Revista AXA, nr. 20

Cuvânt cĂtre cititor

Prăbuşirea limitelor bunului simţ în spaţiul public de Marius Tărîţă Primul titlu care îmi venise în gînd în ce priveşte articolul de faţă, a fost „tabloidizarea spaţiului public”. Totuşi, termenul „tabloidizare”, pe lîngă faptul că e un cuvînt străin limbii noastre, nu reuşeşte să acopere decît în mică parte fenomenul de masă la care am dori să ne referim. O altă formulare posibilă a fost - „denigrarea ca mod de viaţă în spaţiul public”. Problema e că în acest caz denigrarea nu surprinde decît pe cei care o profesează şi o dirijează spre oamenii simpli. Important însă e de surprins şi colaboraţionismul acestor oameni simpli care se complac în ascultarea unor discursuri situate sub orice demnitate.

Demnitate? Un cuvînt ale cărui înţelesuri au fost complet uitate la noi în societate. Însă, ar fi destul de greu de urmărit tot procesul declanşat după 1991 şi cum s-a ajuns pînă azi. Doar ca o referire, una actuală, e cea legată de religie. În 1991 oamenii simţeau ce e demnitatea şi ştiau că au fost lipsiţi timp de 47 de ani de dreptul la libertatea conştiinţei religioase. Astăzi, a devenit ceva normal, ca persoane cu puţine contribuţii pentru cultura noastră, dar beneficiare de feude gazetăreşti, să atace cu o brutalitate pe care ar fi invidiat-o inclusiv cei de la Secţia Propagandă şi Agitaţie, Ortodoxia, atît în ce priveşte latura instituţională, cît şi pe cea a trăirii religioase.

Paradoxal, nu? Anul 1986, creştinii moldoveni nu aveau dreptul să îşi manifeste sentimentele religioase.

Anul de graţie 2010, oricine îşi poarte permite să brutalizeze verbal în presă sentimentele aceloraşi oameni.

(Ca o precizare necesară – în demersul nostru nu vom da nume de ziarişti sau ziare, pentru că sunt complet irelevante. Relevante ar putea fi în măsura în care şi noi am construi un discurs de tabloid (citeşte – „denigrator”), după cum fac ei. Pe noi ne interesează ideea, şi ca atare contextul mult mai larg care permite manifestarea acestor denigratori. În cazul în care noi cu toţii nu am fi degradat, ei nu şi-ar fi putut formula discursul) Cu ceva timp în urmă consideram că de vină era mecanismul oarecum capitalist al cererii-ofertei (cu dominarea netă a celei din urmă, noi neavînd de ales), transpus în sfera culturală şi spaţiul public acoperit de ziare, reviste şi posturi de televiziune. Era o explicaţie convenabilă, chiar laşă. Indirect dădeam vina pe ofertă. Însă nu ea era cauza. De fapt aveam de a face cu un fenomen dublu. Pe de o parte, datorită slăbirii cerinţelor noastre faţă de etică, estetică şi morală, noi, cetăţenii acestei ţări nu am mai avut nimic de spus în prefigurarea ofertei. (În acest caz chiar aş da un exemplu relevant. În anii 2000-2001, la Chişinău a apărut un ziar tabloid, cotidian (finanţat din exterior), care a încercat vulgarizarea spaţiului public, dar care pînă la urmă, din lipsa unei deschideri din partea publicului larg, a sucombat…). Pe de altă parte, cu prea multă uşurinţă am acceptat ceea ce ni se oferea pe piaţa gazetărească, dînd dovadă pe alocuri de o completă lipsă a spiritului critic, dar şi civic.

E posibil că aş fi continuat să învinovăţesc şi astăzi oferta, dacă nu aş fi cunoscut mai îndeaproape alte modele. Pe lîngă faptul că într-o societate normală, chiar o parte din gazetari sunt cei care iau atitudine faţă de excesul unora din colegii lor, publicul larg e cel care are un cuvînt de spus. Cititorii pot scrie la ziare pentru a-şi exprima nemulţumirea faţă de punerea tendenţioasă a unor probleme, dar tot ei „amendează” deseori respectiva publicaţie încetînd să o mai cumpere. (În cazul nostru aceasta are şi implicaţii mai largi deoarece la

moment „opinia publică” moldovenească e sub dominaţia cîtorva pagini internet. Acestea pur şi simplu ar trebui ignorate).

Vă aduceţi aminte de filmul „Codul lui da Vinci”? A fost prezentat favorabil, şi prin contrapunere cu cei care au protestat contra lui – un grup de preoţi şi mireni. Într-o situaţie similară, într-un stat european, directorul unuia din cele mai importante cotidiane, a reacţionat promt faţă de un film asemănător. La noi ulterior s-a continuat supralicitarea unei imagini „neconcordante cu vremurile” a celor religioşi, iar în respectivul stat european, interesul pentru film a dispărut datorită argumentaţiei punctuale a cîtorva editorialişti. (La modelul de viaţă publicistică existentă în respectivul stat european, ne vom referi cu o altă ocazie, deoarece ar solicita prea mult spaţiu, dar şi o abatere de la subiectul prezent, fiind implicate şi alte laturi ale vieţii publice). Ceea ce au arătat acei editorialişti a fost faptul că dacă ceva are sau pretinde că are caracterul de „revoluţionar” sau de „spărgător de stereotipuri”, nu înseamnă automat că e şi ceva valabil şi că are intenţia de adevăr în demersul său.

Astfel, o primă concluzie e că pentru strîmtorarea bunului simţ în spaţiul public, nu e suficientă doar oferta şi un discurs concertat în acest sens. Un moment cheie e lipsă oricăror exigenţe la „consumatori” (cititori, tele- şi simpli spectatori) şi acceptarea prin complacere a ceea ce ar fi trebuit să îi facă să roşească sau să îşi astupe urechile, dacă nu chiar să reacţioneze polemic.

Stabilirea unui moment concret al prăbuşirii limitelor bunului simţ la noi, e o chestiune dificilă, deoarece avem de a face cu un proces îndelungat şi destul de complex. În continuare am dori doar să surprindem cîteva din elementele caracteristice acestei prăbuşiri. E o temă aparte dacă concomitent cu această prăbuşire nu are loc şi „prostirea” oamenilor, în sensul că ei ar deveni mai proşti, raportat la perioada precedentă.

(continuare în pagina 15)

Internaţional

Israelul pierde credit în faţa musulmanilor 6 “AXA”, publicaţia “Ligii pentru Dezvoltarea şi Realizarea Tinerilor” (LIDER).

Redactor şef: Octavian RACU Corectura: Svetlana PROŢAP Colaboratori: Marius Tărîţă, Valeriu Harabar, Pavel Moraru, Mihail Bortă, Vlad Plămădeală, Dan Avram Mureşan, Alexandru Bordian, Artur Leşcu, Vadim Cujbă, Horia Ciurtin, Victor Guşan, Dragoş Moldoveanu, Daniela Dermengi, Jana Doloşcan, Olga Iosif, Maria Dimineţ, Andrei Cociug, Rodica Sârbu, Sergiu Tudoreanu, Ioan Lazăr, Ion Guţu, Ludmila Fulea, Natalia Bulhac.

Email: revista.axa@gmail.com Web: www.ax.md Revista urmăreşte promovarea conservatorismului politic, a culturii mărturisitoare şi a spiritualităţii ortodoxe. Articolele care nu se încadrează în programul revistei reprezintă punctul de vedere al autorilor care semnează aceste articole

ISSN 1857-3495

Internaţional

Geopolitica Rusiei la Est de Vest

8 1. Cuvânt către cititor - Prăbuşirea limitelor bunului simţ în spaţiul public

2. Politică/Securitate/Geopolitică - Israelul pierde credit în faţa musulmanilor - Geopolitica Rusiei la Est de Vest

3. Istorie - Războiul anglo-argentinian pentru insulele Falkland – Malvine - Retrospectivă 1985-2009 (partea V). Presa moldovenească 2001-2005 - Mihail Th. Cruceanu şi Grupele Poliţiei Speciale de Campanie pe Frontul de Răsărit

4. Clasicii Noştri

Toate drepturile de reproducere sunt rezervate. Pot fi folosite extrase cu menţionarea sursei.

- Costache Conachi: Un boier moldovean în apărarea limbii române - Emil Cioran: „Schimbare la faţă a României”

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

Spectrul războiului civil în Kârgâstan 14,5 % din populaţia Kîrgîstanului o constituie uzbecii, care locuiesc mai ales în sudul ţării. În noaptea de 10 spre 11 iunie, în oraşul Oş a avut loc o bătaie a tinerilor. Aceasta a degenerat în ciocniri violente în cele mai diferite sectoare ale oraşului. Guvernul provizoriu a declarat stare de asediu în mai multe raioane din sud, iar în oraşul Oş au fost introduşi militari. Însă violenţele au continuat şi au cuprins şi un alt oraş important din sud – Jalal Abad.

Conform paginii informaţionale kirghize http://kg.akipress.org, în 15 iunie dimineaţa se ştia că după ajutor medical s-au adresat 1762 cetăţeni, din care fuseseră spitalizaţi 826. Au fost înregistraţi 171 morţi, din care 128 în regiunea Oş, iar 43 în regiunea Jalal Abad, fără a se preciza etnia lor.

Almazbek Atambaev, locţiitorul preşedintelui guvernului provizoriu a declarat că în sudul Kîrgîstanului nu e un conflict interetnic, ci e o acţiune de omor în masă plănuită din timp. Consideră că în tragicele evenimente sunt implicaţi apropiaţii lui Curmanbec Bakiev (îndepărtat de la putere în 7-8 aprilie, şi refugiat în Belarus), aceasta fiind a doua tentativă de răsturnarea guvernului provizoriu. De cealaltă parte, în 14 iunie seara, la Minsc, C. Bakieva declarat că guvernul provizoriu nu controlează deloc situaţia şi că e necesară introducerea trupelor Tratatului de securitate colectivă (Rusia, Belarus, Cazahstan, Armenia, Tadjichistan şi Uzbechistan), pentru stabilizarea situaţiei – www.sb.by.

Interviu

Spiritualitate

România, un spaţiu al sinergiilor (II)

Cunoscându-le pe surorile Sfântului Închisorilor

16

26 Recenzie

5. Interviu - „România, un spaţiu al sinergiei”. Interviu cu sociologul român dr. Ilie Bădescu

6. Spritualitate - Cunoscându-le pe surorile Sfântului Închisorilor

7. Cultură - Cronicile din Narnia, Leul, Vrăjitoare, Dulapul - Recenzie: Karta

Observator cultural

Cronicile din Narnia, Leul, Vrăjitoarea, Dulapul

Revistă poloneză a memoriei istorice 23

32 3

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

ŞTIRI

Locuitorii Varşoviei nu cred în democraţie

Unul din portalurile poloneze, www. gover.pl, apropiat revistei săptămînale “Wprost”, a publicat în 9 iunie 2010 , rezultatele unui sondaj sociologic efectuat de specialistii de la Universitatea Cardinalului Stefan Wyszyński. Cercetarile au fost întreprinse între 22 şi 27 martie 2010 în cadrul proiectului “Cultura si cultura locuitorilor Varsoviei 2010”. Pe lîngă întrebări legate de politică şi democraţie, respondenţii au fost solicitaţi săîşi exprime părerea despre religie, căsătorie, familie, ecologie şi timpul liber.

“Din sondaj rezultă că locuitorii Varşoviei nu au încredere în democraţie. Jumătate (51%) consideră că doar “un grup mic de oameni ştie, ceea ce se întîmplă în ţară, şi controlează situaţia în Polonia, iar democraţia adevărată nu există”.

Pe de altă parte sondajul arată că locuitorii Varşoviei dincolo de aparenta distanţare de politică, participă destul de activ la formele locale de protest social. 54 % au semnat scrisori de sprijin sau de contestare cetăţenească, circa 30% au participat la manifestări stradale sau marşuri, 24% au protestat prin internet, iar 7% sunînd la posturile de radio.

Conform datelor Biroului Statistic Principal al Poloniei pentru anul 2008, în Varşovia locuiesc 1.709.800 persoane (4,5% din populaţia ţării). Virsta medie a varşovienilor e de 43 de ani (pe ţară fiind de 39,3 ani). In general sunt 118 femei la 100 barbati. Media vîrstei pe ţară a polonezilor e de 35,4 ani, iar la Varşovia e de 38 ani. Cea mai ridicata longevivitate din Polonia e de asemenea în Varşovia - 82 de ani pentru femei şi 74 de ani pentru bărbaţi. În medie un locuitor al Varşoviei citeşte 16,3 cărţi pe an (www.stat. gov.pl).

4

Crin Antonescu invocă România Mare împotriva lui Laszlo Tokes

Liderul PNL Crin Antonescu a declarat că niciunul dintre europarlamentarii liberali nu îi poate acorda votul lui Tokes Laszlo pentru funcţia de vicepreşedinte al Parlamentului European. Antonescu a motivat poziţia sa printr-un discurs naţionalist, amintind de activitatea lui I.C. Brătianu, de constituirea României Mari şi de tratatul de la Trianon Crin Antonescu respinge printr-un discurs naţionalist în care aminteşte de crearea României Mari şi de Tratatul de la Trianon un vot favorabil pentru Tokes Laszlo în funcţia de vicepreşeidnte al PE. „PNL este partidul politic care a adus o contribuţie decisivă la crearea României Mari.Preşedintele acestui partid din acea vreme, IC Brătianu este cel care a negociat Tratatul de la Trianon, care a semnat Tratatul de la Trianon, care a con-

sfinţit constituirea României Mari ca stat modern, cu graniţe şi configuraţie statală inatacabilă”, a declarat Antonescu. „Niciun europarlamentar care aparţine PNL nu va putea să voteze niciodată altfel decât împotriva candidaturii domnului Tokes Laszlo având în vedere activitatea, declaraţiile, acţiunile pe care în decursul timpului dumnealui le-a desfăşurat împotriva graniţelor actuale ale României, împotriva statalităţii actuale a României, împotriva consecinţelor istorice ale Tratatului de la Trianon”, a mai spus liderul PNL. Până în prezent, europarlamentarul liberal Renate Weber a declarat că îl va susţine pe Tokes Laszlo.

Acesta a fost propus pentru funcţia de vicepreşedinte al PE de delegaţia Ungariei şi are susţinerea grupului PPE. sursa: realitatea.net

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

Poliţia italiană i-a ascultat telefoanele Papei Benedict într-o anchetă de corupţie Poliţia italiană a interceptat telefoanele Papei Benedict al XVI-lea, în cadrul unei anchete privitoare la corupţie, relatează Daily Mail.

ŞTIRI

În Polonia pedofilii vor fi castraţi forţat În Polonia a intrat în vigoare legea cu privire la castrarea chimică forţară a bărbaţilor care se fac vinovaţi de abuz sexual asupra minorilor sau membrilor familiilor sale, comunică BBC. Aceştia vor fi obligaţi de instanţa de judecată să primească medicamente care diminuează poftele sexuale. Legea care prevedea o astfel de pedeapsă a fost adoptată în luna septembrie a anului trecut de către Seimul polonez.

Procedura castrării chimice mai este utilizată în Marea Britanie, Canada, Suedia, Danemarca, Israel şi opt state americane, însă doar cu consimţământul celui vinovat. În Israel, persoana vinovată de abuz sexual, este liberă să aleagă între castrare chimică şi închisoare.

Prim-ministrul Poloniei Donald Tusk a propus introducerea castrării forţate după ce ţara a fost şocată de un şir de crime săvârşite de pedofili. Pedeapsa pentru infracţiunile de aceste gen au fost înăsprite, perioada detenţiei a fost majorată de la 12 la 15 ani.

Islanda a aprobat căsătoriile între persoane de acelaşi sex Suveranul Pontif l-a sunat de patru ori pe şeful Protecţiei Civile, Guido Bertolaso, după cutremurul devastator de anul trecut, soldat cu 300 de morţi.

Bertolaso este în centrul unei anchete pentru corupţie privitoare la acordarea de favoruri sexuale şi bani pentru obţinerea de proiecte de reconstrucţie în regiunea L’Aquila, devastată de cutremur în urmă cu 14 luni.

Papa nu este suspectat de niciun delict, dar oficialii de la Vatican sunt furioşi că telefoanele au fost interceptate. De asemenea, s-a aflat că au fost interceptate şi discuţii între secretarul de stat american Hillary Clinton şi Bertolaso.

Papa şi Clinton l-au sunat pe Bertolaso pentru a-şi oferi susţinerea în eforturile de reconstrucţie. Ofiţerii care monitorizau conversaţiile lui Bertolaso au fost uimiţi când au auzit că secretarul Papei, Georg Ganswein, a sunat şi a spus: „Bună ziua. Sfinţia Sa aşteaptă să discute cu dumneavoastră”.

Conţinutul discuţiilor nu a fost

dezvăluit.

Se estimează că, în ultimii zece ani, 30 de milioane de discuţii telefonice au fost interceptate de poliţie şi agenţiile de informaţii italiene, în diverse anchete. În urmp cu trei ani a fost interceptată o convorbire între premierul Silvio Berlusconi şi şeful unei televiziuni, în cursul căreia premierul îi cerea să li se acorde roluri unor actriţe pe care el le numea „fluturaşii mei”.

Zilele trecute, Senatul a aprobat un vot de încredere pe tema unui prioiect de lege privitor la interceptarea telefoanelor, iar proiectul se va duce acum în Camera inferioară, pentru aprobarea finală. Proiectul reduce drastic justificările pentru interceptări şi sancţionează ca infracţiune publicarea conţinutului discuţiilor în presă. Dacă va fi aprobată, legea prevede că va fi necesară o aprobare specială pentru interceptarea telefoanelor unui membru al clerului sau parlamentar. realitatea.net

Islanda, singura ţară din lume care are un şef de stat homosexual declarat, a adoptat o lege care permite căsătoria între persoane de acelaşi sex, informează ziare.com.

Votul nu a întâmpinat rezistenţă politică.

Astfel, Parlamentul islandez a votat cu 49 de voturi la zero modificarea legii privind căsătoria pentru a include mariajul între „bărbat şi bărbat, femeie şi femeie”.

Toleranţa pentru care este recunoscută societatea islandeză şi-a arătat măsura în 2009, când Islanda a devenit primul stat din lume cu premier de orientare homosexuală, Johanna Sigurdardottir.

Totuşi, biserica protestantă din Islanda nu a decis deocamdată dacă va permite mariajul religios între persoane de acelaşi sex, cu toate că legea spune că „pastorii vor fi liberi întotdeauna să oficieze ceremoniile pentru mariaje homosexuale, dar niciodată obligaţi”. sursa: Evenimentul Zilei

5

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

international

Israelul pierde credit în faţa musulmanilor „Atacul asupra flotilei libertăţii este începutul sfârşitului statului Israel. Acesta a demonstrat că este duşmanul umanităţii, şi nu doar a arabilor şi musulmanilor. Toată lumea a înţeles ce s-a întâmplat cu palestinienii timp de 62 de ani”.

(Preşedintele Parlamentului iranian, Cholam Ali Adel) de Maria DIMINEŢ Este pentru prima dată când Israelul nu poate găsi o justificare inteligentă, bine argumentată şi credibilă pentru acţiunile sale ilegale. Niciodată acest stat, fondat cu forţa pe un pământ străin, şi cu acceptul tacit al comunităţii internaţionale, nu a arătat atât de ridicol ca acum. Orice ar spune liderii israelieni, reprezintă un dezavantaj în plus pentru Israel. Atacul asupra flotilei libertăţii este o strategie atât de stupidă şi neîntemeiată, încât orice discurs este în zădar. Nu este nevoie nici barem să consulţi prevederile dreptului internaţional şi umanitar, pentru a te convinge că Israelul „a dat-o în bară”.

Nici la două săptămâni, după agresiune, Israelul nu a prezentat dovezi privind caracterul legal al operaţiunii şi, respectiv, nu a demonstrat că flotila avea intenţii teroriste, aşa cum a invocat premierul Benjamin Netanyahu. Dimpotrivă, oficialii israelieni au lansat replici dure faţă de comunitatea internaţională şi s-au opus realizării unei anchete internaţionale. „Suntem un stat matur, care poate să-şi rezolve problemele, de aceea nu vom colabora cu comisia ONU pentru drepturile omului”, a declarat tranşant ministrul de externe israelian, Avigdor Liberman. Mai mult, oficialul a acuzat comunitatea internaţională de laşitate şi standarde duble. „Când Consiliul pentru drepturile omului din Geneva va condamna Arabia Saudită pentru încălcarea drepturilor omului, atunci vom discuta cu el”. Cel mai curios fapt în toată „povestea” este că la Casa Albă e linişte. În aparenţă nimeni nu se agită. „Bineînţeles”, oficialii americani regretă incidentul, dar în acelaşi timp, tacit, încurajează tupeul şi crimele Israelului . „Israelul se află în război cu organizaţia radicală islamică Hamas. Are dreptul să ştie dacă e vorba de o eventuală contrabandă cu muniţie”. Diplomaţia vice-preşedintelui

6

american Joe Biden este însă pală. Evident, nimeni nu-i limitează dreptul, „de a şti ce se întâmplă”, asigurat de legislaţia internaţională. Dar „a avea dovezi despre un potenţial pericol” şi a ucide, în temeiul unei suspiciuni neverificate, sunt noţiuni diferite. Şi în plus, afirmaţia potrivit căreia „Israelul se află în război cu Hamas” este subiectivă.

Cu aceeaşi fermitate se poate de spus că „Hamas este în război cu Israelul”, iar în condiţiile în care statul israelian subestimează oficial tratatele şi deciziile organizaţiilor internaţionale, Hamas îşi poate permite, fără constrângeri legale, să procedeze în stil sionist.

Un promotor fals al păcii mondiale

De ce Israelul are dreptul să nu respecte legile obligatorii pentru toată comunitatea internaţională, iar adversarii săi – arabii din Palestina şi Fâşia Gaza, şi musulmanii din Iran, trebuie să fie sancţionaţi pentru presupuse intenţii anti-pacifiste şi anti-umanitare? Cel mai amuzant este că întreaga comunitate internaţională cunoaşte răspunsul, dar nu are curajul să-l formuleze. Iată de ce Israelul subestimează legile, tratatele şi rezoluţiile care „protejează” drepturile şi libertăţile omului, democraţia, pacea, securitatea

umanităţii. Acesta ştie, că orice ilegalităţi ar comite, nimeni nu-l poate condamna în mod practic. Aşa zis-numită „comunitate internaţională” nu este decât un instrument de „gestionare” şi exploatare a omenirii, în numele „adevărului şi dreptăţii”. Iar ca să nu se compromită, este nevoită să reacţioneze atunci când lucrurile sunt vizibile şi clare şi pentru un vânzător ambulant. Din perspectiva respectivă brutalitatea statului israelian merită să fie apreciată. Dacă comunitatea internaţională ar fi cu adevărat un promotor al păcii mondiale, adevărului şi dreptăţii, atunci nu ar fi permis crearea statului Israel, sau în cel mai rău caz, astăzi i-ar declara tranşant „plecaţi din Palestina. Amintiţi-vă ca palestinienii sunt ocupaţi şi că este vorba despre pământul lor” (declaraţia aparţine decanei de vârstă a jurnaliştilor acreditaţi la Casa Albă, în vârstă de 89 de ani, Helen Thomas).

