Revista AXA nr.12

Cuvânt cĂtre cititor

Salonul de carte, un subiect de discuţie de Valeriu HARABARA

C

a o tradiţei la începutul lunii septembrie, se organizează Salonul Internaţional de carte la Chişinău. În acest an salonul de carte a fost dedicat în memoria emeritului poet Grigore Vieru. Cu această ocazie a fost organizată o serie de manifestaţii, ce au avut loc pe parcursul zilelor de 31 august-3 septembrie 2009. Aceste manifestaţii au fost însoţite de lansări de carte, inaugurări ale unor expoziţii de fotografie, prezentări ale lucrărilor lui Grigore Vieru, cât şi dezvelirea bustului poetului, sculptat de Ion Bolocan. Acţiuni care pot să ne bucure, deoarece adevăratele personalităţi ale culturii noastre pot să dăinuiască în memoria noastră doar prin comemorarea lor şi promovarea valorilor spirituale pe care le-au împărtăşit.

“Bun venit la Salonul Internaţional de carte 2009!” - aşa începe catalogul-program a Salonului de carte din Chişinău, în acest brevet fiind pre-

zentat atât programul manifestaţiilor preconizate, cât şi enumerate editurile care urmează să particpe la expoziţie. Simţi un sentiment de optimism atunci când observi multitudinea de edituri care activează pe teritoriul Republicii Moldova, unele din ele fiind prezentate sub o formă publicitară, enumerîndu-se atât succesele editurilor cât şi principalele lucrări care au fost editate pe parcursul activităţii sale.

Optimismul, cu încetul, dispare odată cu intrarea în sala de expoziţii, observând numărul redus de vizitatori, absenţa unor edituri autohtone şi multe dintre cunoscutele edituri de peste Prut. Majoritatea cărţilor expuse erau titlurile cărţilor anilor precedenţi, cu greu regăsindu-se cărţile editate recent.

Printre noutăţile editoriale pe prim plan se evidenţiază lucrările lui Grigore Vieru printre care ,,Taina care mă apără”, lansată la editura Princeps, din Iaşi.

Dacă luăm în ansamblu titlurile cărţilor prezentate, ele se refereau la diverse domenii, însă se accentuează unele segmente de specializare determinate de cerinţele pieţii. Propaganda politică privind integrarea europeană şi-a găsit expresie în preferinţele editurilor. Ca urmare apar

o serie de traduceri ce se referă la UE printre care ,,Puterea de transformare a Uniunii Europene”, de H. Grabbe, ,,Economia integrării europene”, de W.Molle. Materialele date au, cu precădere, un conţinut didactic, însă au ca scop familiarizarea publicului larg cu evoluţia politico-economică a Uniunii Europene şi perspectivele extinderii Uniunii Europene în spaţiul Sud-Est european.

Cît priveşte propagarea concepţiilor creştinortodoxe, ele au fost mai puţin reflectate în anul acesta, însă merită să reflectăm asupra unor lucrări recent apărute, printre care ,,Cugetări duhovniceşti”, care prezintă o lucrare importantă pentru fiecare familie creştină.

Această expoziţie a fost prezentată în mai multe surse de informaţie, care au trasat punctul său faţă de problemele editurilor autohtone.

Printre esenţialele probleme enumerate erau scăderea numărului de titluri editate, scăderea vînzărilor şi dezinteresul din partea societăţii.

Ca urmare, apare întrebarea: Care este cauza acestei decăderi?

Multe din edituri găsesc răspuns în consecinţele crizei economice.

Este oare aceasta problema esenţială... sau aceasta este o scuză, rădăcinele

problemei fiind mult mai adînci?

Noua conjunctură economică şi-a lăsat amprenta asupra vînzărilor mai multor titluri, însă dacă privim situaţia din Republica Moldova, atunci observăm că ne-am aflat permanent într-o criză.

Una dintre probleme constă în poziţia editurilor care nu sunt învăţate să lupte pentru fiecare cititor, să prezinte ceva nou şi să posede capacitatea de a demonstra utilitatea materialului expus.

Dezinteresul societăţii faţă de literatură a fost determinat de lipsa de cultură, educaţie şi tradiţie de a citi o carte, fapt care poate fi încă schimbat. Nucleul tradiţiei urmează să devină familia, părinţilor revenindu-le obligaţia de a îndruma pe copii şi de a le implanta dragostea şi stima faţă de carte.

Istorie

Serviciile speciale ale regimului de la Tiraspol şi rolul lor în promovarea intereselor ruseşti la hotarul cu U.E. si N.A.T.O. 6

“AXA”, publicaţia “Ligii pentru Dezvoltarea şi Realizarea Tinerilor” (LIDER).

Redactor şef: Valeriu HARABARA Corectura: Svetlana PROŢAP Redactor tehnic: Octavian Racu Colaboratori: Marius Tărîţă, Iurie Gogu, Pavel Moraru, Mihail Bortă, Vlad Plămădeală, Dan Avram Mureşan, Artur Leşcu, Vadim Cujbă, Horia Ciurtin, Victor Guşan, Dragoş Moldoveanu, Daniela Dermengi, Jana Doloşcan, Olga Iosif, Maria Dimineţ, Andrei Cociug, Rodica Sârbu, Sergiu Tudoreanu, Ioan Lazăr, Ion Guţu, Andrei Prohin.

Email: revista.axa@gmail.com Web: www.ax.md Articolele autorilor nu exprimă opinia publicaţiei.

ISSN 1857-3495

Internaţional

Miza războiului din Afganistan: Lichidarea talibanilor sau acapararea rezervelor de petrol?

10 1. Editorial - Salonul de carte, un subiect de discuţie

2. Politică/Geopolitică - Să nu ne fie ruşine să ne numim români - Serviciilor speciale ale regimului de la Tiraspol si rolul lor în promovarea intereselor rusesti la hotarul cu U.E. si N.A.T.O. - Miza războiului din Afganistan: Lichidarea talibanilor sau acapararea rezervelor de petrol?

- Caracteristica şi principiile de formare a frontierelor

3. Istorie - Întemeierea Ţării Modovei de la legenda la realitate

AXA

Toate drepturile de reproducere sunt rezervate. Pot fi folosite extrase cu menţionarea sursei.

Tiraj: 1 000 exemplare

4. Interviu Călin MIHĂESCU: ”Nu mai este vorba de a apăra un anumit proiect geopolitic, ci de a apăra pur şi simplu OMUL”

5. Dosarele Istoriei - Ajutorul anglo-american de război acordat Uniunii Sovietice

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

Liderul libian cere dezmembrarea Elveţiei Liderul libian Muammar Kadhafi a prezentat Naţiunilor Unite o moţiune în care cere desfiinţarea Elveţiei şi împărţirea teritoriului ei între Franţa, Italia şi Germania. Kadhafi a lansat această idee încă în luna iulie curent, cu ocazia summitului G8 desfăşurat în Italia.

“Elveţia este o mafie mondială, nu un stat. Este formată dintr-o comunitate italiană care trebuie să revină Italiei, dintr-o comunitate germană care trebuie să revină Germaniei şi dintr-o comunitate franceză care aparţine Franţei”. Ministerul elveţian de Externe consideră că este vorba de o campanie unilaterală împotriva intereselor elveţiene. ”Suntem îngrijoraţi că Libia ar putea folosi mandatul de un an la preşedinţia Adunării Generale ONU pentru a afecta reputaţia Elveţiei”, a reacţionat deputatul elveţian Christa Markwalder. Relaţiile Libiei cu Elveţia au devenit tensionate după ce anul trecut fiul lui Kadhafi, Hannibal (33 de ani) şi soţia lui însărcinată au fost arestaţi pentru două zile la Geneva, sub acuzaţia de agresare a unei cameriste într-un hotel. Kadhafi a ripostat prin retragerea a cinci miliarde de dolari din bănci elveţiene, prin închiderea unor companii elveţiene din Libia şi prin arestarea unor elveţieni. sursa: http://www.presstv.ir

Interviu

Spiritualitate

”Nu mai este vorba de a apăra un anumit proiect geopolitic, ci de a apăra pur şi simplu OMUL”

Invidia - iadul din sufletul nostru

14

31

6. Clasicii noştri - Ion Luca Caragiale: “Jertfe patriotice”

7. Cultură

Observator cultural

- “Fight Club” - revolta omului american împotriva lumii contemporane - Inima oraşului trebuie protejată - A treia cultura – solutia perfecta de supravetuire

8. Idei alternative - Sociologia conservatorismului. Patru modele ale conservatorismului - Treimea răului. Rechizitoriu în procesul postum al lui Lenin, Troţki şi Stalin - Vladimir SOLOVIOV: despre naţionalism şi etică

9. Spiritualitate - Invidia Iadul din sufletul nostru

10. Ei s-au născut între Prut şi Nistru - Părintele Vasile Ferenţ - unul din preoţii de seamă a bisericii din Grinauti - Moldova

Fight Club revolta omului american împotriva lumii contemporane

27 3

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

politica

Să nu ne fie ruşine )

sa ne numim români de Dan Avram MUREŞAN

n dimineaţa de 1 septembrie, sub un cer cenuşiu şi rece pe care primele raze ale soarelui nu reuşiseră încă să îl îmblânzească, 20 de lideri europeni s-au adunat pe malul Mării Baltice, pe mica penisnulă Westerplatte, din oraşul polonez Gdansk. În liniştea împietrită a dimineţii, cei 20 aşteptau ceasul să bată ora 4:45, ora la care, cu 70 ani în urmă, cuirasatul german Schleswig-Holstein a tras primele focuri din cel deal Doilea Război Mondial. Pe când soarele îşi făcea apariţia la Est, lider după lider s-a ridicat să promită că lecţiile învăţate din agresiunea pornită dinspre Apus cu 70 ani în urmă nu vor fi uitate.

4

mate, familii chinuite, totul în numele clasei muncitoare.

Coşmarul a început la 4:45, pe 1 septembrie 1939. Aşa cum calmul acelei dimineţi a fost spulberat de tunurile nemţeşti, tot astfel a fost spulberată libertatea a zeci de popoare, pentru o jumătate de secol, totul într-o clipită. Din păcate liderii europeni de azi refuză să recunoscă acest lucru.

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la căderea zidului Berlinul şi eliberarea centrului şi a Estului Europei de sub jugul comunist. Dar nici după ce au trecut atâţia ani, nu avem curajul să ne îndreptăm privirile pentru a investiga această istorie recentă, pentru

“

uităm trecutul, să ne uităm istoria şi valorile. Ei creează un simţământ de vină comună, de ruşine faţă de trecutul nostru.

Adevăratul scop este acela de a ascunde trecutul lor.

După invazia rusească din 1944, Eduard Beneş, preşedintele de atunci a Cehoslovaciei, îi scria lui Iuliu Maniu, sugerându-i să cooperez cu ruşii, aceasta fiind, în opinia sa, singura modalitate de a-l îmbuna pe despotul Stalin şi de a afecta într-o mică măsură deciziile impuse de puternica Armată Roşie. Maniu rejectează ideea, răspunzând: „Singura atitudine de luat era rezistenţa deschisă împotriva comunismului sovietic”.

E datoria noastră, datoria faţă de aceşti oameni care s-au jertfit pe altarul libertăţii, să reclădim naţiunea română pe fundamentele sale naturale.

“

Î

S-au făcut numeroase referiri la cei 180 de soldaţi polonezi din garnizoana de pe Westerplatte, care au luptat cu mult curaj împotriva a 3500 de nemţi susţinuţi de artilerie, unităţi blindate, vapoare şi aviaţie. După şapte zile de rezistenţă eroică, extenuaţi, fără mâncare şi fără muniţie, au fost nevoiţi să capituleze.

Au luptat eroic, deoarece ştiau că luptă pentru libertatea lor şi a poporului lor.

Odată cu avansarea trupelor naziste în Polonia a început cel mai negru capitol din istoria modernă a omenirii. Acei 20 de lideri europeni au dreptate atunci când spun că trebuie să învăţăm din lecţiile istoriei, dar greşesc uitîndu-se doar la agresorul din apus. În complicitate cu aceasta, în urma semnării în secret a Pactului RibentroppMolotov, Uniunea Sovietică se pregătea să dezlănţuie o odioasă tiranie asupra omenirii. Timp de 70 de ani, aceasta a controlat aproape jumătate de glob: sute de milioane de oameni ucişi, popoare destră-

ca să putem vedea ce lecţii trebuie învăţate. Liderii europeni sunt aproape complicitari în a evita orice discuţie semnificantă pe acestă temă, despre orice rezoluţie sau acţiune care să confirme natura criminală a comunismului. Ei se limitează doar la condamnarea nazismului.

