Ecouri Literare nr. 6 by Poesis Moldaviae

Revistă publicată de: Asociația Culturală Poesis Moldaviae Vaslui, România tel: 0730 166 755 e-mail: poesis_moldaviae@yahoo.com web: www.poesis-moldaviae.ro Cu sprijinul: Primăria municipiului Vaslui Rotary Club Vaslui Gabriel Paiu Directori de onoare: Ioan Baban Theodor Codreanu Redactor șef: Mihai Apostu Corespondenți: Lina Codreanu Emilian Marcu Val Andreescu Design: Luminița Apostu

ecouriliterare@yahoo.com

Tipărit la: editura Pim Iaşi ISSN 1843-9780

Editorial Nu este vorba de un bilanţ al activităţilor noastre pentru că nu este nici un număr jubiliar al revistei, dar nici un eveniment special care să marcheze apariţia acestui număr din Ecouri literare. Nu este nici măcar un raport de activitate, dar este bine mai ales să nu se uite oamenii care au stat lângă noi de trei ani de când Asociaţia culturală Poesis Moldaviae a reuşit să se impună în acest spaţiu geografic, dar mai ales în acest frumos spaţiu cultural al oraşului Vaslui. Recunoştinţa mea personală şi mulţumirile sunt pentru prietenii care au susţinut financiar această publicaţie încă tânără, dar care îşi propune să promoveze scriitori de pe toate meleagurile, scriitori de toate genurile literare, scriitori de toate vârstele. Amintesc aici prietenii care au susţinut apariția revistei încă de la primul număr: S.C. ATCOM S.A., S.C. Volosting S.R.L., Rotary Club Vaslui, Primăria municipiului Vaslui prin persoana profesorului Valeriu Caragaţă şi cele câteva persoane care trebuiesc menţionate pentru gestul lor: Luminiţa Scotnotis, Sorin Chitic, Av. Petru Blăniţă, Gabriel Paiu, Cătălin Ciobanu, Ica Grasu. Sperăm că pe viitor şi alte persoane sau instituţii vor sprijini proiectele noastre. Ajungând deja la numărul 6 este evident că această revistă nu mai poate fi considerată la început de drum. Tocmai de aceea am încercat să introducem un spirit nou, schimbând design-ul revistei și structurând conținutul într-o manieră mai ușor de parcurs. Am introdus cu această ocazie și o altă secțiune, intitulată Nouă apariție, unde vom încerca să promovăm creația literară a unor autori locali încă nepublicați. Veți afla în paginile acestui număr și câteva informații despre site-ul web al asociației Poesis Moldaviae, și mai mult, veți avea onoarea să lecturați eseul “Tic Tac” al elevei Popa Alexandra Liliana de la liceul teoretic “Mihail Kogălniceanu” Vaslui care a obținut premiul de excelență la ultima ediție a concursului de creație literară Poesis Moldaviae. Vă invit astfel cât mai deschis să acordați din timpul și atenția voastră textelor ce însoțesc noul număr al revistei Ecouri Literare, unde peste 100 de autori, consacraţi, debutanţi, sobri şi visători și-au adus contribuția. E mult? E puţin? Răspunsul la această întrebare îl pot da doar prietenii noştri - scriitorii, alături de prietenii noştri - cititorii.

Mihai Apostu

Mapostu 3

Cuprins: Proză:

p.7

Mihai Apostu Ego Escu (fragment) Corneliu Bichineț Cartea de vizită (din volumul “Dincolo de

barieră”)

Dumitru V. Marin 15 Km sărut (fragment) Cosmin Preda Alvaro și marea / Evadări din cotidian Val Andreescu La Siret

Poezie:

p.25

Val Andreescu Cătălin al Doamnei Dorin Cozan Cornelius Ioan Drăgan Ica Grasu Daniel Grosu Elena Leuștean Olga Elionora Loghin Ioan Mâcnea Elena Mititelu Liliana Muștiuc Gabriel Paiu Dorin Pînzariu Săndel Spânu Marius Surleac Luminița Scotnotis Lăcrămioara Țintea 4

Eseu:

p.45

Ioan Baban Puncte de vedere Relu Budacea Principiul selecției naturale a valorilor (II) Theodor Codreanu Un model spiritual Laurențiu Chiriac Eterna “mama” India / Nemurirea sufle-

tului - Călătorie imaginară în eternitatea sufletului

Daniel Dragomirescu Bacalaureat în versiune revizuită Epigramă/ Fabulă:

Ioan Toderașcu

Special:

Mihai Apostu Poesis Moldaviae Punct RO

p.57 p.61

Alexandra Liliana Popa Tic Tac Gheorghe Clapa Mari dregători din Ţara Românească şi

Moldova în „istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir (1688-1705) Viorel Vrabie Filatelie și nu numai

Nouă apariție:

De la Vaslui la Barcelona și înapoi, prin Facultatea de Litere de la Iași: Alexandru Radu

Expoziție:

Cornelius Ioan Drăgan

Critică de carte:

Recenzii de Mihai Apostu, Emilian Marcu, Theodor Codreanu

p.73 p.79

p.83

roz

Mihai Apostu Corneliu BichineČ&#x203A; Dumitru V. Marin Cosmin Preda Val Andreescu

mihai apostu Firul destinului se opreşte câteodată acolo unde te aştepţi mai puţin. Şi tot când te aştepţi mai puţin firul se reînnoadă şi începe să se depene mai departe chiar dacă se schimbă decorul şi vârsta. După mulţi ani Claudia mi s-a confesat: „În fiecare zi, aproape la aceeaşi oră, Emil mă aştepta după un ritual nefiresc. Acelaşi salut protector, acelaşi sărut pătimaş, acelaşi zâmbet şi mereu aceeaşi masă aranjată la întoarcerea acasă. Atribuţiunile mele de gospodină în casa lui se limitau foarte mult. Îmi doream propria-mi responsabilitate, îmi doream bucăţica mea de personalitate de care eram privată. Locuiam la părinţii lui şi parcă dintr-o stimă din partea soacrei şi a dragostei prea insistente din partea lui Emil, mă simţeam frustrată. Totul părea normal dar mă obişnuisem greu cu monotonia zilelor, fără nici un incident. Casa noastră era modelul ideal pentru locul în care nu se întâmpla nimic. Deşi munca de birou era suficient de comodă, simţeam în permanenţă o oboseală fizică inexplicabilă. Mulţi ar fi tentaţi să spună că sufeream de prea mult bine, dar ştiţi cât de groaznic poate fi să nu poţi lua nici un fel de decizie în propria casă? Mă întind pe canapea nu înainte de lua din bibliotecă o carte. Întâmplarea a făcut să fie o carte de versuri… hm, merge! Pe lângă cărţile tehnice pe care le cumpăra Emil cu pasiune de neimaginat, se cumpărau tot felul de cărţi de poezie, proză, cărţi care stăteau de multe ori necitite. Era ca un reflex să cumpere cărţi. Să se găsească acolo zicea el. Deschid la întâmplare încercând să mă relaxez înainte de a adormi. Tot timpul mi-au plăcut poeziile cu titluri scurte. Iată un titlu semnificativ: „Tu”. Citez: „tu ai murit sau nu ştii de trăieşti/ de-atâta vreme nu mai spui nimic/ mai ştii când îmi spuneai că mă iubeşti?/ Astăzi nimic nu pot să mai prezic// Tu stai ascunsă lângă munţii tăi, /eu zac ascuns prin dealuri şi câmpii/ aveam în faţa noastră atâtea căi/ pe care aş putea să vin, să vii// Tu ai murit ? Eu am murit? Sau poate/ nici nu mai ştim dacă am existat//. Atât de frumos spus… tu ai murit? Eu am murit? Cine o fi scris cartea? Încă de când am învăţat să citesc în momentul în care aveam în mână o carte, un ziar sau o revistă, deschid la sfârşit, să citesc câteva pagini, fără să mă intereseze prea mult cum se numeşte, cine a semnat. Mă uit pe copertă involuntar. Poeme târzii, da, frumoase aceste poeme târzii... a... cum îi spune? Andrei Nistoreanu! Andrei… cum?... Andrei Nistoreanu! Nu, nu. Cred că este o întâmplare, o potrivire de nume. Oricum inima mi-a zvâcnit cu atâta putere încât moleşeala în care mă găseam fugise luată parcă de nu ştiu ce furtună. Curios…. Să citesc cu începutul cum este şi firesc. Andrei Nistoreanu, poeme târzii. A doua pagină începe cu o dedicaţie.: „Dedic acest volum amintirilor fără de care rămânem amputaţi în faţa propriilor existenţe. Restituirea amintirilor trebuie să învingă. Amintirea trebuie să trăiască, să rămână ca un liant între ce a fost, între ce este, între bucurii şi tristeţi dar mai ales între viaţa noastră şi viaţa celor din jur. Peste tot guvernează amintirea iubirilor. Dedic acest volum primei iubiri.”

Am citit dintr-o chemare interioară întreaga carte fără să-mi dau seama că s-a făcut deja târziu. Oare mă înşel în privinţa autorului? Oricum, chiar dacă este o coincidenţă, a reuşit să-mi răscolească trecutul. Oare ce mai faci tu Andrei? Oare pe unde mai umbli? Ce clipe frumoase am petrecut împreună. Iubirile noastre infantile, nevinovate… De ce nu putem să oprim acele clipe pentru veşnicie ? De ce suntem obligaţi să progresăm în defavoarea acelor clipe ? - Ce faci iubito? Te-ai trezit? Ce ai, nu te simţi bine? - Ba da, mai lasă-mă puţin, te rog. - Bine, dar grăbeşte-te. Ştii că avem musafiri… - Bine vin imediat. Pe dracu trezit din somn. Cu aşa amintiri cine poate să mai doarmă. Musafiri… să-i i-a dracu de musafiri oricare ar fi ei. De obicei musafirul găseşte cel mai nepotrivit moment pentru a face vizite încât ţi se face lehamite. Gazda trebuie să râdă, să vorbescă sau să asculte. Şi totul doar din respect pentru denumirea lor de musafiri. Codul bunelor maniere… deh! Pe gazde cine le întreabă cum se simt, ce stare au, ce le serveşte musafirilor. Ea, gazda răspunde de toate, inclusiv de buna dispoziţie

a musafirilor. Ca soţie a fratelui lui Emil, cumnăţica mea nu mi-a acordat de la început o atenţie normală. Ea reprezenta tipul de femeie pe care nu o interesau decât casele de modă pariziene, luxul din casă şi întâlnirile cu persoane importante din anturajul soţului. La aceste întruniri, ea reprezenta femeia libertină de multe ori într-un mod de prost gust. Când venea vorba de serviciu, tot timpul găsea cuvântul cel mai josnic să-l definească. Parcă îmi sună şi acum în urechi vorbele ei: „ştii ce părere am despre femeile care lucrează? Sunt proaste Claudia, sunt proaste”. Când am auzit prima dată această frază parcă m-a lovit ceva. Cumnăţica mea uitase că şi eu sunt femeie, uitase că şi eu aveam o slujbă. Apoi îşi dădea seama de gafa făcută şi continua pe un ton destul de ironic: „...cu mici excepţii… înţelegi tu Claudia… Femeile din înalta societate sunt plămădite dintr-un aluat special. Noi trebuie să fim alinarea scumpilor noştri soţi.” Atât de tare pronunţa cuvântul „noi” încât ai fi crezut că descinde direct din familia regală a Angliei. Tot timpul spiritele dintre noi se încingeau, dar de fiecare dată Emil, cu imensa lui grijă mă trăgea deoparte şi-mi aducea aminte că nu trebuie băgată în seamă, că nu trebuie să-mi pun mintea cu ea. Acum musafirul era Roxana, cumnăţica mea dulce şi frumoasă. Când m-am căsătorit cu Emil, Roxana a fost singura care mă privea cu suspiciune. La un moment dat am surprins-o discutând cu George, soţul ei, despre alegerea greşită a lui Emil. Am ripostat atunci şi vreo doi ani nu ne-am călcat pragul una alteia. Când mi-am dat seama că Emil îi vizita pe ascuns, am zis că omul uită şi că trebuie să uit şi eu. Roxana atunci a devenit linguşitoare, dar am reuşit tot timpul să reprezint pentru ea femeia periculoasă. Cu mine nu-i mergeau miorlăiturile şi alintăturile ei. Prin atitudinea mea am reuşit să câştig respectul lui Emil. De multe ori nici el nu putea să o suporte. M-am ridicat din patul amintirilor şi m-am îndreptat spre sufragerie. Au urmat pupăturile scabroase, apoi limbajul „academic” al cumnatei secondat de aprobările soacrei. După ce a făcut cerul şi pământul, după ce a făcut toată suflarea pe care o ştim, Dumnezeu l-a făcut pe Adam. Apoi, ca Adam să nu fie singur, dintr-o coastă de-a lui a făcut Dumnezeu pe Eva. Povestea aceasta o ştie aproape tot globul. Ce nu ştie o mare parte a omenirii este că Dumnezeu a turnat peste femeie mai mult duh, mai multă tandreţe, mai mult farmec. Adam nu a ştiut acest lucru şi a căzut victimă Evei. De atunci bărbaţii cad tot timpul victime tandreţei şi farmecului. Că nu recunosc… este specific bărbătesc, dar mulţi dintre vitejii antici, dintre vitejii medievali, mulţi dintre generalii războaielor mondiale, mulţi dintre cei mai duri bărbaţi ai zilelor noastre, au căzut măcar o singură dată în faţa femeii, îngenunchind. Că aveau o floare în mână sau nu, că aveau o pasiune sau nu, au îngenuncheat. Fratele lui Emil, cu toată responsabilitatea funcţiei, era un astfel de slujitor. Femeia lui era ridicată la rang de prinţesă. Exagera prea mult. Într-adevăr Roxana era o femeie frumoasă. Doar frumoasă… şi cred că foarte scumpă. Bijuteriile şi hainele ei erau de invidiat.

EGO

continuare

din nr. 5

Cea mai mare tragedie este câteodată dragostea nerealizată. De multe ori dragostea este ca o văgăună în care te afunzi fără şanse de revenire. Când totuşi reuşeşti să evadezi din acea văgăună, îţi dai seama cât de mult te-ai depărtat de realitate, îţi dai seama cât de mare este preţul.

O ESCU

Pentru Emil era destul de simplă şi de normală o astfel de vizită. Îşi lua fratele în camera lui, serveau băutura depănând amintiri, făceau fel de fel de planuri. Eu trebuia să rămân pe baricadă, trebuia să lupt, trebuia să mă prefac. Târziu se retrăgeau. Locuiau la câteva sute de metri de noi, dar tot timpul aveau grijă să vină cu maşina. La funcţia pe care o avea George îşi permitea să bea un pahar, două cu alcool şi apoi să conducă maşina. De fiecare dată, în urma vizitei, relaţiile dintre mine şi Emil, se răceau. El se retrăgea în bucătărie unde-şi fuma una după alta ţigările, eu îmi căutam de lucru prin bibliotecă. De data aceasta relaţiile noastre s-au răcit şi mai mult. Seara ne-am culcat unul lângă altul fără să scoatem o vorbă. Nici unul nu recunoştea că suntem înstrăinaţi, dar acceptam această stare. Emil nu avea lângă el „prinţesa linguşitoare” şi suferea, eu nu aveam lângă mine bărbatul independent şi sufeream” (din jurnalul Claudiei).

Claudia trăia o şi mai mare tragedie. Tot timpul, aproape fără să ştie a iubit doar o singură persoană. Abia acum realiza acest lucru. Emil era soţul ei, dar ce a găsit la el când l-a cunoscut? Nimic. Poate doar ecoul lui Andrei. Cum au trecut atâţia ani fără să-şi dea seama că l-a primit lângă ea fără să-l iubească. Totuşi la început l-a iubit, s-au poate i s-a părut că l-a iubit. Nopţile dragostei petrecute cu Emil erau numai fizice. Ea, Claudia, a trăit tot timpul cu sufletul lângă Andrei. Nu a avut curajul nici să se gândească la acest lucru, dar exista în ea şi apoi… un copil! Ce mult şi-a dorit un copil! Tocmai acest copil nu a putut să-l primească de la Emil. Copleşită de dragostea lui, acoperită de dragostea lui, nu a avut curajul să-l provoace la această discuţie. Ba mai mult, printre colegele de serviciu, a insuflat ideea că vina este doar a ei. Femeia suportă mai uşor ideea şi chiar discuţia despre sterilitate. În mintea unora, tot timpul se asociază sterilitatea cu impotenţa. Emil se consola cu ideea sterilităţii Claudiei, dar ea, era singura care ştia un mare adevăr. Un adevăr al tinereţii prin care îşi verificase cu spaimă şi durere acea fecunditate feminină. Cum ar fi putut să discute cu Emil despre acel moment din viaţa ei. Ridicolă această complicitate. În seara când ea a trăit amintirea lui Andrei, relaţiile dintre ei s-au răcit mai mult ca niciodată. A început pentru prima dată de altfel să se gândească la divorţ. Emil nu avea cum să înţeleagă această stare dar ei, îi era mai necesară decât aerul. Iubirea tinereţii recidivase chiar în lipsa lui Andrei. Îşi asuma riscul să trăiască pe mai departe cu o amintire. A fost unul dintre cele mai scurte divorţuri. Au consimţit amândoi iar Claudia în orgoliul ei a renunţat la partaj. Casa era a părinţilor lui Emil. Împreună nu aveau nici un act. Şi-a luat două geamantane cu haine şi s-a mutat într-o garsonieră pe care a cumpărat-o mai târziu. Pentru Claudia începuse o altă viaţă. Serviciul ei avea acum alte semnificaţii. Era singura sursă din care se putea întreţine. Până mai

S-a împrietenit repede cu un coleg doar să-şi mai amâne singurătatea, da acesta nu a rezistat tentaţiei de a o cere în căsătorie şi răspunsul Claudiei a fost despărţirea. Nu mai putea suporta nici măcar ideea de căsătorie. Îşi dorea libertate totală, îşi dorea să fie singura stăpână a ideilor şi faptelor ei. A reuşit. Din când în când i se mai limpezeau în minte amintirile şi atunci îl vedea pe Andrei. Nu putea să depăşească acest nume, această amintire. Lângă fiecare bărbat nu vedea decât chipul lui. Într-un timp a încercat să caute date despre el, dar toate datele erau vagi. La editura unde apăruse volumul de versuri nu a găsit nici o dată biografică. A renunţat, dar nu a putut renunţa la amintiri. Într-un moment al vieţii a găsit totuşi un bărbat cu care se înţelegea mai bine. Acesta nu i-a propus niciodată căsătoria, acesta nu a încercat niciodată să o acapareze cu totul. Chiar dacă era dureros, Claudia accepta condiţia nedeclarată de amantă. În definitiv asta şi era: amanta domnului „R”.

- Omul este o idee. - Ha! Parcă ai fi spus-o pentru o mie de oameni. - Ei şi? Avem o chestiune fundamentală a relaţiei eu-tu. Trebuie să o dezbatem în această seară şi repet: omul este o idee, iar o idee poate naşte un păienjeniş de planuri, de minciuni şi adevăruri, dar mai ales de adevăruri. Vrei să-ţi demonstrez? - Nu, nu ai ce să-mi demonstrezi în această privinţă. - Claudia, doar două chestiuni fundamentale. Debarasăm trupul şi psihicul de suflet. Eu îţi citesc în suflet iar tu mă vei contracara cu spirit, cu trup. - Nu ai ce să-mi demonstrezi în privinţa aceasta. - Claudia, deci te prinzi în joc… - Chiar m-ai făcut curioasă! - Bine, este ora 19 şi începem. Surprizele se vor ţine lanţ. - Hm! Nu ai cu ce, nu poţi. - Claudia, crezi sau nu dar eu îţi declar în modul cel mai real că nu te iubesc. Tot ce a fost până acum, a fost doar o perioadă petrecută în experienţe, în plăceri, dar acel sentiment de iubire nu a existat niciodată. Amândoi am avut de îngropat nişte iubiri mai vechi. Eu am reuşit, acum depinde numai de tine cât ai reuşit şi tu. - Aha, deci ai reuşit să joci teatru atâta timp… escrocule sentimental. Claudia privea totul ca pe o glumă. - Da, şi am obţinut tot ce am vrut. Am obţinut de la tine doza de iubire, plăcerea, farmecul. De mult doream să cunosc o curvă. - Ce ai spus? - Exact ce ai auzit. Între timp Claudia a început să plângă. A fost lovită prea brusc, prea direct. Lacrimi de durere, lacrimi de adevăr sau lacrimi de fond. Nici ea nu înţelegea în clipa aceea pentru ce plângea. Era firesc să nu realizeze acest lucru. A fost luată total prin surprindere. -… şi mai presus de orice, află dragă Claudia că am făcut cu tine tot ce am vrut. Exact ce am vrut. În toate domeniile. - Nu pot să cred „R” , nu pot… - Vrei argumente? Află că mi-au trebuit foarte puţine cunoştinţe de psihologie şi cu acestea am reuşit să te fac să-ţi dezvălui identitatea. - Care identitate? - Ţi-am spus mai devreme. Tu singură mi-ai povestit unele din aventurile amoroase… stai să vezi: S-a demonstrat că noi oamenii gândim numai cu a zecea parte din creier. Probabil, din punct de vedere genetic, cele mai crude adevăruri despre noi le recunoaştem doar în proporţie de zece le sută. Nu aş vrea să înmulţesc aventurile tale cu zece pentru că îţi dai seama ce rezultate ar ieşi! Aş putea spune că eşti o curvă

***

ieri întreţinerea ei nu era o problemă vitală, dar acum…

prin analogie matematică. - „R”, dar eu te-am iubit cu adevărat. - Am zis eu că nu este adevărat? Gândeşte-te la ceilalţi din jurul tău… Eu m-am lăsat păcălit pentru că am ştiut că mă păcăleşti, dar ceilalţi nu au ştiut acest lucru. Tot timpul cu trupul şi spiritul tău ai obţinut numai interese personale. Pe mine cele sufleteşti mă distrug Claudia. Lacrimile au început să-i curgă mai puternic. Pe chipul ei nu se putea citi decât durere. - … ei bine, reluă „R”, omul plânge din trei motive: din durere fizică plânge cel mai rar, din durere sufletească plânge cel mai dur, dar cel mai mult şi cel mai des omul plânge când în faţa propriei conştiinţe îi este aşezat un adevăr şi el nu-l recunoaşte. Tu plângi acum pentru acest adevăr. - „R” te rog încetează. - A, deci merg pe drumul cel bun. Ştiu cu exactitate şi care au fost ultimii bărbaţi din perioada în care îmi jurai mie iubire veşnică. Am să ţi-i enumăr doar aşa pentru argumentare. - Nu vreau argumente. - Bine, dar ca semn că ai recunoscut cele spuse, vino şi sărută-mi obrajii. Doar obrajii. Claudia încă plângea când „R” o luă în braţe şi o trase lângă el. Mai întâi timidă, apoi lăsându-se parcă pe nişte valuri imaginare, se apropie de obrajii lui „R” sărutându-i într-un suspin adânc. „ Nu, nu poate fi adevărat… atât de rău am decăzut… şi acest demon care a început să-mi umble prin memorie, prin conştient şi subconştient…” Îi mai sărută de câteva ori obrajii după care încercă buzele dar „R” refuză foarte rece. Capul Claudiei alunecă pe pieptul plin de reproşuri al lui „R”. Ea încă mai credea că acesta glumeşte. În cameră nu se auzea nici un zgomot. Doar respiraţiile, una mai puternică, una mai plăpândă. După ce au trecut mai multe clipe, „R”, o învăluie din nou cu braţele refuzând să-i atingă buzele. După o grea perioadă de tăcere tot el reluă discuţia. - Să nu crezi că am iertat sau că voi ierta ceva. Singura mea greşeală este că m-am încurcat cu tine. Oricare putea fi alta, dar tu ai fost una dintre cele mai la îndemână. M-ai folosit ca un paravan pentru clipele tale de singurătate. Aveai nevoie de un bărbat după care să-ţi ascunzi toate capriciile. Ştiam de mult lucru acesta, dar te-am lăsat să văd până unde poţi să ajungi. Nu a trebuit să fiu detectiv ca să aflu tot ce am aflat despre tine. M-ai subestimat Claudia, dar am reuşit să aflu modul tău de viaţă, de la tine şi de la cei câţiva prieteni ai tăi. Îţi aminteşti de celebrele mele teste? Tu ţi-ai dat seama numai despre cele pe care le-am spus eu că sunt teste. De celelalte în care tu cu vorbele tale, cu mintea ta şi cu minciunile tale mi-ai spus totul, nici nu-ţi mai aminteşti. Câteodată îţi umpleam zilele şi nopţile în aşa fel, încât îţi rămânea timp destul pentru libertate. Ce făceai tu cu acea libertate? Te agăţai de primul venit sau revenit şi-ţi continuai travaliu de curvă. Aşa este că dor adevărurile? Claudia parcă era un automat de stors lacrimi. Puţin mai devreme, când „R” o ţinuse în braţe, se înseninase. Acum iar furtună şi ploi în ochii ei. „Doamne, cum am putut să decad! Doamne, omul acesta are dreptate… cum de nu m-am văzut până acum într-o astfel de oglindă?” - De ce sunt oamenii atât de meschini Claudia, de ce? Ai dreptul să-mi răspunzi fără prejudecăţi. Claudia tăcea în continuare. Cuvintele ei erau doar lacrimile. Întrebarea grea era, ce fel de lacrimi. „Doamne, ce curat a fost alături de Andrei, câtă sobrietate a fost alături de Emil, dar după aceea a învins pasiunea. Poate merit această pedeapsă, poate „R” mă aduce la realitate. Ce proastă am fost când am crezut că mă iubeşte! Eu îl credeam aşa de slab, dar uite cât de puternic mi se arată acum…” - În definitiv, ce ai vrut să obţii de la mine? Bani nu aveam, sex ai obţinut foarte uşor şi foarte rentabil de la alţii. Cred că mă foloseai ca pe un paravan după care tu încercai să joci rolul de sfântă. Aş putea să-ţi iert totul pentru că eşti o femeie frumoasă şi ştii să iubeşti. Poţi veni acum lângă mine, să mă iubeşti cum numai tu ştii s-o faci. Să lăsăm dragostea să umple această încăpere şi să-i mulţumim lui Dumnezeu că a ştiut să ne dăruiască uitarea. Claudia stătea ghemuită lângă „R”. ultimele cuvinte parcă nici nu au fost rostite în încăpere. Apoi, mai întâi mintea, pe urmă degetele, privirile, se întâlneau cu ale lui „R” în acest joc diabolic al contopirii. Nici un cuvânt nu era scos de nici una din părţi. Totul se desfăşura ca după un plan de multe ori repetat. Sărutările, mângâierile pe sâni, pe coapse, totul părea dintr-un basm imaginat de toţi dar scris şi citit de nimeni.