Inadvertenţă sau premeditare?

Dreptul internaţional umanitar interzice atacul personalului şi a obiectelor misiunilor umanitare. Atacul este considerat o crimă, iar cei care o fac trebuie să fie pedepsiţi de statele lumii, ONU şi alte organizaţii internaţionale. Sub incidenţa crimei se află şi crearea impedimentelor pentru furnizarea

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

ajutorului umanitar pe teritoriul controlat de statul beligerant. De asemenea, Convenţia privind teritoriul riveran obligă statele să anunţe comunitatea internaţională dacă „navele reprezintă un pericol”. În asemenea caz, ţara riverană poate să împiedice navigarea acestora. Potrivit Codexului crimelor împotriva lumii şi securităţii, persoanele care planifică şi execută ordinele de agresiune, din partea unui stat, sunt pasibile de pedeapsă. Atacul este permis doar în cazuri excepţionale, dacă există dovezi sigure că navele reprezintă un pericol pentru securitatea statelor riverane. Dreptul internaţional precizează însă că măsurile de securitate aplicate nu trebuie să afecteze civilii de pe corabie, ci să fie direcţionate împotriva persoanelor vinovate. Omorul civililor, aflaţi pe navele suspecte este catalogat ca fiind „crimă împotriva lumii şi securităţii”. În acelaşi mod, Manualul San Remo interzice capturarea vaselor cu misiuni umanitare, şi obligă respectarea şi protejarea persoanelor de pe navele reţinute. Israelul, responsabil teoretic de „restabilirea păcii” în Orientul Mijlociu, sfidează toate aceste prevederi.

Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU valorează pentru oficialii israelieni „la fel de mult” cum pentru cei iranieni noile sancţiuni ale ONU.

„În Gaza nu există criză umanitară”!

Israelul s-a obişnuit să–şi justifice crimele, prin arborarea ideii de luptă împotriva duşmanilor umanităţii: arabii şi musulmanii. Codexul crimelor împotriva lumii şi securităţii defineşte acest fel de infracţiune ca fiind „omor, discriminarea rasială, încălcarea drepturilor fundamentale ale majorităţii populaţiei”. De aici reiese, că Israelul, din momentul fondării şi până în prezent, a încălcat premeditat şi constant prevederea respectivă. Iar rezoluţiile ONU împotriva politicii Israelului în Palestina şi Fâşia Gaza, s-au dovedit a fi o simplă formalitate, altfel spus, ineficiente. Atacul împotriva flotilei libertăţii a reanimat un subiect mai vechi – blocada impusă Fâşiei Gaza. Mesajul a fost tranşant de această dată: „blocada este ilegală şi trebuie ridicată”. Conform Manualului San Remo, „blocada se interzice dacă barează accesul la porturi şi ţărmuri sau dăunează populaţiei civile. Pentru Israel, se pare, totul este permis. Oficialii israelieni acţionează, ca de obicei, nu în conformitate cu tratatele internaţionale, ci în conivenţă cu propriile interese. În replică la revendicarea comunităţii internaţionale, ministrul apărării al Israelului, Mattan Vilnai, a afirmat că „accesul în Gaza va fi blocat atâta

timp cât acest teritoriu va fi sub comanda Hamas”. De asemenea, ministrul de externe al Israelului, Avigdor Liberman, a declarat că problema blocadei va fi rezolvată „atunci când reprezentanţilor Crucii Roşii li se va permite să-l viziteze pe prizonierul israelian, cel puţin o dată în lună”. În suportul blocadei Israelul invocă faptul că nu există nicio criză umanitară şi că populaţia din Gaza nu duce lipsă de alimente. „Israelul furnizează suficiente resurse pentru a acoperi necesităţile cetăţenilor din Gaza”. ONU însă prezintă o situaţie dramatică a arabilor din regiune. Potrivit organizaţiei, situaţia socială şi economică s-a înrăutăţit vizibil, în decurs de trei ani, iar nivelul de viaţă se află sub limita existenţei. Peste 30 la sută dintre locuitorii Gazei şomează. Majoritatea arabilor din zonă depinde de ajutorul umanitar al ONU.

Iranul triumfă

Unicul beneficiar al incidentului este Iranul – „duşmanul Israelului şi al întregii umanităţi”. Liderii iranieni au comentat cu satisfacţie acţiunile Israelului şi au făcut declaraţii, care în alte circumstanţe, ar fi suscitat revolta israelienilor şi comunităţii internaţionale. Părintele revoluţiei islamice, Ayatollah Seyyed Ali, a acuzat Israelul de atrocităţi şi a cerut statelor să ia atitudine. „Regimul sionist se află în pragul colapsului.

Israelul a demonstrat cât este de barbar”.

Până când Israelul va găsi o explicaţie plauzibilă, care să justifice legalitatea acţiunilor sale, Iranul probabil nu va fi hărţuit pentru „libertatea de expresie”. Între timp, Teheranul are posibilitatea să-i reproşeze Occidentului acuzaţiile din ultimii ani şi să arate cu degetul spre Israel. „Vedeţi cine sunt criminalii? Vedeţi cine reprezintă pericol pentru umanitate?” Pe fundalul celor întâmplate, discursul dur al SUA şi statelor europene faţă de Iran este ridicol. Conducerea de la Teheran a fost acuzată în repetate

rânduri, în lipsa unor dovezi, de crime pe care ar urma să le comită în viitorul apropiat. Israelul însă, deşi le săvârşeşte, se alege doar cu nişte rezoluţii, care oricum nu-i influenţează deciziile şi nici nu-l determină să respecte dreptul internaţional. Practic Occidentul s-a compromis în faţa lumii musulmane, exact aşa, cum Israelul în ochii umanităţii pe care „o protejează”. Pentru că nu poţi să vorbeşti despre securitatea şi pacea mondială, drepturile şi libertăţile omului, iar în acelaşi timp să ignori legile valabile pentru toţi şi să acţionezi conform propriilor principii. Şi în asemenea condiţii merită statul israelian să fie respectat? Expertul în drept internaţional, Amjad Salfiti, a declarat pentru televiziunea iraniană Press TV, că „daca o altă ţară ar fi procedat similar Israelului, atunci cu siguranţă ar fi fost sancţionată sau supusă unei blocade economice. Dar pentru că este aliatul SUA şi prietenul statelor europene, Israelului i se permite să sfideze legea internaţională”.

Israelul nu-şi doreşte pacea în Orientul Mijlociu. Agresiunea din 31 mai, săvârşită pe fundalul demarării negocierilor cu Palestina, şi degradării relaţiilor cu Turcia, confirmă acest fapt. Atacul asupra flotilei libertăţii, probabil, face parte dintr-un plan strategic amplu, menit să tergiverseze instituirea păcii în regiune. Acţiunea Israelului, de data aceasta, este atât de stupidă, încât o altă explicaţie nu se potriveşte. Pacea nu poate fi pe plac deoarece ar împiedica colonizarea teritoriului palestinian, proiect la care nu vrea să renunţe. În plus, acceptarea păcii ar revendica statului israelian să facă unele concesii în favoarea Palestinei. Ţinând cont de circumstanţele în care a fost fondat, dar şi de crimele comise împotriva palestinienilor, orice compromis ar fi riscant. Din această perspectivă, pacea în Orientul Mijlociu pune în pericol interesele Israelului, care sunt mai presus decât legile internaţionale.

7

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

Geopolitica

Geopolitica Rusiei la Est de Vest de Alexandru BORDIAN

Geopolitica Rusiei la Est de Vest Dacă vrem să înţelegem comportamentul şi intenţiile Rusiei, trebuie să începem cu slăbiciunile ei fundamentale – graniţele, mai ales cele din nord-vest. Chiar şi atunci când Ucraina este controlată de Rusia, aşa cum a fost cazul secole de-a rândul, iar Belarus făcea, şi ea, parte din Rusia, tot nu existau graniţe naturale în nord. Centrul şi sudul ţin de Munţii Carpaţi, până departe în nord, la graniţa dintre Polonia şi Slovacia, iar la est de ele se întind teritoriile mlăştinoase de pe Pripet, de netrecut. Dar în nord şi în sud nu există bariere puternice care să protejeze Rusia – sau care să-i protejeze vecinii.

Câmpia Nord-Europeană, oriunde nu s-ar trasa graniţele Rusiei, e expusă atacurilor. Există puţine bariere naturale pe această câmpie. Chiar dacă-şi împinge graniţele vestice până în Germania, aşa cum a făcut în 1945, Rusia tot rămâne cu frontierele descoperite. Singurul avantaj fizic pe care îl poate avea Rusia ar fi propriile dimensiuni. Cu cât se extinde mai departe înspre vest, cu atât vor trebui cuceritorii să străbată mai mult teritoriu ca să ajungă la Moscova. Prin urmare, Rusia va continua să facă presiuni înspre vest, prin Câmpia Nord-Europeană, în vreme ce Europa îşi va forţa constant graniţele spre est.

Teatrul european reprezintă, desigur, zona aflată imediat la vest de Rusia. În această regiune, graniţele de vest ale Rusiei se împart cu trei ţări baltice, respectiv Estonia, Letonia şi Lituania, şi cu două state slave, Belarus şi Ucraina.

Toate aceste ţări au fost cândva membre ale Uniunii Sovietice. Dincolo de ele se află centura de foşti sateliţi ai URSS-ului: Polonia, Slovacia, România, Ungaria şi Bulgaria. Permanent ruşii au avut ca scop să domine Belarusul şi Ucraina pentru securitatea lor naţională de bază. Ţările

8

baltice vin pe locul doi, dar sunt şi ele importante. Europa de Est nu este o zonă critică, atâta timp cât ruşii sunt ancoraţi în Carpaţi la sud şi dispun de forţe puternice în câmpia Nord-Europeană. Dar totul se poate, desigur, complica.

Ucraina şi Belarusul sunt de mare importanţă pentru ruşi. Dacă aceste două ţări ar cădea sub sfera influenţelor occidentalilor – de exemplu, prin aderarea la NATO – Rusia ar fi în pericol de moarte. Moscova se află la circa 320 km de graniţa rusă cu Belarus, iar Ucraina la mai puţin de 320 km de Volgograd, fostul Stalingrad.

Ruşii mai ştiu că Statele Unite şi NATO s-au extins sistematic cu noi membri din statele Europei de Est şi din ţările baltice.

De îndată ce NATO a început să curteze Ucraina, ruşii şi-au schimbat punctul de vedere atât asupra intenţiilor americane, cât şi asupra Ucrainei. Din punctul lor de vedere, extinderea NATO în Ucraina reprezintă o ameninţare de proporţii asupra intereselor ruseşti. Când o revoluţie pro-Occident – cum a fost Revoluţia Portocalie – a dat semne că va sprijini Ucraina să adere la NATO, ruşii au acuzat SUA că încearcă să înconjoare şi să distrugă Rusia. Intenţiile americanilor rămân încă deschise pentru dezbateri.

Dar faptul că Ucraina, ca membru NATO, ar reprezenta un potenţial mijloc de devastare a securităţii naţionale ruse, este deja un subiect închis (alegerile preşedintelui pro-rus, Victor Ianukovici fiind un exemplu în acest sens).

Scăparea Ucrainei de sub control, ar fi o pierdere de pivot geopolitic, deoarece ar limita drastic opţiunile geostrategice ale Rusiei. Chiar fără statele baltice şi fără Polonia, o Rusie ce şi-a păstrat controlul asupra Ucrainei ar putea să mai încerce să fie liderul unui imperiu euroasiatic arogant, în care Moscova ar putea domina pe nonslavii din sudul şi sud-estul fostei URSS. Dar fără Ucraina şi fără cei 52 de milioane de fraţi slavi orice încercare a Moscovei de a reconstrui imperiul euroasiatic era ca şi cum Rusia singură s-ar fi lăsat prinsă în plasa unor conflicte prelungite cu non-sla-

vii, izbucnite din motive naţionale şi religioase – războiul din Cecenia, fiind poate doar primul exemplu. Mai mult, dată fiind rata natalităţii în scădere în Rusia şi explozia demografică dîn Asia Centrală, orice nouă entitate eurasiatică bazată numai pe puterea Rusiei, fără Ucraina, ar deveni inevitabil mai puţin europeană şi

mai mult asiatică cu fiecare an ce ar trece.

Prăpastia socială şi culturală dintre Rusia şi Europa Centrală a crescut mult de la căderea comunismului. În schimb, Rusia va găsi că este incomparabil mai greu să consimtă la intrarea Ucrainei în NATO pentru că aceasta ar însemna recunoaşterea faptului că destinul Ucrainei nu mai este legat organic de cel al Rusiei.

Dar dacă Ucraina va supravieţui ca stat independent, ea va trebui să devină parte din Europa Centrală mai degrabă decât din Eurasia. În caz că Ucraina o să ţină de Europa Centrală, atunci ea va trebui să participe din plin la legăturile Europei Centrale cu NATO şi UE. Acceptarea de către Rusia a acestor legături ar preciza atunci propria decizie a Rusiei de a fi şi ea, cu adevărat, parte a Europei. Refuzul Rusiei ar fi echivalent cu respingerea Europei în favoarea unei existenţe şi identităţi ,,eurasiatice” solitare.

Chestiunea cea mai importantă de care trebuie să ţinem seamă este că Rusia nu poate fi în Europa fără ca Ucraina să fie şi

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

ea în Europa, pe vreme ce Ucraina poate fi în Europa fără ca Rusia să fie în Europa. Presupunând că Rusia decide să-şi încerce soarta alături de Europa, decurge că, până la urmă, este în interesul Rusiei ca Ucraina să fie inclusă în structurile europene în extindere. Într-adevăr, relaţia Ucrainei cu Europa ar putea fi punctul de cotitură pentru Rusia însăşi. Dar aceasta mai înseamnă şi că momentul hotărâtor pentru relaţia Rusiei cu Europa este încă destul de îndepărtat în timp. ,,Hotărâtor” în sensul că opţiunea Ucrainei în favoarea Europei va cataliza decizia Rusiei privind viitoarea etapă din istoria sa. Să fie şi ea parte din Europa, sau să devină un proscris eurasiatic, nefiind cu adevărat nici în Europa, nici în Asia, şi înglodat în conflictele sale cu ,,străinătate apropiată”.

Belarusul este un subiect mai uşor.

Această ţară, este cel mai puţin reformată dintre toate statele fostei Uniuni Sovietice.

El rămâne un stat centralizat, autoritar.

Foarte important, conducerea sa a tânjit în mod repetat după fosta URSS, şi a propus o variantă de uniune cu Rusia.

O astfel de uniune se va face, aşa cum, desigur, trebuie să fie, adică în condiţiile impuse de Rusia, ceea ce a creat tensiuni, dar sub nici o formă Belarus nu va adera la NATO în viitorul apropiat.

Cele trei ţări baltice (Letonia, Lituania şi Estonia) au fost cândva membre ale Uniunii Sovietice. Fiecare dintre ele au obţinut independenta după căderea comunismului. Apoi, rând pe rând, au devenit membre NATO. Europenii sunt prea adânciţi în ciclul lor decadent de existenţă pentru a mai avea energia să profite de situaţie. Totuşi, ruşii nu-şi vor risca propria securitate naţională bazându-se pe acest lucru. Ei au văzut Germania transformându-se dintr-o ruină, în 1932, într-o forţă care, în 1941, a ajuns până la porţile Moscovei. Includerea ţărilor baltice, alături de Polonia, în NATO, a mutat graniţele extrem de aproape de inima Rusiei.

Pentru o ţară care a fost invadată de trei ori în ultimii 200 de ani, nici nu se pune problema ca Rusia să se mulţumească cu presupunerea că NATO şi membrii săi nu reprezintă o ameninţare.

Din punctul de vedere al ruşilor, calea principală de invazie a ţării lor este nu numai larg deschisă, dar se şi află în mîinile statelor foarte ostile ei. Ţările baltice nu i-au iertat niciodată pe ruşi pentru ocupaţie. Acum că sunt membre NATO şi inclusiv Polonia, aceste ţări formează linia de front.

Numele jocului dus de Kremlin, nu este decât o versiune modernizată a

sferelor de influenţă care, desigur, trebuia să fie apărate, fie că ele sunt definite în termeni teritoriali sau de valoare, ori în ambii, deopotrivă. În această zonă se pot întâmpla cele mai periculoase încurcături.

Cazul Revoluţiei Portocalii ucrainene este elocvent în acest sens şi, cu atât mai mult, atunci când este vorba de acea linie fină din interiorul Ucrainei care îi împarte de o parte pe cei care vorbesc ruseşte, iar pe de alta pe cei care vorbesc ucraineana, despărţind, de asemenea, în cea mai mare parte, simpatiile pro-vestice de cele proestice, respectiv pro-ruse. Tentativa, de la sfârşitul lui 2005 şi începutul lui 2006, de a supune Ucraina presiunii prin mărirea preţului gazului natural şi prin noul gazoduct North Stream, care va ocoli teritoriul ucrainean, a fost un eşec. Georgia, este, la rândul ei, un exemplu, mai ales provincia secesionistă Abhazia, în care se află şi în prezent trupe ruseşti, sau cazul Osetiei de Sud, care se află în apropiere. Ar mai trebui amintită şi Republica Moldova, unde regimul de la Tiraspol e protejat de fosta Armata a 14-a a Rusiei.

Kosovo, provincia secesionistă sârbă, stă la baza unei mici crize între Est şi Vest, care a tot fost amânată, şi are un potenţial de escaladare. ,,Purificarea etnică” – pentru a folosi noua terminologie cinică pentru persecuţiile şi teroarea în masă – pe care omul de fier al Begradului, Slobodan Miloşevici, a dezlănţuit-o asupra populaţiei albaneze de-a lungul ultimilor ani ai deceniului IX şi care a fost urmată de un exod masiv spre Germania şi Austria, a fost cea mai importantă cauză a războiului aerian al NATO împotriva Serbiei în 1999. În ultimile luni turbulente ale preşedinţiei lui Elţin, diplomaţii ruşi au încercat să protejeze Serbia prin Consiliul de Securitate al ONU, dar fără succes. Fantomele din 1914 nu au speriat Vestul să trimită bombardiere NATO, dar nici Rusia nu era în postura de a trimite spre Belgrad altceva decât regretele sale. După câteva luni de bombardamente selective NATO, preşedintele sârb a trebuit să cedeze şi, puţin mai târziu, a suferit umilinţa de a fi extrădat Tribunalului Penal Internaţional de la Haga. În această situaţie încordată, Rezoluţia 1244 a Consiliului pentru Securitate al ONU a fost un compromis care să salveze imaginea ruşilor. Statele Unite, cu ajutorul europenilor, a asigurat că Kosovo se va bucura de o ,,autonomie substanţială”, care să se apropie, practic, de independenţă, în timp ce Rusia putea să susţină că integritatea teritorială a Serbiei a fost menţinută – cel puţin momentan. În pe-

rioada următoare, Marti Ahtisaari, fostul preşedinte al Finlandei, care era familiarizat cu idiosincraziile ruseşti, a prezentat un raport în care era definit viitorul Kosovo-ului sub forma unei ,,independenţe supervizate” pe termen lung. Ani de zile, diplomaţii şi generalii ruşi au tras semnale de alarmă că acest lucru nu este acceptabil pentru Rusia. Vadimir Putin a fost foarte clar în timpul cuvântării sale ţinute la Conferinţa pentru Securitate, care a avut loc la München pe 10 februarie 2007, spunând că Rusia nu i se va alătura Vestului în această problemă.

Guvernul Serbiei a declarat că intrarea ţării lor în Uniunea Europeană nu merită pierderea celei mai vechi provincii sârbe.

Odată cu această declaraţie, jokerul Europei nu mai avea valoare, iar diplomaţia rusească se apropia de o fundătură.

La Moscova nu s-a uitat nimic şi nu s-a iertat nimic. Criza kosovară, latent, are un potenţial aproape nelimitat de a produce un conflict serios între Rusia şi Vest.

Polonia post-Kaczynski. Potrivit Constituţiei poloneze, nu mai târziu de 20 iunie trebuie să aibă loc alegerile prezidenţiale. Şi de cine va veni la putere depinde în mare măsură politica externă, între altele, vizavi de Federaţia Rusă.

Potrivit prognozelor, noul lider al Poloniei poate deveni actualul preşedinte al Seimului, Bronislaw Komorowski, care în momentul de faţă este preşedinte interimar al Poloniei. Campania electorală va fi foarte scurtă, consideră Nikolai Buharin, colaborator ştiinţific la Institutul de Economie din cadrul Academiei Ruse de Ştiinţe.

Komorowski va învinge din primul tur de scrutin. Deja în iulie se va şti numele noului preşedinte. În plus, în timpul catastrofei au murit mulţi deputaţi din Seimului polonez, de aceea este posibil ca odată cu alegerile prezidenţiale să aibă loc şi cele parlamentare. Acum este greu să afirmăm ceva. Referitor la relaţiile ruso-poloneze, fără îndoială, va avea loc o îmbunătăţire a lor. Necazul apropie şi el i-a apropiat în primul rând pe premierii Rusiei şi Poloniei, Vladimir Putin şi Donald Tusk. Deja s-a stabilit un contact telefonic între preşedintele Rusiei, Dmitrii Medvedev, şi preşedintele interimar al Poloniei.

Referitor la viitorul lider polonez, pe lângă Bronislaw Komorowski există şi alţi candidaţi la acest post, este convinsă doctorul în istorie Larisa Lâkoşina. „Este vorba despre ministrul de Externe, Radoslaw Sikorski, şi fratele lui Lech Kaczynski, Jaroslaw, liderul Partidului

9

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

„Lege şi Justiţie”. Nici la Kooarowski, nici la Sikorski nu s-a observat o simpatie specială faţă de Rusia, însă ei nu au o atitudine extrem de negativă”.

Este de înţeles că în Polonia poziţiile faţă de Rusia sunt împărţite. De exemplu, unii politicieni compară construirea gazoductului Nord Stream cu Pactul Molotov-Ribbentrop, avându-se în vedere faptul că Occidentul şi Rusia îşi rezolvă din nou problemele pe seama Poloniei. Însă, în ansamblu, în ce priveşte politica externă actuala elită poloneză acordă întâietate nu abordărilor emoţionale, ci celor raţionale. Ea doreşte respectarea intereselor naţionale ale ţării, iar această sarcină necesită stabilirea relaţiilor cu Rusia.

Potrivit multor analişti, climatul politic din Moscova şi Varşovia va continuă să se îmbunătăţească, lucru atestat şi de faptul că în procesul normalizării relaţiilor bilaterale s-au implicat Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică Poloneză.

Contract de 100 miliarde de dolari, urmează să fie semnat între Gazprom şi Polonia, dupa decesul fulgerător al preşedintelui Kaczynski.

