.a. Aparenţa înfrângerii nu este înfrângerea. Opacitatea provine din perfecta mască a negativului stilistic. Libertatea e în negativ. Asumându-şi libertatea, eroii lui Ka.a

aleg moartea. Developaţi clişeul: totul se va lumina imediat. Greşeala comentatorilor e de a confunda clişeul cu fotografia. Ka.a a înţeles că fotografia minte şi a pariat pe clişeu.

De aceea, lumea îi apare ca un vast oraş carbonizat de un şoc electric planetar. O Hiroshimă în ruine surâzând peste moarte, ca să trimit la imaginea de altădată a poemei lui Jebeleanu. Tragismul lui Ka.a emană din anticamera creştinismului, condiţia metafizică a ghetoului evreiesc.

Pagina 92

George PETROVAI Suferința mântuitoare – motiv statornic în opera lui F.M.Dostoievski ititorii lui Dostoievski nicicând nu se pot lăuda că i-au epuizat opera: mereu rămâne câte ceva ascuns, mereu se deschid noi și noi unghiuri de proiecție asupra operei genialului rus. Și e firesc să fie așa, date fiind sursele de inspirație, respectiv de frământare artistică și dezbatere metafizică ale scriitorului: pe de o parte Biblia, inepuizabila Carte a Cărților, pe de altă parte nesfârșita carte a poporului rus, pe care artistul a citit-o și răscitit-o cu venerație și pasiune pe întreaga durată a vieții sale de martir genial.

De aici imensul său respect pentru înaintașii-ziditori ai literaturii ruse. Pe Pușkin îl iubea și-l socotea – pe bună dreptate – chintesența lirică a sufletului rus, iar despre Gogol mărturisea că ”noi toți ne tragem din «Mantaua» lui.” Dar dragostea și admirația sa se îndrepta cu aceeași sinceritate spre titanii literaturii universale: Shakespeare, Goethe, Schiller (multe din personajele lui sunt schilleri cu suflet de Quasimodo) sau Cervantes, a cărui capodoperă o definea drept romanul cel mai profund al omenirii, dar și cel mai trist.

(Merită subliniată înrâurirea exercitată asupra lui Dostoievski de pictura lui Rafael și Rembrandt, dar și de alți maeștri italieni ori flamanzi!) În egală măsură, prețuirea sa dreaptă și avizată s-a îndreptat spre marii lui contemporani: Nekrasov, a cărui moarte prematură a deplâns-o în cuvinte de mare simțire artistică (Jurnalul unui scriitor), Turgheniev – autoexilatul la Paris, care-l fermeca prin operă și stil, cu toate că omul Turgheniev îl nemulțumea prin îndepărtarea de problematica rusă, dar mai ales spre incomparabilul Lev Tolstoi. O, despre cei doi titani ai literaturii ruse se pot scrie lucruri uluitoare! Cine știe, poate c-o voi face cândva...

Unul (Tolstoi) apolinic, celălalt (Dostoievski) dionisiac; unul olimpian și armonios, celălalt așezat pe un pisc geamăn, însă la capătul unui drum extenuant, prăpăstios și bolovănos; unul rebel în problematica socială și criza sa religioasă, celălalt profund ortodox, dar etern neliniștit în varietatea temelor psiho-sociale și filosofice abordate, în pofida crizelor de epilepsie ce-l secătuiau de puteri.

Deși contemporani (Dostoievski născut în anul 1822, după cum el însuși precizeză în Jurnalul unui scriitor, de fapt în 1821, Tolstoi în 1828),

C

Ecouri literare nr. 10 cei doi n-au avut șansa și plăcerea să se întâlnească în timpul vieții.

Oare ce imbolduri artistice ar fi generat întâlnirea lor?!...

Cert este că sau apreciat imens, fapt confirmat de Anna Grigorievna Dostoievskaia, cea de-a doua soție a lui Feodor Mihailovici. În jurnalul său cu amintiri legate de viața și activitatea genialului ei soț, Anna Grigorievna descrie vizita făcută lui Tolstoi după moartea lui Dostoievski. Contele și-a exprimat regretul de-a nu fi stat de vorbă cu marele dispărut și, printr-o suită de dovezi de-o incontestabilă sinceritate, a asigurat-o pe musafiră de considerația statornică acordată operei lui Feodor Mihailovici.

Nici nu era cu putință altfel! Ambii au dat umanității capodopere de-o inestimabilă valoare artistică, ambii erau preocupați și angajați în problematica socială și moral-intelectuală a vremii, ambii – fiecare în felul său – erau credincioși (unul ortodox fără poticnire, celălalt tolstoian), călăuziți în viață și operă de pildele Mântuitorului întru eradicarea grozăviilor ce măcinau Rusia și-i abrutizau pe locuitori.

A, că mai erau unii care-l atacau și-l huleau pe Dostoievski! Dar el însuși citează un semnificativ proverb turcesc, unde se spune că cel pornit spre un țel, nu trebuie să se tot oprească și să arunce cu pietre în câinii care latră la el, pentru că atunci nu-și va atinge niciodată țelul!...

Iar țelul lui Dostoievski a fost să efectueze radiografia epocii contemporane lui (este prin excelență scriitor al prezentului), cu uimitoare sondări ale sufletului uman, totodată să creeze adevărate prototipuri de declasați, care - totuși izbutesc să se salveze prin suferință, smerenie, iubire și credință în Hristos. Și l-a atins acest țel? Noi, cei care-i citim și recitim opera, spunem că da; el, cu o mulțime de proiecte înaintea morții survenită în plină maturitate artistică, pesemne că s-a săvârșit din viață cu amărăciunea lucrului neîmplinit. Dar la mistuitoarea lui dăruire, putem avea convingerea că acest admirabil om tracasat de nevoi și creditori și permanent în febra scrisului pentru ca astfel să-și poată achita datoriile lui și ale altora (mai ales ale fiului din prima căsătorie), un asemenea om rar, zic, precis s-ar fi declarat nemulțumit, chiar dacă și-ar fi realizat în întregime proiectele. Și asta

Pagina 93 numai și numai pentru a-i putea mulțumi pe alții...

Acesta fiind omul Dostoievski, era cu neputință ca artistul să nu-și înzestreze personajele cu calități remarcabile, chiar dacă unele dintre ele apar ca exaltate, paradoxale ori bicisnice. Cele mai declasate ființe – criminali, bețivi și prostituate (multe dintre ele având ca model realitatea), găsesc la scriitor o pilduitoare compasiune și, după o necesară etapă de purgare prin chinuri morale și sufletești, sunt luate de mână de el și îndrumate înspre singura cale a salvării – cea a ispășirii propriilor păcate (situată în vecinătatea culpabilizării generale), adică a ”topirii” în armata smeriților și pocăiților, ce se străduiesc din răsputeri să apuce o felie cât mai mare din ”tortul” acestui gen de fericire. ”Poate că pământul a fost creat numai pentru a permite nașterea Omului!”, exclamă un personaj. Nu aceasta-i calea spre care este îndrumat Rodion Raskolnikov de către blânda și inimoasa Sonia Marmeladova? Și, Doamne, de ce fericire este inundat sufletul lui mult chinuit, îndată după autodenunțarea dublului asasinat comis! Suferința îndurată l-a apropiat de Iisus, iar ocna va fi pentru

el o perioadă propice de purificare și extaz divin: A pierdut libertatea exterioară, dar a câștigat incomparabil mai mult prin apropierea de cuvântul lui Dumnezeu și prin dragostea Soniei ce nu ezită să-l însoțească în Siberia, anume și-a recâștigat liniștea și pacea interioară.

De altfel, afirmă un personaj din Amintiri din casa morților, ”și în pușcărie poți să-ți folosești

Ecouri literare nr. 10 timpul fără a fi copleșit de singurătate...” Iată, așadar, suportul permanent al echilibrului uman și chezășia faptelor sale bune: legătura eficientă și neîntreruptă cu Dumnezeu prin credință, umilință și iubire!

Pentru că în creștinism nu există deșeuri bio-sociale, nu le întâlnim nici în opera dostoievskiană. Cele mai abjecte ființe-personaje găsesc în cenușa sentimentelor lor suficiente resurse pentru umilință și căință, adică pentru îndreptare.

Excepție face doar Piotr Verhovenski, o montruozitate incurabilă chiar și în mijlocul ”demonilor” din romanul cu acest nume, singurul căruia autorul îi refuză fericirea pedepsei, fie și sub chipul sinuciderii.

Frenezia și exaltarea sunt trăsături aproape nelipsite la personajele dostoievskiene, căci o putere mai covârșitoare decât aroganța și teama de ridicol – puterea schimbării prin căință sinceră -, le face pe cele mai mândre dintre ele să cadă în genunchi și să îmbrățișeze picioare (aluzie la spălatul picioarelor ucenicilor de către Învățător), într-un cuvânt să se umilească până la răstignire. Există, am putea spune, la aceste personaje aparte o voluptate a umilinței și o dragoste a suferinței, precum isteria simțămintelor antipodale (ba dragoste, ba ură) pe care le cunoaște mândra și imprevizibila Katerina Ivanovna față de Mitea Karamazov, netrebnicul ei logodnic.

După cum alte memorabile personaje dostoievskiene simt o stranie voluptate să se bălăcească în noroi (bufonul tragic Marmeladov din Crimă și pedeapsă, respectiv Mitea Karamazov).

Chiar dacă cel mai adesea voluptatea smereniei este rodul exaltării, totuși, uneori ea se manifestă spontan, ca un gest fie încărcat de profunde semnificații morale, fie de presentimentul unor cumplite fapte viitoare: Nastasia Filippovna, pentru a scoate în evidență uriașa distanță morală dintre ea și inocentul prinț Mîșkin, se pune în genunchi în fața acestuia, iar starețul Zosima la rândul lui îngenunchează în fața lui Dmitri Karamazov, pentru ca în acest mod să-i atragă atenția asupra nenorocirilor care-l pândesc din pricina firii sale pătimașe, recte karamazoviană.

Dar există vreun personaj dostoievskian absolvit de patimă? Până și nevinovatul prinț Mîșkin este stăpânit în așa măsură de patima compasiunii, încât în final aceasta se dovedește ucigătoare pentru Nastasia Filippovna! ”Nu mai simt dragoste pentru ea (Nastasia Filippovna, nota mea, G.P.), se apăra prințul. Doar milă și groază!” ”Da, dar pârdalnica ta de milă este mai puternică decât dragostea mea”, îi răspunde cu năduf rivalul

Pagina 94 său Rogojin.

Poate că cel mai pur personaj al lui Dostoievski (l-am numit pe prințul Mâșkin), el care își imagina că lumea poate fi salvată prin frumusețe și curățenie spirituală, sfârșește într-un mod lamentabil: se idiotizează complet după orele petrecute alături de Rogojin, asasinul Nastasiei Filippovna, și este retrimis la spitalul de alienați mentali din Elveția, adică acolo de unde a purces la începutul romanului. Ce putea să facă mai mult bietul prinț, el, care sub aparența de idiot, ascundea nu doar ingenuitate, ci și o inimă atât de simțitoare, încât deseori izbutea să pătrundă până în miezul lucrurilor?!...

Nu se cheamă utopie a aștepta o reală schimbare a lumii supusă păcatului prin forța binelui, milei și simțirii? Nu, răspunde scriitorul, căci mai importantă decât victoria este calea care te duce la victorie, cu toate eforturile și sacrificiile pe care le incumbă. Iată de ce sacrificiul prințului nu este inutil, ci necesar și perfect îndreptățit din punct de vedere moral: Semințele binelui trebuie semănate pretutindeni, chiar dacă multe dintre ele vor cădea între mărăcini sau pe sol nefertil, deoarece vor da rod când nu te aștepți. Că doar lucrarea lui Hristos a arătat uriașa forță a binelui înveșmântat în iubire sinceră și atotcuprinzătoare... * Poate că cele mai zguduitoare pagini din opera sa, Dostoievski le-a dedicat copiilor. Un credincios de talia lui nu se putea să nu fie profund marcat de cuvintele Mântuitorului: ”De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș, va fi cel mai mare în Împărăția Cerurilor. Și oricine va primi un copilaș ca acesta în numele Meu, Mă primește pe Mine (Matei 18/4-5)”.

Pesemne că de aici decurge insistența scriitorului de a descoperi la unii maturi calități specifice copiilor: inocență, căldură, iertare, bucurie sinceră și spontană. Prințul Mîșkin, un matur inocent, nu se supără când medicul îi spune că are minte de copil și că așa va rămâne toată viața.

Dimpotrivă, el însuși mărturisește cu candoare că cel mai bine se simte în compania copiilor, pe carei iubește și cărora știe cum să le vorbească, și că societatea maturilor îl obosește, motiv pentru care ar pleca undeva unde nu e nimeni…

Tot așa, Alexei Karamazov, ”fratele” mai mic al prințului, caută cu insistență și bucurie societatea copiilor, chiar dacă unii dintre ei (Iliușa Sneghirev, de exemplu) îl întâmpină la început cu multă ostilitate.

Dar și alte personaje dostoievskiene au unele manifestări de copii, deși în cea mai mare

Ecouri literare nr. 10 parte a timpului se poartă cu o autoritate aproape tiranică. Generăleasa Lizaveta Prokofievna Epancina, de pildă, simte o mare bucurie atunci când prințul Mîșkin afirmă ritos că ea nu poate fi rea, întrucât posedă un suflet de copil. Tot așa boieroaica Antonida Vasilievna Taraseviceva din Jucătorul, autoritară și temută, nu ascunde de fapt un suflet ca de copil?...

Există la Dostoievski o categorie de adolescenți extrem de înzestrați, așa ca Ippolit Terentiev, capabili să dezbată grave probleme filosofice și sociale. Prin asta, autorul parcă ar vrea să demonstreze că-i mai lesne să-ți însușești înțelepciunea lumii decât să-ți menții ingenuitatea, ori – lucru cu mult mai greu – să revii la ea.

Cu siguranță că cele mai oribile personaje din întrega creație dostoievskiană o constituie ticăloșii ce chinuie cu sadism copiii, crimă de-o abjecțiune fără egal după opinia scriitorului (și a noastră).

Bătrânul Feodor Pavlovici Karamazov – bețiv, afemeiat și linge blinde, este un măscărici atâta timp cât nu luăm aminte la incalificabila lui comportare față de cele două neveste, cu un plus de dramatism în ceea ce privește raporturile lui cu ”apucata”, precum și față de copiii proveniți din cele două căsnicii: Mitea, Ivan și Aleoșa.

Dar cu toată indiferența de pomină arătată orfanilor, el nu coboară până la criminala abjecțiune a lui Svidrigailov, a lui Nikolai Stavroghin ori la cea a generalului dement din relatarea lui Ivan Karamazov, acel scelerat de moșier care pune câinii să sfârtece un biet copilaș, drept pedeapsă că acesta, în joacă, i-a rănit la un picior câinele de vânătoare favorit.

Duioșia lui Dostoievski îmbracă haina dragostei ocrotitoare și compătimitoare, iar înjosirea, degradarea fizică (sufletele lor își păstrează puritatea!) și chinurile rafinate la care sunt spuse micile victime de către odioșii lor călăi, capătă note patetice prin destăinuirile complete ale vinovaților și prin canonul (nu doar moral!) la care-i supune autorul. Astfel, demonul Nikolai Stavroghin (poate că numele provine de la grecescul stauros, având sensul de cruce) relatează în Spovedania sa adresată călugărului Tihon cum a împins cu bună știință la sinucidere o biată fetiță, fiica gazdei sale, de care pretindea că nu se atinsese.

Dar, cu îndreptățită indignare, Dostoievski nu lasă nepedepsite atari fărădelegi izvodite de mințile și instinctele respingătoare ale unor degenerați: Svidrigailov, sătul de-atâtea blestemății, își curmă zilele cu un pistol, scârbitul Stavroghin de toți și de toate se spînzură, Smerdeakov – fiul nelegitim al bătrânului Karamazov,

Pagina 95 se sinucide după ce-și omoară părintele și-l jefuiește, iar Ivan Karamazov, autorul moral al asasinatului comis de feciorul Smerdeakov, sfârșește prin a-și pierde mințile.

Spovedania este modalitatea artistică cea mai îndrăgită, drept urmare cea mai des întrebuințată de scriitorul nostru. Aproape toate personajele sale – grave sau comice, distinse sau grosolane – caută (și până la urmă chiar găsesc!) împrejurarea propice pentru despovărarea inimii prin spovedire. E mare nevoie de așa ceva, având în vedere plaja largă de pendulare a moralei din opera dostoievskiană – între hipercerebral și hiperfecal, zonă în care orice este cu putință, dar nimic nu-i la întâmplare.

Cu această ocazie, Dostoievski îi pune chiar pe eroii săi, cu o ținută atât de neeroică, să-și cotrobăie prin tainițele cele mai ascunse ale sufletelor, căci este șansa (chiar cu prețul accentelor isterizante de autoacuzare!) ieșirii din subterana izolării, totodată este nevoia imperioasă a ruperii tăcerii și a (re)stabilirii legăturilor cu Creatorul și cu unii dintre semeni.

Chiar asta se urmărește în Spovedania lui Nikolai Stavroghin și cea a lui Ippolit Terentiev, nihilistul din Idiotul, ambii – desigur, la scară diferită – fiind extrași din lumea tenebrelor și, în final, redați ei.

La o adică, nu tot o lungă spovedanie este trista relatare a personajului-povestitor din Umiliți și obidiți, romanul de tinerețe al lui Dostoievski?

La fel, nu tot o lungă și dureroasă spovedanie, de data asta chiar a scriitorului, este romanul-jurnal Amintiri din casa morților, care relatează cumplita sa experiență din ocnă, cu scene de coșmar parcă decupate din Infernul lui Dante? Iar Mitea și Ivan nu i se spovedesc fratelui mai mic Aleoșa, primul pentru a-și descărca preaplinul inimii sale arzătoare, celălalt pentru a-și despovăra mintea bântuită de demonii înfumurării și ai necredinței?...

Iată o mostră sui-generis din încercările de purificare la care artistul își supune unele personaje: În casa Nastasiei Filippovna sunt ”înghesuiți” o parte consistentă din eroii romanului Idiotul. Este ziua de naștere a gazdei, atmosfera e încordată ca în orice fază ce premerge declanșarea loviturilor de teatru, și, la un moment dat, pentru destindere și amuzament pe seama unora dintre invitați, ”bufonul” Ferdîșcenko propune demararea unui joc de societate în care fiecare să-și istorisească, cu curaj și sinceritate, cea mai urâtă faptă din viața sa...

Dar Însemnări din subterană – cheia de boltă a viitoarelor capodopere dostoievskiene -, ori splendida nuvelă Smerita, nu sunt ele de fapt zgu-

Ecouri literare nr. 10 duitoarele spovedanii ale unor suflete mediocre, care-și procură delicii din torturarea semenilor (unul o biată fată, celălalt soția) cu manifestările lor maladive, iscate dintr-o tentație irepresibilă de despicare a firului în patru și duse până la absurd?

Toată creația dostoievskiană este străbătută ca un fir roșu de problematica omului în dezbatere existențialistă, un existențialism creștin preluat de la Pascal, ”împărțit” cu Kirkegaard și apoi transmis existențialiștilor din secolele următoare.

A, că scriitorul rus era ortodox! Ei, da. Cum rezultă cu claritate din Jurnalul unui scriitor, Dostoievski era animat la acea vreme de un ortodoxism atotmistuitor și pătimaș (iată că nici mai târziu n-a scăpat de patimă, după ce cu greu reușise să se lecuiască de patima alcoolului și a jocului la ruletă), un ortodoxism panslav, adică pus sub sceptrul țarului (chestiune serios rumegată de ruși încă din vremea țarinei Ecaterina a II-a), care ortodoxism – credea el – va cuceri lumea cu forța sa și va determina falimentul catolicismului apusean, după părerea tuturor panslaviștilor, catolicismul fiind vinovat de ateism, socialism și nihilism.

I a r

prăbușirea catolicismului potrivit raționamentului panslaviștilor, trebuia să ducă cu necesitate și la dispariția protestantismului activ și meticulos, acesta apărând în istoria creștinismului ca o reacție împotriva abuzurilor comise de prelații catolici (vânzarea de indulgențe, lux, destrăbălare). Ori nemaiexistând obiectul protestului, e limpede pentru oricine că și protestul va înceta, prin urmare, credincioșii Apusului vor fi definitiv câștigați la dreapta credință în expansiune.

Opoziția dintre Rusia și Occident, în plan intern dintre partidul slavofililor și cel al occidentaliștilor, este tranșată de Dostoievski în favoarea primilor. Autorul chiar se arată indignat de multe dintre cele văzute de el însuși în timpul peregrinărilor prin Apus, opinie întărită printre al-

Pagina 96 tele de afirmația depreciativă a generălesei Lizaveta Epancina la adresa produselor occidentale: ”Nici măcar pîinea nu știu să o coacă cum se cuvine!...”

Este uluitoare această naivitate a artistului în probleme de credință, de regulă el fiind dotat cu tact, simț al măsurii și profunzime în analizele întreprinse! Dar poate fi acuzat de rea intenție ori de tendințe de învrăjbire? Nici pomeneală. Un om care a suportat ani de ocnă pentru triumful ideilor generoase ale tinereții, ajunge ca tocmai datorită chinurilor îndurate să cunoască frumusețea lăuntrică zămislită de credință și iubire, ceea ce înseamnă că toată viața lui de om liber și-o va dedica binelui și dreptății sociale. Și asta în pofida faptului că omul Dostoievski n-a rămas până la sfârșitul vieții credincios acelor idei generoase ale tinereții, a căror susținere și promovare era cât pe-aci să-i aducă moartea pe eșafod, dacă în ultimul moment pedeapsa cu moartea nu i-ar fi fost comutată în deportare și ani grei de ocnă. Doar cu câțiva ani înainte de-a trece la cele veșnice, adică atunci când a gustat din glorie, el și-a atins un alt țel al vieții – acela de-a aduce omagii țarului său, la curtea căruia, de altminteri, era apreciat și bine primit.

Cine altul dacă nu Dostoievski pune chestiunea ”firului de ceapă”, a acelui bine infim făcut aici pe pământ, fir ce mai apoi (la intervenția îngerului păzitor) se dovedește aproape salvator chiar și pentru zgripțuroaica ajunsă în iad?

Mântuirea omului fiind problema centrală a dezbaterii dostoievskiene, nu surprinde pe nimeni că subtilul artist abordează tranșant în Frații Karamazov raportul dintre rai și iad. (În paranteză fie spus, acest roman are o atare însemnătate pentru scriitorul Evgheni Evtușenko, încât în încântătorul lui roman Dulce ținut al poamelor, el îi împarte pe muritori în trei categorii: cei care au citit Frații Karamazov, cei care nu l-au citit încă și cei care nu-l vor citi niciodată. E drept că puțin mai jos, întrucât este scriitor al epocii cinematografiei și televiziunii, Evtușenko admite și categoria auxiliară a oamenilor care au vizionat filmul turnat după celebrul roman al lui Dostoievski...)

Nicăieri în literatura și cultura universală nu am întâlnit o atât de fină distincție între rai și iad ca în acest faimos roman dostoievskian. În fond, totul se reduce la canonul moral generat de imensa libertate cu care oamenii au fost investiți prin jertfa lui Iisus. (Jean-Paul Sartre, existențialistul ateu de mai târziu, va fi de părere că oamenii sunt condamnați la libertate!) Oamenii, ne asigură Dostoievski, care în această viață au ig-

Ecouri literare nr. 10 norat porunca divină de-a iubi, în viața de dincolo se vor chinui nemaiputând să iubească, iar tortura lor va atinge cote de neimaginat atunci când acest dar de preț al Creatorului le va fi prezent sub ochi prin înfățișarea fericită a celor ce iubesc, în fond continuarea firească și binemeritată a strădaniei lor pământești.