Demonică dorinţa actului sexual şi totuşi „R” juca teatru. Clipele trec cum numai clipele ştiu să treacă. „R” se uită involuntar la ceas. Târziu, foarte târziu. Până aici totul a mers conform planului său. Claudia privea senină un punct imaginar. În colţul buzelor îi apăruse zâmbetul ei de altădată. „R” luă iar securea războiului din sufletul său şi lovi din nou: - Am vrut să-ţi demonstrez cât de frumoasă este o anumită latură a vieţii. Nu m-ar fi durut dacă mă înşelai cu unul anul trecut, cu altul anul acesta. M-a durut că la tine anii înşelătoriilor erau transformaţi în zile, că persoanele erau de fiecare dată altele, că de multe ori interesele erau mai presus de persoane, de sentimente. Te întâlneai cu mine doar pentru decor. Tot timpul ai ştiut să nu întârzii prea mult la un capăt de stradă, să nu rămâi prea mult într-un singur loc. mulţimea persoanelor implicate m-a deranjat foarte mult. - Bine „R”, dacă vrei să ne despărţim, din clipa aceasta dispar şi promit să nu ne mai vedem. Joacă tare Claudia, dar ea nu ştie că a muşcat din momeală în acelaşi timp. - Cine a pomenit de despărţire? Tu ştii că suntem foarte buni prieteni şi în loc de iubire, vom avea o prietenie în cel mai rău caz. Claudia era epuizată psihic. - … Pentru tine amorul era o chestiune pur fizică. Unde era sufletul tău, mintea ta, când strângeai în braţe azi pe unul, mâine pe altul? Din ce fel de material eşti plămădită Claudia? - „R” trebuie să ne despărţim. Dacă mai continui să ştii că se sfârşeşte totul. - Surprinzător de repede eşti de acord! Mă faci să cred că acesta a fost scopul tău în ultimul timp. Nu ai avut curajul să spui. Ei bine se pare că momentul a apărut acum. Te-ai agăţat de el cu mâinile amândouă. Ştii de fapt care este adevărul? Noua ta achiziţie sentimentală te iubeşte cu adevărat. Ei bine, noua ta jucărie, încearcă să-şi făurească un viitor, alături de tine. Tu oricum îţi vei bate joc de el, iar el o să afle prea târziu. Niciodată nu va putea ajunge nimeni atât de departe în sufletul tău cum am ajuns eu Claudia. Cred că din această cauză zici că trebuie să ne despărţim. Cunosc prea multe şi trebuie să fiu eliminat. Ne vom despărţi numai atunci când voi dori şi eu pentru că nu e uşor să-ţi pui sufletul pe tavă, cineva să se ospăteze din el, să se ridice şi să plece. Nu, au rămas firimiturile pe care trebuie să le strângi. Câteodată aceste firimituri plac, dar câteodată dor. Aceasta este cea mai dificilă problemă. Claudia nu mai înţelegea sensul cuvintelor. Privea în stânga şi în dreapta fără să realizeze diferenţa decorului. În ea se petreceau fenomene inexplicabile. De unde a reuşit „R” să obţină atâtea informaţii pe care le ţinea doar în sufletul ei? Ideea că are sufletul fisurat şi se scurg informaţii era mai grea decât toate vorbele aruncate de „R”. Căpătase fără să ştie un periculos complex de inferioritate. Se simţea atât de mică, atât de vinovată, atât de neputincioasă, încât fără să vrea se apropie de „R” într-un gest de umilinţă. „R” o prinde pe după umeri şi de data aceasta o sărută el pe buze. Claudia tresări şi cu acelaşi gest de umilinţă cade în genunchi. - „R” ce mi-ai putut face… m-ai distrus „R” şi abia acum îmi dau seama că sunt foarte legată de tine. Tot ce a fost mai bun în mine ai luat tu. Nenorocirile, greşelile, plăcerile aparente şi suferinţele mi-au rămas mie. Te rog iartă-mă „R” şi ajută-mă. În genunchi te rog să mă ajuţi să depăşesc această etapă a vieţii. Marea mea durere este că îmi dau seama de greşelile pe care le fac. Marea mea durere este că mă las în voia lor. Ajută-mă „R”, te implor, ajută-mă. „R” era stăpân pe situaţie. Obţinuse rezultatul scontat. La picioarele lui, în lacrimi şi umilinţă Claudia cerea ajutor. El era acum rece. Aşa trebuia să fie după tot ce se întâmplase. Trebuia să o demonteze pe Claudia bucăţică cu bucăţică şi apoi să o monteze el, s-o depersonalizeze, s-o subjuge. Îi acordase de câteva ori şansa şi sprijinul pentru moralitate. Claudia continua aventurile ei imorale ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe „R” l-a marcat refuzul ajutorului iar acum se răzbuna. Ar fi strâns-o în braţe pe Claudia dar nu era momentul. Să mai sufere… să mai sufere zicea el. Claudia se ridică şi se apropie de „R”. De data aceasta a găsit căldură. Era acceptată. „R” reluă discuţia: - Omul este o idee, iar o idee poate naşte un păienjeniş de planuri în care sunt prinse minciuni şi adevăruri, mai ales adevăruri. Mâine cine ştie ce va mai fi, cine va mai fi. Până atunci, mai avem un capăt de azi. Ţine strâns acest capăt Claudia.█

corneliu bichineț [...] Lui Simion Friedmann nu i-a trecut vreodată prin minte că revenirea în România l-ar putea arunca pe tărâmul literaturii. La drept vorbind, abia după ce-a sosit în ţară a început să conştientizeze faptul că în tainiţele sufletului său rămăsese mereu un pic român, că o parte a fiinţei sale nu plecase definitiv din România.

- Nu sunt probleme... La noi plătim bani grei să avem aşa bucurie. Să mergi prin glod...!

Întâlnirea cu Simion Friedmann mi-a fost prilejuită de şederea nejustificat de lungă în gara din Sibiu. Un du-te-vino nesfârşit şi gri, o mare cenuşie de oameni grǎbiţi, biciuţi de ploaia greoaie a mijlocului lui noiembrie. Pentru cetăţeanul american, lucrurile aveau o altă coloratură, o cu totul altă dimensiune. Venea din altă lume, cercând sǎ-şi gǎseascǎ aici obârşiile sau, poate, un alt fel de noroc.

Călători ca şi noi, muncitori, căruţaşi, şomeri. Lume de tot soiul... un câine rodea sub o masă o coajă de săpun, scăpată de careva pe jos, nedumerit şi iritat de clăbucii fumurii ce-i inundau gâtlejul. Simion prinse imaginea, în acelaşi moment cu mine. Râdeam amândoi. Câinele începu să latre enervant însă nu-l băga nimeni în seamă. Fumul acru al ţigărilor se răsfira fuioare-fuioare către uşa larg deschisă spre stradă. Doi – trei ţigănuşi cu ochi injectaţi, tulburi, îşi făceau rondul printre mesele şoldite, strângând în nişte cutii de îngheţată rămăşiţele de prin pahare, după care beau lacomi şi gălăgioşi conţinutul acumulat înveseliţi de ciudăţenia soluţiei. Străinul duse mâna spre portofel. L-am oprit discret. - Lasă-i, se descurcă de minune! Oricum, astăzi sunt fericiţi. - De dormit..., unde dormi? Am pasat vesel, căutând să canalizez discuţia către un subiect mai plăcut. Cine mai doarme acum!? Ne-am dezmeticit cu toţii, din somnul cel de moarte... Americanul n-a prins sensul. N-a înţeles unde bătusem. N-am insistat. Peste o jumătate de oră, oricum ne despărţeam.

N-am zis nimic. Poate avea dreptate. După o oră ploaia se-nteţi rău de tot. Numai voiam de altfel. Am intrat amândoi într-un băruleţ pitit pe-o stradă dosnică, în apropierea gării.

Plecase, copil fiind, spre Israel, la doisprezece ani, numai cu mama sa... Rǎmâneau în România cam toate, şi multe şi puţine, griji şi coşmaruri, vise şi speranţe, tristeţi şi bucurii. Nu mai era de stat. De fapt, el, pe-atunci, nici nu înţelegea prea bine ce se întâmplǎ în jur. Era prin anii cincizeci... Pentru Simion Friedmann, cei aproape patruzeci de ani petrecuţi în Israel şi America n-au prea mare importanţǎ. Revenea acum ca de nicǎieri, într-un loc pe care nu ştia cum să-l califice ori revendice... Nu interesează detaliile, viaţa acestui om poate fi rezumatǎ într-o frazǎ: - Am plecat în America doar cu două mii de dolari agonisiţi în Israel şi-n douăzeci şi cinci de ani am creat un imperiu financiar...

O rafală de vânt izbi uşa. Se auzi un pocnet sec, apoi ochiul geamului se făcu ţăndări, rupând în cădere şi-o părere de perdea, de culoare cel puţin curioasă. - Gina...! se auzi de undeva un glas răguşit.

Americanul se plimbă acum prin gara din Sibiu, ca orice drumeţ, anonim şi singur cu sine, răvăşit, ud şi plin de noroi.

Fata de la bar se-aplecă să strângă cioburile într-o cutie de carton. Arăta foarte bine. O şuviţă de fustă, lată de trei degete, cam cât o centură din timpuri normale, îi scotea în relief sănătatea şi robusteţea trupului. Un căruţaş matol, cu limbaj poetic, mormăi pentru sine: Mamă, mama, ce hlube...! Căruţaşul întinse ca din întâmplare mâna spre

Am ocolit intenţionat băltoacele cu apă şi hlei, cerând din priviri scuze străinului cu care, iată, trebuie să petrec două - trei ceasuri prin împrejurimi, până la sosirea trenurilor împotmolite pe undeva, în munţi, care odată sosite aveau să ne despartă pentru totdeauna. Omul zâmbi înţelegător, căutând să mă menajeze.

partea dorsală a fetei. O mângâie liniştit, preocupat să-şi soarbă în acelaşi timp şi lichiorul uleios dintr-un pahar ce semăna mai degrabă a ventuză... Fata nu reacţionă, îşi văzu mai departe de treabă, adunând cu grijă cioburile, după care se îndreptă spre un tomberon de tablă, lăsându-l pe muşteriu cu mâna suspendată, înveselit. Nici noi doi nu mai eram trişti. Ne-am trezit râzând. Gesticulam... Intrasem pe nesimţite în atmosfera de aici. Vorbeam tare. Îl auzisem pe american ca printr-un tunel. În celălalt colţ al cârciumioarei se-ncinsese o bătaie zdravănă între două ţigănci bete. Americanul jubila. Mângâie şi el în treacăt şoldul Ginei, care bine dispusă, după alte cinci-şase minute, mai trecea şi pe la masa noastră, aşa din complicitate, cu oarecare respect însă. Avui tentaţia să-ntind şi eu mâna, însă tânăra era acum în partea Avui tentaţia cealaltă a sălii, să-ntind unde smohăite şi eu mâna, şi zburlite însă tânăra ţigăncile era acum rivale în cu partea broboadele cealaltăhaotic căzute a sălii,peunde ochi,smohăite plângeauşiîmbrăţişate, zburlite ţigăncile măcinate rivalede cudoruri broboadele vechi, căzute haoticînpe chemându-l duet ochi, peplângeau un oarecare îmbrăţişate, Strugurel,măcinate deopotrivă de de doruri iubitvechi, de chemându-l bărbat amândoua, în duetcare pe un seoarecare încapăţâna Strugurel, să stea deopotrivă pitit prin totde felul iubit dede amândoua, bărbat care se încapăţâna să stea pitit prin tot felul de penitenciare... penitenciare... - Ţiganii...! Simion Friedmann deveni patetic. În şcoală, continua el - Ţiganii...! fără a mi seSimion adresa, Friedmann mă băteau deveni de măpatetic. rupeauÎntoţi, şcoală, şi ceicontinua din clasăel fără şi ceiamai mi se mari adresa, şi cei mă maibăteau mici... Pe de tata mă rupeau îl luaseră. toţi,Chipul şi cei din săuclasă se şi cei maipentru întunecă mari şiocei clipă. maiReluă mici...ca Pepentru tata îl sine: luaseră. ne-au Chipul confiscat său se atelierul întunecă de tâmplărie, pentru prăvălia, o clipă.totul... ReluăZâmbi ca pentru cuprins sine:de-o ne-au amintire. confiscat Noroc atelierul de de tâmplărie, Ţurel, ţiganul,prăvălia, altfel vai totul... de capul Zâmbi meu.cuprins Râse. de-o Ştii, ţiganii amintire. şi noi Noroc evreii de Ţurel,persecutaţi... eram ţiganul, altfel Îlvai înfundam de capulpe meu. Ţurel Râse. cu bomboane Ştii, ţiganiişişibiscuiţi noi evreii eram persecutaţi... şi-apoi mi-i cârpea pe Îl înfundam toţi. Marepe noroc ŢureldecuŢurel. bomboane Un băiat şi biscuiţi pe cinste.... şi-apoi mi-i Prieten adevărat. cârpea pe toţi. Mare noroc de Ţurel. Un băiat pe cinste.... Prieten adevărat. - De ce nu-l cauţi? Am avansat o timidă întrebare, părtaş la povestea - De ce Americanul omului. nu-l cauţi? Am zâmbi avansat cu amărăciune. o timidă întrebare, părtaş la povestea -omului. Dacă eram Americanul deşteptzâmbi nu mai cuveneam amărăciune. niciodată la Târnăveni. Ştii, ochii îi- Dacă străluceau, eram deştept mari, ciudaţi, nu maineveneam scăldam niciodată în pârâuladupă Târnăveni. prăvăliaŞtii, noastră, ochii îi străluceau, laolată cu raţele, mari, cuciudaţi, gâştele. neAm scăldam văzut acum în pârâu apa, după am prăvălia fost acolo.... noastră, laolată Thii! În cu mintea raţele, mea cu firicelul gâştele.acesta Am văzut de apă acum rămăsese apa, ammai fostceva acolo.... ca Thii! În mintea Amazonul, şi acum mea l-am firicelul sărit acesta cu piciorul.... de apă rămăsese Am văzut şi mai casa ceva noastră... ca Amazonul, tăcerea. se-aşternu şi acum l-am Înţelegeam. sărit cu Îmi piciorul.... pare rău Amcăvăzut trebuie şi casa să plec. noastră... Eram se-aşternunutăcerea. stânjenit, ştiam ceÎnţelegeam. să zic, cumÎmi trebuie pare să răumă că despart trebuie să deplec. acestEram stânjenit, nu Auzii necunoscut. ştiamîntr-un ce să zic, târziu, cumprintre trebuie hohote să măde despart râs, vocea de acest şoptită necunoscut. a străinului. M-a Auziicunoscut într-un târziu, o bătrână, printre continuă hohote omul de râs, înveselit. vocea şoptită Cred a străinului. ca semăn mult M-acucunoscut tata... Euo n-am bătrână, cunoscut-o continuăpe omul ea. înveselit. Şi pârâul,Cred îţi dai ca semăn seama, mai mult mare cu ca tata... Amazonul...! Eu n-am cunoscut-o pe ea. Şi pârâul, îţi dai seama, mai mare ca Amazonul...! Au trecut doi ani de atunci. Am găsit în buzunarul de la vestă o carte Au vizită de trecutmototolită, doi ani de cu atunci. datele Amluigăsit Simion în buzunarul Friedmann. deZile la vestă în şiroam carte vrut de îlvizită să sun.mototolită, N-am făcut-o... cu datele L-amluilăsat Simion pe baiatul Friedmann. lui IţicZile din în Târnăveni şir am vrut în să îl sun.imperiului mijlocul N-am făcut-o... său deL-am pestelăsat ocean, pe gândind baiatul luicăIţic în din nopţile Târnăveni ploioase în mijlocul de pe-acolo, imperiului bietului său om dei se peste maiocean, pot schimba gândind pâraiele că în nopţile în fluvii.█ ploioase de pe-acolo, bietului om i se mai pot schimba pâraiele în fluvii.█

CARTEA DE VIZITĂ fragment din volumul “dincolo de barieră”

§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ dumitru v. marin

Seară târzie, târzie, ger – 15 grade, zăpadă groasă împrejur şi-n depărtare, câţiva pomi negri pe un deal. În autoturismul staţionat pe câmp ventilatorul de căldură sforăie ca un motan să întreţină căldura “în apartament”, mai ales că dinspre nord trage subţire un vântuleţ mai să înnece răsuflarea. În nacelă, cei doi sunt departe de lume, de familii, de griji, de ei ... Tac, se sărută, se întreabă, tac, se întreabă, se sărută, se îmbrăţişează mereu cu poftă; se sărută, se sărută. - Oare, toţi or fi aşa de pupăcioşi ca noi ? - Poate, poate ... sărutul fără oprire arată şi iubire fără sfârşit; poate că şi abandonul persoanei pentru clipa de înaltă simţire, de exaltare. fragment din - Oare, ce mi-ai făcut tu mie, să te iubesc atât ? (ea, moale) - Dar tu cu ce m-ai fermecat să fiu peste orice închipuire prins de voluptatea “zăpadă ii” simţământului? Nu numai când te văd ci şi când mă gândesc la tine, uit de mine ... (el cu ciudă). Dorinţele fizice aproape dispăreau în prezenţa perfectei comuniuni dintre cele două minţi, două trupuri şi două aspiraţii devenite impersonale, unice, devoratoare. Era abandonul total în braţele şi simţirile celuilalt, fără ochii de gheaţă care erau afară şi nicidecum înăuntru. Ei nu mai erau ceva, afară nici o mişcare sub cerul de sticlă, cu carul mare foarte vizibil. Ca timp... o veşnicie, întreruptă însă, brusc de telefoanele care au sunat pentru fiecare, în aceeaşi secundă ... la realitate! După un timp: - Mergem? (el) - Eu, nu vreau; mi-e atât de bine şi... (îl cuprinde cu braţele fine încolăcite de gât şi îl sărută cu lăcomie). Părea topită în sărut, cu buzele calde, umede, catifelate, cu trupul mlădios, subţire şi moale. - Nici eu nu vreau. Mai trece un timp fără secunde, fără minute. Un timp şi atât! - Trebuie... - Ea se lungi în braţele lui, între volan şi trup, îl ţinu de gât, de corp, de inimă, de fiinţa lui însăşi, fără să înceteze a-l săruta, cu vitalitatea felinei care se agaţă de pradă. Moale, primitoare, drăgăstoasă. Teo porni motorul, introduse maneta în prima treaptă de viteză, porni încet, încet, însoţiţi de scârţâitul aspru al zăpezii bătătorite. Pe şoseaua naţională asfaltul liber, aşa că pe pustiul dimprejur nu-şi îndepărta nici trupul fetei, nici capul şi nici buzele ei mereu voluptuoase. Erau ca într-un leagăn între cer şi pământ, între realitate şi sublim, un zbor pe deasupra lumii. Nu se putea deslipi de săruturile ei mereu mai dulci, mai calde, mai altfel. Era şi el transportat rău, deşi conştientiza că încalcă grav regulile de circulaţie şi periclitează viaţa amândurora. Singura desprindere din sfera sentimentului era atenţia încordată asupra şoselei pe care la viteză mică nu părea a fi pericol. Din nou timpul îşi ascunde “secundele”, minutele, orele, chiar şi înspre miezul de noapte când cele două – trei maşini care i-au depăşit, nu întrerupeau şirul de săruturi mereu nesăţioase şi “altfel”, pândite de pericolul imediat şi fatal. Kilometrii nu treceau repede ci doar eficient ca trăire, experienţă unică de îmbinare a unui prezent rătăcit în legile lumii. Mai bine de 15 km aproape într-un sărut, într-un moment de uitare a pericolelor şi... vieţii. ... Zăpada... era aproape, alături, gerul de crăpau pietrele împrejurul maşinii şi în lume, dar căldura lor sufletească şi trupească se contopea într-un rug a cărui înălţime nu se vedea şi arderea, temperatura, culoarea nu se puteau anticipa. Ei, erau... doar ei şi doar un sărut! █

15 KM SĂRUT!

§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ cosmin preda

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Hannah fu surprinsă de chemarea intensă a mării. Simţea că diamantul vrea să-i mai spună ceva. Înţelegea din ce în ce mai lămurit că aşteptarea ei avea legătură directă cu obiectul strălucitor, de care pescăruşul blând nu se mai putea despărţi. Îl găsi pe Alvaro protejându-l aşa cum pescăruşii maturi îşi protejează ouăle. Pescăruşul zbură şi se aşeză, ca de obicei, în palmele femeii. Hannah îl simţi obosit, slăbit şi flămând... - Dragul meu, îi zise ea cu duioşie, tu nu mai mănânci şi nici nu mai dormi de când ai acest diamant... Un fluid cald şi bun izvora din fiinţa ei şi curgea, prin mâinile ei, în trupul pescăruşului. Acesta se încălzi şi-şi reveni.

Soarele începu să răsară din ape, ca dintr-un imens incendiu. Când razele lui atinseră diamantul, globul de lumină apăru mai strălucitor ca altădată. În mijlocul lui era Stăpânul Mării şi al vântului, cu înfăţişarea lui simplă, dar emanând o fascinaţie greu de învins...

ALVARO ȘI mAREA continuare din nr. 5

Surprinsă, femeia avu ciudata senzaţie că timpul s-a oprit. Era prea mult pentru ea ce se întâmpla: Omul o privea şi-i zâmbea cu o blândeţe nepământeană! Întinse mâinile către ea... - Priveşte, te cheamă! - rosti pierdut Alvaro.

Desfăcându-şi palmele, Hannah eliberă pescăruşul. Nu se putea împotrivi chemării şi, ca într-un extaz, păşi în globul de lumină!... Căzu în genunchi în faţa Omului şi buzele ei murmurară: -Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!... - Eu sunt, îi răspunse EL. Hannah dispăru odată cu globul de lumină.

În ziua aceea, Alvaro a planat multă vreme deasupra apelor, în speranţa că Marea îi va vorbi. Voia foarte mult să ştie unde plecase femeia. Dar întreaga zi Marea s-a încăpăţânat să tacă. Către seară, apăru din nou globul de lumină! În glob era Hannah, care îi zâmbea şi-l chema cu mâinile întinse către el! Fără să ezite, pescăruşul zbură şi se aşeză lin în palmele ei, mişcându-şi capul şi aripile într-un fel de alint...

Apoi globul de lumină dispăru odată cu cei doi. Un pescăruş conştiincios, care privise de la distanţă toate aceste lucruri, luă diamantul şi-l înapoie Mării. Flaşnetarul se trezi când mâna Ofeliei îi mângâia blând fruntea. Încă nedesprins de atmosfera visului, zise: - Au plecat amândoi, şi pescăruşul, şi femeia ...

Impresia puternică, pe care acest vis i-a lăsat-o, l-a determinat pe flaşnetar să caute să afle câte ceva despre Omul misterios, care avea putere asupra naturii. Începu să citească o carte pe care, într-o zi, i-o dăduse îngerul care i-a reparat flaşneta. - Multe lucruri nu le ştiam... - spuse pentru sine. █

§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§

cosmin preda

evadări din cotidian

Doar glasul Ofeliei îl mai putea trezi pe flaşnetar din visare. Se legase o trainică prietenie între el şi castanul bătrân, la umbra căruia se retrăgea în după-amiezile în care căldura verii devenea toropitoare. Când se aşeza pe banca veche, castanul își aduna crengile în aşa fel ca umbra lui să se îndesească. “Mulțumesc, frățioare!” - îngâna flaşnetarul. Apoi intra într-o stranie stare de visare, în care un zâmbet blând şi bun îi lumina chipul, când nu mai era atent la puţinii oameni care mai treceau atunci pe acolo. Părea că dormitează, dar simţurile lui se ascuţeau ca să perceapă o realitate pentru care oamenii obişnuiţi nu au antene. Flaşnetarul începea să audă foşnetul blând al ierbii mişcate de miile de gâze care hălăduiau în covorul verde, cântecul abia perceptibil al vieţii care fremăta în sevele ce urcau lin în tulpinile plantelor, şoaptele pe care orice firavă adiere de vânt le aducea... În toate acestea el presimţea apropierea Ofeliei. Nu era o iluzie, ci starea fiinţei lui era determinată de venirea ei. Venea de oriunde, din mereu... Uneori, părea că se înalţă lin din rondurile de flori, ori se desprindea uşor din desişul copacilor, alteori părea a veni cu grupul unor oameni, individualizânduse doar când ajungea în faţa băncii pe care stătea el. Alteori, chipul ei eteric părea că-și are izvorul în materialitatea tulpinii groase a castanului bătrân, care îl umbrea. - Aşteptarea mea te-a creat! - i-a spus într-o zi flaşnetarul. Ai venit ca o victorie a fiinţei mele împotriva singurătăţii. Nu ştiu de unde vii, dar ştiu că eşti răspunsul materiei la provocarea iubirii. - Vin de oriunde şi din mereu. - i-a răspuns ea. Am venit ca să fii fericit. - Şi totuși pleci... - i-a mai spus el. - Şi totuși revin. - i-a răspuns ea zâmbind. Într-o zi, voi fi la fel de materială ca tine!

Pe drumul din pădure era aşternut un covor ruginiu, cu nuanţe de galben şi verde palid, ţesut din frunze proaspăt căzute. Era un decor cât se poate de familiar flaşnetarului; toată existenţa lui de până atunci se desfăşurase într-o tainică legătură cu pădurea. Când a hotărât să se aşeze în oraş, a preferat să-şi aibă locuinţa lângă pădurea din parcul mare şi să hoinărească pe aleile mărginite de castani bătrâni. Când toamna dădea primele semne ale puterii ei asupra vegetaţiei, sufletul lui era marcat de o dulce melancolie care dura până la aşternerea covorului imaculat al iernii. Părea că natura îl onorează aşternându-i în faţă covorul de frunze. Liniştea peisajului fu tulburată de un vârtej de vânt, iscat din senin, care a ridicat în aer frunzele căzute şi le-a rotit dând forme unei rochii ruginii, îmbrăcând un chip ivit şi el din senin. Uimit, flaşnetarul privea spectacolul bizar şi chipul viu al Prinţesei toamnei... – Bună ziua! Sunt Esmeralda. Dacă vrei, îţi pot face cunoscut viitorul. – i s-a adresat Prinţesa. – O să-mi ceri bani pentru asta? – fu el curios. – Nu folosesc banii. Eu nu sunt din lumea ta. – Desigur, şi eu îţi pot vorbi despre viitorul tău. E suficient să-mi dai mâna... Prinţesa îi dădu mâna şi flaşnetarul simţi o atingere răcoroasă, cu miros de frunze veştede. Şi-i spuse: – Viitorul tău va fi acelaşi mereu... Vei veni odată cu toamna, ca o prinţesă exilată, care se întoarce în ţara ei pentru a-şi lua în primire moştenirea. Vei fi stăpână peste toate până la prima zăpadă, când sora ta, Prinţesa iernii, te va deposeda de avere. Atunci vei pleca din nou în exil. Când îţi voi elibera mâna, vei fi din nou un covor de frunze... – Mai ţine-mi mâna câteva secunde, te rog! Vreau să-ţi comunic ceva important: te iubesc! După câteva secunde, flaşnetarul eliberă mâna Prinţesei, o privi şi văzu tristeţea blândă, care i se aşternuse pe chip. Contururile ei s-au destrămat uşor şi vântul a reaşternut frunzele într-un covor ruginiu...

