Ecouri Literare nr 11 by Poesis Moldaviae

Ecouri literare

Nr. 11

2013 Nr. 11

Ecouri literare

Nr. 11

Ecouri literare

Nr. 11

Revistă editată de Asociaţia culturală “Poesis Moldaviae”

Ecouri literare Nr. 11/ martie 2013

Ecouri literare

Nr. 11

ECOURI LITERARE Revistă editată de Asociația culturală Poesis Moldaviae REDACTOR ŞEF: Mihai APOSTU

COLABORATORI: Dorin Pînzariu Theodor Codreanu Val Andreescu Alina Tanasă Adrian Botez George Petrovai Luca Cipolla Ion Gheorghe Pricop Rodica Cernea Vasile Popovici Vali Nițu Ioan Lila Cristina Lila Irina Lucia Mihalca Patricia Lidia Eugen Emeric Nicu Cârtea Valeriu Marius Ciungan

ISSN -1843-9780 Tipărit la: editura PIM Iaşi 4

Ecouri literare

Nr. 11

Editorial Cine mai are nevoie de literatură? Am făcut un experiment simplu. Am încercat să mă consult cu membrii cetății mele, membrii întâlniți... întâmplător, prieteni, rude, colegi. Să tot fi fost vreo 200 de persoane. Un eșantion, zic eu, insuficient dar suficient pentru a găsi câteva concluzii, chiar și cu o marjă de eroare mai mare. Întrebările au fost următoarele (am să redau și răspunsurile și comentariile după fiecare întrebare pentru a putea să tragem împreună concluziile mai ușor!): Prima întrebare a fost despre cărți și anume, am făcut referire strictă la cărți cumpărate, la cărți citite... iar răspunsul a fost catastrofal. Din 200 de subiecți, într-un an de zile au fost cumparate 12 cărți. Două de bucate, una cu poze de la mănăstiri, două dicționare unul de germană și unul de spaniolă, două de poezie (deh, obligații față de autorul care era printre noi...), iar restul probabil cărți de specialitate printre care și una cu legislația rutieră. Apoi întrebarea următoare a fost despre cărți citite și mai ales dacă își amintesc autorul sau titlul cărții. Ei bine aici a apărut alt fenomen. Ca în fiecare cetate și la noi sunt grupări literare, autori mai buni sau mai ne... buni și au contribuit la creșterea numărului de respondenți la această întrebare. Bineînțeles raspunsurile au fost comice, inventate și fabricate. Așa am aflat că un prozator contemporan și concitadin a citit un poet și viceversa, așa am aflat că majoritatea spun nume de filosofi (pentru ca au auzit de ei) dar nu își mai amintesc numele cărții sau despre ce este vorba, așa am aflat ca cineva citise ”Război și pace” de Dostoievski!!! Oricum, jumătate din cei întrebați susțineau că au citit câte ceva (chestionarul nu a fost făcut printre subiecți elevi sau profesori care au ca preocupare principală cititul... sau ar trebui...!). Au fost și răspunsuri de genul: ”lasă-mă în pace domnule, eu am citit la viața mea!” sau ”... ce vă pasă vouă care nu aveți ce face, la muncă domnule, lasă prostiile..., la muncă...!” O altă întrebare a fost despre filme, apoi despre pictură, apoi despre posturi de televiziune. Așa am aflat că toată lumea se uită pe Canal D la Suleiman Magnificul, așa am aflat că este doliu într-un anumit segment de populație pentru închiderea OTVului, că poporul stă permanent cu televizoarele deschise pe programele de știri și le ascultă în toate variantele. Am făcut o sinteză, o analiză și răspunsurile m-au întristat. Tocmai de aici a venit și ideea de a folosi acest ”sondaj” pe post de editorial, tocmai de aici am început și eu să mă întreb la ce bun să mai scriem, dacă mai este nevoie să mai citim, dacă în viitor vom mai ști să vorbim sau vocabularul nostru se va reduce și el la mai puțin de 200 de cuvinte. Că vorba unuia: ”Da la ce ne trebuie domnule Mihai? Cine mai are timp să citească... și apoi, eu am citit la viața mea”! Dacă poporul dintr-o anumită perioadă istorică, printr-un concurs de împrejurări sociale dar în special împrejurări politice, care influiențează socialul, se denaturează, aș vrea măcar să ne păstrăm imaculată patria, credința în acest neam vrednic și demn după cum ne descriu cronicile. Asta încerc prin revista Ecouri Literare, să păstrez o firimitură de neam, o picătură de patrie un strop de credință și măcar un crez despre și pentru popor. Așa am pus integral, la dispoziția cititorilor, lucrările premiate la concursul Județean de creație literară ”Flori de tei înmiresmate”, pentru a face o radiografie măcar în zona elevilor de gimnaziu, așa am ales un eșantion de prieteni și colaboratori din țară și străinătate - vorbitori de limba română. Radiografia prezentului, radiografia segmentului și de aici trebuie să ne răspundem fiecare la întrebarea: mai este nevoie de scrierile noastre? Mai este nevoie să mai citim?! Mihai Apostu

Ecouri literare

Nr. 11

C U P R I N S

Editorial ................................................................5 Concurs de creație literară.....................................7 Alina Tănase........................................................28 Adrian Botez........................................................29 Vali Nițu..............................................................30 George Petrovai...................................................32 Cristina Lila.........................................................36 Ioan Lila...............................................................36 Irina Lucia Mihalca.............................................37 Luca Cipolla........................................................39 Ion Gheorghe Pricop............................................41 Mihai Apostu ......................................................43 Rodica Cernea.....................................................45 Eugen Emeric......................................................48 Val Andreescu.....................................................49 Theodor Codreanu...............................................54 Nicu Cîrstea.........................................................56 Patricia Lidia.......................................................62 Valeriu Marius Ciungan......................................64 Vasile Popovici...................................................66 Traian Vasilcău...................................................69 Dorin Pînzariu....................................................71

Ecouri literare

Nr. 11

CONCURSUL JUDEŢEAN DE CREAŢIE LITERARĂ “FLORI DE TEI ÎNMIRESMATE” , a luat sfârșit. Vă prezentăm în acest număr povestea de la început și pîna la decernarea premiilor. Publicăm atât regulamentul cât și câștigătorii pentru transparența și pentru încurajarea edițiilor viitoare.

REGULAMENT DE ORGANIZARE A CONCURSULUI JUDEŢEAN DE CREAŢIE LITERARĂ “FLORI DE TEI ÎNMIRESMATE” Ediţia I / Lipovăţ , 21 MARTIE 2013 Organizator : ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,ŞTEFAN CIOBOTĂRAŞU’’ LIPOVĂŢ Coordonator: Înv. DORIN PÎNZARIU, ŞCOALA GIMNAZIALĂ ,,ŞTEFAN CIOBOTĂRAŞU’’ LIPOVĂŢ Echipa de proiect:

Parteneri:

Director , Prof . Armeanu Corneliu Constantin Înv. Pînzariu Dorin (consilier educativ) Prof. Arsene Ramona (limba română) Înv. Rusu Oana-Cătălina Prof. Ninu Irina (limba română)

- Inspectoratul Scolar Judetean Vaslui - Casa Corpului Didactic Vaslui - Primaria Comunei Lipovăţ Centrul Cultural ,,ŞTEFAN CIOBOTĂRAŞU’’Lipovăţ Asociaţia Culturală ,,POESIS MOLDAVIAE’’ Vaslui -Şcoala Nr.1 ,,AL.I. CUZA’’ Vaslui -TV Vaslui Online -Meridianul

Argument Titlul concursului este inspirat din denumirea satului Lipovăţ care, în traducerea liberă din limba slavonă, ar însemna Valea Teiului, În ultimii ani ,,floarea de tei’’ a devenit simbolul satului nostru şi un laitmotiv cultural, în sensul că multe din demersurile culturale sunt legate de tei: ,,GLASUL TEIULUI’’- revistă culturală; Ansamblul de cântece şi dansuri ,,FLORI DE TEI’’şi revista şcolară ,,LA CE VISEAZĂ MUGURII’’. Majoritatea românilor trecuţi de 35 de ani au auzit măcar o dată despre Ştefan Ciobotăraşu, maestrul teatrului şi filmului românesc, artist al poporului. Foarte puţini dintre ei ştiu că marele actor s-a născut şi a copilărit la Lipovăţ, iar majoritatea covârşitoare nu ştiu că domnia sa a intrat în teatru tocmai datorită talentului poetic pe care îl avea şi pe care i l-a remarcat sonetistul Mihai Codreanu. Mai târziu, într-un interviu, Ştefan Ciobotăraşu recunoaştea cu modestie că a intrat în teatru ,,prin portiţa poeziei’’. În acest sens organizatorii acestui concurs s-au gândit să revigoreze spiritul creator ce l-a caracterizat întotdeauna pe român şi, cu acest prilej, să popularizeze personalitatea actorului care, prin efort propriu ,a reuşit să spargă barierele sociale şi să – şi atingă visul .

Ecouri literare

Nr. 11

Lăsaţi copiii sa creeze!!! Perioada copilăriei constituie perioada de maximă receptivitate, sensibilitate, mobilitate şi flexibilitate psihică. Vârsta copilariei este vârsta imaginaţiei, a fanteziei şi jocului, în care copilul are posibilitatea de a-şi exterioriza sentimentele şi trăirile în mod imaginativ-creativ. Motivaţia copilului pentru activităţile artistico-plastice este nevoia de exprimare a propriilor trăiri, nevoia de a reda imaginea întrun mod artistic sau plăcerea de a povesti în imagini. Tot ceea ce trăieşte şi cunoaşte copilul va exprima în creaţiile sale artistice. De aceea, creativitatea nu mai poate fi lăsată la voia întâmplării, ci trebuie identificată, măsurată, cultivată, dezvoltată de la vârste fragede, în procesul educaţiei dar si stimulată prin desfăşurarea de concursuri. Participarea la diverse competiţii, de la nivel local pană la cele internaţionale, dă posibilitatea confruntării, comparării, autoevaluării şi evaluării calităţii muncii depuse de elevii şi îndrumătorii lor, a descoperirii şi promovării tinerelor talente. Alături de copii, cadrele didactice cu dragoste de scris, sunt cele care le dirijează paşii elevilor şi-i îndrumă în minunata lume a cuvintelor, acolo unde virgula poate fi un îndemn la cuceriri de stele, iar punctul, un pas spre nemurire. Scopul concursului: Creșterea continuă a nivelului pregătirii artistice în domeniul literaturii în rândul elevilor şi cadrelor didactice din judeţul Vaslui. Formarea sensibilității estetice, a gustului pentru frumos în rândul copiilor și adulţilor. Obiective: Prezentul proiect iși propune următoarele: Să ajute la descoperea de talente literare; Să ofere posibilitatea copiilor talentaţi din judeţul Vaslui de a participa la concursul de creaţie literară; Să determine copiii, instructoriii, părinţii să manifeste deschidere către nou, toleranţă pentru diversitate, fair play în competiţie; Să convingă comunitatea locală şi oamenii de afaceri că merită să susţină sub diferite forme (parteneriat, sponsorizare) desfăşurarea unor astfel de acţiuni. Grup ţintă: - elevii claselor III-VIII - cadre didactice Aspecte organizatorice Concursul are două faze: - faza locală(pe scoală), în luna decembrie, când se vor selecta lucrările elevilor; - faza judeţeană, 21 martie 2013. Concursul va cuprinde o singura secţiune: creaţie literară. Fiecare cadru didactic îndrumător are dreptul să participe cu maxim trei elevi. Fiecare cadru didactic concurent are dreptul să participe cu maxim trei creaţii. Se acceptă maxim 3(trei) creaţii (poezie / epigramă/proză scurtă-pentru elevi; poezie / epigramă/proză scurtă/scenetă - pentru cadre didactice ), indiferent de specia literară, tehnoredactate cu diacritice , Times New Roman, font 12, în format A4, maxim 5 (cinci) pagini, atât pentru concurenţii – elevi , cât şi pentru concurenţii - cadre didactice. Cadrele didactice pot aborda următoarele teme. universul şcolar, istoria, satul românesc, dragostea, natura.

Elevii pot aborda următoarele teme: satul românesc, copilăria, natura, istoria, universul şcolar, vieţuitoarele. Se evalueaza: creativitatea compoziției, originalitatea , mesajul transmis. Autorii îşi asumă responsabilitatea în ceea ce priveşte originalitatea şi eventualele litigii privind dreptul de autor.

Ecouri literare

Nr. 11

Vor fi trei categorii de vârstă pentru elevi(pe clase): clasele III-IV; clasele V-VI; clasele VII-VIII. Se vor acorda premiile I, II, III şi 2 MENŢIUNI pentru elevi. Pentru cadrele didactice concurente se vor acorda premiile I, II, III şi 2 MENŢIUNI , precum şi publicarea creaţiilor câştigătoare în Revista ,,ECOURI LITERARE’’ editată de Asociaţia Culturală ,,POESIS MOLDAVIAE’’ Vaslui

Jurizarea lucrărilor se va face de către o echipă formată din poeţi şi scriitori, membri ai Asociaţiei Culturale, ,POESIS MOLDAVIAE’’ Vaslui şi ai Cenaclului literar ,,POESIS MOLDAVIAE’’, iar decernarea premiilor se va face într-un cadru festiv în ziua de 21 martie 2013, cu prilejul Zilei Şcolii, când se sărbătoreşte naşterea actorului ŞTEFAN CIOBOTĂRAŞU, patronul spiritual al şcolii. Diplomele concurenţilor premiaţi vor fi trimise prin poşta la adresa menţionată în fişa de înscriere, până la data de 30 martie 2013, în cazul în care aceştia nu vor putea fi prezenţi la festivitatea de premiere din 21 martie 2013. Finalizare Lucrările premiate vor fi publicate în revista de cultură ,,ECOURI LITERARE’’ . Evenimentul va fi mediatizat cu sprijinul TV Vaslui Online şi Ziarului MERIDIANUL.

Ecouri literare

Nr. 11

CATEGORIA - CLASELE III-IV PREMIUL I Copilărie, vârstă fără griji Ciortan Mihăiţă, clasa a III-a, Şcoala Gimnazială Nr. 1 Zorleni, Prof. PRUTEANU CLAUDIA Sunt un copil ca oricare altul. Copilăria mea este plină de peripeţii şi giumbuşlucuri. Mama spune că vorbesc foarte mult, iar tata că sunt foarte curios. Ca orice copil fac multe boacăne. Iubesc animalele, dar nu prea le îngrijesc. Ce se mai supără mama când găseşte iepuraşii flămânzi! Când voi fi mare vreau să mă fac tâmplar, ca tata. Eu cred că atunci când eşti copil poţi să-ţi doreşti orice, să visezi şi să-ţi imaginezi chiar şi lucruri imposibile. Pot să-mi închipui că zbor pe un cal înaripat sau că mă lupt cu monştrii din spaţiu, că sunt un războinic galactic sau că am toate jucăriile din lume. În copilărie am parte de cele mai frumoase amintiri, de primii prieteni şi, bineînţeles, de primele pagube aduse părinţilor. Rău s-a mai supărat tata când am făcut căsuţă câinelui din materialele lui pentru mobilă! Dar părinţii mei mă iartă mereu pentru că mă iubesc. Nu-şi doresc decât să-i răsplătesc cu note bune pentru tot ceea ce îmi oferă. Recunosc că nu se întâmplă asta întotdeauna, dar mă străduiesc. Sunt un copil ca oricare altul şi am o copilărie fericită pentru ca îi am alături pe cei dragi. Aş vrea să fiu mereu copil ca să mă bucur de tot ce este în jurul meu: de păsărelele care mă trezesc dimineaţa, de parfumul îmbietor al florilor care-mi gâdilă nările, de jocurile cu fraţii şi prietenii mei. Aceasta este copilăria mea şi o să mă bucur de ea pentru că, deşi sunt mic şi poate nu ştiu multe lucruri, ştiu sigur că ea, copilăria, nu se mai întoarce.

PREMIUL al II-lea Vulpoiul ghinionist Rotaru Mihai, clasa a III-a , Şcoala Gimnazială Nr. 1 Zorleni, Prof. PRUTEANU CLAUDIA Ĩntr-o zi… cam pe-nserat Un vulpoi înfometat Umbla cam dezorientat Căci... cât a fost ziua de mare Nimic n-a înfulecat.

Dar Grivei cel curajos Ĩl pândea nevoie mare Şi l-ar fi prins într-o clipită De-ar fi îndrăznit să facă... Vreo necugetare.

Zări dis-de-dimineaţă Ĩn treacăt, pe la vecini O găinuşă moţată. Deci, se agita cu rost Căci... taaare bun-ar mai fi fost.

Degeaba i-a spus vulpoiul Că o ia cu împrumut Doar s-o mângâie niţel Că i s-a urât sărmanul Să cineze singurel.

Ham! Ham! Ham! Latră Grivei. Măi, vulpoiule şiret, Ia mai puneţi pofta-n cui! Şi la cină de vei vrea Poţi să-ţi găteşti chiar dumneata Ierburi gustoase, aromate Bune pentru sănătate!

Ecouri literare

Nr. 11

PREMIUL al III-lea

MENŢIUNE

Ciubotaru Alexandra, clasa a IV-a, Şcoala Gimnazială “Al. I. Cuza” Vaslui, Înv. Solomon Anamaria

Berghiu Sebastian Ionuţ, clasa a III-a, Şcoala Gimnazială Nr. 1 Bălteni, Înv. Caranfil Doina

Ţara mea

Sunt român

În vis, uneori Ți se pare că zbori. Vezi câmpii întinse De soare cuprinse.

Sunt român şi-aşa ȋmi place Să trăiesc liber şi-n pace, Să muncesc, să construiesc, Să ȋnvăţ să dăruiesc.

Mândre floricele, Dalbe păsărele Cresc în țara mea, Se bucură de ea.

Pentru cei săraci ca mine, Să le dau ce li se cuvine Vorbe dulci, un trai mai bun, Ca ȋn ziua de Crăciun.

Dragă-I țara mea, Vreau să cresc în ea, Să mă pregătesc Și să o slujesc!

MENŢIUNE Rusu Robert, clasa a IV-a, Şcoala Gimnazială Ivăneşti, prof. Ilaşcu Doiniţa

Şcoala mea Şcoala mea vă spun şi vouă, Şcoala mea e-o şcoală nouă E curată, îngrijită, Parc-ar fi o furnicică! Cu etaj şi încalzire Învaţăm cu mulţumire, Cu săli mari, încăpătoare, Cu multe laboratoare, Şi mai nou, calculatoare, Dacă ştii şi eşti deştept Navighezi pe internet Hărţi, mulaje, planşe mie Pentru cei mari si pitici Şi-o bibliotecă mare Cu lecturi suplimentare Dascăli harnici, cu dreptate Ne învaţă pe noi carte, Să ne comportăm frumos, Să fim oameni de folos Multe-aş spune despre ea, Despre draga, şcoala mea, Dar vă chem dacă puteţi Şcoala mea să o vedeţi.

Sunt român şi aşa ȋmi place Cântecul de dor şi dansul, Că românii ştiu să joace Şi să cânte la tot pasul.

MENŢIUNE Ungureanu Andreea-Alina, clasa a IV-a, Şcoala Gimnazială ,,Ştefan Ciobotăraşu’’ Lipovăţ, Înv. Feraru Dumitru

E ziua mamei Ghioceii se ivesc Neaua albă se topeşte Soarele din nori apare Se-albăstreşte – ntreaga zare. E 8 Martie din nou, Ziua mamei astăzi este Mi-am dat seama de acum Ea e zâna din poveste!

Mâna caldă îi sărut Şi frumos îi mulţumesc, Că de mine grijă are Mamă, tare te iubesc!

MENŢIUNE Untu Cristina Georgiana, clasa a III-a, Şcoala Gimnazială “Al. I. Cuza” Vaslui, Inv. Hondru Cornelica

Primăvara Iată că sub lacătul iernii primăvara a evadat spectaculos spre lumină îndreptându-și fluturii spre îndeplinirea definitivă a mugurilor. Și-a găsit scăpare spre soare, spre verde, spre albastru. Ne lăsăm ochii să se umple de culoare ne lăsăm lacrimile tinere ale anotimpului să ude obrajii avizi de razele soarelui, de aceasta explozie de frumusețe și lumina. Ne lăsăm în voia acestei superbe și repetabile renașteri, cu sufletele pregătite să-și i-a zborul în căutarea prea frumosului floral. Această pasăre călătoare care aduce iubirea pe florile uimitoare de cais, să nu stăruie în greșeala și să-și deschidă aripile peste noi.

Ecouri literare

Nr. 11

CLASELE VII-VIII PREMIUL I Toma Emanuela-Maria, clasa a VIII-a, Şcoala Gimnazială ,,Mihail Sadoveanu’’ Vaslui, Prof. Octavian Gheţ

Marea!... Îmi cântă îndelung învolburata mare Cu valuri adunate într-un mănunchi de soare. Cer plumburiu scăldat în raze de lumina Acoperă pământul c-o mantie senină. Scoici rătăcite-n dune de nisip, Rămân sublime pe malul de argint. S-aude veşnic cântecul învolburatei mări, Şi-mi mângâie privirea nenumărate zări.

Tu, mare! Ce-mi eşti ani întregi lumină Cântecul tău ce-mi cântă în surdină Albastrul apelor învolburate Decor de vis în fiecare zi şi noapte! Ştiu că mereu pe cer va străluci O stea... ce mă va pătimi.

PREMIUL al II-lea Obreja Iuliana, clasa a VIII-a, Şcoala Gimnazială ,,Mihail Sadoveanu’’ Vaslui, Prof. Maria Cârlescu

Arc peste timp Copilăria este un tărâm feeric, unde totul este posibil. Ea se naşte odată cu noi şi se extinde cu ajutorul imaginaţiei, dar nimeni nu ştie când a început şi unde, mai ales când îşi va sfârşi caldele îmbrăţişări. Ne trezim doar că nu mai suntem copii, că am ieşit din micul paradis al vieţii unui om pe pământ, uneori fără să fi trăit pe deplin momentele respective, fără să fi simţit fiecare ceartă şi împăcare; fără să fi plâns destul pentru fiecare zgârietură obţinută în urma jocurilor de-afară sau a inocentului fotbal, fără să ne fi bucurat de uşoarele mângâieli ale părinţilor şi sărutările calde de noapte bună, de inocenţa unui copil şi bucuria, dar şi entuziasmul cu care priveşte lumea cea rea. Fiecare om are masca sa cu care, vrând – nevrând păşeşte în teatrul vieţii, teatrul de orgolii şi nefericire. Noi, oamenii suntem doar actorii ce îşi joacă rolurile. Oameni ce poartă o mască, de dragul mulţimii şi pentru a fi apreciaţi, acei oameni care zâmbesc doar pentru a face o impresie bună. Suntem populaţia care, odată ce părăseşte această scenă, îşi ocupă un alt rol, o altă mască, un alt eu, ceva nou, ceva promiţător…ceva diferit. Ne resemnăm cu ce avem şi uneori, vrem să părem altcineva în faţa celor ce ne înconjoară şi mai ales celor apropiaţi. Suntem prea buni actori sau ne place prea mult ceea ce facem, încât uităm de realitate şi trăim propria poveste, în propria lume. Lăsăm în urmă copilăria, „acele neuitate amintiri”şi le dăm cu piciorul. Etalăm măştile cele noi şi neglijăm propria persoană. Arătăm o falsă identitate, cine nu suntem cu adevărat. Însă, nu ne pare rău; nu stăm pe canapea, gândindu-ne la momentele plăcute din copilărie, când eram doar un ţânc naiv, iar cei mari ne tachinau. Când spărgeam un geam şi dădeam vina pe vânt, sau pe fraţii mai mici. Când luam o notă mică şi nu puteam dormi noaptea până ce nu le spuneam părinţilor, indiferent de consecinţe…

Ecouri literare

Nr. 11

Soarele apusese, iar picăturile de ploaie se prelingeau uşor pe geamul aburit al încăperii. Deşi părea o zi frumoasă, furtuna îşi făcuse apariţia, iar vremea, precum starea oamenilor era din ce în ce mai neplăcută. Un fulger lumină picăturile de pe fereastră, iar sclipirea ajunseseră până la ea. „- Mi-e dor…”, spuse cu reţinere o femeie în vârstă, cu riduri proeminente pe faţă şi cu un zâmbet şters. „- Copilăria…”, şopti din nou, dar cu mai multă forţă în voce. „Ce e copilăria pentru mine?”, se întrebă, de parcă n-ar cunoaşte răspunsul ascuns în sufletul ei. „-O altă lume, o altă viaţă. Un loc unde nu trebuie să-ţi fie frică de ceea ce eşti; de ceea ce faci şi cât de mult te vor judeca alţii. Este un mic paradis unde totul e aşa cum vrei, totul e plin de bucurie…”, îi răspunse vocea interioară, demult adormită. „-…bucurie?! Am şi uitat înţelesul acestui cuvânt!”, îşi reproşă gândindu-se la copii ei, acum adulţi preocupaţi de ziua de mâine, de facturile ce se adună şi cum vor reuşi să-şi hrănească copiii. Oare ei s-au bucurat de copilărie? „- Nu au avut ocazia…Lumea se maturizează, este ciclul creşterii…”, încercă să-şi găsească un răspuns logic. „- Ba nu! Noi nu i-am lăsat, eu nu i-am lăsat să se bucure de copilărie. Aşa cum o făcusem şi eu cândva…” Femeia se ridică de pe canapea şi se uită în oglindă. Părea îmbătrânită, braţele îi atârnau neputincioase pe lângă corp, chipu-i era trist şi bolnav. Părul cu numeroase fire albe îi cădea uşor pe spate. Se uită din nou în oglindă; apoi alesese; alesese ce va face cu viaţa ei de acum înainte. Luă o foarfecă şi-şi tăie grăbit părul, până la umeri. Încercă să-şi articuleze un zâmbet; prima dată nu-i reuşi, pe urmă… „-Am zâmbit!” îşi spuse bucuroasă. „Chiar am reuşit, eu..” continuă nemaioprindu-se din a-şi trimite zâmbete în copia din oglindă. Avusese nevoie de o schimbare, însă aceasta nu era doar una exterioară, doar de faţadă, ci ajunsese să se schimbe şi în interior. Raţionamentul său era diferit acum, în sensul bun al cuvântului. Era o nouă „ea” ce dorea să-şi schimbe total modul de a trăi, de a gândi şi de a acţiona. Nu mai era o marionetă ce va trebui să danseze aşa cum altcineva îi ordona din spatele cortinei. Era acum propria stăpână a corpului, dar mai ales a minţii sale. Nu dăduse copilăria la o parte, pentru că ea, ea era parte din viaţa ei. Era „nucleul” dezvoltării sale şi neglijând-o, ajunsese ce era acum: o jucărie stricată şi neglijată, chiar abandonată. Însă îşi făcuse o promisiune nescrisă: „Sunt prima persoană ce şi-a aruncat acea mască veche la gunoi, deşi nu era un obiect, m-am descotorosit de ea şi-mi promit să nu fiu şi ultima!” Tragedia cotidiană este că oamenii îşi uită amintirile din copilărie şi astfel devin persoane reci, distante şi deprimate. Când erau mici, erau naivi şi sinceri, aceste calităţi se schimbă odată cu dezvoltarea fizică, însă, dând la o parte copilăria, uită cum au fost ei cu adevărat. Această Doamnă reuşeşte să refacă un arc peste timp, de care e bine să ne amintim mereu.

Ecouri literare

Nr. 11

Când am întânit-o pentru prima dată, zâmbind, mi-a spus că sunt ca un fulg de zăpadă. Am rămas perplexă, nu ştiam ce să cred, mă-ntrebam dacă nu cumva glumeşte. Nu mi-am dat seama la ce s-a referit, nici acum nu înţeleg dar nu o voi întreba. Fără un motiv anume, am impresia că trebuie să descopăr eu singură şi, poate, când voi reuşi, vom fi cele mai bune prietene. Cu gândiri nostalgice, privesc atentă spre fereastra de lângă mine. A început să ningă? Da...prima ninsoare din an. Simfonia iernii începe cu acorduri spumoase de fulgi care se aştern tandru pe crengile bradului din faţa şcolii. Este înalt şi semeţ, fiind parcă un paznic al şcolii. Îngheţatele smaralde unite pe crengi, îl fac să pară veşnic tânăr precum îngerii. Poate ei se aseamănă mult. Cine ştie? Sunt nişte fiinţe eterne şi feerice, mereu însufleţiţe de îndatorirea de a avea grijă de oameni. Nu-i vezi, dar simţi la un moment dat că ”cineva” are grijă de tine; şi, speriat, cauţi un răspuns plauzibil ajungând la concluzia că tot mâna omului a fost. Gândindu-mă mai bine, acestea sunt nişte dovezi pure de iubire şi curaj; e greu să ai grijă de tine însuţi, dar apoi de altcineva... Şi poate asta este diferenţa dintre oameni- unii au daruri, alţii nu. Şi totuşi este trist că unii refuză realitatea spunând că n-au anumite calităţi pe banalul motiv ”Asta este soarta” sau ” Aşa a fost scris”. Sunt doar nişte scuze din partea lor care tratează ceilalţi oameni cu emfază, nevrând să ofere un bine tuturor. Şi dacă asta e soarta, sunt mai mult decât muţumită. Nu-ndrăznesc să cer altceva, sunt foarte fericită că mi s-a dat o prietenă ca ea, nu ca ceilalţi pe care îi pot compara foarte bine cu nişte umbre ce apar doar la soare. Ca din visare, tremur surprinsă (plăcut), şi zâmbesc în sinea mea observând stratul ce se conturează afară. Acest strat este format din milioane de fulgi, care şi-au contopit corpurile debile pentru a fi împreună, ca atunci când şi-au părăsit cerul plecând în necunoscut. Deşi par la fel de gingaşi, ca şi oamenii, sunt deosebiţi în felul lor. Şi când mă gândesc că ei, plăpânzii fulgi, apar iar apoi se topesc peste un minut sau două, mă cuprinde spaima şi deziluzia. De ce au o viaţa scurtă? ” În viaţă trebuie să faci fapte bune” ; dar când existenţa ta este de maxim câteva minute, ce bine poţi să faci? Ce poţi face pentru a fi împăcat cu gândul că treaba ta ”aici” s-a terminat? Decupându-mă din posomorâtul loc al clasei, privesc tot mai atentă către fulgi. Atât de atentă căci fără să vreau, surâd domol. Acest surâs m-a făcut să descopăr că-n viaţa scurtă, fulgii de zăpadă fac ca pe faţa oamenilor să apară un zâmbet. O clipă... ” Eşti ca un fulg de zăpadă”... Deci la asta s-a referit! Că eu aduc zâmbete pe chipurile oamenilor iar ea zâmbeşte datorită mie. Un compliment mai frumos ca acesta, n-am mai primit. Chiar este o fată specială. Ba nu! este un înger. Îmi privesc ”îngerul” care în continuare desena. Paloarea obrazului său se-nroşeşte deodată, observându-mi chipul oprit asupra sa. Îmi şopteşte cu jind că-şi doreşte ca să iau o notă mare la test şi că a fost neliniştită fiindcă am învăţat prea mult. - Andreea! Ochii profesoarei tăciturne mă examinează dârz. Apoi, surâsul dumneaei se transformă-ntr-un zâmbet neexersat -Felicitări, ai luat nota maximă. Iar acea compunere despre prietenie m-a impresionat. Sunt sigură că ai o prietenă foarte bună. -Desigur! Ea este un înge... a, o prietenă foarte specială!