Prin urmare, nu mai este cazul să se răspundă la întrebarea dacă ”iadul are tavan sau nu”, atâta timp cât el este prezent în noi. Dar tot în oameni este prezent și raiul, adică mijlocul eficace de neutralizare a răului și de promovare a binelui.

Cunoscând prea bine firea paradoxală a omului, Dostoievski și-a înzestrat personajele cu trăsături angelice și demonice. Iar ele nu se simt câtuși de puțin incomodate de coexistența dragostei și a urii față de aceeași persoană (cazul Katerinei Ivanovna), ba chiar de iubirea născută din ură.

Semnificativ în acest sens este ceea ce la un moment dat îi spune Lizei eroul fără nume din scrierea Însemnări din subterană: ”Te și uram fiindcă te-am mințit!” Și mai departe: ”Eu, ca să nu fiu tulburat de nimeni, aș vinde lumea-ntreagă pe doi bănuți, făr-a sta pe gânduri. Dacă-i de ales: să se dărâme lumea ori să-mi beau ceaiul, eu spun că mai bine s-ar dărâma lumea, numai să-mi pot bea ceaiul”.

Dacă Lev Tolstoi rămâne apolinic în creația sa până și atunci când ne prezintă drama și în final sinuciderea Annei Karenina, linia artistică a lui Dostoievski este una eminamente dionisiacă. De fapt nu este constantă, necum progresivă, nici valoarea romanelor realizate în perioada deplinei sale maturități scriitoricești (ultima perioadă a creației). Romanul Adolescentul, de pildă, este departe de ceea ce l-a impus pe Dostoievski în literatura universală și în conștiința lumii: Crimă și pedeapsă, Idiotul și Demonii, pentru ca în Frații Karamazov, ultima mare realizare, el să izbutească deodată o sinteză și o splendidă încoronare a întregii sale creații. Întâlnim în literatura marelui artist o continuă întretăiere de planuri și destine, un amestec de oameni bolnavi (demență, ftizie, epilepsie) și de oameni pe cale de-a se îmbolnăvi, de adolescenți care țin morțiș să pară maturi și de bătrîni care fac pe cocoșii (bătrânul Karamazov se luptă pe viață și pe moarte cu fiul lui Mitea pentru dobândirea favorurilor Grușenkăi), respectiv de măscărici laolaltă cu reprezentanți ai lumii sus-puse. Pe scurt, un magistral ghiveci social, pe care scriitorul îl elaboreză cu migală și ni-l servește în chip magistral.

Crimele și suspansul adiacent sunt prezente în marile romane dostoievskiene. Cu

Pagina 97 excepția amplului roman Demonii, care ”păcătuiește” prin numărul mare de crime și sinucideri, sumbră prevestire a hecatombelor secolului 20, acțiunea celorlalte romane mari (Crimă și pedeapsă, Idiotul, Frații Karamazov) se construiește cu abilitate în jurul unei crime, care fie că deja s-a înfăptuit și partea cea mai consistentă a romanului se ocupă de procesele psihice ce-l torturează fără milă pe criminal până la autodenunțare (Crimă și pedeapsă), fie că asasinatul plutește în aer taman de la intrarea pe scenă a unor personaje precum Rogojin și Mitea Karamazov.

Dar dacă în privința lui Rogojin nimeni nu se îndoiește că-i capabil s-o ucidă pe frumoasa Nastasia Filippovna (pe care o iubea cu patima descreieratului), și asta deoarece ”îi ardeau ochii ca de febră”, Frații Karamazov, prin măiestria cu care se țese intriga și se strânge plasa acuzațiilor împotriva lui Mitea, se constituie într-un impecabil roman polițist, strălucită replică dată palpitantelor scrieri de acest gen ale lui Edgar Allan Poe. Desigur, cazul nevinovatului Mitea, găsit vinovat și condamnat să-și ispășească pedeapsa la ocnă, este inspirat din realitatea vremii, dacă avem în vedere erorile judiciare la care Dostoievski face referire în Jurnalul unui scriitor, erori datorate excesului de zel al magistraților, ca și grabei cu care aceștia, cu concursul juraților, pronunțau sentințe nedrepte, în dorința de-a scăpa de cazurile respective. Citim în Jurnal cum scriitorul, revoltat la culme de această stare de lucruri, a luptat din răsputeri până la stabilirea adevărului și corectarea unora dintre erorile judiciare.

Ecouri literare nr. 10 Și iată cum Mitea cade victimă firii sale pătimașe de natură karamazoviană, iar previziunea starețului Zosima se împlinește. Scriitorul ne lasă pe noi cititorii să dezlegăm enigma: este vinovat de crimă Ivan Karamazov, autorul moral, ori brațul mârșav care a înfătuit-o – bastardul Smerdeakov?!...

Epilepsia, boala de care a suferit însuși Dostoievski, este prezentă în multe dintre romanele sale:Umiliți și obidiți (micuța Nelli), Idiotul (prințul Mîșkin), Demonii (inginerul Kirillov, teoreticianul și făptuitorul sinuciderii), Frații Karamazov (Smerdeakov). Dar cu câtă precizie a descris scriitorul rus nu doar crizele de epilepsie, ci și alte afecțiuni ce măcinau fără milă societatea timpului său, ca de pildă frecventa și neiertătoarea ftizie! De subliniat că autorul carții Personalități accentuate în viață și literatură, profesorul și medicul psihiatru german Karl Leonhard, îl citează foarte despe F.M.Dostoievski pentru uimitoarea precizie cu care a descris unele tulburări psihice. de mirare cum acest om, scriind doar în intervalul dintre două crize succesive de epilepsie, a putut elabora o operă atât de importantă pentru cultura și gândirea universală. Un miracol? Mai degrabă o dovadă evidentă și pilduitoare de om adevărat, care prin credința sa statornică în Dumnezeu și în valorile umane, a izbutit să-și poarte crucea până pe Golgota creației artistice, așezând-o cu iubire la picioarele Mântuitorului. Și astfel a devenit nemuritor!

Pagina 98

Laurenţiu CHIRIAC CAVALCADA DESTINULUI AMERICAN SAU PĂMÂNTUL FĂGĂDUINŢEI eseori avem senzaţia că e aşa de uşor să fii fericit, încât singura condiţie e să nu schimbi înţeleapta ta existenţă pe nebuna clipă din zbuciumul implacabil al tuturor lucrurilor şi al destinelor omeneşti! Ai chiar impresia că imnul vieţii tale netulburate se înălţă de pretutindeni, ca o rugă de mulţumire către ziditorul puternic a toată făptura. Numai că vuietul rătăcirii îţi tulbură din senin, cu şuieratul său pătrunzător, ceasul măreţ de rugăciune, iar o curiozitate neprihănită, ca o săgeată iute, îţi spintecă văzduhurile inimii cu flămânda sa ademenire a spaţiilor necunoscute.

Aşa şi profesoara OLTEA RĂŞCANU GRAMATICU din Bârlad, cu a sa iluzie a departelui şi cu înălţătoarea nebunie a spiritului, şi-a mai risipit încă o dată sufletul în nemărginitele sale dorinţe de a-i reda călătoriei peste Ocean virtuţile sale nobiliare, hălăduind în vuietele sinistre ale singurătăţii Munţilor Stâncoşi, lăcrimând şi visând să-şi dea trăirea pentru o clipă de tandreţe umană.

Singura sa mulţumire este aceea că acum încercă să-şi interiorizeze verticalitatea fiinţei sale prin această minunată carte de călătorie - CAVALCADA DESTINULUI (Iaşi, Editura PIM, 2011), tocmai pentru ca anii ce i-au mai rămas să-i mai permită să trăiască cu inima şi gândul pe înălţimile “Pământului Făgăduinţei” - AMERICA DE NORD. Stilistic, noua carte memorialistică a profesoarei OLTEA RĂŞCANU GRAMATICU este o naraţiune poetico-meditativă, „udată” liric sau reflexiv de blajinitatea şi scânteierile sufletului ei.

Farmecul descrierilor vine din comuniunea specială cu spaţiul vizitat, din momentele de dialog cu un ocean, o plajă, un port, un munte, un deşert, un răsărit de soare sau de lună. Sunt, de fapt, clipele mult aşteptate de împrietenire cu spiritul locului, cu necuprinsul, cu Natura, cu Atotputernicul, cu sine.

Printr-o atitudine contemplativă, încercând parcă să ne lumineze din interior curiozitatea, autoarea ne dezvăluie în acest jurnal de călătorie minunata ei cavalcadă a destinului. Scăldat de oceanele Atlantic şi Pacific şi format din două subcontinente, continentul american se poate mândri cu munţi înalţi, cu creste acoperite de zăpadă, dar şi cu canioane draconice sau cu fluvii lungi şi debite bogate ca Mississippi şi Colorado, precum şi

D

Ecouri literare nr. 10 cu Marile Lacuri şi cu deşerturile înspăimântătoare, aride. De la peisajele îngheţate din Alaska şi suprafeţele întinse de păduri şi câmpii de prerie din centru, continuate de deşerturile presărate de cactuşi din Arizona, la vegetaţia luxuriantă din regiunile ecuatorială şi tropicală şi până la impunătoarele peisaje montane din sud observi o extremă diversitate între regiuni.

Savoarea captivantă a unor trăiri unice ale autoarei şi adulmecarea călătoriei ca pe un spectacol văzut dinăuntru arată o revelaţie a bucuriei ei intelectuale de a descoperi aceste colosale lumi, în care sufletul stingher al autoarei nu mai e în stare să audă scârţâitul fantasmagoric cu care timpul întoarce, din fundul veşniciei, cheia colosală şi însângerată a devenirii americane. Astfel, aflăm că, pe fondul colonizării şi a impunerii diferitelor religii peste vendeta indigenilor, formarea naţiunii americane a început cu câştigarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale în urma unui pilduitor Război de Independenţă şi a statuării lor printr-o Constituţie robustă (1787). Apoi, cucerirea Vestului Sălbatic, Goana după Aur, îndepărtarea coşmarului sclaviei printr-un Război Civil, achiziţionarea Alaskăi şi alipirea districtului Co-

lumbia au dus la dobândirea unităţii naţiunii americane a lui Abraham Lincoln. Noua Americă a fost marcată, însă, de conflicte de rasă şi de clasă sălbatice, dar şi de o extremă polarizare a bogăţiei, de mizerie şi violenţă politică endemică, reflectate prin dese greve ale muncitorilor imigranţi, segregaţie rasială şi mişcare feministă. Cu toate acestea,

Pagina 99 drumul spre hegemonia mondială a SUA şi a naţiunii ei universale a continuat pe baza unui fundament de eliberare şi regenerare a lumii.

Adesea cu lumea în simţuri, ca dar divin, în solemna încremenire a firii sale gânditoare, autoarea a recuperat benefic pentru noi chipul actual al americanului de rând. Astfel, americanul autentic este receptat ca un personaj iremediabil nonconformist, de o inocenţă eroică şi cu posibilităţi vaste, aflat la începutul unei noi existenţe şi care răspândeşte întotdeauna un aer de aventură, o senzaţie de făgăduială aparte. E un ins izolat de semenii săi, de care nu-l leagă nici un trecut comun, nici o solidaritate reală, ci doar o egalitate practică în faţa legilor, manifestată printr-o concurenţă aprigă şi printr-o luptă acerbă pentru îmbogăţire şi putere, în care accentele instituţionale sunt întărite mai mult de teologia puritană. Însă, dincolo de diviziunea regională perenă între Nord şi Sud, federalismul a făcut necesară păstrarea unităţii naţionale americane prin mijloace politice aparte şi prin crearea de ideologii

naţionale suficient de flexibile pentru a fi adaptate unei populaţii în rapidă schimbare. Pentru o ţară ce s-a născut cu un puternic etos antiaristocratic, patriotismul s-a exprimat adesea în termeni militarişti, reflectându-se în aşa-zisul mit naţional al „creuzetului american”. Diversitatea etnică contribuie şi acum la înţelegerea religiozităţii ca pe o trăsătură remarcabilă a modului de viaţă american, căci noile orientări sociale au tendinţa să se exprime şi să se revigoreze mai ales sub forma lor

Ecouri literare nr. 10 religioasă decât politică. Indiferent de motive, discursul politic american a promovat constant reîntoarcerea la credinţă şi la valorile de început. În ţara marilor paradoxuri, unde tradiţia amerindienilor din vechiul Eden însângerat e forţată prin mijloace moderne să mai reziste, stilul de viaţă american e o continuă metaforă a călătoriei care include şi drama de început a pioneratului cu huruitul convoaielor de căruţe care scârţâiau şi a cailor care gemeau în timp ce se târau prin păduri, împotmolindu-se prin necunoscut. Călătoriile prin America reprezentau adevărate aventuri epopeice ce au stabilit tempoul istoriei americane, începând cu exploatarea teritoriilor aflate la vest de Mississippi, până la istoricul pas pe Lună al lui Neil Amstrong. Călătoria a devenit, deci, un semn distinctiv al democraţiei americane, căci libertatea personală şi libertatea de a călători erau considerate ca fiind inseparabile. Dealtfel, participarea cu mari sacrificii la Primul Război Mondial, sistemul tratatelor de pace Versailles-Washington şi politica americană de echilibrare a puterii, sprijinirea principiului autodeterminării popoarelor şi a creării de state naţionale i-au conferit Statelor Unite statutul de ţară a libertăţii şi de hegemonie mondială economico-financiară.

Mai mult, prin politica izolaţionistă faţă de focarele europene de bolşevism şi imperialism, SUA şi-au reiterat dorinţa de a pune în practică vechea doctrină Monroe, „America a americanilor!”, prin sporirea sferelor de influenţă pe continentul american. Numai că „Deceniul furtunos” (19211930) - plin de disperare şi incertitudini, de libertinaj şi frivolitate - a dus la apariţia unei „generaţii pierdute” care dispreţuia clasicile valori umane, considerate infestate de vicii, corupţie şi străini.

Sentimentul de aversiune şi-a găsit expresia într-o tendinţă accentuată de a lega naţionalismul american de nativism, de rasismul anglo-saxon şi de protestantismul militant. Prohibiţia sexuală, degenerarea socială, controversele religioase, moda jazului şi a moraliştilor erau, în fond, atitudini favorabile unui puritanism american. Criza economică de supraproducţie şi crahul financiar au dus la tensiuni teritoriale şi schimbări structurale în cadrul industriilor americane, patronii mutându-şi întreprinderile din Nordul sindicalizat şi militant către Sudul docil şi cu salarii mai mici.

Noul preşedinte democrat Roosevelt a renăscut economia americană prin reformatoarea sa politică New Deal, contrapunând declinului economic o terapie radicală, bazată pe intervenţia statului în economie şi finanţe, dar şi pe investiţii în cercetarea ştiinţifică şi tehnologică.

Deşi SUA au încheiat al Doilea Război

Pagina 100 Mondial ca cea mai mare putere economică şi militară a lumii, temerea faţă de consolidarea puterii URSS şi a blocului comunist din Europa de Est a determinat Doctrina Truman de reconsiderare a poziţiei anticomuniste şi Planul Marshall de iniţiere a unui vast program de reconstrucţie economică a Occidentului. Lumea a intrat, astfel, în Epoca Războiului Rece, iar pacea a devenit instabilă, fiindcă raportul bipolar SUA-URSS a căpătat trăsăturile unei confruntări care avea ca scenă întreaga planetă şi care a servit drept loc de probă a unui arsenal de arme convenţionale şi atomice.

Discriminarea rasială şi mişcarea pentru drepturile civile ale populaţiei de culoare ale pastorului Martin Luther King, actele de violenţă ale Ku Klus Klanului reînviat, handicapul american iniţial din cadrul acerbei competiţii pentru cucerirea Cosmosului, precum şi „criza rachetelor” din Cuba şi tragedia pierderii Războiului din Vietnam nu au îngenunchiat naţiunea americană, ci au întărit-o şi mai mult.

Totodată, „planul Marchall cultural” de izolare culturală şi propagandistică a URSS în lume, prin puterea comunicaţiilor, export cultural şi prin cumpărarea cunoştinţelor oamenilor de pretutindeni, liberalizarea politică şi culturală, intervenţiile militare făţişe asupra unor state şi guverne totalitare, dezvoltarea informatică şi iniţierea de către preşedintele american Reagan a „Războiului Stelelor” de apărare cu rachete spaţiale a dus la prăbuşirea colosului comunist şi la dominaţia absolută a SUA. După aceea, Războiul din Golf contra Irakului şi tragicele acte teroriste din SUA au intensificat lupta contra terorismului internaţional. Această aroganţă a puterii a continuat cu acţiuni militare în Afganistan şi Irak, cu costuri financiare ridicate - care, însă, nu au împiedicat aplicarea Doctrinei Dolarului, prin care interesele economice americane se manifestă în lume prin strategii de politici bugetare şi monetare favorabile şi prin control excesiv, fapt ce a avut un impact negativ asupra economiei americane. Astfel, SUA nu au fost ocolite de efectele recesiunilor economice provocate de criza materiilor prime şi de criza financiară, pe lângă efortul de combatere a organizaţiilor mafiote şi ale crimei organizate.

Cu toate acestea, autoarea a întâlnit americani cu spirite neliniştite care evadează din inerţia unei societăţi convenţionale, pentru a călători prin necunoscut, ca balsam al sufletului deprimat, ca o înţeleaptă trecere spre fraternitate şi libertate, sub forma unui impresionant poem metafizic. Mediul american e privit ca o sinteză a libertăţii şi a unităţii, căci faptele sale eroice au fost mai mereu înfăptuite în aer liber. Acum, însă, modalitatea de

Ecouri literare nr. 10 evadare din fericirea sa zilnică a fost înlocuită de globe-tro/er-ul rătăcitor, extrem de mobil, dar urmărind aceleaşi idealuri intangibile ale rătăcirii.

Călătoria devine, deci, o metaforă pentru schimbare, experienţe educative şi o rebeliune împotriva moralităţii convenţionale. Omagiul adus posibilităţii de a găsi adevăruri spirituale în decursul rătăcirilor fac ca viaţa să devină un mod ce transcede canoanelor existenţei convenţionale.

De aceea, miraculosul şi fabulosul nu vin numai din străfundurile istoriei sau din civilizaţia timpurilor trecute, ci reprezintă creste născute azi prin frumuseţi căutate de privirile de ieri ale aventurii cunoaşterii, chiar dacă aceiaşi ochi s-au hrănit mai de demult cu aceeaşi artă, literatură, istorie, filosofie sau ştiinţă. Veşnica grabă fecundă a lumii o întâlnim numai la New York - oraşul global şi uluitor care nu doarme niciodată, centru financiar internaţional, locul contrastelor şi al simbiozei culturilor mondiale. Sentimentul forţei interioare şi a certitudinii se naşte la New York, oraşul visurilor, al banilor câştigaţi rapid, al succesului fulminant, dar şi al dezamăgirilor de proporţii. De la seismograful lumii financiare de pe Wall Street la optimismul miilor de studenţi de la Columbia University şi la vacarmul din Manha/an şi Chinatown şi până la binecunoscutul Times Square „Răscrucea Lumii” şi Broadway găseşti unicităţi şocante, formând o citadelă completă a extrava-

ganţei şi a simplităţii.

Vântul cunoaşterii - încremenit pe creştetul înalt al sufletului autoarei - ne duce către puternica colonie de români din Bostonul libertăţii şi al „nobleţei” americane, din care a rămas însă strălucirea culturală a Universităţii Harvard şi Memorialul Holocaustului nazist. Apoi, demenţialul torent al Cascadei Niagara - ca dar dumnezeesc creat în milenii într-un decor dantesc de „Noapte a Valpurgiei”, când cerul şi apa se împerechează într-un muget furibund, iar valurile invadează fulgerător curajul temerarilor vizitatori - ne aruncă uimitor către Westernul Sălbatic, zonă aridă locuită de indienii decimaţi. În fine, mafiotul Chi-

Pagina 101 cago - denumit „Second City” - constituie adevărata răscruce a preeriilor Vestului mijlociu, aflat la confluenţa râului Chicago cu Lacul Michigan.

Apoi, Drumul Independenţei ce trece prin statele Indiana, Ohio, Pennsylvania, Virginia, Maryland, cu mici popasuri în oraşele Toledo, Detroit, Cleveland, Pi/sburgh, oraşul oţelului”. Dacă Toledo impresionează prin magazine, hanuri, cinematografe în aer liber, Detroit, centrul important economic şi cultural, este supranumit Parisul de Vest şi capitala automobilului. Urmează capitala marilor decizii, Washington D. C., a cărui Capitoliu tronează cărările gloriei americane şi Philadelphia, importantă metropolă culturală, economică şi politică, implicată direct în Războiul de Independenţă. Considerată „Atena Americii”, această urbe a dragostei şi frăţiei îmbină armonios vechiul cu noul.

Odată cu San Diego intrăm în celebrul „popas al balenelor” de pe ţărmurile Pacificului, unde marea are propria-i linişte nefirească, când valurile catifelate şuşotesc în dulcea lor tălăzuire, în această pace adâncă a lumii invizibile. De aici ajungem în „Oraşul Îngerilor” - Los Angeles, metropola californiană a strălucirii, fanteziei şi modei avangardiste, a starurilor de film hollywoodiene, a reşedinţelor monumentale ale celebrităţilor din Beverly Hills, a stelelor vedetelor preferate, a magazinelor de lux, cu infinite atracţii şi tentaţii, ce îmbrăţişează şi absoarbe chintesenţe culturale americane. Capitala filmului şi a televiziunii, Mecca culturală cu 300 de muzee, Los Angeles e oraşul al cărui spirit a devenit o filosofie de viaţă: „Visează orice, căci totul este posibil!”. Primăria (Downtown-ul), bulevardele Sunset şi Hollywood, locaţiile faimoase frecventate de staruri, priveliştile spectaculoase asupra oraşului de la Observatorul Griffith, parcul tematic Disneyland, celebrul Universal Sudios, Jurassic Park încoronează fascinaţia libertăţii lui „American Dreams”.

Plecând din Los Angeles spre San Francisco guşti din plin frumuseţea coastei californiene, cu ale sale plaje pline de lux şi rafinament, cu sălbăticia legendară a limanelor holistice din Big Sur. De o parte a golfului se află oraşul San Francisco, de cealaltă parte salba de oraşe Richmond, Albany, Berkeley, Oakland, Alameda. Stând sub semnul unui sfânt, San Francisco este un port elegant, clădit pe o educaţie aleasă, cu o diversitate culturală aparte. În fine, în apropiere de coastele californiene se găseşte mica insulă Alcatraz - care a fost când far, când fort militar, când închisoare militară sau federală. În Insulele Hawai - „mărgăritarul Pacificului” - simţi cum viaţa trăieşte cu faţa la soare, încă

Ecouri literare nr. 10 plină de credinţă! Pământ roditor din zgura pântecului revărsat al ucigătoarelor erupţii, Insulele Hawai privesc cu marmură de umbre şi lumini apele bătrânului Pacific. Printre giganţii seculari situaţi de-a lungul versanţilor vestici ai Sierrei Nevada ajungi la seducţia şi extazul oraşului luminilor - Las Vegas, o metropolă a tentaţiilor şi a culorilor, a păcatelor, o citadelă ce aduce omagiu frivolităţii, lăcomiei, plăcerii şi distracţiei. În imensa frumuseţe a Pământului nu ai cum să nu incluzi Marele Canion - expresie a măreţiei şi puterii naturii - şi Valea Morţii, cu halucinantele sale peisaje.

