Ziarul „Șona Noastră”, nr.1/2013

Șona noastră Ziarul sătesc

11-18 August 2013 / apărut cu ocazia evenimentului LOC. ȘCOALA DE PRIVIT ACASĂ / 8 pagini / se distribuie gratuit

Ștefan Câlția:

Tibor Hartel:

cioarele pe piatra de pe care ştiam cǎ sar de obicei pentru a zbura, dar bineînţeles cǎ am cǎzut...” pg.5

„Ce fel de viitor ne imaginăm pentru sate ca acesta?” pg.4

„Am luat-o la fugǎ, am bǎtut cu pi-

15 prăjituri... câştigătoare!

Au sosit rând pe rând, duminică la amiază, la vechea şcoală din sat, 15 prăjituri proaspete şi gustoase pregătite cu ingrediente de post şi cu mult drag de câţiva şoneri inimoşi. Fiecare prăjitură a venit la concurs cu aroma, aspectul şi cu povestea ei proprie. Ne-am bucurat să le vedem sosind în număr atât de mare, ne-am bucurat să ne strângem, cu mic şi mare, în jurul mesei pe care au fost aşezate cu grijă, să le privim, să le gus-

PROGRAM*:

4-18 august 2013 Expoziție de pictură Ștefan Câlția “Crucea lui Becheș”.

Duminică, 11 august 2013, de la ora 15:00 Invitat Tibor Hartel, ecolog, discuție despre agricultură, comunitate și natură.

tăm, să ne bucurăm împreună de ele. Cu toate că „Negresa” Mariei Folea a primit cele mai multe bileţele de apreciere din partea celor prezenţi, ne-am putut da seama foarte curând cu toţii că, având în vedere calitatea tuturor prăjiturilor şi bucuria cu care au fost făcute, un clasament nu îşi mai avea rostul.

Gustoase şi aspectoase au fost toate deopotrivă: prăjitura cu morcov pregătită de Andreea Drăghici şi adusă pe cârpătorul străbunicii ei din Şona; prăjitura pentru ceai şi găluştele cu piersică, ambele trimise de familia Henegar; prăjitura cu morcov, delicioasă si discretă,numită„Ana”,dupănumelemamei Emiliei Simen, cea care a pregătit-o; tarta cu fructe şi mentă în multe culori, precum şi prăjitura cu cacao, ambele făcute de Mihaela Dumitru ; prăjitura cu umplutură de dovleac a Elenei Radbea; cea „cu zăbrele” şi cea cu gem ale Georgetei Câlţia; „Negresa” presărată cu nucă de cocos, abia scoasă din cuptor şi încă aburindă, făcută şi adusă într-un suflet de Alina Lupu; cele două prăjituri pregătite de Marinela Folea şi de fiul său, Sebastian, şi aduse în ultima clipă dar nu cu mai puţin drag: o plăcintă ţărănească cu prune şi minciunelele atât de îndrăgite.

Din toate acestea ne-am înfruptat, în mod egal, adulţi şi copii, fără a putea să hotărâm care dintre ele a fost mai gustoasă, mai aromată sau mai frumoasă. Şi nu am putut şti nici care a fost bucuria cea mai mare: cea de a gusta sau cea de a sta împreună la poveşti, despre reţete, oameni de ieri şi de azi şi despre draga noastră Şona? Pentru această mare bucurie, vă mulţumim tuturor!

Prin bunăvoința Primăriei Mândra și Primăriei Făgăraș, duminică 11 august transportul către Șona este asigurat gratuit.

Microbuzele pleacă din fața primăriilor la ora 14:15.

Luni, 12 august 2013, de la ora 15:00 Atelier cu copiii din sat, despre locurile din Șona.

Sâmbătă, 17 august 2013, de la ora 17:00 Invitați prof. Florentin Olteanu, Fundația Culturală “Negru Vodă” Făgăraș discuție despre istoria și prezentul locului Radu Grigoroiu, expert în turism, despre Șona și turism responsabil.

Duminică, 18 august 2013, de la ora 15:00 Invitat pictorul Ștefan Câlția, discuție despre cum locuiești un loc. *)Toate evenimentele se vor desfășura la vechea școală din sat.

Album de imagini de la deschiderea expoziției de pictură duminică 4 august 2013, vechea școală, Șona

Patricia Bădulescu, curatorul expoziției

În urmă cu doi ani În vara anului 2011, am ajuns pentru prima oară la Şona, locul de lȃngă Făgăraş care pentru mine, studentă la Istoria Artei, se asocia, pe atunci, cu o singură idee: era satul din lucrările pictorului Ştefan Cȃlţia. Aşa cum se întȃmplă adesea, purtam cu mine imaginea unui loc încă înainte de a-l cunoaşte cu adevărat. O Şonă imaginară, ale cărei case albastre încap, toate, pe o tipsie suspendată între cer şi pămȃnt şi pe deasupra căreia călătoresc, plutind, oameni melancolici, cu ochi sticloşi şi ovali, ducȃnd cu ei povara blȃndă a legăturii de ierburi de pe deal. Această Şona, aşa cum o descriu eu acum, a putut fi văzută în pagini de reviste, albume şi, adesea, chiar la televizor şi a început să fie cunoscută şi iubită de mulţi oameni de pretutindeni, din Romȃnia, dar şi din alte părţi. Mulţi dintre ei nu îşi închipuie că satul Şona, din care pleacă toate acestea există cu adevărat aici, jos, pe pămȃnt. Oamenii-îngeri ce îi străbat văzduhul rămȃn, adesea, invizibili, însă plantele aromate de pe dealurile din jur, livezile de pruni sălbăticite de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, cele şapte guruieţe cu tainele lor sunt, toate, aici, dinaintea simţurilor oricărui locuitor sau călător temerar, ce îndrăzneşte să descopere în locurile de zi cu zi pe care le străbate imagini mai proaspete decȃt cele la care rutina l-a învăţat să se aştepte.

Ani de-a rȃndul, imaginea Şonei, frumoasă ca o bijuterie în lumină, a rătăcit prin lume, prin minţile şi sufletele străinilor de pretutindeni, purtată cu sine, în călătoriile sale prin viaţă, de către pictorul Ştefan Cȃlţia. Pornind de la toate aceste gȃnduri, ne dorim ca, prin intermediul proiectului „Loc. Şcoala de privit acasă” să readucem această imagine călătoare a satului, ca pe o veste bună, chiar în locul din care a început călătoria ei. Venim cu bucurie la Şona, să o privim împreună, cum va sta faţă către faţă cu imaginea sa de departe, privindu-se atent, mirată de faptul că între-

vede pentru prima dată posibilitatea unei astfel de oglindiri. Să o privim şi să stăm de vorbă, împreună cu pictorul Ştefan Cȃlţia şi cu prietenii săi despre viaţa de acum şi de mȃine a acestui loc, despre cum ni-l dorim fiecare, despre plecări, despre regăsiri, despre case, dealuri, poteci şi răscruci de drumuri. Sunt lucruri pe care, de obicei, nu le găsim în cărţile şcolare, lucruri adesea uitate, pe care uneori avem nevoie să le deprindem din nou, să le reînvăţăm. Acesta este motivul pentru care evenimentele din cadrul proiectului nostru vor sta, în mod simbolic, sub genericul „Şcoala de privit acasă” şi se vor desfăşura, fără catalog şi note, în clădirea vechii şcoli din Şona.