Dacă încerci să duci discuţia pe tema comunismului, aprope oriunde în Estul Europei ţi se va spune că nu e bine, că nu e necesar, că nu vei găsi nimic bun, că toţi au fost comunişti, toţi au colaborat sau toţi sunt egal responsabili. Politicienii de astăzi sunt primii care ne îndeamnă să

Maniu adaugă: „Aceasta este singura atitudine care, cu preţul propiului sacrificiu, poate aduce un câştig cauzei poporului român şi a democraţiei în acest colţ de lume”.

Maniu nu a fost singur în crezul său. Mii de oameni, de la simpli ţărani, studenţi, învăţători, preoţi, până la ofiţeri de armată şi politicieni au refuzat principial asocierea cu noul imperiu al răului şi au ales calea rezistenţiei. S-au retras în munţi, şi-au lăsat soţiile şi copii în urmă şi au luptat până la moarte. În Polonia, spiritul de care a dat dovadă acel grup de 180 de apărători la Westerplatte,

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

i-a îndemnat pe mulţi alţii să refuze colaborarea cu noul imperiu al răului şi să aleagă calea rezistenţiei şi a luptei pentru libertate.

Denumiţi soldaţii blestemaţi, ei au luptat timp de mai bine de zece ani împotriva comuniştilor, fiind susţinuţi de o bună parte a populaţiei. În perioada 1944-1956 două milioane de polonezi au fost arestaţi, 20.000 au fost omorâţi şi aproape o treime din populaţia ţării, adică şase milioane de oameni au fost investigaţi oficial pentru colaborare cu rezistenţa. Ultimul soldat blestemat, Jozef Franczak a fost ucis în 1963. Şi în România, mii de oameni au ales calea rezistenţei. Din

Ion Gavrilă-Ogoranu Banat şi până la Chişinău, din Maramureş până la Craiova, mai mult de 10.000 de oameni au rezistat eroic împotriva terorii roşii. Rezistenţa a fost activă până la începutul anilor ’60, cu 1.196 de grupuri active identificate în perioada 1948-1960. Ultimul român liber, Ion Gavrilă-Ogoranu, a fost capturat în 1976, la mai bine de 20 de ani de la instaurarea comunismului.

De ce au riscat aceşti oameni totul? Ce i-a făcut oare să ducă de unii singuri o luptă fără şanse de izbândă împotriva unui inamic vast superior? Erau realişti faţă de şansele lor şi ştiau riscul pe care şi-l asumau. Maniu a sfârşit în chinuri groaznice în închisoarea comunistă de la Sighetu-Marmaţiei, în 1953. Gavrilă-Ogoranu, condamnat de două ori la moarte, a scăpat cu viaţă doar după

intervenţia directă a preşedintelui American, Richard Nixon. Întrebat în 1944 de ce refuză cooperarea cu comuniştii, Maniu răspunde: „În primul rând vom demonstra lumii şi mai ales lui însuşi că poporul român nu a acceptat de bunăvoie sclavia. Aceasta constituie temeiul renaşterii în demnitate a libertăţii poporului nostru”. Studentul Gavrilă-Ogoranu, transformat în luptător de rezistenţă şi conducător al Grupului Carpatin Făgărăşan, aşterne pe hârtie amintirile sale după căderea comunismului spunând: „Am scris pentru a lăsa mărturii că acest colţ de ţară nu şi-a plecat capul de bunăvoie în faţa comunismului. Să se ştie că au existat oameni care, cu sângele lor, au spălat faţa României, pătată de laşităţi şi trădări.

Copiilor şi nepoţilor să nu le fie ruşine să se numească români.”

Datorită lor noi putem ridica fruntea sus şi putem striga cu convingere că nu toţi au fost la fel, nu toţi au fost comunişti şi nu e bine să ne uităm trecutul. E datoria noastră, datoria faţă de aceşti oameni care s-au jertfit pe altarul libertăţii, să reclădim naţiunea română pe fundamentele sale naturale. Şi este de datoria noastră să îi demascăm pe aceşti impostori care ne conduc astăzi şi, după caz, să îi pedepsim pentru crimele lor împotriva libertăţii poporului român.

Flux de ştiri

Barroso pledează pentru o Europă “ambiţioasă” Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, pledează pentru “o Europă ambiţioasă”, într-un document care prezintă priorităţile programului său pe următorii cinci ani. ”Îmi voi dubla eforturile pentru o Europă ambiţioasă, o Europă care să plaseze cetăţenii în centrul proiectului său strategic şi să promoveze valorile şi interesele europene în lume”. Barroso mizează pe un nou mandat în fruntea Comisiei Europene şi a primit deja susţinerea unanimă a celor 27 de state UE. Acum are nevoie de susţinerea Parlamentului European, unde grupul său conservator nu deţine o majoritate suficientă, fiind nevoit să caute aliaţi în rândul liberalilor. Fostul premier portughez a afirmat că Europa socială este prioritatea proiectului său. “Astăzi, cel mai important este să continuăm susţinerea cererii şi să oprim creşterea şomajului.

Nu vom tolera ca drepturile sociale fundamentale, cum ar fi dreptul la asociere sau dreptul la grevă, esenţiale pentru modelul social european, să fie ameninţate”. Barroso nu a uitat să susţină apelurile liberalilor europeni la deschiderea Pieţei Unice Europene. “Deschiderea este esenţială pentru viitoarea competitivitate a Europei”, a reamintit Barroso. sursa: www.mediafax.ro

Rusia e curioasă

Jozef Franczak

Rusia a cerut, prin vocea ambasadorului său la NATO, Dmitri Rogozin, să i se permită accesul la „discuţiile interne” ale Alianţei pe tema situaţiei din Afganistan. „Vrem să cunoaştem strategia militară, planurile militare, cele politice, în cazul în care NATO cunoaşte un eşec total”, a subliniat diplomatul rus. El a avertizat că Rusia nu vrea să se trezească cu un „cuib de viespi” în apropierea sa, în cazul în care trupele americane „vor pleca la fel cum au procedat în Vietnam”. „Ajutăm, dar vrem să şi vedem ce se întâmplă acolo”, a conchis Rogozin, făcând aluzie la culoarul aerian deschis de Moscova pentru aprovizionarea forţelor occidentale din Afganistan. sursa:www.evz.ro

5

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

Dosare secrete

Serviciile speciale ale r si, rolul lor în promovarea intereselor rusesti , de Pavel MORARU

Î

n contextul evenimentelor social-politice din U.R.S.S., de la sfârşitul anilor `80, când mişcarea de emancipare naţională a popoarelor sovietice era în plină ascensiune, iar Imperiul sovietic – în pragul destrămării, conducerea de la Kremlin, prin intermediul faimosului K.G.B., a pus în aplicare măsurile de menţinere în sfera sa de influenţă (care venea în schimbul celei de ocupaţie), pentru un timp cât mai îndelungat, a republicilor care puteau să devină independente politic. Printre acestea era şi Republica Moldova, dar în special, teritoriul dintre Nistru şi Prut (Basarabia), care se putea reuni cu România.

Fişă biografică:

Vladimir Iurievici Antiufeev – cunoscut pe atunci sub numele de Vadim Gheorghievici Şevţov, alias Vladimir Gheorghie-

6

În aceste condiţii, Moscova a reactivat regiunea transnistreană, care, în perioada 19241940, cunoscută sub denumirea de Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (cu un teritoriu mult mai vast decât cel al autoproclamatei republici nistrene în prezent), a avut misiunea să desfăşoare propagandă comunistă, acţiuni de spionaj şi diversiune în România, care să ducă într-un final la anexarea Basarabiei, sovietizarea României şi cucerirea Europei.

Actualmente, însă, misiunea

vici Alexandrov. Este considerat „eminenţa cenuşie” a regimului de la Tiraspol, în grad de general-locotenent de securitate, născut la 19 februarie 1951, în oraşul Novosibirsk (Siberia, Federaţia Rusă).

Din 1956, familia lui a locuit la Magadan.

S-a înscris la Institutul Aviaţiei Civile din Riga, însă a abandonat studiile în anul doi de facultate. Serviciul militar l-a satisfăcut într-o unitate militară sovietică din Esto-

regiunii transnitrene este de a menţine Republica Moldova în sfera de influenţă rusească şi, neoficial, să reprezinte şi să apere interesele ruseşti în regiune.

Imediat după proclamarea republicii moldoveneşti nistrene – r.m.n. (2 septembrie 1990), – cu capitala la Tiraspol, administraţia de acolo, a mizat în apărarea intereselor sale, pe organele locale ale K.G.B.-ului, care, la ordinul Moscovei sau nu, scăpau treptat de sub controlul Centralei K.G.B. de la Chişinău, iar

nia. A absolvit şcoala superioară a M.A.I. al U.R.S.S. din Minsk, apoi a revenit la Riga, unde s-a căsătorit şi s-a angajat în miliţie. După zece ani, fiind în gradul de căpitan, a devenit şef al Secţiei urmărire penală a oraşului Riga, apoi locţiitor al şefului Direcţiei urmărire penală a capitalei letone. În preajma destrămării Uniunii Sovietice, pe când se afla în brigada cu destinaţie specială a miliţiei (O.M.O.N.) din capita-

colaboratorii pro-chişinăuieni de la Tiraspol erau supuşi la diverse atacuri, autorităţile separatiste forţându-i să plece în dreapta Nistrului.

După proclamarea independenţei de stat a Republicii Moldova (27 august 1991), organele K.G.B.-ului republican din teritoriul transnistrean au încetat să mai activeze.

Acţiunile de securitate din regiunea transnistreană, precum şi activităţile de dezintegrare teritorială a Republicii Moldova s-au desfăşurat cu implicarea directă a K.G.B.-ul de la Moscova.

La scurt timp de la izbucnirea războiului de pe Nistru (2 martie 1992) dintre Republica Moldova şi Federaţia Rusă (reprezentată de Armata a 14-a rusă şi formaţiunile armate ale autorităţilor separatiste), conducerea de la Tiraspol a trecut la organizarea şi consolidarea instituţiilor sale „de stat” şi, în primul rând, a organelor de informaţii

la Letoniei, s-a manifestat deosebit de ostil faţă de activităţile de emancipare naţională ale letonilor, acţionâd în interesul conducerii de la Kremlin, care era acelaşi cu cel al rusofonilor letoni şi deci, al lui Antiufeev. A participat la o tentativă de lovitură de stat împotriva noilor autorităţi ale Letoniei democratice, fapt pentru care, a fost declarat criminal de stat. Dar arestarea lui nu a avut loc, căci reuşise la timp să fugă

la Moscova, autorităţile letone dându-l în urmărire generală.

Kremlinul însă, nu-l putea menţine sub tutelă (atunci când întreaga Europă Centrală şi de Sud-Est, inclusiv Uniuniea Sovietică, erau cuprinse de procesele democratice, era imoral să protejezi un „contrarevoluţionar”), deşi a lucrat în interesul lui. Lui Antiufeev i s-a propus să se refugieze într-o regiune necontrolată de autorităţile constituţionale. Mai

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

regimului de la Tiraspol i la hotarul cu U.E. si, N.A.T.O. şi securitate, care trebuiau să apere „cuceririle” regimului separatist, ce se vedea ameninţat de acţiunile autorităţilor de la Chişinău.

Din declaraţiile actualului şef (şi unicului până acum) al Securităţii transnistrene, Vladimir Antiufeev, aflăm că, în martie 1992 (pe atunci el era şef al Secţiei Operative din cadrul direcţiei afacerilor interne a r.m.n., – structură nouă, menită să organizeze instituţiile de drept ale autoproclamatei republici) în stânga Nistrului acţionau circa 10-15 „grupuri teroriste”, alcătuite din 10-20 de persoane şi con-

exact, era trimis într-o nouă „misiune specială”. Nu a avut de ales, deoarece orice regim legitim, trebuia să-l aresteze şi să-l extrădeze autorităţilor letone.

I s-a oferit doar să aleagă – ca loc de muncă şi refugiu – una din cele trei regiuni separatiste create de Federaţia Rusă – Abhazia, Osetia de sud sau Transnistria.

A preferat regiunea transnistreană, unde a fost primit cu ospitalitate de un alt originar din Siberia – Igor

duse nemijlocit de Ministerul Securităţii Naţionale (M.S.N.) al Republicii Moldova, în baza aprobării date de preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur. În fruntea acestor grupuri, potrivit lui Antiufeev, se aflau ofiţeri ai M.S.N., iar componenţa lor era neomogenă – „criminali, aventurieri turmentaţi de ideile naţional-fasciste şi mercenari, care doreau să câştige bani”.

Scopul lor consta în lichidarea liderilor tinerei „republici”, a funcţionarilor de „stat”, a „activiştilor republicani”.

Antiufeev susţinea că, aceste grupuri i-ar fi lichidat pe

Smirnov, preşedinte al autoproclamatei republici separatiste. Împreună cu Smirnov a început edificarea „statului” transnistrean, având iniţial la dispoziţie – potrivit propriilor afirmaţii – doar un drapel şi două pistoale Makarov.