După strălucitoarele Nevada şi Louisiana, inconfundabilul Texas îţi formează o anumită impresie care nu se poate şterge atât de uşor din minte: capitala Austin, loc ideal de distracţie, o Mecca a mişcării hippy de altădată, liniştitorul Houston, însângeratul Dallas şi hispanicul San Antonio. Apoi, treci de efigiile franţuzeşti Aberville, Lafaye/e şi New Orleans şi simţi surâsul adorabilei Florida şi al fascinantului Miami - „Casablanca Americii” - centru turistic mondial unde nu te plictiseşti niciodată, cu plaje fermecătoare şi infinite distracţii, completat de paradisul din Florida Key West.

Croaziera în paradisul caraibian pe care a întreprins-o autoarea nu numai că e o oglindă a confortului şi un voiaj de vis pe apele Caraibelor, dar e o chemare a sufletului ei la taifas cu străveziile ape de cleştar şi cu azurul imaculat al cerului de deasupra insuliţelor cu plaje de nisip fin. Cu oprire în cele mai exotice locuri, călătoria te absoarbe într-o ademenitoare relaxare, în acel etern în care ciclurile timpului vâslesc ca nişte barcagii printre stele, trimiţându-ne influxuri spre liniştea sufletului. De la straniul mister al Bermudelor şi la însoritul Bahamas, la seducătoarele ritmuri cubaneze din paradisul exotic primordial şi la veritabilul ţinut ecologic Grand Cayman (cu recifuri de corali şi plaje curate), până la farmecul unui safari jamaican în Montego Bay sau al unei plaje în Honduras ori în Belize City, fantasmele acestor lumi inedite manipulează cu fineţe inima călătorului din umbra dramelor vieţilor bieţilor mayaşi. În încheiere, putem spune că această cavalcadă a destinului american trăită de OLTEA RĂŞCANU GRAMATICU e acelaşi murmur etern al călătoriei ce se transformă în amantul ideal care o ajută să-şi dezlipească bucăţica de suflet şi să intre într-o totală uniune extaziantă şi liniştitoare a propriei fiinţe cu Absolutul, fie şi numai pentru a-i ridica tristeţile-n cer!

Pagina 102

Ştefan Lucian MUREŞANU

PREVIZIUNE CATACLISMICĂ ÎN POEZIA SIMBOLISTĂ BACOVIANĂ Mo$o: Vrăjitorilor evului mediu le spun: / - Lăsaţi să clipească ochiul senin deasupra Egipetului, / Niciodată nu mor martirii dreptăţii. (George Bacovia) eorge Bacovia s-a născut ca poet-om şi şia revărsat erudiţia imaginativă spre cenuşiul maturităţii, când durerea fizică îi măcina trupul dezgolind dorul de o lume pe care numai el o putea vedea şi urmări în evoluţia ei decadentă.

Această evoluţie îşi trăia planul existenţial de când păcatul adamic a pus stăpânire pe pornirile necontrolate sau sugestiv mimate ale entităţiiom. Decadenţa este repetitivă, la fiecare generaţie se nasc renghiuri umane dezinvolte, tulburate de situaţii, complex, care, dacă societatea este nepregătită să stopeze, cât de cât, evoluţia regresivă, cade într-o amnezie a bunului simţ: Omul începuse să vorbească singur…/ Şi totul se mişca în umbre trecătoare - / Un cer de plumb de-a pururea domnea, / Iar creierul ardea ca flacăra de soare (Altfel).

O calamitate este o evoluţie a naturii, o schimbare, beneficul formării unei noi perioade de gândire a omului. În versurile citate în rândurile de mai sus poetul prevede această stare naturală şi ireversibilă, subtil degajă situaţia cataclismică: omul începuse să vorbească singur…, rezultat al unei suferinţe, a unui semn care sugerează sfârşitul. Versul al doilea denunţă dezastrul, teluricul îşi pierde protecţia celestului iar umbre trecătoare tind să stăpânească viul sub valtrapurile nefiindului. Ideea eului treaz se pierde pentru că materia cenuşie este distrusă de imposibilitatea înţelegerii existentului.

Versul al treilea, din cel de-al doilea catren

G

Ecouri literare nr. 10 al poeziei, sugerează conştientizarea sfârşitului de către simbolul entităţii-om: Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ, / Omul începuse să vorbească singur…. Morbidul învineţit de gânduri măreşte şi mai mult starea tensiunii apocaliptice adăugând teama, gerul, lipsa cuvântului care supune creierul posibilităţii de a se înălţa prin idee: Prin întuneric bâjbâiesc prin casă, / Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură (Sonet), sunt repere ale temerii poetului-om strânse în fiindul lui şi lepădate prin mişcări nu necontrolate, ci voite, ca manifestări ale grelei încercări a ruperii eului viu de cuvânt. Faptul că vorbeşte întruna este semnul existenţei, al vieţii încă dăruită de Cel de Sus. Bacovia previzualizează, conştientizează şi sugerează subtil sfârşitul, pe care, poate, în vremea când a creat, a fost reţinut de către cei care îi analizau scrisul să îl enunţe deschis, ambiguizând exprimativ ideile lui: Ca şi zarea, gândul meu se înnegri…/ Şi de lume tot mai singur, mai barbar (Gri).

Versurile deschid un tablou sumbru, al singurătăţii nu depline însă plină de taine, pe care el, ca un iniţiat, le desluşeşte şi le destramă căutând eliberarea Pământului de întuneric. Este imposibil pentru că potopul se năpusteşte asupra fiindului: Prin măhălăli mai neagră noaptea pare…/ Şivoaien case triste inundară - / Ş-auzi tuşind o tuse-n sec, amară - / Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare (Sonet), totul se surpă, negrul înghite decăzutul sumbru al mahalalelor, tusea este cea care îneacă viaţa amăgind-o între zidurile reci, pline de igrasie, care chinuieşte trupul şi odată cu el sufletul, atâta timp cât sălăşluieşte în interiorul inimii bătânde.

Printre ultimii supravieţuitori ai dezastrului apocaliptic, poetul nu întrezăreşte vreun viitor luminos omenirii, ea se va mai zbate încă mult în nelumina prin care se întrevede: Pustiu adânc…// Şi-aud gemând amorul meu defunct, / Ascult atent privind un singur punct / Şi gem, şi plâng, şi râd în hi, în ha (Amurg de toamnă). Cele două interjecţii ridiculizează existentul, un fel de haz de necaz însă nu minimalizează cu nimic efectul apocaliptic, premeditat, al naturii care caută să distrugă în imaginaţia lui entitatea-om, blocând-o în întunericul lipsit de viaţă, căci timpul este o iluzie care are un scop, iar iluziile sunt pătimaşele jocuri ale închipuirii.

Maladivul este semnul agoniei: O palidă fată cu gesturi grăbite / Aşteaptă pe noul amor…(În grădină), dezmorţind speranţa supusă salvării prin iubire totul se pierde în aşteptarea sfârşitului, de care literatul are o cunoaştere însă nu temei: Şi frunzele cad ca un sinistru semn, totul

Pagina 103 purtându-ne în străfunzimi coborâtoare în răbdarea păcatului existenţial. El este: … solitarul pustiilor pieţe / Cu jocuri de umbră ce dau nebunie…

(Pălind) cel ce încă bântuie teluricul şi asistă neputincios la jocul macabru al umbrelor misterioase care au început să pună stăpânire pe Pământul aflat în agonie.

Damnat să privească: pălind în tăcere şi-n paralizie (Pălind) umbrele ameţite de perpetuul întuneric al apropierii sfârşitului el zăreşte: Apostoli în odăjdii violete (Amurg violet) şi trage nădejdea unei reveniri la normal însă amurgul morţii îl face să plângă tremurând şi asistând la un sfârşit apocaliptic: Afară târgul stă pustiu / Şi ninge ca-ntrun cimitir (Nevroză) unde: Carbonizate flori, noian de negru…/ Sicrie negre, arse, de metal, / Vestminte funerare de mangal, / Negru profund, noian de negru…(Negru) supun fiindul unui chin psihic derutant. Imaginile terifiante, pe care Bacovia le traversează din subconştient în conştient, ne fac să urmărim o viziune a poetului referitoare la ceea ce înseamnă starea de fapt existenţială a egoului, care se cere eliberat de umbrele întunericului.

Entitatea-om nu are puterea detaşării de real însă poetul-om desăvârşeşte întunericul prin fascicul vizionar şi urmăreşte tăcut, încă din viaţa celor neîntâmplate, cursul timpului viitor. Iniţiat prin suferinţă şi plămădit să fie cel care să vadă vibrând scânteile de vis, Bacovia lasă ca testament al nevolniciei omeneşti poeziile sale întocmai marelui prevestitor Ioan.

Catrenul, din una dintre creaţiile sale, pe care nu întâmplător poetul o numeşte „Moină”, sinonim cu adjectivul moale, este o stare specifică a vremii, caracterizată printr-o temperatură ridicată a aerului, urmând unei perioade de temperaturi scăzute, care influenţează apariţia ceţii şi umezelii secătuitoare, în poeziile sale a unor umbre misterioase, a unei neînţelegeri totale a vieţii în astfel de momente, două anotimpuri se impun apocaliptic peste pământul aproape distrus: Şi toamna, şi iarna / Coboară-amândouă; / Şi plouă, şi ninge, - / Şi ninge, şi plouă (Moină). Să ne imaginăm că George Bacovia ca un suferind a ceea ce boala pusese stăpânire pe trupul lui firav i s-a dezvoltat atât de mult puterea imaginativă a înţeleptului prin meditaţie încât, ceasurile sale de creaţie poetică deveneau clipe de vedere a viitorului lumii.

Când în poezia sa, „Amurg de toamnă”, spune: Ascult atent privind un singur punct, sugerează meditaţia profundă, legătura tainică cu celestul: Căci vremea este aproape (Apocalipsa lui Ioan, p.1205), spusese cândva, după naşterea Mântuitorului, prorocul Ioan. Chipul Marelui Salvator al tainei continuării vieţii pe pământ şi destinului

Ecouri literare nr. 10 de a mai exista încă a omului, poartă o astfel de înfăţişare în scriitura lui Ioan: Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii lui erau ca para focului (Apocalipsa), în poezia lui Bacovia, „Tablou de iarnă”, apare ca un mister al timpului: E albul aprins de sânge-nchegat / Şi corbii se plimbă prin sânge… şi sug / Dar ceasu-i târziu… în zori corbii fug, - solicită atât de puternic previziunile imaginative ale poetului încât, în doar cele trei versuri, el parcurge un întreg eveniment petrecut al drumului spre Golgota şi, totodată, poetul vede sfârşitul îngrozitor al nebuniei lumii.

Iubirea lui Iisus faţă de entitatea-om Bacovia o redă prin cuvântul iubito, în care pune atâta patimă şi grijă în exprimare, situând nostalgia şi perpetua dorinţă de a fi înconjurat de iubire.

Atunci când spune: Citeşte-mi ceva de la poluri, / Şi ningă… zăpada ne-ngroape (Decembre), poetul din omul trecerii conştientizează sfârşitul şi ştie că Mântuitorul este: Cel ce cercetez rărunchii şi inima (Apocalipsa), îndemnând neputinţa din omul profan: Nu râde… citeşte-nainte (Decembre) şi observă că, deşi e ziuă, întunericul spumegă ajutorând în distrugerea sa potopul.

Lumea nu este semnificativă în creaţia ba-

coviană poate şi datorită faptului că el trăieşte deja, în poezia sa, într-o lume sfârşită, bântuită de umbre care îi dau ocol însă faptul că a fost iniţiat de tainice făpturi nu poate încă să fie atins de răul

Pagina 104 abătut asupra pământului, de ploi interminabile, noian de negru, întuneric, chipuri bolnave şi fiinţe carbonizate.

Sfârşitul simţindu-l aproape dezvăluie singurei fiinţe dorite, iubita, taina, spunându-i: Ascultă cum greu din adâncuri, / Pământul la dânsul ne cheamă… (Melancolie), căutând să o facă să se detaşeze de fiindul său profan şi o îndeamnă, precum Lot pe a lui nevastă, să-şi lase trecutul lumesc, pângărit de vicii amăgitoare, şi să înceapă să vadă prin întuneric lumina scânteietoare: Ascultă, tu, bine, iubito, după care încheie prin a-i spune că teama va fi şi mai mare atunci când ea ştie şi nu se rupe de răul pătrunzător: Veghează, şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu (Apocalipsa), să aibă puterea: Şi s-asculţi pustiul (Rar).

Mitul singurătăţii veşnice este mitul eliberării de fiind, al unei gândiri elevate profund imaginative în permanenţă levitaţie: Nimeni, nimeni, nimeni… / Cu atât mai bine - / Şi de-atâta vreme / Nu ştie de mine / Nimeni, nimeni, nimeni…(Rar).

Triplicitatea pronumelui negativ nimeni, repetată şi la sfârşitul catrenului, sugerează descompune-

rea carnalului, levitaţia sufletului şi dispariţia telurică a celor trei intersecţii, care au derutat egoul cât a fost trăind pe pământul negru. Culoarea pământului trebuia de la începuturi să trezească în om suspiciunea timpului căderii lui, tocmai şi datorită faptului că derma, prin gândirea omului, nu

Ecouri literare nr. 10 a avut putinţa să evolueze, atingând tainele apărării de intemperii ale pământului. Nimeni este ca un suflu sistolic în pieptul pământului, un existent măsurat în timp de care poetul avea cunoştinţă pentru că el tremură la ironia sfârşitului de timp considerat perpetuu, nelimitat. Retragerea sa în întuneric este ca retragerea lui Zamolxes în subteran, având, probabil, o similitudine secundară cu tainiţele iniţiatice şi cu procedeele unor eroi civilizatori (Victor Kernabach, „Biserica în involuţie”, p.127) sau mai bine spus a unei aşteptări de promisiuni mesianice, pentru că Bacovia nu se consideră un zeu care anunţă sfârşitul omenirii împiedicate de lanţurile nevăzutului involuţiei, el este un vizionar dar şi un erou ce trage semnalul apariţiei veşniciei nopţii târzii: Veşnic, veşnic, veşnic…/ Rătăciri de-acum / N-or să mă mai cheme / Peste vise bruma, / Veşnic, veşnic, veşnic (Rar).

Sunt două stări care îl fac pe literat înţelept şi miraculos de meditativ: durerea fizică sau durerea dorului. Două prefaceri ce pun stăpânire pe existentul poetului-om, îi clatină existenţa; îl târăşte în teluricul profan al mocirlei orânduirii antiliterate prin natura ei mercantilă ca apoi să îl înalţe spre imensul celest deusian unde locul lui este pentru eternitate.

Bacovia este unic, simbolismul nu-i tronează în totalitate creaţia literară însă i se substituie bogăţia sensurilor profunde. El este un rezonator dramatic al suferinţelor sociale pentru că însăşi biografia şi epoca trăirilor sale ne explică suficient motivele pe care le-a avut pentru a fi învăluit în greul valtrap al tristeţii dar şi al derutei însă totul apare amplificat în existenţa teribilă a unei sensibilităţi exarcebate: Barbar, cânta femeiaaceea…/ Şi noi eram o ceată tristă - / Prin fumul de ţigări, ca-n nouri, / Gândeam la lumi ce nu există…/ Şi-n lungi, satanice ecouri / Barbar cânta femeia- aceea (Seară tristă).

O scenă a prevestirii, un semn satanic al pieirii, femeia-aceea ar putea sugera Apocalipsa celor tăinuiţi şi descoperiţi însă nedesprinşi de viciile lumeşti. Poate, de aceea, prelungindu-li-se agonia: Prin fumul de ţigări, ca-n nouri, existenţa lor nu mai însemna nimic în faţa pierzaniei pentru că singurul, care mai sesiza suferinţa era poetul, care gândea la lumi ce nu există, auzindu-le ca un ecou vaietele din străfunduri şi vede: Întreg pământul pare un mormânt…(Note de toamnă). În poezia bacoviană nu se repetă nimic, totul este un curs firesc al stărilor de fapt, natura, viaţa omului, mişcările umbrelor, o mitologie a firescului în nefiresc, un neînţeles înţeles până la urmă cu trimiteri ca în Scriptură şi cu dăltuiri adânci în cele patru camerele pietrificate ale ini-

Pagina 105 mii. Bacovia nu a creat pe Pământ, el se înălţa în noapte în camera-i tăinuită a Universului, privea şi cuvântul învia murind pentru că aşa vedea el lumea prin durerea lui fizică auzind: Chemări de dispariţie mă sorb, / Pe când, tăcut, se-ntoarce-acelaşi corb, / Tăind orizontul, diametral (Amurg de iarnă). Corbul sugerează levitaţia sufletului însă şi semnul iniţierii, este pasărea morţii dar şi a fidelităţii faţă de omul superior, care are puterea să-l îngenuncheze şi să îl facă să-i destăinuie din misterele lumilor a căror vieţi le-a tot strâns în zborul înmiit al deplasărilor în timp. Este prima pasăre căreia Noe îi dă libertatea să zboare peste pământul înecat de ape. În literatura populară corbul este cel ce iniţiază voinicul, îl veghează şi îl apără de răul care se abate asupra lui. Este pasărea sufletelor ce le poartă încă prin lume, cea care nu le eliberează decât atunci când dau semn de învrednicire a iscusinţei şi a purificării pe drumul înaltului ceresc, de unde nu mai revin pe Pământ. Poate, din matricea lor, să fie purtate pe o altă stea şi sub o altă formă de viaţă.

După prăpădul abătut asupra pământului, câteva umbre levitează însă poetul trăieşte într-o veşnică imensitate, care îl înfricoşează: Tu, haos, care toate-aduni…/ În golul tău e nebunie, - Şi tu ne faci pe toţi nebuni (Pulvis) este un haos al ordinii din care marele Eminescu face să răsară Luceafărul: Din chaos Doamne-am apărut / Şi m-aş întoarce-n chaos…/ Şi din repaus m-am născut, / Mi-e sete de repaus (M. Eminescu, „Luceafărul”) şi, precum acesta, obosit de previziuni şi de chinul bolii, Bacovia îşi doreşte ca nimeni altul odihna: E mult de când dormim în umbră, / În cimitirul violet…(Amurg).

Bacovia triplează fiindul, când inert, nepăsător de existenţa viului: Stam singur în cavou… şi era vânt…, când lăsător al libertăţii de levitaţie a

Ecouri literare nr. 10 spiritului, bântuind lumea vie: Stam singur lângă mort… şi era frig…(Plumb), alternând cu cealaltă stare de fapt a egoului: Te voi aştepta, într-o zi, sau într-o noapte oarecare / Pentru ca să văd dacă mai pot să am o preocupare (Vae soli…). Prin aceasta divulgând superioritatea sinelui poetului iniţiat în tainica măsură a timpului, pentru că în concepţia stoicilor greci cuvântul indica numai raţiunea, care guverna universul fără să-l fi creat, operând dinăuntrul naturi, în comparaţie cu noţiunea aramaică memra ca verb divin ce opera asupra naturii dinafara ei.

Cuvântul poetic bacovian se formulează în spaţiul deusian şi coboară descriind misterele spaţiului luciferic, pentru că moartea, ca fapt sigur al întreruperii vieţii, este doamna care ia trupul însă nu şi sufletul poetului, pentru că acesta nu îi aparţine decât matricei din Univers: Şi adormind o dată-n pace toţi cei de azi şi eu şi tu, / Veni-vor alţii să viseze dacă totul e fals sau nu…(Vae soli, din latină: vai de cel singur).

Dacă vom urmări în profunzime sensul acestor două versuri, vom constata că după verbul adormind poetul foloseşte, nu întâmplător, numeralul o dată şi nicidecum adverbul de timp odată, ca sens edificator al unei singure morţi în care apare trinitatea existenţială a unor pronume temeinic uzitate de toţi vorbitori, indiferent de situaţia sau profesia pe care o au, sunt trei pronume care identifică viaţa şi rezultatul ei, fără acestea omenirea ar fi fost inexistentă. Ultimul vers este cel al conştientizării ciclului, un perpetuu sens al renaşterii prin moarte, o întoarcere într-un alt timp: Şerpi cu puteri de magie, / Secrete ale vremurilor, / Civilizaţie înspre viitor, / Eroii libertăţii / Vă apără…/ Egipet, revărsare a Nilului de aur…

(Egipet).

Pagina 106

Ecouri literare nr. 10

Elena AFRASINEI Un picaro autohton

acă folclorul românesc este expresia înţelepciunii populare, nu se putea să nu apară şi varianta ei glumeaţă, care-şi râde de prostie sub diferitele ei forme: Păcală.

Simpaticul personaj este un erou de tip picaresc, căruia îi place să hălăduiască prin diferite teritorii sociale, cu principalul scop de a se amuza pe seama credulităţii chiar a oamenilor sus – puşi.

Căci nu o dată, preotul satului sau boierul se păcălesc cel mai aspru, iar cei mai plini de sine sunt sancţionaţi printr-o umilire, dacă se poate, în faţa tuturor, în văzul satului. Aurul nu prea se lipeşte de năstruşnicul erou, adesea el lasă de la sine şi-l uimeşte chiar pe Dumnezeu, alegând din toate bunătăţile raiului un fluier ori un caval cu care să petreacă pe cât cu putinţă frumos. Păcală este acela care pedepseşte îngâmfarea, lăcomia, adulterul, dar nu precum arhanghelul Gavril, cu spada în mână, ci înscenând demascări de toată frumuseţea.

Păcală este spaima neghiobilor, a fuduilor, a perverşilor pe care-i face de tot hazul. Snoavele acestea mustesc de un umor plin, sănătos, popular, de râsul homeric al lui Creangă, dar tot râsul spre învăţătură, căci Slavici nu aşterne vreo poveste pe hârtie fără să se gândească la morala pe care cititorul o va trage, mistuindu-i toate înţelesurile. Cu multă savoare a versificat aventurile lui Păcală şi Petre Dulfu cel sfătos şi meşter la vorbă.

Păcală este înaintaşul lui Bulă care ne-a făcut întunericul totalitar mai uşor de îndurat. Păcală este omul care trăieşte pentru a petrece, iar încercările lui de a se „aşeza” ca un om serios şi de treabă sunt, în genere, descurajate de satul care-i caută pricină, care-l invidiază pentru isteţimea lui.

Dar el sfârşeşte prin a-i trimite pe cei carel condamnă la moarte în apa cea mai adâncă, păcălindu-i că acolo se găsesc turmele cele mai grase şi mai lânoase. Un argat precum Păcală este fie o pacoste, pentru un stăpân lacom şi crud, care şi-a găsit astfel nănaşul, fie o binecuvântare, pentru un om de treabă, dar înşelat de nevastă.

Căci Păcală face judecăţi asupra oamenilor şi nu-i lasă la nevoie, după cum nu-i lasă nepe-

D

depsiţi. Păcală se apucă de furat de amorul artei, pentru a-şi demonstra înaltele abilităţi, şiretenia şi iscusinţa şi orice boier, fie cât de ambiţios, se lasă păgubaş într-o cursă aşa de nedreaptă. Căci lui Păcală nimeni nu-i face faţă, el joacă feste la cinci argaţi dintr-o dată, preveniţi că-i paşte răzbunarea lui Păcală.