Vom fi cu toţii, deopotrivă, profesori şi elevi, bucurȃndu-ne de a ne afla împreună, de a împărtăşi gȃnduri, de a privi la lucrurile care ne privesc.

Reproduceri ale picturilor lui Ștefan Câlția “Purtătorul de casă”, “Stejar pentru Rege” și “Două case din Șona”

Loc. Școala de privit acasă, 4-18 august 2013, Șona

Copiii sunt așteptați la un atelier de colaj, luni 12 august ora 15, la vechea școala.

Tema atelierului: Despre locurile satului.

Ziarul sătesc “Șona Noastră”, 11-18 august 2013

Invitații proiectului “Loc. Școala de privit acasă” Tibor Hartel, ecolog Originar din Sighişoara, Tibor Hartel a absolvit Facultatea de Biologie-Geologie a Universității Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca în anul 2000, fiind în prezent cercetǎtor la Institutul de Ecologie al Universitǎţii Leuphana din Lüneburg, Germania, unde coordonează proiectul „Valoarea culturală şi ecologică a păşunilor cu arbori seculari din Transilvania, România”, proiect finanţat de Fundaţia Alexander von Humboldt.

Este autorul a zeci de articole de specialitate şi face parte din consiliul director al secţiunii europene a Societǎţii pentru Conservarea Biodiversităţii, o organizație profesională internațională dedicată studiului factorilor care cauzează declinul biodiversității. Este interesat de subiecte cu caracter inter-disciplinar, precum interacţiunile complexe între om şi peisaj, în sudul Transilvaniei. Pentru studiile sale legate de conservarea biodiversitǎţii peisajului agricol istoric din zona Transilvaniei în contextul intensificǎrii agriculturii, Tibor Hartel a primit, în anul 2012, premiul “Grigore Antipa” al Academiei Române.

în care a vorbit despre cum putem armoniza dezvoltarea socio-economicǎ cu sustenabilitatea ecologicǎ. Ne va fi alǎturi şi în proiectul de la Şona, unde va susține o conferință intitulată “ Peisajele rurale tradiționale din Transilvania între persistență și schimbare”.

Prezentarea va analiza peisajul cultural tradițional transilvan în contextul schimbărilor globale și a diverselor “crize” sociale, economice și ecologice locale și globale din prezent și viitor. Cum putem să navigăm prin aceste crize multiple în așa fel încât să menținem caracterul de identitate a peisajelor noastre? Care sunt consecințele sociale, economice și ecologice pe termen mediu și lung ale aplicării oarbe a strategiilor de dezvoltare vest-europene? Ce putem face la nivel local să creștem beneficiile globalizării reducând în același timp consecințele negative ale acestuia la nivel local? Ce fel de viitor ne imaginăm pentru aceste sate?

Din dorinţa de a se implica mai mult în conservarea patrimoniului cultural şi natural transilvan, devine, în 2008, consilier în cadrul Fundaţiei Mihai Eminescu Trust, aflatǎ sub înaltul patronaj al Prinţului de Wales. Cu sprijinul acestei fundaţii, Tibor Hartel s-a putut implica, între altele, în programul de studiere şi conservare a rezervaţiei de stejari multiseculari de la Breite, de lângǎ Sighişoara. Împǎtimit al naturii, Tibor Hartel este un optimist însufleţit de credinţa cǎ doar împreunǎ, prin interes viu pentru trecut şi grijǎ constantǎ pentru viitorul condiţionat de prezent, putem trǎi mai bine şi mai împǎcaţi cu lumea noastrǎ, atât de fragilǎ.

Cu ocazia expoziţiei “Loc” a pictorului Ştefan Câlţia, ce a avut loc în primǎvara anului 2012, Tibor Hartel a susţinut la Galeria Posibilǎ din Bucureşti conferinţa “Peisaje agrare istorice din sudul Transilvaniei: o abordare social-ecologicǎ”,

Radu Grigoroiu, expert în turism Şona noastră.

Deci, Şona mea.

Firesc? Firesc.

(De)venirea Şonei Eu vin de la sudul Carpaţilor. Părinţii mei - Dumnezeu să-i odihnească! erau de la ţară, din două sate vecine. Şi ei, ca şi alţii, au muncit mult, şi nu uşor, ca să ajungă în Bucureşti, unde eu, odrasla unică, am crezut mulţi ani că sunt citadin până în vîrful unghiilor. Asta şi pentru că până pe la vîrsta de 15 ani, acele sate, ideea de sat-pur-şi-simplu, trezeau în mine o spaimă confuză: de izolare, de anonimat, de mers pe jos (chinuitor şi îndelungat) până la gară, de noroi înalt pe drum, o spaimă probabil de neînţeles pentru cineva care nu avea datele comparaţiei cu oraşul mare (cel mai mare!), acolo unde pentru mine erau părinţii, şcoala, confortul, zborul cu avionul ce te ducea oriunde în lume plasându-te dintr-odată într-un fel de elită misterioasă.

singur, nici izolat. Cu toate că, aşa cum ştim, timpul pare a curge mai lent la ţară. În Şona, ca peste tot, există un suflet al locului. Cu fiecare om care se depărtează de sat, sufletul se răsfiră puţin, parcă subţiindu-se. Cu fiecare om care se apropie, sufletul îşi regăseşte puterea şi forma. Şona noastră are personalitate şi istorie.

Există un clasament al celor 25 cele mai fascinante sate din lume, locuri fără zgomot, fără altceva în afara bucuriei de a fi la un moment dat acolo. Populaţia lor variază de la 8 locuitori (un sat în Islanda) la 23.400 locuitori (un sat în Muntenegru). Spre bucuria noastră, pe lista aceasta se află şi Viscri, un sat din România. Ce au toate aceste sate în comun? În primul rând, sufletul despre care vorbeam.

Fiecare are ceva cu adevărat frumos de oferit: locul unde se află - dăruit de Dumnezeu, istoria - chiar dacă numele lor nu apar în manualele de şcoală, personalitatea lor. Şi, nu în ultimul rând, hotărârea de a păstra. Un colţ, un unghi, un zid, o piatră, un acoperiş. Toate sunt lucruri care

La 15 ani, într-unul din acele sate, la ţară, ceva s-a schimbat între mine şi sat. Dintr-odată mi-au devenit apropiate drumul prăfuit al Ialomiţei, de unde oamenii aduceau piatra în căruţe, dealul aspru dintre sate, casele modeste, curţile cu vaci, cai, capre, câini şi orătănii, iarba, pomii, livezile de meri, peri, pruni şi corcoduşi, poşta şi telefonul cu manivelă pe care îl urâsem constant pentru că nu mă lăsa să formez singur numărul, pe mine, cel care veneam de la oraş (cel mai mare oraş!), convins că, orăşean fiind, le ştiu pe toate. Pe toate, dacă voiam, le puteam acum există numai acolo. Care există numai acolo. Privindu-le, împărtăşi înapoi tuturor : orătăniilor, pomilor, drumului ştim că şi Şona noastră este un astfel de sat. Doar aici prăfuit. Cred că atunci, la 15 ani, iubirea mi-a deschis ochii arcuirile blânde ale dealurilor te cheamă şi te îndeamnă să pentru sat. cunoşti şi să culegi flori, şi frunze, şi fructe. Doar aici există guruieţele, înconjurate de misterul propriilor poveşti.