Iată ce relatează Vl. Antiufeev despre acest episod din viaţa sa: „după ce ne-a trădat ticălosul de Bakatin (fost ministru de interne şi preşedinte al K.G.Bului U.R.S.S. în perioa-

Alexandr Gusar, comandantul apărării populare din raionul Slobozia, Nikolai Ostapenko, şeful executivului din Slobozia şi au comis acte de diversiune, menite să pericliteze situaţia social-economică din regiunea transnistreană.

Echipele speciale ale M.S.N., ar fi planificat şi lichidarea lui Igor Smirnov, preşedintele r.m.n., a lui Alexandr Caraman, vice-preşedintele r.m.n., a membrilor „guvernului”.

Pentru asigurarea „statalităţii” r.m.n. şi „ca o reacţie la activităţile diversionist-teroriste ale M.S.N. al Moldovei” împotriva r.m.n., la 16 mai 1992, în baza decretului prezidenţial al r.m.n. nr.

126, au fost create organele „republicane” ale securităţii statului – Direcţia securităţii statului a r.m.n., cu atribuţii informative şi contrainformative. Securitatea transnistreană era încadrată cu colaboratori experimentaţi din fostele structuri ale afacerilor interne ale U.R.S.S. şi ale contrainformaţiilor militare din K.G.B.-

da august 1991-ianuarie 1992 – n.n.), la 24 august 1991 am venit la Moscova, având 200 de ruble în buzunar.

M-am zbuciumat prin ţară, iar în septembrie, în baza recomandărilor lui Alksnis (comunist conservator, apoi deputat în Duma rusă din partea partidului Rodina – n.n.) am ajuns la Tiraspol. Am fost unul din cei şase primi colaboratori ai Direcţiei Afacerilor Interne a R.M.N. În urma dispoziţiilor Preşedin-

ul sovietic, care au venit în „misiuni speciale” de lungă durată la Tiraspol, pentru a apăra interesele Moscovei în regiune.

Unul din vice-miniştrii securităţii transnistrene, colonelul G. P. Rossihin, îşi amintea despre acele timpuri următoarele: „În calea spre crearea Republicii Moldoveneşti Nistrene ca stat independent, unul din locurile importante, de drept îi aparţine ministerului nostru. (...). S-a înfiinţat ministerul nostru, ca şi celelalte ministere din Republica noastră, în timpuri grele de după război, practic de la zero. În acelaşi timp la noi s-au păstrat falnicele tradiţii ale V.C.K.-K.G.B.”.

Direcţia republicană de securitate dispunea de mai multe subdiviziuni operative, precum şi de una de intervenţie. E vorba de batalionul cu destinaţie specială Delta, constituit la 31 martie 1992 şi aflat iniţial, în rezerva Comandamentului Suprem al Forţelor Armate ale r.m.n.

telui (Igor Smirnov – n.n.) am purces la crearea organelor de securitate ale R.M.N., iar apoi şi a ministerului securităţii statului.

Noi prezentăm acum o problemă reală pentru Moldova. Aşa că, scopul vieţii mele este de a păstra acest pământ pentru Rusia.

Pe atunci aveam mare nevoie de cadre calificate. Locţiitorii mei erau profesionişti în contrainformaţii.

Primul meu locţiitor – O.[leg] Gudîmo – a

venit aici (la Tiraspol – n.n.) în august 1992 pentru câteva luni şi a rămas aici să muncească şi să trăiască”.

Din 1991, când şi-a făcut apariţia în regiunea transnistreană, şi până în 1997, Antiufeev a fost cunoscut sub numele de Vadim Şevţov, şef al securităţii transnistrene. Potrivit propriilor afirmaţii, în 1997, generalul Aleksandr Lebedi, pe atunci comandant al Armatei a 14-a ruse din Transnistria, a comis

7

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

Printre succesele cu care se mândrea Direcţia republicană de securitate, am putea menţiona anihilarea grupului Bujor al M.S.N., constituit în anii 1990-1991 şi condus de Ilie Ilaşcu. La 2 iunie 1992, Direcţia republicană de securitate, împreună cu colaboratorii afacerilor interne din oraşul Tiraspol, i-a arestat pe componenţii grupului Bujor.

Informaţii despre acest grup au primit securiştii transnistreni cu mult timp înainte de această dată, însă arestarea lui, potrivit lui Antiufeev, a fost tărăgănată din cauza numă-

o „mârşăvie”, deconspirându-i numele adevărat de Antiufeev.

Avuse nevoie de acest pseudonim pentru a se ascunde de justiţia letonă, care îl dăduse în urmărire generală. În anul 1999, a absolvit Academia serviciului de stat din Rusia de pe lângă preşedintele Federaţiei Ruse (Российская Академия государственной службы при Президенте Р.Ф.).

Potrivit declaraţiilor analistului politic Oazu

8

rului mic al colaboratorilor operativi – 5-6 persoane, în frunte cu Vl. Antiufeev.

Antiufeev mai relata că în dotarea grupului Bujor era mult explozibil (dixogen), armament de producţie sovietică şi românească, documente false, uniforme ale miliţienilor transnistreni. Grupul Bujor era „un grup foarte solid, membrii căruia au fost bine pregătiţi şi instruiţi, iar şefii lui aveau instrucţiuni şi dispoziţii precise de lichidare şi diversiune primite de la Ministerul Securităţii Naţionale” al Republicii Moldova.

Nantoi, Antiufeev „Este un agent eficient care a fost folosit pentru distrugerea structurilor statale ale Republicii Moldova, pentru teroarea psihologică şi nu numai, împotriva cetăţenilor Republicii Moldova, care se împotriveau procesului de distrugere a structurilor de stat. Prin urmare, dacă pornim de la ideea că Republica Moldova este un stat, atunci Antiufeev-Şevţov este un criminal de stat. El

La 15 septembrie 1992, Direcţia republicană de securitate a fost transformată în minister ( Ministerul Securităţii Statului al r.m.n. )– (Министерство Госсударственной Безопасности – M.G.B. al r.m.n.), cu atribuţii informative, contrainformative şi de securitate al statului. Subdiviziunile operative au fost transformate, la rândul lor, în direcţii şi secţii. Batalionul Delta a rămas în subordinele organelor de securitate, adică, a nou-creatului minister, cu misiunea declarată de luptă cu terorismul, grupele de diversiune ale inamicului şi crima organizată . Pentru merite deosebite în serviciul „republicii”, la 4 aprilie 1997, batalionul Delta a fost decorat cu ordinul de onoare. De asemenea, din dispozitivul de intervenţie mai făceau parte: garda republicană, detaşamentul mixt teritorial de salvare (Территориальный сводный спасательный отряд), batalionul M.A.I. Dnestr, apărarea

a devenit un simbol al terorii în zona de est a republicii Moldova…”.

General-maiorul Antiufeev, care are şi rangul de general al oştii căzăceşti, conduce o structură extrem de importantă – M.G.B.-ul r.m.n. – care am putea spune că este o „filială” neoficială a F.S.B.-ului rus. Oazu Nantoi spune că, Antiufeev profitând de slăbiciunea, incompetenţa, coruperea şi prezenţa coloanei a 5-a în structurile de stat ale Republicii Moldova, este destul de bine informat despre ceea ce se întâmplă în Republica Moldova. Are şi o influenţă mai specifică asupra unei bune părţi a clasei politice de la Chişinău, deoarece dosarele colaboratorilor fostului K.G.B. al

populară (народное ополчение) şi căzăcimea. În funcţia de ministru al securităţii statului, prin „decret prezidenţial”, semnat de Igor Smirnov, a fost numit generalmaiorul Vladimir Iurievici Antiufeev (avansat ulterior la gradul de general-locotenent de securitate). Prim-vice-miniştri erau: general-maiorul Oleg Andreevici Gudîmo (ulterior, înlocuit de colonelul Valerii Zenonovici Iunevici ) şi general-maiorul Ghennadii Petrovici Rossihin. Funcţia de vice-ministru pentru trupele de grăniceri o deţinea colonelul Leonidovici Vîrvici (înlocuit în 2007 de general-maiorul Valerii Dmitrievici Ghebos ) Domeniul contrainformaţiilor militare, din cadrul armatei r.m.n., a fost încredinţat general-locotenentului Vladimir Ivanovici Atamaniuk (primvice-ministru al apărării, şeful statului major al forţelor armate ale r.m.n., fostul şef al Secţiei politică militară şi activitate ştiinţifică militară).

R.S.S. Moldoveneşti şi a informatorilor acestuia, au fost transportate înainte de prăbuşirea Uniunii Sovietice la Tiraspol (despre sorta arhivei K.G.B.-ului de la Chişinău vom vorbi în unul din numerele viitoare ale revistei).

După cum declara Mihail Bergman, ofiţer din comandamentul Armatei a 14-a din Tiraspol, în mâinile lui Antiufeev este concentrată toată puterea reală din Transnistria.

Potrivit mai multor voci, Vladimir Antiufeev ar fi conducătorul real al r.m.n. El este cel care îi poate da ordine oricui, iar rolul lui Igor Smirnov este de a semna documentele puse pe masa lui. Anume Antiufeev ar fi şeful „desantului” trimis în

misiune la Tiraspol. Nu în zadar, rolul instituţiei pe care o conduce era şi este de cea mai mare importanţă pentru regimul tiraspolean.

Putem vorbi chiar despre o „dictatură a M.G.B.-ului” transnistrean. Aceasta reiese clar din Hotărârea consiliului de apărare al r.m.n., aprobată la 27 februarie 2003, în contextul tensionării relaţiilor dintre Chişinău şi Tiraspol (în urma declarării de către autorităţile de la Chişinău a intenţiei ferme de a reintegra cele două maluri ale Nistrului). În textul Hotărârii au fost incluse deciziile luate în privinţa a două chestiuni discutate în şedinţa consiliului: prima, referitoare la „situaţia politico-mi-

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

Cu o zi înainte de organizarea M.G.B., la 14 septembrie 1992, prin „decret prezidenţial”, a fost constituit detaşamentul de grăniceri al r.m.n., subordonat organelor de securitate ale statului (пограничный отряд Министерства Госсударственной Безопасности – detaşamentul de grăniceri al M.G.B.).

Responsabil de activitatea grănicerilor era colonelul Alexandr Vîrvici, locţiitorul lui Vl. Antiufeev pentru trupele de grăniceri. Începând cu 14 noiembrie 1992, detaşamentul de grăniceri a trecut la paza „frontierei de stat” pe o distanţă de 851 kilometri (70% din hotarul moldo-ucrainean). Existau patru comenduiri de grăniceri, cu un număr total de peste 300 de persoane. Dintre acestea 1/3 efectuaseră anterior serviciul în trupele de grăniceri, restul fiind foşti gardişti şi luptători din detaşamentul mixt teritorial (de salvatori), precum şi cazacii regimentului litară” din regiune şi cea de-a doua, privind pregătirea „mobilizării R.M.N.”, adică de instituire a stării de război în Transnistria.

De remarcat este că, întreaga coordonare a acţiunilor s-a concentrat, nu în mâinile lui Smirnov şi nici în cele ale ministrului de interne sau al apărării, ci în ale lui Antiufeev.

Din câte se pare,

de rezervă. În total, pe „frontierele” r.m.n. erau 16 puncte de control şi trecere.

Pentru suplimentarea numărului unităţilor de grăniceri, la 1 martie 1993, în cadrul M.G.B. s-a înfiinţat un regiment aparte de rezervă de grăniceri cazaci (Отдельный резервный пограничный казачий полк).

De asemenea, în vederea sporirii efectivului unităţilor militare, I. Smirnov, prin decizia din 21 noiembrie 1992, le-a permis „cetăţenilor r.m.n.”, care îşi făceau serviciul militar obligatoriu în teritoriul Republicii Moldova, să vină în stânga Nistrului, unde să-şi continue serviciul în batalionul cu destinaţie specială Dnestr şi în alte unităţi militare ale r.m.n. La 27 noiembrie, sovietul suprem al r.m.n. a decis trecerea sub jurisdicţia r.m.n. a unor unităţi ale Armatei ex-sovietice aflate în stânga Nistrului, a unităţilor de apărare civilă şi ale M.A.I., care şi-au dat acordul în acest sens.

Antiufeev este persoana trimisă la hotarul U.E. şi N.A.T.O., responsabilă de apărarea şi promovarea intereselor Rusiei pe direcţia Sud-Vest. O dovadă ar fi titlul tezei de doctor în politologie, pe care a susţinut-o în anul 2003: Geo-strategia Rusiei pe direcţia sud-vestică în condiţiile actuale (despre geo-politica Rusiei în

Pentru paza şi protecţia „înalţilor demnitari” transnistreni a fost înfiinţat, în baza companiei a III-a a batalionului Dnestr, Serviciul de securitate de pe lângă guvernul r.m.n. La momentul înfiinţării serviciului, şef al acestuia a fost desemnat Valerii Gratov.

La 15 mai 1997, pentru activităţi deosebite, M.G.B.-ul transnistrean, în baza decretului prezidenţial al r.m.n. nr.