Ne duce cu gândul la nebunul din teatrul elisabetan, care spune în gura mare adevăruri nepermise, sau la proverbul românesc „gura păcătosului adevăr grăieşte”. Dezinteresat, surâzător, şugubăţ, milostiv, iertător când îi dă mâna, duşman declarat al suficienţei, al prostiei şi al îngâmfării, Păcală ne face, cu fiecare lectură, copii la suflet, bucuroşi a-l susţine în toate incredibilele sale încercări, din care binele iese victorios, iar răul pus la zid. Năzdrăvăniile acestea au un rol înalt moralizator, căci însuşi diavolul o păţeşte atunci când îi caută pricină lui Păcală.

Victorios până la a fi „premiat” de Dumnezeu, el este un cavaler al onoarei, un cruciat al

dreptăţii care intervine oriunde ordinea lumii este periclitată.

Dar o face fără încruntare, fără a filosofa, cu un bun simţ şi cu o destindere care ni-l fac pe veci prieten. Păcală, „mon semblable, mon frère”.

Pagina 107

DUMITRU ALISTAR n 1968, când Liceul „Cuza Vodă” din Huşi sărbătorea semicentenarul, în revista şcolii „Zorile”, număr festiv, inginerul Gheorghe Harnagea evoca (în numărul 3-4, pe octombrie), faptul că făcuse „parte din cele două promoţii care creaseră revista” şi îşi „identificase propria-i viaţă de şcolar – din toamna anului 1921 până în primăvara anului 1923, amintirilor din acea vreme”. El detalia cum se realizaseră colecţiile revistei în perioadele 1922-1923 şi 1930-1932, totalizând 14 numere cu un volum de 350 de pagini, găsite ulterior aproape în totalitate şi păstrate la Biblioteca Academiei Române.

“O parte din articolele apărute în cele două colecţii merită retipărite, în timp, într-o rubrică a trecutului din Zorile de azi, pentru calitatea lor deosebită – sau pentru valoarea lor documentară”, sugera fostul ei gazetar.

Acum la semicentenarul şcolii, cei din 19221923 luau cunoştinţă că fuseseră urmaţi de cei din 1930-1932, văzându-se evocaţi împreună şi în “Zorile” din 1968.

Fostul conducător al Zorilor din 1930-

Î

1932, elevul de atunci Alistar Dumitru, astăzi Decan al Facultăţii de filologie a Institutului Pedagogic din Bacău, adresează Zorilor 1968 „Urarea

Ecouri literare nr. 10 unui frate vârstnic” – în primul articol din numărul 1-2 al revistei, noua serie . În 2007, în „Huşul în presa vremii”…, Editura Edict-Production; TipoMoldova, Iaşi, Ion N. Oprea notează (p. 354): „Perioada 1930-1932 a „Zorilor” a fost şi ea fructuoasă. „Zorile” din ianuariemartie 1932, anul II de la reapariţie, purta pe verso copertei înscris Comitetul de conducere al Societăţii culturale “Zorile” care era alcătuit din următorii membri, sub conducerea profesorului Gavril Holban, preşedinte de onoare: Gâdei Octavian, preşedinte activ; Adrian Aurel, vicepreşedinte; Alistar Dumitru – secretar; Săvescu Ion, casier, membri: Chiper Gheorghe, Andronic M., Creţu I., Turculeţ V., Gheorghiu V. Semnau proză: Chiper Gheorghe, Alistar Dumitru, Gâdei Octavian, E. Popescu, Gheorghiu Constantin, I. Săvescu, iar poezie: Mercaş D., E.Z.C., Celulescu C., Gâdei Octavian, Gheorghiu V., Alistar Dumitru, Moţoc D. Constantin”. „Dumitru Alistar a văzut lumina zilei la 18 iulie 1914, „la ora patru după amiază”, sub soarele fierbinte al lui Cuptor, fiu al învăţătorului Gheorghe-Dumitru Alistar şi al Mariei Alistar, născută Sofroni, în comuna Duda, judeţul Fălciu.

Venea pe lume în anul în care Europa se afla deja sub flăcările războiului, în tranşeele căruia tatăl său, ofiţer, se va distinge în luptele de pe valea Caşinului, la „Înţărcătoare”, rănit şi decorat, scăpând cu viaţă”, scriu Marin Cosmescu şi Ioan Dănilă într-un volum intitulat „Dumitru Alistar - un ilustru cărturar moldovean, poet, traducător, lingvist”, apărut la Editura „Egal” din Bacău, 2004.

Volumul cuprinde o concisă şi substanţială evocare a vieţii şi activităţii profesorului, însoţită de note, comentarii, ilustraţii, cu poezii, pamflete, traduceri şi studii lingvistice la Addenda.

-Casa părinţilor a avut o istorie foarte zbuciumată… Aşezată în mijlocul satului Râpi (Duda), era o casă bătrânească, foarte veche, făcută de bunici… O casă cu două odăi, cum e la ţară, cu tindă şi bucătărie… Ea a devenit cooperativă, magazin, după ce a fost naţionalizată, pe motiv că bunicul era chiabur…Bunicul s-a mutat la sora lui, iar tata la Huşi, la sora sa, măritată acolo…Bunicul a murit curând, dar bunica a trăit mai mult… Aşa era atunci: li se luau casa, pământurile, fiindcă… erau chiaburi, fiindcă agonisiseră prin muncă toată averea… Şi cum v-am spus, casa a devenit cooperativă… A mai fost transformată, dărâmată… mă rog, ulterior a fost dată înapoi unei mătuşi, care ia dat-o unei doamne, Sânica, crescută de bunica, împreună cu un hectar de pământ, pentru că a avut grijă de ea… Practic, această casă e a lui Dumitru Alistar… Casa pe care, pe pereţii din faţă, aş

Pagina 108 vrea să văd o placă comemorativă, purtând emblema: Dumitru Alistar…, relatează doamna Rodica-Maria (Alistar) Tudorache, fiica distinsului profesor, intervievată de autorii cărţii, care îi pun destăinuirile sub titlul „Tata era un om care îşi punea tot sufletul şi toată pasiunea în tot ceea ce făcea”, sinteză a întregului ei discurs evocator privitor la înaintaşii ei.

-Cum s-a purtat bunicul, învăţătorul Alistar, cu elevul său, Dumitrică, sau Tică, cum îi spuneau în familie ? o invită la continuarea spuselor pe povestitoare, profesorul Ioan Dănilă, acum pe post de jurnalist de investigare.

-Şcoala primară a urmat-o în satul natal, avându-l învăţător pe bunicul… N-a fost prea sever cu el… nu-l proteja… Dar s-a comportat cu el aşa cum s-a comportat tata cu toţi elevii şi studenţii săi…

-Cred că a fost un noroc pentru Tică să-l aibă învăţător pe tatăl său, nu ?

-Nu. A fost ceva firesc. S-a dus în clasa întâi de la cinci ani. A fost un copil precoce. A făcut clasa întâi de două ori, pentru că nu avea vârsta cuvenită…Au fost, de fapt, ca doi ani de grădiniţă pentru dânsul…

Despre cum şi-a petrecut Dumitru Alistar copilăria la Râpi, în acele vremuri tulburi pentru cei mari, pe dealurile însorite ale Fălciului, locul copilăriei şi a lui M. Kogălniceanu, cu întinse livezi de vii şi pomi fructiferi, acolo unde sub privirile atente ale tatălui său va urma cursurile şcolii primare şi despre care ani îşi va reaminti cu nostalgie scriind la o altă vârstă a maturităţii într-o poezie „Din fund de veac” sensibilităţi în revista „Patrat”, timpul şi viaţa îl vor purta pe la Huşi, unde şi-a făcut şi Liceul. Aici, la Liceul „Cuza Vodă”, în revista şcolii, „Zorile”, după cum spuneam, va colabora scriind „înduioşător de naive încercări literare, versuri şi proză romantică juvenile”, pe care la vârsta maturităţii depline le va considera doar o „verificare de aripi înaintea marelui zbor”…”spre noianul zbuciumat al marilor confruntări cu viaţa”, justificare a ceea ce avea să scrie în articolul „Urarea unui frate vârstnic”, alături de alţi „înfriguraţi mânuitori de pană, ca Mihai Constandache, Octavian Gâdei”, la sărbătorirea semicentenarului Liceului din 1968…

De la Huşi, după terminarea Liceului, zborul l-a îndreptat pe Alistar către Iaşi, Cetatea Culturii, unde urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie, în perioada anilor 1932-1936, cu profesori de înaltă ţinută morală şi profesională, scriu biografii lui.

-Era, poate, un impuls propriu către cu-

Ecouri literare nr. 10 noaştere ? reia profesorul Dănilă şirul întrebărilor.

-Nu. Cred că a fost o simplă întâmplare…

De fapt, bunicii mei l-au înscris la medicină… Nu a făcut decât un singur semestru… N-a putut rezista şi a fost înscris la filologie, explică fiica, doamna Tudorache.

Anii de studenţie, petrecuţi în amfiteatre, cu profesori deosebiţi, vor rămâne adânc întipăriţi în sufletul şi inima absolventului, cartea redând ceea ce sintetiza unul dintre colegi pe reversul unei fotografii de album familiar: „Aminteşte-ţi că neam reprodus numele în momente cam critice; eu n-aveam nici un franc în buzunar, iar tu, numai un pol cu indulgenţă…Nu uita momentele mai importante din viaţa de student”…

Nu le-a uitat nici pe altele. După ce la 6 noiembrie 1936 îşi susţine lucrarea de licenţă în specialitatea limba şi literatura franceză, obţinând calificativul foarte bine, ca şi la absolvirea seminarului pedagogic din acelaşi an, ca şi la examenul de capacitate din 27 aprilie 1937, este numit profesor suplinitor la Liceul Naţional M. Sadoveanu, pleacă în armată, este lăsat la vatră iar la 25 octombrie 1938 Dumitru Alistar se prezintă la Bacău unde era numit profesor provizoriu la Şcoala Normală de băieţi, profesor de limba franceză.

-Anii 1938-1939 au fost pentru el perioada înfiripărilor prieteniilor şi de afirmare în plan publicistic. Cum îşi alegea profesorul Dumitru Alistar prietenii şi care erau aceştia ? o întreabă reporterul pe doamna Tudorache.

-Stând la gazdă la domnul profesor Grigoriu, primii prieteni pe care i-a făcut, în afară de gazda sa, au fost profesorii Andrei Mocanu, Adrian Olinic şi Theodor Fecioru… Toţi trei, redactori ai „Patratului”, alături de tata, erau nişte oameni foarte buni în meseria lor, foarte culţi şi era o plăcere să-i asculţi, când porneau discuţiile…

-Unde a mai locuit familia profesorului Alistar ?

-După ce s-a căsătorit tata ( cu Olga-Elena Vlahuţă, nepoata scriitorului Alexandru Vlahuţă, funcţionară la Primăria Bacău şi apoi secretară la Liceul Comercial din Bacău), am locuit un timp într-o cămăruţă din clădirea Liceului Ferdinand, când tata era directorul liceului… Pe urmă, am locuit în casele doctorului Năstase, pe strada Moineşti, azi strada George Bacovia…

-La ce număr, pe strada Bacovia -La numărul 53…

-Cred că această casă ar trebui localizată, în viitor, dat fiind că profesorul Alistar a locuit multă vreme acolo… în acei ani a luat fiinţă revista Pătrat, unde s-a născut nucleul acesta de intelectuali,

Pagina 109 fără nici o tendinţă politică sau socială.

Primul număr al revistei şcolare apărea la 10 aprilie 1939 şi avea ca editorial titlul „Ce nu vrem”, semnat de Andrei Mocanu şi se vroia o replică la multitudinea de gazete care apăreau în epocă într-o diversitate care nu mulţumea… Autorii studiului spun că la început, când li se alăturase decât Andrei Mocanu, redactorii ei au vrut să o numească „Triunghiul”, pentru ca apoi, când lea venit tovarăş şi Theodor Fecioru, cel care mai târziu va deveni primarul oraşului, au botezat-o „Patrat”, pentru că îi avea ca redactori pe toţi cei patru. În „Patrat” s-au publicat de toate, dar numai operă de calitate, proză şi poezie, ea fiind frondă şi afirmare pentru poetul şi pamfletarul Dumitru Alistar căruia autorii cărţii despre dânsul îi rezervă un spaţiu larg care probează şi calitatea de bun traducător al acestuia, a unor texte care fac

plăcere intelectualului şi le citeşte şi azi cu interes şi luare aminte. În ce priveşte activitatea didactică, aceasta este întocmai cum spun autorii textului – un slalom printre liceele din Bacău, ca să se termine când nimeni nu se aştepta, la 60 de ani împliniţi, confe-

Ecouri literare nr. 10 renţiar universitar şi decan al Facultăţii de Filologie la Institutul de Pedagogie Bacău, a murit la spitalul T.B.C., depus apoi în holul Institutului Pedagogic.

-Jelit de mulţi…

-Am cunoscut o femeie care l-a plâns ca pe o rudă apropiată. Era femeie de serviciu care fusese ajutată de tata să obţină o locuinţă când nici el nu avusese una prea corespunzătoare. L-au regretat şi colegii. Era un om foarte apropiat de ei. Îi trata pe toţi cu respect şi înţelegere. Toţi colegii lui, foşti elevi şi studenţi, mulţi băcăuani l-au însoţit pe ultimul drum. Era 2 ianuarie, nu au lipsit, fireşte, colegii şi prietenii săi, lectorul universitar Traian Cantemir, profesorul Grigoriu, profesorul Gheorghe Alexandrescu care au vorbit la înmormântarea lui. Au scris despre asta şi gazetele locale…

-A rămas o operă, nu !?

-Tot ce a creat, a scris, a fost publicat. Lucrări literare, ştiinţifice, traduceri, publicistică…

Nu a rămas nimic în stare de manuscris. Tata când începea ceva, îl ducea până la capăt.

Cartea ”Dumitru Alistar – un ilustru cărturar moldovean, poet, traducător, lingvist” – considerată de autorii ei – Marin Cosmescu şi Ioan Dănilă – ca o anticipare a manifestărilor memoriale ce aveau să se organizeze în cursul anului 2004, când se împlineau 90 de ani de la naştere şi 30 de ani de la moartea venerabilului, puncta câteva acţiuni menite să eternizeze pe cel care a rămas în amintirea multora, profesorul şi omul de la Râpi-Huşi – Dumitru Alistar, notat şi în revista Zorile de la Liceul din Huşi ca decan al Facultăţii de Filologie Bacău: Editarea tezei sale de doctorat; redactarea volumelor de traduceri – „Povestiri cu animale” (Morgado) de Miguel Torga şi „Crângul pierdut” de Rafael Alberti, dar în primul rând „Pepita Jimenez” de Juan Valera, cu corectarea şi înscriere a adevăratului ei traducător – D. Alistar; editarea lucrării Patrat – o revistă de frondă intelectuală, studiu monografic, note şi comentarii de M. C. Delasabar, în care se proiecta a fi reproduse şi xeroxate toate colaborările celor patru redactori: Andrei Mocanu, Dumitru Alistar, Th. Fecioru şi Ioan Grigoriu; Producerea şi aşezarea unor plăci comemorative în Universitate şi liceele din Bacău, precum şi în casele în care s-a născut şi locuit D. Alistar (satul Duda-Râpi, azi Mihail KogălniceanuHuşi, în primul rând); acordarea numelui Dumitru Alistar unui amfiteatru din corpul C al Universităţii, el fiind unul dintre întemeietorii Institutului Pedagogic, pe care l-a slujit timp de 13 ani ca lector, conferenţiar şi decan al Facultăţii de

Pagina 110 Filologie.

Ce s-a realizat din toate cele proiectate, nu ştim, dar amintirile celor care l-au cunoscut rămân zestrea noastră nepieritoare despre om şi faptele sale: o personalitate remarcabilă, exigent, spiritual, ironic, dar niciodată răutăcios, cu o inteligenţă de excepţie, o minte strălucitoare, grijuliu şi sever în egală măsură, vocea sa blândă, baritonală nu a refuzat niciodată cuiva ajutorul cerut ( conf. univ. dr.

Adriana-Gertruda Romedea, prorector al Universităţii din Bacău); mereu cu luminoasă aducereaminte, un spirit organizatoric desăvârşit, mereu preocupat de întărirea şi creşterea specializărilor umaniste, o privire scrutătoare, inimă largă şi cu o voce care impunea respect, în ciuda blândeţii tonului (prof. univ. dr. Doina Cmeciu); om de o rară omenie, plăcut din punct de vedere anatomic, fin prin comportament, degaja în toate împrejurările un aer de nonconformism, avea distincţie, se mişca dezinvolt, cu eleganţă, avea o comportare firească, omenească, mereu înţelegător, veşnic preocupat de micşorarea distanţei dintre catedră şi bancă.

O exigenţă care izvora din omenescul fiinţei sale, un modelat de la caz la caz, un om de vocaţie, de talent şi de elevat profesionalism (prof. univ. dr. Vasile Nechita, Iaşi); avea tact şi bunăvoinţă, o minte îndelung exersată şi enciclopedică, cu un simţ deosebit, o cunoaştere precisă, bogată a limbii române, niciodată vulgar, mereu uşor ironic dar o ironie benefică, nu făcea observaţii, nu ofensa, niciodată patern, niciodată superior, avea voluptatea lecturii şi bucuria scrisului, scria uşor, scria mult, frumos, apăsat, cu aplicaţie, corecta elegant, cu respect pentru litere şi om.

Un sentimental, un timid în fond, cu umorul său spulbera o stare de tensiune, de exaltare, cu el diminuând dureri reale (conf univ. dr. Elena Bulai, Aşezământul de Cultură şi creaţie „GeorgeEnescu-Rose/i-Teţcanu”, Tescani); un fondator de şcoală, un dascăl cu harul omului de cultură, avea un condei alert, scria cu miez, cu dezinvoltură, cu umor când se cuvenea să scrie aşa, cu rigoare atunci când aborda domenii de strictă specialitate, avea distincţie şi spontaneitate, farmec, era un risipitor de daruri dar nu îndeajuns înţeles: a fost debarcat din funcţie când nu trebuia, dar a suportat, ca şi în alte împrejurări, nedreptatea cu umor, cu discreţie, evitând lamentările ( lector univ. Ana Cojocaru); profesor de mare vocaţie, de o întinsă cordialitate, nu avea ifose de şef, el rezolva totul cu calm, demnitate, fiind un clar în manifestări, ac-

Ecouri literare nr. 10 cesibil şi agreabil (lect. Univ. Nicolae Nicolescu); era un bărbat frumos, îngrijit, cochet îmbrăcat totdeauna, avea permanent o notă de eleganţă. Nervos în aparenţă, răbdător şi temperat în fond.

O eleganţă verbală deosebită, atrăgătoare, de adevărat aristocrat. Om fără orgolii şi mândrie exagerată, de o modestie firească, care răspândea simpatie şi respect. Curajos şi încrezător, un rob al muncii, un spirit distins, minte ascuţită şi condei aprins, era adeptul înţelegerii, al prieteniei necondiţionate ( prof. Gheorghe I. Simion, Craiova); un romanist erudit, cu o doză superioară de informaţie, omul interesului larg, dar nu îngust, personal, remarcabil prin consecvenţă, om echilibrat şi afectuos, spirit laborios şi tenace, elegant şi echilibrat şi în exprimarea argumentelor.

Un universitar integru, autoritar, ponderat în gesturi şi aprecieri, spirit intransigent, nelipsit de amenitate în relaţiile cu semenii, cu un comportament prin excelenţă civilizat, om capabil de acţiuni generoase (prof. Vasile Bobciuc, preşedintele Societăţii cultural-literare „Tristan Tzara”, Moineşti); veritabil mentor spiritual, model de comportament şi ţinută intelectuală, om de o bunătate tipică, ştia să creeze şi să menţină o atmosferă destinsă, propice muncii laborioase (prof.

Relu-Ilie Leoveanu, Liceul Pedagogic Bacău); veşnic preocupat de ceva, pururi iscoditor, risipitor de zâmbete şi vorbe bune, străin cu desăvârşire de ascunzişuri ( Paul Grigoriu, Societatea Română de Radiodifuziune, Bucureşti); om fără falsuri şi artificii, ştia să râdă cu poftă, o fiinţă severă, exigentă mai întâi cu sine, ştia să aprecieze calităţile celorlalţi, să le admire, niciodată să le invidieze (MariaLouise Csery).

Ce mai, după cum spun cei care au colecţionat şi pus într-un capitol de carte cele mai sus exprimate, prof. Marin Cosmescu şi Ioan Dănilă, DUMITRU ALISTAR – un ilustru cărturar moldovean, a fost şi a rămas mai mult decât un poet, traducător şi lingvist, născut la Râpi - Mihail Kogălniceanu Huşi…un MARE OM. Un cărturar care rămâne nu doar în memoria elevilor, studenţilor şi prietenilor săi – profesorii – ci şi unul care aparţine şi rămâne culturii române, alături de D. Cantemir, B.P. Haşdeu, N. Iorga, Iorgu Iordan sau G. Călinescu, contribuţia lui la valorificarea valorilor spirituale româneşti fiind imensă…

Ion N. Oprea

Pagina 111

Ecouri literare nr. 10

Maria COZMA Arta Cuvântului I in neajunsul metafizic al Zoologiei şi Anatomiei, curge necesitatea interferenţei Transfigurării cu Lumina ca o istorie arheologică nescrisă între fluviu şi ocean; între munte şi deal; între frunză şi vierme; descoperită prin introspecţie, după o existenţă numai în întuneric. În această incursiune cosmică, pentru a scoate imensitatea unui suspin din clipă, trebuie meticulos delimitat condiţionalul verbului a schimba, astfel încât orice dorinţă să se aprindă ca o torţă cu flacără nestinsă în orice gândire. De exemplu: aş schimba faţa României. Şi nu ia acest condiţional forma unui fulger care să taie bezna unde neliniştea telurică se zbate de ani între laşitate şi neîmplinire? Totul e să ştii cum să gândeşti la condiţional!...

D

Interferenţa „A-şi schimba expresia” – „Radiaţie electromagnetică (emisă de un corp incandescent sau luminescent) care impresionează ochiul”: din lipsă de iluzii, Lumina cade în infinitatea ei, atingând un alt infinit unde încă nu se ştie de verbul „a fi”, ceea ce în egală măsură face incognoscibil „a te înşela”. Dominanta nu poate fi decât un haos virgin, unde nu te poţi regăsi decât în formă pură.

Cu cât poate creşte imensitatea unui suspin, dacă valurile au construit un palat, iar spuma lor un submarin? Arheologii au descoperit frunza pe ocean şi viermele a început să cânte „Vals vienez” suflând într-o mare înecată în zvâcnirea unei inimi. Iată câtă expresie! Şi când te gândeşti că toate acestea trebuie să „impresioneze ochiul”!

Când „A-şi schimba înfăţişarea” s-a intersectat cu „Radiaţia electromagnetică”, sub aura ontofaniei frunzei pe ocean, Lumina a lăsat munţii de capul lor, ei s-au scufundat şi-n mare, crezând că astfel se face ordine în infinit. Şi haosul a devenit asimetric, arheologii au descoperit epava inimii a ruinei unui fruct rostogolit de pe un deal în forma de măr. Iată ce înfăţişare! Şi atunci cum să nu vrei să te întorci în haosul virgin?

Interferenţa „A-şi schimba expresia” – „a vedea lumina zilei”: pentru că senzaţia de prăbuşire a creat roata, Transfigurarea a făcut posibilă numai „a schimba înfăţişarea” prin „absorbţie metafizică”, deoarece cordonul ombilical al nesiguranţei ontologice îl taie deluviul indirect al moralei. Şi astfel, în periplul ei centripet, cosmogonia a aşezat între Soare şi Pământ – Cerul. Prin urmare, aurul negru şi-a topit verighetele în axis mundi, aşezând depărtările între lumi cu Tristeţea. Iată câtă absorbţie metafizică!