Mai cred că, spre 30 de ani, cȃnd am păşit aici, Şona Doar aici cele două biserici străjuiesc satul, aducȃnd m-a readus în iubire. În credinţa că satul nu este nici parcă aminte de un ev mediu tumultuous. Doar aici auzi

murmurul stelelor care strălucesc, nenumărate, noaptea pe cer. Doar aici, în ciuda indiferenţei unora dintre oameni, a malului presărat uneori cu gunoaie, Oltul îşi bucură lunca și satul cu bătrânele sălcii. Prin grija lui Dumnezeu, Şona este pe harta ţării, deşi în cea mai mare parte vremurile nu i-au fost prielnice. A venit, cred, timpul când noi, cei ai satului, o putem pune pe harta satelor cu adevărat fascinante.

Florentin Olteanu, istoric Profesorul Florentin Olteanu este fondatorul şi preşedintele Fundaţiei Culturale „Negru Vodǎ” Făgăraș, un pol cultural important şi activ al zonei Fǎgǎraşului în ultimii douǎzeci de ani.

Dupǎ terminarea studiilor liceale la Timişoara şi a celor universitare la Cluj, şi-a dorit foarte mult sǎ revinǎ ca profesor în Fǎgǎraş, la Hârseni, comuna sa natalǎ. A fost angajat ca profesor de istorie la şcoala din localitate în 1968 şi a rǎmas aici pânǎ în 1990, când a fost transferat la Școala Nr. 5 şi, ulterior, la Colegiul Naţional „Doamna Stanca” din oraşul Fǎgǎraş.

Preocuparea pentru profilul cultural, social şi economic al zonei Fǎgǎraşului l-a determinat pe profesorul Florentin Olteanu sǎ înceapǎ, în anii 1970, colaborarea cu antropologul american David Kideckel de la Universitatea din Connecticut, SUA, care a participat, în 1979, cu o comunicare ştiinţificǎ la simpozionul “Comuna Hârseni – trecut, prezent şi viitor”. La rândul sǎu, istoricul Florentin Olteanu a fost de-a lungul timpului autor sau coordonator al unor lucrǎri cu subiect istoric, antropologic şi muzeologic. În 1998, prin eforturile sale a fost deschis “Cǎminul Artelor”, primul spaţiu expoziţional din Fǎgǎraş. În perioada 2000-2006 coordoneazǎ, alǎturi de Ştefan Câlţia, proiectul “Muzeul rezistenţei anticomuniste din Munţii Fǎgǎraşului”.

Loc. Școala de privit acasă, 4-18 august 2013, Șona

Ștefan Câlția, pictor Pictorul Ştefan Câlţia s-a nǎscut la Braşov, la 15 mai 1942. Şi-a petrecut copilǎria la Fǎgǎraş şi la Şona, satul în care locuia bunica sa, Eudochia. A urmat Liceul de Arte Plastice şi Muzicǎ din Timişoara, unde a fost îndrumat de mentorul său, profesorul Julius Podlipny. Ulterior, a studiat la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, unde l-a avut ca profesor pe Corneliu Baba.

In anii ’80 şi ’90 lucrǎrile sale au fost expuse în galerii şi muzee de artǎ, în România, dar şi în strǎinǎtate, în ţǎri ca Danemarca, Norvegia, Germania. De la începutul anilor 2000, expunerea lucrǎrilor sale este conceputǎ şi îngrijitǎ de cǎtre Galeria Posibilǎ din Bucureşti. Cea mai importantǎ expoziţie personalǎ din România a artistului Ştefan Câlţia îngrijitǎ de aceastǎ galerie a fost ampla retrospectivǎ din anul 2004, de la Galeria Mansarda a Universitǎţii de Vest Timişoara, unde i-au fost expuse peste 150 de lucrǎri. Cu toate acestea, expoziţia cea mai dragǎ artistului rǎmâne cea care a avut loc în 2008 în Biserica din Herina (Bistriţa Nǎsǎud), unul dintre cele mai frumoase monumente de arhitecturǎ

medievalǎ din Transilvania. În spaţiul înalt şi luminos al naosului acestei biserici au fost expuse desene pe calc de foarte mari dimensiuni, o carte scrisǎ şi desenatǎ de mânǎ şi o cununǎ de flori.

Vocaţia artisticǎ a lui Ştefan Câlţia a fost completatǎ de vocaţia de îndrumǎtor al tinerilor, astfel încît din 1993 pânǎ în 2010 a fost profesor de picturǎ la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti. Pentru activitatea sa, pentru apropierea devotată şi constantă pe care o are faţă de familia regală, a fost distins cu Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate şi Crucea Casei Regale a României.

Pentru Ştefan Câlţia, Şona a rǎmas mereu locul de suflet ce i-a hrǎnit imaginaţia. Peisajele, casele, plantele şi personajele cǎlǎtoare din tablourile sale pleacǎ, toate, de aici. De pildǎ, una dintre cele mai apreciate serii de lucrǎri ale sale este “Ceşti cu plante de pe deal”, realizatǎ în 2010, constând din 100 de obiecte-unicat de porţelan, pictate cu motive vegetale inspirate de plantele de pe dealurile Şonei. Pictorul a visat mereu sǎ aibǎ un atelier în satul drag al copilǎriei sale, în care revine cu bucurie oricât de des poate. Iubirea sa profundǎ pentru acest loc l-a fǎcut sǎ sprijine publicarea, în anul 2006, a monografiei satului “Şona, visuri împlinite. Însemnǎri despre un sat din Ţara Fǎgǎraşului”, ai cǎrei autori sunt Luca, Petru şi Constantin Lazǎr.

Cu ocazia evenimentului Loc. Şcoala de privit acasǎ, Ştefan Câlţia revine la Şona ca întotdeauna, cu bucurie, aducând lucrarea de mari dimensiuni “Crucea lui Becheş”.

De asemenea, pe data de 18 august 2013, duminicǎ, Ştefan Câlţia le propune şonerilor o discuţie despre grija pentru locul în care trǎim.