265, a fost decorat cu „ordinul de onoare”.

Cadrul legal al activităţii M.G.B. al r.m.n. este stabilit prin Legea cu privire la securitate, Legea cu privire la organele securităţii statului, Legea cu privire la activitatea operativă de investigare în R.M.N., Dispoziţie cu privire la paza frontierei de stat a R.M.N. După cum afirma Vl. Antiufeev, arestarea grupului Bujor şi depistarea legăturii acestuia cu M.S.N., au făcut ca ministrul Securităţii Naţionale a Republicii Moldova,

teritoriul Republicii Moldova şi nu numai).

Reieşind din cercetările lui, Moscova, cu toate presiunile Occidentului, nu a cedat deocamdată poziţiile sale strategice în regiunea transnistreană, deşi, în opinia autorului, politica Rusiei pentru promovarea intereselor sale istorice în această regiune nu a fost întotdeauna efectivă. Miza făcută pe conducerea comunistă pro-rusă de la Chişinău, în schimbul „cedării” Transnistriei Moldovei, a fost nejustificată, astfel încât, Rusia în zadar şi-a asumat la Istanbul, la summit-ul O.S.C.E. din 2004, responsabilitatea de aşi retrage prezenţa sa militară din Transnistria. Acest angajament

Anatol Plugaru (1991-1992), să dispună încetarea oricărei „activităţi teroriste” în Transnistria şi Găgăuzia.

Puţin mai târziu, anume din cauza acestui eşec, A. Plugaru a fost demis de la conducerea M.S.N., în locul lui fiind numit generalul de brigadă Vasile Calmoi (1992-1997).

Noul şef al M.S.N. a exclus desfăşurarea oricărei „activităţi teroriste” pe teritoriul transnistrean. În toamna anului 1992, în timpul primei întrevederi dintre şeful M.S.N. şi cel al M.G.B. de după conflictul armat, s-a convenit asupra următoarelor: M.S.N. încetează orice „activitate teroristă” pe teritoriul r.m.n., iar Vl. Antiufeev, la rândul său, prin organele din subordine, nu va comite nici un act de răzbunare pe teritoriul din dreapta Nistrului, îndreptat contra populaţiei civile, militarilor, etc.

era îndreptat împotriva intereselor ruseşti în regiune. „Însă – după cum consideră Antiufeev – aceste documente (semnate la Istambul – n.n.) sunt din mileniul trecut, ele sunt depăşite şi trebuiesc revizuite”. Şi autorităţile de la Chişinău l-au dat în urmărire generală pe Antiufeev, dar nu pentru crime de stat. Procuratura Generală a Republicii Moldova a început subit în 2004, urmărirea penală a ministrului securităţii autoproclamatei republici, incriminându-i punerea în libertatea a unui subaltern de-al său, acuzat de mai multe asasinate şi acţiuni subversive împotriva statului Republica Moldova. Însă, Vl. Antiufeev a ignorat acuzaţia, exprimându-şi de-a

(continuarea în numărul următor)

lungul anilor dispreţul faţă de orice guvernare a Republicii Moldova.

După susţinerea tezei de doctorat, în anul 2004 a devenit profesor la Academia de ştiinţe militare a Federaţiei Ruse.

La alegerile parlamentare din 2004 din Rusia, Vl. Antiufeev figura la nr. 4 în listele electorale ale partidului condus de Vladimir Jirinovski. În ianuarie 2007, a fost reconfirmat în funcţia de ministru al securităţii statului din r.m.n.

Decoraţii (sovietice şi transnistrene): „Pentru bărbăţie”, „Pentru serviciul Patriei în Forţele armate ale R.M.N.” de gardul III, „Pentru serviciu impecabil” de gardul III, etc.

9

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

International

Miza războiului din Afganistan:

Lichidarea talibanilor sau acapararea rezervelor de petrol? de Maria DIMINEŢ

„Către compatrioţii mei americani... voi aveţi puterea de a convinge guvernul nostru să ne aducă acasă. Vă rog, aduceţi-ne acasă, pentru că acolo sunt rădăcinile noastre, nu aici, unde ne pierdem timpul şi vieţile, ca să putem fi de folos ţării noastre. Vă rog, luaţi-ne acasă. America şi poporul american au această putere”.

Aceasta este o secvenţă dintr-Aceasta este o secvenţă dintr-un video de 28 de minute, în care un soldat american, răpit de talibani, spune că îi este frică pentru viaţa lui şi că vrea să se întoarcă acasă, să fie alături de cei dragi. Cât de abil încearcă talibanii să manipuleze opinia publică americană. Şi cât de inteligent guvernul american se străduieşte să o protejeze (încă de la 11 septembrie 2001) de impactul „negativ” al teroriştilor, a „musulmanilor necivilizaţi”, care reprezintă un pericol de moarte pentru „ creştinii occidentali civilizaţi”. Când sunt obsedate de un interes major, nimic şi nimeni nu pot opri SUA. Pentru ele este simplu şi suficient să improvizeze un duşman, pentru ca să-şi poată justifica atrocităţile: Hiroshima şi Nagasaki, Coreea de Nord, Irak, Iran, şi mai nou, Afganistan. Sintagma „În faţa agresiunii Statele Unite vor acţiona!” a devenit parte integrantă a discursurilor oficia-

10

lilor americani şi un slogan bine impregnat în creierele americanilor. Cine nu susţine acţiunile guvernului american împotriva terorismului sunt duşmani şi... punctum. Ce poţi să-i reproşezi unei superputeri, adică Statelor Unite ale Americii? Paradoxul este că în cazul în care SUA nu ar fi luptat pentru acest statut, în locul lor ar fi fost altcineva, şi ar fi acţionat la fel. Probabil că ideea „atacului preventiv”, pe larg utilizată astăzi în megalupta pentru combaterea terorismului, a fost generată

putere. Şi dacă pentru SUA omul ar însemna cu adevărat o valoare incontestabilă, acestea ar evita, chiar şi în cazuri extreme, să bombardeze civilii. Şi atunci, cu ce se deosebesc „acţiunile criminale” ale talibanilor de cele ale „occidentalilor civilizaţi”?

Talibanii sunt la ei acasă şi riposta lor este absolut justificată. Sunt acuzaţi de cultivarea şi răspândirea terorismului pe mapamond (în lipsa unor dovezi elocvente), sunt atacaţi, le sunt omorâţi camarazii şi „pârjolite satele”. Nu sunt

de temeri cauzate de considerentul: nu dominăm noi, vom fi dominaţi.

chemaţi la masa de negocieri, pentru că partea adversă nu are ce să le ofere. Ce le mai rămâne decât să se protejeze şi să răspundă inamicului cu aceeaşi monedă? Pe când SUA şi aliaţii săi au invadat un teren străin şi comit crime în numele „păcii mondiale”.

Ce este oare mai periculos pentru umanitate?

Cinismul SUA Dacă SUA întreprinde o acţiune, înseamnă că interesele sunt mari. Ele niciodată nu s-au implicat în zone lipsite de conţinut strategic. Să facem abstracţie de „periculosul regim al talibanilor”, adăpostul terorist care îl ascunde pe Bin Laden. Dacă SUA ar dori cu adevărat să pună capăt „acţiunilor criminale” (care în realitate nu sunt decât replici la acţiunile militare ale SUA şi NATO), ar face-o exact cu acea dexteritate cu care a înlăturat regimul taliban de la

Cine e vinovat de situaţia din Afganistan? În secolul XIX Afganistanul a fost un „joc geopolitic” între Marea Britanie şi Rusia. În secolul XX a constituit teatru de confruntare între URSS şi SUA, iar astăzi Afganistanul

s-a transformat într-o zonă de conflict între jihadişti şi coaliţia internaţională, în care rolul esenţial îl joacă SUA. Ocurenţele dezastruoase din Afganistan sunt o consecinţă directă a implicării, pe parcursul deceniilor, a forţelor militare externe. Toţi au fost tentaţi să stabilizeze situaţia în Afganistan - armata lui Alexandru cel Mare, forţele britanice, armata sovietică, iar acum SUA. Experienţa arată că armatele străine nu au putut ameliora starea lucrurilor.

Dimpotrivă, au generat revolte în rândurile băştinaşilor. În plus, Afganistan a avut mereu un guvern slab, de aceea armatele invadatoare au negociat cu diferiţi vecini care se amestecau în afacerile interne ale ţării. În timpul războaielor britanice şi sovietice, Arabia Saudită şi Pakistan susţineau mujahedinii (ceea ce astăzi occidentul numeşte „terorişti islamici”). Astăzi acest lucru îl face Pakistan şi Iran prin acordarea asistenţei grupurilor insurgente.

Talibanii şi terorismul – scenarii? În 1991 Henry Kissinger a exteriorizat ideea asentimentului întregii lumi în cazul unui scenariu al ameninţării externe. „Azi, America ar fi scandalizată dacă trupele ONU ar intra în Los Angeles pentru a restabili ordinea (referindu-se la protestele din 1991). Mâine – ea ne va mulţumi! Asta este cu atât mai evident dacă li s-ar spune că există o ameninţare externă (o invazie extraterestră sau de ordin terorist), fie ea reală sau doar declarată, care ar ameninţa existenţa Americii.

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

În acest fel, toate popoarele lumii ne vor ruga să le scăpăm de aceasta nenorocire. Toată lumea se teme de necunoscut.

Când le vom pune pe tapet acest scenariu, drepturile omului vor fi cedate de bunăvoie în favoarea garantării bunăstării şi a siguranţei de către Guvernul Mondial”. Talibanii şi terorismul sunt scenariile pe care SUA le-au proiectat în timpul Războiului Rece şi pe care le implementează deja de opt ani. Talibanii au fost creaţi în timpul invaziei sovietice în Afganistan. Opoziţia islamică şi-a consolidat repede poziţia şi s-a manifestat prin revolte de amploare.

Retragerea trupelor sovietice a creat condiţiile necesare pentru ca talibanii să preia puterea în Afganistan. Cine însă i-a creat şi susţinut pe talibani? Este greu de crezut că forţele sovietice nu au putut să înăbuşe grupul islamic, în stare incipientă, care periclita acţiunile strategice ale URSS în Afganistan. Cine i-a salvat din „ghearele” sovieticilor?

Preşedintele pakistanez, Asif Ali Zardari, a declarat în cadrul unei emisiuni, la postul TV NBS, că talibanii reprezintă o componentă creată de ISI (Inter-Services Intelligence) şi CIA (Central Intelligence Agency), negând acuzaţiile SUA potrivit cărora serviciile secrete ale ţării sale ar mai susţine talibanii.

Interesul SUA în Afganistan Resursele de petrol din Afganistan de mult erau tentante pentru SUA. Astfel Asia Centrală şi de Sud devine strategică pentru exploatarea petrolului şi a gazului natural, dar şi pentru implementarea activităţilor bancare şi a corporaţiilor militare. Dar cum să demarezi un asemenea proiect fără ca să fii acuzat de invazie şi agresiune? Pentru aceasta este nevoie de un motiv, care să-ţi ofere statut de victimă şi dreptul de a porni

un război. Regiunea Caspică, constituită din Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan şi Azerbaidjan, are un potenţial de petrol şi gaze naturale mai mult de 5 trilioane de dolari.

Aceste state se mărginesc cu Afganistan, astăzi regiune militarizată de SUA. Interesul a apărut după ce un raport al CIA din 1998 a scos la iveală rezervele de hidrocarburi ale zonei caspice. Pentagonul a început să caute o strategie menită să implice guvernele acestor regiuni într-o alianţă militară - „Parteneriat pentru Pace”. Aceste ţări au acceptat ca petrolul şi gazul să le fie exploatate de firme americane, gestionate de ex-liderii militari şi politici americani.

După 11 septembrie, talibanii din Afganistan au fost acuzaţi de terorism. SUA au avertizat că ţările şi organizaţiile care nu vor susţine politicile sale antiteroriste vor fi incluse pe „lista duşmanilor”. Afganistan a declarat că e dispus să coopereze, dar că şi SUA ar trebui să prezinte dovezi potrivit cărora Osama bin Laden se face vinovat de atacurile din 11 septembrie. Administraţia Bush a respins orice posibilitate de negociere şi a refuzat să demonstreze acuzaţiile. De ce SUA au adoptat o poziţie atât de rigidă? Îşi dorea cu adevărat combaterea terorismului? Sau SUA planificase deja să folosească atacul din 11 septembrie pentru a se implica „justificat” în Asia de Sud, Est şi Centrală?

De ce războiul nu funcţionează?

Politicile militare agresive urmate de SUA şi aliaţii săi nu reprezintă o soluţie bună.