Această informaţie a început sa fie stipulată în presa occidentală îndeosebi. În condiţiile contractului de 100 miliarde de dolari – cel mai mare din istoria Poloniei, aceasta urmează să îşi mareas-

10

că importul de gaz din Rusia.

Prin acest contract, Polonia va importa gaz din Rusia pâna în 2037, fiind 100% dependentă de gazul rusesc pentru următorii 28 de ani. Asta, în ciuda descoperirii unor uriaşe rezerve de gaze în Polonia, în luna aprilie a acestui an, chiar inaintea comemorării de la Katîn. Aceste rezerve estimate la 3000 de miliarde de m³, i-ar ajunge Poloniei pentru următorii 200 de ani. După cum remarcă ziarul rusesc Komersant, prin această descoperire, rezervele de gaz ale Europei ar putea să crească cu 47%. După cum se ştie, presedintele Kaczynski, cât şi alţi oficiali care au murit în accidentul aviatic

de la Smolensk, se opuneau semnării acestui contract, intrucât exista deja un contract in derulare pe 22 de ani şi nu vedea necesitatea prelungirii acestuia spre 30 de ani. Premierul Tusk, a acordat de asemenea companiilor americane (Exxon) facilităţi generoase în exploatarea acestor zăcaminte, când ele ar fi putut fi valorificate prin tehnologiile avansate poloneze. Printr-o vizită a Premierului Tusk la Smolensk doar cu cateva zile inaintea comemorării de la Katîni, un acord verbal a fost încheiat cu primul ministru Vladimir Putin.

Gazprom a început de asemenea construcţia magistralei de gaz Nord Stream, care va traversa apele teritoriale ale Finlandei, Suediei, Danemarca şi Germania.

După cum reiese, Gazprom, Exxon şi alte companii, ar putea beneficia de pe urma noului context politic din Polonia. Cum va fi însă în viitorul apropiat va arăta timpul şi inclusiv alegerile din Polonia post-Kaczynski.

O opţiune geostrategică reală a Rusiei – opţiune ce i-ar putea conferi un rol internaţional realist şi i-ar mări la maxim posibilitatea de a se transforma şi de a se moderniza social – este Europa. O astfel de Europă capătă contur şi este mai mult decât probabil că ea să rămână strâns legată de America. Aceasta este Europa cu care Rusia va trebui să stabilească raporturi dacă vrea să evite o periculoasă izolare geopolitică.

Numai o Rusie dispusă să accepte noile realităţi economice şi geopolitice ale Europei va putea beneficia, în viaţa sa internă, de sfera în extindere a cooperării europene transcontinentale în comerţ, comunicaţii, investiţii şi educaţie.

Participarea Rusiei la Consiliul Europei este astfel un pas foarte bun. Este o anticipare a viitoarelor legături instituţionale dintre noua Rusie şi Europa în dezvoltare. Mai presupune şi faptul că, dacă Rusia urmează acest drum, nu va avea de ales, în cele din urmă, decât să facă ceea ce Turcia post-otomană a ales să facă atunci când a decis să renunţe la ambiţiile de imperiu şi s-a angajat cu bună ştiinţă pe calea modernizării, europenizării şi democratizării.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

Istorie

Războiul anglo-argentinian pentru insulele Falkland – Malvine (2 aprilie – 15 iunie 1982) de Pavel MORARU Războiul care a izbucnit în anul 1982 în această regiune (fiind un război scurt – de 74 de zile), s-a dus între Marea Britanie şi Argentina pentru controlul insulelor Falkland (argentinienii le numesc „Malvine”. Nici Argentina şi nici Marea Britanie, în mod formal, nu şi-au declarat război, ambele considerând că acţiunile militare întreprinse au vizat restabilirea suveranităţii asupra acelor teritorii revendicate. Războiul s-a terminat cu victoria clară a Marii Britanii, care îşi păstrează controlul insulelor şi în prezent.

Arhipelagul disputat se află în bazinul Atlanticului de sud, la 400 km. de litoralul argentinian şi la 13.000 de litoralul britanic.

Arhipelagul Falkland (Malvine) include 2 insule mari şi circa 200 de insule mici, cu o suprafaţă de 12.173 km2 şi o populaţie de 3.060 de locuitori – urmaşi ai coloniştilor britanici – cetăţeni britanici.

Diferendul îşi are originile departe în istorie, când arhipelagul a fost „descoperit” de două ori: prima oară de spaniolul Esteban Gomes în 1520 şi a doua oară de britanicul John Davies în 1592. Alte date ne spun că arhipelagul a fost descoperit prima oară în 1690 de către exploratorii englezi şi în 1694 de cei francezi (care le-au şi numit „Malvine”). Potrivit altor date, francezii au fost primii (în sec. XVI) care au reclamat dreptul de a ocupa insulele. Însă, colonizatorii spanioli i-au izgonit, ca mai târziu să le cedeze englezilor. Discuţiile în jurul întrebării „cine a fost primul care a descoperit” micuţul arhipelag din sudul Atlanticului, continuă şi astăzi, datele fiind extrem de controversate, iar Marea Britanie şi Argentina dispută aceste insule. În 1816, Argentina şi-a obţinut independenţa politică faţă de Spania, iar în 1820 Provinciile Unite La Plata (teritoriul viitoarei Argentini), şi-au declarat dreptul suveran asupra insulelor Falkland, care au fost părăsite de garnizoana spaniolă. În 1829, acolo a fost debarcat un guvernator militar argentinian, cu un mic detaşament. În 1833, pe insule a debarcat un desant britanic, care a izgonit administraţia argentiniană şi a declarat arhipelagul domeniul (colonie) al coroanei britanice. Această

acţiune britanică a nemulţumit profund populaţia Argentinei, însă atunci nu s-a întreprins nici un demers antibritanic. După aceste evenimente, Argentina niciodată nu a recunoscut suveranitatea britanică asupra acestor teritorii. Insă, locuitorii insulelor (anglo-saxoni), invocând art. 73 al Chartei Naţiunilor Unite („principiul că interesele locuitorilor acestor teritorii au întâietate”), au refuzat să facă parte din Argentina.

Din anii 60 ai sec. XX, Argentina şi-a intensificat demersurile diplomatice pentru lichidarea regimului colonial din Falkland şi extinderea suveranităţii argentiniene asupra arhipelagului. Această problemă a fost examinată şi în cadrul O.N.U., optându-se pentru decolonizare. Prin rezoluţia nr. 2065 din 4 ianuarie 1965 era recomandată soluţionarea litigiilor teritoriale anglo-argentiniene pe calea tratativelor.

La 1 iulie 1971, Marea Britanie şi Argentina au semnat un şir de acorduri privind comerţul, transportul, colaborarea ştiinţifică. În 1972, Argentina a construit pe Falkland un aeroport şi a instalat legăturile telefonice. În 1976, a început colaborarea domeniul ştiinţei între Argentina şi Falkland.

Relaţiile britano-argentiniene s-au răcit considerabil în anul 1975, când guvernul Marii Britanii a trimis pe Falkland o comisie pentru studierea potenţialului economic al arhipelagului. Atunci a avut loc un schimb dur de note, iar ambasadorii celor două state au fost rechemaţi acasă până în 1979. În 1976, în Argentina a venit la guvernare un regim de dictatură militară. Ţara se confrunta cu grave probleme economice şi sociale, în special cauzate de guerilele de stânga (Montoneros). Deşi în 1981 a fost obţinută o victorie sângeroasă asupra guerilelor, economia continua să sufere, înregistrându-se o inflaţie galopantă de 140%.

La 22 decembrie 1981, generalul Leopoldo Galtieri a preluat conducerea regimului dictatorial din Argentina. Ca şi alte state din America Latină, în care puterea era deţinută de o juntă militară, discursul şefului statului a fost unul ultra-naţionalist.

După ce în mai 1979, la guvernare în Marea Britanie au venit conservatorii, în frunte cu Margaret Thatcher, relaţiile angloargentiniene s-au răcit şi mai mult. Deşi era domeniu britanic, locuitorii Falkland-ului nu se bucurau de drepturi egale cu cei din Regatul Unit; mai mult, li s-a refuzat dreptul de proprietate asupra insulelor.

Tratativele referitoare la diferendul britano-argentinian, care au avut loc la New-York în lunile mai-aprilie 1980, nu au dat nici un rezultat. Soluţionarea problemei pe cale diplomatică era considerată de conducerea Argentinei, ca fiind imposibilă şi înclina tot mai mult spre o rezolvare militară. În anul 1982, criza social-economică atinsese cote maxime: producţia industrială a încetat, datoria externă depăşea de câteva ori bugetul de stat, împrumuturile externe nu se putea contracta, căci nimeni nu le putea acorda unui stat falimentar, inflaţia constituia 300% pe an. Războiul ar fi exaltat spiritul patriotic al argentinienilor, ar fi distras populaţia de la gravele probleme de ordin social-economic, iar o victorie în război, ar fi consolidat mult poziţia generalului Galtieri. După cum se ştie, „inamicul extern întotdeauna ajută la înfruntarea duşmanului intern”.

Din 1981, marina regală britanică era prezentă în apele insulelor Falkland, cu toate că britanicii considerau că Argentina nu va invada insulele. La fel gândea şi guvernul argentinian: Marea Britanie nu va interveni pentru câteva insule stâncoase, aflate la 13.000 km. de Londra, mai ales că populaţia insulelor era neînsemnată ca număr.

11

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

Planul de operaţiuni a fost elaborat de amiralul Jorge Anaya, comandantul marinei argentiniene. El prevedea în prima fază, ocuparea parţială a arhipelagului, urmărindu-se reacţia britanicilor. Înainte de elaborarea operaţiunii, argentinienii au desfăşurat câteva activităţi informative: un avion de transport mărfuri a aterizat „forţat” pe aerodromul Port Stanly, englezii au reacţionat cu calm, iar argentinienii de la bord au fotografiat ceea ce i-a interesat şi informaţia necesară a fost adusă în Argentina pentru planificarea operaţiunii de desant.

La 19 martie 1982, pe insula nelocuită Georgia de Sud (administrată din capitala Port Stanly al arhipelagului Falkland, şi aflată la 800 de mile de arhipelag), au fost debarcate câteva zeci de muncitori argentinieni, sub pretextul demontării unei vechi staţiuni de vânat balene. După debarcare, aceştia au arborat drapelul argentinian – prima acţiune de ostilitate şi un semnal de îngrijorare pentru britanici. Ca răspuns, militarii din Armata regală i-au forţat pe muncitori să părăsească insula, dar în ajutorul muncitorilor au venit trupele argentiniene. Atunci ministrul argentinian de externe, Costa Mendes, declara că, „argentinienii lucrează pe teritoriul argentinian şi vor continua să lucreze sub protecţia guvernului argentinian”.

La 25 martie britanicii au reuşit decriptarea codurilor secrete argentiniene şi au aflat de pregătirile argentiniene pentru debarcare pe insule. Imediat în Atlanticul de sud a fost trimis submarinul atomic „Spartan”. În Argentina, situaţia internă devenea tot mai tensionată. La 30 martie în capitala ţării a avut o demonstraţie antiguvernamentală la care au participat câteva mii de manifestanţi. În această situaţie, conducerea Argentinei a decis ca ocuparea insulelor Falkland să se producă nu în 25 mai (ziua naţională a Argentinei) aşa cum era preconizat, ci mai devreme – la 1 aprilie. În pofida acţiunilor argentiniene de ostilitate, la 30 martie 1982, serviciile secrete britanice estimau că „invazia nu este iminentă”, deşi flota argentiniană concentra trupe în Puerto Belgrano. În 31 martie 1982, Rex Hunt, guvernatorul insulelor Falkland, a fost informat de guvernul Majestăţii Sale despre posibilitatea unei invazii argentiniene. Guvernatorul i-a convocat pe cei doi comandanţi ai Marinei Regale (maiorii Norman şi Noot) la reşedinţa sa, pentru a discuta posibilităţile apărării insulelor Falkland.

Englezii aveau în Falkland doar 67 de puşcaşi marini, forţă redusă la 55 de oameni în momentul în care 12 oameni au fost îmbarcaţi la bordul navei de patrulare

12

„Endurance” pentru a observa bazele militare argentiniene din Georgia de Sud. În noaptea de 1 spre 2 aprilie trupele argentiniene au declanşat operaţiunea „Suveranitatea”, trupele de desant debarcând pe insulele Falkland. Efectivele de bază au debarcat în dimineaţa zilei de 2 aprilie, la orele 06.15. Debarcarea s-a efectuat pe cale aeriană şi maritim. Deja la orele 08.30, pe aerodromul Port Stanly a aterizat primul avion argentinian „Hercules”.

Puşcaşii britanici dislocaţi la Port Stanly, au opus o oarecare rezistenţă doar la palatul guvernatorului şi la 09.15 au depus armele.

Prin această operaţiune conducerea argentiniană a încercat să pună autorităţile de la Londra în faţa faptului împlinit; britanicii se vor împăca cu noua stare de lucruri şi nu vor organiza o campanie militară costisitoare, iar războiul va fi evitat.

Argentina a numit în calitate de guvernator pe generalul M. Mendosa, comandantul corpului expediţionar. În aceiaşi zi, Anglia a întrerupt relaţiile diplomatice cu Argentina, iar argentinienii au determinat circa 17.000 de cetăţeni britanici să părăsească teritoriul Argentinei.

După întreruperea relaţiilor diplomatice, Peru a fost ţara care a reprezentat interesele diplomatice argentiniene în Marea Britanie, iar Elveţia a reprezentat interesele englezilor în Argentina. De asemenea, autorităţile peruane şi elveţiene au depus eforturi diplomatice pentru a evita războiul.

Militarii englezi aflaţi pe insule, inclusiv guvernatorul, au fost evacuaţi de forţele argentiniene în Uruguay (chiar în ziua capitulării – 2 aprilie), în vederea repatrierii în Anglia. În sprijinul trupelor terestre, conducerea argentiniană a constituit o grupare de sprijin aerian, formată dintr-o brigadă de aviaţie şi o grupare marină, alcătuită din 24 de nave de luptă, între care un portavion, un crucişător, nouă distrugătoare, două fregate şi patru submarine.

Faţă de noua situaţie creată în sudul Atlanticului, guvernul englez nu şi-a permis să reacţioneze decât ca o Mare Putere – foarte dur, luând următoarele măsuri de ordin militar: a constituit o unitate operativă („Task Force-317”), condusă de amiralul Woodword, cu un total de 30 de nave de luptă (între care 2 portavioane, cu 20 de avioane „Harrier” şi 20 de elicoptere antisubmarine, un crucişător, 4 submarine cu propulsie nucleară, 6 distrugătoare) şi 30-35 nave auxiliare, pe care le-a pus în mişcare la 5 aprilie 1982.

Deoarece situaţia devenea încordată, la 3 aprilie Consiliul de Securitate al O.N.U. a adoptat rezoluţia nr. 502, prin care părţile implicate în conflict erau îndemnate să so-

luţioneze criza pe calea tratativelor. Anglia a acceptat şi a cerut retragerea trupelor argentiniene de pe Falkland, ca o primă condiţie pentru iniţierea negocierilor. Autorităţile de la Buenos-Aires acceptau şi ele tratativele, dar fără a-şi retrage trupele.

La 5 aprilie din Potrsmuth (Anglia) spre Atlanticul de Sud a pornit escadrila britanică formată din 40 de nave, în frunte cu portavioanele „Hermes” şi „Invisibile”, cu un efectiv de 10.000 de militari.

Arsenalul militar şi buna instruire a forţelor armate britanice, precum şi insuficienta pregătire a Argentinei de un adevărat război, au fost principalii factorii care au decis deznodământul ostilităţilor armate. De asemenea, în pofida opiniei unor sceptici privind reuşita campaniei britanice, ea a reuşit cu succes şi graţie partenerului american, care a pus la dispoziţia aviaţiei britanice baza sa militară de pe insula Ascension.

La 7 aprilie, ministrul britanic al apărării a declarat că, începând cu 12 aprilie, flota britanică va ataca toate navele argentiniene, care se vor afla pe o rază de 200 de mile de la insulele Falkland. Ca răspuns, Argentina a început mobilizarea rezerviştilor, mărind efectivele de pe Falkland. Aerodromul din Port Stanly a fost adaptat aterizării avioanelor militare. În a doua jumătate a lunii aprilie în Anglia se vorbea tot mai mult despre necesitatea aplicării forţei militare, iar la 25 aprilie britanicii au pus în aplicare operaţiunea „Corporate” – izgonirea argentinienilor de pe insulele ocupate, – reuşind să debarce un desant pe Georgia de Sud, luând în prizonierat, fără lupte, întreaga garnizoană argentiniană.

La 26 aprilie secretarul general al O.N.U., Peres de Cualiar, a chemat Marea Britanie să înceteze acţiunile militare, însă apelul lui a fost respins de premierul britanic.

La 30 aprilie Anglia a instituit o blocadă totală (maritimă şi aeriană) a insulelor Falkland. Aprovizionarea trupelor argentiniene de pe insule a devenit dificilă, căci toate avioanele şi navele străine, inclusiv civile, de pe o rază de 200 de mile din jurul arhipelagului Falkland, erau considerate inamice şi urmau să fie distruse. Aviaţia britanică a atacat poziţiile argentiniene şi a scos din funcţiune aerodromurile din Falkland.

Cele mai importante lupte pentru insulele Falkland au început la 1 mai, când aviaţia argentiniană a încercat să atace flota maritimă militară a inamicului, iar britanii au supus bombardamentului poziţiile argentiniene din sectorul Port Stanly.

La 2 mai, un submarin britanic a scufundat crucişătorul argentinian „Belgrano”, în-

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

registrându-se 386 de morţi. Drept răspuns, la 4 mai aviaţia argentiniană a scufundat nava britanică „Sheffinld” (30 de morţi).

După aceste pierderi de ambele părţi, a urmat o perioadă de două săptămâni de linişte, cu excepţia unor ciocniri izolate în aer şi pe mare. În această perioadă, aviaţia britanică a scufundat câteva vase argentiniene care au intrat în apele aflate în fâşia de blocadă, iar argentinienii serios au avariat nava „Glasgow”. În noaptea de 15 mai, trupele speciale britanice au atacat aerodromul argentinian de pe insula Pebble, distrugând 11 avioane militare.

A urmat ultimatumul britanic adresat Argentinei, de a-şi retrage trupele de pe Falkland în timp de 48 ore. Ultimatumul a fost respins şi confruntările au continuat.

La 17 şi 21 mai, britanicii au înaintat argentinienilor alte două ultimatumuri, dar şi acestea au fost respinse. Ca rezultat, la 21 mai britanicii au debarcat pe Falkland, operaţiune la care au participat 22.000 de militari, 2 portavioane, 7 nave de desant, 3 submarine nucleare, 40 de bombardiere, 35 helicoptere, etc.

La 25 mai, argentinienii au reuşit cel mai mare succes – au scufundat cu racheta de croazieră „Exocet” transportatorul „Atlantic Conveyor”, care avea la bord aproape toate elicopterele grele de transport pentru campania antiargentiniană. În urma acestor acţiuni, la 26 mai Argentina a propus retragerea în timp de 30 de zile a tuturor forţelor militare implicate în conflict şi începerea tratativelor. Pe parcursul acestei perioade de negocieri, arhipelagul urma să fie trecut sub tutela O.N.U. Însă, de această dată, englezii, fiind încrezuţi de victorie, au fost cei care au respins negocierile.

La 30 mai, aviaţia argentiniană a reuşit să distrugă parţial nava „Invisibile”, ceea ce nu a influenţat mersul operaţiunilor militare. În ziua de 4 iunie, Consiliul de Securitate al O.N.U. a propus un proiect de rezoluţie, prin care părţile implicate în conflict urmau să înceteze focul. S.U.A. – aliatul tradiţional al britanicilor – şi Marea Britanie au respins prin veto proiectul de rezoluţie.

La 12 iunie forţele britanice au încercuit Port Stanly. Fără a avea sorţi, la 14 iunie comandamentul argentinian (cu 10.000 de militari în frunte cu generalul Mendosa) s-a văzut nevoit să capituleze, semnând la 15 iunie armistiţiul de încetare a focului de izbândă.

Oficial războiul s-a încheiat la 20 iunie, când britanicii au debarcat pe insulele Sandwich de Sud, reuşind să recupereze toate insulele arhipelagului Falkland, restabilindu-şi suveranitatea.

În total, în lupte au luat parte până la 60.000 de militari, 180 de nave maritime, 350 de avioane şi helicoptere de luptă.

Pierderile înregistrate de părţile implicate în conflict au fost următoarele: Argentina: 649 de morţi şi 11.313 de prizonieri; crucişătorul „General Belgrano”, submarinul „Santa Fe”, vedeta „Islas Malvinas”, armatoarele „Río Carcarañá”, „Bahía Buen Suceso”, „Isla de los Estados” şi „Yehuin”, nava civilă „Narwal”, folosită pentru culegerea de informaţii.

Marea Britanie: 258 de morţi (inclusiv 3 locuitori ai insulelor), fregatele „Ardent” şi „Antelope”, distrugătoarele „Sheffield” şi „Coventry”, transportatorul „Atlantic Conveyor”, o navă de desant „Sir Galahad” şi vedeta de desant „Foxtrot 4”.

Din punct de vedere militar, în acest război forţele marinei militare au avut un rol determinant, ceea cea nu s-a putut constata în nici un conflict armat care s-a produs după încheierea celui de-al Doilea Război mondial. Pentru prima oară în operaţiuni militare au fost utilizate de către britanici avioanele militare care decolau şi aterizau vertical. Aici trebuie spus că, victoria a fost obţinută în mare parte graţie superiorităţii britanice în aer: ei au pierdut 34 de avioane şi helicoptere, iar argentinienii – până la 86. Însă, nu putem nega nici faptul că Armata argentiniană era destul de bine dotată, cu tehnică modernă, înregistrând şi destule succese în timpul luptelor. Un aspect negativ pentru argentinieni l-a constituit instituirea după 2 aprilie a embargoului la armament, tehnică militară şi piese de schimb pentru aceasta de către statele N.A.T.O. (cu excepţia Spaniei) Austria şi Elveţia (S.U.A. au instituit acest embargo încă în 1979). În schimb, un ajutor militar nesemnificativ i-a fost acordat Argentinei în timpul conflictului de către Peru, Israel şi Republica Sud-Africană.

Până nu demult au avut loc multe discuţii privind existenţa la bordul naufragiatului distrugător „Sheffield” a rachetelor cu încărcătură nucleară, care ar fi poluat apele Atlanticului de sud. Autorităţile britanice au negat categoric acest lucru şi doar în anul 2003 au declarat că în 1982 la bordul unor nave implicate în războiul cu Argentina, au existat rachete nucleare, dar care au fost încărcate pe o navă şi readuse în Marea Britanie, căci despre aplicarea loc nici nu putea fi vorba. Cu alte cuvinte, în apele arhipelagului Falkland nu există bombe nucleare şi nu s-a produs în 1982 o catastrofă ecologică.

