Cuvânt cĂtre cititor
Prăbuşirea limitelor bunului simţ în spaţiul public de Marius Tărîţă Primul titlu care îmi venise în gînd în ce priveşte articolul de faţă, a fost „tabloidizarea spaţiului public”. Totuşi, termenul „tabloidizare”, pe lîngă faptul că e un cuvînt străin limbii noastre, nu reuşeşte să acopere decît în mică parte fenomenul de masă la care am dori să ne referim. O altă formulare posibilă a fost - „denigrarea ca mod de viaţă în spaţiul public”. Problema e că în acest caz denigrarea nu surprinde decît pe cei care o profesează şi o dirijează spre oamenii simpli. Important însă e de surprins şi colaboraţionismul acestor oameni simpli care se complac în ascultarea unor discursuri situate sub orice demnitate.
Demnitate? Un cuvînt ale cărui înţelesuri au fost complet uitate la noi în societate. Însă, ar fi destul de greu de urmărit tot procesul declanşat după 1991 şi cum s-a ajuns pînă azi. Doar ca o referire, una actuală, e cea legată de religie. În 1991 oamenii simţeau ce e demnitatea şi ştiau că au fost lipsiţi timp de 47 de ani de dreptul la libertatea conştiinţei religioase. Astăzi, a devenit ceva normal, ca persoane cu puţine contribuţii pentru cultura noastră, dar beneficiare de feude gazetăreşti, să atace cu o brutalitate pe care ar fi invidiat-o inclusiv cei de la Secţia Propagandă şi Agitaţie, Ortodoxia, atît în ce priveşte latura instituţională, cît şi pe cea a trăirii religioase. Paradoxal, nu? Anul 1986, creştinii moldoveni nu aveau dreptul să îşi manifeste sentimentele religioase.
Anul de graţie 2010, oricine îşi poarte permite să brutalizeze verbal în presă sentimentele aceloraşi oameni. (Ca o precizare necesară – în demersul nostru nu vom da nume de ziarişti sau ziare, pentru că sunt complet irelevante. Relevante ar putea fi în măsura în care şi noi am construi un discurs de tabloid (citeşte – „denigrator”), după cum fac ei. Pe noi ne interesează ideea, şi ca atare contextul mult mai larg care permite manifestarea acestor denigratori. În cazul în care noi cu toţii nu am fi degradat, ei nu şi-ar fi putut formula discursul) Cu ceva timp în urmă consideram că de vină era mecanismul oarecum capitalist al cererii-ofertei (cu dominarea netă a celei din urmă, noi neavînd de ales), transpus în sfera culturală şi spaţiul public acoperit de ziare, reviste şi posturi de televiziune. Era o explicaţie convenabilă, chiar laşă. Indirect dădeam vina pe ofertă. Însă nu ea era cauza. De fapt aveam de a face cu un fenomen dublu. Pe de o parte, datorită slăbirii cerinţelor noastre faţă de etică, estetică şi morală, noi, cetăţenii acestei ţări nu am mai avut nimic de spus în prefigurarea ofertei. (În acest caz chiar aş da un exemplu relevant. În anii 2000-2001, la Chişinău a apărut un ziar tabloid, cotidian (finanţat din exterior), care a încercat vulgarizarea spaţiului public, dar care pînă la urmă, din lipsa unei deschideri din partea publicului larg, a sucombat…). Pe de altă parte, cu prea multă uşurinţă am acceptat ceea ce ni se oferea pe piaţa gazetărească, dînd dovadă pe alocuri de o completă lipsă a spiritului critic, dar şi civic. E posibil că aş fi continuat să învinovăţesc şi astăzi oferta, dacă nu aş fi cunoscut mai îndeaproape alte modele. Pe lîngă faptul că într-o societate normală, chiar o parte din gazetari sunt cei care iau atitudine faţă de excesul unora din colegii lor, publicul larg e cel care are un cuvînt de spus. Cititorii pot scrie la ziare pentru a-şi exprima nemulţumirea faţă de punerea tendenţioasă a unor probleme, dar tot ei „amendează” deseori respectiva publicaţie încetînd să o mai cumpere. (În cazul nostru aceasta are şi implicaţii mai largi deoarece la
moment „opinia publică” moldovenească e sub dominaţia cîtorva pagini internet. Acestea pur şi simplu ar trebui ignorate). Vă aduceţi aminte de filmul „Codul lui da Vinci”? A fost prezentat favorabil, şi prin contrapunere cu cei care au protestat contra lui – un grup de preoţi şi mireni. Într-o situaţie similară, într-un stat european, directorul unuia din cele mai importante cotidiane, a reacţionat promt faţă de un film asemănător. La noi ulterior s-a continuat supralicitarea unei imagini „neconcordante cu vremurile” a celor religioşi, iar în respectivul stat european, interesul pentru film a dispărut datorită argumentaţiei punctuale a cîtorva editorialişti. (La modelul de viaţă publicistică existentă în respectivul stat european, ne vom referi cu o altă ocazie, deoarece ar solicita prea mult spaţiu, dar şi o abatere de la subiectul prezent, fiind implicate şi alte laturi ale vieţii publice). Ceea ce au arătat acei editorialişti a fost faptul că dacă ceva are sau pretinde că are caracterul de „revoluţionar” sau de „spărgător de stereotipuri”, nu înseamnă automat că e şi ceva valabil şi că are intenţia de adevăr în demersul său. Astfel, o primă concluzie e că pentru strîmtorarea bunului simţ în spaţiul public, nu e suficientă doar oferta şi un discurs concertat în acest sens. Un moment cheie e lipsă oricăror exigenţe la „consumatori” (cititori, tele- şi simpli spectatori) şi acceptarea prin complacere a ceea ce ar fi trebuit să îi facă să roşească sau să îşi astupe urechile, dacă nu chiar să reacţioneze polemic. Stabilirea unui moment concret al prăbuşirii limitelor bunului simţ la noi, e o chestiune dificilă, deoarece avem de a face cu un proces îndelungat şi destul de complex. În continuare am dori doar să surprindem cîteva din elementele caracteristice acestei prăbuşiri. E o temă aparte dacă concomitent cu această prăbuşire nu are loc şi „prostirea” oamenilor, în sensul că ei ar deveni mai proşti, raportat la perioada precedentă.
(continuare în pagina 15)