Implementarea unei asemenea strategii a condus la numeroase atacuri aeriene asupra satelor, ceea ce a determinat moartea a mii de afgani inocenţi. Politicile proaste au contribuit la lansarea şi controlul corupţiei, creşterea producţiei de droguri, creşte-

rea sărăciei, a şomajului şi la cultivarea resentimentelor în rândul afganilor faţă de ţările străine. Timp de opt ani nu s-a reuşit crearea unui stat democratic, oprirea nemulţumirilor şi a violenţelor, reducerea extremismului religios. Mai mult decât atât, se pare că forţele de ordine afgane au propriile „valori” după care se conduc, terorizând populaţia

şi săvârşind crime pe care nici talibanii nu şi le permit. Potrivit Agenţiei de presă „Reuters”, afganii sunt intimidaţi şi brutalizaţi de poliţia locală.

Băieţii sunt violaţi direct pe câmp sau în bazele de poliţie.

Dat fiind acest comportament inuman, populaţia tinde să-i susţină pe talibani, deoarece ei îi tratează cu respect. Comunitatea internaţională nu observă ce se întâmplă „sub nasul ei”, în schimb ştie sigur ce fac talibanii în Pakistan şi în munţi. În ciuda situaţiei actuale, SUA nu caută alte soluţii, ba chiar au decis majorarea cheltuielilor şi a numărului de militari pentru această operaţiune.

Deşi sângeros, administraţia Obama susţine în continuare conflictul militar, considerând strategia respectivă esenţială pentru viitoarea stabilitate a ţării şi unica soluţie pentru combaterea terorismului. Pe de altă parte, experţii consideră că politicile în Afganistan trebuie să includă pacea şi implicarea populaţiei afgane în afacerile interne ale ţării şi, nu în ultimul rând, stabilirea termenului de retragere a trupelor militare străine.

America şi Europa împotriva războiului În aceşti opt ani de război, mitul despre terorism şi pericolul său asupra umanităţii a început să-şi piardă din credibilitate.

Se pare că SUA şi NATO se confruntă cu o „stare generală” de epuizare a societăţii civile, atât din SUA, cât şi din Europa. E o situaţie similară

celeia existente înainte de 2001, când poporul american nu mai credea în necesitatea hegemoniei militare a SUA şi considera absurde cheltuielile incomensurabile utilizate pentru implementarea strategiilor militare. Astfel în Marea Britanie, Franţa, Germania, Canada societatea civilă se pronunţă din ce în ce mai des împotriva războiului din Afganistan. Chiar şi în SUA, o bună parte dintre americani cred că războiul din Afganistan este o direcţie greşită. Evident, un asemenea decor nu este convenabil pentru SUA. Nu este deloc întâmplător avertismentul lui Barack Obama potrivit căruia „probabilitatea unui atac terorist poate fi mai mare la Londra decât în SUA”. O asemenea sugestie aduce mai mult a şantaj şi ameninţare.

Statele Unite vor să convingă Europa că miza acestui război „este la fel de mare pentru europeni, dacă nu chiar mai mare”. Şi dacă europenii nu se lasă convinşi? Să ne pregătim pentru un alt şoc al civilizaţiei occidentale, similar celui din 11 septembrie 2001? Cine va fi de data aceasta „atacantul”?

11

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

Din culisele istoriei

Ajutorul anglo-american de război

acordat Uniunii Sovietice

de Pavel MORARU

I

mportanţa armatei sovietice în lupta împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor ei, este incontestabilă. Însă, voit sau nu, se trece cu vederea ajutorul material pe care l-au primit sovieticii de la anglo-americani, fără de care nu se ştie ce desfăşurare ar fi avut războiul.

Despre acest substanţial ajutor ştia toată lumea. La 16 martie 1944, organele informative militare româneşti de pe front, anunţau despre Ajutorul anglo-american pentru Rusia Sovietică, relatând că Uniunea Sovietică primea în cantităţi mari mijloace auto, în special camioane, echipament şi hrană conservată. Potrivit datelor procurate, tot acest material furnizat Uniunii Sovietice sosea prin Iran în oraşul Ordjonikidze (actualmente Vladikavkaz, capitala Osetiei de Nord, Federaţia Rusă), unde exista „un fel de Centru de adunare şi de îndrumare a materialului spre front”, fiind direcţionat

12

spre oraş pe două itinerare: 1.

Calea de coastă – Mahacikala – Gudermes – Ordjonikidze; 2. Kirovobad (actualmente oraşul Gheangea, Azerbaidjan) – Tiflis (actualmente Tbilisi, capitala Gruziei) – Calea militară gruzină – Ordjonikidze.

De asemenea, şi la Krasnodar prin Iran soseau avioane, camioane, echipament (mai ales bocanci şi mantale), conserve etc. La graniţă, personalul sovietic prelua ajutorul anglo-american şi nu avea voie să discute nimic cu însoţitorii englezi sau americani, care erau consideraţi, neoficial, inamicii statului sovietic, dar de ajutorul cărora era mare nevoie.

Unul din dezertorii sovietici, cercetat de serviciile speciale româneşti, mărturisea că în vara anului 1943 a văzut cum veneau din Iran, „zeci de mii de camioane” cu diverse materiale, iar un prizonier sovietic declara că sprijinul anglo-american dat Uniunii Sovietice în acest război era

considerabil, fără acest sprijin armata sovietică nu ar fi putut întreprinde marea ofensivă de la Don la Nistru. Cu toate că era binevenit acest ajutor, în sânul populaţiei sovietice domnea îngrijorarea că, „după terminarea războiului, ruşii să nu devină robii şi muncitorii americanilor”. Se considera că avioanele şi tancurile primite de la americani vor fi plătite foarte scump, însă nu exista o altă soluţie: autorităţile sovietice au acceptat ajutorul anglo-american pentru a putea învinge în acest război. Existau destule resurse umane, în schimb resursele tehnico-materiale erau insuficiente.

Ion Pantazi, care a luptat în cadrul armatei române în Crimeea şi Caucaz împotriva armatei sovietice (fiul ministrului de Război în perioada 1942-1944), vorbind despre soldatul sovietic care era într-o „stare mizerabilă”, neavând „decât o pâine neagră-neagră, tare ca piatra, deci un fel de pesmet, cum nu mai văzuse nici un român până atunci şi o sticlă mare de vodcă”, menţiona că, din anul

1942, situaţia alimentară din armata sovietică „a început să se amelioreze sensibil, pentru că americanii au ajutat enorm Armata Roşie, trimiţând mii de tone de alimente, de furnituri de tot felul şi, bineînţeles, echipament de război. Tehnica de luptă nu era marea problemă a ruşilor, căci ei produceau o tehnică bună, problema era a alimentelor. Or, aici americanii au avut un aport decisiv. Pot să spun – continua Ion Pantazi – în deplină cunoştinţă de cauză că, fără ajutorul masiv american, în 1942 Armata Roşie ar fi capitulat”. În acest război – mai spunea Ion Pantazi – „Noi i-am găsit (pe ostaşii sovietici – n.n.) destul de bine echipaţi încă din 1941, aveau pufoaice, cizme, echipament de vară şi de iarnă, oricum erau mai bine îmbrăcaţi decât nemţii... Problema Armatei Roşii era mâncarea, aşa cum este de fapt şi astăzi... (...) ruşii aveau camioane militare, dar erau foarte proaste, nu puteau merge nici pe noroi, nici pe zăpadă. Camioanele americane erau ultramoderne,

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

Flux de ştiri Turcia supărată pe Franţa şi Germania

mergeau pe orice teren şi în orice condiţii atmosferice. Graţie acestor camioane, Armata Roşie s-a putut deplasa rapid, începând cu anul 1942, sute de kilometri numai în câteva zile, în timp ce noi (soldaţii din armata română – n.n.) eram tot la cai sau chiar şi mai rău, pe jos, fără cai... Camioanele americane – încheia Pantazi – au făcut pentru ruşi mai mult decât 10.000 de tancuri... În plus, prin aceste livrări masive, americanii au ridicat moralul bolşevicilor, care şi-au spus că acum au un aliat foarte puternic, nu mai sunt singuri”.

Uniunea Sovietică a avut parte de un ajutor cu adevărat uriaş. Transportul lui a implicat realizarea unor operaţiuni periculoase, în special pe Oceanul Atlantic, unde submarinele germane în permanenţă au atacat caravanele navale aliate, care transportau materialele necesare U.R.S.S. Numai S.U.A. a furnizat U.R.S.S. 427.284 de camioane militare („Studebaker”, „Dodge”), 50.501 geep-uri

militare („Willis”), 595 de vapoare, 3 spărgători de gheaţă, 105 submarine, 9.681 de avioane de vânătoare, 2.771 de bombardiere, 35.041 de motociclete, 1981 de locomotive, 11.155 de vagoane, 136 de tone de explozibil, 473.000.000 de proiectile de artilerie, 423.107 aparate telefonice, 3.820.906 tone de alimente (conserve, unt, ciocolată, etc.), 2.541.008 tone de petrol şi produse petroliere, 2.317.694 de tone de oţel (inclusiv de blindaj), 5.807 tone de aluminiu şi 166.699 de tone de aliaje din aluminiu, 3.700.000 de anvelope, 50.413 tone de piele, 15.010.900 de perechi de cizme de piele, 69.000.000 m2 de ţesătură din lână, etc., etc.

După încheierea războiului, foştii aliaţi sovieto-anglo-americani au revenit la confruntările ideologice. În acest context, sovieticii sporadic au mai pomenit de ajutorul anglo-american din timpul războiului şi i-au minimalizat rolul în victoria obţinută de U.R.S.S. asupra Germaniei naziste.

Ahmet Davutoglu, ministrul turc de externe, a criticat Franţa şi Germania pentru că se opun aderării Turciei la Uniunea Europeană (UE). “Vocile negative pe care le auzim din partea unor ţări din UE răspândesc neîncredere în rândul cetăţenilor noştri şi dăunează eforturilor noastre de a continua reformele”.

Ministrul turc a exemplificat progresul realizat de ţara sa în ultimii ani cu câteva dintre reformele “la care nici nu se gândea”, printre care libertatea religioasă sau de expresie, abolirea pedepsei cu moartea sau emisiunile de radio în limba kurdă. Dintre ţările membre UE, Suedia este cel mai fervent susţinător al aderării Turciei, în timp ce Franţa şi Germania se opun includerii ei în rândul membrilor Uniunii şi pledează pentru “un parteneriat privilegiat”. Negocierile Turciei au fost demarate în 2005 şi nu au fost finalizate nici până în prezent.

sursa: www.evz.ro

Olanda atacă România şi Bulgaria Olanda pledează pentru sistarea fondurilor europene pentru Romania şi Bulgaria, în cazul în care nu remediază problema corupţiei din justiţie. Olanda a fost una dintre ţările care au cerut ca Mecanismul de cooperare şi verificare aplicat României şi Bulgariei să rămână în vigoare. Mai mult, ea a susţinut recent ca România să fie sancţionată financiar, prin suspendarea fondurilor europene, dacă raportul de anul acesta pe Justiţie nu constată progrese suficiente. De menţionat că, în septembrie, Comisia Europeană va prezenta un raport privind administrarea fondurilor în cele două ţări. Unele au fost deja sistate în Bulgaria, iar executivul olandez intenţionează să ceară noi sancţiuni pentru ambele state dacă situaţia nu se va schimba.

Tot Olanda, alături de alte state, a impus Mecanismul de Cooperare şi Verificare ca o precondiţie pentru aderarea României şi Bulgariei la UE şi consideră că trebuie să fie păstrat si în continuare.

sursa: http://www.9am.ro

13

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

Interviu

”Nu mai este vorba de a apăra un anumit proiect geopolitic, )

ci de a apara pur si, simplu OMUL” Călin MIHĂESCU, editor şi iniţiator al Mişcării Eurasia în România

Octavian RACU: Unde se află în prezent, din punct de vedere geopolitic, România. A reuşit să-şi găsească propria sa identitate?

Călin MIHĂESCU: În momentul de faţă, România se află în aşa-numita “Noua Europă”, adică un pion pe graniţa atlantismului cu Rusia, sacrificabil, dispensabil. Cred ca este o postură periculoasă. Suntem o ţară care aproape nu mai are o politică externă independentă, aşa că acum ne aflăm acolo unde dictează stăpânii.

O.R: Oare nu este aceasta soarta tuturor naţiunilor mici?

C.M.: Nu suntem o naţiune mică. Suntem aproape 30 de milioane de români în zona vechiului areal tracic. Acest lucru ne face implicit centrul de greutate al unei zone mai largi decât graniţele României. Suntem urmaşii Romei şi urmaşii celui mai numeros popor după indieni din antichitate, tracii.