§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ 3

Miriam, în calitatea mea de flașnetar și fotograf la minut, am capacitatea de a impregna ambianța cu parfumul unei muzici liniștitoare și reconfortante, precum și de a surprinde și imortaliza în poze momentele de maximă influență a muzicii mele asupra trecătorilor. Dacă aș filma ambianța în acele momente, s-ar observa cu claritate cum frunzișul dansează frenetic în ritmurile muzicii flașnetei mele, cum chiar băncile parcului se mișcă discret, căutând să se amplaseze cât mai romantic în decor, parcă așteptând nerăbdătoare și sfioase să fie martore la primul sărut al unor îndrăgostiți. Iarba devine mai catifelată atunci, așteptând să mângâie cu moliciunea ei tânăra pereche, să-i creeze senzația că se află într-un imperiu de pluș… Astfel prezența mea este benefică naturii și oamenilor, extrem de necesară pentru restabilirea echilibrului emoțional al oamenilor triști din pricina iubirii neîmplinite, ori a despărțirii de persoane dragi. Pun multă căldură în muzica mea, întreaga flașnetă radiază și mă fascinează chiar și pe mine, sufletul meu cântă odată cu ea și eu însumi încep să radiez pace și bucurie.

Cu adevărat straniu este dansul lalelelor. N-am crezut că este posibil ca ele să-și flexeze tulpinile astfel încât să apară dispuse în cercuri concentrice, simulând mișcarea ondulatorie a unui ochi de apă când cade în el un obiect. În timpul dansului, bobocii își desfăceau petalele ca și când o mare sete de lumină i-a cuprins. Senzația de straniu m-a înfiorat când am văzut prima oară spectacolul. Senzația de straniu a tulburat-o și pe Hannah; și-a revenit greu din impresia prea puternică, pe care dansul florilor i-a produs-o. “Cred că tu ești de vină. Nu muzica flașnetei le impresionează, ci sufletul tău care cântă în același timp. Eu am putut să-l aud. Uneori mi-e teamă de această putere a ta! “ - mi-a zis ea. Trebuie să spun că lalelele dansează numai în nopțile cu lună plină...

Când Crăiasa Zăpezii se mărită cu Prințul Nordului, decorul hibernal sugerează un frig ce te pătrunde și ți-ai dori să fii îmbrăcat într-un cojoc din blană de urs alb și să călătorești într-o sanie trasă de reni. Câinii nordici, cu ochii albaștri, ar alerga cu bucurie în jur, spunându-ți parcă : “Ești liber, sub cerul limpede, să alergi cu noi pe câmpie; chiar de nu cunoști drumul, bizuie-te pe instinctul nostru. Recunoaște că în imensitatea albă, ne unește o prietenie care ne ridică mult în ochii tăi și Îl lauzi pe Dumnezeu pentru că ne-a creat! Îți simțim bucuria neîncătușată și blândețea cu care ne privești. Asta ne dă avântul pe care îl vezi și devotamentul cu care vrem să te conducem la nunta prințesei.”

Dar... unde e iubirea în acest decor rece ? Cum este simțirea celor doi ? Iubirea lor este rece, manifestându-se doar la nivelul ideilor comune ? “Îți spun un mare secret al universului...” - mi-a zis un urs alb, uriaș. “Te rog să-l ții ca secret, de aceasta atârnă invitația mea de a purta lumânări albe în labe. Voi merge chiar în spatele mirilor. Secretul este că mirii, după ceremonia nunții, suferă o minunată schimbare: sufletele lor se unesc și se încălzesc atât de mult, încât cei doi capătă aspect de om adevărat, așa cum ești tu. Să ții pentru tine această taină!” Câinii nordici păreau a cunoaște și ei taina de care mi-a vorbit ursul. Se vedea asta din faptul că îi înconjurau cu dragoste pe mirii albi, ca și când sufletele lor erau calde și frumoase. Mă durea mult că nu puteam fi văzut de miri. Trebuia să fiu alb ca ei, ca să pot fi observat în lumea aceea ce îmi părea atât de nouă. Numai eu pot da mărturie de ceea ce mi s-a întâmplat: durerea mea s-a transformat într-o flacără care m-a cuprins și a ars și purificat ființa mea până a devenit albă, ca a mirilor. Atunci am putut fi văzut. Câinii Husky m-au adus înapoi. Albul pur a rămas în mine ca un dor...

§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ 5

Observ cu tristețe cum copacii se dezbracă de veșmintele ruginii și rămân goi, parcă într-o atitudine de implorare față de anotimpul nemilos care se apropie... Rânduiala naturii e ca după viața exuberantă, exprimată în verdele viu, să se aștearnă peste copaci această tristețe osificată. Unde este iubirea de astă vară? O mai porți în suflet? - Copacii sunt triști, sau tu ești trist? - mă întrebi surâzând. Se vrea a fi o întrebare profundă; zâmbești de parcă m-ai fi pus în încurcătură. - Eu sunt trist, dar din pricina lor... - îți răspund fără să zâmbesc. - Dar ce ți-au făcut copacii? - continui tu, cu același zâmbet, dar încruntându-te ușor. Nu-ți răspund direct. Îți recit ceva din Bacovia... “Și parcă mă cheamă de crengi atârnând Avesalomi gemând, cu plete-ncâlcite... De spaimă, mă prind priviri rătăcite și mintea, de zgomot, nimic nu-nțelege!...”

ți-a dispărut zâmbetul și eu am sentimentul unui ușor triumf. Pe buzele mele apare un zâmbet discret, dar ție nu-ți scapă. Te încrunți și mă întrebi dacă am vreun motiv serios să zâmbesc.

- Da, am unul! Afară e toamnă târzie, dar în casă este cald și bine și-mi place să te văd așa, îmbrăcată sumar. Tu râzi cristalin, ca un șirag de clopoței...

§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ §§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§§ 6

Stele aurii se aprind în paharul tău cu vin. E plăcut să stai la masa asta, la terasa asta așezată sub cerul liber. Răcoarea nopții este atât de plăcută că nu-ți vine să pleci acasă. Poți sta până la ore târzii, fata frumoasă și somnoroasă o să te servească oridecâteori o chemi. O cheamă Ioana și-ți este tare dragă, e o scumpete de fată. Și tu îi ești drag, o spun ochii ei care se luminează când vă vorbiți.

Cum poți visa atât de mult? Ești supărat pe realitatea aceasta din care vrei mereu să evadezi... Te visezi călătorind pe o corabie cu vele, către o insulă exotică, însoțit de Ioana... Cine știe dacă nu cumva are și ea același vis... Îți face mult bine comunicarea asta mutuală, categoric este vorba de telepatie. Ai observat că apare tocmai când vrei să-i vorbesti, fără s-o chemi? La început, ai crezut că este vorba de un profesionalism versat, dar apoi ai constatat că ea simte chemarea ta. Ioana, fata cu ochii verzi, în care se aprind stele, ca în paharul tău cu vin... Ioana, fata zveltă, cu trupul superb... Du-te acasă, visătorule, e târziu!... █

val andreescu

LA SIRET din volumul “Milenii, anotimpuri și iubiri”

Doriţa nu opri, ca de obicei, la fântâna cu apă ispititoare ci își continuă drumul indicat de mama sa cu copilul călare după gâtul său gros. Cât a fost drumul de lung, biata fată cu gândurile împrăștiate șoptise la urechea lui Va aceleași vorbe cu înţeles tainic pentru acesta: -Di căluţ! Di căluţ! Mergem merchea la pești! Da, mergem la pești! Abia târziu primi răspunsul mult-așteptat: -Va pi’de pe’ti!, semn clar al detașării lui Varlaam de epicentrul cutremurului, ale cărui replici, mai mici, copilul, de numai douăzeci de luni, le va resimţi multă vreme. Siretul, “Sâretele” cum îi spuneau Didiţa, Doriţa și uneori Mamaia (dar numai în interiorul familiei), era un râu uriaș care pe alocuri curgea lin, lăsând să se vadă dâre de spumă ca niște horbote albe rotitoare, semn că în străfunduri se întâmplă ceva iar pe alocuri tumultuos, învolburat, devenind înspăimântător, de-a-dreptul, atunci când producea inundaţii și căra în aval mari trunchiuri de copaci, case mai mici, podeţe, acoperișuri și animale. “Vadul” era o porţiune mică de râu, unde în verile secetoase, căruţașii mai curajoși reușeau cu căruţele lor trainice trase de cai puternici să treacă de pe un mal pe celălalt. Plaja dinspre Căţălești era plină cu nisip fin și pietre aduse din munţi, rotunjite prin rostogoliri repetate; printe pietre, valurile aduceau apă, scoici și adeseori niște peștișori mici, argintii și lacomi, pe care localnicii îi numeau, nu se știe de ce, porcușori. Doriţa, cunoscându-și nepotul, se grăbea să împrejmuiască, cu îndemânare, patru palme de plajă cu pietre de râu și să facă un zid întărit, inginerește, cu nisip și să obţină o adevărată baltă în miniatură pe care o umplu cu apă tulbure iar popularea acesteia cu porcușori nu era o treabă la îndemâna oricui, necesita concentrare deplină, să stai total nemișcată așteptând ca un val norocos să aducă în dreptul ei minunile cu solzi, 1-2 porcușori ameţiţi.

Copleșită de gândurile ei cenușii, de vechi dureri la care se adăuga una nouă, abia târziu reuși să adune în noua baltă, patru peștișori fricoși, ageri și cu ochii de mărgele. În timp ce Va “pescuia” cu mânuţele sale grăsuţe, manifestându-se zgomotos la fiecare victorie, scoţând strigăte zglobii de bucurie, apucând cu gura câte un sfert de biscuit dulce cu care îl ademenea Doriţa, aceasta își plimba gândurile și privirea pe întinsurile Siretului și ale copilăriei sale nefericite, încercând zadarnic să acopere golul lăsat de moartea surorii sale dragi. Soarele se grăbea să coboare spre Asfinţit când Va a ţipat scurt, apoi a început să plângă uitându-se intens la degeţelul plin de sânge. Doriţa s-a speriat rău de tot și a acţionat perfect, parcă auzea scurtele comenzi ale Mamaiei, a rupt o cârpă din cămașa-i de finet și a “badijonat” degeţelul rănit. Apoi a raţionat, explicânu-și ei și în același timp copilului, utilizând un limbaj doar de ei cunoscut, la cauza “accidentului”. Ce se întâmplase? Nisipul de pe fundul micuţei bălţi cu pe’te, a mușcat din degeţele la fiecare căutare a minunilor mici și agere, iar balta, așa micuţă, și-a luat tributul ca orice baltă care se respectă. După scurt timp, copilul s-a liniștit ca și Siretul în porţiunea cu horbote de spumă, străfundurile amândurora rămânând însă răscolite de gânduri și taine. Sufletul lui Va era copleșit de ceva ce nu-l putea concretiza ca durere dar era apăsător ca lipsa oricărei speranţe. Înţelegea oare, în universul său de copilaș, pierderea primei sale mari iubiri care durase numai douăzeci de luni? Mama!

Capitolul 2: A doua mare iubire

Pe când Soarele cobora vertiginos spre Asfințit, Dorița, copleșită de gânduri, vise și mai ales de scumpa povară din spatele său, povară ce abia se mai putea ține în “șă”, și ar fi căzut de câteva ori dacă n-ar fi intervenit mătușă-sa, speriindu-l de fiecare dată, cal și călăreț opriră la fântână cu gând să bea apă. “Calul” constată bucuros că nu mai avea cui da explicații deoarece jocheul cu broboane de transpirație în jurul năsucului și în marginea bretonului în dezordine, adormise. Dorița luă hotărârea să ocolească un pic și să intre cu Va prin spatele casei lor, prin Hotar, cu dublul scop, să mănânce câteva prune brumate și să-i arate copilului oarece gâze, flori, fluturi, spre a-i abate mai lesne atenția în cazul în care acesta s-ar trezi, eventualitate care o speria cumplit. Norocul nu a ocolit-o și Va a rămas sechestrat în imperiul lui Moș Ene până în târziul nopții. Va, această prescurtare fortuită de posibilitățile copilului ce nu împlinise doi anișori, venea de la… Varlaam, nume care prin părțile locului suna foarte ciudat, ca o noutate percepută oricum, numai pozitiv, nu. “Vina” o purta Victor Olaru, proaspăt repartizat șef de post la Jandarmeria plasei Șerbești, cu scopul declarat de a asigura liniștea și ordinea în vederea instalării noii democrații muncitorești. Tânărul, bine clădit, cu ochi albaștri, înalt și musculos, devenise o bună partidă pentru fetele nemăritate, și nu numai, din rândul cărora făcuse mai multe victime, posedând, anterior sosirii sale, un impresionant statut de Don Juan. Desigur, aici funcția și uniforma aveau un rol bine-definit. S-a oprit la Viorița, fata Ochenoaiei, proaspăt întoarsă din București, ca profesoară de franceză, după ce absolvise cursurile în capitală, locuind toți acei ani, în casa colonelului Argintescu. Casă mare și deschisă, cu majordom, menajere și slugi, cu pian la care concertau artiști în vogă ai Bucureștiului, lume din marea

societate, automobil la scară, falsă noblețe, mofturi, principii, erudiți, filosofie, istorie și bani, abonamente la operă, la teatre și cinematografe selecte, plimbări cu trăsuri luxoase pe bulevard și deseori la șosea cu tot ce presupuneau acestea…. Casă, rămasă în grija unei nepoate de văr, retardată și avară, ca singura soluție conjuncturală găsită de conu’ Emil Argintescu, informat proaspăt, rapid și discret de către o “prietenă” devotată despre noii conducători militari ce vor fi desemnați din rândul muncitorilor de origine sănătoasă, cu care nu ar fi dorit, în ruptu’ capului, să colaboreze și realizând că și reciproca era perfect adevărată, își îmbarcă, discret, familia numeroasă, pretențioasă și cu reale aspirații culturale, oprindu-se pentru ultimii ani din viață la o proprietate pariziană. Această schimbare a atras după sine și întoarcerea în sat a fetei Ochenoaiei. Adevărat este că Viorița era dăruită de la Dumnezeu cu o mare frumusețe fizică; ochi negri – admirabil umbriți de genele lungi și curbate artistic - părul negru, lung și lucios, care scăpăra în lumină, coafat ca al divelor din anii ’30, tenul neted și curat, siluetă bine proporționată şi zveltă ca a unei viitoare miss din deceniul opt, buze arcuite letal, ca ale unei actrițe la modă, la toate acestea adăugându-se aportul de loc neglijabil, nou și șocant pentru oamenii acelor locuri și vremuri, al cosmeticilor cât și al modului de utilizare, datorat în mare parte Doamnei colonel Argintescu, Rădița sau Pufița după cum o alinta colonelul. Doamna colonel, vigilentă și suspicioasă, nu reușea să nu o îndrăgească și să-i lase acces liber în budoar la cremurile și odecolonurile sale scumpe, pentru că numai Viorița reușea, cu un dat al său să o înfrumusețeze, adesea întinerind-o cu zece ani. Profesoara, devenită cea mai frumoasă fată din câte erau în cele opt sate ale plasei Șerbești, mereu tânjind după capitală, își omora urâtul, onorând uneori invitații la petreceri decente, făcute numai de tineri înstăriți care cereau, în grup, acordul Ochenoaiei și numai în zile de sărbătoare. Tânărul șef de post Victor Olaru și profesorul Țintea erau singurii tineri care îi atrăgeau atenția cât de cât, amintindu-i de frumoșii eleganţi ai Bucureștiului în urmă rămas. Cu aportul interesat al Ochenoaiei, “frumosfrumos, postul-post, bărbat-bărbat, om al timpurilor noi, foarte bun și oportun pentru noi, o casă numai de femei”, între șeful jandarmilor de plasă și frumoasa profesoară Viorița a lut ființă o dragoste cu năbădăi, ca o avalanșă, în care pasiunile - dincolo de aportul frumuseței fizice - erau sporite de interminabile discuții, prelungite târziu în noapte, despre societate, natură, filosofie, istorie, mistere și noi descoperiri din domenii diverse. Logodnă precipitată, nuntă mare cu lăutari aduşi din capitala județului, nuntași sosiți din obligații de familie, din interes – nici nu știi când ai nevoie de șeful de jăndari!-, din curiozitate nedisimulată, specifică și atunci acelor locuri – ce frumoși sunt, tu, şi ce bine le stă - din invidie sau pur și simplu neutri care voiau să vadă cum își mărită Ochenoaia frumoasa-i fată, sosită de curând din București. Dragostea lor sinceră, fierbinte și acaparatoare, cuprindea toată gama de încercări și trăiri, se manifesta pe toate planurile; nopțile cu miezurile lor efervescente îi prindeau dăruindu-se unul celuilalt, abundența de șoapte și declarații, de promisiuni și gânduri de viitor, aprinsele discuții în care sufletele-pereche se armonizau în universurile lor de spirit și cultură.. █

oezi

val andreescu ÎNMUGURIND VEŞTEDE CRENGI Mângâie visul cu pleoapa gândului tău să-ţi crească aripi de verde şi-nalt să-nflorească speranţe-a iubire înmugurind veştede crengi. Lasă-ţi dorul liber să zboare gheţari să topească în suflet înfiorând trăiri viitoare paşii să-ţi cânte prin umblet.

COROANE FURATE

ZALMOLXES Când nu ard nu comunic ca ei ce rescriu ce-au scris mulţi despre zei şi zeiţe, harpii ori iele pe lac nu scriu, meditez, contemplu şi tac cum se ruga meditând Deceneu zeului poporului dac lui Zalmolxes al meu!

BOBOC DE LEBĂDĂ ALBĂ

Strivesc secunde în Antecamera Mare răspunsuri agonizează în păsări

Penaju-i mânjit până la negru de beznă

cuibărind în crengi despletite din copacii falşilor zei Vorace, târându-se ieri, zboară cu furate coroane călcând pe cadavre în privirea uitării-s averi de coş zilnic învăţaţii-s în zdrenţe când leii sunt javre.

în suflet furişându-se noaptea furat de vârtejul apelor tulburi bobocul lebedei albe.

CA PE O PUNTE DE TIMP

Când raza de sus aprinse lumina copilăria-i furată, lăsându-te pur cârdul de lebede albe urmezi dar vai, stigmatul penelor negre. Te crutemură privirea de cârd ne-nţeleasă rămâne schimbarea condamnând ce suprafaţa-i arată

Mă surprind privind ades, prea intens, bobul primului grâu, ca pe... fratele meu, ca pe o punte de timp,

pui alb de lebădă cu sufletul negru convingând cu argumentul suprem murind ca şi ele pe ultimul cântec.

Poate ne leagă sărutul de vânt, necesar nouă şi sfânt, sau poate... poate e chemarea a toţi şi a toate, pentru leagăn ori pentru mormânt; Pământ şi... pământ...

ÎNMUGURIRE Mi-e sufletul stingher şi posac, golit ca fundul de sac la ora când visele tac.

Mă surprind privind pâinea felii; tu nu-l ştii, dar eu îl văd pe bunicul meu, cu chimirul gol, cu gândul prea greu, scriindu-mi de-acolo, din timp, scrisori cu dor de pământ ce le primesc şi mi-i bine, eu sunt... de ieri pentru mâine, sunt... bobul de grâu şi felia de... pâine.

Mă scutur şi lupt haiduceşte cu gigantu’-ntuneric ce creşte până verde de gând mă opreşte. Rup în vreascuri tăceri, le-arunc în izvorul din suflet spre-a-nmuguri a iubire.

cătălin al doamnei ARENA CU ILUZII PIERDUTE am continuat să colindăm prin bazarul de la marginea oraşului aproape nevăzuţi înaintăm printre fantome şi lucrurile ne intraseră-n oase astfel încât deveniserăm un fel de expoziţie ambulantă la care femeile galante priveau ca la o poşetă neinventată şi se închinau ca la un semn divin copilul ne-ntreba dacă putem mânca toţi peştii piranha pescuiţi prin văzduhuri de pe taraba negustorului ce vindea aur la un preţ bun şi-a ales numai jucăriile stricate ale destinului muţi de uimire spectatorii din arena cu iluzii pierdute îşi schimbă identitatea în poeme zburătoare prietenul meu inventează electricitatea şi electrocutează amintirea morţii

STAMPĂ FAUVE aveam 8 ani şi toate lucrurile începuseră cu mine purtam asfinţitul la gât ca pe-o cravată roşie de pionier şi nu bănuiam că-ntr-o zi va trebui să înot prin câmpia Borges salvând marii traumatizaţi ai spiritului la îndemnul bătrânului cu ochi blânzi ce mă urmăreau de departe am văzut semnul acela sigur al neînvinşilor aveam un prieten albastru mereu ce mânca numai raci roşii de la el am învăţat mersul înapoi ca pe mersul înainte şi am repurtat cele mai răsunătoare victorii ce pot fi îndelung contemplate numai cu ochelari tibetani la muzeul erorilor unde pe podiumul cel mai înalt trandafirii sălbatici plantaţi anume de tata au crescut mai înalţi decât himalaya visată urcând şi coborând pe cele mai abrupte creste ale lumii albi, cei mai albi leoparzi produc mortale avalanşe de vise.

dorin cozan

jurnal de zbor. ultima însemnare Se făcea trupul tău o insulă zburătoare, cu plaje și palmieri foșnitori Plutea către mine, iar eu am întins mâna Dar mâna mea a trecut prin tine ca prin abur și ceață. Atunci mi-am zis, bărbierindu-mă într-un ciob de oglindă: “Tu ocupă-te de bărci, amice, de vele și scoici; nu există insule zburătoare, fluturi de aur sau alte nimicuri.” Și totuși, când am ieșit din colibă,

cum se ucide o lebădă

să curăț peștele, să verific năvoadele, am zărit norii mișcându-se. Se stârnise vântul și câinele începu să latre, sărind într-o parte și alta.

Scrie și vorbește-mi despre ură vorbește-mi și despre cum se ucide o lebădă. Îți spune, se ucide cu dragoste. Se ia un pistol oarecare, se armează, se trage. Sau, de preferi, se trece cu tancul. Nu trebuie să-ți fie milă, frumusețea ei trebuie pedepsită. Fă-o cât timp e fascinată de sine. Nu trebuie să gândești la ceva. E simplu, gimnastică. Abia aștept să privesc. Stoluri întregi, născătoare de țipete, mâna mea, acoperindu-ți în liniște gura.

Atunci, am văzut insula, ieșind dintre nori, ca un animal orbitor înaintea hăitașilor. Cu mâinile pe față am căzut în genunchi, și de nisip mi-am simțit mâinile, fața. Inima se foia în nisip, ca o broască țestoasă pe ouă. Dar o scăriță de aur s-a desfăcut înaintea mea. Am pus mâna și am urcat, printre pietricele și rădăcini. Iar când am privit înapoi, câinele meu tot mai mic lătra dintr-o parte într-alta. Am ocolit apoi un pâlc de insule plutitoare, iar când a căzut noaptea, am făcut focul.

cornelius ioan drăgan arcă ...nu mai ningea, nu mai albea. Ea era înfăşurată în mantie de femeie cu buze vineţii şi trup de nimfă fără s-o văd, fără s-o pot muşca...

ploaie

poem scris cu apă de ploaie

sărutat de tine, iubito

un fel de-a fi

de câteva zile iubito plouă mai plouă în ochii tăi mari diafanici plouă de nu te mai văd decât udă în tălpi în buzele nemuşcate plouă în locurile tale stinghere atât de gol trup atât de dans balans al jocului cu apă

un fel de a merge cu ambele coaste moarte prin întreg un fel a dormi slobod de tine cu timpul la orizontală un fel de a simţi ploaia din părul tău joacă-te, joacă-te joacă-te tare ceea ce eşti în nepăsare ceea ce eşti pe sine scăpare

ploaia care va cădea pe sânul ascuns în rochia-ţi colorată în culori vii ploaia care va cădea în părul dezlipit de spate dezlipit de noapte

un fel de a fi nesupus un fel de a trăi cu buze spre moale un fel de a trece arcele dincolo de soare

de câteva zile iubito îmi plouă năvalnic spiritul tău mă plouă în cerul gurii mă plouă mai rece mai cald mai carnal... de câteva zile iubito mă înec în trupul tău în propriul parfum ancestral şi propriul ochi în propria-ţi pleoapă în propria-ţi surâdere de apă.

acuarel desprinsă-mi eşti din coastă pe miile de cioburi trăiesc ca un melc alb melcian gânditor nefiresc desprinsă-mi eşti din buză frugal picatură sângelui tău întinderile mari de ape din ochiul sufletului meu

ica grasu când plâng plânsul... tuturor

așteptare

Toate sunt tulburătoare! Pân’ şi vântul cel mai rece, Când cu dor pe-alee trece Bate a... înfiorare!

Poate nu observi că-i vară, Şi-ai uitat vraja ei, Şi nu ştii că orice seară Este darul dragostei...

Legea vieţii este sfântă, Visele cu dor frământă, Desfoită-i floarea rară, Când petale zboară, zboară!

Eu te-aştept la fel, la fel, Şi-mi doresc să vii la mine, Înger dulce, cald, fidel, Care ştie dor s-aline...

Când mă mint că-mi este bine, Tulbure ochiul meu plânge, Uit că inima-mi se frânge Şi că-n suflet ard suspine!

Pasăre să fiu aş vrea Ca să vin la tine-n zbor, Să salt pe aripa mea Pasiune şi fior...

Plâng, şi plânsul nu-i uşor Când e plânsul tuturor... Sunt o Evă cu păcat, Traiul mi-i de exilat!

Aş veni la tine-acum Dacă te-aş găsi în prag, Să mă săruţi... nu ştiu cum Cum flori fluturii atrag...

De Profet n-am ascultat! Vai!, păcătuiesc mereu! Şarpele m-a înşelat, Dar sunt om, mic Dumnezeu!

Dar nu vin, eu te aştept Cu luminile aprinse, Cu înfiorare-n piept Şi cu vise, ce mai vise...

daniel grosu alunecare

teamă

Erau nişte nori bârfitori în faţa Soarelui. Începuse o ploaie ironică. Jucam cărţi pe frunze şi petale. Ne ţineam în braţe, ne vizita viitorul. Într-o zi, am uitat să fim Noi, iar singurătăţile în care ne transformasem au început să plângă pe umerii Timpului

Mi-e teamă că încă te iubesc mi-e teamă că nu pot să te uit nori de zăpadă pe amintiri îmi cresc de fapt trecutul îmi e prea mult. Mi-e teamă că încă te vreau Şi sărutu-ţi ca pe-un premiu îl văd Pe viitor şugubăţ încă stau Navetist între rai şi prăpăd

apoi nu mai ştiu, cred că am murit de tot...