Dacă Dumnezeu ar fi lăsat capul omului un mac şi creierul un crin, atunci primejdiile creaţiei ar fi adormit, iar raţiunea ar fi împrăştiat numai parfumul poeziei. Cât de mult ne lipsesc petalele oricărei flori şi tremurul lor în rouă pentru un strigăt de bucurie!

Mă apropii de interferenţa transfigurării: „în lumina”, adică „prin prisma…, din punctul de vedere al”, aşa după cum este explicat în Dicţionarul limbii române contemporane.

Aici, atât „A(-şi) schimba expresia”, cât şi „A(-şi) schimba înfăţişarea” dau piept cu metamorfoza cosmică. Lipsa de echilibru al modernilor face imposibilă rotirea în jurul propriei axe a destinului şi se întinde ca un deşert oroarea de ratare. Se întâmplă deseori, privind prin verdele frunzelor să înnegrim Soarele, iar smulgând rădăcini, să îngheţăm Pământul. Oare acum nu regretă Dumnezeu că a creat omul?! Pentru că celălalt înţeles: „a da lumină”, adică „a descoperi, a publica o carte” a ajuns sinonim cu a ne îngropa de vii. Şi nu e sufletul nostru rămas în adâncul Pământului? De câte ori nu ne-am pipăit coastele şi ne-am regăsit umbra trandafirului pălit de Lumină. Dacă ar fi să ne pipăim inima?!... Care umbră am fi?

Iată de ce este important să cunoaştem „Sursa de lumină”, indiferent de unde vine ea, dar mai ales de la o „lumânare”. Dacă ar fi să-l caut pe Dumnezeu, L-aş găsi în Lumina ei, dar mi-e teamă să nu ardă la ambele capete. Poate de aceea ne rămân senzaţiile arheologia chinului dragostei, pentru a ne scuza existenţa. În tot acest proces, filtrului ontologic îi este necesar „Pupila”, adică „a-i fi cuiva drag ca lumina ochilor = a-i fi foarte drag”.

Câtă dragoste ar fi câştigat Pământul, dacă „Pupila” nu s-ar fi mărit în întuneric şi nu s-ar fi micşorat în Lumină? Şi iată, cum Transfigurarea, ne aduce în pragul

Pagina 112

Ecouri literare nr. 10

celui de-al patrulea înţeles dat Luminii: „Învăţătură, cultură”. Oricare interferenţă: „A(-şi) schimba expresia” sau „A(-şi) schimba înfăţişarea”, face posibilă anemia cosmică şi aceasta întotdeauna a lăsat în letargie rădăcinile. Şi, florile au început să se ofilească, iar stejarii să vorbească în tăcerea munţilor. Aproape că arheologii nu au mai avut interes să scotocească pietrele, ele oricum ne sunt hotarele contemplaţiei. De aceea oamenii nu şi-au găsit încă limitele, ei au rămas în căutarea nemuririi, uitând să măsoare oxigenul din rezervorul lor. În loc să fie preocupaţi de umbrele lăsate de Lumină, s-au siluit să stea la pândă şi au devenit ei înşişi umbre. Dar e prea multă umbră pe Pământ, a crescut nivelul senzaţiilor de prăbuşire şi ne-am trezit într-un imens vid cu pereţi de gheţari unde trebuie să te faci scafandru pentru a privi Universul. Şi nu suntem noi scafandri neantului de o mie de ani? Ne tălăzuim destinele într-o criză a infinitului, incapabili să schimbăm expresia şi înfăţişarea lumii.

dul imponderabil al Extazului curge în văpăi crepusculare în cascade de viaţă cu pereţi de vid la infinit şi iată, aşa ne-am trezit că a exista înseamnă a nu conversa şi a deschide înseamnă a nu fi liber.

În aceste împrejurări, totul se îndreaptă spre o sfârşeală în nimic. Pe bună dreptate ne întrebăm: cât am pierdut din „Deschidere liberă într-o conversaţie”? – ultimul înţeles dat cuvântului Luminii. Îţi vine să scrii o mie de romane şi tot atâtea poezii pentru a avea certitudinea unei revelaţii să ştii că ai şanse să scoţi din infinit mândria mefistofelică – una şi aceeaşi boală diabolică incurabilă cu reflexii de priviri de om. Pentru că te cutremuri şi te întristezi la fel de mult când scrii „deschidere” ori „liberă” ori „conversaţie”, iar dacă le citeşti simţi cum ceva îţi încleştă mădularele şi înţepeneşti, amintindu-ţi de o moarte domoale predispusă unui leşin cosmic.

De câte ori nu ne-am privit în oglindă şi ne-am văzut privirile cum deschid ferestrele tristeţii pentru a uita de fericire?! Este de o mie de ori mai demn în a te încrede infinitului decât în ondulaţiile unui cuvânt care îţi trimit paşii pe un şes întins devenit Verdele vulnerabil. Dar nu există şes fără albii şi începi să izvorăşti anxietate după anxietate şi să fii purtat în formă de şarpe, chinuit să te pricepi unde poţi să ajungi să te împiedici de ochii unui înger şi nu de sprâncenele unui călău.

Ce deschideri s-au închis, ce libertăţi trebuiau interzise şi, ce conversaţii au muţit, de Soarele a rămas în ceaţă şi s-a zbârcit atât de mult Pământul?! Într-o disperare cosmică şi o imensă elucubraţie îţi vine să iei cuvintele din Dicţionarul Lumii, la rând pe toate şi să faci să curgă fluidul înţelepciunii până şi în cuvântul – nebuni. Şi oare nu scoate un nebun un zâmbet cu un plus de vitalitate decât zâmbetul unui poet?! Încă pe atâţia ani să ne fi lăsat Isus pentru iubire şi tot nu am fi înţeles rostul unui fluture pe pământ!

Invazia cosmică a conştiinţei a fost înlocuită cu egoismul şi ne-am trezit sclavii propriei noastre intimităţi. De aceea este mai greu să rupi notele unei simfonii decât să le compui. Oricum, orice foşnet este o simfonie – singurul amurg fără sfârşit şi noi nu ştim să ne abandonăm în iubire şi în chin. Flui-

Mă gândesc în aceste clipe: să fie oare vreo diferenţă între fericirea metafizică şi melancolia cosmică, dacă drumul către azurul infinit ne este acelaşi?

De-ar fi să cadă-n ploi literele şi tot nu ai găsi Cuvântul de care să-ţi agăţi deşerturile gurii. Te laşi purtat de arome şi gust. Dezamăgit cazi în propria-ţi agonie, nepricepând înţelesul sunetelor care pleacă într-o simfonie. Dezarmat de propria-ţi gândire intri în dezacord cu toată lumea, incapabil să-ţi percepi dezacordul cu tine însuţi. Cauţi o cheie care să-ţi descuie viaţa auto-zăvorâtă şi primul gând îţi este fuga şi nu armonia. Rămâi în propria-ţi celulă dezamăgit de Dumnezeu, fiindcă aştepţi El să te elibereze.

Înger sau călău Cuvântul îngălbenit de pagini, îşi caută printre pietre înţeleptul, numai în mintea lui poate să-ncolţească clipa ajunsă la margini... dar vai sărmanul ca şi paginile ce se-ntind să fie atinse, aşteaptă să-i fie ideile culese, răbdător în voluptăţi de suferinţă se topeşte de înălţare, nu are cu cine să se contrazică, lumea-i scufundată-n arome şi gust de mâncare. Şi-asfinţeşte-ngrijorat, că a pornit natura pentru ei să gândească, în măruntaiele materiei îi abstract, nici cerul şi nici pământul, cascada vidului nu poate s-o oprească; întristat contemplă zicând-şi mereu: cine va fi scos din viaţă îngerul păzitor sau bestialul de călău?

Ecouri literare nr. 8

Cronică literară

Pagina 113

Lina CODREANU Adrian BOTEZ Mihai APOSTU Margareta TOMA Teodor PRACSIU Ion N. OPREA Constantin HUŞANU

Pagina 114

Ecouri literare nr. 10

Lina CODREANU Literatura de frontieră: Memoriile unui necunoscut –Romeo Pivniceru ndată după 1990, cititorii aşteptau cu sufletul la gură marile cărţi „de sertar”, considerate scrise şi ascunse în timpul regimului comunist. Cu mici excepţii, acestea s-au lăsat aşteptate. Ba, chiar unele (minore) au fost încropite la repezeală şi prezentate ca atare, dar n-au avut ecoul scontat, ştirbind şi din valoarea celor adevărate. Au apărut însă lucrări memorialistico-monografice care au ilustrat faptul că din minte nu pot fi şterse nici amintirile dragi, dar nici cele devastatoare. Fiecare îşi are locul bine aşezat în tainiţele minţii. În anii abia trecuţi, 2010-2011, am primit de la Bucureşti (prin intermediul fam. prof. Constantin Pogângeanu), succesiv, cărţi semnate de Romeo Pivniceru, mai întâi Povestiri pentru Maruca (2009), apoi Visând în faţa cărţilor deschise (2010) şi Critici nonconformiste (2010). N-avem ştire, din păcate, despre Oameni fără importanţă (vol. I, 2010), dar, avându-l pe al doilea (la finalul căruia sunt anunţate şi titlurile altor cărţi aflate în manuscris), deja considerăm că suntem recompensaţi. Precizăm că subiectul discuţiei noastre se referă la memoriile huşeanului Romeo Pivniceru din Oameni fără importanţă sau Memoriile unui necunoscut, vol. II, Bucureşti, Editura Agerpress, 2011. Într-o notă din Critici nonconformiste, autorul aduce precizarea că numeşte „o povestire autobiografică orice povestire ce seamănă cu o viaţă adevărată şi deci, nu serveşte pentru transmiterea unui mesaj anume” (p. 88). Este miezul cărţii Oameni fără importanţă, care, concepută tematic şi cronologic în cinci părţi, este un bildungsroman, întrucât urmăreşte autobiografic procesul de formare a unui om. Umblând prin labirintul amintirilor de după 1939, considerat „an fatidic”, autorul nu se rătăceşte, ci-şi asamblează organic secvenţele epice, transferând în povestire momente din propria viaţă, simultan cu evenimentele din istoria locurilor.

Cartea se înscrie în genul memorialistic, are caracter confesiv, dar nu este un jurnal, are trimiteri la realităţile din perioada interbelică şi postbelică (după al II-a război mondial), dar nu poate

Î

fi considerat un document cu exactităţile de rigoare. Romeo Pivniceru, printr-o retrospectivă biografico-documentară, fără încrâncenare, bonom şi relaxat se lasă în voia amintirilor, pe care încearcă să le disciplineze, dar... De altfel, intervenţiile frecvente ale autorului atenţionează asupra festelor pe care memoria le poate juca, unele evenimente fiind clare, altele - vagi, chiar supuse uitării: „Mi-aduc aminte cu exactitate de ziua când am dat cu ochii de cercetaşi” (p. 26); „Cred că era prin vara anului 1940” (p. 146); „Ca şi în alte cazuri, memoria mea nu-i mai păstrează chipul” (p.

196) ori „…totuşi nu-mi mai aduc aminte cum am sfârşit cursurile clasei a IV-a” (p. 265). În capitolul Intermezzo (Amintiri confuze) autorul punctează câteva dintre coordonatele memoriilor sale: ca „martor de bună credinţă la evenimentele propriei tale vieţi”, „memoria, la care faci mereu apel, îţi poate juca renghiuri şi te poate înşela, făcându-te şi pe tine să înşeli pe alţii”. În mod vizibil, memorialistul îşi asumă deliberat posesia unei memorii rebele care nu derulează evenimentele într-o cronologie riguroasă („când scriu amintiri, mereu am impresia că mi-a scăpat ceva, că realizez ceva fără temelie”), simţindu-se „ca un meşter constructor ce ridică o clădire, fără planuri prealabile”. Pare contradictoriu faptul că are lacune de memorie, că sunt „sărite” etape / figuri importante, pe care apoi le implantează prin tehnica inserţiei ca pe nişte „plombe” (cum le şi numeşte, de altfel), dar că amintirea depăşeşte nota comunului prin detalieri extrem de meticuloase. Am în vedere minuţiozitatea cu care descrie uniforma cercetaşilor şi străjerilor interbelici, interiorul crâşmelor, fizionomiile diverse. N-ar fi nevoie de nicio fotografie pentru a reconstitui aceste uniforme şi alte ţinute vestimentare cu tot cu figura şi atitudinea purtătorilor lor – cercetaşi, străjeri, comandantul cohortei, oficialităţi, „cucoane” (cap. Cercetăşia, Străjeria, Ziua de 8 iunie).

Autorul adoptă faţă de întâmplările prezentate ipostaze narative variate. Întâi de toate este personaj în propria-i poveste, apoi este doar spectator/ martor la ce se întâmplă în jur şi, de ce nu, transmite povestirile altor persoane devenite personaje. Să ne explicăm. În primul rând, fiind de vârstă şcolară, capitală în formarea personalităţii, personajul adolescent se afla într-o asiduă încercare de a descoperi şi de a se autocunoaşte. El întreabă, învaţă, observă, respectă, iubeşte, înţelege, suferă, admiră, se joacă, se miră, se bucură, este pedepsit, este indignat etc. Între toate acestea, temeiul rămâne observaţia. Apoi, în altă ipostază, ca martor/ spectator, acelaşi spirit de observaţie îl detaşează şi-i dă puterea să ţină bine minte întâm-

Pagina 115 plările („Nici la o zi după ce întâmplate, mi-a fost dat să asist la un spectacol cutremurător”, p. 136; „Eu mă mulţumesc să scriu doar cele văzute şi auzite de mine ca martor sau ce am aflat de la alţii”, p. 197). Poate, în adolescenţă, n-a avut puterea de judecată, dar naratorul de azi, judecă „la rece” şi cumpăneşte conciliant oamenii şi vremurile de demult. Nu-şi pune întrebări existenţiale, ci îşi priveşte viaţa ca deschisă, supusă vremurilor tulburi.

Viaţa lui este a unui ins în raport cu a generaţiei din care face parte iar aceasta este o felie din istoria orăşelului dintre vii. În ultimul rând, se observă pe alocuri că naratorul inserează povestiri auzite din gura altora, precum „nostimada” despre nunta lui Vasilică Răşcanu, redată în stil indirect liber (p.

155-156) ori groaza trăită de sublocotenentul Toader (cap. Cei plecaţi pe front).

Privit dintr-o altă perspectivă, memoriile lui Romeo Pivniceru oferă pagini monografice despre cumintele târg al Huşilor aflat în preajma celui de-al doilea război mondial, un fel de frescă socio-istorică, surprinzând evenimente majore, aşezarea urbană, instituţii, obiceiuri şi tradiţii, tabieturi provinciale, personalităţi ale urbei, alte figuri memorabile, viaţa de familie, într-un cuvânt o pagină de viaţă agitată din cartea vremurilor de altădată. În prezentarea Huşilor, şi nu numai, Romeo Pivniceru se fereşte să cosmetizeze sub imperiul subiectivităţii, situându-se cât mai aproape de realitatea obiectivă. Aşa că, de multe ori, ceea ce arată documentele are acoperire nonficţională şi în memoria auctorială. Imaginea de ansamblu a orăşelului este într-o fluidă împletire cu destinul oamenilor, încât descrierea impersonală a vieţii de provincie este particularizată prin portrete de o rară supleţe stilistică. Multe puncte de reper în geografia urbană de atunci întăresc imaginea unui puls alert al vieţii într-un orăşel dintr-o mărgioară de ţară, în fapt, o matrice spirituală, un centru al lumii spre care gândul şi paşii îi îndreaptă pe cei plecaţi şi stabiliţi pe alte meleaguri, între care însuşi autorul („soarta m-a silit să părăsesc liceul din Huşi”, p. 351).

Existau de pe atunci (anii 1938-1941) Primăria, Banca Naţională, Poşta Centrală, numeroase biserici şi Episcopia Huşilor, tribunal, spital orăşenesc (dr. Adameşteanu), şcoli generale, secundare şi profesionale, licee şi un seminar („Cuza-Vodă”, „Elena Doamna”, „Mihail Kogălniceanu”), gară (locomotiva Răşcuţa), librării (a lui Cerchez, Mohor, Leontin, Brocman), tipografii (Zanet Corlăteanu, George Cerchez), farmacii, cinematografe (Capilovici, Zanet Corlăteanu), parcuri, hală de carne, băi comunale (feredeul

Ecouri literare nr. 10 jidovesc şi una nouă în cartierul Răeşti), presă (ziarele „Dimineaţa”, „Universul”, „Curentul”; reviste ilustrate – „Signal”), radio (emisiunile cu Stroe şi Vasilache, ultimul – huşean), biblioteci particulare (a părintelui Ghenuţă), muzeu, reţea de alimentare cu apă (cişmeaua lui Mazilu), uzină electrică în Răeşti, monumente istorice, mori („Prutul”, Vaşuta), şezători literare (organizate de părintele M. Bejenaru), club sportiv („Ion Vodă cel Cumplit”), cămin cultural („Lumina vieţii”), echipă de fotbal (juca pe un teren pe platoul Dric), fanfară militară… Apoi – prăvălii, mici magazine şi ateliere felurite: croitorii, brutării, frizerii, tâmplării, tinichigerii, ceaprazării, ceasornicării, potcovării, fierării, depozite de cherestea şi multe altele.

Cu un ochi atent şi puţină imaginaţie pot fi reconstituite locurile importante ale Huşilor, care, în mare parte, există şi astăzi. Mă voi opri asupra unui punct urbanistic, aflat la intersecţia celor cinci căi

principale, situat lângă Şcoala nr. 2, în mijlocul căreia se afla o cişmea. Acolo se înnoadă şi azi străzile Ştefan cel Mare (care începe de la kilometrul 0 – Episcopia Huşilor), Lascăr Catargi (aici îi era situată casa părintească, azi Bdul 1 Mai), Cuza Vodă ce venea dinspre gară, Calea Basarabiei ce ducea spre podul de peste Prut şi o ramură ce ducea spre moara „Prutul”. Alătur acestuia dealurile Dobrina şi Dric, cramele dintre vii, cartierele Corni, Răeşti, Broşteni, Plopeni etc.

Situându-se „între vii”, nu se putea ca în „târgul trăzniţilor”, cum l-a numit romancierul Gh. I. Chiper, să nu existe crâşme „cu nemiluita, la tot pasul”, pe care Romeo Pivniceru le descrie pe un ritm vioi şi antrenant. Le semnalăm doar existenţa, lăsând la îndemâna cititorilor savoarea amănuntelor prezentate în cele patru capitole: Câr-

Pagina 116 ciumile din Huşi. Strada Vodă Cumplitul, Cârciuma lui Mitcu. Mătuşa Anghelina şi moş Vasile, Cârciumi de pe lângă noi şi de pe calea Basarabiei, Bodegi şi cârciumi din centrul oraşului, dar şi în următoarele. De cele mai multe ori, cârciumile nu aveau denumiri speciale, amprenta dând-o destoinicia stăpânului (care ţinea la faima sa), în timp ce astăzi, denumirea e mai importantă decât patronul care pare efemer la cârmă… Aşadar, mulţimea de cârciumi prinsă într-o salbă împestriţată (de la cele mărginaşe şi insalubre, la cele spilcuite şi elitiste), – hanuri, prăvălioare, bodegi, baruri, birturi, restaurante – aparţineau lui Jenică Bălan, Balbuzan, Mihai Şurpanu, Ispas, Mitcu (Dumitru Andrei), Mazilu, Petru Popa, Leiba, Săvescu, Şimonoaia („Colţul galben”), Petru Trofin, Mori&, Cernătescu, Friţ (azi, „Podgoriile Huşilor”?), Negrea, Lucan, Herghelegiu, Weiberg, Boghiceanu, Poslete, Haimoti, Postu etc. Într-o prezentare umoristică, autorul se miră că piaţa de lângă Şcoala nr.

2, „străjuită de patru cârciumi primitoare” şi aşezate în cele patru direcţii, nu era folosită drept un veritabil loc didactic pentru învăţarea punctelor cardinale de către micii şcolari. Între toate, de un renume special se bucura bodega lui Jecu, local cunoscut sub denumirea de „La şapte ochi” şi ales „de cei mai rafinaţi amatori de vinuri din oraşul nostru, avocaţi, profesori, medici şi alte soiuri de intelectuali”. Pentru „vinul de calitate extra”, „produsele delicioase de mezelărie şi diverse minuturi servite la comandă”, aici venea spuma intelectualicească, adică „elita gâtlejurilor rafinate” şi tot aici îşi sfârşeau vizitele personalităţile politice.

Neliniştea ce a agitat lumea târgului încă din 1939, când formele de organizare riguroasă a forţelor juvenile şi mature (în organizaţia „Straja Ţării”, cu cercetaşi, cu activităţi străjereşti) au luat amploare, marchează preambulul celui de-al doilea război. Veterana exigenţă din şcoli (uniformă, disciplină, ecusoane matriculare, severitate, echipament sportiv etc.) nu a determinat familiile să-şi ţină copii acasă. Învăţătura era temelia, garanţia pentru o carieră profesională sau vocaţională. Elevul Romeo Pivniceru a învăţat bine, dar de pe băncile Liceului „Cuza Vodă” s-au afirmat ca personalităţi în ţara românească şi Paul Popescu Neveanu (psiholog), Oconel Cireş (magistrat), Gheorghiţă Vintilă (dirijor de orchestră simfonică), Costache Olăreanu (scriitor), Petrică Ghenghea (dirijor al Orchestrei de Cameră a Inginerilor), George Idriceanu (medic), elevi cam din aceeaşi generaţie, ceea ce e un solid argument că „se făcea şcoală” pe atunci. Regăsim între amintiri numeroase şi inedite detalii despre vocaţia, comporta-

Ecouri literare nr. 10 mentul, chiar vestimentaţia şi farmecul personal, ştiinţa şi tactul pedagogic al profesorilor de odinioară, chiar dacă – scrie autorul – „bătaia în şcoală era în graţii pe vremea aceea” (p. 37). Naratorul îşi aminteşte cu profundă recunoştinţă de profesorul de ştiinţe naturale – Eugen Niculescu: „Era o plăcere să asişti la lecţiile predate de el. Avea o expunere clară şi atractivă, încât era imposibil să pleci de la ora lui cu noţiuni insuficient clarificate” (p.

17), de Constantin Asiminei, care preda „drept şi filozofie” cu „o manieră foarte originală de a se exprima”, vorbind „rar şi răspicat” şi „avea aptitudini de literat”. Imagini de mare autenticitate sunt redate şi când e vorba despre ora de desen pe care a „transformat-o în materie de bază” profesorul Ştefan Petrenco, despre teza de istorie cu Lucreţia Cruceanu, despre severitatea domnului Cristian care ţinea la costumaţia de gimnastică, de fotbal ori la costumul de străjer, impecabil în timpul defilărilor. O tabără la Tarcău îl apropie de conu Vasile Racoviţă, profesor de română şi directorul liceului.