Ecouri literare

Nr. 11

PREMIUL al III-lea Pînzariu Raluca Manuela, clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială ,,Ştefan Ciobotăraşu’’ Lipovăţ, Prof. Ninu Irina

Simfonia pădurilor Într-o seară liniştită de primăvară, când dulcele susur al izvoarelor se îmbina perfect cu armonia corului de păsări, când vântul adia leneş, făcând ca fiecare clipă să pară un veac, îmi veni o idee. Pădurea era locul perfect pentru a petrece sfârşitul ca să vină începutul. Întrând sub bolta copacilor, fiecare pas, fiecare suflare răsuna în mintea mea şi ecoul străbătea străfundurile sufletului. În acea catedrală imensă, prin care doar lumina difuză şi magii zeilor puteau intra, cu ojutorul unui cod secret, pe care, din câte se pare, doar eu îl mai ştiam, mă simţeam acasă. Dar nu o casă cu patru pereţi. Nu! Casa aceea avea doar ferestre, adică dimineţile şi serile. Fiecare trosnet al copacilor îmi insipra curiozitate, cu o notă subtilă de frică. Parcă deodată mă chema buciumul lui Eminescu ce mă îndemna să mă afund în inima pădurii. Întinzându-mă pe covorul multicolor pictat de Dumnezeu cu atâta migală, cum oare, în alte zile, când erau cu prietenii mei, nu auzeam glasul suav al pădurii şoptindu-mi atâtea şi atâtea taine?! Atunci mi se părea doar un loc cu multe tufişuri,cu copaci drepţi ca nişte soldaţi în front, cu pânze de păianjen şi gâze enervante. Poate nu ascultam chemarea tăcută a pădurii! Dar iată că am învăţat să ascult susurul izvorului care-şi face loc printre frunze şi rădăcini de sute de ani. Am învăţat să ascult plânsetul mut al pădurii suspinând la surzenia şi neglijenţa oamenilor. Mireasma florilor amestecată cu puţină răşină mă făcea să cred că sunt într-un univers paralel. Noaptea îşi despleti pletele lungi şi înstelate peste fiorul mut al pădurii. Îmi simţeam pleoapele grele, totul era confuz. Încercam să mă lupt cu somnul ca un brav cavaler călare pe armăsarul viselor, dar fără izbândă. Un strop rece şi revigorant de rouă, căzut pe obraz, mă aduse înapoi în lumea reală. Tocmai se crăpa de ziuă. Era un răsărit magnific ce îţi dădea senzaţia că totul este posibil. Mă îndreptam spre casă lăsând o părticică din inima mea acolo, în pădure, în speranţa de a mă întoarce ca să-mi găsesc pacea sufletească.

PREMIUL al III-lea Stroescu Alexandra, clasa a VIII-a, Şcoala Gimnazială ,,Mihail Sadoveanu’’ Vaslui, Prof. Cârlescu Maria

O zi…, un drum… Bună! Sunt Radu. Am 39 de ani şi astăzi, când veneam de la muncă, m-a pus pe gânduri un mare panou publicitar, din care îmi zâmbeau ochii albaştri ca o mare liniştită ai unui băieţel bălai, ce ţinea în mână o pungă cu un amestec de cereale. Dar nu numai asta m-a impresionat. M-a fascinatşi ceea ce era scris cu vopsea pe acel panou. În acel moment, nu avusesem timp să reflectez asupra întrebării, deoarece eram la volan, dar acum,fiind prins într-un blocaj în trafic nu mă pot gândi decât la cele două întrebări: ,, -Mai ştii cine erai? Mai ştii ce e copilăria?” - Hmm...! Oare mai ştiu ce e copilăria? Da, mai ştiu! Fiecare dintre noi ştie. Dar fiecare o descrie în alt mod. Un poet ar descrie-o ca pe un sentiment nostalgic, pierdut de mult în întunecata şi neexplorata noastră minte. Un matematician ar descrie-o ca suma unei infinităţi de amintiri favorabile sau nefavorabile, ce în prezent ar fi egală cu o necunoscută. Un tehnician ar descrie-o ca pe veriga lipsă din viaţa unui adult. Un apicultor ar descrie-o ca fiind mierea vieţii. Concluzia e că fiecare dintre noi are modul său de a-şi evoca miraculoasa copilărie.

Ecouri literare

Nr. 11

Dar cum aş descrie-o eu? Hmm…!!! Eu aş evoca-o ca pe acea cutiuţă de aur în care îmi ţin toate amintirile strânse de-a lungul copilăriei mele. În ea, am toate boacănele şi toate secretele mele ce îmi pictează subtil pe faţă un zâmbet. Acel zâmbet subtil se transformă repede într-un zâmbet ironic din care se subînţelege clar un ,,Fraier am mai fost…”. Ţin minte bine când in clasa a X–a mi s-a pus o mare pată pe o fată, Ana, iar soluţia care să o scoată nu era încă inventată. Dar este totuşi o amintire frumoasă pe care o voi povesti copiilor şi nepoţilor mei cândva. Bunicii mei m-au crescut până la 14 ani, dar m-au educat bine. Nu–i voi uita niciodată. M-au învăţat să fiu corect cu mineşi să mulţumesc oricui e bun cu mine. ,,- Bunico, mulţumesc!”. Îi datorez atâţia ani frumoşi din viaţa mea! Cum era ea în stare să se certe cu toată familia doar să mă apere pe mine… Dar după 14 ani, am început să văd cu alţi ochi viaţa. Vroiam libertate. Vroiam ca mama să nu mai sune din 30 în 30 de minute să verifice dacă sunt bine, dacă am mâncat, dacă mi-am luat vitaminele. Anturajul a apărut şi el foarte repede. Veneam seara acasă cu vânătăi, înfometat şi însetat de la fotbal. Dar ăsta a fost jocul sufletului meu. Mai ales prin 1990. Viaţa de liceu = fotbal. Nu aş mai fi vrut altceva de la viaţă. Dimineaţa - şcoală, seara - sport, până simţeam că fiecare muşchi va ceda. Mă obosea antrenamentul, dar nu m-aş fi lăsat niciodată! Indiferent de ce s-ar fi întâmplat pentru ca era ceva special pentru mine. Am legat acolo prietenii foarte strânse şi de lungă durată. ,, -Mulțumesc fraţilor mei de drum!“. Ei ştiu ca ţin la ei, dar am eu nevoie să le-o spun. Probabil că dacă nu ar fi fost ei, nu aş mai fi ceea ce sunt astăzi. Nu mă refer la statutul meu social. El e doar un înveliş. Mă gândeam cu nostalgie la trecutul meu, la acel băieţel pierdut din mine. Nu acea persoana care s-a cufundat în munca sa de director. Acel om care e prea stresat să mai facă altceva în afară de rapoarte. Acel om care a uitat să-şi trăiască viaţa, care este cu gândul numai la slujba lui, la problemele cotidiene. Nu! Încerc să regăsesc acea persoană care încă tânjea după prăjiturile mamei, după aluziile tatei la o actuală ,,iubită“, la fratele mai mic pe care îl chinuiam şi-l tachinam de fiecare dată când aveam ocazia şi pe care îl iubesc. Îi iubesc pe toţi. Şi aş da orice să mai stau măcar odată cu ei… Să-i spun mamei că, de fapt, eu iam spart vaza, nu extratereştrii. Să-i spun tatei că eu i-am spart geamul de la maşină şi nu vecinul de la etajul al III-lea. Aş avea multe de spus. Dar şi multe de plătit. Simt nevoia să evadez din acest… Brusc, claxonul unui Renault m-a trezit la realitate şi am pornit.. Vi se pare ciudat să-mi pară rău? Trec prin viaţă, calc pe amintiri şi mă cufund total în munca mea, uitând de ce e cu adevărat important. Uit de trecut, cel care m-a făcut ceea ce sunt astăzi… Uit de copilărie… Uit de cea mai frumoasă etapă din viaţa mea şi odată cu ea, visele, speranţele, zâmbetele. Eram doar un puştan… Un puştan ca toţi ceilalţi cu vânătăi, cu vise, cu pantalonii rupţi. Stăteam în spate, la patiserie, îmi luam un covrig, după care mă aşezam plictisit şi relaxat pe iarba moale şi fragedă care îmi înţepa cu colţurile ei micuţe pielea fină, spunând , , -Pleacă, Grăsane! “. Stăteam mereu acolo şi visam cum eu, când o să fiu mare, o să devin luptător de Sumo. Din fericire, nu mi-a ieşit. Dar asta era doar o speranţa ce ardea cu o flacăra plăpândă înăuntrul meu.Acum, când mă uit în urmă, sesizez că nu am realizat nici măcar jumătate din ce îmi doream. Mi-oi fi propus prea multe?!Acum , uitându-mă înapoi sesizez că am lăsat în urmă vise şi planuri pe care doream sa le realizez imediat ce nu voi mai depinde de banii tatei sau de grija nesfârşită,dar ,,vitală’’ a mamei. Am lăsat în urmă prieteni, pe care acum îi salut cu mare drag şi respect când îi văd pe stradă, am lăsat în urmă amintiri neplăcute, făcând loc celor frumoase, am lăsat mii de zâmbete şi totuşi am păstrat unul cu mine. Zâmbetul copilăriei. Pe care îl ţin ascuns în sufletul meu, pe care l-am revăzut cu ochii mei albaştri ca în oglindă, în acel panou, pe care îl simt atunci când le cumpăr jucării copiilor mei. Totuşi…copilăria rămâne în sufletul tuturor. Fiecare o simte în alt fel, fiecare o descrie altfel, fiecare o trăieşte altfel. Dar nimeni nu regretă că a avut-o. Acum trebuie să revin la realitate, deoarece traficul este mult prea aglomerat, ca să mai pot visa…

Ecouri literare

Nr. 11

PREMIUL al III-lea (PREMIUL SPECIAL - PREMIUL REVISTEI ECOURI LITERARE) Popa Cătălina-Elena, clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială ,,Mihail Sadoveanu’’ Vaslui, Prof. Octavian Gheţ

Chip de porţelan (Oameni şi fulgi…) Mă aflu la ora de română iar profesoara ne corectază lucrările. Tăcerea este aproape materializată şi te apasă. Îmi îndrept privirea spre colega mea de bancă care schiţează un înger. Mişcările ei fine sunt atât de exacte de parcă ar şti cum arată unul în realitate. Brusc, se opreşte din desenat şi se uită la mine, examinândumi faţa surprinsă, apoi îmi zâmbeşte cu o cordialitate neumană. Îmi amintesc că, într-o zi, o colegă a întrebat-o de ce zâmbeşte mereu; iar ea, fără să stea pe gânduri, a răspuns atât de simplu şi sincer încât mi-au rămas scrise acele cuvinte-n minte :”Mereu trebuie să zâmbeşti pentru că, oricând, cineva s-ar putea îndrăgosti de tine”. Aşa este ea- uneori mă-ntreb dacă nu cumva e un înger adus pe pământ pentru a-mi arată cât de frumoasă este viaţa.

MENŢIUNE Vasilache Mădălina, clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială Nr. 2 Zorleni, Prof. Pleşu Daniela

Suflet de copil “Copilărie”, un cuvânt format din 9 litere şi 5 silabe. Copil am fost şi încă sunt, dar mai devreme sau mai târziu n-am să mai fiu. Timpul nu stă pe gânduri, el trece pe lângă noi fară să ne dăm seama. N-apuci bine să fii copil, că din urmă, cu paşi repezi, vine bătrâneţea. N-ai să mai vezi nicicând copil bucurându-se de propriai copilărie! În jurul tău să vrei să vezi copii sperând să crească auzind mereu: vreau să mă fac mare! Eram o copilă, şi-mi amintesc cum mami se chinuia cu mine la teme şi la învăţat. Aud bunicii zicând că ar vrea din nou să fie copii. Este foarte frumos să fii copil ieşind cu prietenii la un suc, glumind, dansând şi chiar să fii școlar. Când eşti mic, nu ştii problemele unui adult; eu vă propun să fiţi copii oricând, deoarece atunci când eşti copil uiţi de toate problemele. În plus, ce grijă avem noi? Fiecare cu treaba sa, nu-i aşa? Adulţii cu ale lor şi noi cu joaca şi cu şcoala. În sufletul fiecărui adult mai creşte un suflet de copil. Doar o dată-n viată eşti copil. Copilăria este cea mai frumoasă perioadă a vieţii fiecărui om. Contează dacă eşti tânăr sau bătrân? Toţi suntem copii. Copilăria este unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa unei personae. Este perioada când facem primii paşi, când descoperim lumea. Într-o zi, pe când eu şi verişoara mea eram doar nişte copile de grădiniţă şi eram foarte neastâmpărate, bunica noastră ne-a văzut când încercam să urcăm pisica într-un copac şi să o legam cu o frânghie. Atunci bunica a strigat la noi cu glas dulce: - Ce faceţi aici ,obraznicelor? -Vai, ce-i de făcut ? În grabă, încercăm să coborâm cât mai repede şi noi şi pisica, şi să-i dăm bunicii o explicaţie cât mai credulă. După brusca noastră aterizare din copac, bunica se uită la noi zâmbind şi a zis să o însoţim pentru a ne spune o povestioară din istoria acestui sat şi despre năzbâtiile pe care le făcea şi ea când era ca noi, doar o copila. Ajunsesem în casa bunicii. Ea începu a povesti despre cum a ajuns în acest sat. Ne spunea că atunci când avea vreo doi anişori, parinţii se hotărâseră să se mute în satul acesta pentru a duce o viaţă mai bună, fiindcă satul în care locuiau era unul foarte sărăcăcios.

Ecouri literare

Nr. 11

Când au păşit pentru prima dată pe aceste meleaguri, au rămas uimiţi când au văzut frumuseţile de aici, adică: râul, câmpiile, dealurile, animalele, casele bătrâneşti, chiar şi pământul, pentru că este unul foarte roditor. Bunica ne spunea că a fost în mai multe sate după ce s-a stabilit aici, dar nici unul nu se compară cu satul nostru. Şi că atunci când era mică, obişnuia să arunce cu pietre în geamurile casei şi să dea vina pe fratele ei mai mare. Şi a fost de acord cu noi: ”copilăria este un moment foarte important şi foarte frumos din viaţa fiecăruia”. Pare destul de simplu. Ne conformăm situaţiei în funcţie de vârstă şi trăim viaţa… intens. În special noi copiii. Şi părinţii? Adulţii? Ce-i cu ei? A! Îi putem ajuta. Da, sigur, le dăm idei dacă e nevoie, căci la asta ne pricepem. Inteligenta noastră spontană e ca o ludotecă. Păi, doar suntem copii, nu ? Activităti, jucării şi jocuri diversificate. Reguli, norme, principii de respectat, metode noi de aplicat culori, totul e multicolor… muzica antrenantă, aşa că nu e de mirare că ne remarcăm prin creaţiile noastre fabuloase. Ca orhideea ce-şi desface gingaş petalele în corola fragedă, aşa şi noi copiii, cu timpul, ne vom desprinde din sânul protector al familiei noastre iubitoare, grijulii. Uf ! Nu sună chiar atât de bine! Aşadar un lucru e cert: Fiţi copii, chiar dacă vârsta contrazice cu înverşunare! Fiţi copii! Nu vă ruşinaţi, deoarece în fiecare dintre noi există un suflet de copil inocent! Fiţi copii! Nimic nu-i mai frumos pe lume... Nimic… Decât să fim copii!

MENŢIUNE

Vîrnacea Mihaela, clasa a VII-a, Liceul Tehnologic Vladia , Prof. Scîntei Luiza

Voicu Oana, clasa a VII-a , Şcoala Gimnazială “Al. I. Cuza” Vaslui, Prof. Arsene Ramona

Ziua mamei

Toamna cea întârziată

E ziua mamei mele Şi totu-i plin de dor, Îi simt aici prezenţa Ca de adeseori.

Întârziată, fără vreun ţel, se plimba toamna prin grădini cu faldurile ei sclipitoare. Copacii şi-au pierdut culoarea verde deschis, aşa că frunzele au căpătat o culoare de un verde cărămiziu fermecător. Simt o mare tristeţe în sufletul meu, nu numai pentru că arborii îşi pierd frunzele, ci şi pentru că vin ploile. iar soarele nu o să mai surâdă prea curând. Elevii încep şcoala. Preşcolarii care acum intră în clasa întâi, merg fericiţi pe drum, ducându-şi ghiozdanele grele în spinare, lăsând în urmă grădiniţa, pe doamna educatoare şi jocurile pline de haz. Încep un nou capitol din viaţa lor. Oamenii muncesc de zor pe câmp, pe deal, în vie. Unele animale, cele mai harnice, bineînţeles, îşi pregătesc proviziile pentru iarnă. Păsările se pregătesc să migreze în ţări mai calde. Animalele şi-au schimbat deja blăniţa, trecând la garderoba de iarnă. Vieţuitoarele toate au simţit schimbarea vremii şi se pregătesc să înfrunte cu vitejie frigul bătrânului şi asprului anotimp. Săbiile năprasnicului anotimp nu vor ierta pe nimeni. Cocostârcii, şi ei alarmaţi, îşi fac bagajele cu migală, căci drumul e lung şi anevoios. Câteva gâze neînfricate adună de zor hrana ce o găsesc din belşug peste tot. Florile, şi ele îngrozite, stau de vorbă şi încearcă a-şi ascunde cât mai bine talia şi rădăcina, că doar n-o să se dea bătute aşa de uşor. Cârduri – cârduri trec berze şi raţe întunecând zarea albastră. Poate le vom revedea la primăvară.

Suavă, ca de trandafiri, Obrajii ca bujorul, Parfumul ei de ghiocel, Aşa îmi duce dorul. Te iubesc, măicuţa mea, Pentru tot ce-mi dăruieşti! Te iubesc, măicuţa mea, Pentru că zâmbeşti! Aş vrea să-i dau o floare Să semene cu ea, Dar nicio floare-n lume Nu e ca mama mea.

Ecouri literare

Nr. 11

Peste puţin observi cum liniştea cuprinde lunca. Au plecat până şi acele păsărele care ne trezeau dimineaţa cu trilurile lor. În liniştea serii abia dacă se mai aud glasurile neobosiţilor greieri. Toamna tace şi casele sunt tăcute. Focurile ard mocnit în vetre. Copiii şi părinţii stau adunaţi în jurul sobei şi-şi povestesc ce au făcut peste zi. Iată cum neîntârziata toamnă îşi face simţită prezenţa în sufletele noastre, ale animalelor, ale plantelor, ale naturii întregi.

MENŢIUNE Gîbu Andreea, clasa a VII-a, Şcoala Gimnazială Nr. 2 Zorleni, Prof. Pleşu Daniela

Fiind copil Copil fiind, n-aş vrea să ştiu Decât că mândru vreau să fiu De mama, tata, fraţi, surori, De satul meu.

Copil fiind, gândesc mereu Că-i cel mai dulce curcubeu, Acela ce pe cerul minunat Apare doar la noi în sat.

Copil fiind, am înţeles Că nimeni n-are de ales; Ce ţi-e sortit tre’ să urmezi Şi în minuni, da, poţi, să crezi!

CLASELE V-VI PREMIUL I Dariana Agape, clasa a VI-a Şcoala Dimitrie Cantemir Vaslui, Prof. Ştefan Aurora

Valsul florilor de primăvară Ploaie de flori... Esenţe de parfum plutesc în aer. Şiraguri de mărgele zboară în văzduh pe adierea caldă a vântului. Câte un gând se găseşte rătăcit printre ele. Perle rozii mi se aştern pe suflet ca o pătură ce vrea să mă păstreze caldă. În apa purpurie din fântână, mii de fluturi găsesc adăpost pentru a se feri de suflul vântului de mai. În curtea bunicilor, din bătrânul tei, alunecă pe briza caldă, flori de tei înmiresmate. Bunicul stă gânditor, cu ochii spre cer şi mintea în altă lume. Când părăseşte lumea mirifică a basmului, fantasticul poartă inima şi gândul în alt univers, în acest caz, în universul florilor, în lumea primăverii. Mustăţile-i ninse de puzderia de flori sunt şlefuite şi sucite de degetele lucrate de vreme. Pe faţa-i uitată de timp, un zâmbet simplu, cu subânţeles, este schiţat cu ajutorul ochilor de un albastru ca Valurile Mediteranei, ce au atras mii de vapoare spre abis. Gândul pluteşte spre cer, spre povestea florilor de mai, care dansează Valsul Primăverii. Acest vals este condus de Primăvară, care cu mare dibăcie a tăinuit mişcările până la momentul spectacolului. Văzduhul azuriu ca apele liniştite ale Dunării, împodobit cu oaze de aur înşirate în lung, reprezintă scena. Muzica este dirijată de vânt, care armonizează melodia prin şuierul său şi prin notele muzicale cântate la fluierul fanfarei Primăverii. Bătrânul povestea că taina valsului dansat de flori a început odată cu suflul primei brize pe care plutea o floare. Aceasta zâmbea şi îşi rotea graţios rochiţa de mătase roz. Veselia sa atrăgea şi alte flori care făceau perechi şi îşi puneau hainele şi pantofii de dans. La început au dansat mai modern, dar simţul muzicii le-a făcut să abordeze un nou stil, numit vals.

Ecouri literare

Nr. 11

Când îmi spunea secretul dansului, ochii lui erau ca două felinare, iar faţa lui era luminată de acestea. Păşnicia zâmbetului îmi amintea de surâsul ghioceilor de la începutul primăverii. În reprizele când ploaia de flori lua pauză, bunicul o reîncarna pe aceasta în cea mai firavă floare ce-i şedea pe mustaţă şi care asculta povestea. Ca într-un meci de fotbal, lua momente de reculegere în cele mai importante clipe şi vorbea doar atunci când sentimentele i se transformau în cuvinte, iar inima nu-şi putea pastra tăcerea. Perechile de dansatori nu oboseau niciodată, spectacolul lor fiind neîntrerupt, micile perle aurii de pe imensul policandru luminând scena. Lava cursă din lună era aleea pe care Primăvara păşea graţios, prezentând următoarea linie melodică. Suflul cald al vântului îmi gâdila genele, iar notele suflate la fluier mă amorţeau şi în acelaşi timp mă cuprindeau în lumea viselor. Glasul dulce îmi spunea „Noapte bună!”, florile formând o pătură din stofă groasă. Mirosul ameţitor mă îmbia la visare şi mă purta pe drum de mătase în braţele bunicului, unde totul mă făcea să aţipesc. Valsul Primăverii ...Ploaie de flori... Esenţe de parfum plutesc în aer. Şiraguri de mărgele zboară în văzduh pe adierea caldă a vântului. Totul e basm şi feerie!

PREMIUL al II-lea Corozel Ella Anelisse, clasa a VI-a, Şcoala Gimnazială ,,Mihail Sadoveanu’’ Vaslui, Prof. Gheţ Octavian

Anotimpuri… Dimineţi de septembrie. Un cer posomorât îşi coboară tristeţea pe pamantul greu de rouă. Broboane mici sclipesc pe frunze adormite în vise roşiatice, maronii sau galbene Soare palid aruncă dâre răzleţe de lumină peste firea adormită. Insecte mici îşi încep truda zilnică, alergând mărunt spre treburile mici ... ca şi ele. Ciori negre croncăne pe campul verde palid, veşted. Ploi mărunte şi lungi bat cadenţa pe trotuare umede. Vânt ce cutreieră lumea, ducând departe frunzele, în dansuri sălbatice. Şi trec zile ... şi nopti şi luni. Sate adormite se cufundă în zăpezi. E iarnă. Alb peste copaci, străzi şi oameni. Şuieră crivăţ dinspre miazănoapte şi urlă lupii în pădure. Nopţi încremenite îşi trezesc fantomele: copaci întinzând braţe descărnate spre un cer dichisit cu stele sclipitoare şi lilieci fâlfâind în pelerine negre. Sfâşie tăcerea o bufniţă cu ochi răi. Iarna-şi numără copiii: decembrie, ianuarie, februarie. Şi deodată martie aruncă explozie de verde, cu ghiocei croiţi din albul zăpezii pe lujere subţirele, păsări ce cântă spre noi. Pomi proaspăt primeniţi cu alb, roz şi verde. Petece negre printre zăpezi de diamant. Lunca tresaltă în ritmuri de cip-cirip şi a valsuri de râuri săltăreţe. Râde întreaga natură, râd şi copiii cu obrajii mânjiţi de halviţă. Păsări mici şi colorate îşi dispută întâietatea la concerte matinale. Vânt călduţ alintă fire subţiri de iarbă şi flori multicolore. Iunie, iulie, august ... ,,şi-i atât de cald încât” ... ies aburi din trotuare şi de pe ogoare brăzdate în negru. Vrăbii gureşe împrăştie colbul drumurilor. Ţipă păsări speriate de arşiţă şi animale grăbite, din umbra pădurilor. Abia adie o pală de vânt. Ploi repezi vizitează rar această lume încinsă ca într-un cuptor. Roade roşii, rotunde şi zemoase, galbene şi verzi îşi oferă dulceaţa cui vrea să o guste. Trec furnicile spre răcoarea muşuroaielor. Cer albastru ce duce povara de foc a astrului zilei. Coboară suliţi de foc pe pământ, într-un august ce parcă topeşte totul în jur. Se înfundă paşi în caldarâmul ce miroase a cauciuc. Septembrie, octombrie... începe iar refrenul celor douăsprezece. Rememorez visătoare tablouri şi frânturi de amintiri şi ştiu că totul se va duce... doar toamnele, verile, iernile, primăverile, pământul şi curcubeul vor rămâne drept legământ că viaţa perpetuează mereu, ca un dar ce ne este oferit zi de zi, în legănul vântului, în cântecul ploii, în paradisul verde sau alb al naturii.

Ecouri literare

Nr. 11

PREMIUL al III-lea Parfumul copilăriei Stroiescu Paula Maria clasa a VI-a. Şcoala Gimnazială ,,Dimitrie Cantemir’’ Vaslui, Pro. Ştefan Aurora Un ciob de senin s-a rupt din bolta cerului, potolindu-mi setea de albastru. Înaintez alene pe cărarea moale şi lunecoasă. Mă retrag într-un colţ de lume, un univers fabulous, unde totul e posibil şi unde mă simt floarea de pe cea mai î naltă ramură a lumii. Teiul înflorit, cu parfumul lui încântător, mă îmbie la visare. Privesc către cerul spre care creştem şi mă pierd în albastrul lui. Talazul de azur şi soare mă învaluie treptat. Mi-e sufletul un freamăt lin… În aer pluteşte parfumul copilăriei ca o minune eternă. Sunt fermecată de dansul domol al florilor de tei şi visu-mi zboară. Gânduri atârnă de ramurile zvelte ale copacilor. Alerg şi cânt… Mă-nalţ… şi cânt… Eu sunt… Un vis exuberant e copilăria mea. Prospeţime şi bucurie. Primăvara vieţii - un miracol şi un elan de credinţă! MENŢIUNE Peisaj de iarnă Ciobanu Ionuţ Alexandru, clasa a VI-a, Şcoala Gimnazială “Al. I. Cuza” Vaslui, Prof. Arsene Ramona Din nou iarna s-a lăsat peste sat. Pomii sunt încărcaţi cu flori albe de nea căzute din înălţimile cerului. Deasupra lumii flutură florile albe aşezându-se, când obosesc din zborurile lor, pe crengile copacilor și pe faţa neagră a pământului. Totul este alb, misterios, grandios şi zăpada este din abudenţă. A răsărit și soarele care aruncă peste sat oglinzile razelor sale care parcă te orbesc. Copacii şi-au lăsat braţele în jos sub greutatea albului. Tufişurile şi ceilalţi copaci crează o dantelărie misterioasă de toată frumuseţea. Ciuşmelele albe ale caselor se sfârşesc în ţesuturi uriaşe. Monştrii cerului sunt norii cenuşii care cern zăpadă. Un uriaş policandru îşi aprinde rănd pe rănd luminiţele. Deşi iarna este cumplită şi viscolul frământă lumea, derdeluşul este de copii veseli cu obrajii aprinşi. Casele pitite sub căciuli mari şi albe sunt înconjurate de un câmp de cristal. Este un peisaj mirific:covorul moale şi pufos de zăpadă domină pământul care părea mort. Singurele urme de viaţă le reprezintă copii zglobii şi fumul care se ridică deasupra caselor. Aceasta simbolizează sărbătorile de iarnă care aduc bucuria şi iubirea în sufletele noastre. Iarna este ca o zână albă ce soseşte pe meleagurile noastre în sania ei de argint trasă de reni. Ca o adevarată razboinică ea pune stăpânire pe acest pământ. Cerul posomorât şi trist,iar soarele, prizonier în spatele draperiilor de nori grei şi ameninţatori. Iarna aşează peste întinderi o dantelă albă strălucitoare ţesută mărunte miliarde de cârlige şi ace. Totul pare încremenit într-un alb fără de sfârşit. Marea de alb ce ma înconjoară îmi trezeşte emoţie şi bucurie în acelaşi timp. Flori de gheaţă s-au aşternut la fereastra mea. Închid ochii şi în faţa mea apare un lung cap acoperit cu mărgărite sclipitoare. Galsul cuvântului de iarnă parcă îmi şopteşte povestea lui. Norii au început să se cerne în steluţe argintii. Floarea mică şi rotundă, o minune de o secundă. Odată cu primul fulg căzut vin şi toate bucuriile copiilor. Ne place anotimpul de iarnă foarte mult deoarece se aprinde sărbătorile şi împreună cu familiile sărbătorim naşterea Domnului Iisus Hristos, cântând colinde pe la casele oamenilor. Copii se bucură de acest anotimp care deschide sufletul oamenilor într-un alt an mai bun.

Ecouri literare

Nr. 11

MENŢIUNE Huideș Smaranda , clasa a IV-a, Şcoala Gimnazială ,,Dimitrie Cantemir’’ Vaslui, Prof. Ştefan Aurora

Călătoria Veniți cu mine în caleașca de argint sa vă arăt o lume de unde doar cei ce nu o înțeleg se pot întoarce in lumea reală. Însă, inițiații vor bate cale lungă să poată găsi drumul spre lumea de dincolo de granițele dintre real și fantastic. În acest loc, turismul este foarte activ. Daca vă uitați în partea dreaptă veți putea observa Castelul Împăratului Roșu, iar pe partea stângă cel al Împaratului Verde. Săptămana trecută au semnat Tratatul de Pace,dar nu va dura mult (fie vorba între noi,se zvonește că deja își fac planuri de asalt). Ei bine! Iată-ne ajunși la Castelul Creatia Mare, cel Mic este în renovare. S-au făcut proiecte de modernizare. (cica gresia-i de aur...că na,nu vrea nimeni gresie de argint-“standardele îs prea mari”) Acum doi câte doi, chiar dacă suntem numar prim, (dar cine mai numără) faceți stânga și mergeți tot înainte. Aici este biroul Reginei Creația și chiar după colț este biroul Regelui Creația. De aici, trebuie să vă descurcați singuri să ieșiți pentru că nu vă pot ajuta. Găsiți “Calea spre Lumea de Dincolo”. Succes! După ce am plecat, copiii au rămas singuri. Unii erau panicați, iar alții... Curajoși (zic ei... că eh, nu toți sunt sinceri - suntem copii, mai avem multe de învățat, dar asta este altă problemă pe care o vom dezbate altă dată). Ceva era ciudat! O singură fata s-a remarcat,dar nu prin “curaj” ci printr-o aură de mister stranie. Aceasta era foarte retrasă, emana profunzime pură și era de asemenea foarte interiorizată (mă întrebam într-una când va izbucni, dar nu se grăbea). Ea era îmbrăcată într-o fustă roz șters, dresuri negre, o bluză neagră cu bazoane și cu un desen abstract pe ea și mai avea și un pandaniv cu o pană, destul de ciudat (ce îți capta atentia). Era foarte atipică. Ochii negri și buzele roșii aprinse, Iar părul lung, negru, drept întorceau mereu capetele tuturor. Ea a luat-o pe o cărare întunecată, lăsându-i pe ceilalți singuri, cutreierând fiecare colțișor al grădinii de trandafiri în care se aflau. Din nou s-a remarcat ceva ciudat... în ciuda faptului că ceilalți erau foarte dezorientați, ea știa exact unde vrea sa ajungă, dar știa exact și cum (acest lucru ne diferențiază în multe privințe). Aceasta fată, Hinata, cum mergea liniștită pe cărare îi ieșise în cale o cheie ciudată, aurie pal, pe care scria Rashida. Nu știu cum, dar ea a știut exact ce să facă cu această cheie, în ciuda faptului că nu o mai vazuse niciodată. Era cheia lumii ei. A porții ce ducea spre lumea de dincolo de granițele mirificului. Această cheie îi conferă deplasarea liberă dintre unversurile paralele. Nu știu cum, sau de ce, dar după ce a luat cheia, Hinata sa schimbat. Își dorea din ce în ce mai mult să cutreiere lumi noi. Ea a dispărut din acea lume, lăsând doar o umbra și amintirea ei acolo. Nu a mai venit sa mă viziteze, a trecut ca orice alt protagonist în poveste lui originală, la alt rang, devenind membră a Academiei Rashida (numele cheii sale unice). Aici a învățat despre tot și încă ceva pe deasupra, cum să-și urmeze visurile și să nu cedeze în fața nici unui dragon (prin “dragon” se înțeleg personajele negative din lumea reală, dar și fantastic). Prin acest personaj mi-am descris lumea și idealul, lăsând la o parte detaliile nesemnificative pentru mine chiar dacă uneori toți cădem răpuși (prea rar) de așa ziși dragoni. Baftă în căutarea cheii voastre (în caz că nu ați gasit-o încă)!