Mi-e teamă că noi ne vom rupe De tot şi de toate, prinţesă, Şi-om plânge-n străine cupe Şi-om merge la altă adresă

bruma viselor Ne bate bruma peste vise Sub pleoapa candidă a nopţii Şi toate porţile-s închise Şi fură, de prin inimi, hoţii

Mi-e teamă că încă te iubesc mi-e teamă că nu pot să te uit

salcia

Sub dimineaţa brumei noastre Se-apleacă înserări trecute Luminile sunt prea albastre Iubirile sunt prea pierdute

salcia plângea cu lacrimi de frunze şi car cu obuze îmi era inima

Ne bate bruma peste vise Suflarea iernii ne-a-ngheţat Ne-a îngheţat peste narcise Şi viitorul l-am uitat

de minţi prea obtuze condamnat pururea am făcut rost de-o stea căreia să-i cer scuze

Mai sună telefoane stranii Sfârşitul de mileniu vine

lumea habar n-avea c-am în ochi buburuze şi că-n suflet, meduze, îşi cerşesc liniştea

Se-adună în iubire anii Şi nu-i nici rău şi nu-i nici bine Poştaşii mor acum pe drum Zadarnic mor cu tot cu tolbe Cântăm chitărilor de fum Şi-n execuţii se-aud tobe

salcia plângea cu lacrimi de frunze şi car cu obuze îmi era inima

Ne bate bruma peste vise Sub pleoapa candidă a nopţii Şi toate porţile-s închise Şi fură, de prin inimi, hoţii Ne bate bruma peste vise, Ne bate bruma peste vise...

elena leuștean

în numele poemului Mă tem de fereastra ce respiră la vest De pumnalul înfipt în umbra castanului Atâta sânge vegetal s-a jertfit… În numele poemului nerostit

Sloitu-te-ai lumină a gândurilor mele Poeme put în călimara veche Ideile, cari albi din baldachine grele Îmi rod tăcut cămaşa de-nviere

În numele timpului, cel cu piatra-n ficat Jertfă impară, spurcând transparenţa Să aruncăm, prietene, în viitoare stele Poemul nerostit şi umbra umbrei mele

olga elionora loghin

în vis

Noaptea e mare, somnul a plecat la plimbare. Mintea mea aleargă, amintiri vechi dezleagă, le verifică, le analizează, un nou imbold pentru viitor creează. Nimic nu se pierde, conform unei legi, totul se transformă dar... să ai ce s-alegi. Să nu laşi mintea să zboare în van, călare pe un cal năzdrăvan. Cheam-o înapoi, pune-o să gândească, să calculeze, să născocească idei noi, planuri, mari realizări, să nu umbli prin lume cu vânt prin buzunări.

ioan mâcnea

veșnicia Pe la poartă a trecut veșnicia Și m-am ascuns în fluturi de ceară Bătrânul agud o stropește cu mir Iar soare blând o ia la ocară Bătrână și mare, vezi-ți de drum Aici peste fluturi eu sunt stăpân Lasă-i să guste împărtășania cu vin Și du-te mai departe, fluturi nu vin.

carul mare Să-njug boi la carul mare Și să ar în Univers Să semăn sămânța-n brazdă Să răsară-n omul bun. Că m-am săturat de-o vară Nu beau lapte și-nghit fum Și de vrei să fii modern Pune-ți în cafea tutun.

cuvânt din sărut

Cum ar fi omul mai bun? Să iubească fără fum? Că tutunul și cafeaua Te ajută să fii scrum.

Sunt frate cu fluturii de-o zi Ce se așează pe clopotul veșniciei Și ciripitul nevăzut mă face mai bun În răul ce mă pândește. Am fost și cuvânt și soare topit În cerul încleștat de lumină Mai bine-aș fi fost cuvânt din sărut Să țin în mâini fericirea.

elena mititelu

cifrul inimii De mă trimiţi din viaţa ta şi mă arunci pe străzi haihui, închide totu-n urma mea, doar... inima... să nu ţi-o-ncui... Încuie-ţi geamul, uşa, poarta, vezi, blestemaţi de Dumnezeu, ne este zăvorâtă soarta, ca să ne-ndrăgostim mereu...

pe muntele golgota

Încuie-ţi buzele fierbinţi şi ochii; să nu-i mai privesc, că sunt o torţă de dorinţi! Dar... pune cifrul – Te iubesc!!

Pe Muntele Golgota-n sus, de aur inima având, Crucea de lemn căra Iisus, lovit, hulit, din greu oftând. Sub Crucea grea, dulce povară, mergea pe calea mântuirii tăcut, sub ploaia de ocară, ducând păcatul omenirii.

când îi șopteam

Iar astăzi, plini de vanitate, din aur cruci la gât ne-am pus, purtând păcatul mai departe, uităm de Crucea lui Iisus!

Când îi şopteam dulci vorbe de alint, Iubita-mi se lăsă de drag cuprinsă, Pierduţi adânc în codrii de argint, Călcam uşor peste poteca ninsă. Ne-nconjurau nămeţii-n labirint Și ne-ameţea mantia albă-ntinsă, Când îi şopteam dulci vorbe de alint, Iubita-mi se lăsă de drag cuprinsă. Privind în luciul gheţii ca în flint, La fiecare pas era surprinsă, De nu vorbea, sau răspundea succint, Simţeam cum mândra-mi se lăsa învinsă, Când îi şopteam dulci vorbe de alint.

liliana muștiuc

a rămas doar... un vis În adolescenţă am visat un măr, cu poame atât de frumoase încât nu m-am abţinut şi-am întins mâna să mă înfrupt dar... stupoare, toate crengile s-au ridicat la un moment dat lăsându-mi dorinţa nestinsă şi nedumerirea aprinsă la refuzul gestului meu; atunci din lăuntru-mi o voce m-a povăţuit: „Vei primi ca răsplată un măr, numai dacă vei iubi tot ce a luat naştere în conştiinţa omenirii din sămânţa primului fruct!” A, dar asta este foarte uşor! Am răspuns cu tot elanul tinereţii Încredinţată, că până la urmă tot am să mă înfrupt așa că: am iubit, iubesc şi voi iubi tot ce-i viu. În schimb fructul promis a rămas doar... un vis.

de vrei să nu te mai blestem O, neastâmpărate Cupidon, foloseşte-te de mine şi nu-mi aprinde iarăşi focul dragostei de vrei să nu te mai blestem! Nu ţi-a fost oare de ajuns de-a lungul veacurilor câte focuri ai aprins, lăsându-le în grija unor muritori nepăsători, ce s-au lăsat uşor ademeniţi doar de văpaia efemeră a limbilor de purpură, ce ard mocnit în sufletul odată aprins? Ai milă dar de mine şi mă iartă şi bate rogu-te la altă poartă!

parfum suav de tuberoze Din care ţări îndepărtate aţi fost aduse miraculoase steluţe atât de delicate? Parfumul vostru suav de tuberoze, mă ameţeşte blând la iubirea mea de astă vară ce răspândea în Univers aceeaşi candidă aromă şi totodată mă face să tânjesc după plecarea ei pripită fără nicio vorbă.

gabriel paiu din copilărie

clipa

Un deal frumos cum altul nu-i Din amintiri răzbate Prin capul meu de om hai-hui, Lăsat acum pe spate.

Dacă tu, Timp – lumină şi-ntuneric laolaltă – Un fel de-a fi în cer, distanţe respirând Ai fi aici o gâză, cât roua de înaltă, La tine sub picioare pe toate văd căzând. Iar dacă-ai fi, din cărţi vorbind acum, Un puct din matematici însuşit, La tine-ar tinde toţi: Tu eşti stăpân! Şi eşti stăpânu-n veci, nestăpânit. Dar orişice ai fi – ori mic ori mare Începi să te topeşti şi-ţi pierzi fiinţa Căci în afara ta mai e o stare…

Plecam, ştiu cu bunica mea Pe la un prânz de-acasă Ducând mâncare şi-altceva Bunicului, la coasă. Când de urcat ne apucam Mai greu eram în stare De mic, ştiu eu că nu puteam, Bunica…, de prea mare. În vârful lui când ajungeam Fugeam fară de-ntârziere Spre-nconjuratul loc viran De taine şi mistere.

În Univers s-a-nfiripat Credinţa!

De-aceea, ţie, oamenii, valoare Atât iţi dau, de clipă trecătoare!

Şi era locul ştiu, vrăjit De nu ştiu ce vrăjitoare Că peste tot era nisip Şi beţe-ajutătoare.

oricum ar fi

Cu frate-meu mă apucam De muncă serioasă Şi de-mpăraţi ne înduram Ca să le facem casă.

Nu poţi a-i spune poveştii vieţii tale A fi mai dulce, mult mai blândă-a fi… Nu se supune ea rostirii goale De muritor, cu teama de-a nu şti Ce mâine îi va da ziua s-apuce… Aşa că fii povestitor mai bun ca ea Îndeamn-o să adaste la răscruce De voia sa, altunde s-o-ndrepta. Mai lesne lasă cântecul în faţă Orişice suflet, unei seci rostiri. Vieţii tale fii cel ce-o învăţa Povestea preacuratei mântuiri.

Tunele-adânci, adânc săpam Să scape când vin turcii, Mureau cam des şi le făceam Pe groapă semnul crucii. Tătaia, vrednic om, ţăran, La coasa-i dă a paşte, Lucerna firavă din lan Căzând spre iar a naşte. Iar noi, mai veseli ca oricând Castele şi bazile ’nălţam, cu rugăciuni în gând Să ţină două zile.

Adună-n anii tăi doar fapte bune Dar mergi smerit ca de o vinăanume!

Ce-a fost atunci pentr-un copil Nu-i astăzi pentru mine Dar visul vieţii din april Mereu el va rămâne.

gabriel paiu / bazil rotariu inedit - poem tandem În seara asta porcii se aruncă-n mare, Cu râturile-aruncă ghiolu-n sus Şi marea cerului mai la apus Se-neacă-n spuma proprie de sare.

“

Public acest poem ca pe o chemare către poetul Vasile Rotariu - zis Bazil - de a se apropia de această revistă onorabilă.”

Gabriel Paiu Bazil Rotariu

Să mă arunc la cerurile stinse, Să rup zăgazurile lumii-ntregi Şi-atunci oştiri de cormorani pribegi Vor prinde-n plisc a lunii raze linse. Din aripi negre vor nărui abise Mărimile, cu toate vor muri, S-or scufunda-n fantasmul gri Dar între timp bătrânul meu albise… Bătrânul timp – amfora nespartă, Cutie-nchisă-n care toţi trăim, Un icusar pierdut la Muselim Rostogolindu-se pe piatra moartă.

“

Urmaţi-mă, e malul tot mai jos, Călugării se-adună în sobor Sacrifica-vom miticul mior Mai gras, mai blând, mai june şi frumos !

Lumea noastră începe de undeva şi se termină undeva, însă iubirea odată intrată în sufletul omului îi conferă acestuia o dimensiune ce nu poate fi cuprinsă, datorită diferitelor valenţe profunde în care aceasta poate fi receptată ori emanată!”

Gabriel Paiu, Londra, 2010

dorin pînzariu

somnul nu te-au înțeles Doamne, Eminescule, tu le-ai înţeles pe toate Şi ai ştiut încă din veac ce-i dincolo de moarte! Ai cântat florile de tei şi luna oglindită-n mare, Rupând din cer şi-,,albastra tristă floare’’. Ţi-ai aşteptat în codru sau pe lac dulcea iubire Şi inima ţi-a fost umplută de nefericire. Buciumul tău a sunat în prag de seară cu jale, Chemând la tine dorul etern din trista vale. Ai condamnat Luceafărul la veşnicie oarbă, Crezând că dorul lumii din ochi are să-l soarbă. Uraganul Semilunii lui Baiazid l-ai zdrobit De ,,iubirea de moşie’’ a românului trudit. L-ai chemat pe Ţepeş să ne scape de ,,mişei’’, Când, sătul de-atâta zarvă, rău te-ai supărat pe ei. Şi pe Ştefan de la Putna, l-ai chemat să te ajute, Să scapi ,,dulcea Românie’’ de duşmani şi chipuri slute. Ai plâns ,,pe lângă plopii fără soţ’’, mereu, Nimeni nu te-a înţeles! N-aş fi putut nici eu! Nimeni nu a-nţeles în inima-ţi ce se petrece, Ci ai rămas în lumea ta -,,nemuritor şi rece’’.

Mama nu-mi mai împleteşte demult ciorăpei de lână… S-a dus să toarcă norii în fire de mătase udă, să împletească din ele cămaşa necuprinsului. Mama nu-mi mai cântă demult de ,,noapte bună!’’… S-a dus să aprindă stelele ca să nu tresar prin somn. Mama nu-mi mai face demult turte în vatră… S-a dus să plămădească lutul pentru pâinea cinei de taină. Mama nu-l mai aşteaptă demult pe tata la geam… S-a dus după dânsul, cu un boţ de trecut în ştergar şi-o sticlă cu nemurire, să-i potolească foamea şi setea de vise, că-i plecat să-njuge boii la Carul Mare, că-i timpul de arat. Şi mama şi tata sunt osteniţi şi-au adormit la umbra unui vis. Eu îi aştept să se trezească şi sting soarele să nu le tulbure somnul.

săndel spânu final de poveste Mai cade-un pic de ploaie pe pământ, Acum când vine toamna, Şi frigul mă cuprinde iar, Acum când totu-i la final. Aş încerca să fug prin stropi Ca să mă ude tot, Aş încerca să zbor din nou, S-avem un alt capitol nou. Roman de dragoste a fost, Tot ce-am trăit, tot ce-am simţit; Dar crede-mă mai are rost, Ca să-ncercăm din nou. Şi poate zeităţi divine, Ne vor găsi pe amândoi, Atunci când te-aş privi pe tine Sub cerul plin de ploi. Aş vrea ca să mai crezi în mine, Că te iubesc ca un nebun, N-aş crede că ar fi pe lume Un altul şi mai bun. Dar viaţa-i viaţă, asta-i tot, Şi viaţa din clepsidră moare, Eu te-am avut şi te-am pierdut, ....poveşti nemuritoare. Finalul de poveste-i trist, Ei nu s-au mai găsit, Iar anii au trecut pe rând… Ca ploaia pe pământ.

marius surleac pene pe tabla de șah

clipa

îngerii joacă şah în pauza dintre mese aripi lovesc picioare de lemn lăcuite de fiecare dată când unul din ei face ravagii cu nebunul sau calul-regină

Dacǎ îmi voi despica pântecul cu un cuţit ruginit, cu lamǎ nesimţit de groasǎ, voi zǎmisli doar urǎ şi puroi de cuvinte

câteodată când fac remiză se apucă de whist niciodată de table

Dacǎ îmi voi tǎia venele, se vor auzi doar ţipete de bucurie şi râsete nebune... într-o melancolie a nevoilor fiziologice

ultima oară când s-a organizat o partidă de table în Rai cel în cauză a rămas fără aripi

Dacǎ-mi voi împrǎştia creierii pe marmura mereu albǎ a camerei pustii, voi rǎmâne întins pânǎ la marginea nopţii

bucăţi din ele, găsite-n steaua ce-a căzut pe retină dis-de-dimineaţă,

Picioarele au obosit de prea mult scris iar mâinile au alergat spre fâşia de noapte – ca sǎ înveleascǎ trupul unui cuvânt: dacǎ?!

au fost folosite pe post de matriţă acum sunt purtate de flăcări prin iad

tribut aziza

bourbon street

Stropi de ploaie cǎzând din zornǎitul unei melodii de jazz, topitǎ sub corzile pianului... Prezenţe gǎlbui reflectând sclipirea unui saxofon nǎrǎvaş iar corpul pierzând, în ambianţǎ, din greutate. O doamnǎ vorbind tare în centrul gândurilor mele, întrebând despre fantezii; mâinile tremurând pe genunchiul care a fugit din trup, şi luna ce se pierde departe

Doar zgomotul paşilor mei, căzând în negura nopţii, şovăielnic sub petale de Univers Luna este femela ce vânează leii într-un deşert al păcii Degete furând notele unui cântec găsit în întunericul de pe Bourbon Street Lumina palidă din spatele-mi transparent străluceşte inima-mi bătând, în sângele unui sunet, născut dintr-un trandafir şi o chitară Dansez cu stelele, cânt alături de vânt, păşesc acolo unde urma urmează instinctul

toate acestea, în schiţa urletelor nebune de câini! Fumul sapǎ spaţiile goale ale creierului, şi figuri ale unei întregi siluete regrupate în întuneric. Un râs ciudat pierdut printre fantomele dansând pe o podea umedǎ nu existǎ expresii verbale, ci doar elan deasupra unui râu... din extazul unui blestem edenic; nici senzaţii ci doar dovezi interioare… Pasiunea, Aziza, cântǎ întregul meu corp...

Sar până la lună în vibraţia propriului meu trup, târât în fumul din nisipul picioarelor mele – pentru că faţa ei netedă otrăvindu-mi vederea va vărsa o lacrimă de pasiune să-nghit ...în timp ce luna e plină pe Bourboun Street

luminița scotnotis purificare

un singur drum

Ispăşi-voi pedeapsa cu gânduri eterne... improprii săgeţi înfipte-n dileme. De încă palpit în adâncuri pierdută, prin tulburi strâmtori, vâsli-voi tăcută, o linişte-a mea... o evadare acută.

Plâng şi-mi sorb zeii din ochi, fluturi grămadă şi greieri în cete, căci desfăcând mistere-deochi, îmi descriu în gând un cer de sonete. Prin mine totul trece şi totu-i un joc, pe toate le trec prin sita vieţii! Întuneric şi rece, lumină şi foc, petrece-le-voi dar, cu umbrele morţii.

C-o lacrimă-n noapte şi-o mângâiere mută, să ne spălăm privirea atât de rănită. Pe urmele sparte, în straie de nuntă, treaptă cu treaptă prin iubirea flămândă... a noastră dreptate, peste-a lumii oglindă.

Şi vânturi şi ape... toate mă ţin curgând prin mine tremurând la vale. Prin mii culori trec şi revin, mi-e viaţă şi moarte pe-aceeaşi cărare.

BASMUL EFEMER

ultima încătușare

Din clipa despărţirii-n hău, în gânduri ard să mă ascund. Să ning albastru-n părul tău, cu aştri ochii să-mi inund.

Cu simbria depănată, nu-s venită din icoane, nu sunt zid... piatră în piatră, nici un univers sub rame.

Purtat de valuri Karmă vagă, sa-ţi dau un biet sărut de ger, blestemul care ne mai leagă să-ncap în basmul efemer.

Mă-nconjoară rotofeie, cea din urmă întâmplare. Alb pălit cu ochi de soare ...ultima încătuşare.

Să te conduc din zarva lumii, sub pleoapa rece, un mister. Să-ţi caute-n palmă nebunii, nevinovat, sfârşit stingher.

Valuri prinse-n dor de ducă: Dimineţi, fântâni în hău, crez în hoarda pirostiei şi din stele sfânt ecou.

Din rostul vieţii, preacurată, în febra gleznelor îmi cazi. Cu prețul insomniei... toată, prin cercuri albe-mi vii şi azi.

Vin din sfera derivată, alinare, mătrăgună. Ciob mărunt mă ceartă unii, la cetate-s doar o urmă.

Eu sunt pustiu, tu îmi eşti oază... în frâu spre trecerea slăvită, pe strunele ce mai vibrează, prin constelaţia vrăjită. Îmi bea din adevăr lumina, să mă petrec cu tine-n Rai, şi-apoi ne vom vărsa ţărâna, într-un suspin prelung de nai.

lăcrămioara țintea cuget

atemporali în noaptea străfulgerată de gânduri am auzit cântecul înăbuşit al Gomorei cum îl ruga pe Lot să vină-n timpul meu să caute Sodoma era din una, zece, la porţi deschise punând pecetea ororii în mâna pruncilor ucişi la Betleem

pe undeva în albia cerului, am văzut corabia creştină îmbraţişată în Nil poate cândva cu paşii din mână ne-om schilodi subtil poate vom revedea din timpul desuet rămas între relicve cuvântul spus al sfântului profet

erori

deșertăciune

florile îşi mută genetic mireasma îngânând parfumul trupului

am să stau la umbra gândului să cuget înţelepciunea, am să beau din cupa deşertăciunii când minus la adevăr, mă vor gasi iluminaţii.

contopit în stihuri

pământescul om sublimă pruncul în clone de orfani ce fac datori părinţi împrumutaţi prin marele sinod iar eu plătesc olarului cioburile sfărmate de vanitate şi erori.

jertfă fluturii sacrifică viaţa pentru eternul ce renaşte din larva lor omul păstrează moartea prin sacrificiul vieţii

rog tăceri Iarăşi sudoarea minţii înăbuşă trădarea când actorii joacă rolul vieţii pierdută-n tragedie, iaraşi Eclesiastul cântă deşertăciunea la nunta lui Isaiia iar Lazăr cheamă în visare olarul să dezgroape morţii, şi iaraşi eu de sunt o mie mă rog şi rog tăceri cuvântul să nu moară de-o fi un filozof întâia oară să cuvânteze până mor.

nimeni mă caut şi nu mă văd mă strig şi nu mă aud m-ating şi nu mă simt dar ştiu că am fost copac înlănţuit de stele iarba împletită în părul lumii ocean de lumini şi viaţa sfâşiată de timp

zălog de câte ori fariseii îşi coboară sufletul în adânc la cugetul timpului de atâtea ori olarul îşi sparge primul ulcior apoi îşi rupe fărâma din trup să lipească ulciorul la loc

se 44

Ioan Baban Relu Budacea LaurenČ&#x203A;iu Chiriac Theodor Codreanu Daniel Dragomirescu

ioan baban

puncte de vedere continuare din nr.5

Plecând de la motivul „naţionalismului”, atât de supărător azi, dar supramotivat cu un secol în urmă, şi chiar mai aproape de noi, pentru unii, nu se ştie de ce trebuie să se pună în aceeaşi oală sămănătorismul, poporanismul şi gândirismul cu realismul socialist. Funcţionează şi în acest caz aceeaşi rea credinţă întâlnită adesea la cei care cred că literatura din toate timpurile nu a ţinut cont decât de factorul pur estetic. În timp ce sămănătorismul, poporanismul şi gândirismul erau mişcări ideologice marcate în exclusivitate de ceea ce numim azi „naţionalism”, deşi mai corect ar fi să se spună patriotism, justificat de evenimente istorice nefavorabile, sentiment pe cale de dispariţie în vremea noastră, cu urmările cunoscute, realismul socialist avea o doctrină pur ideologică, opusă radical patriotismului. El privea lumea din perspectiva transformării ei într-un proletariat universal. Legat de patriotism, este de mirare că el poate fi respins ori poate deveni un soi de batjocură la adresa comunismului, ca şi cum atunci ar fi fost de prisos această stare naţională. Ca să pui sentimentul patriotic pe seama miturilor primejdiei şi să-i dai o explicaţie cel puţin bizară, e domeniul unei fantezii scormonitoare, ca să-l cităm pe Hugo Friedrich: „Ca să găsim o explicaţie a lui (patriotismului), învăţaţi cum suntem să recurgem la resursele imaginaţiei, ar trebui să spunem, mai întâi, că fiinţa noastră

naţională, rezultat al unei naşteri dificile, seamănă cu un copil-problemă. Unul nespus de firav care creşte dureros de încet, sleit de bolile copilăriei şi perpetuu ameninţat de mâini criminale.”1 (E totuşi bine că nu se aseamănă cu o „fecală”) Plecând de la acest citat, ne putem întreba, ce înţelege autorul prin dragostea de ţară? Mai poate fi invocat un asemenea sentiment? Dar dacă, totuşi, s-ar întâmpla o nenorocire, ce ar trebui să facem? Fugim în altă ţară, cum au făcut alţii nu prea de mult? Şi dacă poporul român „seamănă cu un copil problemă”, de ce ar trebui să ieşim noi din joc? Handicapul acesta ne aparţine, probabil din cauza aceasta avem asemenea comportament nefiresc. A obiectiva conceptul de patrie şi a-l abstractiza în acest hal, nu face posibilă scoaterea noastră din scenă. A privi astfel lucrurile este o absurditate. Nu cred că popoarele europene au renunţat la aşa ceva. Se pare că în unele situaţii, considerate de unii absurde, acestea au dat dovadă că se întorc de unde au plecat şi lasă în plata domnului globalizarea, atât de mult invocată. Globalizarea ne poate duce, iremediabil, la un sistem de tip feudal sau comunist şi să fim din nou nevoiţi să ne întoarcem la matcă, rechemând sentimentele de care azi ne batem joc. Cine pleacă de la ideea absolut subiectivă că tot ce s-a făcut în vremea dictaturii comuniste a fost rău şi nu este, în acelaşi timp, capabil să judece în ce măsură regimul actual a făcut numai bine şi trebuie lăudat pentru „marile lui realizări”, mai trebuie să participe la nişte cursuri de reciclare, ca să nu le spunem, în chip modern, de management. Îndoctrinarea, în spaţiul românesc, este o periculoasă maladie. Mai întâi de toate, regimul instaurat după 1990 a târât poporul român într-o înfundătură demografică fără precedent, cu urmări dramatice. Pentru ca poporul român să iasă din această prăpastie, îi trebuie cel puţin o jumătate de secol. Cine nu-şi închipuie că în câţiva ani putem avea 10 milioane de pensionari şi vreo trei patru milioane de salariaţi, nu are judecată deplină. Ca să fii ghidat ca o jucărie de robot japonez numai către o ţintă, să fii calificat exclusiv pe meseria de propagandă anticomunistă şi să nu priveşti realitatea aşa cum este, să înghiţi zilnic mormane de minciuni, e o mare problemă.

ce nu pare a fi lămurit pe deplin, pentru că, din cele afirmate în acel articol, era evident pentru oricine că sentimentul nutrit de cunoscutul comentator în chip constant, întotdeauna faţă de marele poet, nu a fost şi nu este unul de preţuire. Prea multe din cele spuse de Eminescu sunt „greşite”. Cauzele nu se cunosc. Acelaşi gând străbate şi articolul „Patriotismul criticului”. Ideea de la care porneşte autorul articolului este aceea că un critic nu trebuie să sugereze gândul că este patriot. Respinge şi autorul „Istoriei critice a literaturii…” „pesimismul” lui Eugen Negrici, dar ne atenţionează că nu poate fi respinsă ideea că „nu avem o mare literatură”, adică tot un soi de pesimism, dar ambiguu. Oare „Istoria critică…” nu a fost scrisă tocmai pentru a demonstra această ipoteză? Este

Întorcându-ne la ideea de patriotism, să nu uităm că în spaţiul românesc, în tot secolul trecut literatura, în general, cultiva concepte pozitive, (poezia patriotică a lui Vasile Alecsandri, a lui George Coşbuc, a lui Octavian Goga şi a altora era justificată într-o vreme când ne aflam la începuturile organizării statale, iar considerarea acesteia ca fiind desuetă, e o adevărată blasfemie) dată fiind întârzierea pătrunderii civilizaţiei apusene, nici astăzi asimilată într-o dimensiune acceptabilă. Poate că ar trebui să privim ceea ce se întâmplă în spaţiul popoarelor islamice. Celebrul Salman Rushdie, autorul celebrelor „Versete satanice” a fost condamnat la moarte de un tribunal din India lui natală pentru că, prin cartea lui, rosteşte o adevărată blasfemie la adresa Islamului Mahomed. Hugo Friedrich, autorul „Structurii liricii

meritoriu însă faptul că Nicolae Manolescu nu se numără totuşi printre admiratorii pe faţă ai lui Eugen Negrici, cel puţin aşa a declarat în articolul citat mai sus. Probabil ia în seamă faptul că este preşedintele U. S. Nu se ştie ce dimensiuni trebuie să aibă o literatură pentru a fi socotită mare sau mică (autorul „Iluziilor …” îi mai găseşte un atribut în sintagma „bun naţional fragil”, se poate sparge în orice moment, dacă nu eşti atent; are imaginaţie scormonitoare şi Eugen Negrici, ca să-l cităm iarăşi pe Hugo Friedrich) dar aici este evident că poate fi invocat acelaşi sentiment obsesiv antinaţional. De unde izvorăşte la foarte puţini critici postdecembrişti, naiba ştie. Probabil că au fost forţaţi în timpul dictaturii să cânte cântece patriotice.