Crucea lui Becheș ulei pe pânză 2011 150x500cm

LOC. Crucea lui Becheș Fragment din interviul cu Ștefan Câlția realizat de Patricia Bădulescu in anul 2011, material prezentat publicului vizitator în cadrul expoziției „Loc”, capitolul I în „Șapte povești cu Ștefan Câlția”, Galeria Posibilă, martie 2012 – martie 2013

Când se aşeza o cruce undeva, acel “undeva” nu era un loc întâmplǎtor: era un Loc. Era acolo unde caii oboseau, unde omul oprea cǎruţa. Locul din care, umblând de o parte şi de alta a acestor dealuri, cuprindeai totul. Aici gǎseai, poate, un izvor şi era firesc sǎ te aşezi, sǎ te odihneşti şi totodatǎ sǎ priveşti. Aici aşezau crucea, aici se opreau toţi. Deci, chiar atunci când umblai singur, aici te întâlneai cu toţi cei dinaintea ta. Şi aici îţi lǎsai gândurile. Crucea nu era, ca acum, amintirea unui accident, a unui rǎu. Pentru creştin, crucea era semnul învierii, deci al bucuriei de a nu fi singur, de a fi cu Dumnezeu. Conotaţiile ei erau, mereu, pozitive. Locul acesta, care se cheamǎ Crucea lui Becheş, era, deci, un loc ales. Când urcai dinspre Olt, “pe Ardeal”, cum spun localnicii şi când ajungeai în punctul de unde vedeai celelalte valuri de dealuri ce se întindeau spre centrul Transilvaniei, te întâlneai cu Crucea lui Becheş.

Te aşezai şi te bucurai de tot ce e în jurul tǎu. Locuitorii îşi spun “olteni”, iar acestui loc i se spune Ţara Oltului sau Ţara Fǎgǎraşului. Abia dupǎ ce treci Oltul te afli, spun ei, în Ardeal. Aceastǎ delimitare localǎ se hrǎneşte şi dintr-o realitate practicǎ: deşi frontiera dintre Ţara Româneascǎ şi Principatul Transilvaniei era pe coama muntelui, punctele vamale s-au aflat întotdeauna pe Olt, o graniţǎ naturalǎ mai uşor de stăpânit.

Deci aici, în peisajul nostru, stai şi, aşa cum ar spune un locuitor al Ţǎrii Fǎgǎraşului, te uiţi cu drag “peste Ardeal”. Relieful este puternic. Atunci când ajungi lângǎ un deal sau lângǎ un stejar totul pare tensionat, dramatic. Când, însǎ, te ridici puţin deasupra, lucrurile încep sǎ se îmbine într-o moliciune aproape senzualǎ. Nu ştiu sigur de ce povestesc aceste lucruri: poate pentru a te plimba, pentru a reface un drum pe care eu l-am parcurs şi pentru a te aduce, în acest fel, într-un anumit loc. Pentru a te face sǎ înţelegi de ce m-am apucat sǎ fac acest lucru, sǎ pictez acest peisaj. Totuşi, aş vrea ca cel ce priveşte ceea ce am fǎcut nici mǎcar sǎ nu intuiascǎ aceastǎ poveste. Mi-aş dori ca el sǎ-şi vadǎ propriile sale locuri, pe care el le are deja rânduite în interiorul sǎu. Nu îmi doresc ca el sǎ se schimbe atunci când stă în acest peisaj, ci, pur şi simplu, ca el sǎ priveascǎ, într-un mod mai limpede sau dintr-un alt unghi, ceea ce deja purta cu sine. Iar apoi, dupǎ ce pleacǎ de lângǎ lucrarea mea, sǎ aibǎ bucuria unei meditaţii.

Ziarul sătesc “Șona Noastră”, 11-18 august 2013

Nu am ambiţia nici sǎ rǎstorn lumea, nici sǎ o schimb. Este ca şi cum am sta împreunǎ pe un deal, privind apa Oltului sclipind în zare. Poate cǎ eu înţeleg ceva din aceastǎ imagine şi tu altceva. Dar amândouǎ aceste înţelegeri sunt legate de luminǎ. Desigur, eu pot sǎ vorbesc de lucruri ce ţin de detaliu, de realitǎţi care pentru mine semnificǎ ceva precis, dar nu asta e important. Important este ca starea pe care eu o transmit sǎ aşeze, la rândul ei, trăiri noi în privitor.

Eu pictez în acest fel pentru cǎ aşa simt. Am avut şansa de a avea în liceu un profesor extraordinar, Julius Podlipny, un om de o libertate şi de o francheţe extraordinarǎ, angrenat în evenimentele politice şi sociale ale vremii şi ale vieţii lui, cǎruia, într-un fel, am vrut sǎ îi semǎn sau, pur şi simplu, de al cărui fel de a fi era destul de apropiatǎ propria mea structurǎ. El îmi spunea cǎ libertatea e în mine, cǎ poţi sǎ fii cel mai liber om în cea mai cruntǎ temniţǎ şi cel mai subjugat om în spaţiul cel mai democratic şi liber. Dacǎ înţelegi ce e libertatea şi înveţi sǎ o gestionezi, atunci poţi sǎ trǎieşti bine în aceastǎ lume. Legat de libertatea artisticǎ, profesorul meu ne spunea foarte clar cǎ frǎmântarea de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX a eliberat artistul de orice prejudecatǎ: poţi crea o operǎ de artǎ, folosindu-te de mijloacele profesiei tale, oricum. Dintre figurativ şi non-figurativ, important este ceea ce ţi se potriveşte ţie, ca artist. Aşa cǎ, dacǎ într-o bunǎ zi aş considera cǎ fǎcând doar pete de roşu şi verde aş putea exprima starea mea din acel moment, aş face acest lucru fǎrǎ nicio ezitare. Deci, dacǎ fac dealuri şi “floricele” este pentru ca eu consider cǎ, în acest fel, pot sǎ dǎruiesc celor din jurul meu ceea ce cred despre lume cel mai bine.

Deci nu fac acest lucru pentru ca am un “concept” despre figurativ. Criticii de artǎ care obişnuiesc sǎ împartǎ totul în “cutiuţe”, mǎ aşeazǎ în cutia artei fantastice. Insǎ mǎ întreb adesea ce este mai real: visul sau viaţa diurnǎ? Aceastǎ plutire a personajelor vine pe mai multe cǎi. Una dintre ele se referǎ la realitatea visului. În copilǎrie mulţi dintre noi viseazǎ cǎ zboarǎ. Eu însǎ, atât de mult amestecam în mintea mea lucrurile şi atât de mult timp petreceam într-o continuǎ visare, încât credeam cǎ pot sa zbor. Aşa cǎ, într-o bunǎ zi, i-am adunat pe toţi copiii din sat şi le-am spus cǎ eu pot sǎ zbor pânǎ pe bisericǎ. Am luat-o la fugǎ, am bǎtut cu picioarele pe piatra de pe care ştiam cǎ sar de obicei pentru a zbura, dar bineînţeles cǎ am cǎzut, m-am julit şi toţi copiii au râs de mine. Am rǎmas în praf, dar, în loc sǎ mǎ trezesc din vis, mi-am adus aminte cǎ nu întotdeauna îmi reuşea zborul. Aşa cǎ mi-am propus sǎ mai încerc o datǎ a doua zi. Nu am mai încercat, însǎ şi acum mǎ întreb cum ar fi dacǎ aş mai încerca o datǎ.

Patricia Bădulescu este masterandă a Facultății de Istoria Artei, Universitatea Națională de Arte București și a îngrijit capitolul expozițional „Loc” al proiectului „Șapte povești cu Ștefan Câlția” organizat de Galeria Posibilă în anul 2012.