Regulile şcolare erau stricte, abaterile disciplinare – inerente şi penitenţele pe măsură. Singura metodă şugubeaţă de anihilare, dintotdeauna la îndemâna elevilor, a fost şi rămâne porecla, acest ac cu gămălie ce imortalizează în insectarul conştiinţei colective un anume mod de a fi al cuiva, poate un defect, poate un talent, oricum o particularitate definitorie a unui ins. Porecla nu se dă întâmplător, ci are întotdeauna miez anecdotic şi se „lipeşte” cu atât mai viguros cu cât poreclitul se supără. Într-un aşa orăşel, vreun proces de calomnie câştigat n-ar avea efect mai aspru şi răsunet mai îndelungat decât o sfântă poreclă spusă la năduf de cineva ca „să se răcorească”. „Botezul” e fără popă şi fără acte, dar poate avea mai mare faimă decât ambele. De aici, în narativ se răsfiră o bonomie moldovenească şi o veselie contaminantă se strecoară ca un fir fierbinte alungând toată îngheţarea înfricoşată a elevului sau a celui nemulţumit printr-un singur cuvânt rostit – o poreclă.

Pentru inventivitatea lor, merită a fi amintite. Directorul liceului Vasile Racoviţă era „Jderul” sau „dom jderector”, dr. Teodoru – „Gujbiderul”, C. David – „bădiţa”, pr. prof. dr. dir. M. Bejenaru – „Pâp pâr dâr dâr”, Jenică Constantinescu – „Girodel”, Gh. Lupu – „moş Utăr”, dr. Adameşteanu – dr. „Apendişteanu”, pr. Gheorghe Popescu – popa Ghenuţă zis „popa Jărghie”, Marin Gărnăţeanu – „moş Cârnaţ”, M. Simionescu – „conu Benzină”, Iancu Popescu – „moş Ibric”, Nicolae Ratu – „Nicuratu”, Neculai Borş – „Ciorbel”, C. Aciobăniţei – „Cherpedin”, Aurel Popescu – „Cufurel”. E o zglobie sarabandă a supranumelor ce aminteşte de ves-

Pagina 117 tita epopee iluministă a lui I. Budai-Deleanu.

Tactica involuntară, căci derivă dintr-un adânc har de povestitor, de a strecura sau de a face câte o haltă în epicul textual, provoacă cititorul.

Este vorba despre o portretistică de rafinament artistic. Personajele sunt atât de autentice, încât păşesc din amintire în lumea reală, respiră, se înfurie, speră, conversează, suferă, se mişcă printre noi şi aşteptăm reacţii normale într-o lume aşezată. Nici nu e vizibil subiectivismul atâta vreme cât, de exemplu, în portretul tatălui găseşte lumini şi umbre: „înfăţişarea plină de severitate şi austeritate”, „dar reazemul cel mai solid l-am simţit în tata, în cuvintele lui cumpănite şi îndelung cântărite” (cap. Tata), chiar dacă pentru fapte rele era pedepsit („învăţai din bătaie în bătaie”).

Oscilând între detaliul realist şi aura romantică cu care le învăluie trecerea timpului, memorabile rămân, chiar pentru monografiştii locali, portretele făcute unor celebri dascăli de liceu precum şi unor huşeni prin care se întrevăd oamenii

simpli. Amintesc doar, deşi ar trebui să zăbovesc îndelung, fiziologiile de intelectuali, precum profesorii Eugen Niculescu, Ştefan Petrenco, Lucreţia Cruceanu, Vasile Racoviţă, părintele Mihai Bejenaru, naţionalistul „îmbrăcat întotdeauna în costum naţional” Ion Zelea Codreanu. Continuu înşiruirea cu alte figuri: căpitanul rezervist moş Radu, doctorul Adameşteanu, inventivul Alfons Barais, cărăuşul Vasile Tinică, Dumitru Bălţatu (moş Mitică), moş Enăcache de la Tăbălăeşti,

Ecouri literare nr. 10 „americanul” Mück Bosoi, ţiganul lingurar – „Robinsonul” moş Ilie, simpaticul nebun Costică Drăgoescu, şi, desigur, delicatele portrete feminine (adolescenta Cornelia, Ira, surorile Ciobanu Ginta şi Nuţa) ş.a.

Pătura intelectualilor era bine reprezentată şi autorul, fiu de cadre didactice, i-a cunoscut în mod direct pe învăţătorii şi profesorii de atunci.

Anual se organizau baluri – ale învăţătorilor, al prefecturii – la care participa o lume pestriţă: cadre didactice, ofiţeri (maiorul Gugliş), breslaşi, funcţionari, negustori. Şcoala, biserica, societatea în ansamblu erau medii propice pentru formarea unui comportament ireproşabil. Familia avea un rol fundamental în educaţia copiilor şi, în genere, era foarte unită şi la petreceri şi la nevoi. Totul decurgea calm spre un viitor programat… Numai că asupra orăşelului s-au abătut evenimentele tulburi care au bulversat visurile şi speranţele localnicilor, lăsând răni deschise precum abdicarea regelui Carol al II-lea, mişcarea legionară, epurările, asasinatele istorice şi represiunile locale, cutremurul din noiembrie 1940, războiul izbucnit în vara lui 1941, mobilizările, bombardamentele ruseşti asupra oraşului, „sfârtecarea ţării”, refugiul în zone protejate (la Ochi, în zonele rurale)…

După capacitatea de rezonanţă, în afară de sărbătorile religioase (Paştele şi Crăciunul), obiceiurile de logodnă, nuntă, înmormântare, adolescentului i-au rămas în minte pregătirile şi defilările pentru trei sărbători naţionale: 24 ianuarie, „ziua dinastică de la 10 mai”, dublată de cea a independenţei (de la 1877) şi 8 iunie – sărbătoarea Străjeriei. Pregătirile se făceau cu minuţiozitate, după cum sunt descrise în capitolele Cercetăşia şi Străjeria. În „ziua de 8 iunie”, manifestaţiile şi demonstraţiile aveau loc pe zona plată a Dricului, unde se amenaja o tribună provizorie pentru oficialităţile oraşului: „Aproape toţi tinerii din şcoli se adunau de cu vreme pe Dric, îmbrăcaţi curat, în uniforme străjereşti şi grupaţi pe cohorte şi centurii” (p. 38). Gimnastică, dansuri populare, marşuri de fanfară…

Ziua de 10 mai avea alt ceremonial care se derula după tipic: deschiderea slujbei religioase cu un „Te-Deum”, în aer liber, şi „Ruga” la final; defilarea cu steguleţe tricolore, a elevilor de la şcolile primare, secundare şi cele profesionale, pornea dinspre gară, prin faţa obeliscului ridicat în memoria eroilor de la 1916-1918, apoi prin faţa prefecturii, unde era o mică tribună plină cu oficialităţi, destrămându-se cam după ce se depăşea grădina publică. Urmau defilările majore, cu efective ostăşeşti diferenţiate de la an la an: infan-

Pagina 118

Ecouri literare nr. 10

teriştii, escadronul de cavalerie, pompierii, pedestraşii, cu trei-patru sacale, un tunuleţ care, prin hurducăturile asurzitoare de pe caldarâm, anunţa sfârşitul defilării. După amiază, agitaţia continua prin diverse forme de manifestare a bucuriei: se aprindeau artificii cu jerbe de scântei, se trăgea cu pistoale-jucărie cu dop explozibil. La căderea nopţii, avea loc „retragerea torţelor”, un fascinant marş nocturn al soldaţilor care se întorceau în garnizoană cu torţe aprinse, urmaţi „de o droaie de copii şi de haimanale”. Armonia şi buna dispoziţie a participanţilor se încheia – cum altfel? – cu o horă mare în piaţa Şcolii nr. 2.

Se poate spune că „Huşul de altădată”, după care tânjeşte autorul, era locul latenţelor provinciale sau „locul unde nu s-a întâmplat nimic”, după titulatura dată de Sadoveanu târgurilor? În nici un caz. Frenezia vieţii, diversitatea preocupărilor, pasiunile arzânde şi bine tăinuite, ambiţia şi

hărnicia huşenilor ilustrează existenţa unei cetăţi cu o organizare internă fluidă şi benefică, care se putea dispensa lesne de ceea ce venea din afară.

Căci din exterior au venit cutremurul, războiul…, risipind farmecul irepetabil al copilăriei şi adolescenţei.

Memoriile lui Romeo Pivniceru din Oameni fără importanţă sau Memoriile unui necunoscut (vol. II, 2011) nu au pretenţie documentară, ci se constituie într-o literatură de frontieră, cu sensibile alunecări de la realitate spre ficţiune şi invers. Îndemnul cronicarului I. Neculce pare valabil şi pentru cititorul „memoriilor unui necunoscut”: „cine va citi şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face” (din O samă de cuvinte).

Mihai APOSTU

dimensiunea operei este mai mult decât necesar să poţi pătrunde miile de pagini de jurnal, care au cel puţin un cititor…!, trebuie să citeşti epigrama şi poezia lui Mititelu ca apoi ca şi cum ar fi trebuit şi un răsfăţ după acest efort, să pătrunzi în volumele de proză, apărute la foc automat în anul de graţie 2011. Numai urmărind titlurile propuse te simţi atras de lectura de duminică sau de lectura de vacanţă spre care te invită autorul. Redau succint titlurile volumelor, cu câteva capitole care incită: „Vinul de post” … 1 aprilie confiscat; Biblia a scriso popa sau S-a suit scroafa-n copac, sau din volumul „Apocalipsa după nea Grigore” … Metroul din Caracal sau Puchini şi medalii, ori în volumul sugestiv „Amintiri din sufragerie” … S-a băgat colivă pe Internet (anticipând parcă o ştire recentă şi anume că s-a băgat colivă în supermarket…!) sau „Jupoaie-mă, dar cu tandreţe”, sunt titluri de volume dar şi capitole în care umorul este definit de la început.

Ioan Mititelu nu se opreşte aici şi ne propune, aşa cum îi stă bine unui autor prolific dar şi matur, volumul Parasca un volum în care reia unele teme din volumele anterioare dar unde se defineşte ca autor de proză scurtă de factură documentară.

Literatura română se îmbogăţeşte şi se diversifică şi cu cărţile contemporanului şi concitadinului nostru Ioan Mititelu.

Şi s-au scris cărţile… incolo de sutele de scriitori care domină panoplia literară - mai mult sau mai puţin zgomotoşi, dincolo de capetele de afiş din presa de specialitate şi de grupările literare mai mult sau mai puţin avizate, există o categorie specială de scriitori fie ei poeţi, prozatori sau eseişti care „zgomotesc” foarte puţin dar care îşi rezervă părţi importante din existenţă pentru a contribui la construcţia literară a unei generaţii, a unei epoci.

Aşa a ajuns la noi jurnalul lui Constantin Argetoianu, aşa au ajuns la noi scrieri valoroase rămase în urma unor scriitori mult mai discreţi decât societatea în care trăiesc. În aceasta categorie îl pot încadra pe Ioan Mititelu.

Scriitor înzestrat cu o peniţă plină de umor, cu o peniţă gravă şi aproape violentă când e vorba de interesul naţional. Tot în scrierile mititeliene, găsim acea ironie faţă de cetate, faţă de politicul contemporan, dar şi acea autoironie care de multe ori demonstrează o bună cunoaştere de sine. Venit parcă din creuzetul secolului nouăsprezece, cu o abordare clasică a fenomenului cultural, dar şi cu o mare uşurinţă în arta ultramodernă a comunicării, Ioan Mititelu, „proprietarul” a câtorva mii de pagini, trebuie analizat şi aşezat acolo unde condeiul său merită.

Pentru a înţelege calitatea şi

D

Pagina 119

Adrian BOTEZ OUROBOROS-UL, DE PE „DRUMUL TOIAGULUI”: „Pe masa de operaţie”, de CONSTANTIN STANCU e mulţi ani, admiram (aproape extatic – pentru că autorul este un şlefuitor desăvârşit al Verbului Orfic... precum Spinoza, care şlefuia lentile, pentru Re-iniţierea Orbilor Lumii!) scânteierile lirice din poemele lui Constantin Stancu...: Fructul oprit, Păsările plâng cu aripi, A privi cu ochiul inimii, Pomul cu scribi... ...Când am primit, de la Haţeg, o carte de proză (cu aspect de roman) din partea domniei sale, autorul sus-zis – prejudecăţile mele (cu totul ruşinoase!) au şi scos capul, obraznice, degrabă, la suprafaţă (mai ales că eu fac alergie la cam toate cărţile premiate, din ultima vreme... – ...pentru că, zdrobitoarea lor majoritate, reflectă gradul de rudenie sau amiciţie al autorului, cu vreo autoritate municipală, ceea ce n-are nimic de-a face cu esteticul!): „Eh, nu poate atinge, nici măcar râvni – Desăvârşirea, umblând după doi iepuri, deodată...!” ...Tot ce pot să vă mărturisesc este că, după ce am deschis volumul „Pe masa de operaţie” (Editura Rafet, 2011 – premiul „Octavian Moşoiu”, al Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”, ediţia a IV-a, Rm. Sărat, 2011 – acordat de Asociaţia „Renaşterea râmniceană” – preşedinte Constantin Marafet, cu sprijinul financiar al Consiliului Municipal Rm. Sărat şi al Asociaţiei) – nu lam mai lăsat..., până când n-am întors pagina şi-am văzut scris: Cuprins... Nici nu am cuvinte (şi nici nu cred că există, în vreo limbă a lumii!) să exprim dezamăgirea că „s-a terminat” cartea.. .cât am regretat că jocul dramatic al ideilor, „montat” în Teatrul Cosmic – încetase... ...Titlul nu pare deloc îmbietor, pentru cine se opreşte la copertă... – şi nici titlurile celor 12 capitole nu sunt prea îmbietoare... – ...cel mult, ciudate: Boala nevăzută, Moartea ca un fel de naştere, Ghimel, Dalet, Misterul frigului, Het, Pâinea cea de toate zilele, Visul, Lamed, Toiagul, Tau, Epistola... ...Dar, iată: Nichita Stănescu – Măreţia Frigului...: „...atunci când am citit Măreţia frigului, volumul de versuri al poetului Nichita Stănescu – simţisem că voi deveni Poet”. POET - Călăuză Orfic-Spirituală, adică - întru căutarea Sinei. Deja, începea să se întrevadă „fântâna” dintre lumi! Interesant, zguduitor - dar...nu suficient, încă, pentru

D

Ecouri literare nr. 10 interesul Omului Viu. Omului Care Se Caută... întru Veşnicie! ...Noroc că, într-o vară de tare demult, începusem să descifrez tainele fascinante ale limbii ebraice vechi/veterotestamentare (nici până azi nu am lămurit sumedenie de simboluri...) şi studiasem, cu nesaţ, „Cheilor majore şi Pantaclul lui Solomon”, de Eliphas Lévi.

Apoi, pe măsură ce parcurgeam primele (dintre cele 105) pagini ale cărţii (care, de la început, vorbea despre un om care se pregătea, spiritual, să înfrunte o operaţie de extirpare (?!) a unui neoplasm, fixat la un rinichi – şi era, precum orice OM-Frate întru Hristos, încărcat de toate păcatele şi durerile Lumii, înainte de CRUCIFICAREA/”OPERAŢIE” COSMICĂ!), miam adus aminte de Mircea Eliade şi a lui nuvelă despre „cancer”: Les Trois Grâces... Şi, abia atunci, am avut, deodată, Revelaţia... – ... şi m-am dezlănţuit, cu mintea şi sufletul deschise, asupra cărţii lui Constantin Stancu... ... “Dumnezeu n-a putut distruge propria sa creaţie(...). În corpul omenesc totul s-a păstrat, părinte, deci s-a păstrat şi taina vieţii veşnice, cu care fusese dăruit Adam... (…)Păcatul originar na putut distruge mecanismul regenerării, ci numai l-a modificat, în aşa fel încât să nu mai poată fi recunoscut. Mai mult, l-a camuflat în nişte procese fiziologice care, aparent, indică exact contrarul regenerării, l-a camuflat în anumite maladii şi mai ales în cea mai primejdioasă afecţiune organică: proliferarea celulelor, neoplasma” (n.n.: tumoarea canceroasă) – spunea Aurelian Tătaru, din nuvela eliadescă. …Iată cheia! Se întâlneau, de fapt: 1-Omul/POETUL-RE-ARMONIZATOR DE LUMI (Suprafiinţa/Supra-Eul Spiritual, MAGUL INVIZIBIL, multiplicat în ecouri/magi, al “Crăciunului” solstiţial!), cu 2-Dumnezeul Demiurg şi Mântuitor – dar şi cu…

3-”Cancerul”/probă iniţiatică, Taină Mistică, prin care străbaţi tot infernul, spre a răzbi în Paradis. “Masa de Operaţie” este Cosmosul Fiinţial, în/pe care “operează” Dumnezeu. Supremul Taumaturg/MEDICULCOSMIC/MÂNTUITORUL! 4-Deci, “MASA de OPERAŢIE” - poate fi Masa Cinei Celei de Taină - poate fi Suprema Masă/PUNTE Resurecţională – CRUCEA! “Cancerul”, deci, devine Răul cu faţă dublă (precum orice simbol al Marii Tradiţii Terestro-Paradisiace): este puroiul păcatelor noastre: “Îţi indic să te operezi cât mai repede, să scoţi mizeria de acolo, de la rinichi…” – dar şi şansa de a te mântui,

Pagina 120 prin suferinţă, prin lacrimi lustraţionale, care “curg în sus”, prin misteriul “comunicării mistice” – IUBIREA SUPREMĂ/EROS AGAPÉ: “Aş scrie sau aş plânge poeţii, ei sunt aici, nu-i vedem pentru că sunt sub val, dar lacrimile lor ajung la noi, sunt lacrimi care curg în sus. Ceea ce-i face însemnaţi este durerea lor de a nu ajunge cuvintele lor până la noi” – cf. Boala nevăzută, p. 9. …Şi de ce, neapărat, “rinichii” sunt canceraţi? Rinichii, care parcă sunt doi foetuşi, faţă în faţă, unul către altul privind, curioşi… încă stagnând în uterul paradisiac…! Sau… numai unul ŞTIE? – iar celuilalt îi este frică, încă, să afle că se află, s-a aflat, mereu, TOTDEAUNA, logic şi legic, în Paradis (cum afirmă şi personajul Orbului Borges – Paracelsus, din “Roza lui Paracelsus”, adresându-se potenţialului ucenic: “- Şi în care alt loc ne aflăm atunci? Crezi, oare, că divinitatea ar putea să creeze un spaţiu care să nu fie Paradisul ? Crezi, oare, că prăbuşirea constă în altceva deciâ în a ignora tocmai faptul că ne aflăm în Paradis ?)!

Iată ce-i zicea Durckheim – eminentei psihoterapeute şi scriitoare, Annick de Souzenelle (cf.

Simbolismul corpului uman, Amarcord, Timişoara, 1999) : “Noi evocăm descrierea biblică a corpului <<Fiului Omului>>, în care rinichii formează o evidentă frontieră între două etaje ale fiinţei. Şi atunci Durckheim izbucneşte de o nouă profunzime din el şi, luând prima hârtie care îi vine la îndemână, trasează desenul pe care l-am păstrat mereu cu religiozitate şi pe care îl transmit pentru prima dată în aceste pagini: el plasează omul aşezat în hara lui, în postura de lotus şi îmi spune: <<Dedesubtul rinichilor, Annick, nu se petrece încă mare lucru. Aceasta trebuie repede integrat.

Dar deasupra, da, totul se petrece; şi acolo, la nivelul inimii, acolo numai, ÎL întâlnim, pe Celălalt!>>” Acum abia înţeleg şi simbolistica desenului de pe Coperta I a cărţii lui Constantin Stancu – un porumbel... cu imaginea dublată-reflectată! Este imaginea întâlnirii ego-urilor – „deasupra”, îl întâlnim, totdeauna, pe „Celălalt”! ...Evident, e cazul să organizăm, de-acum, discuţia despre cartea „cu cheie” a lui Constantin Stancu.

Un ORB misterios (şi la fel de misterios, VINDECAT DE CĂTRE MARTORII CERULUI!), Ilie Roman (care îşi aminteşte, trudnic, terapeutico-magic şi soteriologic, originea divină a NUMELUI PARADISIAC/”NUMA”, deci şi a Formei Iniţiale/”RUPA”!: “Mi-am propus ca la durere, în loc să ţip (…) să mă rog, să strig spre Dumnezeu, gândul meu era astfel spre Cel Prea Înalt, Cel Care Stă Pe Un Munte Înalt, adică – şi mă întrebam cum

Ecouri literare nr. 10 suna numele acesta, în limba veche, făceam un efort să-mi amintesc, era important pentru mine. (…) până la urmă am realizat că numele era în mine – ELI ELION” – cf. Moartea ca un fel de naştere, p. 14), lasă un text/”epistolă”, unui novice (după modelul borgesian… sperând măcar întrUN ucenic destoinic semantic!) – şi, apoi, dispare în necunoscut (sau, poate, se “transplantează” în…

“CELĂLALT”/Cititorul Epistolei Sacre/Mesajului Mântuitor?): “De fapt, autorul lor (n.n.: al semnelor de pe “o coală pătată cu sânge, un sânge care nu s-a evaporate…”) dispăruse în toamna aceea, sau a fugit undeva, în munţi, la o mânăstire (n.n.: manolic-cosmică!), sau într-un sat cu garduri de lemn, ţărăneşti (n.n.: Paradisul) (…) Dacă textul a

ajuns la mine, înseamnă că mai trăiesc, sau, cine ştie… Eu trăiesc, Ilie Roman cel real şi cel din vis fac, într-un fel, legătura…Îmi este frică, uneori…” (cf. Epistola, p. 101). Şi, prin infiltrarea „Celuilalt” (cel din Scrisul/Hieroglifa Omului şi Lumii-Epistolă!), novicele, căutând oameni, într-o veritabilă „questă” a Sfântului GRAAL - află cine este, prin ceilalţi – află, întru frica Sinelui, cine este SINEA! - deci, cine SUNTEM: „Am încercat să-i vizitez pe cei pe care i-a descris în text, să înţeleg simbolurile din numele lor, dar mi-a fost greu să fac o astfel de vizită.

Pagina 121 Treptat, am înţeles că fiecare reprezenta o literă dintr-o limbă veche şi că era în joc un cuvânt, un mesaj, poate, pentru că literele apropiate, după cum oamenii se apropie de viaţă, pot forma un cuvânt, exact ca în prietenia dintre ei, legătura lor era secretul” – cf. Epistola, p. 102.

Fraza Divină a Lumii, revelată prin IUBIREA-TEXT, produce metanoia (schimbare şi/sau transformare /restructurare de personalitate)! Recentrarea/Re-orientarea Fiinţei, spre Eul Divin.

Prin „kenoză”! (Gr. Kenosis: deşertare, smerire, umilire. Starea de "deşertare" sau de "golire", pe care Fiul lui Dumnezeu o asumă în Întruparea Sa, ca act de ascultare, faţă de Dumnezeu-Tatăl). Sau, una prin cealaltă…! “Mi-am propus să-mi schimb viaţa, în urma acestui text, să mă retrag undeva la ţară, într-o căsuţă modestă, cu o grădină plină de pomi, cu fântână în curte (…). Şi nu era greu, pe apartamentul din centru voi încasa o sumă bună, o casă la ţară era mult mai ieftină, cu mult mai ieftină…Dar care este preţul cu adevărat?” – cf. Epistola, p. 103.

“Preţul” Paradisului este însăşi Meta-

noia/Kenoza. “Aparatamentul” Cărnii – să ne lepădăm de el…pentru că nesfârşirea o întrezărim prin “culoarul” dintre lumi (Fântâna/Styx, plătită cu “parola” AUM/OM!!!) – până la Grădina Merelor de Aur/Hesperidelor/Akes Samenos. …De ce a orbit…ORBUL? Din pricina Cuvântului Radioactiv (şi dez-dumnezeit, ieşit din Logos-ul/Rânduiala Sacră, întru “praful” eminescian: “Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi!”) - al Arhivei/Bibliotecii Babilonice-Cosmos Borgesian…: “Praful era mult şi arhiva neîngrijită (…) se pare că de la praf i s-a tras, era praf de minereuri şi asta vine din toată

Ecouri literare nr. 10 lumea…” – cf. Visul/Pietre preţioase, p. 64.