moderne”, ia ca punct de reper creaţia lui Ch. Baudelaire pentru a marca trecerea poeziei, în general, la ceea ce numeşte cultivarea conceptelor negative, însă acolo unde câmpul era fertil pentru o asemenea producţie. Franţa nu avea atunci nici o treabă cu „naţionalismul”, în schimb azi are, din care cauză „expatriază” pe „cetăţenii” străini care cred că, libertatea invocată în „drepturile omului”, le dă „dreptul” să facă ce vor într-un spaţiu care aparţine „naţiunii” franceze. Cât priveşte naţionalismul generat, fără discuţie, de patriotism, poate că ar trebui să cităm aici un articol (un editorial)2 intitulat „Patriotismul criticului”, semnat tot de Nicolae Manolescu, un soi de „atenţionare” (cum o face deseori), dată lui Eugen Simion pentru criticile dure la adresa „Iluziilor literaturii române” a lui Eugen Negrici, dintr-o serie de articole publicate în revista „Cultura”. Nu se ştie de ce s-ar fi bucurat unii oameni de cultură de apariţia acestei cărţi. Nici nu există o certitudine că lucrurile stau altfel. Nicolae Manolescu invocă o stare nelămurită, trăită de el însuşi, dar exprimată într-o deplină ambiguitate. Nu e prima dată când se întâmplă aşa ceva, criticul a mai avut o asemenea poziţie şi când s-a „revoltat” împotriva celor care îl consideră un detractor eminescian prin tot ceea ce a făcut pentru scoaterea lui Mihai Eminescu din cunoscutul canon, dar şi din aprecierile din „Istoria critică a literaturii române…”. Că este, dar nu este, e ceva

Patriotismul şi specificul naţional sunt trăsături manifestate dincolo de voinţa noastră, ori de cea a unor critici literari loviţi de virusul antiromânismului, pentru că şi Eugen Negrici şi Nicolae Manolescu scriu în limba română şi nu mi se pare că Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi ori Eugen Simion au scris ori scriu într-o limbă prea românească şi ar trebui să accepte ideea că literatura română, din pricina lor este constituită din „atâtea opere prăfuite… produse ale mediocrităţii seculare” (care secole ?)3 şi tot din această pricina ar trebui să fie exclus din capul locului acest sentiment. A nega, a renega este simplu, mai simplu decât cred unii, dar însuşi Roland Barthes atrage atenţia revoltaţilor: „Să nu renegi niciodată nimic. În numele cărui prezent?”4 Prezentul de care vorbeşte criticul francez, nu numai că nu are nici un drept de a nega, ci trebuie să-şi caute serios un drum propriu, neprăfuit cum este cel de azi, din spaţiul nostru, mult mai prăfuit decât altădată. Dar Eugen Negrici neagă în numele unui prezent derutat de o ideologie confuză care nu are nimic comun cu un nou orizont, ori o nouă viziune estetică. El are ce are cu protagoniştii unui prezent care îl calcă pe nervi. Mă întreb cu îngrijorare, ce ar fi făcut cei revoltaţi împotriva literaturii române de azi, dacă ar fi fost contemporani cu Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu şi alţii, ori cu Titu Maiorescu? Dacă cei nemulţumiţi ar fi făcut ce fac azi, am fi avut oare o literatură? Răspunsul se subînţelege. Dar să ne întoarcem la tema în discuţie, adică la literatură, să vedem cum se reflectă fenomenul în starea lui deformată. Cum un câmp mai puţin cercetat oferă o fertilitate necunoscută, nu e de mirare că acei care l-au cultivat, ori îl cultivă, aşteaptă „recolte” peste măsura posibilităţilor, dar nici ei nu ştiu ce ar trebui să fie. Ne-am trezit dintr-o dată cu două dimensiuni ale universului literar la care s-au raportat cercetătorii (circa 100 de istorici literari până la apariţia „Istoriei literaturii române de la origini până în prezent” a lui G. Călinescu, un număr impresionant de cercetători, dacă ne gândim la fenomenul pus în discuţie. Nu e posibil ca această armată de cărturari să fi fost în întregime mânată de o idee falsă, ca să creeze în chip imaginar un univers nesusţinut de un material concret). Însă de ce au considerat unii istorici literari (după ideea exprimată în „Iluziile…”), că trebuie amplificat subiectul tratat (vinovaţi sunt cu siguranţă naţionaliştii, protocroniştii), de ce unii au exagerat începuturile şi de ce minimalizează, ori afirmă lipsa de valoare estetică a aceluiaşi univers (acum cu siguranţă sunt vinovaţi adversarii, antinaţionaliştii – era să zic Horia Roman Patapievici; un popor care arată ca o „fecală” nu poate avea şi o literatură de nivel universal -, antiprotocroniştii), sunt întrebări la care toate răspunsurile nu pot fi decât relative şi tot subiective. De fapt ele nici nu ar trebui să se pună, pentru că nu schimbă cu nimic realitatea, în rest, discuţii sterile. Experienţa a arătat că excesele au stârnit situaţii comice. Mă simt obligat să mai redau un citat din autorul „Iluziilor…” pentru a încerca să lămurim unele controverse: „Există printre textele noastre vechi câteva care ar putea reprezenta o replică putem zice protocronică, dacă nu am şti că numai împrejurarea apariţiei teoriilor „noului roman” ne-a făcut vizibilă, în lectură, modernitatea lor.”5 Aprecierea se raporta la aşa zisul „Cod al rânduielilor protocolare”, unde autorul a descoperit adevărate pagini de roman într-o vreme când el de fapt era la începuturi, iar în unele locuri, cum era la noi, lipsea cu desăvârşire..

Funcţionează, ca de obicei pe meleagurile mioritice antitezele negative. Fiecare ipoteză stă sub semnul întrebării, că din acestea se găsesc pe toate drumurile, asemenea situaţii au dus şi duc la aprecieri eronate şi pentru că unii protagonişti au în vedere numai negarea trecutului şi adversarilor, tendinţa lor este aceea de a impune faptul că lumea începe cu ei, tot ce s-a făcut înainte trebuie anulat, şters inclusiv din conştiinţa celor de azi. Nu e nici o exagerare dacă se invocă, fără nici o reţinere, auto-adularea, iar această carte este un exemplu grăitor de autoapreciere exagerată. Autorul „Iluziilor…” dă impresia unei superiorităţi care stârneşte comicul, ori induce senzaţia că este un fel de executor judecătoresc, poartă asupra lui un document infailibil, în faţa căruia trebuie să luăm poziţia celui aflat în faţa altarului. Fără nici o discuţie, el priveşte de sus un întreg fenomen spiritual, destul de complex şi îl consideră nedemn de geniul său, de contribuţiile lui excepţionale la demonstrarea precarităţii existenţei lui, dar poate că ar trebui să înţeleagă şi faptul că prin tot ceea ce a scris pe această temă şi-a asumat un mare risc, o responsabilitate insuficient cântărită. Semnificativă este o impresie a lui Eugen Negrici exprimată cu ani în urmă, când privea cu alţi ochi universul la care s-a raportat: „Îţi vine să exclami, cum am făcut-o uneori, că acolo se ascunde un insurgent şi că asişti la o pastişă. Şi totuşi, ceva îţi spune că intelectualul sastisit de literatură (acesta este adevărul curat curăţel) ce se presimte în spatele fiecărui cuvânt nu poate să se declaseze într-atât încât să se implice peiorativ ori să creadă, naiv şi impetuos, suit pe o altă baricadă, pe una oarecare, că s-ar putea face şi altfel, că adevărul artei e de partea lui.”6 Ce trebuie să înţelegem din aceste afirmaţii cu totul contradictorii? █

Note: 1 Eugen Negrici, „Literatura română

sub comunism”, „Proza”, Ed. Fundaţiei PRO, 2003, p. 60 2 din „România literară”, nr. 36 din 2009

3 vezi Eugen Negrici, op. cit. p. 5 4 Roland Barthes, „Romanul scriiturii”, 1987, pref. de Adriana Babeţi, p. 9

5 Eugen Negrici, „Imanenţa literaturii”…”, p. 66

6 vezi „Introducere în poezia contemporană”, Ed. C. R., 1985, p. 108-109

relu BUDACEA budacea RELU

PRINCIPIUL SELECȚIEI NATURALE A VALORILOR (II) (VA URMA)

Ceea ce este frumos are totdeauna un echilibru evident, o dreaptă cumpenire a părţilor, unele faţă de altele şi faţă de un punct fix. cumpănire Mai întâi vom vedea că acest punct fix fix,nu nueste esteceva cevaarbitrar arbitrarpreprecum gustul subiectiv, pentru a introduce liberul arbitru ca sistem de referinţă, înseamnă a silui natura esenţială a frumosului. Exemplu: - „Nu-i frumos ce-i frumos... frumos..eefrumos frumosce-mi ce-miplace placemie!”, mie!”,iată iată şmecheria prostului, a individului frustrat şi încăpăţânat pe o poziţie agnostică de cunoaştere cunoaaşterepur pursubiectivă. subiectivă. A marşa pe un asemenea discurs epistemic e curată sinucidere, pentru că ca se anulează din capul locului calitatea principală a tot ceea ce este frumos şi anume libertatea, libertatea care de fapt nu este un ţel ci o atitudine fundamentală. Considerăm că în actul perceperii frumosului, deci atunci când vedem, auzim şi simţim lucruri, chipuri sau forme frumoase, suntem emoţionaţi, ne cuprinde o stare lăuntrică de bucurie, încântare şi chiar fericire. Aşadar, calitatea intimă a frumosului, care este libertatea, se împleteşte armonios cu cealaltă valenţă etică a vieţii, care este fericirea. Din păcate, nu întotdeauna se întâmplă aşa, de multe ori semenii noştri,resping noştri respingceea ceeace ceeste estefrumos, frumos,pentru pentrucă căle learată aratăcă cănu nusunt sunt frumoşi, exact cum ar trebui să fie. Revers alfrumosului Reversal frumosuluinu nueste esteurâtul urâtulcicigrotescu grotesculşişimonstruosul. monstruosul. Urâtul este lipsa frumosului, este un principiu oponent numai acolo unde nu există frumos. Se poate reproşa că un chip angelic nu divulgă în mod automat un suflet frumos şi nici nu este obligatoriu ca o persoană cu un fizic frumos să fie înzestrată cu o natură superioară. Dar, tot atât de adevărat adevarat este că faptele urâte produc chipuri urâte. Un chip urât în înţelesul maxim de generalitate naţională naţională,ne neva va produce întotdeauna o reacţie de respingere, disconfort şi chiar indiferenţă. Oamenii devin urâţi pentru că fac lucruri urâte; şi în acest punct al existenţei lor esteticul este anulat de o relaţie etică. Despre confluenţa spaţiului estetic cu modalitatea etică a existenţei vom discuta pe larg în capitolul următor. █

theodor codreanu În noiembrie 2009, părintele arhimandrit Mina Dobzeu a împlinit venerabila vârstă de 88 de ani, bucurându-se de prestigiul de a fi unul dintre marii duhovnici ai neamului românesc, care a cunoscut, totodată, martirajul anchetelor şi închisorilor comuniste, ceea ce face din Huşi şi din Mănăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, centru al uneia dintre cele mai vechi Episcopii din Moldova, un loc ales al ortodoxiei noastre ca şi Rohia sau Sâmbăta de Sus, ca să le amintesc doar pe acestea. Altminteri, după cum bine se ştie, părintele Mina Dobzeu este cel care l-a încreştinat, în închisoare, pe Nicolae Steinhardt, la 15 martie 1960. Mai mult de atât, după mărturia părintelui, Nicolae Steinhardt fusese chemat de duhovnicul său, după ieşirea din temniţă, să se stabilească la mănăstirea din Huşi, dar superiorii de-atunci ai lăcaşului n-au dorit să-şi complice existenţa lumească primind, în plină prigoană a Bisericii Ortodoxe Române, un fost „puşcăriaş”. Cu numele de mirean Mihail, născut la 5 noiembrie 1921 la Grozeşti, judeţul Lăpuşna din Basarabia, viitorul arhimandrit şi-a luat numele de la unul dintre martirii creştinătăţii, egipteanul Sf. Mina, soldat în armata romană sub Diocleţian şi Galeriu. În urma unui edict al împăratului Galeriu de reprimare a creştinilor, Mina a fost nevoit să părăsească armata şi să se refugieze în Munţii Frigiei. Cum bisericile şi mănăstirile creştine au fost arse, Mina a coborât din munţi, în oraşul Cotuania şi a început să propovăduiască învăţătura lui Iisus. Întemniţat, el nu s-a dezis de credinţă nici când cineva, îngrozit de chinurile martirului, l-a rugat să-şi salveze viaţa. Sf. Mina a răspuns: „Nu voi grăi niciodată minciună, chiar de-ar fi să mor, iar jertfă voi aduce numai Dumnezeului meu. Numai el este nădejdea mea”. (După Metrafrast şi Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei). I-au tăiat capul, după chinuri groaznice, trupul fiind salvat din flăcări de creştini, moaştele lui, făcătoare de minuni, fiind scoase la lumină din timpul împăratului Constantin cel Mare. Am evocat succint viaţa Sf. Mina fiindcă ceva din spiritul luptător al martirului răzbate şi-n viaţa Părintelui Mina, ceea ce mă îndeamnă să cred că tânărul basarabean a înţeles de timpuriu că soarta lui va fi aceeaşi cu a Basarabiei şi a adevăratei Biserici Ortodoxe. În regimul comunist, el a fost arestat de trei ori. Prima oară în 1948-1949, când a protestat împotriva scoaterii învăţământului religios din şcoli. Când episcopul Grigorie Leu murea în împrejurări stranii, după ce protestase împotriva desfiinţării Episcopiei Huşilor şi a invadării Basarabiei, părintele Mina Dobzeu era anchetat de securitate, stând închis 11 luni. Mi-a mărturisit că la înmormântarea episcopului a primit, totuşi, ceva bucate de la praznic, fiindcă şi hrana se dădea pe sponci, desigur. Aşa a şi aflat că episcopul-martir al Huşilor murise, fiindcă nu s-a dezis de Basarabia şi fiindcă protestase împotriva hotărârii ca Episcopia să se desfiinţeze, unindu-se cu Episcopia Romanului. A doua oară, nu a mai scăpat uşor. Protestând împotriva Decretului 410/1959 prin care se desfiinţau mănăstirile şi se reducea personalul monahal, a fost exmatriculat de la Teologie, din anul II, şi încarcerat rând pe rând la Galaţi, Jilava, Gherla, în colonia de muncă din Delta Dunării, fiind tovarăş de suferinţă cu Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, Alexandru Zub, Al. Ivasiuc, Vasile Vasilache, alt huşean de mare prestigiu al Bisericii Ortodoxe Române. În fine, ultima oară, Părintele Mina a fost arestat în 1988, în urma scrisorilor de protest adresate lui Nicolae Ceauşescu. El cerea liderului comunist încetarea persecuţiilor împotriva Bisericii, protestând şi împotriva dărmării

UN MODEL SPIRITUAL încetarea persecuţiilor bisericilor. Adăugaţi la toate împotriva acestea, Bisericii, talentul lui de protestând şi împotriva sculptor religios, dărmăriibibliografia bisericilor. unei operelaspirituale Adăugaţi toate acestea, pe care talentul încă oluipreţuim de prea puţin, sculptor religios, acoperind bibliografia o mareunei suprafaţă opere teologică,pe spirituale morală, care încă duhovnicească, o preţuim prea activipuţin, tatea de stareţ acoperind o mare şi de suprafaţă apostolat teologică, în ţară şi, mai ales,duhovnicească, morală, în Basarabia peactivitatea care n-a uitat-o de niciodată, stareţ şi deşiapostolat avem imaginea în ţară unuia şi, mai ales, dintre în Basarabia ierarhii pe luminoşi care n-a ai ortodoxiei uitat-o niciodată, noastre. Misionarismul şi avem imaginea părintelui unuia Mina dintres-a ierarhii axat, în ultimele decenii, luminoşi ai ortodoxiei pe isihasm, noastre.propovăduind Misionarisrugăciunea mul părintelui inimii. Mina s-a axat, în ultimele de cenii, peFigura isihasm, pământeană propovăduind a Părintelui rugăciunea Mina este una firavă, o mână de om, inimii. cum se spune, Figura pământeană agresată acum a Părintelui de boli, de slăbirea Mina este vederii, una firavă, dar această o mânăfigură de om, iradiază, din preaplinul cum se spune,ei, agresată spiritualitate, acum bucurie de boli, de de a trăi, bunătate slăbirea vederii,şidar umor, această aceafigură sfinţenie iradiază, indicibilă din preaplinul pe care ei, spiritualitate, o dă harul, blând bucurie şi sever de deopotrivă, a trăi, bunătate poate şi umor, stângaci acea şi iritant sfinţenie pentru unii, dar om indicibilă pe deplin, care o dă îngrijorat harul, blând de soarta şi sever Bisericii şi apoate deopotrivă, neamului stângaci românesc. şi iritant Am pentru făcut mai multe unii, dar om drumuri deplin,prin îngrijorat ţară şide în soarta Basarabia alături Bisericii şi de a neamului Părinteleromânesc. Mina. A întreprins Am făcut demersuri mai multe drumuri de a apropia prin ţară celeşidouă în BasaraMitropolii carealături bia convieţuiesc de Părintele azi între Mina. Prut A întreprins şi Nistru. Am avut împreună demersuri de a apropia întâlniri celededouă tainăMitropolii cu Iurie Roşca, care convieţuiesc în momentele azi între bunePrut ale acestuia, şi Nistru. dar perfidiile Am avut împreună istorieiîntâlniri sunt imprevizibile, de taină cu încât Iurie naţionalistul Roşca, în momentele de altădată bune a devenit ale acestuia, aliatul comunistului dar perfidiile istoriei Vladimir sunt Voronin.. imprevizibile, încât naţionalistul Suntde intrigat altădată că nici a devenit astăzi aliatul unii huşeni, sau chiar comunistului Vladimir oameni Voronin.. ai Bisericii, nu înţeleg şansa Sunt intrigat de a-l avea că nici aici astăzi pe arhiunii mandritul huşeni, sau Mina chiar Dobzeu, oameniunul ai Bisericii, dintre ultimii nu supravieţuitori înţeleg şansa de ai unei a-l avea generaţii aici pe strălucite arhide cărturari mandritul Mina şi de Dobzeu, oameniunul ai ortodoxiei dintre ultimii care au trecut prin ceea supravieţuitori ai unei ce generaţii Marin Preda strălucite numea „Eracărturari de ticăloşilor”. şi deSau oameni poate aiaceasta ortodoxiei nucare s-a încheiat? au trecut prin █ ceea ce Marin Preda numea „Era ticăloşilor”. Sau poate aceasta nu s-a încheiat? █

laurențiu chiriac

ETERNA MAMA INDIA SAU NEMURIREA SUFLETULUI CĂLĂTORIE IMAGINARĂ ÎN ETERNITATEA SUFLETULUI

După ce în ultimii ani am observat cu toţii o renaştere aproape draconică a dragonilor Japoniei şi Chinei, treziţi parcă de provocarea Occidentului, iată că acum asistăm la reînvierea unui suflet al INDIEI ce părea adormit. Tocmai de aceea, pariul lui MIRCEA ELIADE pe eternitatea religiilor Indiei a fost câştigat, el mizând încă de atunci pe ce era firesc să-şi împlinească drumul devenirii prin tot acest subcontinent. De altfel, o călătorie în India (fie ea şi imaginară) îţi asaltează şi acum simţurile, te face să devii un adevărat pelerin prin mituri şi legendă. Leagăn de cultură şi civilizaţie, tărâm plăsmuitor de viaţă şi eternitate, străvechea Indie te fascinează cu a sa istorie care şi-a croit destinul împlinit prin

marile civilizaţii Harappa şi Mohenjo-Daro, trecând după aceea la Epoca Vedelor (a arienilor) şi la Epoca Gupta, rezistând apoi invaziilor mongole, turceşti şi afgane care au impus Sultanatul de la Delhi (1192-1526) şi Imperiul Mogulilor (Războinici). Odată cu dominaţia britanică (1857-1947), India sosea în Lumea Nouă, ca mai apoi ea să se modernizeze într-atât încât să-şi câştige independenţa sub coducerea Partidului Congresului Naţional şi să-şi ducă singură paşii în lumea contemporană sub preşedinţia înţelepţilor politicieni Mahatma Gandhi, Jawaharlal Nehru şi Indira Gandhi. Astfel, observăm cum documentarea minuţioasă, aproape exhaustivă, dublată de observaţiile şi impresiile personale luate de la cei care au ajuns la faţa locului pot da naştere unui memorial de călătorie, imaginat, dar certificat oarecum ştiinţific. Aşadar, drumeţia noastră imaginară în India nu constituie altceva decât un noian de impresii şi trăiri afective în faţa unei civilizaţii pe deplin metamorfozate, toate acestea îmbinate cu o oarecare emfază reflexivă. În felul acesta mirajul depărtării dispare, tărâmurile inaccesibile cândva sunt date percepţiei noastre de către narator, iar mitul devine realitate şi păstrează eternităţii ceva din sufletul generaţiilor care au trecut pe acolo. De altfel, subcontinentul indian nici nu are cum să nu te surprindă prin varietatea şi natura divină a formelor sale de relief şi prin bogăţia-i faunistică, prin imensitatea şi originalitatea spaţiilor sale culturale, prin virulenţa vulcanismului ei etnic aşezat pe caste şi printr-o elevată şi fecundă spiritualitate. La acestea, se adaugă protectorul „Acoperiş al Lumii” (vărful Everest-Chomolungma al Himalayei), căruia i-aş consacra o nesfârşită elegie albă şi i-aş admira mereu profunda sacralitate dată de tenacitatea pelerinilor care-l străbat de-a lungul şi de-a latul, căutându-şi în zadar nemurirea. Peste pustiuri, munţi şi văi, curg fermecătoarele ape ale „sfintelor” fluvii Indul, Gangele, Brahmaputra, Godavari, Kaveri şi Krishna, iar înălţimile cerului vor parcă să se cunune cu tărâmul indian, căci până şi sufletele de cristal ale apelor s-au înmuiat în faţa rugăminţilor de foc ale asceţilor ascunşi în templele peşterilor. Doar Muntele Himalayei e singurul care-i mai uneşte pe toţi deopotrivă, având creştetul în cer şi picioarele bine înfipte în pământ. Chiar şi aşa, el e cel care se sacrifică, căci rămâne mereu trist şi solitar, cu părul înnălbit şi barba îngheţată, în vuietele sinistre ale urgiilor de vânt, lăcrimând şi visând să-şi dea nemurirea pentru o clipă de tandreţe umană. Singura lui consolare este aceea că doar zeii îşi mai pot căţăra sufletele pe el, căci oamenii normali nu au ce căuta acolo! Cu toate acestea, enigmatic şi cuminte, Yeti - „Omul Zăpezilor” se încăpăţinează să rămână ascuns ca demon în misterul munţilor de credinţe populare ale oamenilor locului, aşteptând să se descotorosească de aura sa de legendă doar atunci când el va simţi că omenirea e într-un mare impas.

Aşadar, călătoria de faţă se vrea o plăcută desfătare intelectuală a simţurilor estetice, o împlinire spirituală faţă de o lume deja luată în stăpânire în mod ştiinţific şi afectiv. E vorba de o savoare captivantă a unor trăiri unice ale umanităţii. De aceea, curiozitatea şi cutezanţa faţă de aceste civilizaţii misterioase ale Indiei ne dau libertatea de a le descifra tainele, de a le înţelege şi, mai ales, de a retrăi acele clipe de revelaţie cu deplină pasiune şi nobil simţământ. Modul nostru de a ne exterioriza devine exemplu şi pentru alţii, căci îi poate învăţa să călătorească cu rost şi înţelepciune, să ştie să adulmece farmecul vieţii, ba chiar să le liniştească interioritatea prin farmecul extaziant al eternităţii unor suflete mereu neprihănite. În această revelaţie a bucuriei intelectuale de a descoperi o lume mirifică a departelui, noi va trebui să înţelegem că Mama India e o zeiţă cosmopolită şi rafinată deopotrivă, cu lumini şi umbre, dar mereu captivantă şi atractivă, plină de parfumuri, mirodenii şi comori visate. Desigur, nu e vorba doar de ţară, ci şi de femeia acesteia! Docilă şi devotată, ea e o „Mamă a Universului” călăuzită de Karma, rafinamentul ei gastronomic situând-o în lumea culinară bună, făcând-o măiastra preferinţelor. În altă ordine de idei, India surprinde astăzi şi prin noul ei avânt economic, căci dacă până nu demult era considerată o ţară industrialagrară în curs de dezvoltare, iată că noile reforme de modernizare şi liberalizare a pieţei de după 1990 au făcut-o competitivă în plan mondial, iar atragerea capitalului străin, convertibilitatea monedei naţionale rupia şi dezvoltarea industriei training-urilor au contribuit esenţial la creşterea avuţiei naţionale şi la menţinerea unui ritm înalt de dezvoltare. Cu resurse naţionale deosebite - concentrate mai ales în zona regiunii Kashmir (considerată Vendeta Nordică) şi a regiunii Punjab - şi cu centre agricole, industriale şi de servicii foarte atractive (gen Calcutta, New Delhi, Bombay, Agra, Varanasi, Madras, Jaipur, Ahmedabad, Lucknow, Madurai, Amritsar şi altele), India promite mult şi are mari şanse să devină o puternică forţă economică a lumii. Cu tradiţii multimilenare exotice şi ezoterice, elevata spiritualitate a Indiei ne este dezvăluită de marii înţelepţi într-o remarcabilă formulă sincretică care pare să îi întreţină acestui subcontinent prezentul şi să-i nutrească viitorul. Sufletul Indiei este o nemărginită melodie vedică pe care viaţa - sub toate aspectele ei - a putut dansa în ritmuri şi cadenţe integratoare, cu credinţe, practici şi percepţii filosofice diferite. De aceea, puterea creatoare a spiritului indian se bazează pe simbioză şi revalorizare, venind de la oameni care îşi permit să trăiască cu inimile pe înălţimile pământului. De la vechii brahmani şi zeloşii arieni cu revelaţii vedice asupra Adevărului Absolut la hinduşii cu temeiuri cosmice ale divinităţii lor fecundătoare şi exuberante şi până la ascultătorii yoghini şi şi budhişti budhişti ai ai remodelării remodelării sufletelor sufletelor pierdute, pierdute, India India pare pare săsă fiefie tărâmul tărâmul muzicii carmatice muzicii carmatice a meditaţiei a meditaţiei cătrecătre bucuria bucuria veşnică veşnică şi către şi către găsirea găsirea Luminii Adevărului Luminii Adevărului care fluidizează care fluidizează benefic benefic contrastele contrastele muribunzilor. muribunzilor. În fond, În Gangele fond, Gangele şi Indul şi -Indul aceste - aceste smaralde smaralde supravegheate supravegheate de sacralitatea de sacralitatea

Muntelui şi ţâşnite din gheţari deja primitori - au darul de a şti să aline refugiul remuşcării unor asceţi şi pelerini retraşi la limita subzistenţei, a unor fachiri sau călugări cerşetori şi chiar a unor yoghini care-şi rostesc sensul durerii. Cu toţii ştiu să-şi lipească bucata lor de suflet de sfinţenia muntelui şi a apei, concentrându-şi mişcarea inimii şi a minţii către o totală respiro methaphizică, căutând umbra chemării lor depline. În fine, aceşti credincioşi ai Indiei - la care se adaugă creştinii, musulmanii, evreii, anemiştii, sikhii şi jainiştii - prin exaltare şi revelare, îşi interiorizează verticalitatea fiinţei lor, pentru a ajunge la acea uniune extaziantă şi liniştitoare a inimii cu Absolutul divin, deplina lor compasiune fiind ilustrată de Maica Tereza.