Despre Șona cu învățătoarea, preotul și primarul satului Daniela Cosma, învățătoare Pe doamna învăţătoare din Şona o găseşti între muşcate. Povesteşte cu drag despre satul în care a copilărit şi în care destinul a întors-o pentru a-i oferi uliţele largi şi dealurile cu privelişti nesfȃrşite şi pentru copiii săi, aşa cum a avut ea odinioară.

Daniela Cosma e un dascăl care îşi face meseria cu dragoste şi conştiinţă deplină. Cu toate relele şi bunele care derivă de aici. La şcoală are opt copii, iar acasă doi. Le poartă de grijă tuturor şi încearcă să facă tot ce îi stă în putinţă pentru ca fiecare suflet ce pleacă din acest loc să ia cu el cele cȃteva „cărămizi” de cunoaştere cu ajutorul cărora va construi mai tȃrziu un edificiu mai solid.

Iubeşte Şona pentru liniştea şi pacea de pe uliţe, pentru felul în care se vede în zare de pe guruieţe, pentru aerul curat, pentru că oamenii sunt buni şi respectuoşi, pentru poveştile locului. Doamna învăţătoare face parte din acea categorie de oameni ce consideră că astfel de lucruri trebuie duse mai departe. Poate acesta este motivul pentru care, împreună cu preotul satului, Vasile Dorel Grigorie, Daniela Cosma a alcătuit şi o mică monografie a aşezării. La capitolul despre educaţie au trasat un istoric al şcolii de aici, ce coboară în timp pȃnă la 1835. Credinţa sa în Dumnezeu, dar şi în ideea unei continuităţi a acelor datini menite să întărească o comunitate, o determină ca în toate zilele de sărbătoare să ia parte la slujbă la biserică, unde micii săi elevi cântă la strană.

Aceştia vor fi prezenţi cu toţii, împreună cu „doamna” lor, şi la atelierul pentru copii şi la întȃlnirea cu pictorul Ştefan Cȃlţia, organizate la Şona în urmatoarele zile, în proiectul „Loc. Şcoala de privit acasă”.

Deşi aşezarea satului nu permite o comunicare prea strânsă cu satele învecinate, totuşi alfabetul, instruirea oamenilor au pătruns

în sat încă din anul 1835. Şcoala se făcea în câte o casă pustie. Învăţători erau preoţii şi cantorii celor două biserici (ortodoxă şi greco-catolică) care predau rugăciunile şi cititul cu litere chirilice.

Anul şcolar era foarte scurt, de doar 2-3 luni, iar învăţătorii erau plătiţi în natură, cu grâu sau porumb.

Primul local propriu pentru şcoală s-a clădit în anul 1868, de către comuna politică. Prin anii 1878-1880, când s-a introdus cadastrul, localul şcolii a fost preluat şi înscris pe numele ambelor biserici, devenind astfel proprietatea lor. În anul 1902 s-a renovat cu cheltuiala confesiunilor, deoarece nu mai era destul de încăpătoare pentru a satisface cerinţele legii obligativităţii învăţământului.

Din 1868, adică de la înfiinţare, şi până la 1880, şcoala a funcţionat ca şcoală comunală, an după care şcoala a devenit confesională și a funcţionat cu două ramuri deosebite, grecocatolică și ortodoxă. Învățătorii aveau drept pregătire școala primară de pe la școlile grănicerești din Ohaba și Recea. În anul 1894 ambele au fost reunite într-o singură şcoală, cu doi învăţători, având titulatura de ,,Şcoală confesională mixtă greco-catolică şi ortodoxă’’, pentru ca în 1910 să se dividă iar. În anul 1922, după stratificarea învăţământului, şcolile au fost din nou unificate. Şcoala a funcţionat astfel, cu doi învăţători titulari, până în anul 1925, când, din cauza numărului sporit de copii, s-a înfiinţat şi al treilea post. În anul 1923 a luat fiinţă şi grădiniţa de copii. Spaţiul fiind insuficient pentru grădiniţă şi şcoală, s-a recurs la închirierea a încă două încăperi din sat, în curtea bisericii ortodoxe, la Niţă ande Moise şi la Horia. O nouă clădire, corespunzătoare din punct de vedere al spaţiului pentru numărul mare de copii a fost începută în anul 1934 şi terminată abia în anul 1945, când învăţământul primar a început să se contureze şi să primească sprijinul instituţional cuvenit.

Din anul 1974 au fost repartizate și alte cadre didactice până în anul 1985, datorită numărului redus de elevi, când şcoala a început să funcţioneze cu învăţători suplinitori, deservind toate cele patru clase primare. În anul 2002 şcoala a funcţionat cu un număr de 14 elevi, într-un spaţiu modern şi dotat corespunzător. În anul 2004, prin aprobarea Inspectoratului Şcolar Judeţean Braşov şi cu sprijinul primăriei, care a contribuit material şi financiar la renovarea şi dotarea cu mobilier adecvat, grădiniţa s-a reînfiinţat, funcţionând cu orar normal și având 18 copii, cu vârste cuprinse între 3 şi 7 ani.

În prezent, la Şcoala Primară din Şona, în clasele I-IV participă la cursuri 8 elevi, fiind îndrumaţi de prof. înv. primar şi preşcolar Daniela Cosma. La Grădiniţa cu program normal, educatoarea Anca Dragomir are în grijă 7 copii.

Vasile Dorel Grigorie, preot Preotul paroh al satului Şona este originar din Sibiu.

Mai în glumă, mai în serios, atunci cȃnd este întrebat, răspunde clar: „În orice ţară străină te-ai duce, după 5 ani primeşti cetăţenia. Eu stau în Şona de 25 de ani, deci cred că pot spune că sunt şoner. Fata mea, de pildă, consideră casa parohială casa ei părintească. Când ne-am mutat aici avea trei luni şi jumătate. Aşa că mi-e drag să vorbesc despre locul ăsta ca despre un loc al meu, al nostru!”

Vasile Dorel Grigorie vorbeşte frumos despre şoneri: „sunt oameni harnici, credincioşi, care ştiu să îşi preţuiască munca.

Sunt primitori de oaspeţi şi respectuoşi. Mulţi dintre ei văd Oltul pe ferestrele caselor lor din deal. De ani buni le tot spun că priveliştea aceasta e <<aur curat>>. Dumnezeu ne-a binecuvântat din acest punct de vedere tare mult.” Părintele militează de câţiva ani buni pentru păstrarea obiectelor vechi, pentru restaurarea, preţuirea şi folosirea lor. Crede în şansele sătucului mic de pe Ardeal de a face turism, de a-şi spune poveştile mai departe, de a reînvia meşteşuguri vechi. E bucuros că din 302 case, câte sunt în Şona astăzi, niciuna nu este de vânzare. Oamenii au început să ţină la locul lor natal, să îl preţuiască. Mulţi dintre cei plecaţi se întorc la sfârşit de săptămână şi în vacanţe să aerisească

Pagină din Registrul Matricol al școlii din Șona, foto. arhiva satului

Loc. Școala de privit acasă, 4-18 august 2013, Șona

odăile, să mai repare ce se strică, să se plimbe pe dealuri, să aprindă câte o lumânare la cimitir...