Acest război, a fost un război al orgoliilor şi al speranţelor guvernanţilor de a-şi întări poziţiile. Marea Britanie şi-a realizat

toate obiectivele propuse, reconfirmând statutul de putere militară maritimă, eclipsat în ultimele decenii de până la conflict de alte state. Am putea spune chiar că, Anglia a avut nevoie de un război, pentru a-şi verifica forţa combativă, Armata britanică nefiind implicată de mult timp într-un conflict armat, iar autoritatea Armatei britanice era într-o continuă descreştere.

Victoria Marii Britanii a ridicat moralul britanicilor şi a consolidat spiritul patriotic, întărind totodată poziţiile guvernului Margaret Thatcher. La 12 octombrie 1982, în cinstea victoriei, la Londra a avut loc o paradă militară.

După război Anglia a început să exploateze rezervele de petrol din Falkland, epuizându-le pe cele din Marea Nordului.

De asemenea, Anglia şi-a asigurat prezenţa în Antarctida – viitor centru a resurselor mondiale (apă potabilă, metale, etc.). În acest context, am putea spune că acest război, a avut la bază şi interese geoeconomice şi geostrategice. Cele de mai sus, vin să confirme opinia unor autori care consideră că, acest război a fost din timp planificat la Londra, iar la momentul oportun a fost provocat de serviciile speciale britanice. În Argentina, înfrângerea a constituit o grea lovitură aplicată mândriei naţionale a argentinienilor, iar din punct de vedere politic a însemnat sfârşitul dictaturii militare.

La 17 iunie, sub presiunea manifestaţiilor antiguvernamentale de stradă, Leopoldo Galtieri a demisionat, puterea revenind unui guvern constituţional. Pentru provocarea războiului, în anul 1986 Galtieri a fost condamnat la 12 ani de închisoare, dintre care a făcut 6 (fiind amnistiat în 1991).

Deşi Argentina a fost înfrântă în acest război, autorităţile argentiniene nu au încetat nici până în prezent să revendice arhipelagul pentru care s-au dus lupte în anul 1982. În octombrie 1989, au fost restabilite relaţiile consulare anglo-argentiniene, iar din februarie 1990 şi relaţiile diplomatice.

La patru ani de la război, Argentina totuşi a reuşit să se răzbune. În 1986 a avut loc Campionatul Mondial la Fotbal şi cel ce a răzbunat Argentina a fost actualul selecţioner al echipei naţionale a Argentinei – Diego Armando Maradona. Soarta aşa a făcut, ca la acest campionat echipele naţionale ale celor două state să se întâlnească în sferturile de finală. De această dată, victoria a aparţinut Argentinei – scor final 2:1, ambele goluri fiind marcate de legendarul Maradona. La această competiţie selecţionata Argentinei a cucerit titlul de campioană mondială.

13

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

Clasicii nostri

Emil Cioran: „Schimbare la faţă a României”

Ideea de destin are marele merit de a explica toate şi nimic. Forţa oarbă, care şi are limitele imanente ale unei logici specifice, ne satisface gustul nostru de a căuta o bază ascunsă şi generatoare a tuturor conţinuturilor de viaţă; ea însă nu le poate explica diversitatea şi divergenţa.

Exuberanţa fenomenală se ridică, autonomă, peste monotonia soartei. Peisajul istoric rămîne străin. În momentul în care românii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme, incapabil de a se mişca, ei vor înţelege istoria şi poate i se vor integra. Suntem un popor prea bun, prea cumsecade şi prea aşezat.

Nu pot iubi decât o Românie în delir.

Toţi acei care iubesc poporul românesc mai puţin decît mine — fiindcă ei nu i iubesc viitorul lui — susţin că însuşirea esenţială şi de mare merit a românului este omenia. Nu vreau să spun că ea e un defect, dar îmi este imposibil să i descopăr altceva decît o virtute mediocră, care nu poate fi o culme decât pentru oamenii lipsiţi de personalitate. Într o lume în care numai excesul inimii şi al inteligenţei, frenezia şi calculul echivoc, instinctele tari şi ipocrizia pot ajuta o ascensiune, la ce ne ar putea folosi o cumsecădenie colectivă?

Ce este omenia? A da omului ceea ce este al omului. Setei mele de conflicte în

14

lumea aparenţelor nu i pot găsi un antipod mai detestabil decît omenia. Dacă i aş dori României să trăiască în pace şi la răcoare, m aş bucura şi eu de omenia noastră şi m aş asocia la un elogiu comod şi plat. Decât însă o bunăstare nesemnficativă, mai bine o ruină con brio. Cine nu trăieşte apocaliptic destinul României nu înţelege nimic din ceea ce trebuie să devenim. Fiecare ar trebui să ne sfâşiem pe imperativul devenirii noastre. Când s ar spune că ardoarea, şi nu omenia, este însuşirea de căpetenie a României, mi aş încrucişa braţele şi aş aştepta să lunec cu ea automat spre glorie. Sau pasiunea, focul, elanul şi chiar teroarea… Franţa este opera entuziasmului, mai mult decît a raţionalismului şi a clasicismului. De altfel, pasiunea oarbă pentru logică i ar folosi mai mult decît logica. Unii cred că sunt naţionalişti dacă flatează stările de fapt ale unei ţări şi găsesc în istoria ei singurul îndreptar. Sau cum vorbesc ei, de „virtuţile tradiţionale“. Cum de n au observat că aceste virtuţi ne au ţinut pe loc atâta vreme? Nu este bun şi valabil ceea ce un popor are din moşi strămoşi, ci numai ceea ce l mânăînainte. Dacă toţi românii ar deveni prin minune sfinţi şi în această stare n ar câştiga nimic ca forţă istorică, aş declara sfinţenia un atentat

la edificiul nostru istoric. Tot ce pune România în mişcare este bun, tot ce o ţine pe loc e rău. Singura ieşire este un dionisism al devenirii româneşti. Dacă ascensiunea României ar pretinde idealuri meschine şi compromiţătoare, limitate şi antiumane, ele ar trebui declarate absolute şi perfecte.Ascensiunea unei ţări este singura ei morală. (…) Şi acum, să revenim la România şi să vedem cum ar putea ea să nu mai fie o umbră a istoriei universale. Ce nenorocire pe capul acestei ţări, că în locul unui ethos eroic, cu tot ce acesta presupune ca oroare şi pasiune bestială, ne am diluat sîngele şi ne am îndulcit patimile cu un dor amăgitor, ale cărui virtuţi dormitive ne au îmbătat simţurile peste măsură. În ochii românului, dar mai cu seamă în cântec, palpită, cu o insistenţă insinuantă, revărsarea monotonă a acestui dor, aparent elixir al inimilor sfâşiate, în realitate atracţie adormitoare pentru suflete inerte. Cine a avut ocazia să audă în oraşele săseşti din Ardeal vreo ceată de flăcăi români doinind în înserări, n a putut să nu sufere sub contrastul strivitor pe care l prezintă masivitatea constructivă a oraşului şi lamentaţiile acelea prelungite, atît de inaderente la civilizaţie, la efortul constructiv. Contrastul nu trebuie explicat prin deosebirea noastră organică de saşi, ci prin distanţa incomensurabilă de cultură a fondului nostru popular. Noi încă nu putem aprecia ce salt am făcut prin pătura noastră cultă.

Este în dorul nostru atâta risipire lâncedă în lume, atâta renunţare în faţa timpului şi a spaţiului şi atât prizonierat în adierile inimii, că te întrebi ce tristeţe a încercat acest popor de s a predat sieşi atât de neînduplecat. Scoateţi lamentaţiile din poezia şi din muzica noastră populară şi nu mai găsiţi decât o ţopăială lirică, fără nici o marcă originală. Ce departe am fi fost astăzi, dacă infinitul din acest dor lua forma unei expansiuni eroice a sufletului, dacă ne am fi rostogolit, cu o înflăcărare fără margini, peste ruinele noastre! Dorul exprimă un raport negativ cu lumea, el este o lunecare leneşă şi orizontală sau o ondulaţie minoră pe suprafaţa mobilă a vieţii. Eroismul este ascensiunea spiralei, sinuozităţile în înălţimi. Prin dor nu exprimăm mai mult decât nesiguranţa în fluctuaţiile clipelor şi o chemare spre vag.

De ce ne e dor? Întrebaţi pe orice român

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

şi nu va da o lămurire asupra acestui infinit al sufletului său. Toată problema este ca într o Românie scuturată de o dictatură şi de un elan colectiv, infinitul negativ al acestei psihologii să fie convertit în infinitul pozitiv care este eroismul. Duioşia şi visarea prelungită care se mlădie pe lungimile timpului şi pe întinderile spaţiului trebuie „săltate“ în ardoare şi fanatism. De la infinitul negativ al dorului, la infinitul pozitiv al eroismului este drumul pe care trebuie să l străbată sufletul românesc, pentru a nu amorţi învăluit în umbre. Aceasta este problema psiholo-

gică a României. O mişcare politică n are nevoie de „idei generoase“ pentru a triumfa şi a realiza efectiv. Este destul să cultive idealuri eroice şi să valorifice posibilităţile de fanatism din om. O ţară ca România este prea primitivă pentru a şi putea permite luxul „ideilor generoase“, care sunt inerente ţărilor cu o oarecare eleganţă interioară. Ideile prea generoase, adică fără bază în imediatul vieţii, slăbesc sângele şi dau naţiunilor un aspect clorotic. Emascularea prin exces ideologic este un fenomen frecvent în viaţa popoarelor. Încep atunci a fi afectate de o paloare

care este fizionomică şi istorică. Ideile care n au nici o aderenţă la viaţa concretă a unui popor îl deviază de la sensul lui istoric. De aceea, orice ideologie care nu i angajează energiile vitale este periculoasă.

Extrema dreaptă şi extrema stângă s au dovedit creatoare într o măsură atât de mare, deoarece au făcut totdeauna apel la un ethos vulcanic şi n au cucerit prin idei, ci prin mistică. Faptul că dreapta pune accentul pe politic şi stânga pe social nu dovedeşte nimic pentru originile dinamismului lor. Mulţimea iubeşte să fie biciuită şi fanatizată. Apoi vin… ideile.

Editoriaşl

Prăbuşirea limitelor bunului simţ în spaţiul public de Marius TĂRÎŢĂ În februarie 2003, în publicaţia bucureşteană „Adevărul literar şi artistic”, luptătorul pe acele vremuri, precum un Don Quijote, Cristian Tudor Popescu scria despre „libertatea urii”. În ce ar consta această „libertate”? În aceea că atunci cînd cineva de la vreun ziar, scria ceva răutăcios sau chiar denigrator la adresa vreunui coleg de breaslă, el stîrnea „galeria” admirativă a unei părţi din colegii de breaslă. (Clar că în cazul denigratorului, dar şi al admiratorilor săi aceasta se datora unui adînc complex de inferioritate). Pentru început aceasta a fost doar o „afacere” internă a jurnaliştilor. După cum nota Cristian Tudor Popescu, în „galerie” se auzea de obicei exclamaţia – „i-a spus-oÎn scurt timp, din păcate, acest „i-a spus-o” devine şi murmurul „de mulţu-

mire” al publicului larg (al ziarelor, dar în România chestiunea fiind complicată şi de faptul că mulţi ziarişti mai ţineau emisiuni de analiza presei la radio sau tv). Pe lîngă ziarişti şi public, în această „junglă” ajung să fie implicaţi şi politicienii. Ştirile legate de politică nu mai sunt constituite de referirile la legile discutate şi adoptate de deputaţi, la măsurile luate şi politicile punctuale promovate în cazul membrilor guvernului. În fond ştirile suferă o mutaţie esenţială dinspre ceea ce se întîmplă de fapt, spre cine şi ce a declarat. Consemnarea faptelor, principala ocupaţie a jurnaliştilor pînă în acel moment, devine redarea cît mai „comercială” (concept greşit introdus de unii analişti ai sferei mass media) a declaraţiilor, accentele fiind treptat puse pe atacuri la persoană, pe limbaj lipsit de decenţă şi pe stări conflictuale. Acestea însă nu ar fi devenit posibile dacă, pe lîngă complacerea majorităţii jurnaliştilor, nu ar fi existat şi atitudinea de „i-a spus-o” (sau în termeni neologistici – de „feedback”) din partea cititorilor şi telespectatorilor.

Din momentul în care a avut loc această mutaţie de la constructul triunghiular (cu interde„Dezvoltarea civilizaţională îngrădeşte gândirea?”

(continuare din prima pagină) pendenţe) eveniment politic-jurnalistcetăţean (în această schemă cetăţeanul fiind suveranul) la constructul unilateral declaraţie politică şi nu doar-jurnalist „comercial”-cetăţean (în care rolul de suveran e deţinut de această dată de jurnalist), normalitatea a fost dată peste cap, iar limitele bunului simţ se prăbuşesc. Politicienii, fie că se complac sau nu, sunt reprezentaţi („traduşi”) de jurnalişti nu prin fapte, ci prin declaraţii. Jurnaliştii se străduie să prezinte cît mai conflictual şi josnic discursurile, dar şi simplele declaraţii, care nu au nimic cu realitatea, ale politicienilor (deseori aceştia sunt chemaţi să îi comenteze pe colegii lor sau deciziile acestora, ceea ce e absurd şi nu constituie o „ştire” ca atare). Cetăţenii, pe postură de complacere completă, urmăresc ca la un meci de box „declaraţiile”, deseori rupte din context, ale politicienilor, şi fără nici un exerciţiu al spiritului critic acceptă să se supună clişeelor, stereotipurilor, dar şi elementarei lipse de bun simţ. Astfel, în final, simplii cetăţeni, aranjaţi în „galerie” (ca nişte fanatici), strigînd periodic „i-a spus-o”, nu mai au nici o idee despre viaţa politică reală din ţară (procesul decizional şi al evoluţiilor instituţionale) şi sunt copărtaşi la degradarea completă a valorilor moral-sociale.

Bineînţeles că procesul brutalizării are mai multe planuri şi sfere aferente cu evoluţii autonome, însă despre aceasta în numărul următor.

15

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

Interviu

„România, un spaţiu al sinergiei”

Interviu cu sociologul şi geopoliticianul român, dr. Ilie BĂDESCU, realizat de Alexandr BOVDUNOV („Russkoe Vremea”) (continuare din numărul 19)

Care vor fi efectele amplasării scutului antirachetă în România?

Este legată sau nu de aceasta problemă chestiunea participării României la South Stream?

Aş face remarca, mai întâi, că problemele legate de decizia amplasării scutului sunt încă probleme de principiu şi cred că suntem încă departe de chestiunile concrete ale amplasării. Am sentimentul că şi în America s-au ivit nedumeriri, chiar stări de confuzie derivate din diferenţa notabilă în această chestiune între conceptul lui Bush şi concepţia lui Obama (tipul de interceptori preconizaţi acum au o rază mai scurtă decât rachetele propuse de către administraţia Bush). Ne dăm seama că o ţară din spaţiul caucaziano-caspic, în care se localizează nodul logisticii gazoductelor şi marea concentraţie de resurse comparativ cu restul spaţiului eurasiatic induce frământări speciale, poate nelinişti, la scara tuturor marilor puteri, deci inclusiv a Americii. Oricum dezbaterile, deciziile, frământările, iniţiativele, tensiunile posibile de azi şi de mâine în chestiuni care privesc politicile şi strategiile din spaţiul pontic şi caucaziano-caspic au un miros pregnant de gaze şi de petrol. De aceea, cred, în al doilea rând, că discutarea aspectelor tehnice şi geostrategice ale amplasării scutului poate fi încadrată mai degrabă în categoria chestiunilor multilaterale

16

decât a celor bilaterale, încât presupun că decizia nu va fi una imediată şi nici unilaterală, chiar dacă e vorba de America. Aşadar, mie, reacţia Bucureştiului, îmi apare mai degrabă ca una de principiu şi nu cred că va afecta interesul (deocamdată rezidual) de participare a României la un proiect precum Southstream alături de alte proiecte de acest tip din zonă. Să nu ignorăm faptul că, aşa cum spun specialiştii militari, interceptoarele găzduite în România nu se vor putea interfera cu sistemul transarctic al Rusiei. În plus, nu trebuie să uităm nici faptul că o atare chestiune este legată de toate celelalte, precum ar fi, de pildă, faptul că America are nevoie de sprijinul Rusiei pentru a impune sancţiuni contra Iranului. Lucrurile sunt încă mai grăitoare dacă luăm în seama faptul că Rusia a declinat oferta din partea unei provincii separatiste din spaţiul pontic cu privire la găzduirea amplasării sistemului de rachete Iskander.

Ideologia toleranţei promovată de UE este un pericol sau nu pentru integrarea europeană?

Cât costă societatea românească integrarea în mecanismele UE? Ca sociolog, spuneţi-ne vă rog, în ce stare se află acum societatea românească.

Eu cred că orice strategie de integrare are şanse dacă îşi menţine caracterul deschis. Dacă Europa va practica modelul său istoric de identitate deschisă, ceea ce i-a adus şi victoria de 600 de ani asupra altor sisteme civilizaţionale, atunci Uniunea Europeană va avea un viitor comparabil.

Cât priveşte costurile integrării, ele sunt uriaşe şi deocamdată este dificil să facem evaluări în lumina modelului cost-beneficiu. Oricine ar fi fost întrebat cândva, în România, asupra beneficiilor ar fi spus că sunt mari, la fel şi în privinţa costurilor, dar ar fi fost reticent să spună ceva în legătură cu raportul dintre costuri şi beneficii.

Eu cred că acest raport depinde enorm de modul în care a fost şi este întâmpinat procesul integrării de către statele membre.

Dacă procesul a fost şi este întâmpinat cu puteri organizate atunci efectul lui va fi benefic, dacă a fost şi va fi întâmpinat cu puteri dezorganizate atunci, cel puţin pe o perioadă medie, costurile s-ar putea să fie mult mai mari decât beneficiile. România, din păcate, a întâmpinat acest proces cu puteri dezorganizate şi în loc să primească a dat şi dă enorm Uniunii (este a 5-a ţară în ceea ce priveşte contribuţia sa la fondul comun european, alături de Germania, Franţa, Olanda, doar că acestea dau din surplusurile muncii naţionale, pe când România dă din minusuri, din marile deficite care se adâncesc şi accentuează riscul de a se confrunta cu un progres al subdezvoltării mai degrabă decât cu un proces de decolare şi deci de dezvoltare). Eu cred că România a greşit că nu a luat în considerare concepţia proprietăţii de muncă în cadrul politicilor de reformă şi de privatizare cerute de doctrina integrării. Această eroare ne costă partea de pauperizare accelerată, mai ales în spaţiul rural, care a acumulat rapid toate efectele negative ale intervalului de după 1989: sărăcire rapidă, mortalitate maternă şi infantilă în cascadă, îmbătrânirea populaţiei rurale, apariţia unor pungi foarte grave ale sărăciei, care capătă proporţii alarmante etc. Una dintre legile privatizării rurale, de pildă, legea 18 a fondului funciar, a provocat o pauperizare rapida a ruralilor pentru că a separat ţăranul de unelte, deşi

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

acestea, întregul echipament agricol, erau totuşi proprietatea muncii ţărăneşti şi nicidecum a statului. Statul a împărţit pământ nu şi echipamentele, astfel ca ţăranul s-a văzut într-o situaţie fără ieşire. Singura soluţie pe care o mai avea la îndemână a fost cea migraţionistă. Plecările din rural au atins o proporţie extraordinară tocmai pentru că reformele n-au ţinut seama nici de proprietatea muncii ţărăneşti, nici de proprietatea muncii naţionale. La toate acestea s-au supra-adăugat efectele crizei mondiale şi ale unui „capitalism de cazinou” dimpreună cu efectele unui profil spiritual îndoielnic al clasei noilor îmbogăţit (noua elită economică), mai aproape de idolatria consumului decât de Dumnezeu, ceea ce, desigur cântăreşte greu în balanţa neputinţelor, cred eu, ale întregului Răsărit.

universal: Pentateuhul, profeţii, psalmii lui David şi Evangheliile lui Hristos. Centrul acestui cadrilater rămâne totuşi Ierusalimul, ca în vechile hărţi medievale. Însăşi integrarea durabilă a Europei depinde de unitatea dintre Atena şi Ierusalim. E greu să ne imaginam că noua lume se va zidi fără de aportul universal al celor două mari megacicluri spirituale ale omenirii: megaciclul sinaitic şi megaciclul kenotic, adică cel deschis de înomenirea lui Dumnezeu. Cred că însuşi procesul de cunoaştere traversează astăzi o teribilă mutaţie atestată de criza conglomeratului pozitivist al cunoaşterii, aşa cum ni-l arata ştiinţele consacrate de curentul care a instaurat deja o tradiţie în spaţiul lumii europene moderne.