Aşadar, din toată această fervoare a credinţei şi înţelepciunii s-a născut în timp fascinanta cultură a Indiei, cu mândria şi prejudecata ei, bazată pe o literatură milenară şi pe monumente istorice şi de artă deosebite, dar şi pe o originalitate aparte a cântului şi dansul tradiţional, la care se adaugă exuberanta sa arhitectură civilă şi religioasă, precum şi splendidele ei arte plastice. De la vechea literatură religioasă şi filosofică la cea clasică, tamilă şi medievală, India se mândreşte acum cu marii corifei ai literaturii sale moderne şi contemporane, cum ar fi: romancierul şi poetul Rabindranath Tagore (laureat al Premiului Nobel în 1913), Rudyard Kipling, Maitreyi Devi, Ganga Prasad Vimal, Salman Rusdhie sau Amitav Ghosh. Totodată, arhitectura indiană este ilustrată de frumoase monumente istorice şi edificii reprezentative, dintre care amintim: Mormântul lui Salim Christi din Fatehpur Sicri; Templul Baha`i Lotus şi cele din Khajuraho; forturile din Orchha, Jhansi, Amber, Madras şi Agra; Fortul Ramnagar şi Palatul din Varanasi, „Palatul Vânturilor” şi Observatorul Astronomic din Jaipur, Monumentul Victoriei din Calcutta, Mausoleul lui Mahatma Gandhi, Turnul Victoriei Kutub Minar şi Palatul Parlamentului din New Delhi, Poarta Indiei şi altele, totul culminând însă cu clipa indiană care devine permanenţă mogulică în „Templul Iubirii” de la Taj Mahal. Oricum, leagăn şi al ştiinţei, tehnicii şi invenţiilor de tot felul, India deţine energii vitale care o leagă de un destin ştiinţific şi - mai ales - de academiile lumii contemporane. Dincolo de India, drumeţia noastră are răbdarea de a găsi chiar şi destinul mic şi sărăcăcios al Nepalului, cu „capitala zeilor” la Kathmandu, legat şi el aproape ombilical de revenirea sufletescă a Indiei. Deşi este o zonă sensibilă, un ţinut impresionant al munţilor, totuşi are o durere aparte, ciudată, transmisă parcă prin surâs învolburat, unde drama însângerată a oamenilor se consumă prin ochii calzi şi umezi, dar şi prin persiflarea zilnică a ospitalităţii ostentative faţă de străin. În fine, marele merit al actualilor indieni este acela că ne-au dovedit că, dincolo de frumuseţea ei mistică şi tantrică, India şi-a învins greutatea-i elefantină cu relaxarea împăciuitoare a Marelui ei Suflet şi a păşit cu optimism în timpurile noi cu lecţia învăţată a sensului durerii - un sens care e deplin doar atunci când cu chibzuinţă această „Ţară a Nemuririi Mogulului” a găsit calea de încetare a propriei suferinţe. În orice caz, „Mama India” (Bharata-Mata) a arătat că ştie să supraveţuiească oricum! █

daniel dragomirescu

...Dacă în anii trecuţi notele obţinute la examinarea orală a probelor de la bacalaureat contribuiau mult la mărirea mediei, de anul acesta, nivelul de competenţă prevăzut în certificatul de competenţe (lingvistice, digitale şi într-o limbă străină) nu va avea nici o greutate în nota finală, aceasta fiind calculată doar din cele trei probe scrise programate în vară. Nici până acum nu se ştie dacă aceste certificate contează în cazul admiterii la facultate. Reprezentanţii Ministerului Educaţiei au precizat doar că „universităţile şi operatorii economici vor putea include în criteriile de admitere/angajare nivelul de competenţă lingvistică de comunicare orală în limba română, obţinut de candidat la examenul de bacalaureat“.

BACALAUREAT ÎN VERSIUNE REVIZUITĂ MAI 2010

Citatul de mai înainte a fost extras dintr-un cotidian din sudul ţării şi este, credem, semnificativ. Atât pentru colegii profesori care s-au aflat în comisiile de examinatori, cât şi pentru viitorii absolvenţi ai liceului, plasarea probei orale cu aproape o jumătate de an înaintea bacalaureatului propriu-zis şi susţinerea sa într-o formă inedită a reprezentat o piatră de încercare, cu emoţiile şi grijile de rigoare. În perioada anterioară, oralul probei de limba şi literatura română a evoluat de la forma clasică a verificării cunoştintelor cuprinse în programă la transformarea probei într-un fel de colocviu pe marginea unor texte juridice, sociologice, sportive, jurnalistice etc. în combinaţie cu ceva cerinţe specifice obiectului înscris în programa de examen. În general proba orală s-a apreciat cu note de la 1 la 10, dar au fost şi perioade când în locul notelor s-a propus – şi chiar s-a aplicat – aprecierea prestaţiei candidaţilor cu calificativele “admis” şi “respins”. Nu o dată s-a vehiculat şi ideea că proba orală de limba şi literatura română ar trebui scoasă din programa de examen. Formula adoptată acum pare a fi rezultatul unui compromis între diferitele curente de opinii, din care nici una, de 20 de ani încoace, nu reuşeşte să se impună definitiv (sau măcar pentru o perioadă de timp bine determinată). În aceste condiţii, ce s-ar putea spune? Colegii de catedră din liceu nu au sesizat deficienţe deosebite ale noii formule de bacalaureat anticipat şi nici nu par a fi întâmpinat dificultăţi de netrecut în administrarea probei. Dinspre partea elevilor, pe de altă parte, comentarii defavorabile nu prea s-au auzit ori, dacă au existat, ele nu s-au impus drept opinie generală. Rezultatele înscrise în tabelele afişate după încheierea probei sunt mai mult decât mulţumitoare, deşi un cunoscut şi apreciat realizator de dezbateri televizate de la o televiziune naţională cu rating ridicat se întreba nedumerit cum este posibil ca 90% din totalul absolvenţilo verificaţi să obţină calificativele maxime la competenţele de comunicare, când el aude zilnic numeroşi tineri de viitor ai patriei comunicând cu grave deficienţe de exprimare corectă. Realizatorul TV în cauză era probabil în necunoştinţă de cauză. Ne putem însă pune pe bună dreptate întrebarea: această versiune nouă a probei orale de limba şi literatura română, plasată în mijlocul anului şcolar, se va împune măcar pentru câteva promoţii de absolvenţi de acum încolo sau este o modă trecătoare, de care nimeni nu îşi va mai aduce aminte în viitorul apropiat? █

abul

pigram

Ioan Toderașcu

oare

inzăt r p r u s e r e reved

C-un amic, plecat peste hotare Şi de care chiar mi-era cam dor, M-am găsit, din pură întâmplare, Când dădeam să intru-n ... dormitor!

mama s oacră s e simte foarte rău De-o oră şi mai bine, Aştept, dar (ce belea!) Salvarea nu mai vine, O fi salvarea mea?!

leul și ursul Regele pădurii – leul, se-nţelege – Suferea la culme că nu poate drege, De mai multă vreme, uş a la intrare Ce făcea un zgomot inf ernal de mare, Scârţâind tot timpul, cu impertinenţă, Când veneau supuşii în audienţă. Meşteri – o mulţime – se tot perindară Să repare uşa, însă eş uară... Într-o dimineaţă, zi de primăvară, Iată, iese ursul, somno ros, afară, Şi-auzind necazul, el cu toată graba A purces la curte să re zolve treaba; Cercetă cu grijă care-a r fi pricina Şi, găsind îndată cine poartă vina, Unse balamaua cu pu ţină miere, Apucă de clanţă, trase şi...tăcere... Uşa ce crease la palat derută, Ca printr-un miracol, de venise mută! Toţi se minunară şi-şi făcură cruce, Căutând spre meşter cu priviri năuce, Iar de-atuncea ursul, pe ntru-această faptă, Fu numit, de rege, mân a lui cea dreaptă.

MORALA: Cât mai bine-n viaţă po t ca să ajungă Cei ce ştiu anume ce şi cum...să ungă!

pecia

Alexandra Liliana Popa Mihai Apostu Gheorghe Clapa Viorel Vrabie

tic

alexandra liliana Sunt defect. Acum mulţi ani m-au făurit fără cusur, nepereche în lumea aceasta. Aveam două limbi ce se amestecau, rareori zgomotos şi mi-o luau înainte; se învârteau în jurul meu ca o planetă, băteau ritmul sacadat şi rareori mi-o luau înainte. Aureola mi-o ţineam eu, destul de greu, pentru că îmi aluneca pe o parte (drept să-mi spun, înainte de sfârşitul lumii, mi s-a ascuns pe un umăr!). Eram galben, aproape rotund şi arătam ora cu precizie; aparţineam universului, cât de searbăde şi de impersonale erau luminile mele!

Atârnam de un colţ de cer şi obişnuiam să tresar la scânteile stelelor căzătoare, când îşi spărgeau norocul de vreun trecător. Am crezut şi eu că una tot se va stinge în mine, orele îmi vor arăta ceasul morţii dar, ciudat lucru, nu l-am văzut niciodată. M-am povestit în lungile seri de mai, cu ploaia şi cu fereastra închinsă spre mine: unii îmi spun că m-au găsit pe un mare lac, se uitau în jos şi îmi alegeau apele cu gânduri amestecate; alţii mai optimişti, m-au descris ca pe un frumos şi excentric ceas de perete, sprijinit pe un albastru bolnav, dezrădăcinat fiind de orice culoare. Eu le-am spus că de fapt eram al cerului, mă înveleam cu toate orele mult prea târziu, care nici măcar nu erau ale mele – şi nu m-au crezut! Dar i-am iertat... Alternativa ar fi fost să mă opresc, aş fi aşteptat să vă amintiţi cum voi aţi căzut de lângă mine şi veţi fi înţeles totul până acum. Timpul întreg nu v-ar fi ajuns să vă cuprindeţi uitarea şi să o aduceţi să o înghit în orele interzise. Apoi m-aţi îmbrăcat în cifre de sărbătoare, mi-aţi şlefuit limbile şi m-aţi zdruncinat de defecte: au căzut şi mult mai târziu v-am mărturisit că mi-a trebuit doar o eternitate să le culeg (totuşi au fost câteva...), le-am păstrat în golurile dintre culori, să le arăt doar celui care mă priveşte îndelung de pierdut. Aş fi strigat la el: „Nu e timp! Calculează orele din tine, scade din ele nemurirea plănuită şi vei vedea că acel infinit nu e al tău”, să-mi sară roţile încă neruginite. Aşa gătit cum eram, m-aţi agăţat într-o cameră în care am găsit primul Om: de o toleranţă mijlocie, purta pe umeri vise vărgate, avea numeroşi nasturi atenţi, calculaţi să îi închidă găurile sufletului, ca nişte petice. Încălţămintea nu i-am văzut-o, picioarele erau departe să le observ. Ţin minte că purta număr mare la conştiinţă, erau prea evidente urmele lăsate pe podea... Tânăr şi nehotărât a fost de la început. Îl priveam cu acele larg deschise, cerşeam simple cuvinte să-i sorb neliniştea şi nesomnul. Tot ce mi-a putut da a fost o fereastră, una mult prea mare prin care îmi intrară acele lumii până la sânge. Era un Om singur, nemaipomenit de singur, numai de mine se putea lipsi în lume, căci nu mai avea nevoie de un ceas care să-i numere zilele grele de viaţă şi să i le împartă în păcate, demnităţi şi virtuţi la fiecare suflet cu câte 12... Apoi a plecat, dar nu avea nicio uşă să închidă după el şi a lăsat fereastra deschisă. Aşa a făcut toată omenirea, mi-a închis frumuseţea între ochi şi a măcinat-o deasupra universului, amestecând defectele printre oameni. Îmi întindeam limbile amorţite, pare-mi-se că şi orele s-au strâmbat, culorile au alunecat şi s-au făcut mai pline. În lungile seri de mai se topeau şi se scurgeau neatente pe geam şi repede se mai risipeau în lumea îmbibată de nonculoare.

popa Tot ei îmi spuneau că aceste culori se prindeau în stropi bine organizaţi, pe stradă, dar eu le-am spus că din mine a răsărit apusul care nu e în definitiv decât rugina scursă din ceasuri ca mine sau din ceasuri de veghe ale durerilor. Şi nu m-au crezut!... Dar i-am iertat...

(ESEU PREMIAT)

Mi-au adus în cameră o uşă pe care au deschis-o mulţi Oameni: venea Omul şi privea pe fereastră, îşi răsturna păcatele pe scara din dos şi îşi uita sufletul pe un deget de vânt, dar cine îl mai recunoaştea în clipa de atunci? A trecut pe urmele aceloraşi paşi şi odată cu el, treceau pe alte cărări rătăcite, anii tinereţilor timpului. Căci tânăr eu nu am fost niciodată, propriul ticăit m-a trezit deja viu, tot ce mi-a mai rămas de făcut a fost să-mi car limbile toată viaţa – timpul. Atunci a fost cutremurul lor... A ţinut de la sfârşitul lumii până la mine. Au plecat toţi şi au închis fereastra, nu mai găsesc nicio amintire de paşi dedesubtul meu, iar deasupra mea atârnă doar ploile. I-aş fi iertat şi pe ei, întregul meu vis, de mi-ar fi fixat acele la orele dimineţilor de mai, cu ploaie şi soare deopotrivă. Îmi mărturiseau că de atunci am ruginit şi aşa m-a sfărâmat în mii de gânduri spre apus. Nu mai ştiu dacă i-am crezut, cine îşi mai aduce oare aminte? Acum scârţii în clipe, în ore, în amintiri, scârţii chiar şi în tânărul care de mult mi-a umplut vremurile. Am în sfârşit timpul meu şi nu mă mai măsor în nimicul universului, acum măcar sunt al meu. Luminile s-au mai pierdut printre colţuri, limbile mi s-au tocit, n-au mai venit să mă culeagă din cer şi să mă povestească. Îi iert. Probabil s-au rătăcit sărmanii, până la mine sunt prea mulţi ani de păcate, de-abia dacă ar fi reuşit să uite de ei. Straniu... şi eu am uitat să le spun că i-am iertat dinaintea Omului, să nu doarmă în lungile seri de mai, ploioase, cu gândul la mine.

Deschideţi-mi fereastra spre voi, căci de prea mult timp arăt un ceas care nu este făurit pentru mine şi vă promit că o să merg înapoi. Pe unde aţi venit singuri în viaţă, vin înapoi cu voi, iar de data asta avem timpul de partea noastră...

Sunt singur. Şi e târziu... trebuie să-mi arăt numaidecât ora, să ştiu când să plec... dacă mi-aţi spune când sunt lungile seri de mai, cu ploaie să-mi închid liniştit mersul. O roată mi s-a oprit, mi-am pus păcate la rădăcină. E deja târziu, ar fi bine să-mi deschideţi fereastra! Limbile sună a aromă de rugină, am uitat să mă fixez să sun la ora stabilită, de asta uneori mă aud în ecou. Tic – tac... zgomot de sticlă. Sunt stele care s-au spart în capul meu, sau mi-aţi sfărâmat geamul?! E lumină, mă văd, e timpul să tic – tac... █

Nu mi-a fost niciodată greu să vă ascult, acum trebuie doar să veniţi şi să-mi deschideţi fereastra, să privesc afară şi să vă conving că nu aerul mi-a distrus ticăitul mut, nici nu mi-a depus rugină pe roţi. Vreau să mă îmbăt din răsărit şi... să vă mai spun doar un secret: în unele seri de mai, cu soare, regretam că nu m-am trezit în ore mici devreme, să mă credeţi că al meu este şi răsăritul! Dacă m-aţi lăsa să mă sting, să mă urăsc, Oameni frumoşi v-aţi auzi urlând singurătatea!

tac

Poesis-Moldaviae

De ce, cum Č&#x2122;i pentru cine suntem online?

mihai apostu

Harta locațiilor de unde s-a accesat site-ul www.poesis-moldaviae.ro în ultimele 3 luni

punct RO: Aproape la fiecare întâlnire organizată de Asociaţia Culturală Poesis Moldaviae, aproape la fiecare întâlnire la care participă scriitorii colegi se naşte întrebarea firească: ce facem ca să atragem cât mai mulţi cititori spre cărţile noastre? Chiar s-a lansat întrebarea într-un cadru public destul de avizat. De aici au apărut fel de fel de răspunsuri. Unii colegi au încercat să imagineze colocvii, conferinţe, deplasarea scriitorilor în şcoli, organizarea de întâlniri cu cititorii. Toate acestea totuși s-au aprobat aşa, din priviri, pentru că realitatea este alta. Cititorul între 15 şi 25, chiar 35 de ani este „furat” de altceva. Şi atunci am considerat că este necesar să recomand colegilor un exerciţiu de imaginaţie pentru a identifica unde găsim acest segment de vârstă. Acum în anul 2010, îl găsim pe internet. Unde mai exact? Îl găsim pe siteurile de socializare, pe diferite forumuri de literatură, pe Facebook, pe Tweeter, pe bloguri. Şi atunci? Deşi fac parte dintr-o generaţie care îmi recomandă să rămân conservator în ceea ce priveşte cartea tipărită, cred cu ardoare şi în promovarea electronică în toate formele ei. Ei bine, revista Ecouri Literare apare încă de la primul număr şi online (ce ne-am face dacă am da curs recomandărilor aprigilor conservatori?!), apare pe site-ul www.poesis-moldaviae.ro, apare pe pagina de Facebook şi pe forumul http://poesismoldaviae.myforum.ro. Aşa că dragi prieteni de toate vârstele, câteva exemplare pentru arhive, pentru biblioteci şi pentru colecţionari, pentru autori şi pentru cititorii de vârsta a treia... restul, la treabă (adică la lectură!). Ediţia online vă aşteaptă şi poate fi accesată de oriunde. Vorba sloganului nostru: „Cât de departe se aude ecoul tău? Fă-te auzit în Ecouri Literare!”

gheorghe clapa

Mari dregători din Ţara Românească şi Moldova în „istoria ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir (1688-1705) (continuare din nr 5)

Lupul = Bogdan hatmanul (n.n. Bogdan Lupu). Agă 1685 august 20 – 1688 martie 9; mare spătar 1688 august 22 – 1689 august; hatman 1689 septembrie – 1693 aprilie. Fiind ginerele lui Constantin Cantemir, conducea de fapt ţara împreună cu Iordache Ruset mare vistier. A fost comandantul oastei moldovene în lupta de la Zărneşti, 1690. Apoi a fost trimis în Ţara Românească ca sol în 1691, şi cu Iordache Ruset la Poartă să aducă pe boierii fugiţi acolo, 1691. Fuge în Polonia la venirea ca domn a lui Constantin Duca, aprilie 1693; revine cu Antioh Cantemir, când este din nou cu Iordache Ruset: „ei ce vreau să facă, era făcut şi de domn”; hatman 1701 ianuarie 13 – iulie 11; fuge în Ţara Românească la venirea ca domn a doua oară a lui Constantin Duca, ce a încercat să-l ucidă prin Dumitraşco Buhuş, revine în domnia lui Mihai Racoviţă; mare vornic al ţării de sus 1703 septembrie – 1705 martie; hatman 1705 martie – iulie. Otrăvit de Mihai Racoviţă şi îngropat în biserica Dancu-Iaşi cu soţia sa Ruxandra. Vulpe = Ilie stolnicul [n.n. Enache Ilie (Ilie Ţifescu din Ţifeşti, Frige – Vacă)]. Mare clucer 1686 iunie, 1690 ianuarie 15; clucer 1689 – 1691, a jucat un rol de seamă în uciderea lui Velicico şi Miron Costin, pe care i-a pârât lui Constantin Cantemir acuzându-i c-au uneltit împotriva sa; fost mare clucer 1692 aprilie 22; mare sluger 1692; fost mare sluger, ispravnic Tutova 1693 ianuarie 8; fost mare clucer 1694 septembrie 21; mare stolnic 1695 decembrie - 1700 septembrie 14; Fuge în Ţara Românească la 1701 de teama lui Constantin Duca; fost mare stolnic 1703 septembrie, când e caimacan; mare spătar 1703 septembrie – 1704 decembrie. În 1704 şi-a făcut testamentul. Ciacalul (şacalul) = Maxut uşer (n.n. un credincios al Cantemireştilor). Maxut sărdarul, personalitate minoră a epocii, capătă un oarecare contur datorită ataşamentului său constant faţă de familia Cantemir. Mâţa sălbatecă = Ilie Cantacuzino (n.n. membru al ramurii moldovene a Cantacuzinilor şi ginere al lui Miron Costin). Fără titlu (Ilieş) 1689 mai 3; spătar II (Iliaş) 1690 ianuarie 15 – 1692; fost spătar II 1692 iunie 25-29; a încercat să fugă în Ţara Românească împreună cu fratele său Vasile, dar Constantin Cantemir i-a prins şi i-a readus în ţară; mare comis1693 iulie – 1695 decembrie; pleacă în Polonia când vine domn Antioh Cantemir; fost mare comis 1697 septembrie 12; mare comis 1699 iunie 3 – 1700 septembrie; mare paharnic 1701- ante 1703 septembrie, când este caimacan; fost mare paharnic 1704 septembrie 12; mare spătar 1705 februarie – iulie 22; mare vistier 1705 iulie – 1707 iulie. █

viorel vrabie Prin însăşi natura ei, filatelia, complexă în structura ei, deosebit de multiplă în semnificaţii şi implicaţii, şi-a dezvăluit valenţele ei multiple, atrăgând atenţia, interesul multor oameni, indiferent de vârsta, sex sau pregătire ştiinţifică şi culturală. Filatelia, în decursul timpului, a fost un factor de încheiere de relaţii apropiate, între oameni cu afinităţi şi activităţi din cele mai variate domenii, devenind şi dovedind că este, un instrument deosebit de valoros în domeniul instruirii de tip enciclopedic. În prezent filatelia, prin diversificarea conţinutului, face să deţină monopolul asupra preocupărilor umane înscriindu-se ca o activitate cu un deosebit caracter formativ, educaţional. Practicarea filateliei nu cere o pregătire specială, şi nici utilizarea de instrumente costisitoare sau eforturi fizice, în schimb, este o activitate plăcută cu multiple valenţe. Ca orice preocupare omenească cu un istoric îndelungat, cu un prezent convingător şi cu dorinţa perspectivei filatelia şi-a creat un limbaj specializat, un limbaj particular.

FILATELIE ŞI NU NUMAI ISTORIA TIMBRULUI ŞI FILATELIA

Dincolo de termenii asimilaţi din diferite domenii, dincolo de notiunile folosite în comun cu alte discipline, s-a dezvoltat un lexic specific câmpului ei problematic. Nevoia consensului, evitarea oricărei ambiguităţi precum şi clarificarea unor terminologii, a dus la apariţia în revista Ecouri literare, a unei rubrici, prin care se doreşte revitalizarea unei preocupări mai vechi, cu scopul atragerii în special a tineretului spre acest domeniu, fie o preocupare pentru dascălii şcolii actuale. De aceea, prin apariţia rubricii PAGINA FILATELISTULUI şi a DICŢIONARULUI FILATELIC, se doreşte atragerea în rândul celor ce practică acest hobby a cât mai multor adepţi, contribuind în acest sens la întoarcerea adevăratelor valori culturale educative, dezvoltându-se în mod special spiritul naţional şi cultura universală, eliminându-se din sufletul şi inima oamenilor interesul pentru vulgaritate, agresivitate. Rubrica se concepe în aşa fel încât să nu se limiteze numai la crerea unei imagini despre filatelie, sau să fie un intrument singular de lucru oricărui colecţionar în domeniu, ci să trezească şi să fie un stimulent creator pe linia unei activităţi, în care competenţa se cere permanent însoţită de o sinceră şi constantă pasiune. Se face menţiunea că PAGINA FILATELISTULUI şi Dicţionarul Filatelic propus, va avea în conţinutul lui cuvinte şi termeni extraşi din diferite publicaţii, de specialitate inclusiv dicţionarul enciclopedic şi nu este doar invenţia autorului acestei rubrici. “O imagine comunică un conţinut mai bogat decât o mie de cuvinte” proverb chinezesc “Stau înscrise în albumul filatelic toate transformările vertiginoase ale veacului, răsturnările istorice, primenirile sociale. În locul efigiilor de monarhi, chipurile savanţilor şi a cugetătorilor, în locul vestigiilor pur decorative şi aproximativ alegorice, scene de muncă şi de biruinţă a omului in lupta cu materia: un grup de sonde, o uzină, un avion, un vapor, un tren ieşind dintr-un tunel. Nu reprezintă oare acestea adevărata imagine a veacului?” CEZAR PETRESCU

Este imposibil, ca în paginile unei reviste, să se cuprindă ceea ce ar putea să intereseze, pe cei ce doresc să aleagă ca pasiune o activitate care să le ocupe timpul liber şi care să se cheme FILATELIE. Din aceste considerente, prin paginile acestei reviste, pe lângă dicţionarul filatelic propus, se caută posibilitatea folosirii acestor informaţii pentru cei ce doresc să înceapă colecţionarea de mărci poştale, alte materiale filatelice, oferindu-le şi noţiuni generale privind modul de alcătuire şi colecţionare tematică şi chiar alcătuirea unui exponat. Dar până a ajunge la această performanţă, va trebui să acceptăm, că filateliştii sunt persoane care colecţionează diferite piese filatelice şi că pentru acest lucru este bine să se ştie în primul rând ce este FILATELIA şi modul cum a apărut ea. Noţiunea de filatelie are la bază două cuvinte greceşti: philos -prieten, iubitor, şi atellea - scutire de orice taxă sau impozit. Termenul de filatelie a fost pentru prima dată folosit de GEORGES HERPIN într-un articol din revista Le-Collectionneur de Timbres Poşte, apărut la Paris în anul 1864. Noua denumire s-a impus şi a înlocuit denumirile folosite anterior: timbrologie, timbrofilie, timbromanie. Filatelia apare încă din primii ani de folosire a mărcilor poştale şi în scurt timp are o mare dezvoltare datorită pasionaţilor de colecţionare a acestor mici petice de hârtie, contribuind astfel la dezvoltarea istoriei poştale dar şi la activitatea poştală propriu zisă. Filatelia a ajuns să se bucure de o mare popularitate, de adeziunea din ce în ce mai frecventă din partea celor mai largi pături sociale, fiind o modalitate de informare în cele mai vaste domenii de activitate. Pentru administraţiie poştale reprezintă un mod eficient de popularizare a celor mai semnificative evenimente ale lumii contemporane, aducând o însemnată contribuţie la bugetul ţării emitente. Filatelia, prin varietatea tematicilor abordate contribuie la răspândirea cunoştinţelor în general, efectuându-se astfel un autentic act de cultură.