Despre berze și oameni

Despre bisericile şi credincioşii pe care îi păstoreşte ştie multe lucruri, sunt adunate cu grijă în câteva însemnări „sfinte”. Ne povesteşte că slujbele se ţin în biserica „de jos”, cea „de sus” fiind în lucru, dar şi mai greu accesibilă celor mai în vȃrstă. „Biserica are 167 de oameni înscrişi. De sărbătorile mari am bucuria bisericii pline. Şi mai am o mare bucurie: faptul că în Şona sunt cele mai multe icoane pe sticlă din toată Ţara Făgăraşului. Merg de cel puţin două ori pe an prin casele oamenilor. Şi aproape în fiecare odaie dinainte este câte o icoană veche.”

Oamenii ce au norocul de a trăi aproape de natură ştiu că momentele care se succed pentru a alcătui anul, lunile, zilele nu sunt toate la fel. Adesea, fiece astfel de moment aduce cu sine o schimbare aproape insesizabilă, însă importantă pentru funcţionarea marelui mecanism natural din care şi noi facem parte.

Un astfel de eveniment se petrece și la Şona, ca şi în alte locuri cu condiţii geografice similare, în luna aprilie, atunci cȃnd se întorc berzele la vechile lor cuiburi.

Este o bucurie să le vezi din nou cum regăsesc temelia vechiului cămin, pe care an de an îl refac, lărgindu-l din ce în ce mai mult. Un cuib vechi ajunge să cȃntărească foarte mult, atinge un diametru de pȃnă la 1.5 metri şi o înălţime de peste 2 metri!

Vasile Dorel Grigorie s-a bucurat, poate cel mai mult, când Ştefan Câlţia i-a povestit astă primavară despre evenimentele ce se desfăşoară zilele acestea la Şona. S-a bucurat de dragul cu care acesta vorbea despre locul său natal şi despre şoneri. Îi era dor de astfel de poveşti despre bine şi frumos. Se roagă ca astfel de seminţe răzleţe să fie roditoare, iar şonerii să înceapă să-şi vadă locul natal aşa cum este el în mod real: o mare binecuvântare.

Biserica Ortodoxă din Vale, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, este zidită din piatră şi cărămidă şi acoperită cu lemn şi ţiglă. Biserica nu are pictură în interior, în afară de cea de pe iconostasul din zid unde se află pictaţi cei 12 Apostoli, în două rânduri. Construcţia bisericii a început în jurul anului 1706, pe vremea părintelui Ioan Solca şi a fost sfinţită de către Mitropolitul Vancea. Nu se ştie exact când s-a făcut trecerea la greco-catolicism. În 1728, preotul ortodox Mailat a fost „pârât” la rectorul iezuiţilor din Cluj că „face tulburări contra unirii”. Ulterior, ortodocşii au fost siliţi să slujească alternativ cu greco-catolicii și, în timp, nemaiavând biserică, s-au convertit treptat la catolicism.

Biserica a fost renovată, cu ajutorul credincioşilor, începând cu 1887. În 1920 s-a reparat acoperişul, iar în 1943 a fost refăcut turnul care căzuse la cutremurul din 1940. După 1947 s-a tot degradat până a ajuns aproape o ruină. O altă lucrare de refacere a început după 1980, iar în 2003 a fost din nou sfinţită.

Biserica Ortodoxă din Deal poartă hramul Adormirea Maicii Domnului. După ce credincioşii ortodocşi au rămas fără prima biserică, deşi erau puţini, continuau să se roage la casa preotului sau a cantorului. La un moment dat, au hotărât să cumpere o bisericuţă de lemn din Cincşor şi au instalat-o în mijlocul satului.

O parte dintre cei trecuţi la greco-catolicism pe motiv că nu mai aveau lăcaş de închinare, au revenit la ortodocşi. În 1865 noua biserică este însă demolată. Preotul Ioan Raită, împreună cu câţiva credincioşi mai înstăriţi, au format atunci un fond pentru ridicarea unei noi biserici, a cărei construcţie a fost gata în 1887. Pentru a strânge fonduri, preotul Ioan Raită şi epitropul Ilie Bucur, împreună cu comitetul bisericesc şi cu învoirea credincioşilor, angajau diverse lucrări la câmp cu ferma Şercaia, unde lucrau o parte dintre credincioşi, iar cealaltă parte la zidirea bisericii. Terenul a fost donat de preot, epitrop şi alţi câţiva şoneri. O contribuţie deosebită a avut şi învăţătorul Ioan Capătă, absolvent de teologie, care a condus partea administrativă a lucrărilor începând din 1879. Biserica s-a zidit din piatră şi cărămidă, acoperită cu ţiglă, turnul fiind acoperit cu tablă zincată. Biserica este tot sub formă de corabie, cu altarul din scândură tencuită. Altarul este despărţit de naos printr-un zid de cărămidă şi piatră, numit iconostas, pe care sunt aşezate icoanele împărăteşti şi celelalte icoane. Biserica este doar zugrăvită, neavând niciun fel de pictură.

În cazurile rare în care, din motive diverse, barza nu îşi mai regăseşte vechiul cuib, fiind forţată de împrejurări să construiască unul nou de la temelie, ritmul ei de viaţă va fi puternic perturbat şi îi va fi imposibil ca în acelaşi an să și clocească. Astfel, această pasăre atȃt de dragă, mereu apropiată aşezărilor umane, poate fi considerată nu doar un simbol al bunăstării şi al fertilităţii, ci şi un simbol de perseverenţă în a construi cu bun temei.

Şona este singurul sat din ținutul „săsesc” aflat în administrarea Primăriei Mândra. Primarul e conştient de valoarea pe care acesta o are, inclusiv din punct de vedere turistic, fiind o localitate care, pe o distanţă de nici 2 km, beneficiază şi de luncă şi de deal. Vorbeşte de uliţele largi, de fȃntânile de la porţi, de pitorescul pietrei din care sunt făcute majoritatea zidurilor din Şona, de arhitectura specifică. Pentru Şerban Ioan Taflan, localitatea, al cărei nume în traducere înseamnă „Frumoasa”, ar trebui să fie un „mix” de tradiţional cu modern, de civilizaţie construită pe forme vechi. Crede în şansa satului de peste Olt şi se bucură ori de câte ori oamenii inimoşi de aici dovedesc că le pasă de locul lor natal. S-a bucurat nespus atunci cȃnd i s-a vobit despre proiectul „Loc. Şcoala de privit acasă”. „Acest proiect e dovada vie că, atunci când iubesc un loc, oamenii lui fac tot ce le stă în putinţă să îl salveze. L-am sprijinit şi îl sprijin pe domnul Câlţia cu tot ce pot şi cred că implicarea unor oameni ca dumnealui în astfel de proiecte reprezintă o şansă dată lumii în care trăim.”