De aceea cred în acel tip de geopolitică şi de sociologie prin care va triumfa convergenţa perspectivelor

care triumfă adevărul, oricâte piedici ar întâmpina. Într-o accepţie generală şi poate vagă, noologia este un cadru de cunoaştere a ordinii spirituale a lumii, este ştiinţa acestei ordini, aşa cum economia este ştiinţa ordinii economice a lumii şi cum geopolitica este ştiinţa ordinii politice a marilor spaţii geopolitice etc. Prin mijlocirea noologiei regândim fundamentele cunoaşterii omului purtător de Dumnezeu şi deci rolul îndreptărilor divine (inclusiv al învăţăturilor revelate) din toată fapta şi cunoaşterea omenească. Antropolo-

Sunteţi un conservator? Cum sunt legate aspectele geopolitice cu viaţa spirituală? Sunt posibile sau nu o geopolitică şi o sociologie ortodoxă, praAlexandr DUGHIN voslavnică?

filosof, sociolog şi Ca formulă de gândire şi de înţegeopolitician rus, liderul legere a lumii mă situez în rudenia Mişcării Eurasianiste gânditorilor conservatori. Cred în puterea spiritului de a modela spaţiul atât la scară mică sau medie, cât şi la scara mare. Pentru spaţiul modesi a interpretărilor ştiinţelor lat de puterea politică avem geopolitică, cu perspectiva şi interprepentru spaţiul modelat de puterea spiritului tarea scripturistică, biblică. am propus perspectiva noopoliticii (de Ţinând seama de faptul la grecescul „nous” care înseamnă minte, că ortodoxia este Biserica spirit, şi „polis” care înseamnă cetate). Cred în care s-au conservat cu că puterea sufletească influenţează destinul deplinătate tainele şi învăţăpopoarelor şi al lumii mai mult decât turile primului mileniu al orice altă specie de puteri. La cunoscuta eclesiei nefracturate putem maximă a lui von Rathenau, că economia spera că ştiinţe precum este destinul popoarelor, cred că trebuie sociologia sau geopolitica să ne reamintim concepţia grecilor care vor avea şanse majore înlăuntrul converobişnuiau să spună că puterea caracterului genţei propriilor perspective cu cele care este destinul omului şi deopotrivă ideea decurg din şi însoţesc triumful spiritualităunui gânditor răsăritean care ne avertiţii ortodoxe. zează că vocaţia, adică puterea sufletească, este destinul popoarelor. În fapt, criza Sunteţi autorul doctrinei “Noolumii actuale este în mare măsura o criza logiei”. Ce înseamnă noologia? spirituală, adică este criza unei lumi masiv Care sunt principiile fundamendespiritualizată, ceea ce evident sporeştale ale acestei doctrine ştiinte neputinţele sistemului în raport cu ţifice? Cum poate fi ea utilizată provocările epocii. Să nu uităm că lumea este astăzi integrată într-un sistem unic, pentru analiza societăţilor? Cum dar popoarele planetei aparţin unui număr se leagă noologia de alte teorii de 6-8 civilizaţii distincte. Acesta este sociologice? motivul pentru care eu cred că problemele - Noologia este o perspectivă (o paralumii nu pot fi soluţionate ignorându-se digmă) pe care o datorăm redescoperirii cadrilaterul spiritual al planetei în care se unui curent de gândire medievală, părăsit întâlnesc cele trei monoteisme şi cele patru la startul modernităţii, ca atâtea tradiţii mari componente asincrone ale spiritului valoroase, şi redescoperit cu fatalitatea cu

gia naturalistă (materialistă) a deformat imaginea omului prin impunerea viziunii omului autonom, fără de Dumnezeu. Omul exterior, ca să folosesc o categorie paulină (a Sf. Apostol Pavel), este doar ergonom; în realitate, omul lucrează însă cu credite ontologice pe care le numim daruri şi care compun omul interior, astfel că omul este şi teonom. Acestea ne avertizează ca omul interior este totodată un teofor, adică purtător de cele divine, de daruri, de dumnezeire. La om, aşadar, toate sunt împrumutate, de la el nu este nimic. Omul însuşi, cum spune un teolog grec, este fiinţă împrumutată. Energiile decisive cu care lucrează omul sunt de la Dumnezeu. Trupul este de la Dumnezeu, sufletul (ruah, nefesh, în ebr., psyche, pneuma, noos, în gr) şi toate darurile, care îmbracă forma latenţelor

17

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

sufleteşti, sunt energii necreate (tocmai acestea compun substratul de pură virtualitate al darurilor omeneşti); toate sunt de la Dumnezeu. De la sine, omul pune doar faptele lui. De aceea, în creştinism, unul dintre păcatele majore este lenea, păcatul delăsării. Energiile acestea (pentru care în sistemul de noologie am propus noţiunea de latenţe sufleteşti) îmbracă forma unui expansionarism interior, pe care-l atestă două procese majore: iubirea şi creaţia.

Maladia destinului creator şi bolile omului comunional sunt cele mai teribile ameninţări asupra omului. Nimeni nu s-a aplecat mai atent asupra acestor maladii ontologice în epoca modernă decât Dostoievski. În vederile mele, acesta este un profet al secolului al XX-lea. Epidemia aceea de „trichine” (un fel de grefe noosice care intră în mintea omului şi preiau direcţia proceselor sale mentale şi sufleteşti) pe care o descrie Dostoievski în „Demonii” este cea mai teribilă profeţie a ravagiilor pe care urma să le aducă peste omenire deflagraţia din secolul al XX-lea a celor două ideologii păgâne si idolatre: nazismul şi bolşevismul.

Am dedicat un capitol major în „Noologia” acestei chestiuni, când m-am ocupat de sondajul pneumatologic, ca metodă a noologiei, metodă inaugurată în cunoaşterea totală de către Dostoievski (literatura participă la cunoaştere uneori chiar mai eficient decât ştiinţele. De aceea, Noologia

18

utilizează artele şi literatura ori sistemele metafizice ca documente spirituale extrem de utile pentru cunoaşterea omului şi a societăţii). Maladia expansionarismului interior apare ca maladie a puterii din lume, adică a manifestării omului exterior, şi arată ce primejdii se ascund în stihiile puterii. Noologia ofera şansa unei teorii integratoare a omului, a societăţii şi a culturii (manifestărilor spirituale) şi totodată una dintre modalităţile prin are ştiinţele primului strat gnoseologic – antropologia, cosmologia, sociologia, psihologia, biologia – pot reface joncţiunea cu religia profundă şi deci cu teologia. Dacă ştiinţa nu devine „ştiinţă credincioasă”, omul nu va avea nici o şansă pe cale unei „ştiinţe” căzută în captivitatea naturalismului metodologic, a materiei.

Noologia operează cu documentul spiritual nu numai cu ceea ce în mod convenţional este clasificat în categoria documentelor.

Ce-ar putea fi mai edificator pentru cunoaşterea omului medieval occidental decât, să zicem, catedralele gotice ori sculpturile in transi?! Tot astfel, nu cred că va fi cu putinţă o ştiinţă a omului răsăritean fără de documentul dostoievskian etc. Noologia este importantă, între altele, şi pentru

că recuperează pentru ştiinţa omului şi a societăţii contribuţii uitate de ştiinţele moderne, precum este antropologia pe care o datorăm Sf. Grigorie Palama, încât, prin cele patru categorii nucleare ale Noologiei – latenţele sufleteşti, cadrele noologice, învăţăturile şi manifestările – putem rezidi edificiul sociologiei ca să poată „locui” înlăuntrul acestui „edificiu” şi omul veacului al VI-lea şi omul veacului al XV-lea dar şi omul ciclului columbian, cu marea performanţă a hărţii heartland-ului (e curios să constaţi că omul a trebuit să cucerească distanţarea mării şi a oceanului pentru a descoperi Heartland-ul), ori al celor două mari cicluri spirituale de valoare universală – ciclul sinaitic şi ciclul kenotic – pentru a dobândi astfel, pe calea ştiinţei un tablou întregitor al dramei omenirii. Noologia este un avertisment că ştiinţa nu-şi mai poate permite să ignore prezenţa lucrătoare, în tot şi în toate, a energiei necreate a Duhului lui Dumnezeu. Am examinat chestiunea aceasta la scara unor confirmări oferite de psihologia inconştientului, de filosofia trăirii, de sociobiologie, de fiziologia protofuncţiilor, pe care o datoram descoperitorului adevărat al insulinei, doctorul Paulescu, de sociologia fenomenologică, de antropologia de tradiţie paulină etc., în cartea mai recentă, „Noopolitica”, pe care am dedicat-o teoriei fenomenelor asincrone, adică a acelor fenomene care nu ascultă de legea timpului univectorial sau de legea determinismului, ci de legea supranaturală.

Care sunt tendinţele principale în geopolitica şi sociologia românească? Cum trebuie să fie

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

dezvoltată ştiinţa în România, dacă ea vrea să păstreze şcolile sale originale ştiinţifice?

Iglesia, o societate secretă românească?

Tendinţa dominanta astăzi este, se pare, dată de sociologia sondajelor, subordonate sau nu marketingului politic. Alături de sociologia sondajelor, se distinge sociologia dintr-o parte a mediilor academice, care este puternic conectata curentelor sociologice occidentale ceea ce conferă legitimitate, dar şi o mare slăbiciune acestei formule a sociologiei practicate de Tudor MIHAESCU azi în România. În fine, in al treilea rând s-ar putea menţiona La un moment dat, citind despre Opus Dei, mă întrebam dacă formula sociologiei de teren care este mult mai sensibilă la în spaţiul ortodox există ceva similar. Exprimându-mi acest interes problemele sociale fundamentale ale României. Se disting printre prieteni şi povestindu-le câte ceva despre Opus Dei, cineva între acestea două poziţii instituţionale: centrul de cercetam-a luat deoparte şi mi-a spus câteva lucruri, am fost suprins de re a calităţii vieţii, preocupat de problemele de sărăcie, de cele auzite. Din păcate, informaţiile cuprinse în rândurile de mai politicile sociale etc., şi Institutul de Sociologie al Academiei jos, nu prea pot fi dovedite. Totuşi, voi relata ce am aflat. Chiar şi ca Române, care a relansat tendinţa întoarcerii la tradiţia Şcolii poveste, e una interesantă şi merită cunoscută. sociologice de la Bucureşti din perioada interbelică şi în cadrul acestei tendinţe au fost reluate cercetările sistematice După cum spuneam, acea persoană mi-a zis cum l-a auzit pe Gelu ale lumii rurale (în România, circa 47% dintre români trăiesc Voican Voiculescu povestind despre această societate secretă (numită în ruralul împins într-o gravă şi progresivă subdezvoltare), Iglesia) ce stă la baza celor mai profunde structuri de conducere ale context de care se leagă şi redescoperirea unor sociologi Bisericii Ortodoxe Române. Nimeni nu ştie nimic sigur despre această răsăriteni, precum Cjaianov şi şcoala acestuia cu celebra sa societate secretă, cu atât mai puţin despre membrii ei, iar informaţii teorie a rentelor foamei şi cu alte contribuţii de mare valoare. precise practic nu există, ci doar zvonuri. Bun. Se cunoaşte faptul că, În cadrul acestui curent se distinge întoarcerea la tradiţia de a lungul vremii, relaţia domnitorilor români cu Patriarhia Constanatlaselor sociologice rurale şi la proiectul unei Hărţi sociale a tinopolului a fost una specială. Pornind de aici, putem admite că, în României. În al patrulea rând, aş putea menţiona relansarea timpul ocupaţiei otomane din Balcani, Biserica Ortodoxă a avut un loc studiilor dedicate problemelor sociale (Oradea, Cluj, Iaşi), de refugiu în ţările române. chestiunilor identitare (Sibiu şi Bucureşti) şi nu în ultimul Conform celor auzite de prietenul meu de la Gelu Voican Voiculesrând studiile de încadrare noologică (Bucureşti şi Iaşi). În cu, Iglesia e genul de structură secretă în adevăratul sens al cuvântului, fine, în geopolitică, cred ca pot fi menţionate deopotrivă pe sistemul: nu tu îi cauţi pe ei, ci ei pe tine – atunci când e cazul, detendinţa de recuperare a domeniului şi deci a fundamensigur. Totuşi, Gelu Voican Voiculescu a avut curiozitatea să-i caute el, telor acestei ştiinţe, context în care şi, bineînţeles, cu cartea să afle dacă această Iglesia există sau nu. După mai multe peregrinări fundamentală a profesorului Dughin şi deopotrivă tendinţa prin ţară, la un moment dat a ajuns prin Munţii Apuseni, unde acolo, de recuperare a tradiţiilor şcolii româneşti de geopolitică şi după un obicei al locului, se organizează aşa numitul Târg de Fete. geoistorie. Alături de aceste preocupări am lansat studiile Prezent fiind la acest eveniment, la un moment dat, povestea el, a văzut focalizate pe o problemă geopolitică pivot, precum geopoun ţaran simplu urcând o râpă şi ducând în spate un sac. Privind atent litica integrării europene, sau pe anumite spaţii geopolitice sacul, a văzut pe el inscripţionate următoarele litere: I. I. V. E. – care ar regionale, precum spaţiul Mitteleuropei, ori spaţiul pontic însemna ceva de genul Initio Iglesia Valachorum Eccla. Ajungându-l şi deopotrivă pe problematica şi fenomenul frontierei. În din urmă pe acel ţăran, îl opreşte şi-l întreabă dacă are vreo legătură cu fine, aş menţiona direcţia pe care o voim renovatoare de care acea societate secretă numită Iglesia. La această întrebare, cică, ţaranul ne-am legat noi înşine speranţa, şi anume geopolitica spiriar fi zis că nu ştie despre ce e vorba. Iar de aici încolo, firul se rupe… tualistă, pentru care am propus şi perspectiva disciplinară Nu ştiu cât e de adevărată povestea, cât mai ales existenţa acestei Iglesia. a noopoliticii. Nu în ultimul rând, Centrul de geopolitică al La scurt timp, am mai întrebat în stânga şi în drepta pe diverşi oamenii Universităţii din Bucureşti a reluat o tradiţie, aceea a etnopo- dacă au auzit de aşa ceva, am fost puţin mirat să constat că nu doar Gelu liticii, pe care a dezvoltat-o prin doua inovaţii: enciclopedia Voican Voiculescu ştia de Iglesia. În fine, cam asta fu povestioara. etnopolitică a subspaţiilor etnopolitice şi etnopolitică vizuală ilustrate prin lucrarea „Enciclopedia etnopolitică a românilor în secolul XX”.

În concluzie, ce mesaj aţi vrea să transmiteţi cititorilor ruşi?

Să se bucure că Rusia a dat profeţi şi sfinţi moderni, precum Sf. Serafim de Sarov, Sf. Briancianinov, Sf. Ioan de Kronstadt, un profet de talia lui Dostoievski, şi probabil cel mai mare număr de martiri în era domniei ideologiei antihristice a bolşevismului, încât aproape că nu există sat în Rusia fără de sfinte moaşte. Eu cred că acesta este un triumf extraordinar al sufletului rusesc pentru că acest triumf se vede cu ochii Bunului Dumnezeu, adică din cerul dumnezeiesc. Cred că Dumnezeu a lucrat, prin taina iconomiei Sale, cu Rusia într-un chip încă necercetat. Cred ca acesta este startul pentru o nouă ridicare a Rusiei de mâine.

19

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

Istoria presei din Basarabia

Retrospectivă 1985-2009 (partea V)

Presa moldovenească 2001-2005 de Marius TĂRÎŢĂ În februarie 2001 au avut loc alegeri parlamentare care au fost cîştigate de PCRM. Acest partid, datorită majorităţii deţinute a ales noul preşedinte al statului şi a format noul guvern. Pe de o parte ar părea că schimbarea a fost neaşteptată, pe de alta, republica era afundată într-o stare deplorabilă, şi nu de un an de zile, ci de mai mulţi.

Trecerea timpului îi face pe oameni să uite. Însă… Iată ce scria editorialistul Vitalie Ciobanu, de la revista literară „Contrafort” (nr. 11-12), la sfîrşitul anului 1999. „Dacă în alte părţi ale lumii anul 2000 constituie un prilej de aprige dispute filozofice sau flirturi de societate pe tema profeţiilor lui Nostradamus, în Moldova starea de umilinţă la care a fost adus acest popor îndreptăţeşte cele mai sumbre scenarii escatologice. Trăim cu ochii în pământ, împleticindu-ne paşii printre noroaie, asemeni unor proscrişi, degradaţi din condiţia lor de zburătoare. Insensibili la provocările metafizice, indiferenţi faţă de spectacolul cosmic ce se apropie impetuos, nu avem detaşarea să reflectăm la condiţia noastră unică de oameni care vor realiza trecerea dintr-un mileniu în altul. Ar trebui totuşi să încercăm să ne recăpătăm încrederea, demnitatea actului creator, splendoarea gândului liber de care nu ne poate deposeda nimeni, atâta timp cât nu am consimţit de bunăvoie la acest lucru” (în textul „Rubiconul”).

Noua situaţie politică a determinat schimbări importante în discursul principalelor periodice. Acestea nu sunt de sesizat de la prima ochire, însă în termen mediu, cercurile care se disociau de noua guvernare sau chiar erau contra acesteea, au apelat la sintagme care vizau polarizarea societăţii. E greu de spus în ce măsură au fost planuri consecvente, însă iată-ne că în anul 2010 am ajuns polarizaţi cu actele în regulă. Presă, ong-uri, simpli cetăţeni etc. (bine că animalele din curte nu pot avea opţiune politică) fac parte din una din cele două tabere mari (una confederativă, iar alta monolită), cum s-ar zice – 50%-50%. Însă pînă în anii 2009-2010 mai avem încă o cale destul de lungă de parcurs. Astfel revenim la punctul de pornire - editorialul ‘99, decembrian, a lui V. Ciobanu.

20

La începutul mandatului noului preşedinte, V. Voronin, în republică existau şapte publicaţii importante (care apăreau cel puţin o dată pe săptămînă) de limba română. Printre acestea – „Flux”, „Jurnal de Chişinău”, „Moldova Suverană”, „Săptămîna”, „Jurnal Naţional”, „Ţara”, „Tineretul Moldovei”. Din luna septembrie acestora li se va alătura „Timpul”. Bineînţeles poate apărea întrebarea de ce nu ne-am oprit asupra presei de limbă rusă? Pe de o parte, ne-ar lua prea mult timp, pe de altă parte aceasta nu a participat la dezbaterile care ne interesează. Totuşi, o trecere sumară în revistă este necesară.

Tradiţional în chioscurile din Chişinău putea fi procurată „Комсомольская Правда” şi „Аргументы и Факты”, care erau cunoscute şi cumpărate încă de la finele epocii restructurării gorbacioviene. Un loc central în ocupa oficiosul „Независимая Молдова”, pe alocuri asemănător cu „Moldova Suverană”, dar avînd şi doi editorialişti cu un stil aparte.

Din ziarele moldoveneşti de limbă rusă, cel mai vechi şi serios, era „Экономическое Обозрение” (din 1990, cu accente puternice pe analize economice şi de o ţinută foarte înaltă), „Кишиневские Новости” (publicaţie destul de polemică), „Молдавские Ведомости” (un ziar serios, dar cu oarece preferinţe politice, deşi nu prea clar conturate), „Время” (cu promo-

varea nostalgiei şi unui discurs al memoriei îndreptat spre trecutul comun în deceniile anterioare).

Acestora le pot fi adăugate unicele ziare de partid declarate care existau în republică la acel moment. „Коммунист” publicaţia PCRM, care pe lîngă texte critice la adresa guvernanţilor (pînă în februarie 2001), promova şi unele serii tematice ce ţin de imaginarul mişcării de stînga în genere în plan mondial (condamnînd războaiele din diferite părţi ale lumii, cursele înarmărilor, evocînd personalităţi cu vederi de stînga din secolul al XX-lea) etc. „Пульс”, publicaţia tineretului comsomolist, apărea într-un format mic, şi avea un discurs mai agresiv.

Ne-am oprit un pic mai mult aici pentru că era o situaţie normală că presa era puţin angajată politic. La nivelul anilor 20092010, deşi în continuare doar cele două publicaţii menţionate mai sus sunt declarat de partid, plus săptămînalul AMN, situaţia e de fapt complet alta. Astăzi, cu una sau doua excepţii (pe care le vom menţiona la timpul cuvenit), discursurile tuturor ziarelor din Moldova (în plan general) se pliază pe coordonatele discursurilor principalilor actori politici pe care îi avem.

Cel mai popular ziar din republică rămînea la acel moment postelectoral (2001), „Flux”-ul. Însă, în scurt timp, au avut loc schimbări importante în cadrul echipei redacţionale. Cel mai cunoscut colaborator

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

al acestuia, editorialistul Constantin Tănase a semnat în 1 iunie 2001 ultimul său text în acel format. Spre deosebire de textele sale anterioare, unele din ele deosebit de virulente, la adresa majorităţii politicienilor (premierii din perioada 1998-2001, primarul Chişinăului etc.), de acea dată discursul era în tonuri melancolic paseiste. “Ploaia de după miezul nopţii” a fost o meditaţie pe tema ploii de la sfărşitul lunii mai şi a timpului trecut. În 15 iunie editorialul a fost deja semnat de Sorina Ştefârţă (redactor-şef). “Sunt oameni ce nu-l pot visa pe Eminescu” e un text greu de închipuit să apară în presa de astăzi. Faptul că editorialistul C. Tănase nu a plecat singur a devenit clar la sfîrşitul lunii iunie. Numărul din 29 iunie l-a avut în calitate de nou redactor-şef pe Igor Burciu.

“FLUX” şi-a păstrat tonul polemic, devenit şi mai hotărît faţă de cum fusese pînă la acel moment. O trecere în revistă a principalelor titluri din numărul din 6 iulie 2001, e destul de relevantă. “În atenţia partidului de guvernământ: păzea, mocneşte revolta”, deasupra textului poza unui om care îşi ascuţea coasa în faţa Parlamentului (probabil unul din lucrărtorii care tăia iarba de pe spaţiul verde). Titlul interviului cu ambasadorul SUA, Rudolf Perina – “Problemele principale sunt birocraţia, interpretarea inconsecventă a legilor şi corupţia”. Alt titlu – “de la coada sapei la coada canarilor” şi în fine – “Noul preşedinte nu a solicitat nimic de citit din Biblioteca Naţională” (Alexe Rău). (Şi poate totuşi “de la Biblioteca Naţională”? Însă trebuie să recunoaştem că aceste inexactităţi gramaticale erau pe atunci o raritate. Jurnaliştii erauminuţioşi şi exigenţi. Astăzi în schimb, site-urile de ştiri abundă în greşeli de-a dreptul jenante, mai

ales cele ale televiziunilor şi posturilor de radio…)

Dacă mai adăugăm aici titlul editorialului – “libertatea ucisă cu măciuca”, devine clar că dincolo de discursul de ziar de opoziţie, există şi o intenţionată menţinere a stării de tensiune. Cititorul “FLUX”-ului avea impresia că în curînd ceva urma să se întîmple. Pe de altă parte, se observă că deja exista un discurs public de factură post- Caragiale în presă. Aceasta dincolo de faptul că moldovenilor le-a fost întotdeauna apropiat de suflet discursul structurat în parametri post-Eminescu. (E de menţionat că eminescianismul şi caragialismul sunt imposibil de împăcat ca formă de expresie publică).

(Aici ar fi fost necesară o paranteză mai largă, din păcate însă deschiderea ei ne-ar face să ne abatem de la temă. Notăm doar cîteva momente esenţiale. Caragialismul a pus întotdeauna accent pe ridiculizare, ironie, satiră, umor, inclusiv pe relativizare şi luare în derîdere. Mutaţiile nefaste ale acestui stil pot fi văzute în presa românească de azi, în care cu greu mai găsim articole serioase, de fond. De cealaltă parte, eminescianismul, ca formă de publicistică, presupunea un discurs grav, pe alocuri pesimist, în care autorul se străduia să apeleze la cunoştinţe din istorie, să facă analize şi să încerce să prevadă ce se va întîmpla.

Eminescianismul respinge genetic orice

formă de trivializare, relativizare, ridicularizare şi de lipsire de seriozitate a discuţiei.

La începutul anilor 2000, în spaţiul public românesc, eminescianismul, mai putea fi întîlnit în textele lui C. T. Popescu, în luările de poziţie ale regretatului George Pruteanu, şi uneori la emisiunile lui Marius Tucă. În ce măsură aşa tip de discurs mai există în presa noastră astăzi, rămîne la latitudinea fiecăruia din cititorii noştri în parte să găsească un răspuns. Un răspuns care e totuşi prea evident.)

Dincolo de formele de caragialism incipient, “FLUX”-ul rămînea cea mai important publicaţie. În al treilea an de existenţă a intrat “Jurnal de Chişinău”. Un ziar serios, în paginile căruia puteau fi citite analize pertinente, uneori chiar opinii diferite. De fapt, fără să vrea, deşi apăruse mai tîrziu cu patru ani decît “Flux”-ul, “Jurnal”-ul e publicaţia care a consacrat la noi în republică articolele de autor (pe post de analist). Un exemplu foarte frumos în acest sens (deşi exemple sunt mult mai multe) e textul din 14 ianuarie 2000, semnat de Oleg Serebrian. De pe poziţiile unui analist nepărtinitor, acesta lua atitudine în faţa tradiţionalelor atacuri “împotriva ortodoxiei care, chipurile, se face culpabilă de toate relele care se înghesuie la poarta neamului românesc”.