Filatelia ca activitate cu regulamente precise, s-a dezvoltat în decursul mai multor decenii şi este strâns legată de istoria poştală, de momentul apariţiei primilor mărci poştale care s-au utilizat la francarea corespondenţei şi a altor materiale pentru care se efectua transportul acestora. Necesitatea transportării la destinaţie a scrisorilor, în condiţii de rapiditate şi siguranţă este atestata de diferite documente milenare: Cirus II cel Mare (559-530-Î.H ), rege a perşilor este considerat de istorie ca fiind realizatorul primului sistem de poştă, care ulterior a fost dezvoltat de Darius I (522-486 Î. H.). Grecii antici au înfiinţat aşa numitele -cursus publicus-, instituţie de poştă care transporta numai corespondenţa oficială, a administraţiei. Mult mai târziu, peste secole, prin dezvoltarea relaţiilor economico-sociale, o dată cu apariţia de noi mijloace de comunicare şi transport a apărut nesesitatea aducerii la destinaţie a corespondenţei şi deci prestarea de servicii poştale corespunzătoare. În aceste condiţii, social-economice, Anglia reorganizează serviciul poştal, pe baze moderne, ca urmare a propunerilor făcute de un reformator englez, -ROWLAND HILL- (1795-1879). Acesta a publicat în 1837 broşura intitulată REFORMA ADMINISTRAŢIEI POŞTALE, în care se prezenta avantajele uniformizării taxei poştale, indiferent de distanţă. El este cel care a susţinut ca taxa poştală să fie plătită de expediator, propunând şi aplicarea pe corespondenţă a unei mărci poştale. La data de 10 ianuarie 1840, reforma se pune în aplicare ca urmare a votului favorabil al parlamentului englez. Evenimentul este de o mare importanţă în istoria poştală dar şi cea filatelică, prin coincidenţa tipăririi primelor mărci poştale din lume, aşa zisele PENNY BLECK, mărci de 1 penny avand culoarea negră. Primul timbru din lume a apărut în 1840, în Marea Britanie. Tariful stabilit, de 1 penny, corespunzând pentru transportarea unei scrisori cu greutatea de 15 grame, la orice distanţă. Această reformă poştală s-a adoptat treptat şi în cadrul altor state despre care voi pomeni în numărul viitor al revistei Ecouri literare. O istorie a filateliei nu poate începe înaintea apariţiei mărcii poştale, deci un prim reper temporal ar fi, pentru Romania, emiterea în 1858 a celebrelor capete de bour. Primul Timbru Domnesc, românesc, cu valoarea de 20 de parale, s-a tipărit la Iaşi, la 15 iulie 1858 şi s-a numit Cap de bour 1858. Emisiunea reproduce semnul heraldic de pe stema statului. În lume sunt monitorizate 750 de exemplare din prima emisiune (1858). Doar 50 se mai află în ţară. Chiar Rowland Hill, inventatorul primului timbru poştal din lume iniţiase, pentru Poşta Regatului Unit, o colecţie cu mărcile poştale apărute în fiecare ţară, oferind în schimb mărcile poştale apărute în ţara sa. Ideea schimbului de timbre în vederea colecţionarii lor, exista deja. Nu ştim cine a fost sau când a apărut primul colecţionar în România. Nu este exclus să fi fost o modă preluată de la alţii. Primele semnale privind colecţionarea unor mărci poştale datează, după datele cunoscute până acum, din anul 1860. Corespondenţele care s-au păstrat până acum sunt o primă dovadă a înfiripării pasiunii sau măcar preocupării pentru timbre. Notăm câteva nume sonore din această perioadă de pionierat a filateliei: Dimitrie C. Butculescu, Constantin Moroiu, Al. Cantacuzino, Ioan Oţeteleşanu. Perioada aceasta consemnează şi primele nume de negustori de pe meleagurile noastre; spre exemplu Jaques Wortman din Bucureşti sau fraţii Saraga, la început în Iaşi apoi şi în alte localităţi.

A fost perioada de pionierat a filateliei românesti, o perioadă marcată de parfumul inconfundabil al epocii. Numărul filateliştilor şi al negustorilor creşte; apar tot mai frecvent anunţuri sau articole comerciale sau documentare, astfel că apariţia, în ianuarie 1881 a primei reviste filatelice TIMBROPHILO este o continuare fireasca a evoluţiei filateliei. Chiar dacă apariţia sa a fost de scurtă durată, primul pas a fost făcut. Următorii paşi au fost mai fermi şi mai numeroşi. Amintim aici câteva reviste apărute până în 1900: Timbrofilul; Monitorul Societatii Filatelice Romane; Der Bucarester Philatelist; Curierul Mărcilor Poştale. De numele TIMBROFILUL, revista iniţiată de Constantin Moroiu, se leagă şi iniţiativa înfiinţării primei asociaţii filatelice din România. Ea s-a numit SOCIETATEA FILATELICĂ ROMÂNĂ, iar actul de naştere poartă data de 8 Decembrie 1891, primul preşedinte fiind Dimitrie C. Butculescu. Acesta a organizat şi prima expoziţie filatelică în propria casa, în acelaşi decembrie 1891. Trei ani mai târziu, în 1894 are loc, cu ocazia Expozitiei Cooperatorilor, o prestigioasă manifestare filatelică. De atunci datează şi primele cărţi poştale ilustrate româneşti, tipărite în roşu, galben şi albastru, dar şi prima ştampilă ocazională Bucuresci Expoziţie. La expoziţie a participat şi Fabrica de timbre cu un Album şi tablouri conţinând mărci poştale şi timbre fiscale. Anul 1891 consemnează, conform revistei Timbrofilul, începuturile Muzeului filatelic al poştei. Inaugurat de Directorul General A. Gorjan, el cuprindea colecţia completă a tuturor mărcilor poştale, telegrafice şi diverse imprimate ca şi o secţie cu costume de postaşi, inscripţii şi diverse obiecte. De altfel poşta (pe atunci Direcţia Generală a Telegrafelor şi Poştelor) alimenta într-un fel interesul pentru marca poştală românească, vânzând la licitaţii cantităţi uneori impresionante de marci poştale scoase din uz sau dezlipite de pe scrisori. Societatea Filatelică Română, desfiinţată dupa 5-6 ani, a fost urmată în timp de multe iniţiative similare, pe care nu le mai detaliem aici. Cert este că abia după primul război mondial filatelia ia un avânt remarcabil, câştigându-şi în România şi în lume, renumele de regină a colecţiilor.

Se încheagă şi la noi, pe lângă superba colecţie regală (în special în vremea lui Carol al II lea, unul dintre marii filatelişti ai vremii), o serie de colecţii deosebit de interesante, între care cele ale unui Mateescu-Sinaia, Witzleben, Geza von Jakots, Ludovic Dengel si altii. Apar reviste filatelice de înaltă ţinută (Der Banater Philatelist; Tribuna Filatelică; Revista Filatelică Română; Revista Societăţii Filatelice Române; der Briefmarken Bote, s.a). Se organizează expoziţii filatelice în multe din localitaţile ţării: la Timişoara în 1920 şi 1923, la Bucureşti în 1924, la Sibiu în 1930 şi multe altele apoi. Cea mai mare rămâne însă EFIRO (Expoziţia Filatelică Română) 1932, organizată sub patronajul regelui Carol al II-lea. Sub acest generic (EFIRO), filatelia românească a mai organizat evenimentul din 1998 (sub patronajul Preşedintelui României Emil Constantinescu), pe cel din 2004 (sub patronajul Primului Ministru Adrian Năstase), urmand şi EFIRO 2008, prima Expoziţie Filatelică Mondială organizată în România cu ocazia aniversării a 150 de ani de la emiterea primelor mărci poştale româneşti “Cap de Bour”. Societăţile filatelice formate inclusiv la nivel local sunt un alt argument care susţine afirmaţia că filatelia ajunsese pasiunea numărul unu. Perioada interbelică rămâne o perioadă de glorie a filateliei româneşti. Al doilea război mondial a adus schimbări politice, inclusiv în politica filatelică. Dar, după greutăţile provocate de război şi adaptarea la schimbările politice, filatelia işi reia traiectoria ascendentă. Marea expoziţie filatelică ocazionată de Centenarul primei mărci poştale româneşti (1958), şi înfiinţarea Asociaţiei Filateliştilor din România sunt două repere importante ale vremii. Filatelia, loc de refugiu colecţionistic pentru mulţi, devine şi domeniu de studiu şi cercetări. Dat fiind şi numărul redus de publicaţii de specialitate (revista Filatelia şi Almanahul Filatelic sunt cele mai importante) concentraţia de articole de specialitate este adesea remarcabilă.

Anul 1989, cu noile sale schimbări, cu noile sale dificultăţi dar şi cu descătuşarea de reţineri, a aşezat filatelia pe baze reale, în care pasiunea are cele mai mari şanse să se manifeste în limitele pe care conştiinţa şi posibilităţile fiecaruia le impun. În anul 1990 Asociaţia Filateliştilor din România se transformă în Federaţia Filatelică Română. Impactul acesteia asupra lumii care o înconjoară a fost demn de locul pe care filatelia îl ocupă între pasiuni. Cea mai buna dovadă este Hotărârea de Guvern prin care se înfiinţează acest Muzeu, şi care dă o nouă traiectorie, modernă şi realistă, pentru relaţile de colaborare dintre Poştă şi Federaţia Filatelică Română. Colecţionarea mărcilor poştale a avut un puternic impact în ţara noastră. Acest hoby european a ajuns în spaţiul românesc în jurul anului 1865, în perioada de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza. Ministerul de Finanţe din Moldova a dovedit un spirit modernist şi novator prin introducerea încasării taxelor cu ajutorul Timbrului Domnesc. Desenul primului timbru fiscal românesc, mult mai atractiv decât cel actual, reprezintă imaginea Justiţiei şi stema Moldovei. În acea perioadă, colecţionarii individuali sau comercianţii de tutun vindeau primele noastre mărci poştale: Cap de Bour, Principatele Unite sau Cuza. Nevoia de comunicare între colecţionarii de timbre a dus la organizarea lor în diverse societăţi şi cluburi filatelice, acestea având o activitate intensă, în special la începutul sec. XX. Dar despre aceste societăţi şi cluburi filatelice în următorul număr al revistei. █

ouă Apariți

alexandru radu

De la Vaslui la Barcelona și înapoi, prin Facultatea de Litere de la Iași Alexandru Radu (n. 1990) este student în anul 3 al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, specializarea Limbi clasice – Limba engleză. A absolvit Liceul teoretic “Mihail Kogălniceanu” din Vaslui în 2008 și a participat la concursuri naționale de limba latină, obținând în 2006 premiul al treilea. Între 2009-2010 a urmat cu succes cursurile de filologie ale Universității din Barcelona, beneficiind de o bursă Erasmus pentru studenți. Pe lângă pasiunea pentru limbi străine, este interesat de chitară şi ocazional publică textele sale pe blogul personal. http://cradleofalex.wordpress.com/

ars amandi / arta iubirii cântată in strofe, pusă pe portativ de milenii Uneori, abisele dintre noi strigă atat de greoi şi tare, încât lumea ajunge să fie rănită. Iar egoismul nostru face acelaşi lucru şi sfărâmă aparentele similarităţi pe care le avem, făcându-ne mai disociaţi; sfârşind paranoici. În timp ce suntem universuri izolate, tindem să ne izolăm de societate. Unii sunt imuni la suferinţă, altora nu li se dă o apărare împotriva lecţiilor de viaţă de către fiece forţă sau divinitate. Se poate consideră că cei din urmă nu au suficientă experienţă. Când două universuri se intersectează, unul din cele mai fericite rezultate e lirismul, poate tot ce ni se lasă după o relaţie semnificativă. Dintr-un punct ulterior în viaţă, observăm că există puţini care au iubit şi care să nu fi creat poeme. Ne putem întreba cateodată „Hmm... ar putea să creeze bunicul ceva artistic?” Şi descoperim că abilitatea aceasta e mai degrabă comună. Şi nu e acea credinţă populară despre poetul care e un geniu bolnav; pot fi şi astfel, însă majoritatea lor - credeţi-mă - sunt fiinţe obişnuite, din câte pot spune.

de amicitia / despre prietenie (nu intenţionez să rescriu opera lui Cicero) Premisă: Prieteniile = pur şi simplu suma intersecţiilor de interese. Probabil sunt unul din nenumăraţii care au spus acest lucru, însă nu încerc decât să verific credinţe, concepte, întrucât acesta este un eseu. În orice caz, ar fi adecvat pentru cei ce trec cu vederea faptul că prieteniile sunt relaţii bazate doar pe obţinerea de avantaje unul de la celălalt; pentru cei ce încearcă să „supracivilizeze” adevăratul înţeles al relaţiilor interumane, să le categorizeze şi să le standardizeze în cărţi dedicate în special bunelor maniere, fă asta, nu face aia, Biblia, texte de etică (un concept prea vag, poate) ş.a.m.d. Există două părţi de-a lungul baricadei: creştini extremi care pretind iubire şi prietenie dezinteresate şi ceilalţi care văd orice fel de socializare umană depinzând strict de interese clar definite. Aş putea spune că există încă o categorie care le reproşează un profit ascuns persoanelor care au o relaţie de prietenie/dragoste. Şi acesta este aspectul ridicol și de acuzat. Personal, tind mai degrabă înspre a doua parte. Cum pot să se îndoiască întrebându-se dacă persoana iubită are vreun avantaj în relaţie? Bineînţeles că există nevoi care trebuiesc satisfăcute şi siguranţa financiară, amândouă îmbinate uneori cu sentimente din ce în ce mai puţin preţuite. Sau poate sunt indus în eroare, nevăzând că întrebarea este legată de bani. Dacă ar fi aceasta îngrijorarea, atunci este o chestiune de a exprima cum se concep în mintea lor beneficiile relaţiei. Şi aceasta a fost doar o îngrijorare a oamenilor minusculi, ca şi cum ar fi două categorii de oameni: cei ce caută avantaje şi cei cărora nu le pasă de propria viaţă; ca şi cum doar minţile diabolice ar fi egoiste, în timp ce persoanele onorabile nu ar avea nicio traiectorie în viaţă. Îmi amintesc şi acum de o profesoară de logică spunându-ne că toţi oamenii sunt egoişti, idee de care am fost influenţat de atunci. 74

creierul meu asupra lumii (vol.ii) egoism > socializare > relații > lirism > kitsch cum să ajungi de la egoism la prietenie sau dragoste, lirism, kitsch sau

kitsch / artă O problemă este că unii oameni vulgarizează arta, reducând-o la expresia de afacere de genul „Ofer ceva, cu siguranţă trebuie să primesc ceva”. Deşi ecuaţia poate fi redusă astfel, este în realitate un kitsch, cum putem vedea în aşa-numitul R & B post-’90 (Hendrix a fost atras şi de R&B. Se poate de asemenea face o analogie între manele şi acest gen în sensul că li s-a denaturat accepţiunea), rap, hip hop, şi nu în ultimul rând în manele, unde poezia cântecelor este pervertită sau inexistentă; şi nu e de mirare că li se potrivesc audienţei majore, de vreme ce conţin versuri simple, superficiale, adaptate la minţile leneşe. Cum poate exista artă care vorbeşte doar de faimă, bogăţie, pretins respect şi inteligenţă, mândrie neîndreptăţită? Pentru a completa definiţia tuturor acestora, aş adăuga că au predominant acelaşi motiv, împodobit cu elemente mai mult sau mai puţin similare adaptate (sub-)culturii locale doar pentru a fi vândute. Sau pot fi artişti ce dau dovadă de originalitate, de cealaltă parte, care sunt motivaţi de bani, faimă, vanitate, dorinţa de a impresiona. De exemplu, Tolstoi scria pentru bani la un anumit punct, anumiţi muzicieni compun de dragul persoanei iubite; şi ar fi de asemenea stupid să negăm faptul că mulţi artişti încep din sărăcie (dar acesta este principiul artei profunde ieşite din suferinţă - un calmant, un confident, cu rol de katharsis, un instrument de şters acele experienţe negative din conştiinţă). În alte cazuri, apare ruşinea, refuzul unora de a arăta că sunt lirici sau metafizici, crezându-se pragmatici. Şi dincolo de toate acestea există libertatea: de a fi introvertit, un om izolat, un aşa-zis muzician, un artist anonim, un mare poet, cântăreţ etc.; sau doar de a aplica principiul “[Where] ignorance is bliss [, ‘tis folly to be wise.]”, Thomas Gray: [Unde] ignoranţa este fericire [, e nebunie să fii înţelept] - ar fi aceasta o soluţie în schimbul unei cunoştinţe nesatisfăcătoare?

Pe care o alegeţi?

culori despicate ars prosaica “Poezia pentru proză este ca un cadru de film pentru cinematografie.” Această ipoteză, care este parţial adevărată, afirmă că un poem este doar un moment al eului liric. Dar cât de lung poate fi acest moment? Sau ecoul lui? Nu s-ar putea întinde pe mai multe cadre? În orice caz, din punctul meu de vedere, un poem “standard” este o stare de spirit mai mult sau mai puţin lungă (o epopee este, deci, o excepţie). Sau să luăm The Rime of the Ancient Mariner (Balada Bătrânului Marinar, Samuel Taylor Coleridge) unde există o lungă serie de evenimente. Am spus “parţial”. Pentru că putem fie să luăm Eneida, ori un poem cu două rânduri. La extrema superioară, o epopee nu poate exprima doar un cadru din gândurile eului liric. Nu poate reprezenta doar un moment, un sentiment temporar pentru poet. Pe de altă parte, la extrema inferioară, un poem “M-am trezit / Şi Soarele îmi zâmbea” este categoric un moment transient; marchează doar o stare de spirit fugitivă.

M-am întrebat, am căutat - al vieţii sens sau rost; Şi am simţit că, deşi toate nu-s atât de roz, Nici neantul, nici calea înspre pururi negru van Nu sunt (cel mai) de preţ, şi-mbrăţişez speranţa vag Că de-a sorţii menire ne vom apropia ades. N-aş năzui spre-al ei supraestimat sens, Ci îi conserv şi tind a-i îngroşa al său contur, Căci este hîd tot ce o străjuie frumos în jur, E nebunie, ca atunci când de raţiune o pătrunzi Şi vrei să lupţi, şi ştii că pierzi şi te afunzi S-o-ntini cu cifra, cînd sensul alb îi cercetezi, În van cînd te întrebi ce va fi mîine, pierzi, Când nu simţi ce e azi, cînd negi s-o simţi pînă în miez Acum; cînd îi desfaci culoarea şi-o prefaci dedus In iţe de-alb si negru toarse - pe al minţii fus; Pălită de cunoaşteri concrete-n fire sure Se schimb-apoi în negru, în negru va apune. Iar cind în frământare te socoţi: cum? unde? când? Întreabă-te-astfel de-al ei rost, şi nu ce-i soarta-n gând. Real nu căuta doar in cunoaşteri, materializând; Natura-ți râde-n față când o recroiesti concretizând Abstrage vieţii raţiunea, nepătruns de gând, Tot astfel simte-i clipa și n-o gândi-ndelung.

Ceea ce susţin este că poezia este îngrădită de forma ei (prozodie, rimă, strofă etc.) şi de mărimile ei obişnuite: există mai multe părţi rămase nescrise în mintea poetului decât a reuşit să exprime în acea poezie. Iar această limitare duce la ermeticism, ezoterism.

green eyes fairy Fragedă fee, a nimfelor aşchie, Candoare-a lui Venus, te pictez in cuvinte; Te-asemui in slove, condeiu-mi e pensulă Căci Catul, Vergil, Horaţiu – cu-a sa regulă – Culoarea-mi dădură mai ‘nainte. Ea se revarsă-n metaforă – o cern printre cvinte. Scânteia viridă ce-ţi fuge din privire În suflet mi s-aşterne şi-ntr-a’ lui Horus fire. A lor căldură naşte-o Veneră-n devenire, Ea e fiorul selen cuibărit în simţire, Când Cupid sădeşte-o rază pentru-o nouă iubire. Zeus dădu să fie tovarăşi pe vecie. El i-a dat focul ce nu putea să-l ţie, Iar ea, candidă, fu-nvăluită de-o aură de boare Când simţi neputincioasă-a Soarelui ardoare. Şi de la ea primi o ploaie de lacrimi. El simţi de-asemeni pudoarea tainei noi Vărsată-n ploi de lacrimi căzute pe-obraji moi Patern, el spuse-ndată: „Să-ţi pierd plânsul de rouă Într-a’ lui Horus fire şi taina să ne rămână nouă, Ori s-o fur într-o sorbire până la prima lună nouă: Atunci voi fi departe, când aprig în suflet plouă.” Iar Horus spre solstiţiu avea ca să vegheze o vreme-ndelungată Leal, fidel, pe cer, ca să-nsoţească zâna fermecată Şi cerul –lumea lor – feeric le dădea apoi simţire Până ce Seth îi subjuga în adormire, Cel ce în ruptul capului n-avea amorul pur s-admire. Încet - încet, Seth, biruit de Horus uneori, Îngăduia celor doi, mistic, să stea până-n zori, Iar noptea nu mai era noapte, ploile nu mai erau ploi. And thus my sweet Selene felt proud with my tenderness, Then I sensed all the same under her each embrace After I gazed with fire at her sparkles dark green. I thought I’d smelled the scents of a fairy never seen! When shivers had taken place of reason I also am possessed and I’m given a reason. That disappointment seems never to be seen from my green eyes fairy. But people will say „You’re living in a revery.” So I reply „I’ve never been low, I’m on the 8th floor of Heaven.”

xpoziČ&#x203A;i

Cornelius Ioan Drﾄトan

riticÄ&#x192; de cart

Emilian Marcu Mihai Apostu Theodor Codreanu

emilian marcu

theodor codreanu “polemici incorecte politic” Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2010,

(246 p)

Acastă nouă carte publicată de criticul şi istoricul literar Theodor Codreanu, unul dintre cei mai aplicaţi şi avizaţi eminescologi contemporani, propune o serie de dezbateri culturale, publicate de autor în diferite reviste; un adevărat război între “ marxismul cultural şi filosofia creştină transmodernă” aşa cum ne avertizează din “Cuvînt înainte”, cuvânt care are darul de a lămuri cititorul de pistele şi de grila în care trebuiesc lecturate aceste eseuri. Mulţi, cu o zonă de influenţă şi de “sucire a minţilor cititorilor grăbiţi”, bine stăpânită şi temeinic învăţată, neo-marxiştii culturali, nimeni alţii decât, fiii şi nepoţii celor care în anii ‘50 aduceau în România internaţionalismul bine ambalat, dar şi bine protejat de kalaşnicovul sovietic, se războiesc cu specificul naţional de sorginte creştin-ortodoxă, cu pilonii fundamentali ai spiritualităţii neamului românesc. Theodor Codreanu prin aceste Polemici incorecte politic îşi propune, dar mai ales propune cititorului o atentă cunoaştere a surogatelor de tot felul care acţionează în detrimentul unei polemici fără ură, cu seninătatea minţii, cu simpatie, dacă nu cu dragoste pentru emul. Criteriul fundamental pentru intrarea „în luptă trebuie să fie cel eminescian – ne propune Theodor Codreanu – al adevărului”. Aşa cum susţine şi Theodor Codreanu, temeinic argumentat, vechile metehne ale intelighenţiei româneşti au răbufnit supă 1989 şi rapid postmoderniştii declară „expiraţi pe cei ce nu gândesc şi nu scriu în cheia „politicii corecte”, provocând ceea ce s-ar putea numi „trădarea cărturarilor”. Eseurile din această carte vor să atragă atenţia asupra adevărului “României profunde” conchide Theodor Codreanu. De la marxism la „corectitudinea politică” este eseul cu care se deschide această carte, un eseu în care polemizează cu Ion Bogdan Lefter, cel care „face un bilanţ dojenitor la adresa poporului român şi a intelighenţiei care rămân refractari la noul suflu al istoriei imprimat în Europa şi în lume de abolirea Războiului Rece”. Ion Bogdan Lefter propune, nici mai mult nici mai puţin decât: „vindecarea de tradiţie, de creştinism, de ceea ce el, în derâdere numeşte simbolisme seculare pentru că poporul român se află pe un fundal de retardare a mentalităţii profunde. Vom cita doar câteva dintre eseurile incluse de Theodor Codreanu în această carte de o mare valoare, mai ales morală; “Eminescu şi canonul occidental”, “Eminescu şi creştinismul remanent”, “Intelectualul român”, “Biserica Ortodoxă”, “Istoria naţională”, “O nouă stafie a corectitudinii politice”, “Obsedaţii de Nobel”, etc. pentru a arăta că preocupările autorului sunt temeinice şi mereu la subiect aşa cum reiese şi din eseurile “Este Paul Goma un Soljeniţin român?”, sau “Paul Goma şi neorollerismul”. Polemici incorecte politic de Theodor Codreanu este una dintre cele mai profunde luări de poziţie întru apărarea urgisitului popor român. Este cartea pe care o putem defini drept raza de speranţă a românismului autentic, cartea de care cititorul ce bună credinţă are atâta nevoie.

maria-elena cuşnir “dincolo, în oglindă” Editura Junimea, Iaşi, 2010, (178 p,), 101 poeme selectate şi 33 de inedite, selecţie realizată de poetul Horia Zilieru