Șerban Ioan Taflan, primar Localitatea Şona aparţine, administrativ, de comuna Mândra, aflată la 4 km peste Olt, spre Munţii Făgăraşului. Şerban Ioan Taflan este primar aici încă din anul 2011. Şonerii l-au ales de fiecare dată mizând pe calităţile sale umane şi gospodăreşti. Dacă îl întrebi despre Şona, primul său gând este spre multitudinea de lucruri care încă trebuie făcute. Nu e tocmai uşor, în astfel de vremuri, să gestionezi destinele unei comunităţi. Ca pretutindeni, banii sunt puţini, iar responsabilităţile uriaşe. Cu toate acestea, primarul crede că „dacă aşteptăm să vină alții să ne rezolve problemele, ne vede Dumnezeu“. Îşi aduce aminte de timpurile în care oamenii se organizau şi se mobilizau după legi vechi, nescrise, fără să aştepte rezolvarea de la „stăpânire”. „E bine ca oamenii să înţeleagă că, dincolo de ce poate face administraţia locală, ei pot face mult mai multe, cu răbdare şi bunacredinţă, într-un mod responsabil, asumat, organizat.”, spune Şerban Ioan Taflan.

Ziarul sătesc “Șona Noastră”, 11-18 august 2013

Şerban Ioan Taflan, dincolo de un discurs formal, administrativ, este legat de satele pe care le are în grijă în mod firesc, ca orice alt locuitor de aici. Mândrean crescut pe malul celălalt al Oltului, ştie o mulţime poveşti ale locului. Poate enumera pe nerăsuflate denumirile locurilor din sat: „Dealul Şesului”, „Dosul Fragilor”, „În Poeniţă”, „Capul Viilor”, „Ostrovul”, „Lunca de mijloc”. Cunoaşte bine şi istoricul tipurilor de organizare administrativă precedente, precum şi situaţia demografică de-a lungul timpului. Ne spune că pe la 1930 satul avea aproape 900 de suflete. Între timp, majoritatea s-au mutat la oraş şi acum nu sunt mai mult de 200 de oameni, majoritatea trecuţi de 60 de ani. Într-o vreme Şona a fost chiar comună, fiind coordonată de prefectul judeţului Făgăraş şi de către primpretor (subprefect). Aceştia alegeau conducerea care se compunea din primar, un notar, un casier, șapte consilieri şi un om de serviciu care publica prin sat cele necesare. Suprafaţa comunei era bine chibzuită şi organizată, de bun acord cu locuitorii satului.

Din poveştile tatălui său şi apoi ale bătrânilor şoneri, primarul a putut afla cum arătau casele vechi din zonă şi speră că la un moment dat va reuşi să refacă unele dintre aceste locuinţe cu valoare de patrimoniu. „Casele erau făcute din lemn, acoperite cu snopi din paie de secară. Aveau două încăperi: o cămară şi şura. Ca mobilier aveau o sobă cu plită, o vatră în care dormeau copiii şi un pat în care erau aşternute paie, un cerceaf şi un lepedeu de lână. Hainele erau ţinute într-o laiţă cu capac. Casa nu era podită pe jos”.

Cunoaşte şi portul şonerilor, pe care îl descrie amănunţit, la fel ca şi tradiţiile şi sărbătorile pe care oamenii de aici le celebrează an de an.

Aminteşte de Ceata de Feciori, de Ziua Eroilor, de Hramul Bisericii şi de Sărbătoarea Rusaliilor, care are la Şona un specific aparte, unic în Ţara Făgăraşului. De Rusalii, feciorii care au fost în timpul sărbătorilor de iarnă în ceată, merg în ajunul sărbătorii în pădure şi împodobesc cu crengi de stejar un car, în care vor sta fetele din sat. În ziua de Rusalii, ceata colindă iar, ca în Ajunul Crăciunului. Fetele stau în căruţa împodobită, iar băieţii pe caii gătiţi special, cu un lepedeu şi flori confecţionate din hârtie creponată, puse la căpeţele, în cozi şi chiar la picioare.

Primarul Şerban Ioan Taflan îşi dă seama că aceste lucruri reprezintă o parte importantă, de care trebuie să se ţină cont, a vieţii oamenilor pe care îi administrează.

a consemnat Alina Zară

Caietul lui Urdea Ioan, primar, 1938, donat arhivei satului.

Fundația Comunitară Țara Făgărașului www.tarafagarasului.eu

Șona, visuri împlinite o monografie a satului autori: Luca, Constantin și Petru Lazăr

Dupǎ terminarea rǎzboiului s-a fǎcut o statisticǎ a numǎrului de cetǎţeni care s-au întors acasǎ. A fost un numǎr de 55 ostaşi care au luptat contra comunismului şi din

2006, 22x23cm, 128pagini

Cartea Şonei s-a nǎscut ca un simplu gând în mintea unui şoner, Luca Lazǎr, la sfârşitul anilor ’70. S-a transformat însǎ din gând în faptǎ abia în anul 2006, când a fost tipǎritǎ, primind numele de „Şona, visuri împlinite. Însemnǎri despre un sat din Ţara Fǎgǎraşului”. Cartea Şonei este o monografie, adicǎ o carte în care se vorbeşte, în mai multe capitole, despre toate aspectele istorice, geografice, culturale, economice şi sociale care ţin de acest loc. Toate aceste informaţii au putut fi culese şi aduse împreunǎ de-a lungul mai multor ani, prin strǎdaniile nu doar ale lui Luca Lazǎr şi ale fraților sǎi, Constantin şi Petru, ci şi ale altor şoneri sau locuitori ai altor zone, iubitori ai acestui sat.

Iatǎ, de pildǎ, gândul bun al pictorului Ştefan Câlţia, publicat chiar în prefaţa cǎrţii: „Existǎ un loc de care nu mǎ pot despǎrţi. Verii mei mai mari Constantin, Luca şi Pǎtru Lazǎr, de ani buni strâng în filele unui manuscris gânduri despre acest loc, satul nostru. Cu bucurie m-am alǎturat strǎdaniei lor.”