“Nu credinţa ortodoxă e de vină pentru răul în care ne-am pomenit, ci mai curînd lipsa oricărei credinţe… Am crescut o generaţie de păgîni, am edificat o societate secularistă şi mai avem tupeul să spunem, plini de ipocrizie, că ne-a uitat şi Dumnezeu. Poporul român a primit botezul din mîini apotolice, a trecut de dominaţie musulmană şi acum, spre stupoarea noastră, cade pradă discursurilor “occidentaliste” a unor colhoznici cu diplomă de studii superioare. Mai merită oare să căutăm un responsabil pentru marea degradare fizică, morală şi economică în care ne-am pome-

21

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

nit, sau poate că a venit în sfîrşit momentul să punem mina pe inimă şi să recunoaştem că răul este în noi”.

Din păcate, odată cu polemicile şi conflictele din societate (2002-2004), s-a schimbat şi formatul “Jurnal”-ului “de Chişinău”.

Nu ne vom opri în istoria presei asupra unor astfel momente ca intrarea RM în OMC şi schimbarea ştampilelor vamale, ceea ce a dus la dependenţa Transnistriei de Ucraina (aici e şi povestea cu eşuarea instalării posturilor vamale moldoveneşti, sau mai bine zis răzgîndirea Kievului pînă în martie 2005), tendinţelor pronunţate de stînga ale PCRM şi reacţiei opoziţiei în iarna 2002, procesului care a dus la memorandumul Kozak şi renunţarea la acesta, diferitor conflicte din 2004 pînă în preajma alegerilor parlamentare din 2005. Ceea ce ne interesează e cultura. Aici ea fiind un concept mult mai larg (tot ansamblul percepţiilor naostre asupra lumii şi a ce ni se pare normal sau nu, şi a ce acceptăm în funcţie de etica noastră sau în funcţie de lipsa completă a acestei etici).

Cultura se reflectă în ţinuta şi calitatea materialelor din ziare (inclusiv a discursului ziariştilor), dar şi interacţiunii, acceptării acesteea de către cititor. Ne interesează mai puţin că ziarul x sau z, a luat atitudine în cîteva situaţii conflictuale sau chiar discriminatorii din politică, ne interesează

22

faptul că în contextul degradării complete a moravurilor, a avansului mediocritărţii şi promiscuităţii, ziariştii, cu puţine excepţii se fac că plouă.

Astfel, cine va lua în mînă “Jurnal de Chişinău” din anul 2001 şi un altul din 2005, va avea o senzaţie izbitoare. Să fie doar vina ziariştilor? Nu cred, e o explicaţie mult prea uşoară.

Cauzele sunt mult mai profunde… De vină sîntem şi noi. Înainte de a ne opri asupra publicaţiilor titrate, trebuie să aruncăm o privire asupra ziarelor care au dispărut sau care aveau ca cititori tineretul. Săptămînalul „Tineretul Moldovei”, destul de dinamic în anii 1999-2000, a început să se stingă uşor. Pentru început şi-a redus numărul de pagini şi a mărit formatul. Dincolo de anumite oscilaţii în ce priveşte politica internă, ţinuta a rămas destul de înaltă datorită faptului că un spaţiu important era alocat ştirilor politice în genere. Deoarece la acel moment internetul încă nu era atît de răspîndit în Chişinău după cum e acum, respectivele pagini erau atractive. Dincolo de anumite aspecte comerciale pe care le-a admis (probabil sub pretextul faptului că se adresa tineretului), săptămînalul a evitat tabloidizarea, prima pagină fiind destul de atractivă. Aici ne referim şi la faptul că prima pagină în

mod normal nu conţinea ştiri din „cronica criminală” sau „monden-scandaloasă”, sau atacuri politicianiste. În unul din ultimele numere (tipărite), de exemplu în cel din 9 octombrie 2003 (nr. 34), printre subiectele centrale erau Sărbătoarea Vinului cu cele 200 întreprinderi care urmau să participe la aceasta în 11-12 octombrie. Un alt titlu se referea la cea de a treia ediţie a Festivalului internaţional de Teatru a unui Actor (8-12 octombrie la Chişinău). După dispariţie (decembrie 2003), ziarul a mai apărut de cîteva ori în variantă electronică pînă în februarie 2004.

Uneori săptămînalul a avut o poziţie de critică virulentă în politică (sfîrşitul anilor 1990), alteori una mai conformistă după 2001. Dincolo de critica la adresa unor mituri naţionale, dar şi de încercările de promovare a minimalizării normelor etice în rîndul tineretului, ziarul era unul necesar pe piaţa republicii. După dispariţia „Tineretului Moldovei”, în republică nu a mai apărut un ziar tineresc care să reflecte viaţa politică de pe altfel de poziţii decît cele obişnuite. O întrebare retorică rămîne dacă după afundarea completă în pop-art şi conţinuturi de valoare foarte scăzută a spaţiului public moldovean (anii 2004-2006), „Tineretul Moldovei” ar fi reuşit să reziste „tentanţiilor”? În numărul următor ne vom opri asupra unei alte publicaţii care şi-a încetat apariţia – „Jurnal Naţional” (noiembrie 2001) şi asupra evoluţiilor „Jurnalului de Chişinău”, „Timpului” (apărut în septembrie 2001), ziarelor „Ţara” şi „Săptămîna”.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

Observatorul cultural

Cronicile din Narnia, Leul, Vrăjitoarea, Dulapul „The Chronicles of Narnia: The Lion, the Witch, and the Warderobe” (2005) de Ion GUŢU Un film complex cu un şir lung de evenimente, întîmplări, zeci de personaje dintre cele mai stranii şi ai neobişnuite, un film care te cucereşte prin realizarea sa, prin efectele sale dintre cele mai complicate, un film de aventuri care te provoacă la fapte mari, un film pentru copiii de toate vîrstele. „The Chronicles of Narnia” este o poveste, o luptă între bine şi rău în care binele domină asupra răului, o istorie cu o continuitate presupusă, cu alţi eroi, alte împrejurări. Cu o durată de mai mult de două ore, filmul depăşeşte cu mult timpul de 90 de minute, cum se obinuieşte, cu toate acestea menţine atenţia, de la prima secvenţă şi pînă la ultimul cadru atenţia este concentrată asupra lui. Inţial apare ca o poveste obişnuită, o fetiţă în timp ce căuta un loc să se ascundă de fraţii săi, intră într-un dulap şi se pomeneşte într-o lume magică – Narnia.

Evenimentele iau amploare în timp ce fetiţa îşi cheamă şi ceilalţi fraţi ai ei. Aici în această lume descoperă creaturi dintre cele mai ciudate şi mai neobişnuite. Animale vorbitoare, creaturi monstruoase, centauri legendari. În timp ce-şi dau seama de dispariţia misterioasă a eroului care la înfăţişare duce a chipul micului zeu Pan din mitologia greacă, jumătate om jumătate ţap, copiii, patru la numar, şi pornind în căutarea lui, devin adevăraţi eroi ai Narniei, chiar şi ajung să conducă Narnia mai mult timp. Ei se alătură puternicului leu Aslan şi luptă împreună cu el împotriva Vrăjitoarei Albe pentru a aduce pacea şi liniştea atît de rîvnită de cei din Narnia.

Subiectul filmului este destul de complex, cu multe evenimente succedate unul după altul, cu un şir de probleme care apar una după alta încît la un moment dat nu-ţi mai dai seama ce este mai important. Iniţial patru copii care nu au nici o grijă decît să se ascundă undeva, ajunşi în Narnia, încep să afle ce s-a întîmplat cu eroul Pan, apoi problema ia amploare şi toţi patru copii se hotărăsc să lupte pentru eliberarea Narniei de sub conducerea Vrăjitoarei Albe care este şi ea destul de puternică, şi care a reuşit să adune o armată destul de mare de partea ei. Personajele sînt dintre cele mai neobiş-

nuite, fiinţe omeneşti sînt cei patru fraţi şi Vrajitoarea Albă, animale dintre cele centrale este Aslan-leul, un castor, lupi. Fiinţe mitologice ca centauri, minotauri, inorogi, pasări cu foc, fiinţe inventate dintre cele mai neobişnuite la cele mai de groază. Toată luptă pentru instaurarea păcii în lumea de basm.

Deznodămîntul este optimist, fiinţele rele sînt şterse, iar vrăjitoarea sfîrtecată şi cei patru copii ajung a conduce Narnia în pace şi bunavoinţă.

Ar părea în cîteva momente că filmul se rupe de atmosfera de basm şi intră în lumea realismului critic, mor personajele care

un vis, iar Narnia există, atît timp cît vor exista copii care cred în poveşti, care cred în minuni. „The Chronicles of Narnia”, este o poveste pentru toţi, pentru toţi care cred în poveşti, chiar şi pentru cei maturi filmul are multe să propună.

Constituit din mai multe mituri şi legende, „The Chronicles of Narnia”, ajunge unul din cele mai complexe filme pentru copii. „The Chronicles of Narnia”, realizează visurile pe care le are fiecare copil, să ajungă în lumea de basm, să se lupte balauri şi vrăjitori şi să ajungă rege. În acţiunile celor patru eroi, copiii recunosc mai multe

în mod normal ar trebui să iasă în final, regizorul îi readuce la viaţă încercînd parcă să amintească privitorului că istoria este un basm. Astfel revine la viaţă Aslan, unul din copii, dar şi mai multe personaje care şi-au dat viaţa pentru eliberarea Narniei.

Finalul îi readuce pe toţi patru copii care ajung oameni maturi pe scaunul Narniei, în faţa dulapului prin care au intrat. Toţi patru cad cînd se deschide uşa dulapului şi se pomenesc la fel cum au fost, copii. Plus la toate află că au stat în dulap doar cîteva minute. Rezultă că toată întîmplarea a fost un vis. Mingea pe care le-o aruncă profesorul bătrîn, este mingea din povestea din dulap, iar copii îşi dau seama că nu a fost

personaje, şi Peter Pan în lupta cu Piraţii, şi Tom Sawer în căutarea comorii, şi Făt Frumos în lupta cu Balaurul fioros cu 7 capete pentru a readuce soarele, şi Harry Potter în căutarea pietrei. „The Chronicles of Narnia” trezeşte copilul din cei maturi, care îl privesc, iar copiilor le aduce încă un argument că lumea de basm există, şi este nevoie acolo anume de ei şi nu de alţii. Narnia are nevoie de toţi copiii dornici de aventuri, fiecare cu scopul său, fiecare cu misiunea sa. Ca mesaj final aş spune că basmele există, la fel cum există şi Moş Crăciun, atît timp cît vor exista cei mici ca să asculte basmele şi vor exista cei maturi pentru a le spune.

23

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

Din culisele istoriei

Mihail Th. Cruceanu şi Grupele Poliţiei Speciale de Campanie pe Frontul de Răsărit de Pavel MORARU Participarea României, alături de Germania, la războiul împotriva Uniunii Sovietice (1941-1944), a necesitat pe lângă toate şi un considerabil efort informativ, pentru asigurarea bunului mers al operaţiunilor militare şi a administrării teritoriilor ocupate militar. Într-un teritoriu străin, unde lupta cu unităţile operative inamice era însoţită de înfruntarea activităţilor ostile din partea populaţiei ocupate, a bandelor teroriste (de partizani) organizate de serviciile speciale sovietice, a acţiunilor de spionaj, sabotaj şi a propagandei îndreptate spre demoralizarea trupelor române, efortul serviciilor informative, de siguranţă şi poliţie, era maxim.

El a fost amplificat la începutul anului 1942, prin înfiinţarea unor echipe de poliţie cu profil contrainformativ – Grupe ale Poliţiei Speciale de Campanie (G.P.S.C.), – după modelul german al Geheime Feldpolizei. Înfiinţarea G.P.S.C., precum şi atribuţiile ce le reveneau, au fost stabilite de Marele Stat Major, Secţia a II-a, în Instrucţiunile nr. 275.835/1942 şi 219.391/1942 pentru Organizarea, funcţionarea şi întrebuinţarea unităţilor Poliţiei Speciale de Campanie.

Potrivit Instrucţiunilor, unităţile poliţiei de campanie urmau să fie unităţi mici, cu o instrucţie specială, menite să contribuie în zona de operaţiuni la activitatea contrainformativă şi în special, la cea de contraspionaj, contrasabotaj, contraterorism şi de anihilare a propagandei defetiste.

Colaboratorii Poliţiei Speciale de Campanie erau militari şi purtau uniformă militară a jandarmeriei. Puteau îmbrăca şi ţinută civilă, atunci când nevoile de serviciu o cereau. Aveau toate drepturile şi îndatoririle militarilor aflaţi sub arme. Dispuneau de o legitimaţie specială şi trebuiau să poarte o insignă de metal numerotată. Unii dintre ei îndeplineau şi funcţia de ofiţeri ai poliţiei judiciare, având dreptul să efectueze arestări, sechestrări, cercetări de persoane; puteau trece prin zonele oprite, să intre în clădirile militare cu acces restricţionat, să ceară comandanţilor de mari unităţi

24

interzicerea consumului în unitate a băuturilor alcoolice suspecte, până la finalizarea expertizării lor, etc. Şeful G.P.S.C. era acela care în primul rând răspundea de executarea misiunilor primite, urmărind îndeaproape activitatea personalului din subordine. Trebuia să ceară unităţii pe lângă care era ataşată Grupa, toate informaţiile şi mijloacele de care avea nevoie pentru îndeplinirea misiunii.

Sarcinile comandantului Grupei erau „grele şi pentru a obţine rezultate, cu adevărat utile, el va trebui să dea întotdeauna dovadă de: un spirit şi în simţ de sacrificiu neprecupeţit; să depună o conştiinciozitate deosebită şi să probeze în toate ocaziunile că este călăuzit de onestitate”.

La unităţile Armatei române de pe Frontul de Est, care dispuneau de centre de informaţii ale Marelui Stat Major, Grupele P.S.C. se aflau în subordinele acestora. Pe lângă Centrul „H”, despre care am vorbit în numerele precedente ale revistei „Axa”, în primăvara anului 1943 a fost ataşată o Grupă P.S.C. („moştenită” de la Centrul „B”), cu misiuni informative şi contrainformative, condusă de sublocotenentul în rezervă Mihail Theodor Cruceanu.

Acesta era un militar experimentat, născut la 6 februarie 1916, la Soroca. În perioada 10 noiembrie 1938 – 15 iunie 1940, a fost militar în termen la Regimentul 11 Roşiori, iar între 15 iunie – 1 septembrie 1940, a urmat cursul redus de ofiţeri de rezervă de cavalerie la Centrul de Instrucţie al Cavaleriei. A fost mobilizat pe frontul antisovietic la 30 iunie 1941, în cavalerie. În perioada 2 iulie – 10 noiembrie 1941, sub gradul de plutonier, a ajuns cu Regimentul 11 Roşiori Purtat până la Odessa. Între timp, de la 15 iulie şi până la 1 septembrie 1941, a urmat cursurile şcolii de poliţie specială de campanie şi a fost

detaşat la 15 iulie 1942 la Marele Stat Major, în Grupa Poliţiei Speciale de Campanie; la 7 ianuarie 1943 M. Cruceanu a fost trecut, cu o echipă de 7 grade inferioare, la Centrul de Informaţii „B” pentru misiuni informative şi contrainformative în Crimeea şi peninsula Taman. La 18 februarie 1943, a trecut din subordinele Centrului „B” din Caucaz,

Mihail Th. Cruceanu

în subordinele Subcentrului Nr. 6 Informativ Simferopol (al aceluiaşi Centru), care a preluat atribuţiile Centrului „B” în zonă, iar din 20 aprilie 1943, Subcentru, împreună cu echipa lui M. Cruceanu, au trecut în subordinele Centrului de Informaţii „H”. După o îndelungată activitate pe front, la mijlocul lunii august 1944 Mihail Cruceanu a fost transferat la Chestura Poliţiei Ploieşti, în funcţia de comisar ajutor cu două gradaţii.

Cunoştea bine limba rusă şi mai puţin limba germană. Părinţii lui – Teodor şi Antonina – în anul 1920 au emigrat în

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

America. Fiind celibatar şi neavând pe nimeni apropiat, îşi avea adresa de domiciliu în 1944 la sediul Centrului „H” (ultimul domiciliu: Bucureşti, str. Calomfirescu nr.

2). În noiembrie 1943, a fost decorat cu medalia germană Bătălia de Iarnă 1941/1942, iar în mai 1944, cu ordinul Vulturul German, etc. În perioada în care a fost ataşată Centrului „H”, Grupa P.S.C. a sublocotenentului Mihail Cruceanu a fost întrebuinţată în diverse misiuni contrainformative. Agenţii Grupului (sublocotenentul R. Bucovineanu, sublocotenenţii în rezervă Vladimir Cepreanu zis Palade Victor şi Clipa Alexe Dimitriu zis Popescu, caporalul Gheorghe Pârvan zis Vasile Plodu, sergenţii majori Nicolae Irodiu zis Isidor Gheorghe şi Zăbavă Chiriţă, sergenţii Maxim Bordeianu şi Gheorghe Grama, soldaţii Nicolae Teplev zis Teplea, Ioan Stoianov zis Stoian şi Alexandru Gluşcenco) au avut misiunea, ca prin contactul cu populaţia din zonă, să afle starea ei de spirit şi grijile pe care le avea, dar şi starea de spirit şi problemele ostaşilor români din regiune. Concomitent, au fost urmăriţi diverşi indivizi suspectaţi de propagandă subversivă, spionaj sau terorism.

Agenţii mai experimentaţi, au participat la numeroase arestări ai membrilor organizaţiilor subversive şi la investigarea acestora în arest (infiltrându-se printre ei şi dânduse drept complicii lor).

Pentru eficientizarea lucrului Grupelor P.S.C., sublocotenentul M. Cruceanu întrun raport de-al său, i-a înaintat lt.-colonelului Dionisie Bădărău (şeful Centrului de Informaţii „H”) un şir de propuneri, care urmau să fie supuse examinării specialiştilor de la Secţia a II-a a Marelui Stat Major.

El sugera că, ar trebui să se procedeze la o selecţie minuţioasă a agenţilor pentru G.P.S.C., „rămânând numai acei cu o oarecare cultură şi aptitudini dovedite pentru această ramură de activitate”. Cunoaşterea limbii ruse trebuia să fie obligatorie, „deoarece culegerea informaţiunilor, necunoscând limba rusă, este foarte grea şi de multe ori imposibilă”. Agenţilor urma să li se explice „toate cazurile noi de activitate ale spionilor, partizanilor, etc., ivite pe zonă sau în interior, pentru a fi la curent cu noile metode care variază de la zi la zi”. În G.P.S.C. era bine „să fie încadraţi cât mai mulţi gardieni publici, agenţi, comisari ajutori, comisari, jandarmi şi jandarmi reangajaţi”, dar să nu lipsească nici „ingineri, radiofonişti, voiajori, fotografi, comercianţi, etc., într-un cuvânt, oamenii cari au venit în contact mai mult cu lumea”. Sublocotenentul M. Cruceanu considera că, în

teritoriul din spatele trupelor de operaţiuni trebuiau concentrate toate G.P.S.C. aflate în ţară, cu o acţiune mai intensă în Basarabia, Bucovina şi Transnistria, unde erau oameni care mai sperau la revenirea regimului sovietic, mulţi cu funcţii importante atât sub regimul bolşevic, cât şi în administraţia românească. Aceştia răspândeau diferite ştiri alarmiste, care produceau panică în rândul populaţiei. Pentru stăvilirea acestor acţiuni, agenţii G.P.S.C. urmau să se angajeze la serviciu în diferite instituţii, uzine şi fabrici, şi să acţioneze contrainformativ. De aceste angajări nu trebuia să ştie decât Secţia a II-a a Marelui Stat Major (în subordinele directe ale căruia trebuiau trecute toate G.P.S.C. şi de la care să primească instructajul necesar). În fiecare oraş (cu precădere în centrele industriale) să domicilieze, cel puţin, câte trei agenţi, care, stabilind relaţii cu persoane din diferite domenii, să cunoască în orice moment situaţia din oraş. Misiunile acestor agenţi trebuiau să se rezume la cunoaşterea felului cum lucrează toate autorităţile militare şi civile; să descopere abuzurile de orice fel ale autorităţilor şi faptele nedemne comise de personalităţile din localitate; să urmărească starea de spirit a populaţiei. În zona de operaţiuni, instruirea G.P.S.C. trebuia să se facă pe lângă centrele informative ale Marelui Stat Major, unde putea avea loc şi perfecţionarea personalului, avându-se în vedere experienţa acumulată de aceste servicii. După stagiul de perfecţionare, G.P.S.C. urmau să revină la unităţile pe lângă care erau ataşate.

Luându-se în considerare o parte din aceste sugestii, la 19 iunie 1943, la dispoziţia Centrului „H” a mai fost adusă o echipă specială de poliţie, pentru un stagiu de pregătire şi încercare, în vederea stabilirii eficienţei ei în acţiunea contrainformativă (luându-se în vedere cultura generală slabă a personalului Grupei şi lipsa de pregătire în domeniu) şi eventual, utilizarea ei în interesul Centrului. În calitate de coordonator şi expert a fost numit sublocotenentul M. Cruceanu, care după 20 de zile trebuia să raporteze realizările.

La 5 iulie 1943, lt.-colonelului D. Bădărău i-a fost prezentat rezultatul testării Grupei P.S.C. dată pentru testare. Din raport reieşea că, dat fiind timpul scurt destinat acestei încercări, echipa nu a putut fi întrebuinţată în teren. A fost însă întrebuinţată la arestarea unei organizaţii comuniste din Crimeea şi la paza deţinuţilor aceleiaşi organizaţii, care, în interesul cercetărilor, nu aveau voie să comunice între ei. Potrivit sublocotenentului M. Cruceanu, personalul echipei era discipli-

nat, manifesta bunăvoinţă, iar majoritatea poliţiştilor cunoşteau perfect limba rusă. În final se sublinia că, „după o practică de câteva săptămâni pe teren, vor putea aduce reale servicii unităţii pe lângă care vor funcţiona”. Faţă de situaţia înfăţişată, lt.-colonelul D. Bădărău a decis: „6.VII.1943. Se continuă întrebuinţarea lor şi mai departe, deocamdată în acelaşi fel ca şi până acum, ulterior le vom da alte misiuni”.

Pe parcursul activităţii Grupelor P.S.C. de pe frontul de est, o „parte din personal a dat dovadă de oarecare lipsuri în instrucţia poliţistă”, însă au fost îndrumaţi şi instruiţi în baza greşelilor comise. Se preconiza ca elementele slabe să fie chemate la un curs de instrucţie specială.