O remarcabilă antologie alcătuită de poetul Horia Zilieru, publică la editura ieşeană, Junimea, Maria-Elena Cuşnir. Riguroasa selecţie din cele 10 volume publicate până acum conturează profilul liric al unei poete stăpână pe uneltele sale, pe un limbaj poetic bine strunit, o poetă ajunsă la o maturitate a scrisului. Dincolo, în oglindă, surprinde citiorul de poezie şi mai ales pe cititorul care a parcurs cele zece volume ale autoarei, printr-un lirism bine temperat, cu o anume lentoare, starea de graţie, un lirism potolit, cu profunde accente din Maramureşul natal, cel ce i-a fost leagănul copilăriei, cel pe

care îl poartă cu sine în legendara Suceavă, cea asumată pe parcursul vieţii. Citind această antologie ai senzaţia că în acel spaţiu mirific, definit de autoare drept „dincolo, în oglindă”, un teritoriu al inefabilului, unde realitatea imediată devine vis şi fascinaţie, unde foşnetul frunzelor se poate foarte uşor confunda cu picurul lacrimei. În acel spaţiu din oglindă se pot susţine numai dialoguri fictive într-un timp în care nu este nici zi şi nici noapte, într-o margine de noapte, o margine subţire ca pleoapa unui fluture sau ca umbra unui înger. „În această seară fulguieşte cu lumină de cântec/ Te trezeşti întinzându-ţi aripile/ Până la încrucişarea astrelor” spune Maria-Elena Cuşnir în „Tăcerea”, un poem relevant pentru această stare de seninătate în care poţi să „Atingi cu privirea piscul acela/ Purificat de coroana vie şi albă a lunii”. Un teritoriu funambulesc este acel spaţiu aparent închis, un teritoriu unde „Mâinile – şovăielnic – caută scoarţa/ Rece a cireşului”. Maria-Elena Cuşnir încercând să fugă din lumea reală în aceea a visului, o lume care îi este mult mai confortabilă, nu uită să îşi ia cu sine şi elementele fundamentale, de susţinere a unei realităţi proprii: “rădăcina arborelui”, „bradul de Crăciun”, „batista cu nod”, ce-i amintesc de copilărier, “coşul cu mere” dar şi „trupul firav al privighetorii” ce poate fi chiar poezia în care „Razele cuvântului viu să culegi/ Fără magia atingerii/ Mult înainte de vreme”. Autoarea simte, dar mai ales pre-simte că „dincolo, în oglindă” „Razele răsar rând pe rând” iar „Clinchetul lor înfrunzeşte/ Rozariu de cristale”. Butaforia poemelor Mariei-Elena Cuşnir este aleasă cu multă discreţie, chiar suavitate aş putea spune şi cu tandreţe, dintr-o aglomeraţie de universuri ştiind că: „glasul nopţii demult a trecut” iar în această tăcere din oglindă „cuvintele au riginit în clipocitul ploilor,/ Între cer şi pământ” Consistente şi întregitoare a acestei lumi aproape abisale sunt şi cele 33 de poeme inedite, poame de maturitate a scrisului, în care „Miresme de martie se odihnesc/ Într-un ludic dans pe pleoapele nopţilor” pentru că autoarea ştie că:” O fărâmă de amintire/ zboară spre deal, deschizându-şi larg braţele;/ când culorile curcubeului măsoară amărăciunea dorului”. Din această fântână a dorului se adapă curcubeul poeziei Mariei-Elena Cuşnir. Autoarea constată cum că:” Îmbrăcată în rochie de seară”, „câte ozi, câte un an”, „zăpada tăcerii rămâne mai albă”. Teritoriul vast al copilăriei este mereu explorat prin această călătorie a autoarei „dincolo, în oglindă”, nu ca o obsesie ci mai degrabă ca o limpezire şi o autodefinire. Maria-Elena Cuşnir, fără a fi o poetă spectaculoasă, este o poetă de certă valoare care prin poezia ei defineşte un lirism calm, un lirism care împlineşte pe cititorul de poezie. Autoarea constată cum că: ” Îmbrăcată în rochie de seară”, „câte o zi, câte un an”, „zăpada tăcerii rămâne mai albă”. Teritoriul vast al copilăriei este mereu explorat prin această călătorie a autoarei „dincolo, în oglindă”, nu ca o obsesie ci mai degrabă ca o limpezire şi o autodefinire. Maria-Elena Cuşnir, fără a fi o poetă spectaculoasă, este o poetă de certă valoare care prin poezia ei defineşte un lirism calm, un lirism care împlineşte pe cititorul de poezie.

petruş andrei “crepusculul de miere”

sonete, Editura Cronica, Iaşi, 2010, (218 p,) Prefaţă de Valeriu Stancu

Constantă, de sorginte mai ales clasică este poezia pe care o scrie Petruş Andrei şi pe care o publică şi în această carte de sonete Crepusculul de miere apărută la editura ieşeană Cronica. Scrise cu răbdare dar şi cu multă consecvenţă aceste sonete îl desăvârşesc pe autorul care se înscrie în rândurile, destul de subţiri, ale sonetiştilor cu har. Rostindu-şi sonetele, dar în esenţă poezia sa, cu claritatea imaginilor, cu seninătatea discursului liric, atins de raza de lumină a talentului şi a lucrării bine făcute, Petruş Andrei simte şi transmite cititorului cum că: „ poezia e.../luminare”. Poezia din această carte de sonete a lui Petruş Andrei are drept caracteristică fundamentală Aura luminoasă care însoţeşte cititorul cu o anume sfinţenie şi pentru că poezia lui este limpede, fără demersuri greoaie, sofisticate, fără experimentalisme inutile, care uneori mai mult încurcă, mai mult ameţesc şi bulversează cititorul, deturnându-l de la lirismul autentic. Este în poezia lui Petruş Andrei din Crepusculul de miere o anume „ameţeală”, dar o ameţeală plăcută inimii unui cititor care doreşte ca prin artă să se regăsească, să se autodefinească şi să transmită ceva frumos celor din jur. „Aştept să se împlinească o minune/Iar toată viaţa mi-i o aşteptare/Să stau cu ochii aţintiţi în zare/ Ca un budhist în sfânta rugăciune”. El ştie şi simte că poezia, şi mai ales starea de aşteptare a inefabilului, nu-i altceva decât o irepetabilă rugăciune rostită cel mai adesea cu „colţul inimii”: „ Am înălţat la ceruri rugăminte/ Să fiu un simplu meşter de cuvinte/ Iar Domnul m-a făcut privighetoare”. Şi ce dar mai frumos şi mai plăcut poţi să primeşti de la Dumnezeu decât să te facă privighetoare într-un imens stol de ciori? Clasicismul lui Petruş Andrei din această carte nu ne arată cum că autorul ar fi un vetust, un inadaptabil la înnoire ci mai degrabă un novator al limbajului poetic, rafinat, ca imagine dar şi ca gândire, un temerar. La el, în sonetele din această nouă carte există un modernism al limbajului care, după părerea mea, este mult mai important decât o modernizare de formă. Petruş Andrei se alătură câtorva dintre temerarii poeţi români care, pe zidurile înalte ale poeziei clasice, luptă, cu armele din dotare, cu cei care încearcă să dărâme această cetate cu puşca de soc dotată cu gloanţe de vată.

emilian marcu

mihai apostu “poemele auguste” Editura PIM, Iaşi, 2010, (266 p.) Prefaţă de Theodor Codreanu

Antologia de autor pe care o publică Mihai Apostu, la editura ieşeană PIM, antologie, uşor calofil intitulată Poeme auguste este realizată din volumele: Atentat la poezie (prefaţă de Cezar Ivănescu), Vocile (postfaţă de Vasile Constantinescu), A cincea stare ( cuvinte însoţitoare de Daniel Corbu şi Dan Ravaru) şi Dialoguri perpendiculare (prefaţă de Constantin Dram). Cele patru volume din care s-a realizat această antologie, prin titlurile pe care le poartă scot în evidenţă un „copil teribil” şi un răzvrătit, cel puţin la nivel de limbaj poetic, încadrând aşadar poezia lui Mihai Apostu în perimetrul literar românesc. Limbajul poetic, de cele mai multe ori venind din domeniul tehnic, îmblânzit de lirism, pune în evidenţă un poet al concretului imediat, al metaforei, atâta câtă îşi permite, tranşantă: “Îmi trag salopeta pe creierul mic/ în faţa bancului de lucru A4,/ peniţa trei lângă peniţa şapte/ aşezate în formă de daltă/ desprind cuvintele” spune el cu o notă de ironie dar şi de autoironie în poemul „Fabrica de poeme” – un fel de ars poetica. Şi să continue spre finalul poemului astfel: “Eu mă dezbrac de salopeta de pe creierul mic/mă afund în mulţime/ şi cumpăr garoafe/ Într-o seară de luni”. Este aici un fel de întoarcere a lui Ulysse la activităţile terestre după ce şi-a îndeplinit misia pe marea de cuvinte. Mihai Apostu în cele mai multe dintre poemele acestei cărţi „operează” cu o anume răceală de chirurg încercând să-şi opereze cititorul pe cord deschis doar la raza fosforescentă de lună plină. Pe spaţii mici, ludic şi ironic, adesea autoironic, până la persiflare, Mihai Apostu realizează crochiuri reuşite. „Mihai Apostu se apropie discret de o asemnea „fantomă a poemului perfect” atunci când gravitatea se lasă ameninţată de ironie, iar ispita cunoaşterii scapă de ambiţia cuceririi poemului, „sufocându-l prin uscăciune” spune Theodor Codreanu în prefaţa la această antologie, prefaţă în care evidenţiază calităţile de poet ale acestui autor. Este adevărat că o anume ariditate, ariditate dată de cuvintele de provenienţă tehnică, diminuează din efectul liric, din starea de graţie a poemului, dar lucrurile se pot încă remedia, printr-o debarasare lentă de acest limbaj, pentru că există în această antologie suficiente rezerve de lirism autentic şi de bună calitate, rezerve care atent explorate pot să împlinească, în mod fericit, creaţia lui Mihai Apostu.

MIHAI mihai APOSTU apostu

stejărel Ionescu “lacrima - un nume sfânt” editura călăuza, v.b.

Lacrima – un nume sfânt, dincolo de somnul îngerului. Aşa ne transmite Stejărel Ionescu, scriitor din Deva, mesajele de suflet către revista Ecouri literare. O poezie scrisă într-o zbatere perpetuă între fiinţa reală şi cea ireală, între ideal şi realitatea cotidiană, între dorul de ţară şi depărtarea europeană, între dragoste şi ură. Toate aceste mesaje bine meştejugite poetic transportă cu ele şi talentul autorului de dincolo de munţi. Într-o aglomeraţie de nedescris în lumea literară, unde abundă poezie de bună calitate dar şi de o calitate îndoielnică, Stejărel Ionescu riscă să treacă neobservat. Reproducem aşadar pentru memoria hârtiei câteva versuri din creaţia sa: Arşiţă şi sete

Singurătate

mă agăţ de ghiare de corb pentru a bea apă din ciuturile secate ce dorm peste fântânile îmbălsămate

camere umede şi reci cu figurine de ceară peste care hohoteşte noaptea, somn de îngeri pe zbor de lilieci prin nouri de praf, zgomot în umbră de lună.

setea mi-a adus nopţile întârziate la discoteca din sat şi mi-a trezit în inconştient conştiinţa setei lăsându-mi gura arşiţă.

stafii decojite – umbre nocturne pe pereţi de sticlă, singurătatea prin goliciunea sufletului meu.

simion bogdănescu “ursine sabia tăcerii” Editura CRONICA, Iaşi

Simion Bogdănescu trebuie perceput ca un vârf de lance bine ascuțit, bine șlefuit, un vârf de lance ”sonor” al generației sale. Și dacă am făcut comparația cu lancea, de ce să nu folosim și o comparație cu ascuțișul sabiei tăcerii pe care autorul o impune și în titlul volumului pentru a veni în sprijinul cititorilor. Pentru ce sabia? Probabil pentru a tăia nodul încifrat în poemele sale, care de multe ori pot fi asemuite cu incantații ancestrale, oferite de autor unui public universal. Ca într-o piesă de teatru în care regizorul pregătește decorul, Simion Bogdănescu ne pregătește pentru lectură și ne amenință sau ne amintește că trăim ”între deziluzii!”: Între deziluzii stă masa de scris a poetului din lemn, din tăceri pietrificate, din zboruri condensate de pescăruși. Masa de scris a poetului ține pe ea un stilou și un teanc de hârtii, imaginea melodiilor lumii, in sfeșnic de teamă, ochelari de-mprumut și-un portret de vid în cuarț. Dac-ar avea gură, masa poetului, v-ar povesti deziluziile sale, trădările de care a avut parte în iubire.....

Apoi ne oferă un discurs poetic de excepție într-un poem fără titlu situat undeva pe la pagina 45 a volumului, un poem în care limba română poate fi turnată în tipare inedite: Ecce poeta! A bufnițat o bufniță. Ecce poeta! A vulturit un vultur. Ecce poeta! A pițigat pițigoiul. Ecce poeta! A cocoșit cocoșul. Ecce poeta! Au cornărit cornii. Ecce poeta! Au armăsărit armăsarii. Ecce poeta! Au graurit graurii.

Simion Bogdănescu pregătește ”cortina” acestui volum, dincolo de ”sabia tăcerii”, o sabie cu care autorul scrie versuri de data aceasta, și nu scrie orice fel de versuri, ci reinventează un cântec al copilăriei noastre, un căntec care suna: ”un elefant, se legăna/ pe o pânză de paianjen/” ... și tot așa până la 10 elefanți. Simion Bogdănescu reinventează cântecul, populându-l cu ursine: Unu/ Ursine nebunu/ în tăcere alunu/ a plecat unu/ și n-a mai venit niciunu// ... , ca în finalul poemului să găsim: Zece/ ursine la rege/ se macină rece/ au plecat zece/ și n-au mai venit să plece.// Nu întâmplător Valeriu Stancu spunea despre poet: ”Simion Bogdănescu își lasă cititorul să înțeleagă ce e de înțeles și să presaupună ce e de presupus, iar lectorul pe măsură ce se pătrunde de spiritul versului său, presupune că doar Creatorul trebuie să împlinească ceea ce muritorilor de rând nu le este dat și înțelege cine este acest Creator” Ursine sabia tăcerii este un volum important în biblioteca Asociației culturale Poesis Moldaviae.

mihai apostu

constantin țintea “vacanța lui boață” editura pim, iași

Constantin Ţintea pătrunde în lumea fascinantă a scrisului cu o carte pentru copii. „Vacanţa lui Boaţă”, o poveste ruptă parcă din copilăria noastră, o poveste ruptă (de ce nu?) din copilăria autorului, ilustrată de Iulian Plugaru, apărută la editura Pim – Iaşi, vine să com-

pleteze un segment mai puţin bătătorit şi anume cartea pentru copii. Dicolo de povestea în sine, în „Vacanţa lui Boaţă” redescoperim acea „relaţie” specială existentă şi de multe ori neglijată dintre bunic şi nepot. Autorul dă dovadă de multă îndemânare stilistică, reuşind să depene firul naraţiunii în rime, de versuri, de multe ori versurile chiar dacă ar fi scoase din context, ar putea fi foarte uşor considerate poezii pentru copii. Aproape ca un dejavu, cititorul regăseşte trăirile copilăriei, chiar dacă, păstrând proporţiile, povestea lui Ţintea ne face să ne reimaginăm căpitani la 15 ani, robinsoni sau tarzani autohtoni. Dacă autorul îşi ţine promisiunea vom avea un ciclu de povestiri (probabil tot ilustrate), povestiri care vor face din vacanţele nepoţilor nostri, mici aventuri dincolo de „capcana” mileniului III şi anume capcana IT. Se pare că în sertarul autorului se află deja „marea captură”. Aşadar, biblioteca Asociaţiei culturale Poesis Moldaviae s-a înbogăţit cu încă un volum, de data aceasta un volum pentru copii tipărit în condiţii grafice de mare ţinută.

theodor codreanu

teodor pracsiu “un senior al spiritului: vladimir streinu. eseu critic” Editura PIM, Iaşi, 2010, 142 p

VLADIMIR STREINU REDIVIVUS De la moartea lui Valdimir Streinu s-au scurs patru decenii. Eseul propus de Teodor Pracsiu şi de Daniela Oatu nu ţinteşte atât să consemneze cei patruzeci de ani de la dispariţia acestui „senior al spiritului”, cât să argumenteze, cu textele pe masă, ca să parafrazez un clişeu critic, că personalitatea viguroasă a unuia dintre cei mai de seamă critici literari interbelici şi postbelici nu şi-a epuizat interesul şi că relativa uitare în contemporaneitatea strictă ţine mai mult de confuzia valorilor instalată după 1989. Daniela Oatu, poetă de un lirism delicat şi discret, pare să asigure fondul liric al formulei incisive şi raţionaliste a spiritului critic adus de Teodor Pracsiu, cunoscutul critic dramatic, publicist şi epigramist vasluian. Volumul la care mă refer poartă titlul Un senior al spiritului: Vladimir Streinu. Eseu critic (Editura PIM, Iaşi, 2010, 142 p.). Altminteri, voinţa stilistică a lui Teodor Pracsiu domină de departe construcţia critică, în esenţa ei „clasică”, fără pretenţii de metodologii sofisticate. Într-un Argument, autorii ţin să limpezească ţinta metodologică: „Efortul nostru hermeneutic nu este nici arhetipal, nici tematist, nici structuralist, nici psihanalitic, nici abisal. S-a edificat aproape impresionistic, din iubire pentru un senior al spiritului, întemeindu-se până la urmă pe o feerie a frumoaselor citate…” (p. 4). Nuanţa „aproape impresionistic” spune, în subtext, că autorii nu neglijează total „metodele” de care se delimitează prin tehnica discursului ni-nist, recurgând şi la un comparatism eficient, când este nevoie. De altfel, trebuie să spun de pe acum că talentul portretistic, remarcabil, al criticii lui Teodor Pracsiu, prezent şi în cărţile anterioare, se revendică de la ceea ce voi numi ni-nismul criticii sale, care nu e nicicum un negaţionism de felul celui cultivat de tânărul teribilist Eugen Ionescu din celebra lui carte Nu. Este drept că, în alte contexte, Teodor Pracsiu ştie să şi reliefeze lipsa de valoare, dar în cazul lui Vladimir Streinu e vorba de un joc comparatist repetitiv al conjuncţiei copulative nici menit să scoată în evidenţă singularitatea criticului printre cei care au alcătuit o veritabilă pleiadă interbelică, în frunte cu G. Călinescu, Tudor Vianu şi E. Lovinescu, în preajma cărora au „satelizat” Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, formând, în chip fericit, un septenar pleiadic

modernist, cum place unor istorici literari să-i considere. Iată un exemplu, la întâmplare: „În această confrerie strălucită intră desigur şi Vladimir Streinu, a cărui vocaţie critică s-a relevat cu strălucire după începuturi poetice deosebit de promiţătoare. Înrudindu-se îndeaproape cu criticii generaţiei sale – Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Tudor Vianu, G. Călinescu şi cu bunul său prieten Şerban Cioculescu, prin însuşiri ce fac din această întreagă generaţie o pavăză a esteticului, Vladimir Streinu aduce cu sine şi o serie de trăsături individualizante. Nota dominantă a personalităţii sale nu e dată nici de strategia eufemismului (Perpessicius), nici de rigoarea academică (Tudor Vianu), nici de proteismul baroc (G. Călinescu), nici de fixaţia şi exactitatea demersului foiletonistic (Pompiliu Constantinescu) şi nici de erudiţia, maliţia, perspectiva istoristă şi simţul filologic (Şerban Cioculescu)”. (Sublinierile îmi aparţin, pp. 12-13). După acest comparatism de diferenţiere, autorul îşi poate îngădui să recurgă la comparatismul de echivalare sau al identităţii, care desăvârşeşte sinteza portretistică, după principiul asimilării organice, deci tot individualizatoare: „Am zice că are câte ceva din toate acestea, modelate pe tiparul personalităţii sale inconfundabile. Vladimir Streinu este un criticartist, de o eleganţă firească, ceea ce îl apropie de Perpessicius, de o linişte şi o sănătate olimpiene, amintind de Vianu, de un tumult stăpânit, sugerând personalitatea călinesciană, făcând o semnificativă şi substanţială carieră de comentator al literaturii curente, în genul lui Pompiliu Constantinescu, aplicând perspectiva istoristă asupra clasicilor, reevaluându-i spectaculos, în maniera lui Şerban Cioculescu”. (p. 13). Metodologic însă, spiritul critic îl avertizează că „În planul valorilor spirituale orice comparaţie şchioapătă”. (p. 3).

De altfel, autorii cred că rostul unei monografii este şi nu este de a contura un portret final, cuprinzător, al personalităţii cercetate. Se constată că monografiile anterioare dedicate lui Vladimir Streinu (Serafim Duicu, Vladimir Streinu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1977 şi Emil Vasilescu, Vladimir Streinu, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2002) nu au reuşit să realizeze încă un asemenea portret şi nici această a treia carte nu are pretenţia că i-a reuşit pe deplin, ceea ce conduce la afirmaţia că Vladimir Streinu încă îşi aşteaptă monografistul (p. 14). Totuşi, un portret cuprinzător se conturează, cu atât mai convingător, cu cât nu se vrea epuizat, ci perfectibil de către alţii. Cartea însăşi se încheie cu o schiţă de Portret final. Iar pentru a sugera că un asemenea portret rămâne mereu deschis, ca o fereastră, criticul recurge la un puseu al hermeneuticii arhetipale, dar tot în cheie impresionistă, invocând o parabolă dintr-un basm japonez, preluată după Nicolae Manolescu. Este vorba de un tăietor de lemne care, căsătorit cu o frumoasă misterioasă, trăieşte împărăteşte într-o casă cu douăsprezece camere. Plecată, la un moment dat, la părinţi, soţia îi porunceşte să nu deschidă cea de a douăsprezecea cameră. Bineînţeles, o deschide şi constată că e goală, dar cu o fereastră prin care se panoramează un sublim peisaj de primăvară, cu pomi înfloriţi şi păsări cântând, deşi afară era toamnă posomorâtă. De cum priveşte peisajul, acesta se destramă rapid, degradându-se în toamnă târzie, ca în finalul basmului românesc Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Nevasta, care era o privighetoare vrăjită, ajunsă acasă, îl dojeneşte aspru că a distrus vraja din curiozitate nechibzuită. Bietul tăietor de lemne se trezeşte din nou sărac în coliba lui. Autorii identifică în tăietor pe critic iar în femeiaprivighetoare opera, vraja eternă oricând vulnerabilă de a fi ucisă de a douăsprezecea cheie a lucidităţii prea curioase a celui dintâi. Iată de ce, sugerează autorii, formula impresionistă

a feeriei citatelor e de preferat şi în cercetarea operei unui critic prea grăbit să descopere secretele creaţiei, care vor fi fiind întotdeauna o cameră goală. De aceea, pretenţia unui portret final este marea primejdie a iluziilor criticii. Eseul se înfăţişează într-o structură hexadică, acoperind întreaga suprafaţă a creaţiei literare şi critice a lui Vladimir Streinu, chiar dacă poetul, bunăoară, putea fi mai bine valorificat, într-un capitol special. De aceea, criticul, istoricul literar, teoreticianul versificaţiei moderne şi polemistul redutabil care a fost Vladimir Streinu, constituie axa reuşitei demersului eseistic al autorilor. Se reliefează convingător şi cu multe argumente vocaţia primă a lui Vladimir Streinu: aceea de excepţional critic al poeziei, de la scriitorii clasici până la Marin Sorescu şi Ioan Alexandru. „Poezia, ni se atrage atenţia, a fost şi a rămas până la capăt nobila obsesie a lui Vladimir Streinu, sub înfăţişările ei multiple, fascinante, caleidoscopice. Literatul a cultivat el însuşi poezia, cu o rară plăcere şi statornicie, impunând un stil întemeiat pe o conştiinţă estetică. Exegetul neobosit a cultivat marea poezie universală şi naţională, fixându-i coordonatele definitorii, temele, motivele, tehnica, mijloacele, influenţele şi confluenţele diverse. A creionat profiluri de mari creatori, reliefându-le vocea distinctă, timbrul inconfundabil, zborul inspirat în spaţiile eterate ale meditaţiei şi simţirii”. (p. 29). Privitor la poezie, piatra de încercare rămâne, şi pentru Vladimir Streinu, Mihai Eminescu. Apoi, Tudor Arghezi. Precum Pompiliu Constantinescu, celălalt critic din generaţie care a excelat în obiectivitate, Vladimir Streinu a proiectat să scrie o carte fundamentală despre Eminescu şi să realizeze o ediţie critică, dar n-a reuşit să-şi ducă proiectele la capăt (p. 30). Totuşi, imaginea eminesciană se conturează în astfel de aprecieri: „Poezia lui Eminescu este în primul rând un spectacol cosmic, pe care nimeni nu l-a imitat. Numai câţiva poeţi ai lumii au pus ca el planeţii să se nască încă o dată, să se rotească hipnotici după un calcul neştiut şi să emane misterioasa lor influenţă asupra conştiinţei omeneşti, peste care par a vărsa luminoase somnuri vegetale, silind-o să abdice, să retragă în natura primordială.” Etc. Teodor Pracsiu subliniază o ciudată contradicţie: Streinu este cel dintâi care afirmă că Eminescu este cel mai dificil poet român, aşadar, un poet „ermetic”, dar când ajunge la ermetismul lui Ion Barbu nu-şi exprimă deloc entuziasmul, dimpotrivă, atrage atenţia asupra „sterilităţii ermetismului din poezia noastră de după 1930” (p. 16), faptă pentru care vinovat ar fi şi autorul Jocului secund. În realitate, ar fi fost cu totul salutară confruntarea dintre „ermetismul” eminescian şi ermetismul canonic barbian. Surprinzător, Vladimir Streinu a ratat această şansă. Teodor Pracsiu o trece, sub tăcere, din păcate. Desigur, nu sunt de neglijat criticul de proză sau de critica criticii. Peste tot, proba de căpătâi o constituie citatul, care indică nu doar capacitatea selectivă a autorilor, dar şi acea „feerie” de ospăţ intelectual promisă în Argument. Când e vorba de panoramat critica exegetică asupra operei lui Vladimir Streinu, periplul tinde să devină exhaustiv şi aici mi se pare a putea fi identificată contribuţia migăloasă a Danielei Oatu, oglindită, altminteri, şi-n bibliografia finală. În totul, o carte merituoasă, scrisă cu fervoare şi echilibru critic, totodată însă insuficient slujită de tehnoredactare (păcat mai nou al editurilor noastre care tind către deprofesionalizare). Eseul celor doi autori repune în valoare o personalitate critică de prim-plan, în stare, foarte probabil, să redimensioneze, în actualitatea culturală din ce în ce mai diletantă, un model critic care ne lipseşte îngrijorător.

Cﾃ｢t de departe se aude ecoul tﾄブ?

Fă-te auzit în Ecouri Literare! Sau cel puțin citit! Asociația culturală Poesis Moldaviae caută tineri scriitori din Moldova dornici să apară în paginile revistei Ecouri Literare. Peste 100 de autori vasluieni, naționali și internaționali și-au văzut textele publicate în paginile revistei Ecouri literare. Alătură-te și tu membrilor cenaclului “Poesis Moldaviae” și tuturor celorlalți scriitori consacrați și îți vei putea promova textele și ideile în numărele următoare ale revistei. Categoriile pentru care poți aplica sunt: poezie, critică, proză, eseu, epigramă. Începând cu numărul următor, revista Ecouri Literare urmărește o nouă abordare tematică, prin care vom încerca să răspundem unor subiecte și probleme actuale, adaptând discursul și dezbaterile autorilor publicației la cerințele și necesitățile contemporane. Vrem să știm ce gândești despre posibilitățile de dezvoltare a practicilor care implică scrisul și creativitatea, despre oportunitățile sau dimpotrivă, obstacolele pe care le întâmpini, despre motivația sau lipsa de motivație și despre factorii de inițiativă care pot influența existența unei culturi locale și a unei platforme literare relevante pentru contextul actual. Arată-ne că ai ceva de spus, iar noi vom împărtăși ideile tale tuturor cititorilor noștri. Trimite-ne textul tău (maximum 1500 de cuvinte), însoțit de o scrisoare de intenție (maximum 200 cuvinte) la adresa ecouriliterare@yahoo.com, menționând la subiectul mesajului: “Înscriere articol” – la care adaugi categoria pentru care te-ai înscris. Atașamentele pot fi în format rtf, doc, docx sau pdf și nu trebuie să depășească 2MB. Spor

la scris!

Notă: Redacția revistei Ecouri Literare își rezervă dreptul de a selecta materialele publicate. Autorii sunt responsabili de originalitatea și dreptul asupra textelor trimise. Garantăm că textele nepublicate nu vor fi folosite în alte scopuri. Pentru întrebări sau nelămuriri, nu ezita să ne contactezi sau să ne scrii un comentariu pe www.poesis-moldaviae.ro