Monografia Şonei, ca şi întâlnirea noastrǎ de acum, din vara anului 2013, poate fi, între altele, un leac pentru o boalǎ care macinǎ mereu: boala uitǎrii. Sǎ privim, deci, împreunǎ în carte, ca într-o oglindǎ, chipul Şonei şi al nostru, pentru a ne reaminti cǎ ne este, încǎ, drag. […] înainte de a porni la începerea acestei monografii, prin anul 1978, am avut în gând de a organiza o întâlnire a fiilor satului nostru, care a durat şi a fost discutatǎ timp de doi ani pânǎ la manifestarea ei, ce a fost la 7 septembrie 1980. […] Serbarea a fost aplaudatǎ de toţi sǎtenii şi de invitaţii strǎini care au participat la aceastǎ serbare. (Luca Lazăr, “Prefaţă”, Şona, visuri împlinite. Însemnǎri despre un sat din Ţara Fǎgǎraşului, 2006, pg. 5) Ziua de 7 septembrie 1980 a rǎmas în minţile şi în inimile la toţi care au venit la aceastǎ serbare fiind şi o zi foarte frumoasǎ cu soare (ibidem, pg. 61) Vǎzȃnd şi fiind mulţumit de rezultatul muncii noastre, nu m-am oprit numai cu atâtu şi gândul meu în tot timpul a fost zdruncinat de o altǎ idee de a porni şi la o monografie a satului Şona. […] Am stat de vorbǎ tot cu fraţii mei Costicǎ şi Petru, care la prima întâlnire au fost şi ei amatori de aceastǎ lucrare […]. Lucrarea acestei monografii a început din anul 1979 însǎ nu e mai puţin adevǎrat cǎ şi în anul 2005 s-a mai completat cu multe date ce erau necesare. […] Numai cititorul acestei monografii îşi va putea da seama de importanţa ei, rǎmânînd în continuare noilor generaţii datoria de a cunoaşte evoluţia satului Şona începînd de prin secolul al XVIII-lea, din anul 1715-1758 şi în continuare pânǎ în zilele de faţǎ. (pg.5) Trecǎtorul de pe şoseaua naţionalǎ, care şerpuieşte pe malul stâng al Oltului, ajuns în comuna Mândra, dacǎ aruncǎ o privire spre nord, vede în plǎcute imagini cum se deşirǎ ca de pe un ghem cǎsuţele albe în ceata de pomi roditori, strǎlucind la bǎtaia soarelui ca lebedele uriaşe. (pg. 6) Dupǎ cum au fost împǎrţite hotarele din bǎtrâni au cǎpǎtat numiri specifice dupǎ cum urmeazǎ: […] Hotarul din jos: […] Dealu’ lui Nistor, La Lacul Fǎrǎ Fund, În Fǎget, În Pǎrǎu’ Ulmului, La Sǎrǎturǎ, Via cea Mare, În Capul Vii, La Pǎrǎu’ Putei, Sub Via Cea mare, Groapa Vii, Dupǎ Faţa Stici (Stoichi), În Pǎrǎu’ Lui Bǎdilǎ, În Iaz, La Rupturile Lui Petru, În Pǎrǎu’ lui Capǎtǎ, Dosu’ Buciumului, La Crucea lui Becheş […] (pg.

11)

Ziarul Șona Noastră, 11-18 august 2013

Loc. Școala de privit acasă împreună cu Ștefan Câlția

Redactori: Lacrima Iuga și Patricia Bădulescu

Coordonatori de proiect: Matei Câlția și Lacrima Iuga

Texte: Patricia Bădulescu, Radu Grigoroiu, Alina Zară, extras din monografia “Șona, visuri împlinite”, de Luca, Constantin și Petru Lazǎr Desene vignetă: Ștefan Câlția Fotografii reproduceri: Bogdan Bordeianu, Dragoș Lumpan Surse imagini: Galeria Posibilă, arhiva satului Șona, Victor Velculescu Layout: Matei Câlția Tipărit la Artix Tiraj: 1000 exemplare

Deci în luna lui martie a început topirea zǎpezii, Oltul a crescut şi pe ziua de 4 aprilie 1931 gheaţa a pornit şi a luat podul de la jumǎtate şi au mai rǎmas trei picioare în partea de cǎtre Mândra. Şi din momentul acela nu am mai avut pod pânǎ în ziua de azi [2005]. (pg. 16)

data de 23 august 1944 au luptat contra hitlerismului şi hortismului. Pe parcursul a celor 44 de ani pânǎ în anul 1989 au decedat 23 din cei care au participat la rǎzboi, rǎmânând doar un numǎr de 29 care au rǎmas în viaţǎ şi fiind luaţi în evidenţe de cadrele armatei au fost numiţi veterani de rǎzboi […] De la revoluţie pânǎ în anul 2006 au decedat 26 rǎmânând doar doi: Eutimie Boeru şi Constantin Lazǎr, având etatea de 84 de ani. (pg. 20) Se ştie cǎ biserica din vale a fost construitǎ la începutul secolului 18, la 1715 era terminatǎ şi se slujea în ea. Se ştie de asemenea cǎ biserica din deal, cea ortodoxǎ, a fost construitǎ în ultimul pǎtrar al secolului 19, în jurul anului 1880, pentru cǎ biserica din vale a devenit unitǎ. […] Între cele douǎ confesiuni nu a existat niciodatǎ duşmǎnie, dimpotrivǎ la multe evenimente erau invitaţi ambii preoţi. (pg. 28) Primǎvara când dǎdea colţul la iarbǎ prin luna mai şi fânul se împuţina, mergeau cu caii la pǎscut în pǎdure, noaptea, iar dimineaţa veneau cu ei acasǎ, iar seara mergeau din nou la pǎscut pânǎ dimineaţa. Pentru tineret era o plǎcere sǎ mergem în pǎdure, cǎ acolo fǎceau un fel de tabǎrǎ unde erau şi oameni în vârstǎ care spuneau poveşti pânǎ seara târziu, iar bǎieţii pe poveştile lor adormeau lângǎ foc. (pg. 50) În ce priveşte cultura cartofului, la noi în sat abia prin anul 1885 au început sǎ se planteze ceva cartofi aduşi din ţǎrile apusene: Germania, Franţa. Când s-au adus cartofi nu s-au putut planta din cauza umiditǎţii pe terenurile de lângǎ sat, care erau numai izvoare. S-a cǎutat alt teren, scurs, fǎrǎ multǎ umiditate, care s-a gǎsit în dealul Buciumului, cǎtre pǎdure, în capul brazilor, unde se vǎd şi azi urmele acestor parcele care se numeau “La piociocǎri” […]. (pg. 6) Satul nostru prin anii 1927-1930 avea un numǎr de 875 de suflete care se compuneau din 850 de naţionalitate românǎ şi 25 de naţionalitate rromǎ. Suprafaţa de teren a satului era proprietatea locuitorilor, izlaz comunal şi pǎşune. Ca numere de case erau 328, intrând aici şi grǎdinile fǎrǎ clǎdiri. (pg. 10) Deşi aşezarea satului nu a permis o comunicare mai strânsǎ cu satele învecinate, totuşi alfabetul, şcoala, instruirea oamenilor a pǎtruns în Şona încǎ de pe la anul 1835. […] Local propriu de şcoalǎ s-a clǎdit numai la 1868 de comunǎ. (pg. 27) În aceleaşi momente s-au întâlnit persoane care nu se mai vǎzuse de zeci de ani şi se întrebau “Mǎi, tu al cui eşti şi cum te cheamǎ?”; era o bucurie cu lacrimi şi plânsete de bucurie a tuturor localnicilor în aceeaşi zi. Au venit şi din satele vecine de au luat parte la aceastǎ serbare atât de frumoasǎ […]. (pg. 61)

ORGANIZATOR:

Curatorul expoziției: Patricia Bădulescu Multumiri: Primăria Mândra, Primăria Făgăraș pentru transport Alina Zară, pentru texte, ajutor și comunicare Maria și Bucur Folea, pentru ajutor în toată ziua Daniela Cosma pentru sprijinul constant Valentin Chițiou și echipa pentru amenajarea spațiului de expunere, precum și Square Media, Bogdan Iancu, Andra Milcu, Anița Grigorie și Părintele Grigorie, Anca Dragomir Alexandra Dănescu, Andreea și Cristi Drăghici, Dragoș Lumpan, Florentin Olteanu, Cosmina Chituc, Radu Belcin, Părintele Moga.

PARTENERI MEDIA: