Ștefan Câlția
Muzeul de artă Timișoara 3 octombrie - 5 decembrie 2014
1. SALA CRUCII LUI BECHEȘ „Când se aşeza o cruce undeva, acel undeva nu era un loc întâmplător – era un Loc. Era acolo unde caii oboseau, unde omul oprea căruţa. Locul din care, umblând de o parte şi de alta a acestor dealuri, cuprindeai totul. Aici găseai, poate, un izvor şi era firesc să te aşezi, să te odihneşti şi totodată să priveşti. Aici aşezau crucea, aici se opreau toţi. Deci chiar atunci când umblai singur, aici te întâlneai cu toţi cei dinaintea ta. Si aici îţi lăsai gândurile. Crucea nu era, ca acum, amintirea unui accident, a unui rău. Pentru creştin, crucea era semnul Învierii, deci al bucuriei de a nu fi singur, de a fi cu Dumnezeu. Conotaţiile ei erau, mereu, pozitive. Locul acesta, care se cheamă Crucea lui Becheş, era, deci, un loc ales.” Crucea de piatră despre care vorbeşte Ştefan Câlţia în interviul din care a fost extras fragmentul de mai sus a vegheat multă vreme o răspântie de drumuri de pe dealurile Şonei, primul loc biografic al parcursului artistului, un sat „de pe Ardeal” așezat deasupra Oltului, în apropierea orașului Făgăraș. De acest loc al vacanțelor copilăriei petrecute în casa bunicii Eudochia și pe dealurile din jurul acesteia, artistul a rămas mereu legat. Traseul său prin lume, aparent centrifug, poate fi privit, în negativ, ca o lungă succesiune de reveniri la Șona, iar imaginarul construit de Ștefan Câlția încă din anii 1970 codează, la nivel tematic, această recurență.
2. SALA GRĂDINARILOR Preocuparea constantă a lui Ștefan Câlția pentru grădină, ca loc biografic și cultural, se manifestă în operă în mod metonimic, insinuându-se în unele lucrări discret, prin detaliile sale. Povara pe care o poartă unele dintre personajele lui Ștefan Câlția este ușoară: teascuri de ramuri, mănunchiuri de ierburi. Grădina, precum casa, devine o metaforă pentru locul de origine, ce poate fi purtat cu sine. De la detaliu la întreg, trecerea se face ușor: planta conține în sine, în mod simbolic, germenele grădinii sale, iar aceasta, la rândul ei, îl conține pe acela al unei lumi personale, claustrate pentru ca prețiozitatea ei să nu se piardă. Sala Grădinarilor poate fi privită ca o antecameră la dialogul cu peisagiștii Mühle și ca o interpretare a atracției acestora pentru varietatea lumii vegetale. Grădinarul este un simbol al intervenţiei ordonatoare şi în acelaşi timp discrete a omului în lumea din jurul său. Totodată, el poate fi privit ca un călător şi un „propovăduitor” („vânzător”) al propriului microcosmos, pe care l-a creat pornind de la elementele universului mare, „îmblânzit”. „Grădinarul cu haină albastră”, cel „al rozelor” şi „Vânzătorul de ierburi” poartă, ca pe nişte ofrande, mici lumi vegetale, preţioase precum nişte naturi statice redate în detaliu.
3. SALA WILHELM ȘI ÁRPÁD MÜHLE Legătura simbolică cu locul cultural care găzduiește expoziția este marcată prin introducerea în traseu a unui spaţiuenclavă, dedicat unui fragment discret, însă emblematic al istoriei acestuia: prezenţa în Timişoara secolelor al XIX-lea și al XX-lea a “dinastiei” de grădinari și peisagiști formate din Wilhelm și Árpád Mühle. Activitatea celor doi a fost un element cu ajutorul căruia oraşul s-a conectat la viața economică și culturală europeană într-un moment istoric specific. Această sală a expoziției ce le este dedicată sintetizează o concepție despre Timișoara ca loc care dă sens şi care, la rându-i, este investit cu sens doar atunci când este considerat în lumina relaţiei cu un destin specific. Selecția de naturi statice inserate în țesătura colecției de artă bănățeană trebuie citită atât ca un omagiu adus sensibilității celor doi peisagiști, cât și ca un simptom al unei continuități culturale și istorice, pe care artistul vine să o certifice. Adevărate exerciții de migală și tandrețe plastică, ele vorbesc despre un firesc al cotidianului uitat, ori – altfel spus – despre bucuria unei lumi firesc așezate. De la profunzimea patinată a texturilor obiectuale la freamătul bine controlat și pus în pagină al elementelor vegetale, tonalitatea (aparent) minoră a acestor compoziții ascunde vitalitatea unei lumi interioare pline de încărcătura unei simbolici primare. Portretul intim al micilor locuri dezvăluie o “luxurianță în minuție” inseparabilă de un cult particular al detaliilor evocative, ce poartă cu sine amprenta discretă a istoriei și parfumul distinct al memoriei personale a artistului.