Suntem o naţiune mijlocie, nu mică, iar specificul geografic, demografia, cultura, bogăţiile naturale ale României pot uşor să ne pună în situaţia de a fi lider regional în toata zona Sud-Estului european. Depinde doar de noi dacă ne comportam ca o naţiune mica sau ca o naţiune cu o misiune cel puţin regională. Însă rolul geopolitic pe care îl avem acum, de

14

graniţă a atlantismului, ne taie şansele de a juca un rol important. Fiind pe graniţă, este prea importantă poziţia noastră ca să fim lăsaţi să ne administrăm singuri. Un exemplu este regimul Ceauşescu: deşi eram în lagărul socialist, condus de Uniunea Sovietică, gradul nostru de independenţă în politica externă era incomparabil mai mare decât acum; deşi eram într-un conflict surd cu Rusia datorită valenţelor noastre de independenţă, totuşi la nivel fundamental, regimul Ceauşescu era foarte ”eurasianist”, chiar mai ”eurasianist” decât Uniunea Sovietică a perioadei Gorbaciov. Cred că nu ocupaţia din anii `50 este definitorie pentru relaţia noastră cu Rusia, fiindcă survenea după un război. Cred că este mai semnificativă pentru relaţiile noastre cu Rusia perioada de după plecarea trupelor sovietice, în special regimul Ceauşescu.

Ne arată că dincolo de toate tensiunile, relaţia noastră cu Rusia este infinit mai nuanţată, mai familiară şi mai permisivă decât statutul inflexibil de ţară bananieră populată de ”untermenschen” care ne este alocat în lumea unui Occident prea grăbit să ne cunoască atent.

Nu discut statutul, libertăţile şi confortul individului în regimul Ceauşescu, dar nu pot să nu observ că în calitate de stat, Romania mai degrabă şi-a permis să joace un rol de naţiune mare într-o alianţă cu Rusia atunci decât în alianţa cu Occidentul acum.

O.R: Totuşi, a fi putere regională nu înseamnă ignorarea intereselor marilor puteri C.M.: Evident că numai în cadrul unui echilibru, al unui mecanism agreat de marile puteri ne putem manifesta pe măsura potenţialului. Însă nu cred că putem face acest lucru în cadrul proiectului “Noua Europă”, fiindcă proiectul “Noii Europe” este eminamente antirusesc si ne pune pe o graniţă tensionată, artificială şi periculoasă, care ne obligă la statutul de „colonie de război”.

O.R: Românii privesc şi în prezent Rusia ca un stat inamic, dar şi poziţia Rusiei faţă de România nu este întotdeauna clară.

E posibilă în aceste condiţii o apropiere a României de Rusia?

C.M.: Românii nu privesc Rusia ca pe un stat inamic.

Fiind un proiect anti-rusesc, prezenţa în “Noua Europă” proamericană ne pune în imposibilitatea de a ne raporta la Rusia într-un mod firesc. Şi nu numai cu Rusia ne pune într-o situaţie dificilă acest proiect geopolitic, ci şi cu ţările “vechii Europe”, care au trecut peste mentalitatea Războiului Rece în privinţa relaţiilor cu Rusia. A vedea în Rusia un inamic în mod aprioric este foarte păgubos pentru noi.

Cred ca viziunea Rusiei ca inamic nu este foarte generalizată,

realizat de Octavian RACU

dar când este are două cauze: în primul rând bagajul istoric, iar în al doilea rând propagandă anti-rusă la care suntem evident supuşi, fiind în zona de graniţă.

Dar cu toate că propaganda anti-rusă a fost foarte agresivă, cred că poporul român nu este atât de anti-rus, pe cât este clasa politică. Trebuie să înţelegem şi noi şi Rusia că s-au schimbat mult condiţiile din secolele trecute. Astăzi este o adevărată agresiune globală împotriva valorilor conservatoare, de care românii sunt organic ataşaţi, iar această agresiune culturală împotriva valorilor tradiţionale este un pericol major, la care este la fel de expusă şi Rusia ca şi România. Tocmai din acest motiv trebuie să lăsăm deoparte vechile conflicte şi să căutăm modalităţi de colaborare. În câteva decenii riscăm să avem o Românie fără români, o Românie fără cultură şi identitate românească. Asta nu priveşte doar România. Este o ameninţare globală, care îi ameninţă în aceeaşi măsură şi pe americani, şi pe francezi, şi pe germani, şi pe ruşi. Dacă conştientizăm această ameninţare la adevărata ei proporţie, diferendele istorice cu nişte vecini ne apar minore. În umbra acestei ameninţări, putem reevalua diferendele noastre cu Rusia, putem porni un proces de reconciliere istorică. Cheia soluţionării conflictului istoric cu Rusia este Basarabia. Dacă reîntregirea ţării va fi făcută cu sprijinul Rusiei, cred că acest lucru va anula anti-rusismul rezultat din propagandă. Cred ca

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

este în interesul Rusiei să aibă în vecinătate o Românie puternica, reîntregită şi prietenoasă.

Fiindcă România în mod fundamental nu este ruso-fobă.

O.R: Cum rămâne totuşi Transnistria şi spaţiul până la Bug locuit de români de existenţa cărora statul român se face că nu ştie?

C.M.: Românii au întipărită în minte harta României Mari de la 1918. În general omul simplu de pe stradă în România nu percepe Transnistria ca fiind atât de “a noastră” precum Moldova de dincoace de Nistru.

O.R: Şi totuşi, este a noastră…

C.M.: Gradul la care percepe românul simplu harta României Mari este determinant şi pentru felul cum percep politicienii. Am observat că sunt multe erori de percepţie în rândurile populaţiei şi în rândurile elitelor conducătoare, atât în România, cât şi în Republica Moldova cât şi în Rusia. Orice discuţie despre comunităţile româneşti din afara graniţelor este tratată cu o mare doza de suspiciune de vecinii noştri, din Transnistria până în nordul Greciei. În primul rând este necesar să se înţeleagă că mai mult decât comunităţile româneşti răspândite în afara României, există un foarte serios aport de sânge traco-roman la toate popoarele care ne înconjoară. O simplă privire pe o harta a haplogrupurilor din Europa ne lămureşte.

Genetica nu minte. Daca vom înţelege cât suntem de înrudiţi, vom pune bazele rezolvării tuturor conflictelor etnice. Atât politicienii şi publicul român cât şi politicienii şi publicul rus trebuie să cunoască istoria zonelor de confluenţă. Trebuie trecut peste clişeele propagandistice, indiferent că au fost anti-ruseşti sau anti-româneşti.

O.R: De ce aţi ales să publicaţi anume lucrarea lui Alexandr Dughin “Bazele geopoliticii”. Ce noutate ar putea aduce el în dezbaterile academice din România?

C.M.: Mai întâi e vorba de receptarea generală a Rusiei în România şi a României în Rusia. În România, Rusia a fost foarte slab şi aproape exclusiv negativ receptată în ultimii 20 de ani. Deşi suntem vecini şi am fi obligaţi la o cunoaştere reciproca mai bună, indiferent de poziţiile geopolitice pe care ne aflăm. Atât clasa politică românească cât şi oamenii de rând judecă Rusia în funcţie de câteva clişee destul de sărace.

La fel cred că e situaţia şi în Rusia. Înainte de orice iniţiative politice majore cred ca este bine ca să existe o oglindire reciprocă a ideilor care frământă societatea românească şi cea rusă. Aşa cum receptăm dezbaterile din Occident, trebuie să fim preocupaţi şi de cele din spaţiul post-sovietic, să trecem dincolo de clişee. De la ideea asta am ajuns la ideea de a publică şi în România operele lui Dughin. Este un geopolitician şi un gânditor strălucit, tradus în toate limbile de circulaţie. Este un gânditor poate mai pătrunzător decât alţii din Occident care sunt mult mai cunoscuţi în România. Este păcat pentru cultura politică a românilor să nu fie receptat. Acesta este un argument general, dar există şi un argument mai specific: este un bun cunoscător al istoriei, culturii şi realităţilor româneşti şi este unul dintre oamenii de statură academică din Rusia care are o atitudine binevoitoare faţă de România, care depăşeşte clişeele despre noi (aşa cum la noi Rusia este judecată în funcţie de clişee, aşa şi în Rusia România este judecată destul de sumar adesea). Din câte am

cunoscut până acum, domnul Dughin este favorabil reîntregirii României.

O.R: Ştiu că în mediul academic din România Dughin este destul de cunoscut, în lucrările profesorului Ilie Bădescu de exemplu, de ce până acum nu s-a reuşit publicarea unei lucrări a domniei sale?

C.M.: Din păcate este greşită impresia că Dughin şi ideile eurasianiste sunt cunoscute în România. Sunt câţiva profesori universitari, câţiva jurnalişti şi poate câţiva generali care cunosc opera lui, dar nu a ajuns să fie cunoscut în cadrul mai larg al intelectualităţii române, al jurnaliştilor, al studenţilor la specializări legate de istorie, ştiinţe politice etc. Acest lucru se datorează în general unei anumite “ocultări” la care este supusă imaginea Rusiei în România şi în cazul lui Dughin, în special, această necunoaştere se datorează faptului că încă nu este publicat în limba română.

Eu consider că orice iniţiativă de dialog (geo)politic trebuie precedată mai întâi de un dialog şi o cunoaştere reciprocă la nivelul intelectualităţii, la nivelul mediului academic şi universitar.

O.R: Este straniu că nici unul din părinţii eurasianismului, Lev Gumilev, nu este cunoscut în România C.M.: Nu numai Dughin, dar nimeni din curentul de gândire eurasianist nu cred să fi fost publicat în România. Nu numai eurasianiştii, dar nici alţi geopoliticieni şi analişti ruşi nu sunt publicaţi/ cunoscuţi în România. Acelaşi lucru cred ca este valabil şi despre România în Rusia: şi la Moscova cred că ar trebui pu-

blicate operele unor ideologi, gânditori politici, istorici din România.

Numai după o cunoaştere reciprocă temeinică a frământărilor ideologice şi a istoriei, oamenii politici se pot aşeza la masa dialogului. Este greu de stabilit un dialog dacă România este receptată prin prisma propagandei sovietice interbelice iar Rusia este receptată prin prisma ocupaţiei din anii `50. Trebuie să depăşim această fază, cunoscând foarte bine istoria.

Avem trei fundamente solide pe care se poate construi o viziune nouă: primul este recunoaşterea faptului că aparţinem aceleiaşi civilizaţii ortodoxe, bizantine. Al doilea ar fi reprezentat de ameninţările actuale la adresa culturii noastre tradiţionale, venite din partea ultra-liberalismului extremist promovat astăzi de cercurile de putere din occident; aceste ameninţări se adresează în aceeaşi măsură României cât şi Rusiei, cât şi altor popoare mai înclinate spre conservatorism din lumea întreagă. Al treilea fundament pentru o viziune mai prietenoasă despre Rusia cred că stă în recunoaşterea incontestabilă a valorii culturii ruse în societatea românească. Nu greşesc spunând că în România literatura şi muzica clasică rusă sunt mai temeinic cunoscute decât în Occident; până şi cei mai convinşi rusofobi din România cunosc bine cultura rusă şi o admiră la superlativ (doar la capitolul politică şi istorie trebuie să mai insistăm). Acum, ar fi bine ca şi cultura şi politica românească să fie cât mai bine cunoscută de către românofobii din Rusia, plus istoria, plus frământările noastre ideologice. Poate ne-ar privi şi ei cu alţi ochi. Tocmai asta vreau să determin prin publicarea cărţilor lui Dughin: cunoaştere reciprocă, dialog, dezbatere.

15

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

O.R: La ce reacţii te aştepţi de la publicul românesc?

C.M.: Trebuie sa mai accentuăm un lucru dacă vorbim de reacţii: să nu pornim de la ideea că publicul din România este rusofob. Românii cunosc bine cultura clasica rusă şi se recunosc uşor cu anumite particularităţi psihologice specifice Răsăritului, comune şi la ruşi şi la români. În asemenea condiţii, rusofobia nu poate fi considerată nicidecum un fenomen adânc înrădăcinat. Avem doar nişte probleme de dialog.

Manifestăm poate un dezinteres reciproc, o lehamite peste care se poate aşeza uşor un văl de agitaţie propagandistică artificială. Românii nu sunt rusofobi.

Sunt convins că dacă s-ar fi făcut în 1990 un sondaj de opinie, majoritatea covârşitoare a românilor ar fi fost mai degrabă anti-occidentali, atunci când Ion Iliescu a fost votat

de 80% dintre alegători. Ei au perceput atunci Occidentul ca pe un agresor. Românii au intuit atunci puterea dizolvantă a liberalismului promovat de Occident, totalitarismul şi intoleranţa viziunii ultra-liberale “atlantiste” şi l-au refuzat instinctiv pe principiul că “Şi cum vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier”... e o dezbatere mult mai veche la noi. Şi rezistenţa aceasta a fost confirmată încă odată în timpul bombardării Serbiei în 1999... Apoi a urmat doar lehamitea şi abandonul oricărei rezistenţe...

O.R: Crezi că o orientare pro-rusă ar reprezenta o opţiune mai bună pentru România?