S-au înregistrat şi unele nereguli în activitate, mai exact, nereguli din partea celor ce coordonau activitatea G.P.S.C. La 27 noiembrie 1943, Marele Stat Major, Secţia a II-a îşi exprima indignarea faţă de înţelegerea greşită de către unele comandamente de mari unităţi a scopului acestor grupe şi „le-au dat întrebuinţări greşite, fără a respecta ordinele Marelui Stat Major”, folosindu-le în misiuni de ordine, pază şi siguranţă. De asemenea, se semnala că, „din cauză că agenţii nu au fost îndrumaţi de şefii de grupe... au comis, în interiorul unităţilor în care au activat, greşeli care au făcut să se interpreteze de comandanţii respectivi că agenţii P.S.C., sunt organe care spionează – în folosul şefilor lor – activitatea comandanţilor, unităţilor, etc.”. Această situaţie putea fi evitată numai dacă erau respectate instrucţiunile date Grupelor P.S.C., în care se spunea că, „agenţii nu pot pătrunde în interiorul unităţilor decât cu aprobarea comandanţilor respectivi şi cu ştiinţa ofiţerului informator al unităţii”.

Pentru a preîntâmpina astfel de situaţii, se insista asupra respectării cu stricteţe a instrucţiunilor privind întrebuinţarea Grupelor P.S.C. Colaboratorii G.P.S.C., ca şi restul militarilor, beneficiau de concedii, timp în care îşi revedeau familia şi îşi soluţionau chestiunile personale. Spre exemplu, în perioada 10 noiembrie-10 decembrie 1943, sublocotenentul M. Cruceanu, aflat în concediu, şi-a aranjat situaţia studiilor de la Facultatea de Drept din Bucureşti.

Aşa dar, înfiinţarea Poliţiei Speciale de Campanie în anul 1942, a fost oportună, iar rezultatele activităţilor desfăşurate de agenţii G.P.S.C. (utilizaţi fără intermitenţe), au contribuit substanţial la prevenirea şi combaterea actelor ostile îndreptate împotriva trupelor române, precum şi la completarea fluxului informativ, necesar bunului mers al campaniei din răsărit a Armatei române.

25

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

Spiritualitate

Cunoscându-le pe surorile Sfântului Închisorilor “Vreau să vă ştiu fericite. Şi fericirea adevărată nu poate fi decât aceea de Ecaterina LUTISINA provenită din trăirea lui Hristos.”

Aşa îşi încheie Valeriu Gafencu una din scrisorile trimise din închisoarea Aiud, adresate surorilor sale, datată cu 29 octombrie 1945. Cuvintele acestea, nouă, cititorilor neiniţiaţi, nu ne exprimă întru totul infinita dragoste şi purtare de grijă pe care fratele le avea şi continuă să le aibă pentru surori, care, fiind în viaţă, îşi îndeplinesc misiunea de mărturisitoare ale sfinţeniei martirului din Sângerei. Şi nu poate fi o binecuvântare mai mare decât să-ţi îmbogăţeşti sufletul cunoscându-le pe aceste mărturisitoare în carne şi oase. Din Voia Domnului, Valentina şi Eleonora Gafencu, împreună cu nepotul Dan Ghiţă, au vizitat meleagurile natale la începutul lunii mai, fiind oaspeţi de onoare ai sfinţirii unei troiţe la Sângerei, precum şi la o conferinţă dedicată fratelui lor, care au fost organizate de ASCOR Chişinău.

Despre surorile Gafencu s-a scris mai puţin - smerite fiind şi cu dragoste mare faţă de Dumnezeu, precum le-a învăţat fratele, preferă să povestească ochilor şi sufletelor, nu camerelor de luat vederi. Valentina Gafencu, sora cea mai mare, s-a născut în 1922, Eleonora Gafencu - în 1927, iar sora cea mai mică – Elisabeta – care a trecut la cele veşnice, în 1929. Toate trei şi-au făcut studiile la şcoala primară din Sângerei, apoi la liceul de fete „Domniţa Ileana” din Bălţi. În luna martie a anului 1943, după arestul lui Valeriu şi deportarea tatălui lor, deputatul în Sfatul Ţării Vasile Gafencu, mama cu fiicele s-a refugiat din Basarabia, ajungând în Făgăraş. Neavând decât susţinerea spirituală din partea fratelui, surorile au depus eforturi pentru a-şi croi singure drumul în viaţă. Astfel Valentina a devenit profesoară de limbă şi literatură română, Eleonora a intrat ca asistentă la Institutul de Cardiologie, cunoscut şi sub numele „Institutul de surori de ocrotire”, totodată cântând la diverse biserici din Bucureşti, iar Elisabeta a ales calea ingineriei. De nenumărate ori surorile evocă ajutorul pe care l-au primit de la ardeleni, astfel creându-se un ataşament sufletesc special pentru ei. Anii adolescenţei i-au înfrumuseţat cu pelerinaje mai ales pe la mănăstirea Sâmbăta, unde l-au cunoscut

26

pe fostul deţinut politic, Părintele Arsenie Boca.

Prima întâlnire

Până acum nu pot da crezare faptului că am văzut şi am vorbit cu surorile Sfântului Valeriu... Pe parcursul timpului petrecut în preajma lor gândul acesta ne ridicase pe toţi cei de la Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români din Basarabia cu o treaptă mai sus de cele lumeşti. E ceva ce cu greu poate fi exprimat în cuvinte. Odată ce te apropii de ele un lucru te face să stai locului câteva clipe: chipurile lor sunt atât de senine! E imposibil să spui că în urma lor sunt suferinţe şi lupte continue cu încercările destinului. Dar şi mai mult decât seninătatea te copleşeşte altceva: privirea înduioşată de nemăsurata dragoste faţă de cei din jur.

Dan Ghiţă, nepotul mamei Nora, ne mărturisise că ambele erau foarte emoţionate la trecerea hotarului, dar şi pe parcursul întegii călătorii. Deşi au revenit în Basarabia de câteva ori, emoţiile rămân a fi de aceeaşi intensitate. În drum spre Sângerei surorile admirau câmpurile verzi, copacii, sătucurile ce rămâneau în urma maşinii, spunând încontinuu că Basarabia e pământ de gospodari. Ciudat fapt – de modestie sau din alte cauze basarabenii nu conştientizează acest adevăr... În drum spre oraşul de baştină ele povesteau frânturi din viaţa lor de până la `41, mereu referindu-se la fratele lor. Trecând pe lângă vreun sat

numaidecât întrebau numele lui încercând astfel să restabilească în memorie traseul refugiului de la casa părintească...

Bucuria revenirii acasă

Ajunşi în Sângerei odată cu norii prevestitori ai unei ploi, mama Valea şi mama Nora au avut parte de una din surprizele pregătite: au cunoscut-o pe viceprimarul oraşului, care este o rudă de-a lor. De aici au fost invitate la o verişoară care a primit întreg convoiul de oaspeţi, şi pe cei de la ASCOR, cu inima deschisă şi binevoitoare. În scurt timp au început a veni rudele mai mult sau mai puţin apropiate şi spre seară se umpluse casa de amintiri, de lacrimi, de zâmbete... simţeam cu toţii bucuria reîntâlnirii. Nu ne îndoiam de faptul că şi Valeriu era acolo, cu cei dragi lui. Trecutul acestei familii este unul foarte frumos: pe când Valeriu studia la Iaşi verişorii săi, împreună cu el, erau 28 la număr.

Mai târziu venise tizul lui Valeriu Gafencu, care a fost chiar botezat de martirul din Sângerei. Cunoaşte din propria experienţă cruzimea regimului, mărturie fiind arestul şi deportarea în Siberia a bărbaţilor din familia sa. Faţa lui e brăzdată de vreme şi de suferinţa izvorâtă din dorul de casă. Toată seara rudele adunate încercau să dezlege firul relaţiilor de rudenie între ei, noi, ASCORiştii, fiind nişte spectatori la drama familei. Totodată, ne simţeam ca acasă între oamenii pe care i-am întâlnit în seara aceea.

Finul lui Valeriu Gafencu relatând despre deporatea familiei sale Valentinei Gafencu

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

Ne-a bucurat că această familie numeroasă Îl are pe Dumnezeu în suflet: deseori auzeam numele Lui fiind invocat în plângerile, mulţumirile şi discuţiile aprinse. Ploaia care potolea setea pământului sângereian în acea seară a fost un semn de la Dumnezeu: El se bucura alături de Valeriu pentru revenirea la baştină a surorilor, sfinţind-o cu lacrimile cerului...

La sfinţirea troiţei

Aşteptările au culminat a doua zi, când a fost ţinută slujba sfinţirii troiţei. Ridicată din donaţiile generoase ale parohiei Tişăuţi din comuna Ipoteşti, precum şi din contribuţia creştinilor din întreaga Românie, răstignirea a parcurs un drum lung şi anevoios de peste 700 km până a ajuns acasă.

Sculptată în piatră, ea radiază de frumuseţe şi dedicaţie a sculptorului care, cu dalta, a spus tot ceea ce cuvintele nu pot exprima.

Marcat de personalitatea lui Valeriu Gafencu, Andrei – artistul – a lăsat astfel o parte din sufletul său la Sângerei... A fost voia Domnului ca acest monument al ortodoxiei să fie instalat chiar peste drum de locul unde, decenii în urmă, era casa familiei Gafencu. Acum pe fundamentul ei se află un liceu românesc. Aflând de aceasta mama Valea şi mama Nora s-au bucurat nespus.

Totuşi troiţa închinată lui Valeriu nu a fost binevenită de toţi, ceea ce ar părea imposibil în Basarabia ortodoxă. Din nedorinţa episcopului de Bălţi şi Făleşti PS Marchel de a da binecuvântare pentru desfăşurarea activităţilor în cinstea lui Valeriu, un val tulburător trecuse peste sufletele oaspeţilor şi rudelor sfântului. Cu mijlocirea Sfântului Închisorilor Dumnezeu a îngăduit continuarea activităţilor, şi anume a conferinţei dedicate martirului.

Conferinţa dedicată Sfântului Valeriu

Odată ce a început conferinţa, nici un scaun din cele 200 din sală nu mai rămase gol. Feţele elevilor, profesorilor, muncitorilor de rând şi bătrânilor care cunoşteau încă de la buncii lor despre renumita prin binele ce-l făcea familie Gafencu, nu-şi puteau rupe ochii de la Părinţii invitaţi care emanau evlavie şi povesteau lucruri frumoase despre Valeriu, precum fiecare ar fi povestit despre cel mai bun prieten al său.

Din iniţiativa ASCOR Chişinău primăria l-a desemnat pe Sfântul Închisorilor cetăţean de onoare al oraşului Sângerei, totodată inaugurând în cadrul conferinţei Cartea de Onoare a localităţii a cărei prima pagină este dedicată lui Valeriu. Gestul acesta a cucerit inimile şi încrederea mai ales a rudelor lui Gafencu, ceea ce, sperăm noi, va face

din comunitatea sângereiană o adevărată familie cu o verticală ortodoxă. Invitat special al conferinţei a cărei prezenţă a fost un dar de la Dumnezeu, a fost monahul Moise de la mănăstirea Oaşa, coordonatorul cărţii „Sfântul Închisorilor”. Numit „croitor de informaţii”, el a vorbit sincer şi modest despre dragostea nemărginită pentru Hristos şi sacrificiul zilnic al lui Valeriu pentru mărturisirea Adevărului, care şi constituie fundamentul pentru canonizarea sa. Nimic nu putea să-i impresioneze mai mult pe băştinaşii Sângereiului decât această dovadă a rolului pe care l-a avut şi îl are Valeriu Gafencu în ortodoxia românească. Părintele Mircea din Tişăuţi a completat cele spuse cu un discurs trecut prin prisma emotivităţii, sădind astfel în sufletele celor prezenţi sâmburii identităţii ortodoxe a românilor, a căror roade se extirpau cu cea mai mare ură în anii tinereţii lui Valeriu şi a celorlalţi apărători ai credinţei şi neamului de fiara comunistă. Atmosfera era una ce nu poate fi descrisă în cuvinte, mai ales că purta cununa lacrimilor surorilor a căror feţe radiau de dragoste pentru cei veniţi. Dovadă au fost cuvintele mamei Valentina, care în încheierea conferinţei le-a mărturisit celor prezenţi despre dragostea ce o simte pentru confraţii săi şi pentru pământurile care i-au fost casă în copilărie. Tot atunci s-a simţit şi prezenţa fratelui său Valeriu cu noi, o trăire deosebită prin natura şi esenţa ei...

Luându-ne rămas bun de la invitaţii conferinţei, nu şi de la surori, am primit binecuvântări de la Părinţi, precum şi sfaturi duhovniceşti şi încurajări. Părintele Mircea a atras atenţie ASCORistelor ca să păstreze curăţenia sufletului şi a trupului, exact cum le îndemna Valeriu pe iubitele sale surori.

Nu mă îndoiesc că însuşi Sfântul i-a şoptit să ne vorbească astfel...

Despărţirea

În sânul rudelor familiei Gafencu timpul s-a scurs repede şi ne-am trezit marţi dimineaţa cu dorinţa de a mai rămâne în Sângerei. Această localitate este cu adevărat binecuvântată de Dumnezeu, simţindu-se ocrotirea ce o are de la Sfântul Închisorilor.

Ce să mai zic de surori – deşi nu le-am întrebat, bănuiesc că şi-ar fi dorit să stea mai mult. În drum spre Chişinău se tot uitau pe stânga şi pe dreapta, iarăşi mirându-se de frumuseţea pământului de aici. La Chişinău au mers la biserica din lemn cu hramul Sf. Ioan cel Nou de la Suceava unde veniseră mai mulţi ASCORişti pentru a le cunoaşte.

Tot atunci au aflat de la părintele Severian, parohul bisericii, că în racla cu moaşte din lăcaş sunt şi părticele aduse de la Aiud.

Surorile au rămas uimite şi neapărat au mers să se închine la ele. Au trecut şi pe la porumbeii bisericii dat fiind faptul că lui Valeriu îi plăceau mult aceste creaturi.

Din mila lui Dumnezeu în acea după amiază cerul era senin. Albastrul lui amintea de ochii Sfântului care, nevăzut, se bucura alături de surorile sale împreună cu ASCORiştii. Luându-ne rămas bun de la ele, aveam impresia că sunt bunicile mele şi că o dată cu plecarea lor iau şi inima mea dincolo de Prut. Domnul lucrează în chip minunat şi încă o dovadă a acestui fapt a fost vizita mamei Valea şi mamei Nora, care a rămas în amintirile tuturor care le-au cunoscut sau revăzut. Timp de trei zile în care am fost mai tot timpul în preajma lor am aflat un lucru care m-a marcat: ele, surorile martirului din Sângerei, au cunoscut acea fericire despre care le scria fratele din Aiud, „adevărata fericire provenită din trăirea lui Hristos” şi mărturisind-o celorlalţi, ele continuă lucrarea începută de fratele lor şi de mărturisitorii credinţei ortodoxe, răpuşi fizic în temniţe, însă vii întru Hristos.

Eleonora Gafencu (în mijloc) regăsindu-şi sora într-o fotografie de familie păstrată de verişoara Galina (la stânga)

27

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

Recenzie

Anatolie Apostol, Leuşeni (Teleneşti) (Pagini de istorie, Chişinău, Editura Integritas, 2009) de Olga SPANCIOC Să faci o casă, să crești un copil și să sădești un copac, este deviza neamului nostru din cele mai vechi timpuri. În zilele noastre pentru a-ți face datoria de locuitor al acestor meleaguri pe lângă toate acestea se mai adaugă și cartea pe care e de datoria noastră fie să o scriem, fie să contribuim la scrierea ei, ca mărturie a existenței și perpetuării ființei umane.

Istoricul Anatol Apostol se încadrează cu succes în rândul celor care au lăsat ceva în urmă, deosebindu-se prin talentul său de a reda un sens, o altă viață localităților dragi lui ale scoate din negura vremii, a le relata trecutul, a le descrie prezentul și a le promite un viitor.

Născut la 2 august 1975, în satul Văsieni, raionul Telenești. În 1992 a terminat școala medie din satul natal. În același an susține examenele de admitere la Facultatea de Istorie a Universității de Stat din Moldova, pe care o absolvește în 1998. Între 1994 și 1999 este profesor de istorie în școala din satul de baștină, iar din 1995 și la școala medie „Eleonora Romanescu” din satul vecin, Leușeni, raionul Telenești. Între anii 2003-2006 își face studiile de doctorat la Institutul de Istorie al Academiei de Științe a Moldovei perioadă în care publică monografia Văsieni (Orhei). File de istorie, și o serie de studii științifice între care „Genealogia Cantemireștilor”, „Soțiile voievodului Constantin Cantemir bătrânul”, „Mănăstirea Miera. Ctitorie Cantemirească” ș.a. În prezent este profesor de istorie la Colegiul Pedagogic „Vasile Lupu” din Orhei.

Primul capitol din lucrare se referă la sursele istorice și referințe istoriografice utilizate pentru realizarea lucrării. Acestea includ un șir mențiuni documentare, monografii precum și mărturii ale celor mai în vârstă locuitori ai satului. În al doilea capitol Cadrul geografic autorul descrie cu lux de amănunte poziția localității în cadrul teritoriului Republicii Moldova având în vizor cadrul geografic pe care îl ocupă, menționează localitățile, suprafața moșiei, cât și distanța până la principalele orașe de

28

importanță socio-economică. La acestea se adaugă toponimia locală și subcapitolul Un sat dispărut, unde autorul descrie originea și destinul Bodorcenilor, o localitate pierdută în negura istoriei, care a avut o soartă crudă, teritoriul său fiind vândut și cumpărat de nenumărate ori. Ca urmare, a rămas doar un loc de importanță arheologică fiind intens utilizat în scopuri agicole, însă cu o inestimată valoare istorică. În următorul capitol, autorul se oprește asupra etimologiei noțiunii de

Leușeni, analizând-o din două puncte de vedere – primul lingvistic, și al doilea – istoric. În subiectul Primele mențiuni documentare din acest capitol Anatol Apostol a expus spre analiză documentul privind prima mențiune documentară a satului.

Capitolul IV aspecte social-politice și economice reflectă poziția satului de-a lungul evoluției sale în diferite perioade istorice atingând aspectul social-politic și economic, analizând evoluția numărului de populație, a stărilor sociale, ocupațiile

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

și îndeletnicirile de bază. Tot aici se pune accent și pe rolul localității în plan economic și politic în cadrul teritoriului Republicii Moldova. Între subiectele aboradate se numără: „Din viața economică a satului”, „Creșterea animalelor”, „Gospodăria silvică” și „Aspectul demografic”.

Al cincilea capitol se referă la perioada dramatică din timpul celui de-al doilea război mondial, foametea din 1946-47, represiunile staliniste și deportările unei părți a populației în perioada 1940-1941 și 1949. Pentru aceasta din urmă este dată și o listă a persoanelor deportate în regiunea Tiumeni din Federația Rusă.

Ultimul capitol „Instituții culturaleducative în Leușeni” atinge o latură mai progresistă a istoriei satului, descriind în cadrul primului subiect evoluția școlii din localitate, care a avut o dezvoltare ascendentă, la început constituită pe lângă biserică cu câțiva elevi și preotul pe post de profesor, aceasta ajungând până în prezent să ocupe un local dotat cu tot necesarul cu un număr impunător de elevi și profesori pe măsură. Autorul nu uită să amintească în acest subiect numele principalilor foști și actuali profesori care au pus umărul la dezvoltarea intelectuală a localității. Subiectul al doilea Biserica prin descriere cuprinde rolul milenar al bisericii în viața omului simplu de la țară. În baza studiilor istoriografice se reușește scoaterea pe arena istorică a localității primele lăcașe sfinte din Leușeni, descrise perioadele de glorie, dar și de decădere a bisericii din localitate ca urmare a regimului de conducere. Autorul nu a lăsat în umbră nici personalitățile care au slujit în fața Domnului, uneori cu prețul propriei vieți în perioada de prigonire a religiei creștin ortodoxe. Este descris istoricul și evoluția unor edificii ca Oficiul poștal și spitalul.

Ultimul subiect și nu cel din urmă Personalități notorii reprezintă o pagină

aparte în istoria localității. Aici autorul reflectă un șir de personalități de o importanță majoră în evoluția socio-culturală și intelectuală a satului.

Personalități cu diferite ocupații: profesori, agricultori, pictori, medici, savanți activând în diverse perioade și situații și care au susținut cu încredere dezvoltarea localității ducându-i faima și peste hotarele republicii: Petru Crăciun, Eleonora Romanescu, Vladimir Hotineanu, Victor Savin, Gheorghe Nicolaev, Oleg Groza. În încheiere autorul face o revizuire a tematicii generale a lucării reamintind încă odată de locuitorii satului, de caracterul și trăsăturile lor, momentele lor de glorie, perioadele de răstriște, rezistența acestora în fața stăpânirilor străine: turci, tătari și ruși.

Bogata bibliografie utilizată de autor confirmă înalta ținută științifică a lucrării. Materialul factologic bogat se încadrează în două anexe și definitivează ansamblul operei. Prima conține mărturii documentare privind vânzarea și cumpărarea loturilor de pământ, contractele de arendă, realități demografice și funciare. Cea de a doua anexă cuprinde imagini fotografice și reproduceri ce demonstrează aspectul localității din punct de vedere vizual.

Datorită acestei lucrări satul Leușeni, raionul Telenești, se numără printre acele localități din Republica Moldova care își cunoaște istoria scrisă, editată, ilustrată în cele mai mici detalii. Acest conținut cuprins într-o copertă poartă pe umeri pecetea timpului, pecete vie și astăzi care-și păstrează însemnele, inscripțiile și semnificația în ființa și existența fiecărui locuitor.

400 de ani de la prima mențiune documentară, o vârstă milenară, o vârstă care spune multe și care te duce cu gândul la o localitate veche cu taine ascunse în fiecare val de pământ în freamătul fiecărui ram, în fiecare strop de ploaie. Un sat ce a trăit și a văzut multe în „viața sa”, trecut prin foc și spadă, supus și asuprit, un sat ce există până în prezent, datorită locuitorilor ce au știut să țină piept cruzimilor timpului.

Lucrarea dată devine astfel cartea de căpătâi a unei vetre de țărani, ocupând cu cinste locul pe rafturile bibliotecilor, librăriilor de rând cu celelalte lucrări de valoare, destăinuind și împărtășind unei lumi întregi istoria unui meleag pitoresc.

Regele Codru, un arhetip al mitologiei străvechi româneşti?

de Octavian RACU Originea istoriei sacrificiilor regilor o regăsim în perioada regelui Codru (1089—1068 a.