4. SALA CĂLĂTORIEI Tema locului de origine o presupune pe aceea a părăsirii acestuia pentru a călători. Călătoria poate fi privită ca o metodă de cunoaștere, prin intermediul lumii, a sinelui. A te poziționa în alte locuri, pentru a putea circumscrie și obiectiva propriului loc: „Călătoria e ca atunci când urci o scară: cu cât mai urci o treaptă, cu atât zona ta de cuprindere a imaginii lumii din jur e mai mare.” În lucrările lui Ștefan Câlția, tematizarea ideii de călătorie se face inclusiv cu mijloace plastice. Pentru artist, compoziția în sine este un loc, oferit spre a fi cunoscut privirii, independent de înțelegerea pe cale discursivă. Elementele figurative pot fi considerate și „drumuri” cromatice, călăuze ale privirii prin spațiul compoziției, „ca la Bruegel” – ar spune artistul. „Drumul, Calea, cum îi spun eu, este pentru mine un personaj care îl captează pe privitor pentru a-l face să călătorească pe firele ascunse ale lucrării.” Astfel, în cazul lui Ștefan Câlția s-ar putea spune că figurativul și non-figurativul reprezintă atitudini „în oglindă” ale artistului în fața lumii. Spațiul autosuficient al compoziției plastice și fereastra reprezentațională prin care este decupată și privită lumea nu rămân disociate, ci își corespund.
5. SALA DESENELOR ÎNALTE O sală îngustă a fost “populată” cu desene de mari dimensiuni, cu un format atipic, dislocate din contextul de expunere pentru care au fost inițial concepute: biserica din Herina, Bistriţa-Năsăud. Referinţe la un reper important din activitatea expoziţională a artistului, ele sunt puse într-o lumină nouă într-unul dintre spaţiile Palatului Baroc, transformat, la rându-i – după cum arată Ştefan Câlţia într-un text scris cu prilejul expoziţiei din 2008 (Desene pentru Herina, Herina) –, într-un loc în care un fel de “carte cu desene despre Cruce îşi desprinde foile, lăsându-le să curgă în sus”. Această serie de desene poate fi pusă sub semnul locului sacru – care, deși nu este tot timpul manifest din punct de vedere iconografic, se poate regăsi în majoritatea lucrărilor lui Ștefan Câlția, ca o notă subiacentă pe care trebuie să știi să o privești: un spirit al liniștii, al locului „așezat”, într-un univers desenat de firescul și onestitatea vieții. Așa cum este așezată pe hârtie (parcă într-un efort de a o „cuprinde” în întregime, pornind de la cele mai mici „unități” vegetale), natura lui Ștefan Câlția capătă o dimensiune aproape sacră și un glas care ne vorbește despre găsirea locului în lume.
6. SALA LOCURI În penultimul spaţiu al traseului străbătut de privitorulcălător în expoziţie sunt expuse lucrări care, considerate împreună, tematizează nu un loc biografic, cultural sau spiritual – aşa cum se întâmplă în cazul celorlalte săli –, ci toate locurile despre care vorbește artistul, parcurse de această dată în cadrul unei călătorii cu caracter sintetic şi retrospectiv. Într-o barcă încărcată cu plante, pe spinarea unui bivol înaintând prin apa tulbure, păşind sau plutind, fetiţe gracile, un clovn care ne țintuiește privirea, muzicanți, vânzători de ierburi şi vase călătoresc neîncetat, părând, cu toate acestea, a rămâne în acelaşi loc. Înaintarea aparent implacabilă poate fi însă întreruptă de prăbuşiri fulgerătoare şi tăcute, precum cea care taie un văzduh iernatic, văzut prin cortină.