Dar ORBIREA (…ca revelare a V.I.T.R.I.O.L.-ului – Otrava METANOIEI, întru Revelarea PIETREI FILOSOFALE!) înseamnă, de fapt, INIŢIEREA întru REVELAŢIA LUMII “DE DINCOLO”…! ...Şi cum se numeau oamenii/semenii, Slove ale Frazei Divine a Lumii – dacă ştii să iubeşti, la modul mistico-hristic? ...GHIMEL (p. 17): TERNARUL-MAMA GENERATOARE-GENERAREA – Împărăteasa/APA: „Era mândru de lucrurile rare şi valoroase din casa sa (...) erau acolo adunate tablouri, vase vechi, ceasuri, medalioane, BUMERANGUL (...). Mi-a arătat un ceas vechi (...) dintr-un sat uitat de lume, dar nu şi de Dumnezeu” şi „subiectul lui era Femeia” – adică, APA! – cf. p. 17)!!! Primul Număr Sacru, Triunghiul lui Jehovah. Mercurul Înţelepţilor: „Vezi, când Dumnezeu are musafiri, le pune muzica aceasta, ca să-i îmblânzească pe oameni, care au nevoie să fie schimbaţi şi muzica poate face minuni...” ...Şi cu Cine nunteşte „GHIMEL” (APA)?

Cu Cine – decât cu DALETH/FOCUL? Cuaternarul-Cvadratura. Numele Cercului Perfect. Crucea filosofică. Focul Elementar al Înţelepţilor: „Dalet (...) călător prin lume după jumătatea care dă sens, care rotunjeşte viaţa” (cf. Dalet, p. 22) – o „rotunjeşte” până la OUROBOROS COSMIC...Şarpele Care-şi Înghite Coada, echivalent, în Cosmos, cu Fulgerul Care Uneşte Contrariile, aduce Revelaţia: „...adolescent la aproape cincizeci de ani...(...)

Uneori am senzaţia că el mai trece pe străzile oraşului, strâns lângă femeia iubită, două umbre ireale (...) şi nimeni nu pricepe de ce toate acestea trec ca un fulger scurt între O ZI şi ALTĂ ZI, o lumină ce nu există decât în ochii PRINŢULUI”! (cf.

Dalet, p. 26). ...Şi unde se întâlnesc „Ghimel” şi „Daleth”? Altfel decât întru Echilibru, întru Desăvârşirea ARMONIEI/DEZ-ÎMPREJMUIRE ( ...pentru a re-ctitori DIZARMONIA/RE-ÎMPREJMUIREA ...

– totul, adică ceea ce ne-a revelat Coloana Infinitului Brâncuşiană... - până la DE-PERSONALIZARE!) - NU SE POATE! Deci, CHET! Echilibrul Universal/JUSTIŢIA. Tetragrama cu reflactarea sa. Dublul Stauros (n.n.: STAVROS=CRUCEA!). Cuaternarul multiplicat de binar: „...avea un vers ca un cântec şi un cântec ca un poem (...) părtea că le are pe toate (...) dincolo de aparenţe era drama. (...) Era hăituit, nu o spunea, dar o arăta (...). Iar noi înconjuraţi de gard stăm într-o lume care nu ne mai aparţine de mult. Gardul ne înconjoară, deşi credem că versul

Pagina 122 ne-a eliberat...”(cf. Het, p. 35). ...Până unde, TOTUL? Pe Axa Lumii/FIRUL DE BUSUIOC, ni se revelează, dincolo de Orb şi Ne-Orb – dincolo de persoana civilă Ilie Roman, sunt Martorii DOI, care-l atenţionează pe Om că nu-i locul lui „aici”, ci în „Biserică”/”ACOLO”/”VISUL SACRU” („De ce stai aici? Stai degeaba, nici nu intri, nici nu părăseşti locul, mai bine ai fi intrat în Biserică” – cf.

Visul/Martorii, p. 53)... Taumaturgii/STRĂINII Divini, care „croiesc” existenţial Coloana/Spirala Infinită, nu sunt, de fapt, ci...EXISTĂ ESENŢIAL/TRANSSUBSTANŢIAL: „Dar cei doi au fost uitaţi, parcă, nu mai contau, străinii păreau a nu fi din cercul oamenilor, ci erau parcă în plus.

Ilie a observat asta într-un fel ciudat, umbrele care stăteau prinse în plasa unei iluzii, aşa erau străinii” – cf. Visul, p. 55).

Este/EXISTĂ, deci, Depersonalizatul Final şi Demiurg... - ...ELI ELION! ...Orbul devine, acum, Cel din IZVORUL /REVELAŢIA LUMII/FEREASTRA CERULUI TERESTRU, Cel care VEDE CU INIMA: „FEREASTRA (...) pentru că de aici s-a relevat Planul Lui Dumnezeu pentru om, prin Adam şi Eva, pentru cunoaşterea şi stăpânirea Pământului” – cf. Visul, p. 60.

Orbul/POETUL trebuie să se integreze Frazei Cosmice/MESAJULUI DIVIN despre ÎNVIERE! 1-Poetul „îşi forţează limitele” (cf. Lamed, p. 83); TREBUIE să ajungă în EST, pentru a îmblânzi Îngerul-Arhanghelul-Paznic al Edenului: „Ştii că în Biblie se lasă un mesaj, nu spre EST, acolo a fost pus îngerul cu o spadă de foc, să apere Edenul” – cf. idem, p. 88; 2-„DUREREA POETULUI pentru cetate, ca oraş în dificultate, dar nu numai pentru cetatea în care trăieşte este vizibilă, poetul nu acuză, el cântă şi cântarea sa urcă oraşul MAI SUS CU UN SECOL. Ştiu că se simte solidar cu toţi artiştii care suferă, iar cu poeţii cu mult mai mult, este în acelaşi copac cu scribi. De fapt şi mărturiseşte că moartea poetului este numai în limba română, CA UN LOC ÎN CARE SE POATE ÎNVIA” – cf. idem, p. 87 (Limba Originară, ca Limbă a Resurecţiei Cosmice, a Reluării Ciclului Fiinţial-Cosmic!); 3-Poetul este, mai evident decât oricine, în Creaţie – Frate întru HRISTOS, Autosacrificat pentru REGENERAREA ARMONICĂ a Lumii: „Sensul acesta va trebui modificat, pentru că, de fapt, port şi rănile tale şi ale altora, de reţinut că e nevoie aici de pus cuvântul” – cf. idem, p. 89; 4-deci, „POEZIA (n.n.: FAPTA/Înfăptuirea Călăuzei Lumii, Poetul! – NEGREŞIT/NEGREŞITOR, întru Anamneza Misiunii-FRAZEI sale COS-

Ecouri literare nr. 10 MICE...!) este ŞANSA ÎNVIERII, prin cuvântul (n.n.: Dumnezeul Ioanic!) pus la dispoziţie de divinitate, o şansă pe care nu o ratează, ci o caută, cu responsabilitatea celui care ştie şi care, parcă, a mai trăit, cândva, toate acestea” – cf. idem, p. 91. ...Dar nu fără (NIMIC din RITUALUL/SCRIS al LUMII-COSMOS, fără...: „Scrisul e un fel de ritual, care, de multe ori, înseamnă mai mult, e mod de a intra în Templu, toţi avem nevoie de luminpă, uneori nu o mai vedem, asta e vina noastră, este acolo...” – cf. ibidem) de Suferinţa Izbăvitoare/LACRIMA: „Ioan (n.n.: Preotul în Vârstă) i-a adus aminte că are un loc în Biserică, unul special pentru el...O lacrimă i-a apărut în ochi...parcă plutea...” (cf. Visul/Lacrima, p.

75) – ...ca în Crăiasa Zăpezii, când Lacrima i-a redat lui Kay iubirea pentru Gerda...! – ajungând la TOIAGUL/Axa Lumii, la COPACUL PARADISIAC...mereu, însă, cu „toporul” lângă RĂDĂCINĂ, „toporul-FULGER al lui THOR” fiind, de fapt, NOUA RĂDĂCINĂ...adică, Satana-Spirală va însoţi toate „demiurgiile” Sinelui, devenit SINE...! - şi, prin LAMED/Spânzuratul (Desăvârşirea. Sacrificiul. Trecerea. Crucificarea. Spiritul care se separă se materie) – se ajunge la TAU (numărul 21/22, ultima literă a Lumii: Cheia Tarotului Lumii, de TREI ori ŞAPTE. ABSOLUTUL. Rezumatul întregii ŞTIINŢE UNIVERSALE...). ...Nu. Nu e bine ce-am făcut....O carte iniţiatică este DESCOPERITĂ/REVELATĂ, iar nu...povestită/explicată! Dar...ce-am făcut e, deacum, bine (sau foarte prost!) făcut! ...Această greşeală a mea, însă, sper să nu-i împiedice pe cititorii cărţii să-şi reveleze, mult mai departe decât a reuşit entuziasmul meu...”MESAJUL DIVIN”, simbolurile/litere/semne, către ELI ELION. ...Fără să ne dăm seama, am uitat de Călăuză... adică, de Autorul Constantin STANCU! Da, aceasta este „Condiţia BUNEI/AUTENTICEI CĂLĂUZE”: să fie uitată, atunci când a condus bine, exact, „corect”... - ...către Grădină, prin Labirintul-Fântână, vărsând LACRIMA SOTERIOLOGICĂ, pe Drumul Toiagului, până la Rădăcina Copacului-cu-Topor-la-Rădăcină...! ...Ouroboros-ul-Romanul Iniţiatic (şi Eternă Spirală!), care tentează Labirintul Perfecţiunii...!

Prin LACRIMA OGLINDIRII EULUI DIVIN... adică, a...”Celuilalt”...! – pe care eu eram gata să-l alung (şi) din Oglinda Mântuirii mele... atât de prostesc ignorant şi suficient ajunge să devină omul, în lumea asta jalnic-„cezarică”!!!

Pagina 123

Margareta TOMA Citind „Apocalipsa după nea Grigore” ntotdeauna la vremuri noi apar cronicarii şi teoreticienii timpului respectiv şi de aceea nu este de mirare că avem şi noi norocul acesta. În timpurile noastre se pare că baza ne este la „nea Grigore”, fostul scriitor de vagoane din „epoca de aur”, acum doar scriitor oficial al scării lui de bloc şi teoreticianul unei noi Apocalipse care nu are mai nimic de-a face cu Apocalipsa lui Ioan din Biblie, dar care după spusele autorului este cu mult mai nocivă pentru locuitorii acestei ţări deoarece nu va avea loc la o dată neprecizată, ca a lui Ioan, ci este prezentă şi stă ciocan pe capul nostru în viaţa de zi cu zi.

Ioan Mititelu în noua sa carte, „Apocalipsa după nea Grigore” apărută în 2011 la editura PIM din Iaşi ne propune pe parcursul a 337 de pagini cuprinzând 70 de schiţe, diferitele aspecte ale acestei apocalipse contemporane ale cărei limite în timp nu se pot întrevede. Este normal ca nea Grigore să se substituie lui Ioan Mititelu pentru a deplânge starea unei ţări estic europene conduse de o camarilă lacomă având în frunte un şef beţiv, dar viclean, un preşedinte care nu mai scoate nasul din palatul său nici de ziua naţională pentru a primi aşa cum se cuvine onorurile militare şi huiduielile civile din partea blândului său popor (Steaguri, bere şi fasole cu ciolan).

Stăpânind bine forma românească de tratare a sufletului prin metoda secular verificată de a face haz de necaz Ioan Mititelu foloseşte umorul fin în cele mai multe împrejurări dar uneori parcă lăsându-se dus de val foloseşte cuvinte grele pentru a înfiera diferite stări de lucruri. Sau poate este interpretul strigătului de durere şi neputinţă a românului strivit în angrenajul unei apocalipse nedrepte, strigăt care deseori mai mestecă şi câte o înjurătură curat românească, înjurătură suculentă şi plină de năduf. Ca şi în alte cărţi ale lui Ioan Mititelu, râsu-plânsu este la el acasă şi de aceea chiar dacă uneori râzi de situaţia în care este descris un personaj, la final de foarte multe ori descoperi şi o lacrimă strivită în colţul ochiului ca o petală desprinsă dintr-un buchet. Şi aşa cum spune şi autorul, „Nici nu a trebuit ca nea Grigore să fabuleze ceva, a luat materialul de-a gata, fiindcă noi deja suntem în plină Apocalipsă. În zilele noastre, când ţara aceasta, cândva frumoasă şi înfloritoare a ajuns pe mâna unei cete de netrebnici, lacomi, servili, incompetenţi, dar dotaţi la perfecţie cu viclenia fanarioţi-

Î

Ecouri literare nr. 10 lor, nu mai trebuie să-ţi pui la grele eforturi fantezia.”

Deci vedem şi noi că aşa a prins viaţă Apocalipsa după nea Grigore. Se pare că nea Grigore este un fin observator al psihologiei poporului român deoarece în schiţa „Cu corabia pe uscat” ne atenţionează: „vă rog să vă gândiţi un pic bunii mei concetăţeni, ajunşi la sapă de lemn, ce face românul când încă nu i-a ajuns cum se cade, cuţitul la os? Cred că aţi ghicit, face haz de necaz şi se veseleşte nevoie mare, distrându-se pe rupte de răul altuia.”. Bineînţeles că şi capra vecinului îşi are pe meleagurile noastre rolul ei milenar stabilit, să moară pentru bucuria celui de peste gard.

Este interesant de urmărit titlurile schiţelor din această carte, titluri care în general ne pot da o idee cam ce este tratat în schiţa respectivă, la modul umoristic se înţelege. Să luăm vreo câteva la întâmplare: „Lecţie pentru bolovanii studioşi”, „De râsul curcilor”, „Viitorul văzut din altă arcă”, „Un şut în fund = un pas înainte”,”Unde aruncăm pisica moartă?”, „Frecţie la bătrânul picior de lemn”, „Dă-i motiv şi funie, că se spânzură sin-

gur”, „Puchini şi medalii”, „Un chirurg = un popă şi jumate”şi multe alte titluri care ne poartă într-o lumea halucinantă al unei societăţi în degringoladă.

Poate de aceea ca un respiro binevenit întro asemenea lume apare schiţa „Poiana luminoasă”, în care autorul vorbeşte despre Lev Nikolaevici Tolstoi şi acea mirifică Iasnaia Poliana

Pagina 124 unde-şi doarme somnul de veci titanul literaturii mondiale pentru care se pare că Ioan Mititelu are un adevărat cult. Crede poate şi el, ca şi Tolstoi, în acea legendă a poporului rus, care spunea că în pădurea Iasnaia Poliana fusese îngropată o vărguţă verde, care dacă ar fi readusă la lumină, ar face să revină pacea şi dreptatea pe pământ. Contele Tolstoi, neam de mari prinţi ruşi, mare proprietar de moşii, tăia lemne la cei neajutoraţi, cosea cizme la nevoiaşi, mergea la coasă pe terenurile văduvelor.

Cel care a fost excomunicat din toate bisericile din lume pentru credinţa sa, care nu era în conformitate cu dogmele bisericeşti, a fost înmormântat în acea poiană mirifică unde credea el încă din copilărie că este îngropată acea crenguţă verde.

Aşa cum am spus această schiţă este ca o adevărată oază de lumină în peisajul apocaliptic a unei lumi bazate pe corupţie, avariţie, incompetenţă în guvernare şi distrugerea lentă a unui popor. Spre deosebire de acel mare om al lumii care a fost Tolstoi, se contrapune imaginea unei anumite părţi a bisericii româneşti care nu ştie decât să ceară bani, preacreştinului popor român lejer imbecilizat de corul popilor interesaţi doar de „ochiul dracului”.

Poate de aceea nea Grigore conchide: „Iar tu Lev Nikolaevici, sper că ai găsit vărguţa ceea fermecată şi măcar acolo, pe lumea cealaltă, mai plesneşte-i peste bot pe nesătuii aceştia…”

De fapt cred că nea Grigore, care nu este nici pe departe ateu, totuşi fiind filosoful oficial al blocului său de locuinţe nu poate trece peste unele chestii precum cea a tâlharului Baraba din Evanghelii. Îşi pune şi el acum nişte întrebări fireşti, ca de exemplu, despre situaţia aceea „în care poporul evreu, este întrebat pe cine alege să fie cruţat de moartea pe cruce, dintre Isus Hristos şi Baraba.” Normal că nea Grigore încearcă să găsească răspuns la chestii destul de fugitiv şi incomplet tratate în Evanghelii explicându-se: Despre Hristos, ştim ce a spus şi a făcut el cât a trăitpe pământ, dar cine este Baraba? Îl rodea şi pe el undeva o îndoială şi de aceea a expus-o în carte. Oare de ce a fost preferat Baraba, când nici Pilat din Pont guvernatorul de atunci a Iudeii şi chiar nici Irod nu I-a găsit lui Isus Hristos nici o vină, „căci ni l-a trimis înapoi; şi iată că Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte.

Eu deci, după ce voi pune să-L bată, Îi voi da drumul. [...] Ei au strigat toţi într-un glas: “La moarte cu Omul acesta şi slobozeşte-ne pe Baraba”.

Consider că este necesar să citiţi Apocalipsa după nea Grigore ca să vedeţi de fapt cum a rezolvat această problemă şi el ne asigură că este doar cea mai plauzibilă rezolvare urmând o cale

Ecouri literare nr. 10 logică, algoritmică.

O altă temă abordată în mai multe schiţe este aceea a poporului american pentru care nea Grigore a făcut o adevărată fobie. Nu are nici un fel de înţelegere pentru văcarii americani care cu trabucul în colţul gurii, aflaţi la manşa unor avioane uriaşe au distrus oraşul istoric Dresda, mănăstirea Monte Casino veche de peste un mileniu, podurile Florenţei, ruinele Babilonului de la nord de Bagdad, au omorât milioane de oameni nevinovaţi începând cu bombele de la Hiroşima şi Nagasaki aruncate peste oraşe care nu aveau nici un obiectiv militar, uciderea coreenilor, a vietnamezilor, somalezilor, sârbilor, libienilor, irakienilor, afganilor şi altor popoare aflate în ţara lor de baştină fără să fie în vreun conflict militar cu SUA. Nea Grigore observă cum sub masca perfidă a democratizării, au aceştia intrat în ţări bogate în petrol şi alte bogăţii naturale, fiind ajutaţi şi acoperiţi juridic prin rezoluţii date de sionismul mondial mascat sub sigla ONU. Asta ne spune nea Grigore în schiţa „Unde aruncăm pisica moartă” făcând un haz nebun pe seama paranoiei americane în ceea ce priveşte atacurile teroriste observând că „americanii au redescoperit binefacerile salutare şi reconfortante ale suflării în iaurt” şi considerând că de fapt: „Conu Iancu Caragiale cred că la americani se gândea, când a scris că „din fandaxie, dai în ipohondrie, şi dacă ai dat în ipohondrie şi nimica mişcă”.

Imaginându-şi o situaţie absolut absurdă şi hilară în care toate organismele militare şi de siguranţă ale SUA se alertează până la ridicarea în aer a aeronavei Air Force One cu preşedintele la bord fiindcă s-au speriat de un zgomot suspect când se crăpa de ziuă, autorul se lansează într-o naraţiune spumoasă, în care se descrie la modul umoristic măsurile luate în asemenea cazuri. În comparaţie cu naţiunea americană care s-a alertat de la o presupusă agresiune, se descrie alerta organelor se siguranţă ale statului român şi al CSAT la sesizarea expresă obţinută pe căi specifice colectării informaţiilor de Serviciului Român de Informaţii că: „la popa la poartă, e-o pisică moartă”.

Nici nu s-a pus problema ca să se descopere cine „i-a luat toate cele nouă vieţi pe care orice pisică le are în dotare” ci s-a trecut direct la problema spinoasă de azi a celor care conduc România, problemă care se pare este una singură: în curtea cui să arunce pisica moartă.

Consider că „Apocalipsa după nea Grigore” este o carte scrisă „cu nerv” şi merită să fie citită.

Pagina 125

Ecouri literare nr. 10

Teodor PRACSIU Constantin Slavic - Hachiţe

icţionarul Explicativ al Limbii Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, ediţia a II- a) ne oferă următoarea definiţie pentru hachiţe: a avea toane, capricii, istericale. Cuvântul intră în structuri de genul : “ a avea hachiţe”; “a-l apuca (pe cineva) hachiţele”. Interesant este că termenul hachiţe are etimologie necunoscută; altfel spus, nu i se cunoaşte originea . Am făcut această introducere savantă pentru a evidenţia un detaliu foarte simplu: Constantin Slavic, prozatorul de mari resurse expresive, pe care îl cunoaştem bine din cărţile anterioare, utilizează acum drept titlu un cuvânt destul de rar, folosit îndeobşte de cărturari subţiri, cu simţul limbii şi dornici să obţină efecte umoristice subtile.

Autorul ne incită din start şi ne provoacă la o nouă lectură. A câta? Mărturisesc aici că am pierdut numărul cărţilor de proză pe care le-am prefaţat în ultimul deceniu, toate purtând semnătura tenacelui nostru confrate literar, eternul şi fascinantul Constantin Slavic.

Si de această dată autorul ne desfată cu proze scurte –în care s-a specializat incontestabil – generate inerent graţie unei vaste experienţe de viaţă a octogenarului de acum, gazetar de când se ştie, mare vânător şi pescar, gourmand şi gurmet şi un infatigabil călător , ce s-a deplasat în spaţiu şi timp cu toate mijloacele de locomoţie posibile.

Pentru a risipi orice ambiguitate cu privire la sensul exact al prozelor sale, autorul îşi ia necesare măsuri de precauţie, recurgând la o convenţie literară. Ne previne: “Povestiri ocrotite de promoroaca dragostei de viaţă .” Frumoasa metaforă folosită aici sugerează indubitabil un stil de a fi în lume.

Intr-adevăr, Constantin Slavic a iubit şi iubeste viaţa cu o pasiune devoratoare şi s-a bucurat plenar de multiplele ei provocări. A iubit, a detestat (poate) pe unii, a petrecut cu prietenii, cu femeile, cu amicii ocazionali, a colindat plaiurile mioritice, a contemplat natura în toată splendoarea ei multiformă, a simţit forţa telurică a acestei planete mirifice, s-a uimit de bogăţia şi diversitatea

D

florei şi faunei şi mai ales a încercat să înţeleagă oamenii –aceste făpturi , fiea abjecte, fie sublime, pe care Creatorul le-a conceput într-o clipă de genială inspiraţie. Mesajul cărţii trebuie căutat dincolo de evenimente tragice, comice sau groteşti, dincolo de personaje normale sau sucite, şi, până la urmă, dincolo de cuvinte. Lumea lui Slavic este o lume concomitant realăşi ficţională, dură şi suavă, clocotitoare şi senină, logică şi absurdă, sacră şi profană, buimacă şi armonioasă, tristă şi emoţionantă.

Detectăm aici aceeaşi frenetică trăire a oamenilor simpli, care, fără să-şi pună abisale întrebări ontologice, vibrează plauzibil, palpită în accord cu ritmurile cosmice ale existenţei, în imediat, în biologic şi mult mai puţin în transcendent.