C.M.: Cred că în primul rând Rusia trebuie să îşi asume rolul la scară mondială de garant al valorilor conservatoare, la modul la care Statele Unite îşi asumă rolul

de apărător al valorilor ultra-liberale. Cred că Rusia trebuie să îşi asume şi o opoziţie ideologică, nu numai geopolitică. De fapt, dacă îşi va asuma o opoziţie geopolitică, automat va ajunge şi la opoziţia ideologică tot mai făţişă, iar poziţia ideologică de pe care se va opune atlantismului nu poate fi alta decât cea conservatoare. Abia atunci va reprezenta un factor de echilibru pe scena globală şi va atrage simpatia nu numai a românilor, dar şi a sute de milioane de americani, francezi, germani, suedezi, italieni, spanioli etc. care nu se simt reprezentaţi de valorile individualismului dizolvant, care resimt dureros ultra-liberalismul extremist, de factura stângistă, care este propagat de elitele Occidentului. În raport cu valorile ultra-liberale (liberale mai ales în sens moral, nu neapărat economic), desigur ca majoritatea romanilor vor vedea un punct de sprijin intr-o Rusie conservatoare.

Faptul ca se scot icoanele din şcoli, faptul ca minorităţile de orice fel capătă un statut de caste privilegiate, faptul ca s-au înfiinţat adevărate “poliţii ale gândirii” gen Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care pedepsesc discursul liber şi exprimarea opiniei. Faptul că se instituie legi care zdrobesc sacralitatea şi intimitatea familiei şi multe alte asemenea abuzuri ale ultra-liberalismului atlantist, cu siguranţă vor face mulţi români să privească Rusia şi calea ei de dezvoltare politică cu ochi buni. Dar cu o condiţie: Rusia să îşi asume cât mai curajos rolul de critic dur al monstruozităţilor “corectitudinii politice”, să iasă la atac ideologic, nu să stea mereu în defensivă, certată ca un şcolar fiindcă nu şi-a făcut temele de ”democraţie” ultraliberală.

Deja la acest nivel nu mai este vorba de a apăra un anumit proiect geopolitic, ci de a apăra pur şi simplu OMUL.

Istoria

Întemeierea Ţării Modovei

T

otul în lume are o istorie a sa, un trecut, care-i confirmă existenţa. Astfel, istoria ne demonstrează, că o ţară, un popor, un neam prezintă o geneză, o evoluţie în existenţa lor. Astăzi suntem în pragul de comemorare a celor 650 de ani da la constituirea Ţării Moldovei, care a însemnat un act de afirmare internaţională, de emancipare de sub dominaţiile străine.

16

de la legenda la realitate )

de Jana DOLOŞCAN

Dar ce legătură are această idee cu formarea statului Ţara Moldovei?

Interdependenţa constă în faptul, că procesul evoluţiei politice la Est de Carpaţi este învăluit de necunoscut. Procesele politice trebuie urmărite în complexitatea lor, iar factorii politici interni influenţaţi, nemijlocit, de factorii politici externi şi ajutaţi de conjunctura economică internaţională vor contribui la formarea celui de-al doilea stat românesc independent la Est de Carpaţi.

Menţionăm faptul că aceste procese politice au urmat o linie ascendentă, ceea ce va contribui la evoluţia formaţi-

unilor politice mai mici spre forme politice mai mari. Deşi avem puţine ştiri despre formaţiunile prestatale la Est de Carpaţi totuşi există cîteva indicii care ar indica existenţa în Moldova a aceloraşi procese şi fenomene politice derulate în acest spaţiu precum şi din alte zone.

Pe fundamentul unei situaţii politice complicate, în care românii din teritoriile est-carpatice, încearcă o emancipare politică împotriva celor două mari puteri, care-şi disputau influienţa asupra spaţiului carpato-dunărean: Hoarda de Aur şi Regatul Ungar, se constitue cel de-al doilea stat

românesc-Ţara Moldovei.

Evoluţia acesteia poate fi urmărită prin intermediul a două etape: prima etapă se caracterizează prin formarea mărcii de apărare a hotarelor răsăritene în urma luptelor cu tătarii Hoardei de Aur, desfăşurate în anii 1345,1351,1352,1354, iar cea de a doua etapă exprimă formarea propriu-zisă a Ţării Moldovei, care îşi capătă independenţa, consolidînduşi poziţia pe plan extern sub conducerea lui Bogdan I. Procesul de constituire a altui stat românesc, la răsarit de Carpaţi, a Ţării Moldovei, s-a început aproximativ în acelaş timp cînd s-a format

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

Ţara Romnânească, însă spre deosebire de evenimentele din Transilvania şi Muntenia, întemeierea Ţării Moldovei este reflectată foarte sărac în izvoarele medievale. Sunt prezentate două versiuni cronicăreşti, două diplome a regelui maghiar Ludovic de Anjou şi fragmente de alte documente, care se referă foarte puţin la aceste evenimente.

Lipsa unei baze documentare a făcut ca timp îndelungat în istoriografie să domine versiunea cronicărească privind formarea Moldovei, considerată fiind ca un produs al unui “descălicat,,. În fond, legendele vorbesc despre un dublu descălecat a lui Dragoş mai întâi, apoi a lui Bogdan. Conform cîtorva cronici străine, cum ar fi Cronica Ungurilor a lui Ioan de Tîrnave, se relatează o versiune, eroul căreia era Bogdan, voievodul românilor din Maramureş. Acesta a trecut, la Est de Carpati, clandestin, teritoriul vasal coroanei maghiare, teritoriu slab populat din cauza vecinătăţii tătarilor. Mai tîrziu, după cum scrie Cronica Ungurească numărul românilor a sporit şi astfel a apărut statalitatea pe acest teritoriu, adică Ţara Moldovei. În comparaţie cu cronicarii moldoveni care au afirmat că primul voievod al Moldovei a fost Dragoş, cronicarii maghiari, în postura de prim domnitor al ţării, l-au pus pe Bogdan.

Cronografia moldovenească îl prezintă şi pe fostul voievod al Maramureşului, Bogdan, trecut în Moldova şi devenit voievod al Moldovei, dar nu primul precum scriu Cronicile Ungureşti. Cronicarii moldoveni l-au plasat pe Bogdan pe locul al treilea după Dragoş şi Sas. Iar diploma regelui Ludovic I, din 2 februarie 1365, mai numeşte până la Bogdan, încă un voievod, Balc, fiul lui Sas. Voievodatul moldovenesc există cu mult înaintea venirii lui Bogdan, chiar pînă la 1359, indicat de

către cronicari drept începutul Ţării Moldovei.

O importanţă mare în întemeierea Ţării Moldovei au avut-o, cu desăvârşire, planurile regalităţii maghiare de la mijlocul sec. XIV, de a cuprinde teritoriile de la Est de Carpaţi în cadrul Regatului Ungar, care a şi determinat cristalizarea unui lung proces de dezvoltare a societăţii feudale est-carpatice.

Pentru tradiţie se pune accent pe evenimentul personificat, care cuprinde o întreagă desfăşurare istorică într-un act, descălecatul, şi în persoana descălecătorului.

Pe fundalul acestor evenimente vom încerca sa reconstituim tabloul procesului de consolidare a nucleului statal al Ţării Moldova pornind de la legendă spre realitate.

Cu toţii vă aduceţi aminte despre legenda privind întemeierea Ţării Moldovei, consemnată de cronicarii medievali, conform căreia Dragoş a venit din Ţara Maramureşului în timpul vânătorii unui bour la Est de Carpaţi, unde a descoperit pămînturi frumoase şi mănoase, dar lipsite de locuitori. Aici Dragoş a “descălicat” Moldova cu o populaţie adusă din Maramureş. Ca argument, deseori, se folosea stema Moldovei pe care era reprezentat un cap de bour, deşi nu îşi găşete fundamente în realităţile istorice.Pornind de la teoria continuităţii, aceste pămînturi mereu au fost locuite, iar în sînul acestui spaţiu a decurs un proces de

consolidare, avînd un caracter lăuntric, care s-a desfăşurat similar şi în alte teritorii româneşti, în direcţia unificării şi emancipării lor politice. O altă împrejurare îl înfăţisează pe Bogdan I sau Bogdan din Cuhea, voievod maramureşan, ca fiind cel care a desăvîrşit procesul de consolidare a statalităţii acestui teritoriu.

Voievodul Bogdan mai este desemnat, în cronicile medievale, ca cel ce a generat o răscoală antimaghiară. Înainte de 1345 luase proporţii rezistenţa majorităţii populaţiei româneşti din Maramureş, împotriva unei părţi din propria-i nobilime şi a reprezentanţilor coroanei maghiare, care se străduiau să impună o ”noua ordine” în confesiunea romano-catolică, conducătorul tuturor nemulţumirilor a fost Bogdan din Cuhea, în rezultatul căreia la 21 iulie 1342, regele Ludovic I i-a retras titlul de voievod declarîndul ,,infidel notoriu”. Din cauza unei intervenţii armate regale, Bogdan şi sprijiinitorii săi au trebuit să se retragă în Moldova, poate cu intenţia de a reveni în Maramureş.

Pînă în 1349, nu avem ştiri despre Bogdan care probabil se instalase în partea de Nord a ţării de unde a început să se apropie de ,,marca de hotar”, comndusă de un căpitan regal ca Dragoş sau Balc. Este posibil ca o perioadă de timp Bogdan să fi realizat chiar o uniune moldo-maramureşeană pentru care a luptat, iar mai tîrziu sunt amintite

că au pătruns în Maramureş ,,invasores de Mulwa”.

Bogdan I a avut posibilitatea să organizeze o forţă militară redutabilă, cu ajutorul căreia a dominat viaţa politică locală şi a pus bazele viitorului stat independent a Moldovei. Forţele expediţionare, trimise de Ludovic I la Est de Carpaţi, nu au înregistrat succes. După o serie de lupte şi tratative duse cu şefii formaţiunilor politice din Moldova, Bogdan I devine conducatorul forţelor locale de rezistenţă. Odată cu confiscarea domeniului său, incendierea bisericii şi a curţii din Cuhea, Bogdan se instalează definitiv în Moldova, prin acţiunile sale din Maramureş, de fapt, a urmărit apărarea autonomiei locale, element de dispută între el -angajat în Moldova şi regele Ludovic I, care dorea să anexeze şi teritoriul de la Est de Carpaţi.

Restaurarea noului stat în forma dorită de Ludovic I nu s-a produs, rămânînd doar o încercare neizbutită. Voievodul infidel a devenit conducătorul teritoriului de la Est de Carpaţi, iar cel care a condus expediţia regală în Moldova a fost răsplătit cu domenii în Maramureş.

Victoria lui Bogdan I a marcat nu numai eliberarea teritoriului de la Est de Carpaţi de sub controlul forţelor maghiare, ci şi întemeierea statului independent a Moldovei şi a recunoaşterii sale ca singur conducător şi domn. Începînd cu anul 1359, Moldova a obţinut o situaţie similară cu cea din Ţara Românească, după victoria din 1330 a lui Basarab I. Cert rămîne că pe data de 2 februarie 1365 regele Ungariei, Ludovic I, este nevoit să recunoască că Ţara Moldovei nu mai era stăpînită de el şi devenise independentă. Dobîndirea independenţei i-a pemis Voievodatului Moldovei să devină principalul centru unificator care a înglobat în componenţa sa şi alte ,,vlahii” din spaţiul dintre rîurile Moldova şi Siret.

17

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

idei alternative

Sociologia conservatorismului.

Patru modele ale conservatorismului )

o alta abordare a fenomenului politic de Octavian RACU

Î

n cadrul unei conferinţe ştiinţifice de la facultatea de sociologie a Universităţii de Stat din Moscova, cunoscutul filosof şi sociolog rus Alexandr Dughin a prezintat o perspectivă relativ nouă asupra conservatorismului, un aspect mai mult sociologic, zice dumnealui, decât politologic. În pledoariea sa, acesta specifică, mai întâi de toate, faptul că nu există o definiţie reală a conservatorismului. Mai exact, “definiţia nu există pentru că cineva nu s-ar fi gândit la ea, ci pentru că existenţa acesteia este imposibilă”, spune Dughin.

Toate încercările de a oferi o delimitare clară a conservatorismului a fost împiedicate de faptul că în interiorul acestuia se întâlnesc concepte şi idei foarte diverse şi opuse. Ştiinţa politică este cea care a descris pe larg aceste intersecţii.

Totuşi, numărul lucrărilor care ating aspecte filosofice, psihologice şi sociologice a fenomenului conservatorismului ca fenomen, rămâne

18

peste un anumit timp, în următoarea etapă istorică, acest curent va apăra alte valori.

Dacă comparăm societatea Rusiei kievene şi societatea Rusiei petrogradiene, sau cea din perioada sovietică, vom observa că există conservatori în toate aceste perioade de timp, însă fiecare din acestea susţine puncte de vedere diferite. Este destul de complicat a determina ce au în comun toate aceste poziţii, mai ales dacă analiza noastră porneşte de la o axă temporală.