Chr), conducătorului statului Atica. Potrivit lui Strabon, numele purtat de Codru (Κόδρος) era unul „barbar”, adică negrecesc. Potrivit legendei descrise de Platon, care se considera urmaşul lui Codru, un oracol a comunicat dorienilor că Atica nu va fi cucerită în cazul în care conducătorul acesteia va fi ucis. Aflând această veste, Codru decide să se deghizeze într-un tăietor de lemne şi vine în tabăra dorienilor, unde intenţionat provoacă o ceartă şi este omorât cu coasa de către doi dorieni.

După ce dorienii înţeleg că l-au omorât pe Codru, se înspăimântă şi se retrag, iar Atica şi oraşul Atena sunt salvate.

De ce regele Codru, era „deghizat” anume într-un “tăietor de lemne”? Oare este acest lucru o întâmplare? La majoritatea civilizaţiilor, pădurea se prezintă ca un locaş al spiritelor, un refugiu de invaziile popoarelor străine. Arborele reprezintă un pom al vieţii, al cunoaşterii binelui şi răului. În tradiţia vedică lemnul reprezintă un material primordial. În momentul în care regele Codru se preschimbă într-un tăietor de lemne, are loc o preschimbare. Monarhul se dezice de rolul său lumesc şi preia o nouă identitate spirituală, cea de „domnitor al pădurii”, al lumii “nevăzute”, o ritualică pregătire de moarte. Observaţi, el nu luptă împotriva destinului, ci îşi asumă conştient jertfa. Gândul nostru pleacă la „Mioriţa”, unde rolul „oracolului”, este asumat de o mioară, care este şi ea simbolul jertfei, smereniei, purităţii.

Ne rămâne să ne întrebăm dacă totuşi regele Codru face parte din arhetipul străvechi românesc sau este o coincidenţă omonimă. Adevărul este că în Balcani a existat un adevărat cult al lui Codru. În Delfi şi Atena au fost înalţate statui închinate regelui-erou.

29

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

Clasicii nostri

Cinstea ce mi-aţi făcut cu întrebarea – de ce aş socoti asupra sporirei învăţăturilor în ţeara aceasta – este mai presus de priceperea unui moldovan ca mine, carele nu a păşit pragurile moşiei sale. Pentru aceasta şi numai îndemnat de respect şi de dragoste, îndrăznesc a însemna oarecare luări-aminte, trase nu din idei ce nu se văd, ci din lucruri care cad sub simţiri, măsură ce socotesc că ar trebui a fi luată în toate câte se ating de adevărată starea omului şi a luminărei lui, şi pe care, până a nu o lua însuşi evropeii, nu au ieşit din haosul ideilor, în care s-au tăvălit filozofia grecilor şi a evropeilor în şir de multe veacuri.

Am cetit şi înţeleptele propuneri, în această pricină, a unuia din sin-moşinii noştri, din care mai ales am înţeles până la cât omul arde de dorul neamului său. Începând dar de la propunere: de se cuvine a îmbrăţişa altă limbă prin şcoli, pentru învăţătura ştiinţelor, şi carea anume, pentru că în a noastră moldovenească, lipsind autorii şi înscrisurilor lor, lipsesc mijloacele păşirii înainte, zic că şi elinii au luat ştiinţele, nu şi-au schimbat limbile; ci au socotit, totodată cu agonisita ştiinţelor străine, să îmbogăţească graiul lor. Oamenii greci au alergat la Eghipet, oamenii romani au năzuit la Atena, carii ca nişte albine, colindătoare din floare în floare, au adunat şi cărat învăţăturile din prisecile de unde zburaseră. Singuri evropeii, gîndind poate ca şi noi acum, au fost tras în învăţăturile în limba latinească, încât, până nu demult, pentru ca să-şi înveţe ei însuşi limbile lor bine, trebuia să înveţe mai întâi pe a lui Cicero şi a lui Tacit.

Târziu trezindu-se din acest vis, s-au luat aieve pe calea ce neabătută, şi-au făcut gramatici, şi-au alcătuit lecsicoane, au tălmăcit

30

Un boier moldovean în apărarea limbii române şi tălmăcesc şi s-au îmbogăţit în ştiinţi, încât data de la care se numeră repegiunea râului de luminare este data de când au deschis ochii şi au scăpat din pomenitului vis.

Pre lângă aceste mai adaog încă că ar fi o mare greşeală politicinească de a se lua altă marşă spre luminare aicea în Modova şi alta în soţia ei Valachia, când tot cuvântul cere a ne strânge şi a ne apropie în grai şi în pravile de chiar duhul Reglementului.

Aşadar, închei că ştiinţele trebuie să se înveţe în limba moldovenească, aducându-se, dacă nu sunt, bărbaţi cu destoinicie spre aceasta, carii totodată cu paradosirea să urmeze şi tălmăcirea, după care apoi şi tipărirea.

Ceea ce aud pomenindu-se, că cu adăogirea şi schimonosirea cuvintelor moldoveneşti s-ar alcătui două limbi, una a bisericei şi a prostului norod, şi alta a părţei de oameni învăţaţi, să las a zice că acest feli de schimbări, fiind în adăogire şi îndreptare în parte, iar nu în totul, nu pot aduce prefacere atât în parte, iar nu în totul, nu pot aduce prefacere atât de mare pe cât să aducă neînţelegere. Dar este lesne de răspuns. Au doară în Fanţa, în Austria şi însăşi tot de o lege Rosia, limba ce voroveşte norodul şi biserica este aşa precum vorbesc şi scriu Rousseau şi Repe [?], Schiller şi Goethe, Karamzin şi alţii? Ceea ce priveşte la propunerea: în care din limbele străine să se înveţe literatura? Zic în limba acei naţii la care civilizaţia se vede moral şi în fapte, iar nu în spulberul ideilor; zic a unui neam pacinic şi netulburător, care mi se pare a fi limba nemţească şi carea ca o megieşă şi împreunată ar înlesni toate împărtăşirile neguţitoreşti şi moraliceşti, totodată fiind şi bogată şi avutoare de toate înscrisurile vechi şi nouă.

Iar pentru limba franţuzească, a mea socotinţă ar fi să se înveţe numai prin instruiri particularnice, unde adică voinţa şi înlesnirea stărilor mâna de tinerime, iar nu unde guvernul deschide loc public şi cheamă pe tinerime, iar nu unde guvernul deschide loc public şi cheamă pe tinerime la învăţătură.

Aceste zicând, sânt datori a pomeni iarăşi că nu ideile dovedesc pe lucruri, ce ispitirile

şi că, prin faptă, vai nouă! Ştim că prin nici unul din lucrurile nu împărtăşesc mai lesne năravurile între neamuri decât prin învăţătura limbei şi prin înrudirea însoţirei. Au doară începutul gudăriei şi intrigei au avut altădată în Moldova decât de la aducerea graiului şi a fetelor din Fanar?

Rămâne acum a vorovi despre sporirea şi pentru întocmirea cuvintelor neapărat trebuincioase în limba moldovenească. Las a zice că proiectul pomenit, fiind aşa de întins şi de idei înalte grăitori, în care foarte puţine streine se văd, ar sluji drept dovadă că limba noastră, pe pruba maicei sale latinei, este lesnicioasă în întocmirile frazelor prin care o idee se poate în multe feluri spune şi grăi, lucru şi dar în care, după a mea părere, se încheie cel întâi pont al bogăţiei unei limbi; să las a zice că deosebitele tălmăciri, atât în versuri, cât şi în proză, mai mai din cuvânt în cuvânt cu texturile, stau dovada de bunătatea limbei; dar apoi, ruşina-nevom sau fi-vom mai mândri decât strămoşii noştri romani şi decât vârstnicii noştri evropei întru priimirea de cuvinte străine sau de întocmirea lor pe teapa graiului? Acei urmaşi după elini, şi evropei după dânşii, s-au ruşinat a zice: gheometria, aritmetica, gheografia şi c.l., plătind birul de o bună cunoştinţă cătră elini ca cătră sporitorii învăţăturilor, cu păzirea numirilor ce ei au fost alcătuit şi dat ştiinţelor; şi tocmai noi am fi acei carii să zicem: filozofiei, iubire de înţelepciune; gheometriei, pământo-măsură; gheografiei, pământo-scriere? Cu toate aceste, fiindcă pricină adăogirei şi schimonosirei cuvintelor este o pricină mare şi gingaşă, ca una ce se atinge de limba unei naţii ce aleargă după agonisita ideilor care are gândul. Apoi dar cu cât gândirea minţei îţi întinde crugul ideilor şi se lămureşte, cu atât şi limba merge sporind, căci într-alt chip, omul numai cât ar tot gândi, dar n-ar mai vorovi. Aceasta se şi vede la neamuri care, ca nişte cârmace pe drumul luminărilor, îşi alcătuiesc şi schimonosesc cuvinte în graiuri, după sporirea ideilor. Şi fiindcă noi avem nu a afla şi a iscodi, ci a urma şi a învăţa ale altora, trebuie să le primim şi ideile şi cuvintele de câte vom ave nevoie,

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

şi care la noi nu sânt, sau nu s-ar putea alcătui. Dar fiindcă atât la primirea, cât şi la facerea din nou sau schimosirea cuvintelor de teapa limbei noastre trebuie măsuri şi canoane, iar nu slobodă voie de a aduce pe unele, pentru că aşa le-au glăsuit romanii, pe altele, pentru că aşa vorovesc ardelenii, iar pe altele a lepăda numai şi numai pentru că le avem de la slavoni sau că sânt rosieneşti, socotesc, de neapărată trebuinţă, a se face o comisie închegată de bărbaţi, bunii scriitori în limba moldovenească, întovoroşitori Epitropiei şcoalelor, numai şi numai pentru îndreptarea limbei şi a gramaticei, carea comisie, în adunările sale, să steie să socotească şi să hotărască despre îndreptarea limbii, atât întru priimirea, cât şi schimonosirea cuvintelor.

Această comisie va intra în cercetarea şi îndreptarea gramaticilor făcute şi fără de nici un capet tipărite şi slobozite în ţeară, ea va legiui, pentru tălmăcirea cărţilor, pravili prin care ucenicii ce vor ieşi din şcoli să fie datori a tălmăci câte una din învăţăturile în care se vor îndeletnit ei. Tot această comisie, cu alta de asemine fiinţă din Ţeara Românească, împărtăşindu-se între ele, ar aduce sporire şi întocmire limbei pe o măsură şi o înţelegere cu care ar strânge însuşirile amânduror noroadelor, din care apoi ar izvorî potrivirea şi înfiinţarea a uneia deopotrivă pravilă a Prinţipatelor.

Iar apoi, pentru a da instrucţiunii, pe care comisia ar trebui a păşi în lucrare, destoinic nu mă cunosc, pentru că o treabă ca aceasta trebuie să fie gândită de mai multe minţi. Îndemnez însă oarecare luări-aminte ce am putut descoperi: A. Cuvintele câte le avem, fie râmleneşti, fie sloveneşti, fie greceşti, fiindcă lumea noastră aşa le-a deprins, să nu le schimbăm.

Aşadar, cuvântului război să nu-i zicem bătălie, nici furtunei – tampetă, nici cercului – ţirculus ş.c.l.

B. Cuvintele ce primim de la alţii să le înmoldovenim pe teapa graiului nostru, să zicem Demosten, nu Demostenis, paradosesc lui paradidomen, ochiupaţie lui ochiupasion ş.c.l.

V. Toate cuvinte câte din nou se vor face să se potrivească, pe cât se va pute, mai mult a ave în sunetul lor potrivire cu tâlcul şi ideea ce închipuiesc, pre pilda cuvintelor vîjîieşte, duduieşte, tună, detună, fâlfâieşte ş.c.l.

G. Toate cuvintele câte din nou se vor face, să se facă, cu cât putinţă va ierta, mai

scurte, adică mai de puţine silave, pentru că aceasta înlesneşte minunat pe versuitori.

Aceste însemnări cinstindu-mă a le supune preasfinţiilor-voastre, îmi veţi ierta a adăogi că atât din filonichia aceasta stârnită în şcoli, cât şi din orce văz cu ochii acum, eu mă mai îndoiesc că două lucruri sânt care neastâmpărat ne scurmă şi ne rod la inimă; unul, adică, oarba grăbire cu care am socotit să câştigăm luminile, fără a socoti că nişte ochi ce ies de la întuneric trebuie pe încet, încet să se deschidă, pentru ca să nu chiorească mai tare, şi fără a socoti că toate sporirile, şi sufleteşti şi trupeşti, întocmai ca plantele şi poamele dintru florării, pripindu-se, nu pot avea nici floarea, nici gustul, nici veacul acelora pe care soarele şi văzduhul naşte, creşte, înfloreşte şi coace pe încet, încet, de la primăvară până la toamnă, şi că nici un neam nu s-au luminat în adevărate luminări, tând odată, şi că, dimpotrivă, grăbirea aduce şi smintele şi greşeli care nu se mai pot îndrepta nici tămădui, ca alte greşeli în parte şi obraznice. Iar celălalt lucru este că o idee înadins greşită se revarsă şi se întinde, zic, asupra civilizaţiei, acest cuvânt, care este atât de întins şi cuprinzători, pentru că ea în braţă pe omul ţernă, în atărnare cătră pământ, şi omul suflet însuire cătră cer, au agiuns a fi între noi ca un zburători ce au femeile smintite, cele cu ochii la dânsul tipărite, îndrăgesc, îmbrăţoşează şi sărută o neîntrupare sau zicând, ca nişte drumeţi, carii ar boldi ochii la o stea pe ceri, şi fără a-şi pomeni că calcă pe pământ, perd

drumul, cad în noroaie şi gropi de care s-ar fi ferit dacă măcar câte odată şi-ar fi întors ochii se caute la picioare.

Aşadar, nu întreb la noi ce este civilizaţia, pentru că oşteanul are să-mi zică: este muştrul, marşul şi epoleturile; civilul: formele, controlările şi delele; bărbaţii şi femeile: cele câte videm. Ci întreb ce trebuie să fie la noi civilizaţia? Şi la aceasta vă aud răspunzând: „moralul, moralul şi iar moralul, căci ce ar folosi să ştim câte sunt în văzduh, în ceri, pe pământ şi în mări, când am înstrâmbătăţi, am jefui, am prigoni, am învrăjbi, adică ne-am face mai răi decât am fost. Şi cine poate tăgădui că respectul cu care este datoarea tinerimea către bătrâneţe, femeile către bărbaţi, micii către cei mari, din ce în ce în ce pere şi se stinge din ochii noştri.

Cine poate tăgădui că cloşca de lăcomie şi-au plădit pui pe vrajbă, pe strâmbătate, pe zavistie, pe pizmă, şi toate nepoatele ei până la atâta, încât abia ne cunoaşte pe unul cu altul. Şi aceste toate din ce pricină? Numai şi numai pentru că zburătoriu ce ne-am făcut de civilizaţie, ca un zburători, abate şi dă în laturi pe om de la adevărata ei fiinţă. Care trebui a fi singur moralul, şi după urmare, pildele cele bune, şi aşezămintele privitoare numai către dânsul, iar nu cătră idei spulberate şi de destrămare. Aşadar, închei că adevăratul început de civilizaţie ar fi a se învăţa pe norod catehisul, ca să ştie ce crede şi cum crede, care sunt datoriile societăţii şi omenirii, cum trebuie să lucreze pământul şi copacii, cum trebuie să grijească şi să sporească vietăţile lui trebuincioase şi cum trebuie să se agiute pe sine şi gospodărie sa cu casnice lecuiri şi oblăjele. Iar starea cea desupra norodului, carea la noi se zice „boieriească”, pe lângă de aceste, să înveţe: cum trebuie să giudece şi să cărmuiască pe norod, povăţuindu-l prin pilda purtărilor sale la cele de adevărat folos, şi toate aceste se încheie în învăţătura credinţei, a itichiei, a matematicii, a doftoriei şi a administraţiei.

Cât pentru acele stări care nu au trebuinţă de ajiutoriu şcoalelor de aice, rămân în sloboda voie a învăţa ce i-ar plăce în socoteala lor. În 13 ghenar 1837.

(C. Conachi, Scrieri alese, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963, pp. 298-304)

31

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr. 20, Florar 2010

Recenzie Revista KARTA, 2009, nr. 61, 160 p.

În luna martie 2010 a apărut un număr nou al revistei memorialistice poloneze KARTA. Începuturile acestea se pierd în anul 1982 cînd şi-a făcut apariţia ca ziar publicistic in ilegalitate.

Tema mare a numărului 61 e «Wojna na Kresach» = războiul pe teritoriul mărginimii. În limba poloneză “Kresy” se referă la partea de est a Poloniei istorice – Lituania, Belorusia şi Ucraina apuseană. În acest caz şirul de fotografii publicate e legat de primul război mondial.

Cele patru subteme menţionate pe coperta revistei sunt - «Revoltaţi în Sobiborz», «Polonia-Germania», «RDG - teritoriu închis» şi «Rusia şi Katyn-ul».

Revista a fost prezentata la Varşovia după vizionarea filmului «Królik po berlińsku», în incinta Bibliotecii Universitare din Varşovia (în data de 11 martie 2010).

Moderatorul discuţiilor de dupa proiecţie s-a arătat interesat de închisorile STASI (din Republica Democrată Germană).

Reprezentanta revistei, făcînd o paralelă cu filmul «Królik po berlińsku» a spus că „e un iepuraş în forma scrisă. Singur povesteşte despre aceasta. Nu e o interpretare, ci e o mărturie. Aceştia au fost iepuri care au săpat (sub zid - n.n.). În textul «RDG - teri-

toriu închis» (pp. 82-115), aceasta a devenit pentru noi metafora întregului RDG. E vorba despre inchisoarea centrală a STASI din Berlin. Uneori oamenii ajungeau acolo doar pentru aceea că ar fi vrut să părăsească RDG-ul. Textele ne ajută să înţelegem mai bine de ce RDG era o ţară atît de liniştită.

Se deosebeşte de perspectiva poloneza. În RDG teroarea adevărată era atotprezentă… E cazul femeii care vorbeşte despre experimentele medicale care i s-au făcut doar pentru că să îi sfarme voinţa”.

Următoarea întrebare a fost - «Dumneavoastră vă place să publicaţi mărturii cu un minimum de comentarii. Să fie aceasta o metodă speciala şi care e scopul ei»?

Răspunsul a fost - «Istoricii sînt excluşi. În «Karta» vorbesc martorii. Vă dau ca exemplu relatarea lui Zygfryd Kapeli care toată viaţa a avut ca scop plecarea din ţară (e vorba de un neamţ polonez care vroia să plece în Germania). De asemenea ne folosim de perspectiva în baza căreea sînt făcute viziunile filmelor documentare».

Despre filmul «Królik po berlińsku» a spus - «mie acesta imi aduce un pic aminte de document».

Revista KARTA cuprinde zeci de fotografii din epoca. Cea de pe coperta arată cum soldaţii germani mărşăluiau prin Grodno (în 1914 probabil), astăzi în Belo-

Т. М. Исламов, Т. А. Покивайлова, Восточная Европа в силовом поле великих держав. Трансильванский вопрос. 1940-1946 годы [Europa de Est în cîmpul de interacţi-

une al Marilor Puteri. Chestiunea transilvană. 1940-1946]. Москва, «Индрик», 2008, 240 с.

Introducerea (pp. 9-54) arată seriozitatea tratării problematicii de către istoricii ruşi. În prima parte - ,,Abordarea problemei” punctul de pornire e că destrămarea Austro-Ungariei a dus la apariţia mai multor conflicte (p. 9).

Al doilea paragraf constituie o aprofundare a temei – „Istoriografia şi izvoarele. Literatura istorică” (pp. 15-37). Izvorul de bază l-a constituit Arhiva Politicii Externe a Federaţiei Ruse, în special fondurile Secretariatelor - Comisarului poporului pentru afaceri externe V. M. Molotov, locţiitorilor săi A. Vîşinschii şi V. G. Decazonov, referenţilor din Ungaria şi România, documentele Departamentului Balcanic al Comisariatului poporului pentru Afaceri Externe etc.

Capitolul I – „Ce e Transilvania? Scurtă schiţă istorică” (pp. 5576) prezintă istoria provinciei, doar că apar şi unele momente care nu sunt suficient de explicit formulate.

Al doilea capitol tratează – „Transilvania în contextul concurenţei URSS şi a puterilor europene în Europa de Est în preajma şi în prima etapă a celui de-al doilea război mondial” (pp. 77-119). Înainte de înfrîngerea Franţei (iunie 1940), România şi-a înrăutăţit situaţia renunţînd la garanţiile franco-engleze şi părăsind Liga Naţiunilor (p. 86). Concluzia e că, după 28 iunie 1940, arbitrajul de la Viena, introducerea armatelor germane în octombrie 1940 şi garanţiile lui Hitler, drumul URSS spre Balcani a fost barat (p. 114).

32

rusia apuseană. Prima fotografie din revista e întinsă pe două pagini şi imortalizează circa o sută de soldaţi Rusi luaţi în prizonierat de Germani. Se numeşte - «Prizonierii Ruşi în Grodno», anul 1916. Ne uităm la feţele celea amărîte şi ne gîndim, poate e şi un Moldovean de-al nostru printre ei? Cîţi or fi fost în Armata Rusiei Ţariste? Cîţi au murit? Cîţi s-au rătăcit prin Europa? Merită să revenim la acest subiect pe viitor. Revista KARTA e un exemplu demn de urmat în acest sens.

Al treilea capitol e despre „Disputa teritorială maghiaro-română şi poziţia marilor puteri (22 iunie 1941-martie 1945)” (pp. 120-198). În 8 iunie 1944, la Moscova a avut loc o şedinţă crucială a Comisiei Litvinov (pp. 151-154). Au fost discutate patru căi de rezolvare a problemei transilvane: 1) status-quo; 2) unirea întregii Transilvanii cu Ungaria; 3) revenirea la România, dacă aceasta dă garanţii pentru Basarabia şi Bucovina; 4) stat aparte sub protectorat sovietic. Primele două variante au căzut de la început din discuţie, ca nereale şi îndoielnice. În urma discuţiilor a prevalat al treilea punct. ,,Problema întoarcerii Transilvaniei de nord servea Cremlinului ca cel mai efectiv mijloc pentru manipularea vieţii politice a României în unul din momentele cheie şi cel mai responsabil din istoria ei contemporană” (p. 174).

Ultimul capitol abordează „Chestiunea transilvană la sesiunile CMAE şi la Conferinţa de Pace de la Paris (1945-1946)” (pp. 199223). După conferinţa de la Potsdam, cel mai important moment a fost runda de negocieri din Londra, unde delegaţia americană susţinea principiul egalităţii marilor puteri în stabilirea condiţiilor tratatelor de pace cu toate statele învinse. În septembrie 1945 britanicii au pus la îndoială necesitatea transmiterii românilor întregii Transilvanii. Reprezentantul SUA cerea unele rectificări de frontieră, care ar fi cuprins 3.000 km², dar ,,Molotov a fost implacabil” (p. 208).

Pînă la urmă, în 7 mai 1946, SUA şi Marea Britanie au renunţat la pretenţiile lor faţă de România. Transilvania a revenit definitiv României, iar Basarabia şi Bucovina de nord au rămas în componenţa URSS.