7. SALA LUMII-CA-TEATRU Universul fantastic la care Ștefan Câlția face apel se configurează ca un loc cultural de răscruce, ce mobilizează tradiția fantasticului și grotescului flamand în aceeași măsură în care nu încetează să (re)exploreze referințele mitologiei colective ale locului său de origine, pe de-o parte, și bagajul propriilor întâlniri culturale și experiențe de viață, pe de altă parte. Într-o lume în care registrele grotescului și himericului, oniricului și miraculosului se întrepătrund, fantasticul devine – mai mult decât o imagerie cu o recuzită iconografică recognoscibilă – o stare, marcă a unei atmosfere deconcertante, și un loc al antinomiilor străbătut de o gramatică și o logică proprie, mereu tulburătoare, întotdeauna imprevizibile. Având un repertoriu uriaș de figuri și însemne simbolice, scena lumii privite ca teatru se populează rând pe rând cu cortegii de personaje burlești, aflate în procesiuni fără direcție ori finalitate, arlechini, clovni, muzicanți și diverse alte figuri impenetrabile extrase din arena circului, care, alăturate unei faune stranii și sălbatice, compun și descompun succesiv „camera de curiozități” a imaginarului artistului. Masca imobilă și carnavalescă, după care se ascunde o bună parte din personajele acestui panteon fantastic, trădează o umanitate fragilă pentru care granița dintre duplicitate și inocență, suferință și resemnare tăcută se dizolvă pentru a face loc unei reflecții asupra condiției existenței mundane.
Transportul și amenajarea lucrării “Lumea ca teatru” în sala barocă s-a realizat cu sprijinul:
Când este rugat să construiască un discurs care să îi explice, fie și numai parțial, imaginile, Ștefan Câlția obișnuiește să echivaleze reprezentările din tablourile sale cu noțiuni generale, subsumabile noțiunilor de „viață” (înțeleasă ca o curgere coerentă și convergentă) și de „lume” (înțeleasă ca imagine a unei parcurgeri subiective a spațiului fizic și a celui cultural). Altfel spus, Ștefan Câlția „simbolizează” – operație specifică unui tip de gândire pentru care lumea nu este un conglomerat de disparități, ci, dimpotrivă, un sistem format din locuri dotate cu sens între care există sau pot fi trasate căi. După cum afirmă artistul într-un interviu – când este întrebat în legătură cu relația ce se poate stabili între „forme” și „stări” –, „nu poți despărți lucrurile atât de clar unele de altele”. Oricât de amplă ar fi arborescența unei vieți, formată din deplasări, fapte, gânduri și stări, există întotdeauna posibilitatea de a regresa, pornind de la oricare dintre acestea, din treaptă în treaptă, înapoi, până la un loc de plecare, întotdeauna biografic, întotdeauna geografic, întotdeauna spiritual: „Povestea mea începe din acest sat și, din acest sat, în această casă.” Aşezarea împreună a unui corpus recent de lucrări relevante, la modul metonimic, pentru întreaga sa operă își propune să pună în lumină faptul că acest cortegiu tematic s-a dezvoltat păstrând mereu o legătură zenitală cu o referinţă fixă, de natură biografică, având ca substrat o sensibilitate artistică şi umană mereu convergentă. În ansamblul ei, expoziția trebuie citită ca o călăuză care ne poartă prin meandrele imaginarului lui Ștefan Câlția, dând seama de această multitudine de nuclee și intersecții, ramificații și locuri - simbolice, culturale și personale–, ce-i animă creația ultimilor zece ani. Patricia Bădulescu Sandra Demetrescu Ioana Mandeal
Muzeul de Artă Timișoara Victor Neumann director Patricia Bădulescu Sandra Demetrescu Ioana Mandeal curatori Expoziție produsă de Galeria Posibilă Matei Câlția, coordonator de proiect Serioja Bocsok, asistent de proiect Irina Damian, coordonator editorial Programul de conferințe: dr. Tibor Hartel, Universitatea Sapientia, Târgu Mureș, ecolog dr. Ileana Pintilie, istoric de artă Marian Pălie , fashion stilist Mulțumim pentru sprijin: Ioana Ulmeanu, Noemi Meilman, Ina și Marius Cosoroabă, Raluca Cosoroabă, Cosmin Răducanu, arh. Radu Mihăilescu, arh. Dan Marin, Lucian Palaz, Alexandra Mihali, Eugenia și Ioan Perciun, Nader Ahior, Remus Rotaru, Ilie Alexandru, Andrei Teleagă, Andreea și Cristian Jurchescu, Anca Vlad, Gabriela Waynberg, Cosmina Frîncu, echipei Muzeului de Artă Timișoara
Expoziție realizată cu sprijinul:
Parteneri Media:
Galeria Posibilă, str. Popa Petre 6, sector 2, București tel. 021-2117933 • galeriaposibila@gmail.com • www.posibila.ro