Când Nie&sche a spus :” Dumnezeu este mort!”, nu rostea o blasfemie ci ne avertiza tragic asupra unei eventualităţi cumplite: Cerul este gol! Lumea şi-a pierdut sacralitatea. O pierdere –să recunoaştem irecuperabilă.

Personajele cărţii lui Constantin Slavic se mişcă în acest orizont în care transcendenţa este doar o speranţă frumoasă. Altminteri, viaţa ca trăire irepetabilă implică o largă paletă de bucurii, dar mai cu seamă de neorociri, unele previzibile, altele bizarre, subsumabile unei entităţi incontrolabile numită destin. Fatalitatea decide cel mai adesea –pare să ne spună autorul la fiecare pas.

Moartea este, în aceste proze, nu o ipoteză ci o certitudine aproape palpabilă. Si ea poate veni natural ori prin violenţă sau sinucidere, Vânătoarea şi braconajul se pot încheia sinistru pentru trei bărbaţi. Si chiar se încheie.

Dragostea se asociază câteodată cu moartea, într-o antiteză tragică. Tâlhăriile la români poartă însemnele cruzimii, ingeniozităţii şi hazardului. Un personaj având corespondent în lumea reală cere contemporanilor să fie eutanasiat gratis.

S-a săturat de viaţă. Sărăcia naşte marasm şi deopotrivă monştrii. Crimele, violurile, accidentele bizare –materia primă a faptului divers –conferă substanţă epică unor povestiri tulburătoare. Nu lipsesc din paginile cărţii teme precum: iubirea adolescentină, vama şi şpaga, revoluţia din 1989, lupta pentru putere, povestea deghizată a Monicăi şi a lui Iri, sarabanda campaniilor electorale, “ Epoca de aur”ş.a.

Hachiţe atestă , pe de o parte, vocaţia autorului de observator lucid al vieţii, pe de alta, capacitatea de a construi personaje plauzibile, verosimile şi autentice în hotarele înguste ale povestirilor. Imaginea de ansamblu se cristalizează prin însumare şi devine convingătoare ca spaţiu ficţional.

Pagina 126

Ion N. OPREA COTNARIUL ÎN LITERATURĂ ŞI ARTĂ artea cu acest titlu, Cotnariul în literatură şi artă, autor scriitorul Constantin Huşanu, tipărită la Editura PIM, Iaşi, 2011, este în librăriile Iaşilor, la îndemâna cititorilor. Mă grăbesc să v-o fac cunoscută, împreună cu unele întâmplări care au însoţit-o până la editare, poate se vor putea trage unele concluzii de bine...

Aceasta şi pentru că îl am pe Constantin Huşanu cunoscut truditor pe ogorul scrisului, alături, prin bibliotecile şi depozitele cu cărţi, jurnale şi alte multe hârtii arhivate, de cel puţin 50 de ani, şi îi cunosc bine şi truda depusă pentru realizarea volumului de faţă - COTNARIUL ÎN LITERATURĂ Şl ARTĂ . Volum pentru care, prietenul meu a aşteptat să-i fie sponsorizată tipărirea, nu şi munca depusă de foarte mult timp. De când, între timp, eu am dat editurii şi cititorilor pe bază de "investiţie" proprie, vreo 3-4 titluri...

La televizor, la radio, în presă, dar mai ales în viaţa zilnică, mereu se vorbeşte despre oameni care mânuiesc banii, unii însuşindu-şi-i şi zidind palate, clădiri de tot felul, nu pentru folos public, ci pentru ei şi familiile lor. Dintre ei, că avem şi noi dintre aceştia, să nu se fi găsit nici unul, iubitor de literatură şi artă, dispus să cheltuiască şi pentru acest act de cultură, care este cartea scrisă de C. Huşanu, după zile şi nopţi, de căutări şi de ne odihnă?

Nu s-a găsit, iată, decât în promisiuni, şi acelea uitate!

O societate economică - nu-i spun numele care lucrează şi se îndulceşte din ceea ce produc rădăcinile viţei de vie altoită de la COTNARI, comandă, fabrică şi foloseşte şi etichetele pentru comercializarea sticlelor cu licoarea marca COTNARI. Nu ar fi putut, îndrăgostită de cultura şi arta pe care o înmagazinează şi o gospodăreşte, ca tot în cadrul reclamei comerciale, ca între multele hârtii, care sunt etichetele, să strecoare şi câţiva bani pentru achitarea tipăririi cărţii care aşteaptă şi pe care, ulterior, s-o ofere la cererea vizitatorilor, care, îmi închipui, nu-s de fel puţini la COTNARI, mai ales în cadrul unor sărbătoriri ? În zona COTNARI, ca peste tot pe teritoriul pe care îl moştenim de la Daci, de sute şi mii de ani, s-a tot construit. Despre COTNARI, spun documentele că datează documentar ca localitate de pe la anul 1448, când un voievod, Petru al II-lea, dăruia mănăstirilor vin de la Cotnari ori din orice parte a locurilor, că Cotnariul era centrul şi a altor

C

Ecouri literare nr. 10 localităţi... Arheologic, existenţa localnicilor ne duce cu mulţi ani în urmă şi ne sugerează că suntem oamenii acestor pământuri, nu odată cu apariţia şi cultivarea viţei de vie, ci mult mai demult, de când dacii erau tineri, tineri, şi, poate, şi mai din urmă...

De atunci se tot construieşte. De Domnitorii lor şi de mai bogaţii locurilor. Cutez să cred, intrând în contrazicere cu istoricii, că nu doar de ei, domnitorii şi bogaţii, erau construcţiile, ci de cei are însemnau populaţia locală, că de la oamenii de rând, mai cu seamă, se colectau dările, care nu erau puţine... ; Cetatea de la „Dealul Cătălina", biserica „Sf. Maria" din Cotnari, „Curtea Domnească" de aici, însăşi Şcoala-academică înfiinţată de Despot Vodă - care l-a detronat pe Lăpuşneanu -sunt opera oamenilor, sudoarea lor.

Ei, oamenii simpli, în întrecere cu bogătaşii, şi-au zidit aici, spune şi cartea lui C. Hu-

şanu, propriul lor beci să-şi păstreze vinurile... Întotdeauna mulţimea a lucrat prin cooperare... La Dodeşti, în zona Vasluiului, în satul bunicilor lui Victor Ion Popa, citeam undeva, prin anul 1935, când studenţii lui D. Gusti făceau culturalizare prin muncă la sate, sătenii au făcut chiar o întovărăşire agricolă, tip cooperativă şi plănuiau realizarea şi a unei asociaţii locale a apicultorilor.

N-au fost înspăimântaţi că vor fi acuzaţi, mai apoi, de idei comuniste... În Umbre, III, „Editura Junimea", Iaşi, 1975,

Pagina 127 regretatul Aurel Leon povesteşte că pentru salvarea Cotnarilor de înapoiere economică însăşi Hariclea Darclee, care prin 1936 ajunsese la 70 de ani, sosită aici pentru o cură de struguri s-a alăturat acţiunii femeilor care întemeiaseră „Asociaţia pentru propăşirea Cotnarilor", gândindu-se să atragă în activitate nu numai muzicieni precum Enescu, Jora, ci şi scriitori ca Arghezi, Sadoveanu, Topârceanu, Al. O. Teodoreanu, ba se adresa cu scrisori şi lui lorga, pe atunci mare demnitar, „să mişcăm Ţara, domnule, să ne vină în ajutor!" se înfierbânta doamna care voia binele la Cotnari.

Bazat pe ideea de progres în agricultură doar prin muncă pe ogoare întinse, recent, într-un volum al meu, intitulat - Strămoşii noştri din arhive, - puneam în primele pagini ceea ce s-a păstrat cu succes în agricultura românească din timpul colectivizării, transformarea unui CAP din zona Aradului în Complex cooperatist-capitalist, care, în condiţiile sărăciei din România de astăzi, lucrează cu supra-profit, oamenii încasând mai mult decât oriunde în ţară şi în Uniunea Euro-

peană...

Oamenii de la COTNARI, harnici şi neîntrecuţi în muncă, au prosperat nu numai din valorificarea produselor, rod al viţei de vie, din agricultură în general, ci şi din alte activităţi. Cine a uitat de cirezile de vite de la Cotnari, de oile din turmele inginerului Dincă?...

COTNARIUL este localitate de mare tradi-

Ecouri literare nr. 10 ţie... De asta, locuitorii ei, ortodocşi şi catolici, au lucrat totdeauna înfrăţindu-se, cu bucurie, în hore şi clăci, cu chiote, la culesul roadelor, la vie mai ales...

Cartea lui Constantin Huşanu intitulată COTNARIUL ÎN LITERATURĂ Şl ARTĂ, incită, deşi circa 80 de pagini le dedică istoricului, geografiei, economicului locurilor, fiecare rând oferind informaţii utile cititorului. De abia apoi, într-un fel atipic, cu un cuvânt înainte intitulat PREDOSLOVENIE, reluând documentul de la 1448, când Petru Voievod ajunge la mânăstirea Poiana, locul de veci al Doamnei Oltea, mama lui Ştefan cel Mare, şi stabileşte cum va ajunge vinul aici, necesar celor liturgice şi a zilelor de hram, suntem invitaţi ca cititori ce suntem, şi la alte lecturi despre valoarea şi bogăţiile locurilor.

Răsfoiţi aceste scrieri şi vă veţi înnobila spiritul ! ne povăţuieşte Constantin Huşanu.

Aşezarea COTNARI e veche, vechi este şi oraşul Hârlău, spuneam eu într-o cronică tot despre Cotnari, şi autorul mă citează în cartea de faţă ca pe un cunoscător al locurilor şi istoriei lor.

Cuprinzând spusele despre COTNARI şi vinul de aici, culese de la peste 50 de scriitori, cartea lui C. Huşanu devine şi este un document de mare valoare; întâlnim aici spuse şi descrieri literare, despre Cotnari ca aşezare omenească, zonă istorico-geografică, dar şi vorbe de apreciere despre vinul ale cărui calităţi sunt cunoscute dincolo de hotarele României, puse în opere literare de Mihai Eminescu, Costache Negruzzi, Ion Neculce, Mihail Sadoveanu ori Mihai Ursachi, dar şi de localnicul Cezar Petrescu, de profesorul şi specialistul în enologie academicianul Valeriu D. Cotea, de lăcătuşul Ion Bănuţă, devenit important Director de editură, care a promovat şi încurajat mulţi tineri scriitori, de ţăranul cu doar patru clase primare Vasile Militaru, autorul celei mai frumoase poezii despre MAMA - mort în temniţele de la OCNELE MARI în anii comunismului, neputându-l ierta pentru că ne-a dat şi lăsat pagini nemuritoare de literatură autentică.

Primul FESTIVAL de VIN, 3-6 noiembrie 2011, organizat la Iaşi, punând în valoare zicerea "Dacă vinul nu are poveste nu are nici preţ" aduce în actualitate părerea mea că dacă alături de creaţiile de pictură, sculptură şi grafică oferite participanţilor la Festival de Uniunea Artiştilor Plastici laşi, acelaşi gest l-ar fi făcut şi Filiala laşi a Uniunii Scriitorilor, ajutând la editarea şi punerea în valoare a cărţii de faţă, vinul astfel povestit, de unul şi altul, ar fi câştigat mai deplin literatura şi arta, dar implicit FESTIVALUL. Din păcate însă, cele 8 pagini ale Expo-Jurnalului cu numărul 1, editat în

Pagina 128 24.000 de exemplare, distribuite gratuit de organizatori, deşi popularizează o Şcoală a vinului, îndemnându-ne să o frecventăm, fără a ne destăinui şi programa cursurilor, nu aminteşte nimic despre cultură şi artă, despre scriitorii şi poeţii care au pus aur de vorbe mereu în paharele degustătorilor care au descoperit şi certificat caratele licorilor de la COTNARI şi din întreaga Românie. Vinurile din România au poveşti frumoase, afirmă cu multă dreptate profesorul Valeriu Cotea, dar de ce a rămas în afară realizării proiectului lui C. Huşanu cu tipărirea prin sponsorizare publică sau patronală a cărţii Cotnariul în literatură şi artă ?

Peste 50 de scriitori cuprinde cartea COTNARIUL ÎN LITERATURĂ Şl ARTĂ realizată acum de CONSTANTIN HUŞANU, printre ei şi localnicul Cezar Petrescu, scriam mai sus. Dar iată1 pe un alt făuritor de cuvinte - bârlădeanul N. D. Cocea, conducându-ne, cu vorbe tare frumoase, către crama de la Cotnari, proprietate a unui producător de vinuri, în cartea sa Vinul de viaţă lungă: "Via lui conu Manole Arcaşu, aşezată pe cea mai înaltă culme a Cotnarilor, se lăsa la vale, până la Fântâna Robilor, lungă, dreptunghiulară, vărgată, punctată şi împestriţată cu toate nuanţele de verde, ca un covor basarabean". Acolo era „masa întinsă tot anul. Chefuri la toartă. Femei ! ...femei goale, aşa cum le-a lăsat dumnezeu - şi nu numai fete de gospodari, dar şi jupâniţe de la laşi - călcau strugurii în zăcători mari cât heleşteile. Ehei! Ce vremuri! Ia întrebaţi pe bătrânii târgului!", suntem sfătuiţi, pentru că însuşi primarul îşi lăuda locurile, când venea vorba de vin: - Şi are Cotnariul vinuri, domnule, nu glumă !... Poţi să umbli în rădvan cu patru cai prin beciurile viei. Uite mata într-acolo! Cât vezi cu ochii, de la poalele şi până-n muchea dealului, în dreapta, în stânga, de-a curmezişul, se întind pe sub pământ numai beciuri... Şi ce poloboace, domnule ! Cât o casă cu două caturi. Şi ce vechime, frăţioare! De pe vremea lui Vodă Cuza, dacă n-or fi şi mai de mult...

La cramă? "Prin uşa cât zece din zilele noastre, adevărată poartă de cetate, cu două caturi masive de stejar ferecate şi deschise larg în lături, am văzut un sat întreg la muncă", ne asigură fostul vizitator. Şi ne descria atmosfera găsită. „Copile râzătoare treceau coşurile flăcăilor. Aceştia, la rândul lor, urcaţi pe scări improvizate, le deşărtau în trei călcătoare"...unde „alte fete şi neveste, cu poalele sumese în brâu, de li se vedeau pulpele până la şolduri, zdrobeau poama în ritm când domol şi le-

Ecouri literare nr. 10 gănat de horă, când sacadat şi precipitat de bătută"...

Invitaţi să-i degustăm vinul, Manole Arcaşu se mândrea, şoptindu-ne, ca o binecuvântare: „e COTNARIUL meu de viaţă lungă..."

Fără discuţie, scriitorii care au scris despre Cotnari şi vinul de aici sunt mult mai numeroşi.

Lucrările literare ale profesorului Avram D. Tudose şi ale inginerului Ion Neamţu de la Huşi conţin alte zeci şi zeci de nume care slăvesc vinurile şi localităţile care le produc, inclusiv Cotnariul şi Huşii. Inginerul dr. prof. Nicolae Vasilescu şi ing.

Aglaia Vasilescu în cartea lor AGRICULTURA ÎN PROVERBE Şl CUGETĂRI (editura Vasiliana'98, 2008) oferă multe pagini vinului de Cotnari şi personalităţilor care l-au gustat, au făcut ştiinţă şi literatură despre pregătirea, păstrarea şi calităţile lui ca aliment şi medicament...

Zestrea muzeistică de la COTNARI nu poate să nu cuprindă -cum există la Huşi – o evidenţă a prezenţei vizitatorilor care în CARTEA DE ONOARE îşi înscriu impresiile. Impresiile acestea, poate la o viitoare ediţie a cărţii lui C. Huşanu, vor forma noi Capitole ale volumului COTNARIUL ÎN LITERATURĂ Şl ARTĂ.

Harnic, receptiv şi iscoditor, cum îl ştiu eu pe C. HUŞANU, îl şi văd răsfoind ceea ce i-am sugerat, dar şi alte şi alte documente cu care să ne înfăţişeze statornicia şi progresul literaturii şi artei în domeniul îmbrăţişat.

Deocamdată, îl felicit că luându-şi gândul de la nereuşita cu sponsorizarea, a avut tăria, ca şi subsemnatul, să-şi diminueze voluntar scheletica pensie, şi din banii puşi deoparte pentru eventuale neprevăzute, a mai scos o carte. Aceasta! Şi cum ne înţelegem în toate, şi ne-am înţeles şi pentru tipărirea cărţii acesteia, îi mai zic încă ceva : câte un exemplar, aşa cum ne este nouă, celor cu bani puţini, obiceiul de la o ediţie la alta, dăruiţi-l, domnule COSTICĂ HUŞANU, Consiliului local şi Bibliotecii comunale, dar nu uitaţi nici pe Conducătorul Societăţii economice care valorifică eficient vinul de Cotnari. Să aibă cu ce se lăuda, şi în domeniul cărţii, la viitorul FESTIVAL al vinului DE COTNARI! Dumnezeu să ne ajute pe noi şi pe cei care nu se uită la noi tocmai atunci când avem mai multă nevoie de ei, ca sponsori ai lucrărilor noastre, atât de mult muncite dar nesocotite!

Pagina 129

Constantin HUŞANU O cunună aniversară Ştefaniade în sos picant Ultima carte a dlui Ştefan Boboc-Pungeşteanu, cu un titlu fericit inspirat „Ştefaniade în sos picant”, cu mult piper şi ardei iute, reprezintă o „oglindă” fidelă a vieţii noastre de toate zilele (şi mai ales „nopţile”) instaurate după evenimentele din decembrie 1989, aureolate de o speranţă generală, ce s-a restrâns ulterior la una personală şi limitat privată. Dacă în epoca de tristă amintire, restrictiv socialistă, glumele spuse în surdină şi doar în cercuri conspirative de prieteni siguri, vizau „capul tuturor răutăţilor”, creându-le o stare tonică de învingători subterani într-o societate cu botniţă la gură, după triumful Revoluţiei derapate spre un făgaş de unde se poate lua fără a plăti nimic, focul sacru al epigramiştilor şi-a adaptat calibrul şi „punctul de ochire” spre alte realităţi, mai demne de mitraliat, de această dată expuse liberei cugetări fără consecinţe punitive. Întreaga pleiadă a spiritului critic s-a năpustit spre masa mult mai bogată cu subiecte de fiert la „foc scăzut” decât în precedenta societate colectivistă.

Acolo, inamicul public numărul unu era conducătorul suprem, cu bufonul său regal Bulă, care-şi amuza stăpânul cu glume nesărate sau sărate cu iz de autocritică. Dincoace, în vizorul cătării epigramiste, se zăreşte un pustiu de câmp plin de tare, care de care mai elefantică şi deşi uşor de ochit – greu de doborât: tarele societăţii capitaliste! Purtătorii „relelor de vindecat” au proliferat. Nu mai este unul singur, plus una, sunt cu sutele (a se vedea cei 300 români aflaţi în fruntea bucatelor), cu zecile de mii, sub oblăduirea democratică a unui guvern ales în „neştiinţă de cauză”. Ce se întâmplă sub această umbrelă de vreme rea a celor ce şi-au cumpărat fotoliu „bunului huzur,” constituie tocmai terenul de vânătoare al epigramiştilor (excluzându-l de la sine pe cel al moşierului Ţiriac, tenismanul îmbogăţit fiind simbolul speranţei „tuturor posibilităţilor” în societatea privată a întrecerilor „care pe care”!). În această luptă pe viaţă şi pe moarte între cei ajunşi pe coama speranţei şi cei călcaţi în copitele roibului înaripat al visătorilor naivi, cavalerii căutători de dreptate şi milă pentru cei obidiţi, aleargă cu sabia învârtită deasupra ocipitalului, că doar-doar vor tăia vreo-unul din

Ecouri literare nr. 10 cele şapte capete ale balaurului. Ştefan Boboc-Pungeşteanu, consăteanul meu din localitatea unde am văzut lumina zilei, nu şi-a mai băgat de multă vreme sabia în teacă. I-a scăpărat prin volumele editate până în prezent: „Şi bobocii zâmbesc, 2006, epigrame, rondeluri şi alte poezii”, „Îmbobociri de toamnă, 2010, epigrame, rondeluri, fabule şi alte poezii”, culminând acum, în prag de aniversare a 80 de ani de viaţă, cu „Şefaniade în sos picant”, 2012, ca autor „ajuns la vârsta înţelepciunii”, precizează Mihai Batog – Bujeniţă, prefaţatorul lucrării. Sau cum consemnează George Petrone, în Postfaţa cărţii: „Ştefan Boboc parcurgând întreaga gamă de procedee stilistice, de la înţepătura ironiei la denunţarea segace a trăsăturilor vulnerabile ale naturi umane, se avântă fără falsă pedanterie în repudierea şabloanelor de gândire, a mentalităţilor şi, în general, a racilelor care sălăşluiesc în societatea în care vieţuim.

Conţinutul plin de vervă al cărţii este întovărăşit de o suită de desene inspirate ale cunoscutului grafician Nicolae Viziteu, original de pe aceleaşi meleaguri cu autorul, iar coperta, în deplină concordanţă cu conţinutul, semnată de Traian şi Iulian Boboc, întregesc lucrarea cu adausuri tonifiante. Aşa cum o face şi Vasile Larcu, alt cavaler al condeiului cu spadă în loc de peniţă, inserând pe coperta IV o epigramă dedicată octogenarului Ştefan Boboc: Bunul simţ îmi interzice / De-a vă contrazice, dar / Moşneguţ eu nu v-aşi zice / Nici măcar la centenar!

Ca o replică a „Destăinuirii” autorului: Anii trec, nu stau pe loc,/ Şi i-am prins pe un şirag:/ La un capăt sunt boboc / Iar la celălalt, moşneag!

Această ultimă carte a lui Ştefan Boboc-Pungeşteanu, aniversară, îl consacră ca epigramist şi îi probează maturitatea deplină a unui talent ce explorează o zonă a literaturii, unde se intră cu greu, pentru că aşa cum observa Mihai Batog – Bujeniţă despre autor: „Nu cred că va fi printre epigramiştii ce se vor preda în şcoală, presupunând că asta se va întâmpla vreodată. Însă abordarea genului, poezie fixă, în care dificultatea prozodiei este una minoră în comparaţie cu aceea a construcţiei poetice care trebuie să rezolve în numai patru versuri, cu minimum de cuvinte şi cu maximum de claritate deci, prezentarea şi dezvoltarea subiectului, iar apoi şi întorsătura care să creeze poanta, nu este la îndemâna oricui.”

TEODOR PRACSIU – DANIELA OATU – „Un senior al spiritului VLADIMIR STREINU” Editura PIM, Iaşi, 2010, 142 pg.

DORIN COZAN - “BALETISTUL” Princeps Edit, Iaşi , 2010 54 pagini

EUGEN DEUTSCH – „CODUL LUI EUGEN” Nr. 6 /aprilie 2008 30 pg.

EUGEN DEUTSCH – „CODUL LUI EUGEN” Nr. 13 /martie 2010 30 pg.

ISSN -1843-9780

Tipărit la: editura PIM Iaşi

PETRUŞ ANDREI – „CUMPĂNIND CUVINTE” – Editura TIPO MOLDOVA, Iaşi, 2011, 401 pg.

ÎN CAPTIVITATEA „NEBUNIEI” - Editura Universul, Chişinău, 2011 359 pg.

THEODOR CODREANU – „EMINESCU

Pagina 130 Ecouri literare nr. 10

Noi apariţii editoriale

Cărţi sosite la redacţie