Cuvânt cĂtre cititor
Singuri în faţa neoavangardismului de Marius TĂRÎŢĂ Iniţial credeam că prezentul editorial va fi despre evoluţiile din nordul Africii. Evoluţii care nu au fost prevăzute aproape de nimeni, dar care ca de obicei au găsit o mulţime de specialişti în a le comenta. Ce este interesant, cu cît oamenii sau societăţile sunt mai puţin culte, cu atît se apucă mai uşor să explice orice fenomen. În acest context, complet deplasat a apărut utilizarea cîtorva sintagme. Una din ele era „primăvara naţiunilor”, care în multe contexte a fost pusă în consecutivitate cu alt concept, cel al schimbărilor est-europene din toamna anului 1989. Posibil că o oarece vină să o fi purtat şi reinterpretarea ideii de primăvara de la Praga din anul 1968. Luîndu-le pe rînd. Primăvara naţiunilor, a avut loc în 1848 şi a început în februarie. A cuprins toată Europa. Însă, pe lîngă faptul că motivele ei sunt un subiect deschis în continuare, cel mai important lucru a fost coordonarea. Mulţi studenţi, fii de boieri în cazul Moldovei şi Valahiei, studiau în marile oraşe din vestul Europei. Văzînd schimbările de acolo, s-au întors acasă şi au încercat organizarea de revoluţii. Cel mai frumos a eşuat puciul de la Iaşi datorită ingeniozităţii domnitorului. În ce priveşte schimbările din toamna anului 1989. Acestea au avut un caracter exclusiv paşnic, de aceea compararea Egiptului sau Tunisiei cu acea perioadă în Cehia, Polonia, Ungaria etc. nu are sens. Doar în cazul Romîniei, la sfîrşitul lunii decembrie a avut loc o revoluţie tragică. Multe din caricaturile la adresa preşedintelui egiptean, în presa mondială, îl asemuiau cu faraonii. S-a vorbit chiar de revolta contra faraonilor. Ceea ce e un colaj absurd ce ţine mai degrabă de postmodernitatea pop-artului. Faraonii au fost faraoni. Erau şi zei sau semizei după caz, îşi contruiau piramide. Epoca lor se încheie definitiv în timpul lui Octavian Augustus. Adică vreo 2020 de ani în urmă. Mubarack, ultimul preşedinte al Egiptului, era un militar. Conducea un stat cu 80 de milioane locuitori. Stat cu venituri foarte mari de pe urma turismului şi tranzitului prin Canalul Suez. Cel puţin 20% din locuitorii Egiptului aveau/au acces la
internet. Ce analogii poţi face aici cu faraonii? Ca de obicei în cazul revoltelor, şi nu revoluţiilor, din Africa de Nord, media a interpretat conform tiparului reducţionist. Cu cît mai simplu, cu atît mai bine. Însă, pînă la o democratizare reală e departe. În a treia săptămînă a lunii februarie 2011, în Tunisia a fost omorît un preot catolic... Un alt subiect care se preta la discuţii, de către presa independentă moldoveană sau basarabeană (termen folosit tot mai puţin de vedetele ziaristicii, pentru că sună provincial) a fost sărbătorirea Crăciunului. Şi dacă an de an, în ultimul deceniu, presa de orientare liberală (nu în sens politic!) critica faptul că ortodocşii moldoveni nu sărbătoresc pe 25 decembrie, în 2010 au omis subiectul. Motivul principal au fost discuţiile pentru formarea coaliţiei de guvernare, negocerile în vederea căreea au fost prezentate ca la un meci de fotbal. Secvenţă cu secvenţă. Coaliţia a fost formată în 30 decembrie şi atunci oamenii presei au putut liniştit să arunce iar o multitudine de acuze după 1 ianuarie celor ce sărbătoresc în 7 ianuarie. Ce e interesant, se uită că în epoca sovietică, Crăciunul anume de pe 7 ianuarie a fost interzis. Pe el au vrut să îl scoată din inimile şi sufletele oamenilor bolşevicii. În anul 1999, încă nu trecuseră 10 ani de la revenirea la normal, şi iată că s-a început ofensiva. Aşa ca o curiozitate, dar poate unii din formatorii de opinie de azi, pînă la 1989 au fost atei? Iar acum doar folosesc retorica „pro-europeană” pentru a-şi rămîne consecvenţi propriilor idei „geniale” din epocă? Cînd au mers contra credinţei străbune? În toată această vîltoare a vieţii noastre, care se perindă de la un buletin de ştiri la altul, nu am observat că în ultimii ani nu mai umblă nimeni prin oraş cu colindatul... Că în faţa noastră, ultimele rămăşiţe ale tradiţiei şi obiceiurilor, se topesc ca o fata morgana în faţa unui călător însetat de cultură prin pustiul contemporan al postmodernismului şi relativismului... Se risipeşte tot aşa cum se risipeşte ceaţa dimineţii, pe care o poţi prinde vara la orele 5-6
dimineaţa prin satele noastre mitice răsfirate printre dealuri. Moldova vine din tradiţie, Moldova vine din vis, Moldova e cea „din demult, cerească” (scria Vasile Voiculescu)... Moldova e o permanenţă. Cîte s-au mai perindat... O scurtă enumerare, e greu de cuprins într-o pagină... Moldova e ţărişoara care a dăinuit secole. Deşi a pierdut ieşirea la mare, a rămas. Ce state existau în centrul şi estul Europei în secolul al XVII-lea? Polonia, Rusia Moscovită, Moldova, Valahia, rămăşiţele Ungariei, Imperiul Otoman şi aliaţii lor Tătarii. Noi am existat cînd amintirea altora demult se pierduse. Am avut literatură, am avut şi încercări. Războaiele s-au ţinut într-un lanţ neîntrerupt în secolele XV şi XVI. Dar şi în secolele următoare. Ţăranii nu dovedeau să reconstruiască satele, că veneau din nou tătarii să ardă totul... Dar, domnitorii au ctitorit biserici şi mănăstiri. Oştenii au vegheat pentru liniştea ţării. Iar ce e cel mai important, călugării s-au rugat, s-au rugat pentru dăinuirea noastră. Au scris şi copiat manuscrise. Nu doar pentru noi, dar şi pentru pravoslavnicii ucraineni care nu aveau stat pe atunci. Cronicarii au încercat să scrie cele întîmplate. Chiar Costin scria că se sparie gîndul de cît de multe au fost şi cît de greu sunt de cuprins cu peniţa... A urmat tragicul secol XVIII cînd armatele turce, ruse şi austriece (denumite de moldoveni nemţăşti) brăzdau Moldova de la un capăt la altul. În anii 1774-1775 a fost pierdut nordul Moldovei, denumit în mod artificial Bucovina de austrieci. Spunînd nordul Moldovei, ţinem minte că s-a comis o nedreptate. Spunînd Bucovina, acceptăm nomenclatorul austriac, rus, ucrainean. Acest termen slav, doar subliniază de exemplu pentru ucraineni, faptul că acest teritoriu ar fi fost al lor. În anul 1812 am pierdut estul Moldovei... În anul 1918 a fost multă bucurie. În anul 1940 au fost multe lacrimi. Următorii ani de război, apoi de foamete, au fost o adevărată tragedie pentru satul moldovean. De ce ne oprim asupra satului? Pentru că el e cel care a fost în vizorul reeducării promovate de noul regim. Oraşele se supun mai uşor.