Ecouri literare

Nr. 11

MENŢIUNE

Vasilică Paula, clasa a V-a, Şcoala Gimnazială Nr. 1 Bălteni, Prof. Ionela Bejenaru

Gache Sebastian clasa a V-a, Şcoala Gimnazială Ivăneşti Prof. Roşu Anca Flavia

România

Omul de zăpadă

România este țara Omului care nu simte povara Muncii câmpului Atunci când soarele dogoarea-și revarsă asupra trupului Nici când vântul suflă până-n vizuina lupului Iubită de toți, în tot și în toate, Aleasă mi-i țara în suflete bogate!

Într-un colţ alb de livadă Râde omul de zăpadă Poartă-n cap o oală veche Rasturnată pe-o ureche. Iar copiii în jurul lui Cu obrajii roşiori Cântă şi se bucură

CADRE DIDACTICE PREMIUL I Înv. Hondru Cornelica, Şcoala Gimnazială ,,Alexandru Ioan Cuza” Vaslui

Creangă, Eminescu… miracole, amintiri Să nu uităm că Eminescu a existat într-adevăr, să nu uităm că ar fi putut sta la aceeaşi masă cu noi, că ar putea fi acum, mai multe ca oricând viu şi prezentat, că ar putea fi aici. Să nu uităm că ei au fost, sau mai bine, să nu uităm că ei sunt şi vor fi. Că s-a numit Eminescu, sau Creangă, sau Caragiale, sau Slavici, că s-au numit lumină, sobrietate, vervă şi putere, au fost copiii unui secol atât de darnic pentru ţara aceasta de doină şi de cer şi de lut. Ei sunt coloane de piatră pentru templul nostru de încredere şi speranţă, sunt oamenii noştri purtând mări de lumină sub pleoape. Au sprijinit cu palma întinsă cerul pentru ca să nu ne doară şi să nu ne apese vreodată. Luna sunase în colţul plopilor fără soţ şi poetul îi număra... unu, doi... îi număra... cu multă dragoste îngemănată cu neliniştea purtată în suflet, cu adâncă mirare te soarbe spre codrul albastru, pe cărarea vrăjită de flori de tei. Departe, la Ipoteşti, toate lucrurile au încremenit de-a vreme, şi când vine zăpada, pădurea tot nu crede, şi tot îl mai aşteaptă cu zbor de păsări pe buze. Poate că totuşi n-a murit... Ce te legeni... inima mea, fără vânt şi fără ploaie. Parcă numai departe se mai aude cornul sunând, departe, aproape, departe... Pământul respiră adânc uneori, şi dacă asculţi atent e-n răsuflarea lui freamăt de bătălie, şi „călăreţii umplu câmpul...” şi „pe copite iau în fugă faţa negrului pământ”. Şi dacă asculţi atent e-n pacea lui o adierea de cântec „Ce-ti doresc eu ţie,dulce Românie”. Şi dacă asculţi atent, auzi paşi mici sunând pe prundul Ozanei. Nu mai umbla desculţ, Nică prin livezi, nu mai alerga peste pietre rotunde! Nică... Nică... Paşii tăi mici ne-au coborât în suflet şi se aud: lipa-lipa, de parc-ai trece râzând, cu „părul bălai”, peste copilăria fiecăruia. Mai ieşi şi râzi la soare, până se tulbură soarele de râsul tău, nu te duce departe, că-n sat Smărăndiţa popii şi-a pus basma înflorită şi te aşteaptă să vii. Copilăria blondă, tărâm inefabil al primelor miracole, e toată în amintirile lui, adică amintirile noastre. Şi dacă asculţi atent, auzi până şi liniştea oraşului toropit de căldură, pe la amiază, când în sfârşit Tache şi Lache şi Mitică au ajuns acasă, după discuţii înfierbântate despre soarta ţării, purtate cu competenţă în faţa

Ecouri literare

Nr. 11

unei halbe de bere. Căldură mare, dom’le! Căldură mare! Birjarii au aţipit tot aşternând un client şi morfolesc vise frumoase despre un bacşiş bun. Doamnele se pregătesc toate „five o’clock tea”. Un reporter adună ştiri senzaţionale pe o bancă în Cişmigiu. Pălăriile albe de pai au rămas cu borurile pleoştite de soarele care din când în când îşi face de cap. Şi dacă asculţi atent, urechea prinde zvonuri tocmai din Ţara Ardealului; acolo munţii sunt grei de balade şi poveşti, o moară fără noroc taie cu aripile luna, când un bărbat cu ochi verzi şi cu cămaşă albă, cu floricele îşi alungă calul peste drumurile pustii. Un bărbat cu ochi verzi strânge căpăstrul şi încruntă sprâncenele şi se vede că-i om rău după cum îşi roade şi se vede că-i om rău după cum sparge zările, tot una cu calul în spume. La „Moara cu noroc” banii curg valuri, cu mâinile care tremură şi-i pipăie nu mai sunt curate şi aspre, căci între galbeni şi om se strecoară o umbră de sânge. Ne-am obişnuit să vorbim despre dragoste cu vorbele lui Eminescu. Ne-am obişnuit să vorbim despre copilărie cu vorbele lui Creangă. Ne-am obişnuit să vedem oraşul pe la 18... prin ochii lui Caragiale. Şi ştim că satul transilvănean e în Slavici, cuprins în sufletul lui, aşa cum păsările sunt cuprinse în cer. Nu trebuie să fie aici, aproape, pentru ca să fie cu noi. Ne leagă de ei pământul, ne leagă adânc, pentru că ei au trecut pe aici, pentru că ei ne-au croit cărare peste hătiş şi mlaştini, pentru că ei au rostit înaintea noastră cuvinte, le-au rostit mai frumos şi mai apăsat și foarte româneşte. Călătorind pe drumul acesta şerpuitor, întorc capul şi nici nu ştiu de unde porneşte cărarea, şi nici nu ştiu unde-au rămas răscrucile vechi; câmpia adună toţi paşii în firul subţire al drumului. Întorc capul cu zâmbetul călătorului ostenit care simte că şi-n el se împlineşte cărarea. S-adună în mine cuvinte şi „când privesc zilele de aur”... nu marea visului mă soarbe, ci oceanul imens, adânc, cu tot cerul cuprins în apele mici.

PREMIUL al II-lea Înv. Solomon Anamaria, Şcoala Gimnazială ,,Alexandru Ioan Cuza

În vis Poezia se scrie Cu creionul viselor Pe o coală de hârtie Curcubeu. Inima mea cântă Într-un câmp de romaniţă Cu o domniţă Cu ochii ca mura, Fragedă-i gura, Faţa-i ca spuma, Încântată-i inima, Fragedul trup Zici c-am să-l rup. Se spulberă roua În ziua zorului Şi visul pleacă Rătăcit.

PREMIUL al III-lea Prof. Maria Cârlescu, Şcoala Gimnazială ,Mihail Sadoveanu’’ Vaslui

Teiul – timp Orice încercare de a rupe cu filonul tradiţional, de a separa sentimentul naturii de acela al iubirii este sortită eşecului. Întotdeauna dragostea în poezia lui Eminescu se desfăşoară în mijlocul naturii, învăluită de florile de tei şi de razele lunii, elemente ce alcătuiesc ambianţa preferată a manifestărilor eului poetului. De sorginte folclorică, concepţia lui Eminescu despre osmoza om – natură se regăseşte în nenumărate poeme. Ca şi în folclor, copacii şi animalele “vorbesc” despre iubirea pe care au ocrotit-o (Freamăt de codru, Povestea codrului). Martoră statornică a iubirii, loc de refugiu al tinerilor şi cadru al desfăşurării idilelor, confidentă a bucuriilor şi tristeţilor poetului sau prezenţă consolatoare sunt ipostaze variate ale prezenţei naturii în poezia eminesciană. Pădurea, element central al liricii marelui poet îi înţelege perfect sufletul ca în poezia O, rămâi : “Ale tale doruri toate/ Numai eu ştiu să le-ascult …”, dar teiul este o prezenţă simbolică, atât pentru legătura om – natură, cât şi pentru relaţia acestuia cu timpul “copacul ca stare”, cum îl numea Petre Ghelmez.

Ecouri literare

Nr. 11

În Freamăt de codru implicarea teiului în viaţa îndrăgostiţilor este evidentă: “Teiul vechi un ram întinsa,/ Ea să poate să-l îndoaie,/ Ramul tânăr vânt să-şi deie/ Şi de braţe-n sus s-o ieie,/ Iară florile să ploaie/ Peste dânsa.” Prezenţa “teiului vechi”, cu existenţa care se pierde în timp, în ere mitologice, subliniază ideea eternităţii comuniunii omului cu natura. Totul e prezentat familiar, cunoscut, obişnuit, presupunerea devine convingere: teiul “a întins un ram”, pe care ea sigur o “să-l îndoaie”. Ramul este “tânăr”, în opoziţie cu “teiul vechi”, tocmai pentru a sugera veşnicia naturii, continuitatea existenţei şi deosebita ei putere de a se reface neîncetat. Ideea e susţinută de simetria: “Teiul vechi…” în primul vers şi “Ramul tânăr…” în cel de-al treilea, ambele sintagme la început de vers, dezvăluind existenţa în paralel a noului cu vechiul, fără a sugera o dispariţie posibilă a acestuia din urmă. “Teiul vechi”, “ramul tânăr”, florile, alături de îndrăgostitul rămas singur o aşteaptă pe ea: “De unde eşti revino iarăşi…”. Chemându-şi iubita, tânărul din Lasă-ţi lumea… îşi imaginează natura ca un ecran protector: “Nime-n lume n-a s-o ştie…”, “Nime-n lume nu ne simte”, numai stelele, umbra copacilor, iar atmosfera e edenică: “Eun miros de tei în crânguri/ Dulce-i umbra de răchiţi/ Şi suntem atât de singuri/ Şi atât de fericiţi”. Invitaţia este de a se cufunda în atemporal, într-un timp mitic, unde dragostea poate fi eternă şi de o intensitate deosebită, ca şi prezenţa parfumului de tei. Un superlativ exprimat simplu, în superbul limbaj eminescian: “Eun miros de tei…”. Floarea de tei şi parfumul ei constituie o sublimare a regnului şi astfel arborele atinge starea supremă de puritate şi poate fi sanctificat, de aceea este numit “teiul sfânt”: “Deasupra-mi teiul sfânt/ Să-şi scuture creanga”. Aşa afirma Eminescu în strofa a II-a a elegiei Mai am un singur dor, unde dezvolta ideea umanizării universului, substituind bocetul tradiţional cu participarea elementelor telurice. Însingurarea eternă a omului de geniu îi deschide calea accesului la sublim – “mai am un singur dor” – domeniu accesibil doar cugetului, prin oprirea timpului exterior şi cufundare în mit, într-o durată eternă. În poezia eminesciană există şi ipostaze ale timpului, întruchipat în floarea de tei, în mirosul de tei, în creanga de tei. Bianca, din poemul Făt – Frumos din tei ajunge “Lângă teiul ‘nalt şi vechi”, sugestie a timpului etern, iar tânărul văzut de aceasta are “Flori de tei în păru-i negru…”. Doborâte de timp, florile s-au scuturat înstelând părul unui tânăr, nuntindu-l pe acesta cu timpul. Şi în Dorinţa, florile de tei sunt starea materială a timpului, sugerând mişcarea perpetuă, zbaterea, existenţa: “Flori de tei deasupra noastră/ Or sa cadă rânduri–rânduri”, iar repetiţia substantivului sugerează tocmai continuitatea. Florile de tei - ca metaforă a timpului ce se adună în noi sau se depune peste noi - se regăsesc şi în Strigoii, căci în drumul său, Arald însoţit de Maria, întâlneşte spaţii în care mirosul este adormitor “Căci vântul adunat-a de flori de tei troiene/ Şi le aşterne-n calea reginei dunărene”. Acea creştere a timpului, dar fără întunecarea din Trecut-au anii este prezentă şi în Povestea codrului: “Adormi-vom, troieni-va/ teiul floarea peste noi” sau în Scrisoarea IV: “Iară tei cu umbra lată şi cu flori pân’ la pământ/ Înspre apa – ntunecată lin se scutură de vânt/ Peste capul blond al fetei zboară florile s-o plouă…”. In cele de mai sus, am evidenţiat doar câteva ipostaze ale timpului întruchipat în “teiul vechi” şi “sfânt”, dar mai ales în creanga sau ramul de tei, în floarea de tei care emană inconfundabila aromă ce poate alina sufletele suferinde sau îi poate bucura, în fiecare primavară, pe cei îndrăgostiţi. Teiul, element al codrului, preferat de poet, este un arhetip al unei naturi arhaice, transfigurat în zeci de ipostaze, graţie lirismului profund al poetului şi sensibilităţii sale unice în literatura noastră. Rafinamentul îmbinării imaginilor cromatice cu cele olfactive, vizuale sau dinamice e o altă coordonată a originalităţii versului eminescian. Poate că destinul a fost cel ce a influenţat viaţa unui geniu, desfăşurată între două coordonate temporale dominate de mişcarea albului - naşterea la 15 ianuarie, iarna, anotimpul fulgilor de nea şi stingerea sa, la 15 iunie, vara, după căderea florilor de tei.

Ecouri literare

MENŢIUNE Prof . Albu Liliana, Şcoala Gimnazială nr. 2 Huşi

Rugăciune Ce seară friguroasă, Ce seara zgribulită. Cad fulgii revoltaţi Se ceartă cu-a lor fraţi. Ce seara friguroasă, E una dintr-o mie. Iar cei ce nu au casă Se-agită prin oraş. Aşa era fetiţa Desculţă şi sărmană, Pierduse pe-a ei mamă, Iar tata n-o iubea.

Nr. 11 Luaţi-o de mânuţă Şi încălziţi-i faţa Şi-o încălţaţi frumos. Luaţi-o de mânuţă Şi-i arătaţi căldura Şi-i arătaţi lumina Din bradul luminos. Şi îngeraşi-ţi cântă Şi ei îti dau lumină Îţi dau lumină caldă Şi gândul cel duios.

MENŢIUNE Educ. Alexandru Gabriela, Şcoala Gimnazială ,,Ştefan Ciobotăraşu’’ Lipovăţ

Fecior la coasă

Căci dis- de -dimineaţă, Prin frig şi prin zăpadă O trimitea de-acasă, El bea şi ea cerşea.

Ce milă mi-e de tine, tată, Când singur tu te duci la coasă... Mai bine rămâneam la plug, Mai bine rămâneam acasă...

- Ce viaţă blestemată! Spunea acea fetiţă. E greu fără de mamă, Iar tata n-o iubea.

Hoinar prin lumea asta rea, Eu am tot stat , tătucă dragă, Mai bine rămâneam fecior la plug, Mai bine rămâneam la coasă.

Cu mâna îngheţată, Cu faţa răvăşită, Desculţă şi bolnavă Cerşea acea fetiţă.

Şi cât de dor îmi e de tine, tată, Când mă gândesc că singur ai rămas acasă, Aş fi dorit să fi rămas la plug, Să fi rămas fecior la coasă.

Voi oameni fără milă, Indiferenţa voastră Omoară şi distruge Acea mică comoară.

Nu mă fi dat de lângă tine, tată, Nu mă fi dat de-acasă, Era mai bine să fi rămas la plug, Să fi rămas la coasă.

Luaţi la voi fetiţa Şi-i daţi un colţ de pâine Căci îngeraşii cântă, Ei cântă pentru tine.

Dar anii au trecut de-a valma, Mă uit la tine, ai îmbătrânit. Acasă ai rămas numai cu mama! De ce m-ai dat de lângă casă! De ce nu m-ai lăsat la coasă?

Luaţi copilu-acela Şi-l îmbrăcaţi frumos. Căci îngeraşii-ţi cântă, Îţi mulţumesc frumos. Voi oameni blânzi şi buni

Să fi muncit noi amândoi ogorul , cu plugul şi cu sapa, Să fi rămas sprijinul tău şi stâlpul tău la greu... Nu mă fi dat de lângă tine, tată, Să fi rămas la plug, la oi, să fi rămas la coasă...

Ecouri literare

Nr. 11

MENŢIUNE Prof. Ilaşcu Doiniţa, Şcoala Gimnazială Ivăneşti

Dreptul copiilor la o viaţă mai bună Era o zi de iarnă friguroasă. Priveam pe geamul meu îngheţat oameni grăbiți. La coltul străzii era acelasi copil pe care îl vedeam mereu. Era firav cu hainele murdare și ghetele rupte cu mâna întinsă la trecători să îi dea ceva de mâncare. Unii oameni se opreau și îi dădeau câte ceva iar alții îl priveau disprețuitor. Unii nici măcar nu-l băgau în seamă. Lânga el avea o pungă în care punea ceea ce mai primea. Atunci mi-am adus aminte că am câte ceva pe care le pusese mama în debara ca îmi rămăseră mici. Le -am pus într-o sacoșă alături de niște mâncare și câteva fructe. Eram grăbită. Speram să nu fi plecat. Când i-am dat sacoșa, pe fața lui tristă a apărut un zambet. L-am întrabat ce se întâmplă cu el și dacă se mai duce la școala. Iar el a început să-mi spună povestea lui tristă. Mama lui murise cu un an în urmă.Tatăl lui era un om leneș și rău. Își pierduse serviciul și nu îl mai lăsa la școală pentru ca nu avea bani pentru cele necesare. Banii care îi câștiga el din cerșit tatăl lui îi pierdea la jocurile de noroc. Odată când baiatul a zis că îi este foame, el i-a spus să se ducă la cerșit apoi, a țipat la el și l-a bătut. El s-a săturat și a plecat. Așa a ajuns el pe stradă, la mila trecătorilor. Eu nu am știut ce să mai zic. Mi-am luat rămas bun de la el și am plecat în casa. Când am ajuns în casă, nu puteam să mă gândesc la nimic altceva decât la el, imi era milă. M-am gândit și i-am zis și mamei să îl luăm în casă la noi. Ea a fost de acord. A zis că orice copil are dreptul la o casă, o familie, la educație, dar mai ales, la o viață mai bună. M-am dus jos la el și i-am zis vestea bună. Prima dată pe ochii lui plini de lacrimi a apărut o strălucire. Când m-am pus în pat nu puteam să îmi scot din minte că sunt copii atât de nefericiți. Adulții nu știu că ei au nevoie de hrană, îngrijire și de o educație bună. Cum pot să trimită copii la cerșit. Să trăiască doar din mila trecătorilor. Suntem tot copii indiferent de nationalități, frumoși sau nu, cuminți sau mai zburdalnici, deștepți sau nu. Eu am salvat un copil, dar sunt mult mai mulți. Salveaza și tu cum am făcut eu!

MENŢIUNE Prof. Roşu Anca Flavia Şcoala Gimnazială Ivăneşti

Amar Drumeag fără ţintă … Iluzii deşarte, Mormane de fantasme Deşert de idei, Neconcordanța Gândului cu fapta Cu haos plutim Neîncetat renăscând Cu amar…

Ecouri literare

Nr. 11

Alina TANASĂ Femeie!

Iadul întrebărilor

Mi-au răpit aproape toată vlaga aceleași sâcâitoare întrebări cine sunt, de ce exist? Am cutreierat Adesea ești totul, alteori mai nimic toate cotloanele ființei Grădină bogată ori câmp pârjolit sădind chemări Avere de preț sau dar mult prea mic Prin anotimpurile pentru răspunsuri... Când om adorat, când de-un altul hulit. care și-au îngropat adânc urmele. inimii... Ce călătorie sfâșietoare! Tu ești un azi, un maine și-un ieri Nici că-i întrezăresc finalul În tine s-a înghesuit natura toată Apa ce stinge ori foc și scântei poate doar sper Ziua ți-o-ncepi printre cireși în floare Stăpânești fericirea, te-ngenunchiază să-l sper... Și primăvara ta se face vinovată dureri Dar și popasurile m-au vlăguit De-a-mi insufla dorinți de sărbătoare. Ceri, oferi sau furi ca dreptul să-ți iei. fără pic de îndurare, Înspre amiază norii ți se-adună, chiar mi-au Ești cântec de jale, poezie, baladă Iar cerul calm iși pierde strălucirea dat mai mult de lucru Oare despre tine ai tu vaga idee? Aduce vântul ce seamănă furtună cu mine. Scut de temut ori luptător fără spadă Pe unde-tț vei adăposti iubirea? În timpul unuia dintre ele Din nimic tu faci totul, femeie! pe când lâncezeam Și seara ta se scaldă printre frunze și-mi staționasem tainele Ce caută orbește pământul să-l în podul palmei, îmbrace, Înstrăinare de sine mi-am descoperit profesia În drumul lor ți se lovesc de buze... - totul are un început Tu le ignori, le lași să cadă-n pace. Răsună liniștea în voie împrejur sunt de profesie om Vreascuri arzând în foc o intonează, și obiectul trudei mele Dar noaptea... atunci ți-e cel mai frig Topesc în ele parcă tot din jur este sentimentul Zadarnic inima te roagă s-o-ncălzești, Am și uitat de-i seară ori amiază. înșelător, devorator, înălțător, Degeaba să te-acopăr de printre fulgi te mai ieri ateu strig Păstrez și-acum mireasma ta pe azi profet, pleoape, iar maine... Trecutul tot mai aprig toarce, Apă și foc voi vedea Din depărtări mi te aduce-aproape la următorul popas. Și-mi otravește clipele de pace. În timp ce eu sunt focul însetat de ars Prea multă viață Care mocnește ostenit de dat scântei, zace gemând în mine! O floare! am și uitat-o pe pervaz... Tu îmi ești apa care mi-a rămas M-a tot strigat petala-i tremurândă... În lemnele ce-au plâns că nu le vrei. Dar eu... nici nu mai știu ce-i azi Mă va ierta biata făptură blândă? De ce-om trăi atât de diferiți?... De tu fierbi, eu doar mă încălzesc, M-am rupt din efemer, din mers Dar nici dușmani și nici iubiți În ochi abia mai pâlpâie lumini, Nu devenim în traiul ast’ lumesc. Trăiri răzvrătite nici ca s-au recules Și mă tot pierd de oameni... ce De-ar fi să ardem amândoi deodată străini! Și să ne stingem în aceeași clipă, Mi s-ar simți și flacara-alinată Și n-ar mai face, de apa ta risipă. 28 Vulcan aprins cu lava nimicitoare Furtună-n delir și dulce curcubeu, Infern de temut și paradis în floare Gând statornic și gând derbedeu.

Ecouri literare

Vremea mea Mi-am culcat urechea stângă-n poala vremii S-aud cum picură scurgerea neîntreruptă Și cum suna susurul izvoarelor tăcerii Ce șiroiesc prin pace și prin luptă. Mă-mbrățișează-un vânt călduț de vara Adiind la tâmple încrederi răzlețe, Un nor rătăcit mă picură-ntr-o doară Vrea de spaima ploii ca să mă dezvețe. Ah, timpul meu e total contra firii Pe zăpușeala simt în mine cumplit ger, Nu am putere să-i pun botnița pornirii Timpului... cel mai laș, fricos străjer.

Adrian Botez PRECAUŢII NOSTALGICE a fost o zi în care păsările îmbufnate – nu conversau cu ceţurile apoi veni o noapte în care bubuiau ecourile inimilor înşelate nu mă-nţelegeţi greşit – dar mi-e greu să explic cum de greierii scot flăcări din nimic – şi cântă ceea ce marii compozitori ai astrelor nici nu pot imagina c-ar fi posibil de ars – scormonind în cenuşa stelară ...a fost o zi – acum e noapte – şi claxoanele verii-au tăcut: brusc – dar cu mari precauţii nostalgice ...vâjâitul regesc al nebunilor - costumaţi în turbări automobilistice - a întemeiat ardente şi vaste religii – deci uşor de stins alergii şi cumplit decadente poeme - niagare de cabotine orgii ...e atât de credibil că bufniţele şi-au predat cenepe-ul celest – şi s-au cernit sardonic-convenţional - de bon ton nu mai ajung la tâmplă cu gândul – nici cu pistolul - şi gândul se răzbună – firesc – împuşcând zâne - îndrăgostindu-se de

Nr. 11

Târziu Pentru iubirea mea-i târziu Și-ntunecat... și frig... și ceață, Doar el, pământul, pare viu Ca o eterna dimineață. Trecură vremi, trecură-n tot Iar ce-a rămas e vestejit, Să mai pricep ceva nu pot Căci ce-a fost eu... azi a pierit. În jur e-un crater trist, imens E-o ceață densă, tulburată În nări inspir doar praf de mers Al omului ce-am fost odată.

Timpul... Martor imparțial, confident loial prieten de nădejde și tartor în același... el... își deschide fereastra pentru a întrezări râvnite alinări, dar închide ușa-n nas încăpățânatei dorințe de a-l opri. Timpul... deși nestatornic și adesea infidel... m-a împins pe muchia acceptării Și culmea! sunt pe punctul de-a mă-ndrăgosti! M-a fermecat prin dărnicia lui Într-ale uitării.

mari carteluri ale cuvintelor lipsite de inimă: e vară – deci nu vă aşteptaţi decât la înfrângeri şi frângeri - continue - ale luminii azurului sfânt – pleoştiri ale cozilor de păun – amendate de paradisiace poliţii ...vin valuri de dor şi dorinţe private – iar frunzele îngălbenesc şi se scorojesc de gelozie şi mistice flăcări nimic nu se vede din nunţile aerului – ale incandescentelor nestemate insecte arborescente prin delirante coşmare - dar nici măcar din ura mocnită-a sidefului urgisit – exilat în aleutinele scoici - nici măcar din viteza gregară-a maşinilor de făcut gheaţă – pe care să-şi frângă dansul miriade de luni şi de stele ...nu voi mai apuca luceafărul de dimineaţă – din vârful înzăpezitului munte-al luminii dar cântecul meu de repatriere va fi zbârnâit întru nesuferita zăpuşeală-a extaziatelor – entuziastelor – exploziv irizatelor păcate de-o noapte: nu doar că putem trăi dimpreună cu ele – dar le şi aplaudăm în surdină – le adorăm şi de ce nu – ne-nchinăm lor - printre aprinsele şoapte-ale morţii servile ...nu voi mai apuca să vă spun cum a fost la banchetul divin – dar e atât de uşor – atât de plăcut de ghicit că nimic din ce-i rău nu-i prea greu

4 august 2012

Ecouri literare

Nr. 11

CÂNDVA cândva – pe aceste meleaguri oameni iubeau cândva – pe aici treceau regi şi sfinţi cândva – sori pe-aici se-ntreceau - rânchezau cândva – râdeau şi cântau pe-aici zeii-părinţi ...lacrimi de lună erau distilate şi orbii pe harfe se răstigneau ştime în valuri jucau răzgâiate flăcăii - pe numele-adevărate le strigau – le iubeau - le mirau – le răpeau pe când la urechi şi în păr le şopteau poveşti şi minuni auriu-deşucheate ...au fost veri frumoase pe-aceste tărâmuri pescăruşii scriau epopei peste ape centaurii beau - de copite să scape cobolzii ţeseau la covoare de rime scântei luminau mu nca-ntinsă pe rinuri

...cine mai ştie pe unde sunt astăzi duhuri-păianjeni - împletind nostalgii nu mai suport să văd oameni – când ştiu că mărirea nu stă-n coroanele reci: cununìi nu se mai fac – sfinte – decât dacă-nchizi ochii şi-asculţi – cu auz de-odaliscă - -adâncirea în foşnetul feciorelnicei – unicei rochii visate: aceea-a celestei regine – Uimirea aceea-a veşnicei Izvorâri Amânate ...cine mai ştie – cine mai ştie unde e sânge – unde e glie unde sunt vise – unde-i chilie unde sunt valuri – unde-i beţie unde e viaţa – sorbind curăţie... unde e cer şi unde-i otravă unde-i regina cu rima bolnavă... ...cine mai ştie – cine mai ştie dacă măcar ea-lumina e vie dacă la patu-i veghez poezie... cine mai ştie – cine mai ştie...

mucles

Vali Niţu Din volumul Fluier de anotimp 2011

monoclul şi seminţele căldură mare mon cher la tarabele din piaţa centrală doar o gâscă ţine ritmul cu maneaua să moară tata a doua oară la umbra nepăsării trec gradaţii iar coana mare de la taraba cu pepeni puşi pe piept dă să le zică ceva dar apare unul cu rang la gât cu lanţul gros de câine şi tace se aude un lătrat de javră după un geam întredeschis dintr-o limuzină albă o mână păroasă cu ceas aurit şi ochelari cu rame sclipind aruncă fluent coji de seminţe printre dinţii de viplă se duce şi ziua sub tarabă să vadă unde s-a pierdut o lume demnă dintr-un alt timp cu ceas de buzunar şi monoclul şic.

mă doare... parţialitatea unor cavaleri ai fluierului care dau de pământ cu cei ce stau departe de bisericuţa minusculă construită de pupăcioşi în piaţa centrală a operei de două parale iar cu mătănii schimonosite de dragul unei cruci pupă poala popii...

mulţumesc am păşit peste încă o zi ajutându-mă cu un pod arcuit din umerii tăi reazem mi-a fost zâmbetul dimineţii tale şi îmi cer iertare că doar am şoptit mulţumesc m-ai luat în braţe şi am simţit că sunt norocosul din poveştile copilăriei

am refăcut în gând bucuria strângerii de mână şi sărutul uitat pe mine într-o pagină de aduceriaminte demult ieri.

negru şi roşu îmi voi cumpăra ghete ciocate cu carâmbul din piele de porc şi o cămaşă din pânză de Damas să pot fi în trend ca fata mare de la semafor ce-şi trimite poza fardată zilnic cu mov într-un tabloid de mare tiraj şi când se străduia să-şi bage rapid obiectele neprinse în timpul prea mare de aşteptare de pe partea cealaltă a trotuarului desprins de casa cu felinar electric roşu, roşu, roşu.

Ecouri literare

neivitul doctor instabilitate conversii dezechilibre disponibilizări lacrimi împreunate-n barbă dureri adunate de incoerenţa norocului chiar speranţa nu mai are mult de trăit dacă îşi cere cu înverşunare eutanasierea scadenţa „tăiat în carne vie” se precipită ca un vas în derivă iar soluţia este testată cu hârtia de turnesol ce se colorează strigător de roşu de albastru de galben şi iar de roşu un comerciant de pompe funebre cumpără un caiet dictando notează pe cei ce dau avansul şi bate o mărgea sau două în abacul care şeruieşte implacabil zilele rămase înaintea ultimei plăţi plouă şi sfârâie pământul la fel ca omul de întrebările fără răspuns fără noimă când tună şi fulgeră câte un doctor iar el vorbeşte singur pe marginea patului cu gratii albe alunecat în pâlnia unui stetoscop refulat.

neuronul şi berea îşi capacitează un neuron şi-l determină să danseze step la masa bogaţilor dintr-o staţiune montană exclusivistă studiază semantica meniului zilei cu vederea la tiroliană şi auzul la pasul cadenţat al calului de serviciu de la echitaţie se întinde pe un şezlong închis la culoare

Nr. 11 fără perioadă de garanţie dar asezonat cu un prosop viu colorat de fructele exotice soseşte un chelner cu papion alb şi frapiera de inox bineînţeles cu gheaţă descarcă un bax şi neuronul comandă: „o bere pentru calul meu!” de rasă…

şi cred în ele căci duşi am fost la alte porţi mereu ferecate poate că astă-ne uşă rămâne deschisă chiar de am pornit neputincioşi tu dimineaţă spre altă zi iar eu poate poetul unui rost între minus şi plus.

nuanţa din alb

umerii cortinei

crede-mă orice dar nu-mi spune că râde apusul în cea mai plagiată pictură naivă din expoziţia cu vânzare de creiere

joacă viaţa o piesă de teatru în aer liber şi-n fiecare gară pribegie

du-mă la medicul meu de familie ce-şi împachetează stetoscopul cu mâna tremurândîn mănuşile chirurgicale cu pudră de talc împrăştiată pe drumul plâns al dezrădăcinării ca-ntr-o poveste păstrează imaculatul din Albă ca zăpada şi nu-l amesteca cu albul din continentele îndepărtate vei fi surprins de altă culoare

o zi şi eu bună dimineaţa am să-ţi spun ceva cu înţeles şi nu cred că poate fi încifrat în adâncul rebusului ce pare a fi viaţa noastră chiar dacă-i tăcere privirea vorbeşte şi descifrează integrama eu-lui ce poartă iubirea nefardată printre cuvintele toamnei adunate într-un careu magic la început de an şcolar rodul surâde în ghiozdanul anilor am adunat foi culese doar atunci când s-au copt

cortina grea este ridicată pe umerii copiilor din spatele ochelarilor plânşi actul întâi începe cu un moment de reculegere în memoria respiraţiei din culise răzbate un şuierat prelung al unui tren mărfar ce şi-a uitat cufărul pe peron cu palmele bătătorite se aplaudă frenetic ridicarea unui actor din propria-i cenuşă pe scara ultimului vagon se pierde în zare propria iluzie aerul a devenit irespirabil pe fiecare cale ferată umeri...

trupul viu călătoresc cu răcoarea ploilor şi cu mâinile îmi spăl tâmplele de tăcerea tristeţii aş vrea să schimb loja goală cu un loc în picioare aplaudând cu palmele vii secvenţa timpului verde

Ecouri literare

Nr. 11

George Petrovai Cuvinte-ncuminţite X (Pilule fără efecte secundare) 1.Politica internaţională este preocupată în primul rând de descurajarea neprieteniilor dintre state şi abia pe urmă de încurajarea prieteniilor dintre ele. 2.Înţelegerea politică este bastardul rezultat în urma concubinajului diplomatic dintre vrerea celui mai puternic şi respectuoasa supunere a celui mai slab. 3.Când cineva începe să se laude cu faptele sale, înseamnă că nu toate faptele sunt spre lauda lui. 4.Mulţi oameni se străduiesc să dea uitării faptele bune ale semenilor, astfel eliberând spaţiul în vederea stocării şi neuitării întâmplărilor neplăcute. 5.Faptele sunt oglinda omului, chiar şi atunci când acesta se jenează să se privească în ea. 6.Drumul de la intenţii la fapte este atât de lung, încât nu-i de mirare că atâţia oameni recurg la diverse tertipuri pentru a-l scurta. 7.Democraţia nu-i face pe oameni mai corecţi şi mai cinstiţi, ci-i învaţă cum să scape cu faţa curată din năvodul salubrizării sociale. 8.Statul democratic este aidoma unui tren care circulă cu restricţii de viteză. Călătorii grăbiţi protestează împotriva întârzierilor care se tot acumulează, dar mai apoi râd şi se bucură că au ajuns cu bine la destinaţie. 9.Un stat este democratic până-n vârful unghiilor atunci când şi-a însuşit fără cusur ştiinţa de-a promite tot mai mult şi de-a face tot mai puţin. 10.A da ţine de conştiinţă şi educaţie, a lua ţine de instinct social şi neomenia democraţiei. 11.Doamne, ce greu este să fii om şi ce uşor să fii ceea ce eşti! 12.Progresul reprezintă suita de eşecuri prin care omul ajunge să creadă că-i cineva după ce nu mai crede în nimic. 13.Istoria umană este canalul scobit de om în timp, prin care zoaiele viitorului se scurg spre groapa de gunoi fără fund a trecutului. 14.Dacă şi neomenia are un scop, atunci el nu poate să fie decât acela de-a pune în evidenţă omenia. 15.Ocupate până peste cap cu feminitatea şi feminismul, femeile moderne nu mai au timp de fleacuri precum cinstea şi omenia. 16.Căsnicia – o instituţie muribundă, care se menţine în viaţă doar cu energiile eliberate prin destrămarea altor căsnicii. 17.Speranţele de salvare ale omului îşi trag seva din convingerea că, deşi limitat în intenţii, binele este nelimitat în potenţialitate, pe când răul este nelimitat în intenţii, dar cândva i s-au impus limite în potenţialitate. 18.Binele îşi are propria sa povară, pe care nu oricine este pregătit să o poarte cu cinste şi demnitate. 19.Căinţa individuală făcută la timp este cel mai bun leac împotriva căinţei generale. 20.Sensul de deplasare al rugăciunii este întotdeauna pe verticală, niciodată pe orizontală. 21.Verbul a ruga, împreună cu substantivul aferent rugăminte, au o încărcătură telurică şi un sens descendent, pe când reflexivul a se ruga şi substantivul rugăciune au o încărcătură celestă şi un sens ascendent. 22.Când ruga vine de la rugăciune, ea vizează nemărginitul şi trebuie să fie neîntreruptă, iar când vine de la rugăminte, ea vizează mărginitul şi e firesc să fie ocazională. 23.Vai de aceia care asaltaţi de rugăminţi, consideră că-i sub demnitatea lor să se mai roage! 24.Rugăciunea este cordonul ombilical prin care efemerul se nutreşte cu eternitate. 25.Întrucât rugăciunea are o singură rugăminte la cel care se roagă – şi anume ca acesta să-şi deschidă inima pentru primirea lui Dumnezeu, omul zilelor noastre consideră că i se cere un lucru atât de dificil, încât ori nu se mai roagă defel, ori o face în pripă şi de formă, ori se agaţă cu disperare de rugăciune doar în momentele când simte că-i pierdut. Sighetul Marmaţiei, 30 aug. 2012

Ecouri literare

Nr. 11

Pontius Pilatus (Poem dramatic) Întreaga acţiune se petrece în atriumul (curtea interioară) din imensul palat al lui Pontius Pilatus, procuratorul Iudeii. Ca în toate marile case romane, în mijlocul atriumului susură un splendid havuz, iar jur-împrejurul său se întinde porticul acoperit, loc amenajat nu doar pentru destindere şi odihnă atunci când căldura devine sufocantă, ci şi pentru desfăşurarea activităţilor specifice cancelariei celui mai important demnitar roman din zonă: consfătuiri, audienţe, punerea rezoluţiilor, alcătuirea rapoartelor şi a răspunsurilor la adrese. Deşi e dimineaţă devreme şi soarele de-abia s-a avântat pe bolta sticloasă a cerului, deja aerul a devenit irespirabil, semn neîndoielnic că vine furtuna. Deocamdată, înveşmântat în togă albă, cu căptuşeală sângerie, procuratorul se plimbă gânditor pe aleile ireproşabil întreţinute din preajma havuzului, savurând prin toţi porii aerul înviorat de stropii apei cântătoare şi jucăuşă. Trupul ciolănos, înalt şi drept este al unui militar de carieră, care circa jumătate din cei peste 60 de ani şi i-a petrecut pe câmpurile de luptă. Iar capul este al unui roman autoritar, obişnuit să poruncească, de la fruntea înaltă şi ridată, ce face corp comun cu chelia amplă, până la gura cu buze subţiri (semn al răutăţii şi perfidiei) şi mai departe la bărbia puternică (semn fără tăgadă al voinţei şi perseverenţei). Pilat: (aparte) Cu ce răsplată m-am ales că zeci de ani am fost sub arme, ca Roma şi-ale sale norme să-nsemne-n lume un succes? Am fost numit procurator în ţara asta de coşmar, unde chiar soarele se-ncinge cu o furie de barbar, când locul meu era alături de-acest Tiberiu împărat, pe care cu curaj destoinic l-am apărat şi îndrumat să-ntoarcă soarta unor lupte considerate ca pierdute, astfel ca faima-i de strateg cu cea de om să se confrunte. (Căci ştiu atâtea din trecutul acestui ins degenerat, încât ce-n taină se şopteşte, fărâmă-i dintr-un scelerat...) Dar, cum a fost şi va mai fi, amicii-n spate m-au lucrat, iar împăratul nostru drept, decretu-n grabă l-a semnat... Venind aici cu fierea-n clocot la tot ce ţine de evrei, nu-i de mirare că le-am copt-o în lucruri sacre pentru ei, precum ofensa cu plimbatul stindardelor imperiale în tot oraşul şi-n pofida protestelor sacerdotale, ori întâmplarea drăgălaşă cu apeductul şi-a lui plată

din banii Templului, ciupiţi de la o gloată-ndoctrinată...

Mă miră graba-ţi, dar te-ascult cum drag mi-a fost întreaga viaţă...

Cu toate astea, fui vestit că însuşi Ana, Preot Mare, urmează să mă viziteze pentru ceva făr’ de-amânare,

Procula: (cu patos) Balsam divin pentru inimă-mi e vorba ta meşteşugită, dup-acel vis de astă-noapte revelator ca o ursită.

povestea cu acel profet ce-n mozaism s-a opintit, fapt pentru care, zor-nevoie, Sinedriul îl vrea răstignit.

Părea că m-am pierdut pe veci într-un lugubru labirint, ce-apocalipsu-l contura cu-ocheadele luminii de argint.

De parcă eu, nobil roman, mai mare peste regi locali, aş fi vreodată înclinat s-aprob nişte evrei venali.

Şi, negăsind o cale de scăpare, spre nebunie groaza mămpingea, când – ce minune! – vocea auzită s-a dovedit a fi salvarea mea.

Nu ştiu exact cine-i profetul şi nici cu ce-i mai vinovat ca miile de inspiraţi ce ţara bat în lung şi-n lat.

Căci vocea caldă ca omângâiere, din haos la liman m-a scos – un coridor al liniştii supreme, unde şi timp, şi spaţiu sunt pe dos.

Dar pentru că i-a pus pe jar cu mic, cu mare pe rabini, voi fi cu El şi-o să mă lupt cu şeful haitei de haini. Se opreşte când o vede pe soţia lui Procula că se apropie de el în mare grabă. Procula: (foarte agitată) O, soţul meu, ce bine-mi pare că singur eşti şi relaxat! Permite-mi, dar, să-ţi spun pricina ce m-a-ndemnat ca să te cat. Pilat: O bucurie-i pentru mine prezenţa ta de dimineaţă!

Mi-e imposibil să-ţi explic senzaţiile încercate în clipe fără de egal ce-n timp real sunt peste poate: simţeam cum pacea se preschimbă în fericirea mult visată şi îmi doream să nu mă-ntorc în lumea asta niciodată... Plimbându-mă cu încântare pe-acel traseu de paradis, pe un perete am zărit ceva frapant chiar după vis; un peşte desenat în grabă de-o mână nu prea iscusită,

dovadă clară că altceva, nu arta-i ţinta urmărită. Preocupată obsesiv de visul meu cu peştişorul, m-am deşteptat cu noaptean cap ca să dezleg întreg misterul, şi-n grabă l-am chemat la mine pe grădinarul Ieremia, cel care deja aderase la crezul lui Iisus Mesia, ca să m-ajute. El mi-a spus când relatare-am terminat: „Sunt onorat, ilustră doamnă, că neuitării m-aţi redat. Cât despre-acel desen, să ştiţi că-i un simbol uluitor – întâi semnifică botezul, apoi pe-al nost Mântuitor. Căci peşte-i ICHTHYS în greceşte - un acrostih sculptat în fier ce seva-şi ia din Iesus Christos, dar şi din Theou Yios Soter Iar prin traducere obţinem esenţa lui Hristos Iisus, în ipostaza Lui de Uns, ca şi de Fiu trimis de sus”. Niţel stingherită de cele spuse aproape pe nerăsuflate, Procula se opreşte şi oftează. Apoi, mai înainte ca Pilat să poată interveni,

Ecouri literare ea îl priveşte drept în ochi şi continuă cu hotărâre: Aceste lucruri, dragul meu, îmi par atât de însemnate, încât de El, pe-ai noştri zei nemărginitul îi desparte. De-aceea, rogu-te fierbinte, de morţii preoţii-L vor da, să faci tot ce-ţi va sta-n putinţă ca legea să învingă ura. Nu-i drept să fie omorât un om pentru credinţa lui, prin ticăloasa lucrătură cu indignarea vulgului! Pilat: (privind-o cu admiraţie) Nu-ţi face griji, divina mea, că legea poate fi trucată! Ea-i una, pentru toţi aceeaşi şi-i vie doar de-i aplicată... Rămân uimit de zelul tău în slujba noii rătăciri, de parc-aici n-ar prisosi cele mai stranii născociri. Din două, una: dacă-i zeu, Iisus de moarte-i ocolit, iar dacă-i om, nu văd de ce să fie îndumnezeit. Oricum, pe pace tu să fii cu antirabinismul meu, care m-obligă să m-opun chiar de n-aş şti de oful tău. Procula îi mulţumeşte şi pleacă, iar Pilat, deja obosit după plimbare şi discuţie se aşează cu un geamăt pe scaunulpat din portic. De-acolo, cu încântare şi invidie, minute în şir el umăreşte zborul planat şi rotitor al unui vultur. Dar soldatul de gardă intră şi-l anunţă că Ana, marele Preot, împreună cu Caiafa, ginerele său, aşteaptă să fie primiţi. Îi primeşte de-abia catadicsind să se ridice în capul oaselor şi-i invită să şadă mai departe de el, după ce le-a cercetat cu scârbă şi dispreţ îmbrăcămintea bogată şi bărbile încâlcite.

Nr. 11 Pilat: (cu semeţie, după schimbul de saluturi) Nu m-aşteptam, distinşi evrei, să ne vedem aşa degrabă. Ce treburi v-au silit la drum pe zăpuşeala asta oarbă? Ana: (vizibil deranjat de primire şi de apelativul întrebuinţat) Cum ştii prea bine, hegemon, suntem trimişi de Tribunal, ca să aflăm ce-ai hotărât în cazul unui ins banal, acel profet fals şi dement ce tulbură şi-aţâţă gloata şi care pentru noi e demn pe cruce să-şi încheie soarta. Suntem grăbiţi? Cum să nu fim, dacă e vineri, iar sabatul începe-ndată la apus, când noi ne-oprim cu robotitul?! Pilat: (cu autoritate) Verdictul meu îl veţi afla doar după ce voi cerceta pe îndelete-nvinuitul, ca legea să-şi spună cuvântul! Cei doi ies. Îndată după aceea este introdus arestatul: un tânăr înalt, slab şi cu nişte ochi albaştri, surprinzător de blânzi pentru starea în care el a fost adus de furia mulţimii – faţa învineţită, mâinile însângerate, iar chitonul rupt şi murdar.

Ba şi mai mult, ea-i necesară pentru-a Scripturilor plinire, făcând astfel dovada vie că Adevăru-i veşnic prin jertfire. Pilat: (cu ironie) Cum adevăru-i pentru omenire o taină-ntruchipată-n ţel, sunt curios pe unde se ascunde şi cum putem să dăm de el... Iisus: Cu-Aristotel eşti de acord că-ntregul partea o premerge? (Pilat încuviinţează din cap) Aşijderi Tatăl este Totul, iar omul din Întreg decurge. Distincţia fiind făcută, e lesne-acum de priceput că Dumnezeu e Adevărul, surprins prin crez şi cunoscut. De-aceea Tatăl M-a trimis în astă lume răului robită – ca omului să-i fiu chezaş că viaţa-n dragoste-i nepreţuită. Pilat: Deşi îmi pari la minte-ntreg, nu cred că pot să Te-nţeleg: să fii un Om dumnezeit, ori Dumnezeu Om devenit?!...

Pilat: (priveşte îndelung şi cu un început de simpatie pe arestat, îndeosebi după ce-şi dă seama că de la intrarea acestuia, ca prin farmec i-a incetat sâcâitoarea durere de cap) Acuma, arestat, să-mi dai detalii despre viaţa Ta, că poate cu puţin noroc de cruce Te-oi îndepărta.

După discuţia avută, m-am lămurit cam care-i baiul: de când doctrina Ţi-o propagi, rabinii-şi tem punga şi traiul!

Iisus: (cu adorabilă seninătate) Nu sunt surprins de ce aud, că moartea preoţii Mi-o vor, deşi Eu rău nu am făcut chiar nevorbind pe limba lor. 34

Dar legea noastră indulgentă cu-acele crezuri nenocive pentru statala siguranţă, nu vede-n cazul Tău motive

Tu vrei ca răul să-l învingi printr-o iubire necurmată; pe ei iubirea-i alarmează, căci răul este al lor tată.

de iminentă arestare sfârşită prin crucificare;

poţi fi cel mult întemniţat ca vagabond înveterat... Iisus: Eşti generos, ilustre hegemon, c-o soartă mai demult prezisă – Mi-e dat să mor şi-apoi sănvii probă că moarte-a fost învinsă. Pilat: Să înţeleg că Tu înclini spre-a prevestirii împlinire şi că de moarte nu Te temi cu-a Ta supraumană fire? Iisus: Ca Fiu al Celui ce-i etern, sunt izbăvit de-a morţii teamă; dar ea-şi afirmă hărnicia prin ipostaza mea umană. Pilat: Te poţi întoarce în arest, consider cercetarea încheiată! Iisus: (murmură în timp ce este scos de gardă) Suntem extreme-n veci unite de jocul sorţii revelată... De cum iese arestatul, durerile de cap ale procuratorului reîncep, aşa că el dă ordin să nu fie deranjat de nimeni. Pilat: (cu mâinile la tâmple) O, zei, ce crunt mă pedepsiţi pentru puţina mea credinţă! Durerile au re-nceput şi nici curaj, nici iscusinţă n-am îndeajuns ca să decid în cazul lui Iisus prorocul – aleg dreptatea să o apăr, ori preoţimii îi fac jocul? (Când a virtuţii râvnă se porneşte, zeiasca influenţă-i în declin,

Ecouri literare iar sufletu-mbibat cu-nvăţătură de îndoieli trufaşe-i arhiplin...) Nu de sofisme-i trebuinţă în astă chestiune delicată, capabilă să schimbe lumea cum nimeni n-a făcut-o niciodată. De vreau ca peste ani şi ani să nu fiu laşul cel mai mare, am datoria-n public să afirm c-acest verdict e-o crimăngrozitoare. Dar iarăşi zic, nu-i inutil, ba chiar curată nebunie, să mă opun unei voinţe totuna cu ce-i dat să fie, când Însuşi El a afirmat c-o resemnare neumană, că faptele de azi nutrite-s de sânul plin al sorţii mamă? Am încercat şi alteori să mă impun prin foc şi pară şi m-am ales cu eticheta că sunt mai crud decât o fiară. De data asta vreau să ies din confruntarea următoare basma curată orice-ar fi, chiar dac-aş şti că lumea moare. Intră Ana şi Caiafa, care au aşteptat cu nerăbdare crescândă să fie primiţi. Ana: (ţâfnos şi fără a mai aştepta ca Pilat să-i dea cuvântul) Cu nerăbdare, hegemon, vrem s-auzim c-ai confirmat sentinţa dată de Sinedriu, ca să sfârşim ce-am demarat. Pilat: (ironic) Eşti, venerabile, convins c-aşa-i corect să procedez, chiar dacă bietului profet legal n-am ce să-I reproşez? Caiafa: (foarte iritat) Aşa să fie, hegemon, că-i fără vină după lege, deşi susţine că ar fi al evreimii unic rege?

Nr. 11 Păi, uzurparea, mi se pare, nu-i o problemă oarecare – ea îl vizează pe Cezar şi se rezolvă ca atare! De ceasul rău te va-ndemna să-mpiedici dreapta procedură, cercând să aperi mai departe o preanocivă secătură, vom fi siliţi să-nştiinţăm imperialul cabinet, că-naltul demnitar din zonă fraternizează c-un proclet. Pilat: (dezgustat) Sunteţi mai mult decât oribili cu-această oarbă-ncrâncenare ca ţinta faptă să devină oricât ar fi răul de mare. Nu doar şantaju-n cazul meu şi-o crimă etnic asumată de-un for juridic şmecheresc şi-o gloată abil manevrată, ci şi dezordinea firească de nedreptate generată, când clerul prin politică îşi vrea imaginea salvată. Ana: (la fel de înţepat) Ne reproşezi că încercăm să fim ai Romei buni supuşi, chiar preferând o nedreptate dezordinii la care-am fi expuşi? Rămân surprins, Pilat din Pont, de-a ta poziţie ciudată, când ştii prea bine că sentinţa trebuie-ndată aplicată. Răspunderea pentru proces a noastră-i azi şi-n viitor, iar sângele acestui ins evreii-l iau asupra lor! Pilat: (vizibil relaxat, spălându-se pe mâini) Mă simt cu cugetul curat după această precizare, fapt pentru care ţin să fac o necesară îndreptare: o nebunie-i să afirmi că eşti şi zeu şi om deodată;

dar când pretinzi că eşti şi rege, ţicneala trebuie stopată! De-aceea, eu voi ordona să fie-n rege deghizat şi-apoi luat la scărmănat acest erou de mucava. Dă soldaţilor ordinele necesare pentru batjocorirea lui Iisus, după care se întoarce lângă cei doi preoţi şi continuă: Poporu-acum să-l întrebăm cui libertatea i-o va da – preablândului ţicnit Isus, ori fiorosului Baraba? De trei ori Pilat cere mulţimii pestriţe şi zgomotoase să aleagă între Iisus profetul şi Baraba tâlharul şi tot de-atâtea ori aceasta urlă: „Baraba”! Pilat: (aparte) Vai ţie lume de haram! Ce şanse de schimbare ai când visătorii tăi de soi în schimbul leprelor îi dai? Nu mi-i ruşine nici cu mine – niscaiva timp m-am agitat, ca în final să demonstrez că sinele mi-i neschimbat... Sighetul Marmaţiei, George PETROVAI August 2012

Ecouri literare

Nr. 11

Cristina LILA

Ioan LILA

En ce jour, notre enthousiasme Deviens un problème délicat. Ou chacun est acrobate Dans cette lumière pleine de contraste.

Pe crucea din cer mai este o pată Se mai vind păcate la kil sau la bucată ! Păcatul nu e crezul unui oligofren, Din cer alte pacate, mai drastice, se cern

Alors, mes amis, chantent les aromates, Avec ce sentiment suave, Dont nous devenons esclaves, Dans ce monde gourmand' aristocrates !

Le bon goût est comme un rêve , Au Celtill, sous un ciel violet, Pas de pigeons dans ce sonnet ! Tout est bien, on va manger, N’oublies pas et ne le dit jamais, C'est un repas à la française ! 2. On peut dire que c’est juste, Notre rêve d'oiseau: C’est le vin, non pas l’eau, Qui as ce rang d'auguste ! C'est difficile à croire, Qu‘il y ait dans nos pensées... Âpres tout... cela est est du passé ! Mais l'amour, quelle histoire ! C’est important la vie – Oh, on n’est pas des génie ! Mais c'est plein de couleurs Ça fait battre les cœurs ! fin

M-am rătăcit în bălarii Cu flori amare şi tîrzii Tivite-n vara de-o zapadă Cu coapse dulci de mindră fată 3 Şi ce coapse desenate pe un cer muiat în lapte dulci şi mult mai mătăsoase prin hogeacuri tenebroaase pe pre unde m-am pierdut eu, adolescent năuc, le mai simt şi-acum parfumul risipit pe cer ca fumul respirind ardent timpul decadent 4 Şi-acolo, în cer mai am un mister de nedezlegat şi fără păcat dar e dureros ca iarba duios şi încă timid pe cîmpul arid ce v-om seamăna ? Iarba crudă, rea visul dintr-o stea ca ninsoarea grea 5 Şi alunecînd pe umbră vom avea privirea sumbră valsul verii ne va da ritmuri moi de catifea şi subtile fete dulci ce adună stele-n pungi şi mici perle de lumină vino, dar, şi te anină fin

Ecouri literare

Nr. 11

Irina Lucia MIHALCA

Conturul nopţii

În fiecare stea există un suflet

în taina nopţii e-o şoaptă, o chemare, un dor crescut din lumina zilei, - Lasă-te purtat pe aripile visului şi-adu lumina din tine! îţi spuneam...

Priveşte apusul, ascultă sunetul mării, acea sălbatică mare, plină de viaţă, în culori fascinante, care se zbate la ţărm printre stânci! Un ţărm de mare pe care valurile se sparg în mii de bucăţi-destin!

pe firul undelor Asemeni mării suntem - curată şi învolburată, într-o continuă zbatere, calmă, dar în adâncuri de nestăvilit! un cântec adie în poarta viselor, “Frunze pe alei, o frunză pe alee purtată de vânt!” Boabe de rouă la ferestrelor sufletului sunt lacrimile, ai simţit închizând ochii. Broboanele de sudoare ale îngerului nostru ce ne ţine în braţe sufletul, atât de greu uneori! * Din doruri, din nostalgii, din noi, din şoapte, prin umbra chiparoşilor, ecoul din lacrima sufletului nostru, din aripile îngerilor, revine în dansul lunii, Din simţiri delicate, din minţi însetate, tot mai adânc răsună ecoul cântecului... din lacrimi puţine, din doruri multe! *

De asta şi vântul merge pe câmp, are multe de spus, căci acolo, pe câmp, macii nu pot fi îngrădiţi, Cu privirea îi pictezi la lumina stelelor şi a lunii, Cel ce timpul îl are în faţă nimic nu ştie, Tânguirea ta cutremură trestiile iazului albastrelor nopţi, O, despărţire! Adâncă viaţă din umbrele nopţii! Multe petale se aştern peste cărarea pietrelor!... Un ochi se uită pe albia râului ce curge - sufletul ce aşteaptă să treacă râul spre întâlnirea cu spiritul.

“Timpul nu curge pentru toţi într-o singură direcţie! Mai presus de toate există ceva, ceva ce te face să pluteşti, desprinzându-te uşor de tine” ai spus. pagini albe de tăcere există în noi, pe marea vieţii mantia infinitului ne acoperă statura *

Diferă râul de la om la om, diferă aşteptarea şi întâlnirea diferă. Într-un final, toţi ajung dincolo la terminaţie... spre râul Lethe, râul Uitării!

înaintăm în propriul labirint după cântecul lăuntric, visele subterane vor umfla izvoarele ce ne conduc prin anotimpuri în oceanul timpului necuprins

Dacă întinzi mâna mă vei atinge, sunt în umbra ta, - Am întins mâna, îţi mângâi sufletul! În fiecare stea există un suflet, dacă doar o atingi rămâi vrăjit ştii că stelele care sunt culese ajung tot pe cer!

“ O vibraţie ce te înalţă pe scara cerului!” Drumurile recuceresc câmpia mladioasă din noi, doar vântul ne schimbă destinul! îţi şoptea aerul ce multiplica gândul meu în spaţiul mistuit...

Nu noi dăm stele jos de pe cer, trebuie doar să le atingem - iată marele vis al pământenilor! Ajungem să avem şi noi o stea, părţi din noi ajung acolo - lumina noastră!

Ecouri literare

Nr. 11

Dincolo de luntrea visului...

Doar a fi ...

Căutăm până la risipire pierduta literă – drum spre lumină – înflorind printre picăturile durerii...

Era un om a cărui liră desprinsă din mare şi cer îşi continua cântul, (simţea seva dar n-o putea opri din curs) chiar dacă, doar vântul îi înțelege mesajul purtat de sunetele corzilor, ştia că în liniştea serii, ca o luntre ce lunecă, inimă-i cânta ultimele acorduri inspirată din esenţa izvorului ce-i trecea domol prin adâncuri, trăind cursul râului de la revărsare la izvor.

Vor veni şi zorii când vom deschide Marea Poartă a Norilor, Pentru noi atunci vor cânta îngerii, pentru noi sfinţii ne vor însoţi la trecerea râului, fără să-şi ude picioarele! Anotimpuri nedespărţite în care vom asculta cântecul celor două voci îmbinate – copilul şi bătrânul – prin care vor spune cuvântul de început şi de sfârşit – iubire. Tot ce începe mai devreme, sfârşeşte mai devreme... Dincolo de ce se-adună în noi suntem lumini – suflete întoarse la matcă – Această ninsoare de flori e marea întâlnire, O lume de poveste în ochi risipită cu mare dăruire! Totul creşte în cer – o stea, un fluture, o boare-argintată se pierde în lumina undei, Din clipă în clipă, din zi în zi, din anotimp în anotimp, fugim de moartea din noi. Alungă-ţi norii cenuşii de pe albastrul cerului tău! Dincolo de gânduri întotdeauna vom gasi doar dorinţa plângând – suspinul ei! Nicio alee spre tine care să ne grăbească sfârşitul, Nici locul, nici timpul ce înfloreşte floarea şi ultimul drum spre noi! Ne regăsim în cerul de dincolo de cer. Să ascultăm vântul şi cântecul florilor, dincolo de luntrea visului! După ce un fruct se coace cade, ca şi frunzele, ca şi florile, ca şi omul, inima se rupe mai împăcată atunci. Verde crud şi copt şi mort – aşa arată indicatoarele –

indiferent de unde te uiţi, toate duc spre moarte! Spre o nouă altă viaţă... Celălalt trup ~ o nouă viaţă!

…................................................. a porni, a veni, a uita, a respira, a inspira, a asculta, a vedea, a afla, a visa, a păstra, a reda, a privi, a alege, a înţelege, a repeta.... a modela, a gândi, a simţi, a intui, a crede, a trăi, a iubi ... doar a fi - iubire. …................................................... Era un om care nu cunoscuse iubirea, bănuia că-i simţea adierea în clipa închiderii gândurilor în colivia minţii agitate să-şi continue zborul spiralat spre anii netrăiţi prin fantomele perindate în vise. - o lumină stinsă cu primul gând îmbrăţişat de umbrele din faţa oglinzii oarbe În linişte deasupra inimii se deschid ochii de aur divini...

Ecouri literare

Nr. 11

Luca CIPOLLA

MEDJUGORJE, LA REGINA E L'AVVERSARIO Il gatto osserva quieto interrogando le nostre danze d'amore sulle rocce che lacerano i piedi; Vicka ci segue radiosa, con sguardo sbarazzino d'esile dijete. Amica, tutti noi abbiamo una madre e dobbiamo esser degni del suo amore, tu che per la prima volta piangi ed il segnale rende così distanti, moderni, ma le lacrime non sono di coltan. Le cicale smettono di cantare nel freddo mio cuore, Tu che lo svezzi di pensieri arditi e prove come lame di coltello, la luna è ora un sole che pulsa e si mostra integra e nuda ai nostri occhi umili e pacifici, il tuo cuore di madre, forse, luna che si sovrappone alla montagna e ci osserva, noi pensiamo con occhi amabili, e Tu lì, forse.. Sale il nostro calvario ed incita a non sentire dolore, no, no fratello, non è cinismo, è restare assorti, controllati e saldi di fronte alla ruota dei tempi ed alle ferite che incombono lungo il cammino.. Madre, dammi la mano e aiutami a toccare ogni stazione, formella del tuo sentiero perché l'eco d'ogni mistero, l'inciso d'ogni giaculatoria sappia del tuo profumo di viole e di quel raggio che dal Križevac abbraccia il Podbordo e si diffonde nel tricolore della fratellanza slava. Vela questi occhi ed i miei sensi già assopiti ma ancora sensibili al fascino d'una ghaziya nel suo yelek di porpora, la danzatrice mi lusinga nella sua pelle fulgida d'olio e di miele che seduce, il tuo corpo, Salomè, è solo cenere, la spoglia dell'avversario: quale mente usurpi oggi, vile, quale testa reclami che possa galleggiare tra i liquami delle tue cloache ? Cupido dell'ego, ego in persona, quale dardo cela la tua faretra ? Forse tempo e solitudine e ti palesi come astio, superbia, giudizio insindacabile ? Le tue leziose parole assertive m'inducono ad evitare e ti sostituisci a me, esibendo il mio vessillo sul comune campo di battaglia tra bene e male. Sto perdendo, ma seduto su una roccia a soddisfare una croce di legno che non è mancina falciatrice: "Facili alle suggestioni, salvaci dal caos, Kraljica Mira, allontana da noi ogni estasi indotta che propone sogni di carta e ci solleva alteri dalla terra, esitanti; dacci un segno e misericordia, noi che vaghiamo alla ricerca d'una prova tangibile, un po' tutti San Tommaso, noi, naufraghi in tua assenza che spesso non sappiamo chi dorme al nostro fianco e la notte ci teniamo per mano; qui è più facile ascoltarti ma sei ovunque anche se più porte ci dividono, da Malkhut a Keter, alza questo sipario, Madre di tutti, svela amore, umiltà e condivisione - possa captare subito questi raggi di luce - altra esistenza non abbiamo, destaci dal sonno e tienici per mano, non come i brevi bagliori di consapevolezza che la follia ci regala, fa' che sia per sempre e che, liberati dalle catene, un cigno canti per ciascuno di noi. Tu c'insegni che un fiore trae la sua bellezza dall’acqua e dal sole, integri siano il seme e le radici perché abbia grazia e colore. Aiutaci a credere in Te, in ciò che reale non si vede per un disegno che appartiene a tutti perché la nostra coscienza sia come un bimbo da svezzare e crescere in una costante e paziente prova per poter esser degni della luce". Solo, ma tra fratelli che non distinguo, bevo la rugiada dei campi di lavanda, un brillore di specchi le rughe dell'acque, pillole d'amore da un cuore ingrigito di ferite - nonna che m'accompagnavi su un sentiero noto, la corte, le scale, tutto mutato, futuro d'un tempo che s'è fermato - adesso come credere se non trovo equilibrio, se tra bene e male perdo e sbaglio, se nel disturbo io divento il male, se già così rigido e difficile agli occhi dei simili non posso testimoniare il tuo nome, esser da esempio, come credere, Madre, Tu che mi chiedi d'aver forza, avrai un dì misericordia d'un cuore malato?.. Ora che scendo le nude chine di calcare cinte da corone di spine, lieti nella cortina di mille bandiere ove ci guidi e ti chiamiamo in ogni lingua, aiutami, aiutaci a traversare la strada, Madre, non lasciarci indietro ma neppure andar avanti,

Ecouri literare

Nr. 11

Tu, Figlia del cielo, che rivolgi sguardo e parola ai fanciulli, i più piccoli, della verità ricettivi nella loro purezza, assenza di giudizio e disincanto come alvei di roggia della prima acqua sorgiva. Bijakovici è un'arancia sul lato destro della valle, teli di stoffa penzolano dalle baracche dei venditori di croci e santini, la notte impera, chiediamo ad essa la clemenza di risparmiarci l'ultimo respiro nella coperta che dall'orizzonte si dipana; Madre, in quest'ora siamo più fragili e sentiamo più freddo, ci sovrasta lo smarrimento, il timore, ma Tu, rimboccaci le coperte.. Uno zefiro di calce si leva quasi in segno di saluto, "Gospa Majka moja" canta Divan, il dentista, "Gospa Majka moja" Amalia, tossicodipendente, "Gospa Majka moja" Aran, commerciante di liquori, "Zdravo Kraljice Mira" si leva da Alfred, calciatore, Gaudêncio, ex spacciatore, Francine, segretaria, "Zdravo Kraljice Mira" da Ilie, contadino, e David, affetto da disturbo bipolare, "Zdravo Kraljice Mira" da Agnieszka, casalinga, Erzena, ex prostituta, Giovanni, banchiere, e ancora Raimund, malato di cancro, Danica, pasticciera di Zadar, Adelina... Il giudizio è miope dinanzi al velo che cela la verità dell'essere ed io solo col male posso conoscere il bene ? No, Madre, non son degno che Tu entri sotto il mio tetto, ma non lasciarmi orfano tra le schegge del destino.. Vicka riflette lo sguardo di Miryam, ora di nuovo bimba, pietosa ed amorevole.

MEDJUGORJE, REGINA ȘI ADVERSARUL Pisica observă liniștită examinând dansurile noastre de dragoste peste pietrele care sfâșie picioarele; Vicka ne urmărește radioasă, cu privirea ștrengară a unei plăpânde dijete. Amică, noi toți avem o mamă și trebuie să fim demni de iubirea ei, tu care plângi pentru prima oară și semnalul ne reprezintă atât distanți, moderni, dar lacrimile nu sunt de coltan. Greierii încetează să cânte în frigul inimii mele, Tu care o înțărci de gândurile îndrăznețe și dovezi ca lamele cuțitului, luna este acum un soare ce palpită și se arată integră și goală ochilor noștri smeriți și pacifici, inima ta de mamă, poate, lună care se suprapune peste munte și ne observă, noi gândim cu ochi amabili și Tu acolo, poate.. Crește calvarul nostru și ne incită să nu simțim chinul, nu, nu frate, nu-i cinism, e să rămânem absorbiți, cumpăniți și fermi în fața roatei timpurilor și a rănilor care incumbă de-a lungul drumului.. Mamă, dă-mi mâna și ajută-mă să ating fiecare stație, gravură a căii tale pentru că ecoul fiecărei taine, refrenul fiecărei giaculatoria să miroase a parfumul tău de violete și a raza aceea care din Križevac îmbrățișează Podbordo și se răspândește în tricolorul frăției slave. Învăluie ochii aceștia și simțurile mele deja ațipite dar încă sensibile la farmecul de o ghaziya în yelekul ei de purpură, dansatoarea mă ademenește cu pielea strălucitoare a uleiului și a mierii ce seduce, trupul tău, Salomeea, e doar cenușă, învelișul adversarului: pe care minte o uzurpi astăzi, lașule, pe care cap îl reclami ca să poată pluti printre dejecțiile cloacelor tale ? Cupidon egoului, ego în persoană, ce dardă ascunde tolba ta ? Poate timp și singurătate și te arăți ca ciudă, țanțoșie, judecată indiscutabilă ? Cuvintele tale prefăcute și asertive mă induc la evitare și mă înlocuiești pe mine, etalând drapelul meu pe câmpul de luptă comun dintre bine și rău. Pierd, dar așezat pe o stâncă să satisfac o cruce de lemn care nu este o secerătoare stângace: "Înclinați spre sugestii, ferește-ne de haos, Kraljica Mira, înlătură de la noi fiecare extaz indus ce propune visuri de hârtie și ne ridică îngâmfați din pământ, șovăitori; dă-ne un semn și milă, noi, cei care hoinărim în căutarea unei dovezi tangibile, cam toți Sfântul Toma, noi, naufragiați în absența ta care adesea nu știm cine doarme alături de noi și noaptea ne ținem de mână; aici e mai ușor să te ascult dar ești oriunde chiar dacă mai multe porți ne despart, din Malkhut până la Keter, ridică cortina aceasta, Mamă tuturor, dezvăluie iubire, smerenie și împărțire – ca să pot capta imediat razele astea de lumină - altă existență nu avem, deșteaptă-ne din somn și ține-ne de mână, nu ca sclipirile scurte ale conștientizării pe care nebunia ne-o dăruiește, fă ca asta să fie pentru totdeauna și ca, fiind eliberați din lanțuri, o lebădă să cânte pentru fiecare dintre noi. Tu ne arăți că o floare își obține frumusețea din apă și din soare, să fie integre sămânța și rădăcinile ca să aibă grație și culoare. Ajută-ne să credem în Tine, în ceea ce real nu se vede pentru un desen care ne aparține tuturor deoarece conștiința noastră trebuie să fie ca un copil de înțărcat și de crescut într-o probă constantă și răbdătoare spre a putea fi demni de lumină”. Singur, dar printre frați pe care nu îi disting, beau roua câmpilor de levănțică, o sclipire a oglinzilor ridurile apelor, pilule de iubire de o inimă înălbită a rănilor - bunică ce mă însoțeai pe o cărare cunoscută,

Ecouri literare

Nr. 11

curtea, scările, totul schimbat, viitorul unui timp care s-a oprit - acum cum să cred dacă nu găsesc echilibru, dacă dintre bine și rău pierd și greșesc, dacă în tulburare eu devin răul, dacă deja atât de rigid și dificil la ochii semenilor mei nu pot mărturisi numele tău, a fi un exemplu, cum să cred, Mamă, Tu care îmi ceri să fiu puternic, vei avea o zi mila unei inimii bolnave?.. Acum că cobor pantele goale ale calcarului cuprinse de coroane de spini, veseli în cortina de o mie de steaguri unde ne duci și te chemăm în fiecare limbă, ajută-mă, ajută-ne să traversăm strada, Mamă, să nu ne lași înapoi dar nicidecum să mergem înainte, Tu, Fiică cerului, care-ți îndrepți privirea și cuvântul copiilor, cei mai mici, ai adevărului receptivi în candoarea lor, absența judecății și a dezamăgirii precum albiile rigolei primei ape de izvor.Bijakovici este o portocală pe partea dreaptă a văii, pânze de stofă atârnă din barăci ale vânzătorilor de cruci și de iconițe, noaptea domnește, îi cerem clemența de a ne cruța ultima suflare în pătura care din zare se deapănă; Mamă, în ora aceasta suntem mai fragili și simțim mai mult frig, rătăcirea se ridică pe noi, teama, dar Tu, bagă-ne în pat.. Un zefir de var se înalță aproape în semn de salut, "Gospa Majka moja" cântă Divan, dentistul, "Gospa Majka moja" Amalia, toxicomană, "Gospa Majka moja" Aran, comerciant de lichioruri, "Zdravo Kraljice Mira" se ridică din Alfred, fotbalist, Gaudêncio, fostul traficant de droguri, Francine, secretară, "Zdravo Kraljice Mira" din Ilie, țăran, și David, cu tulburare bipolară, "Zdravo Kraljice Mira" de către Agnieszka, gospodină, Erzena, fostă prostituată, Giovanni, bancher, și încă Raimund, bolnav de cancer, Danica, cofetăreasă din Zadar, Adelina... Judecata e mioapă în fața vălului care ascunde adevărul ființei și eu doar cu răul pot cunoaște binele ? Nu, Mamă, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, ci nu mă lasă orfan printre schijele destinului.. Vicka reflectă privirea lui Miryam, acum din nou copilă, miloasă și binevoitoare.

Ion Gheorghe PRICOP La kilometru “0”… tot caut gaura prin care să pătrund în propriul meu paradis;

Și-o pornesc pe drumul acela, sub pecetea blestemelor;

spațiul pentadimensional, sub forma umbrelei, cu lumini de mango și cu îngeri pătrați din Picasso, în care să năvălească vilegiaturi ispitindu-mă cu pârtii de ducă.

atunci ochii mei și-agață lacăte de gene și refuză vederea, mintea ia forma ceții și se dă sclavă risipei, toate și totul se sustrage luminii, cu ghearele rod streașina strigătele;

Apoi ghitare tinere dormind pe coapsele proprii, păduri bătrâne cu povești vrăjite încurcate printre cioate de frasini,

clampele ușilor miaună și e frig de crapă pietrele, casa imi dârdie din încheieturi și-ar fi nevoie de puțină rugăciune de frică;

toate învelite în hlamida de crep a așteptărilor împrimăvărate, pregătindu-se, toate, să le am, de unele chiar să mă bucur,

sosesc pasiunile oarbe cu iatagane, nemulțumirile se vaită de inaniție, carnea mea o vor, plămânii și sângele, și eu mă-ndoiesc, mă ascund, din cămările pâinii mă șupuresc spre habitaclul stingher al unei foste iubiri, timp în care caut

de n-ar fi, de nu s-ar poticni de neputința mea - scroafa de colo, împotmolită în mâl, la marginea râului, la... kilometru zero al derizoriei.

Ecouri literare

Șopârla și soarele Doar visul de se mai zgreabănă de cerceveaua lucrurilor: șopârla primăvăratică pipăie rama cu limba în timp ce astrul urcă-n hlamida-i. tras de caii seninului; tabloul e viu, e aievea, târâtoarea nu se mai satură privind lumina, pân ce retina scrum i se face, până două rânduri de piele arse i-s, și-n năpârlire recade, și dă să se întoarcă, numai că-n spate guri de-ntuneric așteaptă și-o-nghit, și-o zdrumică, rumenă; povestea aceasta pățind-o toți cei ce confundă răsăritul de soare cu arta modernă, poezie strig, fii tu certitudine în partea opusă a ramei, nu noi pe tine, ci tu intuiește-ne calcă-ne, precum o regină victorioasă, pe moaște, și cântă-ne aleluia, predestinare!...

Indecizie...

Nr. 11 La depărtare de un braț, în dreapta și-n stânga cocoașele, care, prin apăsare, ar face să țâșnească glonții esenței lor comunicative, cea țiitoare pe loc, în stagnare, de multă vreme, de multe... Este timp, dormitez, acostat de pasa neagră a indeciziei, când, deodată simt apăsarea pe tâmple a cătarelor... Rece și dur și amar este glonțul patriei sângelui, producători de mari dislocații în osul frunții mele pătrate, din occipital, mustul tigvei țâșnind, creieri și creierași în irosire pe gresii În fine trăiesc coșmarul presiunii ultimative de-a spune ceva, dar nu m-am decis încă pe care cale să o pornesc... Tot așa mai departe... până în zori, când rafale, rafale se pornesc, cuvintele explodând de la sine, și neînțelesurile lumii în care trăiesc sar în preajmă precum cucurigii din tigaia încinsă, mai departe, tot mai departe de mine...

-Vreau să știu cine ești, după felul cum și ceea ce poți să vorbești zice magul, dispărând după perdeaua de nori... Cuvinte, cuvinte, îngerești sau satanice, așezate perechi pe portativul vieții mele pierdute... Unul în fața celuilalt, ca și arme potrivnice, iar în spațiul dintre ele, eu, prizonier, reținându-le dârlogii...

Ecouri literare

Nr. 11

VIS 2

Mihai APOSTU

Totul se petrecea deasupra pieței San Pietro. Am ajuns înaintea ta să contemplu cerul. Aveam cerberul meu cu care te vegheam de departe și cu toate acestea… pentru o clipă ai dispărut. Te-ai jucat cu mine când am coborât din trenul care mă deplasa în catacombele Vaticanului. De acolo drumurile noastre s-au separat. Am încercat să cutreier înălțimile alături de cerber și poate de aceea am ales să urcăm în turnul babilonic.

TRISTEŢEA MEA Nu am nimic de primit, nimic de dat m-am săturat de rapoarte obscure, mi-aș fi dorit să mă fi născut un copac fără sentimente umane, mature. Ploaia și ea mă spală simetric eu din păcate sunt imun la décor îmi plânge cromozomul bezmetic de-aș fi fost născut de o pasăre-n zbor.

Dar parcă… totuși eram într-un loc știut! Tu erai în interiorul turnuluiîn columnă. Între mine și cer nu mai era decât o plajă caldă cu care te-am învelit pentru că între timp te-ai îmbrăcat cu o fotă roșie pentru că între timp te-ai îmbrăcat cu o ie roșie care îți acoperea epiderma fecioralnică. Era întuneric și atunci cerberul s-a aruncat în râul Styx ce era capturat la ultimul etaj al columnei. În cădere ți-a oferit ochii și cu ei ți-ai luminat calea. Ți-am prins mâna fecioralnică și te-am ridicat spre cer.

Între mine și lume e o prăsilă de câini mă credeam invincibilul lumii, dar periodic îmi adun durerea în mâini încercând să joc șah cu nebunii. Ce pot face când știu că și eu voi pleca în confuzia asta, demult agramată demiurgic mă rog să mă soarbă o stea iar tu de mulţimi să fii adulată. Dar ești tu și te-aștept ca un orb ca pe-o rază ce-ar putea să-mi arate unde mai este acum polul nord, ce prieteni au mai scris câte-o carte. Chiar de s-a plâns, alfabetul e-ntreg și cuvinte din el și mâine o să se nască vă rog să-ntrebaţi pe unde-am să merg ce cuvinte pe urme o să-mi crească

Nu am reușit să spun decât… DACĂ! când tu m-ai cuprins de mijloc, când ție ți s-a desprins hlamida și ea roșie și ai șoptit: Dragul meu, deasupra noastră începe apocalipsa. Te-am adus aici să îți predau colierul lui Zamolxe.

Și să-mi spui, când vom sta la povești despre cărţile scrise - nescrise, și la rându-ţi să scrii când dorești despre viaţă, despre flori, despre vise.

Ecouri literare Te-am adus aici să mă învelești cu plaja primordială, am aprins pentru tine stelele tinere. Acum putem coborî de pe columnă și să ne continuăm visul. Vom traversa piața San Pietro până la primul cântat de cocoși apoi vei adormi și vei reuși să îți amintești visul în zori… Te vei simți odihnit chiar dacă am călătorit o vreme. Eu voi fi departe când se va auzi gongul iar tu cu genunchii acoperiți de Calea Lactee ai să închizi poarta Vaticanului deschizând o nouă poartăpoarta fecioarelor zamolxiene… Poarta spre dimensiunea a patra.

CUBISM Și totuși încă mai încerc să fac minuni în semicerc, să fiu o jumătate plină de întuneric și lumină, când vreau să ning pământ ating, când vreau decor încep să zbor! Și totuși încă sunt lovit de cel ce este răzvrătit și iert și tac și mă prefac că uit greșeala și iar tac, când vreau să plâng toamna în crâng, m-ascund în nor și dor de dor! Și noapte pot și ziuă sunt și sunt adolescent cărunt, la mine-n palma sibilină sunt vinovat sau fără vină, când vreau să vin

Nr. 11 când vreau a fi voi ști. Și totuși încă pot fi vară, în toamnă pot fi primăvară iar iarna ce mi se cuvine... când plec și ea pleacă prin mine.

IATĂ-MĂ-S Iată-mă-s, sunt viu. Încă mai cred în fotosinteză, încă mai cred în autotrofii care au descoperit o sinteză mai foto - personală. Văd. Văd florile seminţelor, văd curcubeul ploilor viitoare și aud scrâșnetul faliilor terestre cu zece minute înaintea mișcărilor tectonice. Și câteodată mai mor și îmi simt sufletul bezmetic, îmi simt bucuria nașterii și durerea facerii strigată de o mamă nenăscută! Iată-mă-s, sunet de harfă și briză marină prin pletele cubiste ale domnișoarelor din Avignon! Aș putea să mă apropii mai mult de galaxia Gutenberg sau să mă apropii de genunchiul tău sărutându-l cu ochii minţii, sărutându-l cu buzele sărate oceanic. Iată-mă-s, sunt viu. Sunt exact ce ţi-ai dorit tu în dimineaţa în care te-am imaginat! De aceea fac acest stop cadru existenţial pentru albumul unui cititor care nu a uitat încă să citească imagini. Tu! Cea mai complexă propoziţie,

Ecouri literare

Nr. 11

Rodica ZBOR FRÂNT

CERNEA

PRIN COLBUL VREMII Noapte-mi plânge peste gene stelele strivind uşor, timpul trece mut, alene peste toate trecător. Pasul meu străbate firea orologii au tăcut, unde-i Doamne mănăstirea unde glasul să-ţi ascult? Ce e viaţa Doamne, ce-i? Un ulcior din care bei vinuri dulci, amăgitoare să tot uit a mea cărare? Să nu-mi pot umbra a şterge din noianul umbrelor, să nu pot prin colb a merge ori prin unda apelor? Să nu pot trăi cuminte, să nu pot muri uşor, să-mi aleg cu luare-aminte visele ce nu mă dor? Colbul vremii urme-astupă şi-al meu foc mistuitor dar adesea el irupă tot mai viu, dogoritor! Adu-mi Doamne ploaie deasă şi alungă-mi gând nebun, îmi doresc să fiu acasă pe pământul meu străbun! Ce îmi lasă-n mână timpul după trecerea-i fugară; e doar colb, e doar nisipul ce-n clepsidră-ncet coboară!

Zbor doar în gând că aripile-s frânte, sunt pasărea ce cântul astăzi nu-l aude, sunt ploaia, fără lacrima din geană sunt eu, ori poate toamna, care-n vântu-i adesea te-mpresoară, te-mprăştie în patru zări nălucă, să nu mai ştii, dacă e vremea de-ntristare, sau de ducă! Cu gura încleştată aş vrea să sorb cuvinte, dar mă târăsc, uitat-am zborul şi ruga, şi drumul înainte!

DUALITATE Un drum îngust ni se aşterne astăzi la picioare şi nu poţi spune simplu; e doar o întâmplare! Totul stă scris acolo, în cartea veşniciei, cum adevărul e simplu element al filozofiei! Învaţă să m-asculţi şi eu voi învăţa, când paşii mei şi paşii tăi alăturea vor sta! Un singur drum de se deschide-acum în faţă, păşeşte dar pe el cu simplitate şi toate le învaţă! Nahemah şi Lilith, deşi au stat lângă Adam odată, doar Eva i-a fost perechea binecuvântată! Şi noi pornit-am pe un drum alăturea unul de altul, şi în nisip sub paşi vom transforma bazaltul!

Ecouri literare

Nr. 11

Poţi şi alăturea de el tu să păşeşti de vrei, dar vai, nicicând paşii tăi nu-i vor găsi pe-ai mei! Nici mâna ta în mâna mea nu va îmbătrâni în vreme, cum nici omătul pe plete anii împreună, nu ni-i va aşterne! Alăturea de tine mi-e cald şi frig şi totuşi îmi e bine, suntem aceeaşi apă rece, caldă, ce prundul vrea s-aline, eu sunt un vers, o melodie, tu strofa-ntreagă şi o simfonie, noapte şi zi, iubire ne dorim a fi, pierduţi în veşnicie!

CE CAUŢI VIAŢĂ?

Aş vrea să uit de tot ce e minciună, de cei slugarnici ce se vor conducători, de toţi ce vor să-nalţe viitorul pe o temelie strâmbă şi luptă cu marele-adevăr!

Ce cauţi viaţă într-un chip de lut, priveşte-i ochii, ei sunt morţi de mult! Nici farul vechi care aşteaptă-n depărtare nu poate să-ţi arate drumul, doare! Nisipul dur al plajei, copitele-l sfărâmă, Privind napoi nu poţi vedea vreo urmă! Te scaldă dacă poţi, în viu lumina lunii şi-ascultă de mai poţi, ori vezi, bătrânii! E lângă tine-acum, apoi în van dispare, este doar umbra a tot, ori doar o întâmplare că-l poţi vedea aievea şi îi săruţi sărutul, totul e-nchipuire, doar i-ai săpat mormântul!

Mă-ntreb adesea, unde sunt cei care-au murit pe baricade, unde-s străbunii care ne-au dat o ţară, unde e legea, unde s-a ascuns dreptatea?

Cum nu aş vrea în braţe să-i simt dorul, cum nu aş vrea să fiu doar călătorul care încet, cu pas uşor străbate firea, s-ajungă doar la capăt, să-i simtă împlinirea! Bezmetică sunt oare, ori doar nălucă oarbă şi-aştept în van dorinţele să-mi soarbă şi bruma de iubire ce mi-a rămas pe buze, într-un sărut stingher de vise reci, confuze!

Doar întrebări la care răspunsuri nu găsesc, doar adevăruri ce acum pălesc.

VREAU SĂ UIT Aş vrea să uit de noaptea care-mi întinde mâna, de haita hoţilor ce sar pe noi întruna, de crivăţ, de păcate, de neamul omenesc în parte!

Aş vrea să uit de clipa care trece, de neaua albă care-acoperă urâtul, de focul care mă mistuie uşor, de zilele-mi fugare şi de tot ce este trecător!

Asta e viaţa? Asta e tot ce pot avea? Asta e viaţa pe care s-o doresc?! E rău să cauţi împlinirea, să cauţi sensul şi adevărul vieţii?

Ecouri literare Să uiţi chemarea, cuvântul, să uiţi de binele ce zace cu adevărat în noi? Castele de nisip ce alţii au clădit dărâmă-le şi 'nalţă zid zidit, să nu-l sfărâme nicicând furtuni şi ploi, să nu se risipească atunci când e atins de răi! Înalţă fruntea omule, priveşte drumul drept, nemuritor să fii prin fapte şi adevăruri dure, nu fii lacheul celui ce se scaldă veşnic, în minciună!

CRIZĂ Cu degete contorsionate, descărnate, prezentul îmi bate darabana-n timpane. Criză, criză, criză. Măşti plimbătoare, bănci, guvernant, palat, pâine, poprire, înălţimi ameţitoare, pastile, cădere-n neant, toate-ntr-un glas au strigat vinovat, vinovat?

Nr. 11

FERICIREA Fericirea? Merg agale printre mormintele întemniţate de ură. Aleg drumul drept pentru a nu mă împiedica de cântecul strigoilor. Privesc la fiecare cotitură doar, doar oi zări fericirea. N-am voie să mă abat, să-mi schimb cursul spre nemurire. Trupul meu, delimitează zona dintre înger şi diavol. Drumul drept este drumul meu, e drumul celor înţelepţi. De ce m-am oprit? 2013, e anul unde se sfârşeşte înţelepciunea?

CUVINTE DESPICATE Nu spune cuvinte mereu despicate de pană muiată în sânge de om, răneşte-mă-n inima ce nu se vrea moartă dar minte-mă-n taină, că sună frumos! Sărută-mă-n palma care ascunde uitarea, cu braţe deschise eu ploaia aştept, în murmur de ape cu buze crăpate sărut doar o umbră care fuge mereu! Sunt pagini ce nicicând n-au fost scrise, şi versuri pe buze pecete de foc, în inima fulgerului e lumina iubirii, tu o transformi în culoare şi-n joc. Hălăduiesc prin lumină şi umbră, mă umplu de fiecare-n parte, pe rând, şi-un ultim sărut pe frunte îmi pune, să-l am astăzi, mâine, poate nu sunt!

Ecouri literare

Nr. 11 Nici păsări numai zboară prin crengi…şi… nici tu, pe-aproape, nu eşti Obrajii să-mi ştergi…

Eugen EMERIC

şi gânduri se-adună în cor Şi inima-mi plânge… de dor… Nu știu de-i aievea Ori vis …mii vorbe dulci Şi tot ce-ai promis… Ce știu…? e că plouă încet Iar eu, Stau ca prostu’ şi-aştept Ca pasu-ţi să văd, din nou, pe alei Şi tu, să-mi zâmbeşti… Dacă vrei… Şi plouă... şi plouă mereu, Stau singur la geam şi… mi-e greu… ohhh… cald e obrazu-ţi şi fin… mă vei primi dacă vin? Alerg către inima ta… zi-mi Doamne, Mă vrea? Mai vrea împreună să fim? (învie Tu Doamne-acest vis… că-i sublim) Mai dă-ne o şansă de vrei Şi fi-vom, pe veci… din nou… TREI !

Poveste Povestea, azi, scrisă se cere nici chip nu e de amânare deși e noaptea de-nviere şi-n cer apus-a mândrul Soare. Mă rog la tine, Lună soră ne ai în grijă pe-amândoi eu-ţi voi fi mire şi ea noră iar tu nănaşe pentru noi. În loc de mândre verighete ne dă, tu Lună, raza ta mii de greieri or cânta sonete caleaşcă fi-va vraja ta. E negru cerul dar străluce o stea e-aprinsă pentru noi şi lacrima acum e dulce ca una e pentru-amândoi. Așa intrăm în lanţul firii, nimic nu e întâmplător, unde miresele şi mirii îşi împlinesc destinul lor. Poate că ea nu e frumoasa şi poate el nu e bogat dar sigur vor avea o casă (şi ...) se vor iubi cu-adevărat.

Tu, eu şi iubirea ! …ce vis frumos… Dă-mi te rog, știrea… Şi-n trei, v-om merge la braț… infinit Să simtă şi sufletul meu… Că-i iubit. Dar… plouă… Şi plouă cu lacrimi… de zor… și… Singur eu stau… și… mi-e dor.. mi-e dor… mi-e dor…

plouă... Plouă încet peste umărul meu, stau singur la geam şi… zău, îmi e greu… Nu pot în van să zâmbesc şi.. tare-aş vrea să spun,cuiva, te iubesc…

Ecouri literare

Nr. 11

Val ANDREESCU Învierea pământeană (fragment) * * * Se înnoptase de un ceas şi umbrele cenuşii ale nopţii ascundeau maşina Securităţii. Aceasta, cu farurile stinse, abia părăsise beciul din spatele instituţiei al cărui nume vasluienii îl rosteau în şoaptă şi simultan stăpâniţi de frică şi greaţă. Era un ARO serie specială echipat cu un motor puternic şi silenţios. De culoare fumurie, cu numere care se schimbau din bord şi bine insonorizată, maşina se strecura prin noapte şi pe măsură ce înainta pe strada Călugăreni, maiorul Mihai Roznoveanu era tot mai liniştit şi se gândea la evenimentul din familia sa. Ce zi importantă pentru fiica lui cea mai mare, Rozina, care-şi sărbătorea majoratul, „tati, dacă nu eşti la tort şi şampanie te ... dezmoştenesc!” Maşina, echipajul şi „bagajul” se apropiau de intersecţia drumurilor care duc spre Bacău şi spre Iaşi când maiorul spuse rigid şi exact: - Laserele! Plutonierul adjutant, Ghiţă Asoltanei execută o manevră pe un minicomutator, în locul farurilor sclipeau cu intermitenţă două mici raze laser care anunţau pe cei de la Miliţia rutieră că trebuie să salute discret şi să nu-i oprească din misiune şi în acelaşi timp spuse scurt: - ’Trăiţi, ’nţeles, tovarăşe maior! - ’Trăiţi pe mă-ta, „tovarăşe” cumetre! Ce dracu Gică, doar ţi-am spus de atâtea ori, nu? - Dacă ăştia au glumit serios şi au plasat o „checheriţă”! Mai ştii? Cei doi erau cumetri de peste două decenii şi formau o echipă eficientă şi bine apreciată de superiori, nu de puţine ori au reuşit în misiuni la care alţii nu se încumetau. Între ei îşi permiteau un limbaj prietenesc, dar numai ... între ei! Până la Rediu au întâlnit un tractor cu remorcă şi două cărucioare trase de nişte ţigănuşi care s-au speriat de moarte crezând că dihania ce venea pe nesimţite îi va strivi sau îi va mânca de-a dreptul. Adjutantul i-a ocolit cu grijă, îi văzuse prin camera cu infraroşii din dotarea maşinii şi la fel a procedat şi cu cele câteva pâlcuri de puradei teribilişti care nu prea aveau la ce să se grăbească a intra în casele lor sărăcăcioase. Străzile erau slab luminate, prin înalta grijă a a strălucitului cârmaci, cel care raţionalizase şi benzina reducând aproape de zero traficul de noapte pe drumurile naţionale. Echipajul maiorului Roznoveanu înainta silenţios şi sigur prin noaptea liniştită şi întunecată. Maşina viră spre stânga către Puşcaşi, ajunse în dreptul primăriei şi se îndrepta către Poiana lui Alexa, satul de pe dealul din marginea pădurii Mavrocordat. Au trecut de „Şuşmeaua Puşcaşului” şi au fost înjuraţi de Mihai a lui Sava care venea bine afumat de la târg şi nu voia să-şi tragă căruţa din mijlocul drumului prăfuit. Foarte ofensat că cineva mergând cu farurile stinse vrea să-l sperie tocmai pe el, Mihai cobărî din căruţă clătinându-se şi agitând o „săcuricî” în mâna dreaptă strigând: - Ia ieşi din maşină să-ţi pocesc eu mutra ta de jmecher care vrei să mă sperii! Hai, repede! Cum misiunea le cerea o deplină stăpânire a situaţiei şi luarea celor mai eficiente măsuri pentru asigurarea secretului ei, adjutantul Ghiţă spuse pe un ton împăciuitor, în timp ce tare ar fi vrut să-i dea ţăranului clonţos câteva şuturi în fund: - Hai, bădie, dă căruţa mai încolo că mi-a murit bateria şi nu-s jmecher ci-s necăjit! Mihai, om de treabă de felul său înţelese necazul şoferului şi se oferi să-i împrumute lampionul său vechi zicându-i: - Las’ că-l aduci ’neta până poimâne, caii mei ştiu drumul şi pe întuneric! Şoferul depăşi, mai spuse ca pentru el un „Idiotul!” şi coti spre stânga, reduse viteza şi înaintă prin pădure prin spatele cantonului lui Ghiţă Zota, pădurarul care nu prea înţelegea de ce inginerul silvic, şeful său direct l-a invitat cam forţat să vină la Vaslui la o mică petrecere intimă, zicându-i la telefon: - Contez pe tine, să vii neapărat şi neapărat cu tanti Onorica, e clar! - Venim, venim! Când am ieşit eu din cuvântul dumneavoastră, tovarăşe inginer!, a spus Zota foarte supărat că iar va trebui să ducă un plocon gras şefului său.

Ecouri literare

Nr. 11

Maşina înainta pe malul unei râpe adânci şi întunecate chiar şi în timpul zilei iar în noaptea neagră părea o imensă pată de smoală. Nu se auzea decât fâşâitul roţilor şi abia perceptibil zgomotul surd al motorului. În apropierea celor cinci tei îngemănaţi, maiorul Roznoveanu ordonă scut: - Patru! Adjutantul Ghiţă Asoltanei opri motorul, cei doi îşi făcură din cap un semn bine ştiut şi după un minut scrutau împrejurimile şi adâncul râpii prin cele două camere video cu raze infraroşii. Vreme de două minute au stat neclintiţi dar toate simţurile lor ascuţite erau la pândă. Maiorul schiţă un alt semn cu capul şi plutonierul descuie şi deschise portiera din spate. Verifică şi se convinse că bagajul este „normal” şi cu un alt semn îşi înştiinţă superiorul de acea normalitate. Apoi maiorul întinse o cheie lucioasă şi ordonă: - 5! Nouă minute! Plutonierul coborî cu grijă în râpă, repede şi silenţios ca o umbră. Ajunse unde trebuia şi folosindu-se de unealta cu coadă scurtă dădu cu mare atenţie şi într-o anume ordine frunzele uscate la o parte, apoi folosindu-se de aceeaşi unealtă din dotare înlătură şi stratul de 20 centimetri de pământ umed până ajunse la un capac din tablă care la atingerea scurtei lopeţi scoase un zgomot specific, moment în care Ghiţă Asoltanei trase imediat o înjurătură din satul lui şi continuă să înlăture pământul numai cu mâinile până când capacul rămase perfect curat şi cu dispozitivul de siguranţă la vedere. Apoi, plutonierul ridică un mic vreasc uscat şi îl rupse de două ori în intervalul de fix cinci secunde şi abia atunci maiorul Roznoveanu începu să coboare în râpă. Ajuns lângă locul curăţat se aplecă şi descuie cu grijă capacul, îl deschise larg, aprinse lanterna cu infraroşii şi inspectă vreme de o secundă interiorul acelei incinte apoi privindu-l pe adjutant făcu un semn scurt cu capul, un fel de „da” şi peste alte cinci minute şi zece înjurături, Ghiţă Asoltanei sosi cu „bagajul” şi gâfâind îl depozită în incinta metalică. Apoi încercând în negrul nopţii să distingă ceva pe faţa maiorului spuse şoptit: - Rezolv eu! Tu gândeşte-te la petrecere, la un cadou verbal sau ceva frumos pentru Rozina, altfel râmâi fără cea mai importantă moştenire, iubirea ei! - Nu se poate! Familia-i cu treaba ei, serviciul, datoria şi responsabilitatea faţă de ţară sunt cu totul altceva! Maiorul Mihai Roznoveanu trase adânc aer în piept, recapitulă în gând ceva, scoase de sub haina scurtă din piele subţire un pistol cu amortizor, îl puse la tâmpla „bagajului”, o clipă se gândi la omul de aceeaşi vârstă cu el şi care copilărise la cinci kilometri de casa roznovenilor, „poate că în copilărie am trecut unul pe lângă altul!”, se încruntă şi cu sentimentul datoriei îndeplinite apăsă declanşând un fsst estompat. Îndreptă pentru o clipă raza lanternei către „bagaj”, văzu rana, sângele şi aşchiile de oase împrăştiate pe de lături, fixă în gând locul mâinilor şi înlătură cătuşele, închise capacul şi blocă sistemul de siguranţă. Se ridică în picioare, îşi puse în ordine ţinuta şi făcu o altă scurtă mişcare a capului care pentru Ghiţă Asoltanei însemna: Treci la 6! Locul să arate exact ca acum două ore! Executarea! Cu o îndemânare câştigată în timp şi perfecţionată de îndelungata sa experienţă, „ehei, câte asemenea ordine nu am executat eu, hi, hi, hi!”, plutonierul aşeză stratul de pământ, apoi frunzele uscate iar deasupra lor realiză un covor din pale de frunze uscate luate din locuri diferite. Maiorul inspectă cu lanterna şi constată că subordonatul şi cumătrul său lucrase ca la carte, totul arăta neatins în ultimul an. Maşina Securităţii porni către

Ecouri literare

Nr. 11

oraşul reşedinţă de judeţ, cei doi erau cu gândurile în lumi diferite şi îndreptate către familiile lor care prin reprezentanţi se aflau acum la majoratul Rozinei. Maiorul voia să-şi îmbrăţişeze iubita lui fată cu două minute înainte ca „dulcea mea fetiţă” să devenină majoră! Avu timp să-şi îmbrace costumul cel elegant cu care atrase atenţia celor prezenţi, tineri veseli şi frumoşi care lăsaseră dansul pentru momentul solemn când şampania va spumega în pahare. Rozina îşi salută tatăl cu entuziastm şi iubire, în stilul său propriu: - Tati! Ai grijă, inimile colegelor mele sunt fragile, se sparg şi cedează uşor pe când eu sunt chinuită de certitudinea că sunt fata ta! Imediat m-aş îndrăgosti de tine ... Adonisul meu drag! *** Victor Olaru* păşea cu mare grijă pe frunzele uscate pentru a nu face zgomote inutile şi nedorite, se ferea de ramuri cu mâna stângă ridicată ca un scut în dreptul ochilor şi înainta către următorul laţ pentru prins iepuri. Se înoptase şi deja trecuse un pic peste prima oră din noaptea neagră şi liniştită. Olarul fixa în locuri numai de el ştiute cele zece laţuri fermecate pentru prins iepuri. Din timp în timp scruta pădurea care la ora aceea era liniştită şi primitoare, tăcută şi prietenoasă. Nu făcea zgomot, cerceta cu lanterna sa chioară fiecare laţ şi mulţumit de rezultat se deplasa către un nou loc, timp în care era atent ca Vizanti să nu se abată de la reguli. De data aceasta, Vizanti* era un câine mare şi docil care purta acelaşi nume, dat de Victor cel iubitor de istorie, un ciobănesc care îşi asculta destul de bine stăpânul. Avea timp să se gândească la viitoarele capturi, la oala de vin pus la rece, la oalele sale din lut, la fiul său care se mutase cu serviciul la Vaslui. Trecuse de şaizeci şi patru de ani, mai scăzuse în înălţime dar era tot voinic şi în putere iar când uneori se privea în oglindă aprecia că nu a îmbătrânit prea mult, că este un tip bine şi că este dorit de femei. Înainta cu toate simţurile la pândă ca nu cumva să-l fi urmărit cineva şi să-l dea în primire pădurarului sau, Doamne fereşte! să audă miliţia ori şi mai grav să intre în colimatorul securităţii. Înaintea sa, cu urechile ciulite mergea Vizanti care amuşina mirosul capcanelor pentru iepuri şi din când în când întorcea capul către stăpânul său, dădea din coadă şi aştepta ordine noi. Noaptea era deplină, întunericul transformase arborii şi tufişurile în vietăţi nepământene, nu se auzea nici un zgomot şi liniştea împărăţea peste pădurea Mavrocordat. Victor se opri brusc, Vizante încremeni ca la comandă evitând astfel palma stăpânului său. Urechile de vechi jandarm îşi făcură încă odată datoria şi Victor Olaru prinse un zgomot slab ca de motor. În acelaşi timp, întreg universul său de gânduri şi imagini fu cutremurat şi numai pentru o clipă fu cuprins de teamă şi scurtcircuitat de o altă avalanşă de gânduri. Pentru o clipă doar, apoi calmul, vigilenţa şi stăpânirea de sine a vechiului jandarm se instalară în întreaga sa fiinţă. Două secunde privi în jur, apoi rosti un uşor dar ferm „Aici, Vizante!” şi în cea mai mare linişte, om şi câine se ascunseră în cel mai apropiat tufiş, des şi plin cu spini, rugi, pui de corni şi măceşi. Victor fu iar cuprins de nedumerire şi un fel de teamă îl cutremură. Fiori reci coborau pe şira spinării şi pentru o clipă, jandarmul din el îşi pierdu siguranţa apoi aceasta reveni odată cu puterea sa de concentrare. Îşi şterse transpiraţia instantanee, încerca să analizeze întrebându-se cine ar putea veni cu maşina la ora aceasta: pădurarul era plecat, nevasta sa la fel, sâmbăta nu venea nimeni de la Ocol sau miliţie în control, drumul nu era circulat de cele câteva maşini din sat. Oare cine ar putea fi? Zgomotul de motor se auzea din ce în ce mai aproape, apoi Victor realiză că maşina a trecut de zona lor şi se îndrepta către Poiana Rusului, spuse un „bine că s-au dus!” şi apoi, raţiunea îl părăsi pentru că motorul cu zgomot surd se oprise brusc în imediata lor apropiere. Victor se aştepta la ce-i mai rău, a fost pârât, acum îl vor căuta, îl vor prinde şi iar la „zdup” sau şi mai rău, în beciul Securităţii de unde mulţi nu s-au mai întors, adio şi pământ galben! Alte gânduri se înfigeau în mintea lui Victor Olaru: braconieri nu sunt pentru că Zota este la Vaslui şi fără el ... nu se braconează!, cei de la Ocolul silvic nu vin după orele zece de noapte! Sunt miliţieni care trec spre Poiana Căprioarei, cine ştie poate este ziua unuia din ei şi nu au mers pe la Chiţoc, se feresc de şefi sau sunt niscai granguri de la partid care merg să benchetuiască la cabanele lor de la Blanaru. Dar de ce au oprit aici?! Privi cu ochii minţii spre Vizanti şi îşi spuse în gând: - De ce nu au lumini?! Cine sunt şi ce au de gând să facă? Cât au de gând să stea? Oare vor porni cercetări pe metru pătrat? O fi evadat cineva de la puşcărie? Dacă am fost pârâţi iar şi Miliţia ne caută pe noi?!

Ecouri literare

Nr. 11

Victor a prins cu oarece delicateţe botul câinelui, la strâns uşor şi apoi a mângâiat capul lui Vizanti, era un ordin extrem şi de maximă urgenţă prin care câinele olarului înţelegea că nu are voie nici să mişte din urechi. Jandarmul din el era descumpănit, nu putea răspunde la o serie din întrebările care îl apăsau. Se aştepta la ce era mai rău iar mintea lui nu găsea o altă soluţie decât aceea de a aştepta. Numai prudenţa şi experienţa îi dictau în acele momente atât de lungi. De la distanţa aceea nu a reuşit să vadă nici o siluetă, deşi copacii, tufişurile, copăceii şi chiar frunzele uscate începeau să danseze un joc fără ritm. Victor simţea iminenţa pericolului pe care încă nu-l putea defini. Trecuseră zece-douăsprezece minute lungi cât tot atâtea luni când urechea fostului jandarm păru că prinse un „fsst” estompat. Poate de la un pneu sau de la o conductă de presiune a maşinii, zise în sinea sa Victor Olaru. Peste alte cinci minute, motorul porni fără mare zgomot şi maşina se puse în mişcare, fără lumini şi fără a accelera. Victor îi şterse lui Vizante una peste urechi, Vizanti care dădu semne de mare agitaţie iar acesta s-a liniştit imediat pentru că asta însemna: - Taci dracului că te mănânc nebelit! Treptat-treptat, cei doi se liniştiră şi după alte câteva minute de siguranţă, aşteptarea lor luă sfârşit. Ieşiră cu mare grijă din ascunziş, Victor privi cu mare atenţie în toate părţile, comandă „liber” pentru Vizanti şi uşor-uşor se îndreptă către următoarea capcană. Victor Olaru privea laţurile fără a le vedea, nu-şi putea lua gândul de la întâmplarea nemaiîntâlnită. Cea fost asta? Oare au plecat de tot, se mai întorc? Din întrebări şi gânduri nu tocmai uşoare îl trezi Vizanti care înnebunise de tot; sărea pe două picioare, mârâia reţinut şi scheuna alarmat, alerga în cerc şi prin tot ce putea el face îşi anunţa stăpânul. Victor a fost tentat să-l pedepsească dar, imediat a realizat că nu l-a mai văzut pe prietenul său în această stare de delir canin de când armăsarul Catalan (botezat astfel tot de Victor, iubitorul de istorie) şi-a rupt piciorul. Încercând să-l liniştească, Victor s-a luat după câine care după o sută de metri s-a oprit pe marginea râpei, l-a invitat imperativ din ochi şi dispăru brusc în josul malului abrupt. Victor a crezut că era vorba de un şobolan, iepure sau bursuc şi nu avea chef să coboare în râpă, dar scheunatul agresiv al câinelui îl hotărî repede şi peste un minut se afla lângă acesta. Vizanti era foarte agitat şi scormonea îndârjit frunzele şi pământul de sub ele. Victor îndreptă lanterna şi nu văzu nimic, apoi s-a apropiat şi experienţa sa de jandarm bătrân l-a făcut să se mire de performanţa lui Vizanti care intrase cu tot cu cap în locaşul scormonit. A concluzionat că pământul era afânat, s-a aplecat şi a început să sape cu lama securicii (un vechi topor pierdut sau lăsat de nemţii aflaţi în retragere) şi după câteva zeci de secunde s-a oprit brusc pentru că securea nu mai săpa şi lama sa a scos un sunet metalic. - Aici nu-i lucru curat! Dacă este un proiectil de război ne-am ars, Vizanti! Dacă cei cu maşina au ascuns ceva şi se întorc să-l ia, ce ne facem? A îndreptat lumina lanternei spre obiect şi a realizat că este o tablă inofensivă. A îndepărtat în grabă stratul de pământ înalt de o jumătate de metru până când a descoperit capacul încuiat al unei lăzi foarte mari. S-a gândit preţ de câteva secunde, a analizat riscurile şi un gând trimis de undeva a încolţit în mintea sa. După mai multe încercări, toporaşul nemţesc şi-a făcut datoria, încuietoarea a cedat iar Victor a luminat înăuntru, a ridicat capacul, a privit şi imediat l-a lăsat să cadă la loc fără să-i mai pese de zgomot. Trecuse prin multe situaţii de genul acesta, văzuse în tinereţea sa de jandarm multe răni şi mult sânge, dar de data aceasta a rămas împietrit şi abia a putut rosti o înjurătură cazonă: - ’Mnezeii, ’mnezeilor lor de criminali! Asta l-a mai liniştit puţin, timp suficient să-şi pună o altă serie de întrebări la finalul cărora a concluzionat: - Securitatea sau Miliţia, altă mână mârşavă nu poate fi! Dobitocii! Cel mai bine, Vizanti ar fi s-o ştergem noi cât mai repede şi cât mai departe! Câinele a scheunat a durere şi Victor Olaru parcă i-a auzit vocea clară: - Înceară, hai încearcă! În momentul de cumpănă care a urmat, Victor a auzit şi alte voci venite din înalturi, de alături şi de pretutindeni: „Încearcă, încearcă!” S-a decis la modul conştient, prevedea urmările: Mă vor căuta, voi fi prins şi judecat, am subminat autoritatea ... Hai să vedem încă o dată ticăloşia! Deschise capacul din tablă groasă, îndreptă lanterna către cadavrul sângerând, văzu sângele neînchegat care acoperea toată urechea dreaptă, faţa, gâtul şi umărul, bucăţi mici de carne, fragmente de oase şi mâna cu degetele crispate. Pumnul stâng era strâns a ameninţare iar gura rămăsese interdeschisă şi schiţa un zâmbet dureros. Deodată, Victor se plesni cu palma peste frunte, era un gest de mirare din vremea copilăriei sale, moment în care Vizanti a executat o săritură laterală aşa ... pentru orice eventualitate, iar jandarmul de altădată încerca să-şi amintească:

Ecouri literare

Nr. 11

- Aluniţa asta de pe tâmpla stângă am mai văzut-o! Unde, când, la cine? Aha, aha! La domnul Ştefan pescarul, colegul lui fiu-meu! A mai privit atent aluniţa, apoi cele trei fire de păr inestetice şi ceea ce se putea vedea din faţa mortului. Apoi i-a pus degetul pe gât, nu mai avea puls, dar când a ţinut sticla lanternei aproape de buzele mortului, aşa cum mai făcuse de multe ori în viaţa sa agitată şi periculoasă de jandarm al anilor ’50 i s-a părut că observă o urmă de rouă fină şi s-a cutremurat de bucurie şi de teamă. - Da, el este şi este încă viu, trupul său se zbate între viaţă şi moarte iar eu sunt hotărât să încerc orice şi cu orice risc şi a încheiat cu întrebări capitale: - Ce fac, în ce mă bag şi cum voi ieşi ... dac-am să mai ies vreodată! Victor Olaru a trecut la treabă, se grăbea şi nu dorea să facă zgomot. A tăiat „pe înfundate” doi pui de fag sau carpen, i-a curăţat de crengi, a improvizat o targă cu hulube lungi, din crengi a pus traverse şi punându-şi toate forţele şi toată priceperea sa de om care încă se mai credea în putere reuşi să aşeze cadavrul-viu pe targa improvizată. A acoperit în mare grabă groapa la loc, a pus cu mare greutate frunze peste „mormânt” şi înhămat la cele două hulube a pornit cu mare grijă către satul care se afla la câteva sute de metri. Înainta anevoios, dar gândul că execută o „misiune cu scop nobil în folosul poporului român”, aşa cum obişnuia să spună pe timpul când „era în funcţie” îi stăpânea întreaga fiinţă, nu prea mai avea teamă dar era precaut şi atent la orice zgomot, la orice umbră sau copăcel care se mişca. Făcea pauze dese dar se depărtase binişor de pădure când Vizanti s-a înfipt pe cele patru picioare, s-a zbârlit şi a mârâit, era gata de atac. Imediat a simţit că urechea sa stângă este rotită cu durere, fapt care l-a liniştit oarecum. Victor a privit buimăcit în direcţia către care era îndreptat Vizanti, imediat a lăsat targa jos şi urmat de Vizanti s-au ascuns în porumbul care începuse să lege. A văzut un om călare şi a crezut că cerul va cădea asupra sa. După câtva timp, omul a descălecat de pe cal, i-a împiedecat piciorele din faţă, apoi omul cel voinic plecă spre sat vorbind aşa ca să se audă vorbind: - Bagî la jghiab şi cii harnic cî piste vro cinci ceasuri ti înham iar la căruţî! Victor s-a liniştit şi s-a bucurat că Onofrei, leatul său, nu a venit însoţit de vre-un câine care s-ar fi dat la Vizanti şi-apoi ... Conştient de faptul că orice mică întârziere aduce moartea mortului-viu, porni fără a se mai uita la încărcătură iar la un moment dat i s-a părut că aude un geamăt slab, a conchis că poate i s-a părut dar în adâncul sufletului încolţise un gând şi se ruga pentru acesta. Când mai avea o sută de paşi până acasă, Victor îi comandă lui Vizante să facă de pază la „captură” şi să nu scoată nici un sunet. Degetul arătător ridicat ferm însemna: - Nicio mişcare că te belesc! Ajunse acasă, Maria* îl aştepta cu ceaunul mare pus cu apă la fiert pentru a „rezolva” foarte repede cu cei doi urechiaţi cu care spera să-i vină acasă bărbatul. Victor intră cu precauţie, se mişca rapid, o trase pe Maria în camera din fundul casei şi-i spuse pe un ton de om ieşit din minţi: - Marie, fii atentă la ce-ţi spun! Este o chestie foarte secretă şi foarte periculoasă pentru amândoi. Dacă se află, dacă sufli un cuvânt murim amândoi în puşcărie dar nu înainte de a te spânzura eu de limbă, ai înţeles?! - Măi, omuli, da mă sparii! Ci esti, ci-i cu tini!? - Gata, am hotărât, hai să ne mişcăm repede şi mai ales nu pune întrebări, fii tare şi nu te pierde cu firea că facem o faptă bună, este vorba de viaţă de om, un om, un prieten, auzi tu? Au făcut lampa mică-mică, au plecat amândoi îngrijoraţi, au ajuns la cadavru şi cum-necum l-au adus pe braţe până-n casă. Se mişcau ca două umbre. În timp ce Maria spăla faţa omului, atât cât se putea, a tresărit imediat ce l-a recunoscut pe Ştefan Sterescu, cel cu care „băietul” ei venea adesea la pescuit sau la o raţă friptă şi un pahar cu vin nou. A curăţat rănile foarte urâte, le-a spălat cu atenţie, a auzit un vaiet uşor şi a presărat sulfamidă pisată peste carnea vie şi direct pe osul alb care se vedea bine, era singurul medicament care nu lipsea din casă, apoi cu fâşii de finet rupte dintr-o cămaşă de noapte a pansat capul muribundului aşa cum a ştiut ea mai bine. Victor nu pierdea nici el timpul. A mutat în viteză toate oalele arse şi pregătite pentru a fi duse la târg reuşind să realizeze un spaţiu lat de un metru şi ceva între peretele din fundul casei şi peretele clădit din cele câteva sute de oale. A lăsat numai o „uşă” prin care Maria a improvizat un pat din câteva lăicere şi o pernă veche. Cu grijă şi cu mare greutate l-au mutat pe Ştefan care nu a deschis ochii şi nu s-a mişcat, era mort, dar Victor a constatat după mai multe încercări că: - Marie, Marie, are puls, trăieşte, poate scapă! Doamne, ce-ar mai fi şi minunea asta! - Omule, nu ti grăghi, omu-i mort de-a ghinilea! - Eşti proastă! Puşchea pe limba ta cât ...! - Eşti nebun şî gata! Dacî trăieşti el, murim noi! Ci-ai făcut, Vasâli? Ne-ai ninorocit! Doamni, ci ni facim, ai grijî din noi! - Gata cu văicăreala!

Ecouri literare

Nr. 11

Theodor CODREANU „PĂTRATUL NEGRU” AL POEZIEI Agatha Grigorescu-Bacovia ne spune că ultimele cuvinte, pe patul de moarte, ale autorului poeziei Negru, G. Bacovia, au fost: Vi-ne… în-tu-ne-ri-cul…! Poetul bârlădean Iorgu Gălăţeanu şi-a propus (aproape în descendenţă bacoviană), în recentul său volum publicat la Editura „Cronica” din Iaşi (2012), să se adâncească în acest întuneric al sfârşitului şi al începuturilor, convertindu-l în magie poetică, de unde şi titlul la care s-a oprit: Magia întunericului. În ultimul deceniu, Iorgu Gălăţeanu s-a remarcat îndeobşte ca prozator, publicând nu mai puţin de şase romane şi un volum de proză scurtă, argument decisiv în recunoaşterea lui ca profesionist în breasla Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi. Totuşi, scriitorul a început ca poet, cu Iubiri imaginare (2000), continuând, în alternanţă cu proza, să finalizeze editorial alte două volume (Voci din manuscris, Editura Junimea, Iaşi, 2002 şi Tălmăciri de gânduri, Editura Cronica, Iaşi, 2009), Magia întunericului fiind al patrulea. Deşi, prin anul naşterii, autorul ar fi trebuit să fie un „optzecist”, literatura lui e mai degrabă a unui „neomodernist”, cu puternice ingerinţe „tradiţionaliste”, după remarca istoricului literar Niculae Gheran, cunoscutul editor al lui Liviu Rebreanu: „În vălmăşagul zilelor noastre, şi-aşa împleticite, când bâlbâiala unor «lirici cu scăzământ» – cum îi numea Arghezi – face concurenţa «cuvintelor încrucişate», versul tradiţional al lui Iorgu Gălăţeanu se răsfaţă în lumină, legitimând un poet autentic.” Pentru contrast, să amintesc că literatura lui Iorgu Gălăţeanu a fost editată şi comentată de unul dintre liderii ieşeni ai postmodernismului, Valeriu Stancu, el semnând şi postfaţa consistentă la Magia întunericului, sub titlul Mirajul visului nevisat. Valeriu Stancu începe prin a-i „reproşa” autorului că nu a rezistat tentaţiei de a scrie o Justificare în cuprinsul căreia să ne ofere o cheie de lectură: „Dar oare o carte, pentru a apărea, are nevoie de un asemenea demers?! Poezia nu se justifică prin ea însăşi?” (p. 129). Desigur, se justifică mai sigur, prin ea însăşi, decât o poate face autorul deghizat în critic şi îndrumător al publicului. Dar poate că este benefică şi o astfel de ipostază, dacă autorul nu s-a putut desprinde de ea. Iar Iorgu Gălăţeanu ne previne că poemele sale sunt concepute „pe muchea dintre somn şi veghe”, ancorate, totuşi, în concretul existenţial, care i se prezintă tot mai sufocant, ducând, în ultimă instanţă, „la ruinarea fizică şi morală a naţiei” (p. 5). În consecinţă, scriitorul nu poate sta cu mâinile încrucişate, încât o notă angajantă devine o miză a literaturii, imaginarul poetic putând contribui la asanarea spiritului public, la întâlnirea dintre imaginar şi concret: „O îmbinare a imaginarului cu relatarea crudă a realităţii, o zămislire de rânduri ale unui suflet torsionat cu veninul coşmarurilor din somn, iar veghea cu multitudinea crudelor asperităţi cotidiene.” (p. 6). Există, altminteri, o veche tradiţie „pedagogică” în literatură, la noi şi aiurea. Din fericire, cum observă şi Valeriu Stancu, în majoritatea lor, poemele din Magia întunericului urmează buna logică nelogică la modul sublim (Al. Macedonski) specifică poeziei, supravieţuind sau făcând credibilă voinţa auctorială în materie de conţinut. Desigur, pentru a anihila teza angajantă, Iorgu Gălăţeanu ar fi putut recurge la tehnicile postmoderniste ale ironiei şi ale jocului textualist, dar autorul ţine să se delimiteze încă o dată de moda generaţiei sale, pariind pe inocenţa primordială, ludicul îmbrăcând la el o altă haină, apropiată de tradiţie. La postmoderni, parodicul înlocuieşte inocenţa. Postmodernul nu mai poate spune te iubesc cu sinceritatea lui Romeo şi a Julietei, ci parodiază, bunăoară, povestea de iubire a Luceafărului eminescian prin „povestea” unei chiuvete (Mircea Cărtărescu). Ei bine, Iorgu Gălăţeanu, cu evidentul risc de a nu fi recunoscut în „canon”, se încăpăţânează să creadă în inocenţa primordială, cu acea „scoatere-din-ascundere” aproape heideggeriană a trăirilor: „De ce trebuie să ascundem cine suntem şi ceea ce simţim?”, se întreabă autorul (p. 5). În consecinţă, „arta poetică” a volumului său poartă titlul Naivitate, ca asumare a întoarcerii în inocenţa copilăriei şi adolescenţei: „M-aş întoarce pe strada cu gropi/ să fur adolescentului sacul cu griji,/ tata mi-o ura noroc şi om ridica paharul/ să sorbim licoarea din struguri albi,/ vinul dulce-amărui…” Mai mult de atât, poetul vede în sinceritate împăcarea existenţială care deschide calea spre cer: „Aş fi nedemn, de n-aş fi sincer,/

Ecouri literare

Nr. 11

nedemn ar fi să nu ştiu ce simţi,/ nedemni am fi şi neprimiţi în cer,/ de paşnic nu ne-om strânge mâinile…” (Împăcare). Confruntarea cu o realitate dură a violenţei şi a morţii atingea cote sufocante, la Iorgu Gălăţeanu, în romanul cel din urmă, Sub ghilotina vieţii…(Editura Cronica, Iaşi, 2011). Eschivările în simulacre de factură postmodernă, prezente oarecum în cărţile anterioare, sunt eliminate printr-un limbaj nud, acoperit doar de figurile poeziei, cu prim-planul metaforei. Magia întunericului lasă impresia că s-a născut din grundul a ceea ce nu a încăput în Sub ghilotina vieţii…, cu partea lui lirică şi didahică, acele prăbuşiri existenţiale pricinuite de spectrul bolii şi al morţii. Romanescul a fost abandonat pentru adâncirea în tenebrele întunericului ca singura cale de salvare finală prin iubire. În alchimie, este treapta nigredo. Întunericul este imaginea arhetipală a morţii. Poetul i se abandonează ca fascinat, căci lumina se poate naşte chiar din întunericul primordial, cum spune Geneza biblică, invocată şi de Valeriu Stancu. Poate că mai potrivit ar fi să invocăm pătratul negru al lui Kazimir Malevici, căci acesta deja ne trimite la cuadratura lumii create, cu toate miasmele vieţii în era Kali Yuga. Or, din noianul de negru (G. Bacovia) al pătratului lumii se poate contura cercul născător de lumină. Pentru a traversa „cuadratura cercului”, Iorgu Gălăţeanu se descoperă un retractil. Violenţa şi cruzimea lumii neantizează lumina. Poetul nu mai percepe decât această întoarcere în întuneric, moartea cu care se confruntă prin iubirea ce-o va redescoperi în copilărie. Seva, substitut al luminii ascunse, nu mai urcă în „verdele dogorit”: „Oh! Seva nu mai urcă,/ îţi scoboară în adâncuri,/ rădăcinile-i tari se-nfrăţesc pământului,/ întind la mormânt aşternutul tăcerii…” (Verde dogorit…). Nici iubita nu mai aude chemarea vieţii: „Iubita n-a venit, n-a auzit chemarea,/ nici tu n-ai găsit floarea,/ trecerea nopţilor o aşterne/ strat peste strat zidurilor eterne…” (Nocturnul aşternut). Retragerea în întuneric pare universală: „Şi izvorul seacă-n timp,/ fierul termină-n rugină,/ liniştea lasă-n răstimp trecătorului uitarea,/ apăsarea întunericului…” (Legătura…). Asemenea, ca o apocalipsă: „Zdruncinate-s în văi anotimpuri/ rozătoarele împânzesc omenirea,/ miriapozi ronţăie pajişti, totu-i haos,/ de-un secol e deschisă, o va-nghiţi pieirea.” (Închideţi cioclii). Se-ntunecă şi fiinţa interioară: „Pustiite mi-s credinţele năuntrului” (Nebunatico!). Şi totuşi există o magie în întuneric: din „pătratul negru” poate năvăli lumina: „tulbure e magia întunericului;/ fermecat, crezi că afli viitorul/ sau poţi să-nvingi moartea/ oricărui trecător împins în pământ.” (Dezamăgiri. Magia întunericului). Din această magie neagră străbate nostalgia cuplului primordial: „şi-n limpezimea lacrimilor/ vor învia seminţele albilor crini…” (Floarea purităţii). Seva urcă din nou. Se naşte floarea inimii, căreia poetul vrea să-i fie seva urcătoare: „N-o să-i rup rădăcina,/ n-aş ucide-o,/ doresc să-i fiu seva,/ altfel nu ţi-aş mai zâmbi” (Floarea inimii). Altfel spus, o mântuire individuală nu-i posibilă. În magia întunericului poetul descoperă nu doar floarea cuplului primordial, ci şi strămoşii, pariind pe „dezmorţirea”/ învierea lor, „întru trezirea seminţiei neamului/ la hramul Fiului Etern/ – Păstor pe plaiul gândirii!”, deodată cu înălţarea la Luceafărul românilor (Fiul etern). Cu siguranţă, dacă ar fi rezistat mai bine tentaţiei sapienţiale, de „pedagog” al neamului şi al existenţei, lirica lui Iorgu Gălăţeanu ar fi câştigat în forţă expresivă, căci simbolismul întunericului, de n-ar fi fost rarefiat prin unele texte insuficient armonizate cu ansamblul, iar fi permis adevărata revanşă la impasul postmodernităţii. Revigorând „seva strânsă-n valurile tinereţii…” (Chemarea trecutului…), poetul se dovedeşte a fi un optimist, ca în „justificarea” de început. Magia întunericului nu se poate nutri decât din lumina hristică.

Ecouri literare

Nr. 11

Nicu CÂRSTEA Minuş Soarele adormise o vreme pe murmurul roşu al mării. Pescăruşi întârziaţi la so mn săgetau amurgul şi-şi strigau perechea. La mal, Minuş îşi strângea cu grijă năvodul. Astăzi întârziase pe mare, cu gândul ca mâine să lenevească si el mai mult. ”Duminica e ziua Domnului” parcă o auzea pe mama lui spunând sâmbătă de sâmbătă, când, copil fiind, parcă în ultima zi a săptămânii el şi prietenii lui aveau cele mai multe năzdrăvănii de făcut şi se trezeau odată cu soarele. Acum, ea odihnea alături de tatăl lui, în cimitirul din sat. O furtună nemiloasă i-a luat tatăl intr-o zi şi, la mai puţin de o lună, mama i-a urmat în nefiinţă, răpusă de inimă rea. Cinci ani până la majorat, Minuş a crescut în casa bunicilor. Apoi, parcă aşteptându-l să devină matur, s-au stins şi ei unul după altul, tot la o lună distanţă. Ziua ce era pe sfârşite, ar fi trebuit să-i bucure împlinirea a nouăsprezece ani, să o serbeze. Dar el preferase să stea mai mult pe mare cu gând ca mâine să se odihnească în voie. ”Duminica, ziua Domnului” repeta el în gând, să se convingă că ziua de mâine, era mult mai importantă decât ziua de azi, ziua lui, biet trăitor la ţărmul mării... Surprins parcă de soarele ce nu mai voia să apună, se sprijini cu spatele de lotcă şi îşi răsuci o ţigară. Deprinsese obiceiul de la bunicul lui, care zilnic răsucea cinci ţigări şi pufăia din ele cu mult nesaţ. Bunica îl ocăra pe bătrân, mai apoi şi pe Minuş, dar parcă nu cu foarte multă supărare. Ştia că bărbaţii trebuie să aibă preocupări, în care să nu facă nimic, doar să-şi pună gândurile în ordine. Ş-apoi, nici bunicul şi nici Minuş de când luase prostul obicei, nu exagerau cu pufăitul. ”La ce bun să mă grăbesc” gândea Minuş strecurând amurgul prin fumul ţigării, ”nici n-am peşte să duc la cherhana”. Seara, comercianţii se adunau să cumpere peştele, racii şi scoicile prinse de truditorii mărilor, în aşa fel încât bucătarii marilor restaurante din ţară să aibă marfa la prima oră. Altfel cum ar fi putut ei avea ce bunătăţi să propună domnilor de la oraş ori turiştilor de pretutindeni. O vreme şi Minuş şi-a dorit să fie orăşan, să călătorească mult şi să cunoască oameni. Îi plăcea să fie servit la masă de ospătari cu papion. Asta i se trăgea de când văzuse ospătari îmbrăcaţi cu cămaşi albe sclipitoare şi cu papion negru la gât, într-o revistă, uitată la crâşma satului de un turist dornic de sălbăticie. Asta fusese în urmă cu câţiva ani. De atunci, parcă anunţaţi de turistul primordial, an de an au venit mai mulţi turişti. După câţiva ani, chiar au venit unii, ecologişti îşi spuneau şi care militau (i-a rămas în minte cuvântul care semăna cu milităria, o ocupaţie nobilă, după cum îi povestise bunicul) pentru salvarea satului lor. ”Salvare de la ce?” l-a întrebat el o dată pe un militant. Acesta s-a uitat lung la el, s-a scărpinat îndelung în creştet – ”are să chelească” gândise atunci Minuş, după care ecologistul i-a zis că vrea să salveze sălbăticia locului. ”Ţi-ar sta bine în sălbăticie”, ar fi putut pe bună dreptate Minuş să-i spună militantului, câtă vreme acesta era nebărbierit, avea un păr mare, creţ şi încâlcit în câteva mănunchiuri groase, ca nişte tentacule. Şi mai şi mirosea rău a transpiraţie. ”Salvaţi locul acesta” scria pe spatele tricoului lui. ”De cine?” se întreba Minuş uitându-se împrejur. - De cine? l-a întrebat el ziua următoare. Militantul, de data asta cu mâna afundată în barbă, părea că e pe cale să dea sens pietrei filozofale. Şi-a smuls un fir uşor cărunt şi a şoptit ”de cei ce vor veni!”. Ar fi vrut să-l mai întrebe ceva, dar militantul era deja departe, târâindu-şi picioarele slăbănoage şi încălţate în bocanci, în drum spre crâşmă.

Ecouri literare

Nr. 11

Şi mare dreptate a avut militantul.... Vară de vară, orăşeni simandicoşi veniră să ”guste” din sălbăticia locului. De fapt ei gustau din ciorba groasă de peşte a soţiei crâşmarului, din delicatesele mării luate la preţ de nimic şi, uneori din nurii fetelor ce se zgâiau la maşinile lor puternice. Pe măsură ce turiştii se înmulţeau, se mărea şi numărul militanţilor care propovaduiau păstrarea zonei neatinsă de modernism. ”Dacă vreţi să protejaţi zona, nu mai veniţi aici!” zise într-o zi crâşmarul unor militanţi şi se pomeni cu o privire ucigătoare din partea crâşmăriţei. Pe drept cuvânt, aceasta, de când cu venirea turiştilor, devenise soţia celui mai avut om din sat şi chiar dacă nu prea avea când să-şi afişeze avuţia, măcar că lumea îi admira frumoasele haine aduse de la oraş, duminica, la biserică. Şi casa crâşmarilor căpătase un etaj, ceva nemaivăzut în satul lor. De vara trecută, chiar închiriau camere turiştilor şi aceştia plăteau bani buni pentru fiecare noapte petrecută în casa lor. Gurile rele ziceau că ea, crâşmăriţa, nu se mulţumea doar să-i cazeze pe turiştii veniţi singuri. Nimeni nu ştia sigur asta, dar mulţi puneau aplecarea către băutură a crâşmarului pe seama zvonului. ”Ei, vezi, banii n-aduc fericirea!” încheiau convenabil sătenii presupunerile nedovedite. Minuş aruncă în valuri chiştocul ţigării. Apoi sări ca ars şi culese micul rest de ţigare din valuri. Îi zisese lui militantul în primul an, că oamenii ce vor veni vor face mare mizerie şi că alţi oameni vor trebui să vină în urma lor să se ocupe de curăţenie. ”Decât să mai vină şi alţii...” gândi Minuş şi îndesă mucul umed în pachetul gol de ţigări. ”În drum spre casă, trec pe la crâşmă să mai iau un pachet... şi poate o sticlă de rom... şi chibrituri...” gândurile lui Minuş se răriră când auzi în departare sirena pontonului. ”Mai vin alţi turişti?” se întrebă el ştiind că sâmbăta satul se umplea de străini. Îi ura pe turişti, şi nu că veneau să distrugă sălbăticia locului, ci tocmai pentru că plecau. În fiecare duminică seară, satul se umplea de fum şi maşinile lor se încolonau să prindă pontonul către civilizaţie. Ar fi plecat şi el. Ar fi plecat pentru totdeauna... sau poate nu... nici el nu mai ştia. A tot fost şi Minuş la oraş. Prima data cu un an înainte să moară bunicul, când acesta l-a luat cu el, să-l ajute să ducă doi somni graşi primarului din oraş, care aştepta musafiri de la Bucureşti. Atunci Minuş a văzut-o pe Aylin. Fata spăla rufele primarului în curtea din spate, loc pe unde au intrat şi ei să ducă peştii la bucătărie. Au schimbat o privire scurtă, dar pentru Minuş a fost suficient cât să se îndrăgostească. De atunci Minuş se tot cerea la oraş şi dacă treburile bunicului nu aveau de ce să-l poarte într-acolo el se oferea sătenilor să dea o fugă până la farmacia din oraş, până la magazinul de fero-metal pentru ustensile de trebăluit prin gospodărie şi chiar doar să ducă mesajul pentru o telegramă, la oficiul poştal orăşenesc. Sătenii îl cinsteau pentru efortul depus, cu un deţ de rom, cu un pachet de ţigări, care cu ce avea la îndemână. Minuş nu ceruse niciodată nimic, doar banii pentru transport. Cum nici sătenii nu erau bogaţi, se vorbeau doi-trei, uneori chiar mai mulţi şi-l însărcinau pe Minuşi cu mai multe treburi în aceeaşi zi. Îl aşteptau seara la ponton şi-şi luau cele comandate de la oraş. Văzându-l cum venea mai mereu încărcat cu raniţa mare în spate şi cu două geamantane în mâini, uitau de sărăcie şi mai puneau care cinci lei, care zece şi încropeau de o sută bună să-i rămână şi băiatului. Minuş începuse să agonisească ceva bănuţi, pe care şi ţinea într-o casetă de lemn cu doi îngeraşi pirogravaţi pe capac. Bunica ştia de ei, bunicului îi spusese bunica şi bătrânul nu era prea încântat. Simţea că Minuş se depărtează de meseria de pescar şi i se părea ruşinos că se pune în slujba sătenilor, aşa, pentru bani. Bunica nu-i avea nimic împotrivă, ea simţindu-l că e îndrăgostit. Ş-apoi, de ce şi-ar fi irosit şi el viaţa făcând o muncă prost plătită, doar aşa să se laude ca toţi sătenii, că face acelaşi lucru ca tatăl, ca bunicul şi străbunicul lui?! - Lasă-l bărbate, i-a spus ea bunicului, aşa poate îl vede careva şi-l face poştaş. Pe salariu i-o fi mai uşor să se aşeze la oraş, să-şi găsească o fată şi împreună să-şi facă un rost.”Aylin e fata!” striga dorul în sufletul lui Minuş. Mereu când mergea la oraş trecea să o vadă. Că era la primar, la veterinar sau la popă, cu mânuţele ei harnice, fetişcana câştiga banii cu care-şi întreţinea mama bolnavă şi doi frăţiori mai mici. Tatăl ei era prin lume, cu un circ ambulant. Cu şaisprezece ani în urmă poposise cu circul în oraş, i-a sedus mama

Ecouri literare

Nr. 11

ce n-avea nici vârsta ei de-acum, apoi a plecat fără să privească în urmă. Pe gemeni, mama fetei i-a făcut cu un colonel bătrân, ce a lăsat-o să locuiască într-o baracă, la marginea moşiei. Bătrânul ţinuse la mama lui Aylin; după ce i s-au născut copilaşii i-a chemat pe toţi să locuiască în conac şi pacea părea să se aşeze în sufletul femeii, mamă a trei copii minori. Doar că înainte ca gemenii să împlinească un an de viaţă, au venit copiii cei mari ai colonelului în vizită şi au făcut mare scandal, simţind că ar putea pierde averea tatălui dacă acesta s-ar recăsători. Colonelul a infarct în seara aceea şi noaptea a murit la spital orăşenesc. După înmormântare, moştenitorii coloneluluii i-au îngăduit femeii să se mute înapoi în baraca de la marginea viei şi i-au promis că vor dechide un cont pentru educaţia viitoare a gemenilor, cu condiţia ca mama lor să-i sprijine să termine şcoala elementară. De-aia muncea Aylin, pentru ca gemenii să meargă negreşit la şcoală, măcar ei s-apuce să se bucure de educaţie bună, pe banii colonelului. Strângea din dinţi şi muncea, nu plângea niciodată, spăla rufe, călca, deretica prin gospodării şi gătea pentru cei avuţi; bucurii îi erau notele mari din carnetele frăţiorilor şi pacea că mama ei are medicamentele prescrise de doctori. Şi mai avea o bucurie, atât de intensă că uneori se simţea vinovată. Era bucuria zilei când Minuş apărea în oraş şi făcea ce ştia să o găsească, indiferent unde trebăluia ea. A aflat apoi că gemenii îl îndrumau pe Minuş, în schimbul a două bomboane cogeac. Fata se îmbujora când auzea fluieratul prelung al băiatului şi inima stătea să-i sară din piept când îi auzea glasul, vorbind ca un bărbat adevărat cu stăpânul locului unde ea lucra cu ziua. În zilele acelea fata găsea o scuză şi pleca mai repede, iar Minuş o însoţea până acasă. După câteva săptămâni Minuş a îndrăznit să o ia de mână şi la despărţire a sărutat-o. De atunci au început să-şi facă planuri. Minuş venea lunea şi joia şi ea se angaja să muncească în zilele respective doar până la prânz. Când apărea băiatul treaba ei era deja terminată şi-l însoţea pe Minuş prin oraş, la târguit pentru consăteni. Depuneau genţile cu cele cumpărate la debarcader, omul care manevra pontonul îi era ceva rudă lui Minuş şi-i păstra bagajele în ghereta lui, apoi plecau la plimbare prin oraş. Minuş o ducea de fiecare dată la o terasă, la periferie, unde chiar dacă lumea nu era din cea mai bună, ospătarii purtau mereu papion. Şi micii erau mustoşi şi buni ca nicăieri altundeva... Apoi poposeau la o cofetărie şi băiatul o trata cu prăjitură şi cafea. Ei, şi de fiecare dată Minuş comanda trei savarine la pachet, pentru mama şi frăţiorii fetei dragi. Câteodată mergeau şi la film, nu foarte des că biletul la film era scump. Dar le era bine şi aşa, mai ales că nu venea decât un film indian pe lună şi cum le plăceau mult filmele indiene, făceau tot posibilul să nu rateze povestea atât de frumos spusă de talentaţii actori. Aylin plângea de fiecare dată iar Minuş o cuprindea de după umeri şi o săruta pe cap, pe părul ei negru şi lucios. Erau clipele cele mai frumoase, fiindcă fata se simţea cu adevărat iubită şi protejată. Când ieşeau din sala de cinematograf Minuş mai râdea de ea întrebând-o câte batiste a umplut cu lacrimi, ea se bosumfla şi el o împăca tandru mereu. Într-o luni însă, Minuş n-a mai venit. Fata a plâns şi a aşteptat joia. N-a venit nici atunci. A plâns iar. Când a văzut că nu apare nici lunea următoare s-a îngrijorat. Ştia că mai iese din când în când în larg, la pescuit, mai ştia şi că apa îşi ia, nu de puţine ori, tributul în vieţi omeneşti. Avea presimţiri negre şi-i era teamă să nu fi murit. Sângele-i de tătăroaică o făcea să creadă în prevestiri şi acum îşi aducea aminte că într-o dmineaţă cocoşul a ieşit din coteţ, a strigat cucurigu o singură dată, apoi s-a întors în coteţ şi n-a lăsat găinile să iasă vreun sfert de ceas. ”Ăsta-i semn de moarte!” şi -a spus fata, a luat nişte ţărână de pe jos şi a aruncat-o peste cap. De atunci îngrijorarea ei sporea cu fiecare luni ori joi în care iubitul ei nu apărea. Abia în cea de-a şaptea săptămână a apărut Minuş. Băiatul era tras la faţă, nebărbierit şi cu părul nearanjat de ceva vreme la frizer. Nu mai mirosea nici măcar a colonie, miros de flori de salcâm atât de drag fetei, că îl asociase invariabil fiinţei lui Minuş. Acum parcă nu era el. - Ai fost bolnav? l-a întrebat fata căutându-i ochii cu privirea. Minuş nu fusese bolnav. Doar că îi murise bunicul şi la nici o lună şi bunica. A trebuit să se ocupe de îngropăciune, de pomana de şase luni a bunicului şi acum venise la oraş doar aşa să o vadă, să o asigure că o iubeşte în continuare. Fata s-a bucurat auzindu-i vorbele drăgăstoase, apoi s-a înnegurat amintindu-şi încercările prin care a trecut omul ei iubit. Când a aflat că iar n-are să-l vadă trei săptămâni, că iese pe mare să câştige bani pentru pomana de şase săptămâni a bunicii, a plâns. Minuş a ţinut-o multă vreme în braţe şi a mângâiat-o pe păr. Fata îi răspundea mângâindu-i obrajii nebărbieriţi. ”Mâine am să mă bărbieresc!” hotărî Minuş şi sări în picioare. Ar mai fi fumat o ţigare dar nu mai avea. Ş-apoi şi noaptea începea să se lase peste ţărm. Trase cu putere de frânghie şi urcă lotca mai în siguranţă pe mal, să nu i-o ia apa, apoi porni către crâşmă. Intrând se ciocni de militant, care tocmai dădea să iasă. -Hei, bine c-ai venit, zise acesta, că n-am cu cine bea un rom. Minuş a strâns din umeri şi a aruncat o privire în crâşmă. Drept e, nimeni nu era la mese, doar crâşmarul, dincolo

Ecouri literare

Nr. 11

de bar, trist că n-are muşterii. Fie nici ceilalţi săteni n-au prins peşte şi n-aveau bani de udătură, fie au prins prea mult şi s-au oprit să cheltuie banul câştigat mai aproape de cherhana. -Nici turişti nu sunt! constată el şi crâşmarul strânse din umeri la rându-i. Apoi luă două pahare, le şterse cu o cârpă albă şi le puse în faţa singurilor clienţi. -Jamaica! ordonă militantul şi crâşmarul se conformă. Bărbaţi ciocniră şi dădură paharele peste cap. După ce arsura de pe gât trecu, militantul zise: -Încă două! Minuş îi făcu semn crâşmarului să aştepte. Bău o jumătate de pahar de sifon, scoase o ţigare din pachetul militantuluişi, apoi zise: -Nu aşa! Azi e ziua mea... crâşmare, dă o sticlă neîncepută şi ia-ţi şi tu un pahar! Chipul crâşmarului se lumină. Arămiul romului se profila cald pe tejgheaua zincată, lăsând o umbră prelungă din cauza becului chior şi a tavanului nu prea înalt. Minuş dădu cu dosul palmei peste umbră crezând că s-a scurs rom pe tejghea. Crâşmarul i-a zâmbit, a clătinat din cap să înţeleagă muşteriul că pe tejgheaua lui nu se poate întâmpla aşa ceva şi cu un semn, l-a invitat pe Minuş să toarne el în pahare. A turnat băiatul şi au băut până sticla s-a înjumătăţit. -Să nu uit, crâşmare, că după ce bem toată sticla asta n-oi mai şti de mine, trece-mă la caiet cu două pachete de ţigări şi o duzină de chibrituri. -Lasă chibriturile o vreme, a spus crâşmarul şi a scos de sub tejghea o brichetă de plastic, de pe care un chip de fată făcea cu ochiul privitorului. Bricheta era uitată de un client şi dosită de crâşmar sub tejghea. Acum i-o făcea cadou lui Minuş şi acesta era tare încântat. A aprins-o de două ori, s-a convins că funcţionează, apoi s-a uitat mai atent la poza fetei şi i s-a părut că seamănă cu Aylin. S-a posomorât. A ridicat totuşi paharul, în semn de mulţumire adresat craşmarului şi a băut. - Să-mi treci la caiet ş-un bec de douăşcinici, a mai spus Minuş amintindu-şi că dimineaţă i se arsese becul din bucătărie. Casa bunicilor avea două odăi, una în care stătea băiatul şi alta în care locuiseră bătrânii. În cea din urmă Minuş n-a mai intrat de la înmormântarea bunicii. Din uliţă intrai în casă trecând direct prin bucătărie, singura încăpere ce avea trasă lumină. O priză la care era conectat un radio vechi cu clape albe ca de pian şi o dulie cu un bec ce rămânea aprins toată noaptea. Bunicii, când trăia, îi era urât de întuneric şi lăsa becul aprins la bucătărie şi lumina lui trecea prin ochiurile cu geam din uşile ce dădeau în odăi. - Fi şi tu ecologist! îl îndemnă militantul. Măcar o noapte nu mai pune bec. ” Şi cum mă descurc prin casă, că ochii mei s-au obişnuit cu becul?” se întrebă Miniuş, uimit de ce prostii îi mai trec prin cap militantului. Militantul îi văzu nedumerirea şi-i făcu un semn crâşmarului, arătând cu degetul către un raft plin cu lumânări. Crâşmarul îi dădu un pachet cu şapte lumânări galbene, groase cât degetul. Militantul rupse hârtia în care erau învelite, aprinse una cu bricheta lui Minuş şi o puse într-un pahar gol. -Parcă-i la mort! râse Minuş de lumânarea ce pâlpâia straniu pe tejghea. Militantul clătină din cap. El nu aprindea niciodată lumina în camera unde se cazase; drept e că nici nu prea avea nevoie, că seara când ajungea el acasă era mort de beat şi adormea instantaneu. Uneori folosea lumânări, aşa cum îi arătase lui Minuş. - E mai romantic aşa, spuse militantul. Minuş umplu paharele şi sticla se goli. În timp ce dădea cu pagharul gol de tejghea, băiatului îi veni o idee. ”Cear fi să nu petrec singur seara zilei mele?” gândi el apoi se întoarse către militant. - Omule, i se adresă Minuş, te invit la mine. Am nişte scrumbie afumată, o perpelim niţel în tigaie, printr-un stergar mai găsim ceva mămăligă şi ca să scăpăm de sărătură, luăm de la crâşmar un vin de-ăla la doi litri. Şi lumânări, mai zise el râzând. Militantul începu să aplaude bucuros. Crâşmarul se îngriji de cele comandate de Minuş şi i le îndesă în raniţă. Îi puse şi-o sticlă de sifon, apoi îl bătu pe umăr să-l facă atent. - Să nu cazi, că face explozie sifonul şi nu vreau să te răneşti chiar de ziua ta. Minuş a dat din cap că a înţeles, a luat raniţa în spinare şi a pornit către uşa. Militantul l-a urmat târâindu-şi picioarele slăbănoage. Satul era pustiu, fiindcă la oraş era ceva sărbătoare şi turiştii au preferat distracţia bâlciului în locul sălbăticiei. Liniştea uliţelor parcă îl bucura pe Minuş, poate şi fiindcă nu veniseră orăşenii şi aşa nu avea cu cine-şi compara viaţa. -Să dăm pe la mine pe la birou, să ne uşurăm, zise militantul. Pe Minuş îl umflă râsul. Biroul ecologistului era salcia mare din mijlocul satului; acolo îl găseai zi de zi, stând pe un scăunel pescăresc şi

Ecouri literare

Nr. 11

având în faţă o masă şubredă plină cu fluturaşi şi pliante. Pe un colţ de masă mai avea un borcan de sticlă cu etichetă de gogoşari în oţet şi în el găseai mereu ceva monede. Unii turişti luau cîte un pliant, citeau mesajul de salvare a satului, aprobau dînd hotărât din cap şi aruncau hârtia mototolită pe jos. Câţiva, mai generoşi, lăsau ceva mărunţiş în borcanul de gogoşari. Uneori, ziua-n amiaza mare, militantul se punea la somn, la umbra salciei şi vântul îi zbura foile care încotro. Când se trezea începea să-şi culeagă cu grijă pliantele împrăştiate, dar aduna într-un sac de plastic şi alte mizerii arucate de oameni. Seara îşi strângea scăunelul şi pornea cu el la subsioară către crâşmă, unde cheltuia mărunţişul adunat. Scaunul îl lăsa crâşmarului să-l pună bine sub tejghea, fiindcă zilele lui, invariabil, începeau şi se încheiau cu un drum la crâşmă. Militantul s-a sprijinit cu o mână de salcie şi a început să se uşureze. Minuş s-a dus grijuliu câţiva metri mai departe, nu de alta, dar acolo într-o zi următoare avea să pună capul ostenit invitatul lui. Militantul mai fusese acasă la Minuş. Când trăiau bătrânii, bunica îl chema uneori la prânz sau la cină. ”O masă caldă i-o prinde bine şi lui” gândea bătrâna şi ca ea şi alţi săteni. Localnicii îl îndrăgeau şi îl respectau. Era deja unul de-al lor, chiar dacă nu l-a văzut nimeni vreodată macar picioarele să şi le scalde în mare. În schimb era cult, citise şi încă citea mult. Omul era inginer minier, dar renunţase la profesie după ce o parte din ortacii cu care intrase în şut au murit striviţi în măruntaiele pământului. Atunci a început să iubească pământul aşa cum e şi nu cum îl vrem noi oamenii, scobit pe dinăuntru şi sufocat în beton pe dinafară. S-a ataşat unei mişcări ecologiste şi s-a lipit de satul lui Minuş. Ecologiştii îi trimiteau săptămânal pliante pe care el le distribuia de la ”birou” turiştilor. Pentru o mai bună informare, lăsa câte un teanc la ponton şi altul la crâşmă. Minuş descuie uşa şi căută cu mâna în întuneric întrerupătorul. Îşi aminti că becul e ars. -Acu să vezi romantism, zise el scoţând lumânările din sac. Militantul, cu dexteritatea celui obişnuit cu aşa ceva, trase două lumânări din pachet şi le întinse către bricheta aprinsă. Pătrunse primul în casă, cu lumânările în mână şi începu să cânte: -Bucură-te cimitire, că o nouă floare-ţi vine... Minuş scăpă raniţa pe jos de râs, când un zgomot de sticlă cicnită îi opri râsul în gât. Se repezi şi deschise raniţa, apoi răsuflă uşurat. Sifonul şi sticla cu vin erau întregi! - Bine că n-am luat becuri, că ţăndări le făceam, zise Minuş. - Şi tot la lumânări ajungeai, bolborosi militantul. Minuş scoase radioul din priza şi băgă în locul lui reşoul. Puse tigaia la încins cu un deget de untdelemn, apoi scotoci în sobă după scrumbie. Cum vara nu făcea foc, locul era cel mai bun pentru păstrarea alimentelor sărate ori afumate. Scoae un pachet cu doi peşti, înlătură ziarele în care erau înveliţi şi aroma de peşte sărat şi dat la fum umplu bucătăria. După ce-i puse în tigaie, mirosul se înteţi şi stomacele celor doi au început să ghiorţăie. -Desfă şi tu vinul ăla şi bagă-n pahare, să ne păcălim foamea până-i gata peştele... Militantul execută ordinul lui Minuş, apoi văzându-l că se chinuie să vadă ce se întâmplă în tigaie, mai aprinse două lumânări şi le puse pe dulap, lângă reşou. Minuş îi mulţumi din priviri. Ciocniră şi băură. Din dulap Minuş scoase un ştergar în care era învelită mămăliga. O făcuse cu o seară în urmă, mai mare, cât să-i ajungă pentru două zile. Era o reţetă specială, învăţată de la mama fetei dragi lui, Aylin. Asta într-o joi, când n-au mai mers să mănânce mici la terasă fiindcă s-a pornit furtuna. Fiind aproape de locuinţa fetei, ea l-a chemat să se adăpostească o vreme în baraca în care locuiau. Mama Aylinei tocmai prepara o mămăligă şi lui Minuş i s-a părut interesantă reţeta. După ce femeia a pus o mână de mălai în apa fierbândă, a lăsat-o cam un minut la opărit, după care a turnat întreaga cantitate de făină pregătită; a amestecat intens şi către final a aruncat în ceaun trei cartofi fierţi, tăiaţă cubuleţe şi ceva busuioc verde mărunţit pe tocător. Lângă minunea de mămăligă femeia le-a făcut ouă ochiuri. Într-un colţ al barăcii avea un borcan mare cu varza albă pusă la acrit şi le-a scurs nişte zeamă acrişoară într-o cană mare de sticlă. Apoi i-a pftit la masă. - Ce bună e! s-a minunat Minuş, încântat de gustul mămăligii. Aceeaşi reacţie a avut şi militantul când a muşcat dintr-o felie groasă de mămăligă. Minuş după ce a scos peştele, a turnat o cană de apă în tigaie peste arsură, a lăsat-o să clocotească, apoi a adăugat o roşie storcită cu furculiţa într-un vas de pământ şi câţiva căţei de usturoi feliaţi. La sfârşit a adăugat trei foi de dafin, niţică boia şi un strop de vin. -Bucătar să te faci, i-a zis militantul dând cu mămăliga prin saramură şi muşcând cu poftă din scrumbia perpelită. Minuş s-ar fi făcut poştaş, aşa cum ar fi vrut bunica lui, dacă ar mai fi vrut să locuiască la oraş. Dar nu mai voia! - În ultima vreme n-ai mai fost la oraş? îl întrebă militantul. Ştia şi el că Minuş nu mai fusese, dar încerca să găsească un subiect de discuţie, că de-acum, cu burţile pline şi cu mai bine de-un litru de vin băut, somnul începea să-i tragă la culcare.

Ecouri literare

Nr. 11

Minuş turnă în pahare şi sticla aproape că se goli. - Nu, drept e, n-am mai fost... la ce să mă mai duc?! La ce să se mai fi dus băiatul când fata lui nu mai era. În săptămânile când ieşise pe mare să câştige bani pentru pomana bunicii, Aylin îşi vedea de muncă pe la casele oamenilor înstăriţi din oraş, aşteptând cu nerăbdare ziua când iubitul ei va începe să vină din nou lunea şi joia. De-acum poate chiar mai des, că nu-l mai legau prea multe de sat, după ce-şi îngropase bunicii. Apoi, în ziua când s-au revăzut după moartea bătrânei, Minuş vorbise cu primarul şi acesta i-a spus că-l ajută să se angajeze la poştă când s-o elibera vreun post şi că atunci îi va da şi cameră într-un bloc de nefamilişti. Fata îl iubea şi îşi dorea să-şi întemeieze o familie alături de el, fiindcă era bun cu ea şi era harnic. Înainte de moartea bunicilor a aranjat cu unii ce demolau o fabrică şi a cumpărat de la ei cărămizi şi cherestea în bună stare şi, împreună cu nişte amici a dublat suprafaţa barăcii în care locuia familia Aylinei. - Tu eşti mare, gemenii cresc, mama ta e bolnavă, nu e bine să locuiţi toţi laolaltă. Aylin a plâns de bucurie când a văzut că are camera ei, că frăţiorii ei dorm în camera lor în paturi suprapuse, făcute rost tot de Minuş de la o cazarmă şi că baraca a fost împărţită în două, în aşa fel încât şi mama ei avea o odăiţă, iar restul rămăsese de bucătărie. Doar că bucuria n-a durat prea mult... În timpul cât Minuş a lipsit, în oraş s-a terminat de construit un motel şi responsabilul de unitate a chemat-o pe Aylin să se ocupe de curăţenie, promiţându-i că de-are să fie mulţumuit, o va angaja cameristă. Fata s-a bucurat nespus, gândind că de-acum va avea un salariu fix şi nu va mai trebui să-şi caute zilnic de muncă pe la oamenii bogaţi. Era sigură că şi Minuş va fi bucuros de veste, aşa că stătea până seara târziu şi trudea alături de salahorii aduşi de prin ţară. Muncitorii cărau molozul şi resturile de materiale de construcţii rămase şi fata venea în urma lor şi spăla geamurile şi varul gros de pe jos. Apa din găleată se murdărea rapid şi cum nu funcţionau decât robinetele de la parter, fetei îi era tare greu să tot urce şi coboare găleata plină cu apă. O mai ajutau unii muncitori, dar şi ei aveau treaba lor. Asta până într-o zi când a mai sosit un tinerel, un roşcovan ce făcea tot posibilul să stea în preajma fetei. De câte ori i se ivea ocazia fugea cu găleata la parter, deşerta apa murdară şi venea cu apă curată. Aylin îi mulţumea de fiecare dată şi mai schimbau câte o vorbă. Aşa i s-a destăinuit ea că iubitul ei e pescar, că urmează să vină la oraş să se facă poştaş, că având şi ea serviciu stabil, probabil se vor căsători. Băiatul o asculta şi o ajuta zi de zi cu căratul găleţilor. Într-o seară, când treburile au reţinut-o până târziu, roşcovanul s-a oferit să o conducă acasă. Fata a acceptat, considerându-l deja amic. Doar că ieşind din oraş şi ajungând la viile colonelului şi cum nu era nici ţipenie de om prin preajmă, nenorocitul a împins-o pe fată între rândurile cu butaci, a lovit-o de şi-a pierdut cunoştinţa şi a profitat de trupul ei neatins de bărbat. Când şi-a revenit în simţiri, Aylin s-a dus acasă şi a scris un bilet în care povestea ce păţise, a scris şi o listă cu oamenii la care muncise şi de la care avea bani de primit şi câteva cuvinte de bun rămas celor dragi. S-a dus apoi şi şi-a sărutat frăţiorii, şi-a mângâiat mama pe păr şi a fugit către ape. A dezlegat o barcă ce se legăna lângă ponton şi a ieşit în larg. - Şi zici că nu i-au găsit trupul? întrebă militantul. Lui Minuş nu-i plăcea să povestească întâmplarea, fiindcă durerea era mare de fiecare dată când îşi amintea. Şapoi, deja toată lumea ştia că nu fusese găsit. Ca să schimbe subiectul a băgat ştecherul radioului în priză şi a apăsat pe o clapă. Camera s-a umplut de muzică. O orchestă interpreta valurile Dunării. - Dunărea şi marea mi-au furat viaţa, a şoptit Minuş legănându-se în paşi de vals. Apoi s-a oprit, văzând că militantul toarnă ultimii stropi de vin în pahare. - Mă duc să mă uşurez, a spus Minuş şi a ieşit din casă. Gândea că terminându-se vinul, va pleca şi invitatul lui şi va putea pune în sfârşit capul pe pernă. Era trist şi peste măsură de obosit. - Hopa! zise Minuş clătinându-se. Ce beat sunt, dansează pământul sub mine... Când să deschidă uşa fu azvârlit un metru înapoi. ”Ce-o fi asta?” gândi el şi gândul îi fugi din nou la prea multa băutură consumată. Când a intrat în casă, crainicul de la radio anunţa că în Bucureşti fusese un cutremur devastator şi că s-a resimţit în toată ţara. O altă voce a anunţat apoi că oamenii trebuie să fie vigilenţi, findcă după un aşa mare cutremur pot urma alte cutremure mai mici. Militantul dormea cu capul pe masă. Minuş a încercat să-l trezească, să-i spună de cutremur, dar drept răspuns militantul a început să sforăie. Minuş s-a dus în odaia lui însă cum fusese obişnuit de bunică, nu-i era la îndemână să doarmă fără lumină. S-a întors în bucătărie şi a aprins toate lumânările din pachet, apoi le-a distribuit în pahare prin toată încăperea. S-a întors în cameră şi mulţumit de lumina ce răzbătea prin ochiul de geam, a adormit imediat. Nu ştia cât dormise, dar s-a trezit ca şi cum l-ar fi zgâlţâit cineva. I-a părut rău fiindcă o visa pe Aylin îmbrăcată

Ecouri literare

Nr. 11

în rochie albă de mireasă. A dat să-l înjure pe militant gândind că el ar fi făcut o glumă proastă. Dar nu fusese militantul. Sforăitul lui nu se mai auzea. Probabil ieşise şi el să se uşureze şi apoi plecase acasă. Fusese un alt cutremur. ”Ei şi ce!” gândi Minuş şi închise ochii sperând să reia visul de acolo de unde rămăsese. Se făcea că erau în biserică, ea în rochie albă de mireasă, iar el în costum negru şi cu papion la gât. Printre invitaţi erau şi părinţii şi bunicii lui. Mama Aylinei era sănătoasă şi zâmbea mereu. Gemenii alergau prin biserică, jucându-se ascunsa pe după invitaţi. Primarul cu soţia le erau nănaşi şi preotul tocmai le făcea semn să se apropie, ca să poată începe slujba de cununie. Şi-a luat iubita de mână şi a păşit către altar. Atunci biserica s-a cutremurat, şfeşnicele cu lumânări s-au răsturnat şi focul a cuprins biserica. - Fooooc! Ardeeee... a auzit Minuş vocea militantului, de undeva de afară. Lumea a început să alerge, să se salveze. Ei au rămas pe loc. Le erau alături părinţii şi bunicii lui. Isus îi privea zâmbind din icoana cea mare de pe peretele altarului. Avea braţele deschise. - Ce ironie! i-a spus Minuş fetei. Cine zicea că oamenii mărilor mor în valuri?

Patricia LIDIA (poezii pentru copii) Intru-n casă, nu-i iau seama, Poate-o termina cu larma… Dar el cântă si tot cântă, În jur oamenii se-ncruntă! Pe mine li s-a pus pata: Cucul e al meu, şi gata!

Balada cucului din deal Frate, de-ai să ai răbdare, Vreau să-ţi spun o întâmplare! Mai nou o pasăre sură, Şi-a făcut un cuib în şură… Cu-cu-cu întruna face, S-a zis cu eterna-mi pace! Că e noapte, că e zi, Nu mai pot deloc dormi! Cântă fără încetare, Nervii-mi pune la-ncercare! Ce să fac? Vreau să-l gonesc! Urc în şură… nu-l găsesc! Cucul oare-o fi plecat? Nu e om mai încântat! Însă-n zori, de poţi să crezi, Cucu-i iarăşi prin livezi!

“Măi, vecine, ia aminte, pace n-ai de-aici `nainte, Până cucul nu-l goneşti, Liniştea n-ai să-ţi găseşti!” “Aş!”, zic eu, “este şi el Pe lume un sufleţel!” Dintr-o dată cucul tace… “Aţi vazut?” le zic… “e pace!” Seara trece,-s liniştit, Sigur cucul a fugit! Bucuros mă pun în pat, Bogdaproste, am scăpat! Pe săteni i-am îmbunat, Pot ca să dorm împăcat. Cucul nu l-am izgonit, Un alt cuib şi-o fi găsit… Însă fapta mea, se pare, N-a rămas fără urmare: Mă trezesc cu noaptea-n cap, Cucu-mi cântă pe dulap.

Îl gonesc, dar el nu zboară, Şi de-odată-aud afară Încă-un cuc cântând de zor Chiar la mine în pridvor! Un alt cuc ţipă-n fânar, Iar vreo doi pe felinar! Pe vreo trei i-aud în pod, Unul stă pe eşafod. Ce să faci? Unde s-apuci? Peste tot sunt numai cuci! Pe săteni i-am înfuriat, De din sat m-au alungat! Asta a fost poezia Şi pe scurt, alegoria! Cucii nu sunt păsări rare, Chiar de-s ele solitare. De mă crezi, de nu mă crezi, Uită-te-n jur şi-ai să vezi!

Cifrele Unu este-un ghiocel, Ce se leagănă uşor Când bate un vânticel La-nceput de mărţişor. Este cam supărăcios, Stă mereu cu nasu-n jos... Şi se plânge că e singur, Dar nu e, eu vă asigur! El este urmat de doi, Ce seamănă cu-un răţoi,

Ecouri literare Sau cu-o lebădă frumoasă, Gingaşă şi graţioasă... Sau poate-i un bastonaş Ce sprijină un conaş... Unde-s doi, puterea creşte, Şi se-mparte tot frăţeşte... Treiul e un pic mai mare, Două dealuri, în picioare, Sau e un cocor în zbor, Spre ţări calde călător. El a fost un mic inel Pe deget stând frumuşel... Meşterul l-a rupt în două, Să-i dea folosinţă nouă. Dar asta nu mai contează... După el... patru urmează! Care e un scăunel Răsturnat... nu stăm pe el! Sus are patru picioare, Iar în jos spătaru-şi are, De-l primeşti la şcoală-i jale, Chiar de e din întâmplare! Secera cu coadă ruptă Ce din lanuri se înfruptă E, desigur, cifra cinci... Câte degete-n opinci... Poate-i coadă de cocoş, Sau din nuiele un coş Cu mânerul într-o parte, Cifra cinci i-aici în carte! Peste şase n-am sărit... Este un număr iubit! E un lacăt desfăcut, Pus la uşa de-nceput... Parcă e un melc răcit, În căsuţă răsucit, Care stă să se răstoarne Şi să scoată-n grabă coarne...

Nr. 11 După şase el soseşte, Iute, cât ai zice peşte! Şapte parc-ar fi o coasă Mititică, netăioasă...

Un castravete şi-un dovleac Se ceartă-ntruna pe un fleac: Dafinul cum poate oare Să fie astăzi naşul mare?

Roma are şapte creste, Şapte pitici în poveste, Şapte zile sunt surori, Trec ca şirul de cocori.

Cin’ să fie naşa mică? Vineţica pătlăgică? Sau o ceapă degerată, Ce-i de morcov admirată?

Ei sunt mici, ca doi pitici Colăcei pentru furnici Numai buni de pus la copt... Ei formează cifra opt!

Ce contează cine-s naşii? Muzicanţii şi nuntaşii Sunt cei ce acum contează Şi la nuntă se distrează!

Rotunjori şi bucălaţi, Sunt tot fraţi, mereu legaţi; Unul pe-altul se urmează, Cifra opt de o formează...

Muştarul boabe-i supărat „De ce piperu-i măcinat? Cu cine voi dansa eu oare Şi voi face hora mare?”

Maimuţica cea vioaie Coada uşor îşi îndoaie, De seamănă amândouă Chiar leit cu cifra nouă.

Gogoneaua-ngălbenită Face haz de conopidă! “Eu voiam ca varza mare, Numai bună de sarmale,

Sau cârligul de-i în cui, O vom spune orişicui, Seamănă cu cifra nouă. Nu vi se pare şi vouă?

Mare-n foi ca şi în basme, Mare, slută, ca-n fantasme, Să ne fie mamă-soacră, Şi aşa este cam acră!”

Noi am fost copii cuminţi: I-am ascultat pe părinţi, Şi la şcoală-am învăţat, Numai zece am luat!

Şi o-ntreagă săptămână Se dansează mână-n mână Şi petrec, şi se distrează, Şi-n butoi pe fund se-aşează.

Două cifre zece are, Deloc asemănătoare: Cifra zero vine-ndată, Şi de unu-i precedată.

Butoiul cu murături Nu e zvon, este chiar nuntă: Conopida cea căruntă, Gogoşarul cel umflat În butoi s-au camuflat.

Ecouri literare

Valeriu Marius CIUNGAN ŞOTRON

Nr. 11 eşti cal tu fir de iarbă eşti pace vrajbă? neînsemnat ce mult înseamnă oh domnişoară mică doamnă!

urmam atent dunga de cretă, lăsată de copii pe-asfalt, când ondulată, când dreaptă, desenul ezitant din lumea lor concretă

eşti muritor sau zeu tu suflet călător, pribeag, plebeu? secundă tu , tu mereu, tu timp răstimp şi fără timp tu dis de dimineaţă seară tu doamnă mică domişoară!

când întreruptă de saltul elicoidal al unui gând de dragoste, intens, în sboruri scurte, kamikaze, ceaţă şi condens

POTOPUL

şi paşii mei fără greşeală urmau aceste mari chenare desenate, şotronul părăsit de salturi, teneşi albiplatformă de aterizare. cuvântul părăsit de vers plutea într-un desant sinucigaş, în spaţiul de parcare gol, imens păşeam aproape impecabil urmând tăcut dunga de cretă desenul ezitant din lumea lor concretă !

MICĂ DOAMNĂ eşti doamnă mică domnişoară zăpada mieilor tu primăvară? eşti zori de zi amurg milog sublim sau palid demiurg? eşti cer albastru tină eşti lujer rădăcină iubire ori pricină? eşti domnişoară mică doamnă eşti secetă tu ploaie crudă toamnă e vis ce te opreşte şi te-ndeamnă? eşti pescăruş tu piatră eşti lună câine care latră ieri şi-ndată? eşti vorbă tu tăcere ţărână pasul nepăşit ce piere?

ne cunoscusem primăvara ne cunoscusem parcă ploua cu ciocuri gri înfipte-n gheaţa gri aripi încremenite-n promoroacă ne cunoscusem primăvara luminoase săbii străfulgerau copaci ca zeci de lumânări aprinse stol de vrăbii ne cunoscusem primăvara şi nu ne cunoscusem parcă ploua cu refuzate paseri din ceruri reci cu paseri reci în trista noastră în derivă arcă ne cunoscusem primăvara pluteam pe-al paserilor moarte fluviu ci aripile noastre ude vâsleau contra curentului-n diluviu ne cunoscusem primăvara ne cunoscusem parcă uitasem sborul înlănţuiţi pe-un pat călduţ de porumbei abia căzuţi ne scufundam încet încet cu trista noastră arcă !

Ecouri literare

Nr. 11

MIC DEJUN

MUNCILE CÂMPULUI

aş fi avut atâtea să iţi spun şi nu-ţi spuneam din pricini de iubire tăceam deodată şi luam un mic dejun tăcuţi privind un orizont îndepărtat, subţire

mi-ai cerut să fiu romantic iată sunt tot soarele, toată lumina o rostogoleam cu grijă pe pământ

şi parcă ceaşca de cafea – avea un drum interminabilsărutul tău abandonat într-o mişcare lentă cum degustai cu pleoapele tăcute-nchise lumina-nceată risipită intre noi, absentă te urmăream cum treci tăcută si tăceam anume lăsând în urmă-o noapte-n care nu a fost cuvântul tăceam crezând că ea tăcerea ne va spune ce nu puteam să spunem noi pierzând avântul firimituri de pâine adunai în palmă, în tăcere, şi-aş fi avut atâtea să îţi spun cinam în şoaptă după-o zi istovitoare şi aşteptam îmbrăţişati fără cuvinte-n noaptea lungă tăcutul nostru mic dejun !

O ALTĂ LUME se închise cârciuma din cartier mocnise zvonul ce era de-acum sentinţă şi am rămas încremeniţi în faţa drugului de fier ce ţintuia o uşă rece-un zid de neputinţă şi becul palid obosit de-atâta veghe s-a stins nu-l mai vedeam ca pe un far, în noapte, cum ne-adunam din întâmplarea zilei să povestim cu amănuntul a noastre-n vitejie fapte grilajul umed, ruginit, ce să păzească? când lăzile de bere nu mai sunt aicea, ci în altă parte şi duse-au fost cu ele sufletele noastre nespuse, pelerine, necitite-n nici o scrisă carte

o rostogoleam şi-n neglijenţa mea se agăţase-n cheutoarea de la ie o răgălie-n primul colţ de stea şi împreună cu lumina pe pământul negru, reavăn, încet, cu grijă mă rostogolea mi-ai cerut să fiu romantic iată sunt, tot glodul, toată tina, glia, tot pământul îl rostogolesc napoi cu grijă, împreună cu lumina, spre ceresc!

SCURT STUDIU ORTOPEDIC lasă-mă să îţi cunosc mai bine tibia, peroneul, să le ating, să le lustruiesc, cum se cuvine

şi parcă mersul era altul spre pubele împleticiţi, nostalgici, unii-ndrăgostiţi, tăria ne-o luam de-acuma din isprăvi trecute şi tristă, lungă ne era călătoria

lasă-mă să te iubesc uşor, să nu-ţi scârţâie vertebrele de dor

ne întorceam fără suflare, fără rost, spre casă lumina ne rănea pe trupul istovit, o zeghe, tăcuţi speram o cârciumă doar pentru noi în altă lume şi becul palid, obosit de-o altă lungă veghe! 65

lasă-mi falangele lângă falangele de var,

atingerea rece, de cleştar lasă-mi bazinul şi-n altă viaţă suspinul oh! osul pubian lângă un vers profan, de calciu dulce, diafan !

Ecouri literare

Nr. 11 Dar mai ales, tot căutând prin univers, nu am găsit, chiar dacă am fi căutat şerpeşte, materia care lipseşte.*

Vasile POPOVICI Veriga lipsă Când ne-a făcut, ştim când şi cine ne-a făcut? Şi am avut o mamă şi un tată am avut? O mamă vitregă, ori mamă bună am avut, iar Tata, Tata a fost bun ori rău când ne-a făcut?

* Bosonul Higgs

Glasul eternităţii Mai are toamna brume ce se-aştern neducăuşe şi rod mai face mărul răsădit la drum de tata; lipsesc dintr-un motiv poveşti la gura sobei spuse şi fata care nu se lăsa prinsă, zvăpăiata!

M-aş duce-n iad, de-aş zice c-a fost rău; m-aş duce-n rai, de-aş zice c-a fost bun. Să spun c-a fost şi bun şi rău, cam evaziv, dar dacă a fost rău şi apoi bun, nu-i cam tardiv?

Mai ninge iarna fulgi ce-i spulberă hiperboree, mai bate orologiul nesincopat în nopţi prelungi, mai stăruie în amintiri secvenţe de nedeie ca nişte cântece pornite din ev de nibelungi. Din mii de puncte cardinale pace mămpresoară şi liniştea s-aşterne în nezbucium peste mine; veştmântul rece-al Marelui Nimic mă înfăşoară în temniţe sihastre-n nestrăfulger de ,,lumine”.

Că din copac am coborât, ne place mai puţin şi ne infatuăm că suntem os din os divin. Divin din os de Fiu, de Tată, de Bunic, ori ni-e sorgintea din Marele Nimic?

Efemeră În lucrurile toate-am pus o amintire, în fiece-amintire e un strop de viaţă, ce-am tors din caier lăsăm să se desfire şi-o ultimă speranţă-n noi se mai agaţă.

Sucombă universuri arhaicizate; se toarnă nouă temelie în mai multe zile decât şapte. Se vremuieşte a sfârşit grotesc şi-apocalipsă, iar noi, noi încă n-am găsit veriga lipsă.

Din cioburi colorate refacem un întreg, legăm bucăţile de veşnicii în noduri; de-avem şi rost şi scop şi ţel, tot nu-nţeleg; şi toate pentru douăş’ patru de prohoduri.

Gentillesse Eu sunt poet, iubito! şi-ţi pot da tot ce vrei, îţi dau 2-3 luceferi, dar ce să faci cu ei?

Am găsit particula care ucide, dar n-am găsit particula care nu se divide.

Te pot plimba în voie

Ecouri literare Îţi pot da tot ce vrei, şi soarele şi luna, din stele câte-ţi dau, nu poţi avea nici una. Ţi-aş da un univers ca să le ai pe toate, nu cum aevea sunt, ci metamorfozate. Eu, ca poet, iubito, îţi dau tot ce doreşti, ca om, nu pot decâtce sunt doar pământeşti. Iubito, ce mai vrei, că am promis de toate, de-ai cere veşnicia, ,,aiasta” nu se poate! Mai bine-ţi dau o floare în fiecare zi… şi vom vedea noi, cum e cu ,,to be, or not to be”.

Nr. 11 de-ncurcă lume O tempora, şi de ornament pentru muma ( Cicero ) natură. În haos ne întoarcem, că vrea Dumnezeirea să toarne în tipare noi o nouă făcătură. Ne-ntoarcem unde nu am vrea să ne întoarcem. Nimicul ne-ntregeşte viaţa pământeană; când am deprins cu viaţa ce să facem, intempestiv, ne ducem ,,dracului pomană”! Un alt big bang, alt Fiat lux din zicere divină va lumina nemărginiri din alte veşnicii, iar dacă va fi un Pământ, atunci să vină, şi pe la noi, ştrengari şi glasuri de copii.

o mores!

O tempora, o mores! Obscen şi trist umor. Prezentul meu e-n urmă Venind din viitor. În datum făr’ de ţel Prin univers proscris, Mă-ntorc în Nicăieri; Exilul s-a prescris. Venind din viitor, Prezentul meu e-n urmă; Obscen şi trist umor, O tempora, o mores!

Eram copil şi…

Eram copil şi culegeam de pe imaş pasca găinii. Rupeam şi aruncam învoltul şi din Întoarcerea în Nimic Monadele tulpini făceam un lanţ pe care îl În Început ne-ntoarcem, Monadele – mister din Big Bang prindeam nu în trecut; – la gâtu’-unei copile pe care o acolo unde din nimic ce stăruie-n cifrul etern, rugam tot ce-i făcut între capete de infinituri s-o fac mireasă. a fost făcut. s-aştern. Ne-ntoarcem Şi ea se bucura. după ce am strâns Monadele… Şi îmi zâmbea. din viaţă-n noi nu le vedem din pricini divine, Atât de drăgălaş păcate şi averi şi sărăcii, iar universurile că îmi venea s-o-mbrăţişez nevoi… - fie paralele ori perpendiculare, şi s-o sărut, fie – dar mi-era frică să nu-i dispară Ne-ntoarcem, în cercuri concentrice zâmbetul şi bucuria şi roşaţa din să se pună cap la cap Nimicul se-nchid. obraz. din care am pornit, ca să sfârşim obscen; ne-ntoarcem, respectând după un cod divin tipicul, acelaşi după care la început a fost Îndemn. Ne-ntoarcem în nimic, că ni s-a terminat menirea

După legi ori cutume ori reguli sub cheie ori – poate – din mână scăpate, cu graţie divină, ne desfid.

Şi n-am îmbrăţişat-o şi nu i-am sărutat obrajii-mbujoraţi de fragedă copilă.

Monadele… monadism…* ori Leibniz a spus-o dintr-un exces de cinism…

Cum anii vin şi ani se duc, copila a crescut.

Ecouri literare

Nr. 11

Tot stând în loc ne-am amintit de-atunci când eu voiam s-o fac mireasă. Ea îmi zâmbea. Tăcea. Iar loc în lături să te dai nu era loc. Şi cum se-ntâmplă-n lumi cu legi pe care nu le ştim, cu noi dimensiuni, poate ca cea de lângă noi, am trecut unul prin altul.

Ochi de orb

Mascaradă

În ochii unui orb, o floare albă de muşcată, în părul negru de codană cu înfrigurare prinsă, şi floarea, şi părul, şi codana, cum arată? dar lacrima de bucurie pe obraji prelinsă?

Opreşte, Doamne, nebunia lumii şi samănă sămânţă-aleasă; nu mai lăsa pe drum nebunii ce-ţi lasă… lasă o grimasă! Atâta floare scuturată-n şesuri şi fără timp să împlinească rod, iar printre vremuri, inişti şi eresuri, de ce îţi laşi Făcutul slobod?!

Cum vede zarea, cum i s-arată depărtarea şi-ngenuncherea pentru rugă în faţa icoanei, şi ţărm sălbatic, istovit de val, şi marea, şi plâns, şi râs de prunc la pieptul mamei?

Mai păstoreşte-o vreme încă şi tămăduie pre robul tău gregar; în jocul tău perpetuu văd aceeaşi subtilă mascaradă şi piatră de hotar.

Cum i s-arată ciocârlia sfredelită-n cer, şi lanul spicelor, pătat de macii roşii, cum sânul crud ca mugurul plesneşte în prier şi cum se-nchid în stânjenul jilav, strămoşii?

Hologramă Prin noaptea grea de-atâta întuneric, că prea ţi s-a făcut urât în lutul greu, azi-noapte, un mângâi din pumnul mic ţi l-ai desprins din palmă pe obrazul meu.

Cum soarbe curcubeul din fântâni culori şi-n ochi de sprintenă codană se aprind văpăi, nu vede, dar vede ce noi nu vedem de multe ori: divinul elementelor, dar şi prăpastia din noi.

Mi-ai apărut bicisnică şi-mpuţinată, dar dorul tău de mamă încă dolofan; erai fără cuvânt şi-ngrijorată de mult bolitul meu de peste an. Aşa de mult vroiai să-mi zici ceva, dar nu-ţi era îngăduit, ori nu puteai să-mi zici ceva de tata, ori cum e-n lumea ta, Se lumina de ziuă şi-ai plecat intrând în altă consubstanţialitate; cu mâna-ntinsă te rugam în gând, dar nu m-ai auzit de-Acolo, din Departe.

V-aţi întrebat vreodată cum cată orbul frumuseţi în ochi şi-n trup de fată, cum ochii, buzele şi gura şi trupul i s-arată în nepriveliştea din mintea lui de orb, întunecată?

Îmi place cum a spus-o unul pe pământ: orbi sunt cei cari nu vor să vadă, nu cei care orbi sunt ; cum nu-i iubire-aceea, dacă nu-i întreagă.

Ecouri literare

Nr. 11

Cîntec pentru dacii noştri (variantă) Dacii nu se dau pe bonuri, dacii noştri nu se vînd, Nu-i mai prognozaţi în roluri astăzi, mîine şi oricînd. Dacii nu se dau valută, nici pe lei nu se mai dau, Sunt o stirpe absolută, cum cîndva, demult erau. Dacii nu-mblînzesc oraşe, ei numai în sate mor, Cu trecut bolnav în oase, încă mai au viitor. Dacii merg spre niciodată, dacii plîng în nicăieri, Să mai nască înc-odată ţara lor din zi de ieri. Dacii noştri-şi sorb tăria de din cronici şi mereu Dau în leagăn România ca pe-un unic Dumnezeu. În zadar voiţi a-i smulge, în zadar mitraliaţi, Dacii nu pot fi nicicum din ţara lor concediaţi.

Traian VASILCĂU Orice iubire-i pe valută Şi-orice surîs e interzis.

Dacii nu se dau pe pîine, nici pe vin cu prea mult rost, Dar sunt încă convertibili, precum pururea au fost, Niciodată-n tron suspuşii şi nicicînd fiind barbari, Dacii noştri sunt martirii libertăţii noastre mari.

Să plîngem astăzi se mai poate, Să plîngem pînă vor urca Spre ceruri Pruturile toate Şi Romania va-nvia.

Dacii nu se dau credite, pentru ei nici bănci n-avem, Dacii noştri n-au probleme, ştiu, la sigur, că suntem. Dacii sunt doar dacii noştri şi numai astfel vor fi, Visul lor și-acum rămâne visul nostru-n orice zi.

*** Cînd mă va vizita pustia, Am să observ, bătrîn cocor, Că n-am vecie să-ţi spun: Zare, N-am vreo tăcere să-ţi spun: Nor.

O, doar ei ni-s grea valută, şi-s valuta cea mai grea, Neam din loc să nu-i strămute pe sub nici o altă stea. De la daci să-nveţi trăirea, de la daci să-nveţi să mori. Vai de ţara ce nu-și are dacii ei nemuritori!

Actual

Dacă-aş fi Dumnezeu , din lacrimi Mi te-aş crea din nou să vii Prin crîngul vieţii mele-apuse, Ducînd în palme ciocîrlii.

S-a destabilizat natura Şi face mofturi ne-ncetat, În oameni înfloreşte ura Şi doar murim cu-adevărat.

Maică-a tristeţilor din mine, Se lasă-n lucruri tot mai frig. Să tac nu mai găsesc cuvinte Şi n-am tăceri să te mai strig.

Zadarnic rostuim cuvinte, Care ne-njură, rînd pe rînd. Vai, chiar sinceritatea minte Şi să fim oameni n-avem cînd.

Un gînd pentru Mihai...

În orice om trăieşte-o brută, Care se scaldă în plictis,

Mihai Viteazul n-o să-şi vîndă ţara, El are-o ţară şi o cinste doar, Iisus a pus în el potir cu har Şi-l cheamă-n cer să-i dea îmbrăţişarea.

Ecouri literare

Nr. 11

Mihai Viteazul n-are cînd muri, Zidit în noi, trimite, să-l răzbune, Statornicia propriului nume, Care minciunii nu s-o ploconi.

Dosarele-s grele, memoria-i plină Cu-agenţi şi-i tot cauţi în vechi amintiri, Ce misterioasă e-această maşină, Loveşte din ziare, din cărţi, din priviri.

Mihai Viteazul strigă-n ochii mei, Îi este strîmt, va evada din mine Să-şi caute oştenii sub coline, Cerul va fi ţesut cu nouri grei.

Popoare dispar, zeu-n ceruri suspină, Pămîntul de morţi este zilnic mai greu, Dar nu rugineşte eterna maşină, Striveşte destine, surîde mereu.

Jertfit de fraţii săi, c-aşa ni-i firea, Ieşind din umbra propriului mit, El îşi aşteaptă-n ceruri mîntuirea Şi în românii care n-au murit!

În miresme îngropat

Blestem actual Foaie verde, noroc n-are Soarta mea ce-n van o port . Ţara noastră-i de vînzare , Ţara noastră-i de export . S-ar da primului ce are Bani în pungă, vajnic lord, Ca o ţară de vînzare, Ca o ţară de export . Ce n-aş da să fiu cel care Cumpăra-o-aş de tot ? Să nu fie de vînzare, Să nu fie de export ! Ca să spuneţi fiecare Fiecărui lord netot: " N-avem ţară de vînzare, N-avem ţară de export ! "

Mașina securității Ce bine lucrează această maşină, Lucrează-n prieteni, colegi şi-n poeţi, Doar ea nu va cere vreodată benzină, Ci noi calomnii, înscenări şi agenţi. Încearcă şi spune-i că n-ai nici o vină Şi n-o să lucrezi pentru ea---- te-a zdrobit. Ce bine distruge această maşină, Ocheşte fantastic, nu e de greşit.

În zori o să ne-atace trandafirul, Treziţi copiii, spuneţi-le clar Că a sosit minutul milenar Să vă spălaţi pe suflete cu har Şi să înapoiaţi, golit, potirul Ce duce-n Dumnezeu la ora şapte. Veniţi şi încărcaţi-vă-n priviri Parfumuri dense amintind psaltiri Scrise de fluturii ninşi pe cetate La ora inefabilei jertfiri. În zori o să ne-atace trandafirul, Deja ţinteşte sufletu-mi stingher, În focul lui m-arunc cu patrafirul Cusut din fir de stea şi plătesc birul De-a fi-n miresme îngropat ca-n Cer!

Psalmul zilei a șaptea Am totul cît Te am pe Tine, Doamne, Şi n-am nimic dacă Te părăsesc. Cîmpii de lumînări nesecerate În ochi-mi duc şi tot Te preaslăvesc. Nevrednic sînt de Tine însuţi, Doamne, Tăcerea mi-i mormînt, pe care-l cresc, Netrebnicul de mine-s o tînjire La porţi de iad şi tot Te preaslăvesc. Călugăr fără schit, n-am vreo chilie În inima-mi pentru vreun cînt ceresc. În leagăn dau mereu tristeţea lunii, Şi-am înfiat-o şi Te preaslăvesc. În orice zi mă nasc şi mor întruna Şi iar mă nasc să mor şi să-mplinesc Condiţia neantului continuu Pe care-l birui şi Te preaslăvesc!

Ecouri literare

Nr. 11

Dorin PÎNZARIU DOINA ÎNVĂŢĂTORULUI (din volumul primit la redacție ”Simfonia rimelor” Frunză verde foi de carte, Am plecat pe căi deşarte Să-mpart licăriri de stele Din colieru-mi de mărgele. Cu Abecedarul Lumii Am pornit pe raza lunii Să sădesc în lacrimi sfinte Liniştitele cuvinte Şi cu stropi de rouă dulce Să sting soarele-n răscruce. Frunză verde de sulfină, Am plecat să fac lumină Sus pe culmi de negură Unde noaptea susură În şoapte de ignoranţă Şi-n crâmpeie de speranţă. Sus, pe culmi de deasă ceaţă, Jos, în oaze de verdeaţă Peste mări şi ţări de rouă, Printre nori de vis ce plouă, Am lăsat boabe de suflet Şi-obosit de-atâta umblet, Mi-am pus capul în neştire Pe-o turlă de mânăstire Şi sufletul într-o carte Să-l păstrez … pe mai departe. Frunză verde de arţar, Cu al meu Abecedar Am plecat pe raza lunii Să-nvăţ Alfabetul Lumii: Cum să scriu cuvântul ,,eu’’; Cum să-l citesc pe Dumnezeu. Plecat-am pe cărări de vis Să scriu poemul cel nescris…

Ecouri literare

Nr. 11

Ecouri literare

Nr. 11

Ecouri literare

Nr. 11