“

Atunci când s-a declarat „moartea ideologiilor”, de fapt a avut loc înlocuirea tuturor ideologiilor cu ideologia liberală, cu o paradigmă liberală, aceasta rămânând a fi o ideologie dominantă a societăţii noastre.

“

Conservatorismul nu este o ideologie

a fi destul de neînsemnate.

Cel mai interesant aspect al acestuia îl reprezintă cel social-filosofic, pentru că odată ce vom începe să percepem această latură a curentului, vom înţelege de ce în interiorul lui se întâlnesc elemente contradictorii.

De la bun început ar trebui să precizăm: conservatorismului nu reprezintă o ideologie politică.

Este foarte important să reţinem faptul că în pofida existenţei unui curent conser-

vator, nu există o ideologie politică, respectiv o teorie politică conservatoare. Dacă putem accepta existenţa unei teorii politice a socialismului, a comunismului sau a liberalismului, totuşi nu putem accepta existenţa unei teorii generale a conservatorismului. Acest lucru se datorează faptului că “conservatorismul nu are un caracter universal”, spune Dughin. În fiecare societate, într-o anumită perioadă a istoriei, conservatorismul reprezintă un complex de idei, viziuni şi o axă de valori absolut deosebită. Dacă într-o anumită societate, dintr-o anumită perioadă de timp, conservatismul va proteja anumite valori,

Analizând societăţi diferite, cu sisteme de valori diferite, observăm că în aceeaşi perioadă de timp, în societăţi diferite (cum ar fi societatea creştină şi islamică) conţinutul conservatorismului va fi foarte diferit. Din acest considerent, încercarea de a reduce curentele conservatoare la o teorie generală este imposibilă, pentru că în acest caz ar trebui să revizium toate sistemele de idei şi valori. Acest lucru este foarte importan de reţinut, pentru că conservatorismul are nevoie de o contextualizare temporară şi spaţială clară. Conţinutul conservatorismului depinde în totalitate de un anumit context, istoric sau naţional.

Un alt model de conservatorism, ca model absolut, care ar putea fi studiat în calitate de teorie politică, nu există şi nici nu poate exista.

Acest lucru trebuie de reţinut, pentru că ceea ce noi numim „contextualizare”, postmoderniştii numesc „deconstrucţie”, în sensul analizării unui concept în dependenţă de sistemul de idei, de un mediu naţional, politic, social, cultural, istoric, în care acest sistem s-a născut.

Anume în cadrul sociologiei, conservatorismul ar putea să dobândească propria dimensiune profundă, nicidecum în politologie, unde totul se limitează la o simplă enumerare a viziunilor.

Unicitatea oricărui model conservator poate fi demonstrată prin faptul că există o delimitare foarte clară între ansamblul gigantic de viziuni conservatoare şi ceea ce nu reprezintă ideea conservatoare. Aici şi apare o definiţie clară, care totuşi nu vine în contradicţie cu ceea ce s-a spus mai devreme.

Definim conservatorismul prin inamicii săi Dacă nu suntem în stare să definim esenţa conservatorismului, putem totuşi delimita foarte clar ceea ce este conservatorism de ceea ce nu este conservatorism.

Aici apare o definire foarte interesantă, care urmează

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

Alexandr Dughin liderul Mişcării Eurasianiste din Rusia modelul lui Carl Schmitt: „aliat-duşman”. În mod sigur, „aliatul” său nu poate fi socialismul, marxismul, şi cu atât mai mult liberalismul dogmatic. Atunci când analizăm un sistem închis al unei idei, cum ar fi cea comunistă, avem de a face, de fapt, cu o idee universală. Un model comun al evoluţiei istorice pentru toate identităţile etnice. Iată de ce comunismul poate fi privit drept un fenomen social universal. Faptul că acesta se realizează în practică diferit decât în teorie, este deja o altă problemă. Apriori, comunismul pretinde la universalitate şi poate fi analizat din acest punct de vedere.

La fel este şi liberalismul. Acesta are un sistem dogmatic de principii fixe şi clare. Atunci când s-a declarat „moartea ideologiilor”, de fapt a avut loc înlocuirea tuturor ideologiilor cu ideologia liberală, cu o paradigmă liberală, aceasta rămânând a fi o ideologie dominantă a societăţii noastre. Dughin precizează că se referă la liberalismul dogmatic, nu acel liberalism despre care ne vom vorbi ceva mai târziu.

După cum am spus, există un liberalism dogmatic care are un set de idei fixe. Acestea provin din acelaş model iluminist din care provine comunismul şi socialismul, în sensul evoluţiei unidirecţionale a societăţii uman: omenirea porneşte de la diversitate şi

evoluează spre omogenitate globală, trecând prin aceleaşi etape ale evoluţiei, devenind tot mai puţin legate de rădăcinile sale. Aceasta este aşa-numita „teorie a progresului”.

A se observa, iniţial spuneam că este imposibilă o definiţie clară a conservatorismului. Însă această imposibilitate a definirii teoriei conservatismului, ne descoperă conţinutul său pozitiv. O definiţie generală este imposibilă deoarece conservatismul a fost întotdeauna pluralist, spre deosebire de alte sisteme universaliste. Pluralismul nu poate fi privit ca un defect al acestei viziuni. Unul din principiile generale ale conservatismului este păstrarea diversităţii, el califică pozitiv diversitatea, volirificând ceea ce este băştinaş, local, deosebit de ceea ce este străin.

Cât nu ar încerca conservatorismul să-şi universalizeze sistemul de valori în cadrul anumitor modele, aceste sisteme vor lăsa urme într-o limită temporală şi spaţială. Într-un cuvânt, pluralismul reprezintă fundamentul viziunii conservatoare asupra lumii. Conservatorismul priveşte pluralismul ca o categorie pozitivă. Anume apărarea identităţii este una din trăsăturile generale al acestui curent, în opoziţie faţă de celelalte ideologii alternative: comuniste şi liberale, care recunosc această realitate, dar îşi propun lichidarea ei.

Atitudinea etică a conservatorului faţă de diversitate este rezolvată diferit. În cadrul ideologiilor dogmatice universaliste, care consideră că diferenţele pot şi trebuie să fie depăşite, şi în cadrul conservatismului, care consideră diversitatea drept o valoare în sine, pentru că alcătuieşte identitatea noastră. În pofida faptului că identităţile se schimbă în timp, acestea totuşi trebuie păstrate, consideră conservatorul. Aici şi apare o definiţie filosofică primară a conservatismului, spre care ne apropiem. Ştim că funcţiile elementare a gândirii umane este diferenţierea şi integrarea. În acest fel funcţionează raţiunea umană: ea discriminează şi unifică. Tot procesul gândirii se rezumă la aceste funcţii elementare. Dintre aceste două procese ale gândirii, conservatismul pune accentul pe discriminare. Adică, identificarea propriei naturi, care este diferită de ceilalţi.

Această operaţie elementară a gândirii este considerată una esenţială pentru conştiinţa umană. Modelele, construcţiile unor proiecte integraţionaliste, care ar lichida orice contradicţii, sunt produse ai ideologiilor universaliste. În acest fel, pornind de la imposibilitatea definirii conservatismului cu ajutorul unor construcţii teoretice, am ajuns la o înţelegere a esenţei acestuia.

Pentru a deosebi conservatismul propriul zis de acel conservatism care este de cele mai dese ori utilizat în politologie, sociologul Karl Mannheim a propus următoarea tipologizare a conservatorismului: conservatism ca ideologie politică, apărută în epoca modernă (începând cu 1770), drept reacţie la evenimentele din Franţa, identificându-se cu aversiunea faţă de acele schimbările ideologice şi sociale care aveau loc în Europa, şi tradiţionalismul, pe de altă parte. Dacă conserva-

torismul este produsul secolului XVIII, tradiţionalismul este privit de Mannheim drept o tendinţă a comunităţilor de aşi păstra propriile valori şi propria identitate.

Conservatorismul despre care am vorbit anterior, poate fi calificat în esenţă drept tradiţionalism. Dacă conservatismul ca ideologie politică, este caracteristic doar Europei moderne, tradiţionalismul este caracteristic tuturor societăţilor, ca o tendinţă naturală de păstrarea valorilor tradiţionale. Conservatorismul la care se referă Dughin în întreaga sa pledoarie este de fapt identic cu tradiţionalismul.

Nu discutăm doar despre proiecte politice care s-au distanţat de liberalism în secolul XIX, dar şi de trăsătură conservatoare, care cuprinde inclusiv şi această reacţie politică.

Am putea propune o schemă care conţine patru tipuri de conservatorism în calitatea lor de predispunere, percepţie.

Nu în calitate de fenomen fundamental, ci în calitate de fenomen funcţional. Această tipologie ne va putea apropia de conceptul conservatorsmului politic şi situaţiei actuale, dar şi va demonstra posibilitatea caracterizării conservatorismul în dependenţă de o societate în care acesta există. Acest lucru devine mai important în măsura în care ne ciocnim şi cu aşa fenomen cum este societatea islamică.

Patru modele ale conservatorismului Dughin propune patru modele ai viziunilor conservatoare, care ne permit sintetizarea acestui fenomen: conservatorismul fundamental, conservatorismul liberal, conservatorismul social şi conservatorismul revoluţionar. Desigur, aceste formulări sunt recente şi reflectă fenomene care au avut loc în ultimele secole în Europa fiind aplicate nu doar asu-

19

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

pra contextelor politice şi ideologice contemporane, dar în încercările de a înţelege societatea tradiţională, a oamenilor care trăiesc în afara paradigmei moderne.

Conservatorismul fundamentalist - se deosebeşte prin ideea că trecutul este unul absolut. Trecutul este ceea ce este bine, adevărat şi frumos.

Instituţiile sociale, politice, economice sau religioase devin valoroase în măsura în care sunt mai vechi. Refuzul radical al progresului, opoziţia oricăror idei care ar susţine că prezentul este mai bun decât trecutul. Pentru un conservator fundamental, ceea ce este sovietic este mai bun decât ceea ce este contemporan, iar ceea ce este ţarist este mai bun decât sovietic. Clasicii acestei gândiri sunt Demestres, Donoso Cortes, Bares. O altă caracteristică a conservatismului este anti-socialismul şi anti-liberalismul radical.

Conservatorismul liberal – reprezentanţii lui au o viziune ceva mai diferită. Aceştia acceptă schimbarea societăţii, dar sunt impotriva schimbărilor radicale. Ziua de ieri este mai bună ca alaltaieri, iar ziua de azi, într-o oarecare masură, este mai bună decât ieri.

Totuşi, aceasta este mai bună doar în cazul în care decurge în mod firesc, încercând să adopte un compromis între trecut şi viitor. Conservatorii liberali cred că societatea are nevoie de schimbări, însă aceste schimbări trebuie efectuate treptat, pentru a nu pre-

Edmund Burke judicia organismul social şi politic. Orice scopuri nu şi-ar propune socialiştii, revoluţio-

20

narii sau democraţii, acestea nu pot scuza mijloacele.

Libertatea, spun conservatorii liberali, este mai bună decât o lipsă de libertate, dar nu cu orice preţ. Dacă este nevoie, trebuie să tolerăm şi sclavia de dragul unei evoluţii treptate. Tendinţa radicală spre instaurarea echităţii şi dreptăţii sociale este considerată de conservatorii liberali una „imorală”. Revoluţia pentru aceştia reprezintă un rău absolut. Clasici: Edmund Burke, Tocqueville, Lev Strauss etc.

Formula conservatismului se include în următoarea frază a lui Edmund Burke: „Predispunere spre păstrare, capacitate spre îmbunătăţire”.

Conservatorismul social – Logica conservatismului social este următoarea: „În trecut au existat lucruri rele şi bune”. Iar utopia pe care încearcă să o construiască conservatorii sociali este o combinaţie dintre lucrurile

Benito Mussolini bune din trecut şi visul utopic.

Poporul şi nu aristocraţia reprezintă adevărata valoare. În acest fel, conservatorismul social este unul plebeic, nu aristocratic. Este acceptată revoluţia drept cale pentru instaurarea echităţii sociale.

Deseori acest model al conservatorismului este întâlnit şi în rândurile monarhiştilor, susţinători ai ideii „monarhului luminat”, care se sprijină de masele populare impotriva aristocraţiei. În acelaşi timp, conservatorismul social este absolut antiburghez şi anticapitalist, având şi un caracter anidogmatic. În momentul în

care acesta se întâlneşte cu socialismul neconservator, reacţia sa devine una radical antisocialistă.

Oscar Spengler În categoria social-conservatismului poate fi inclus fascismul şi parţial naţionalsocialismul.

Conservatorismul revoluţionar – clasicii săi sunt: Junger, Heidegger, Spengler, Julius Evola, Rene Guenon.

Formula revoluţionar conservatorilor este ceva mai deosebită de ceilalte modele: alaltăieri era o zi perfectă, ziua de ieri era groaznică, iar prezentul este insuportabil. Ziua de mâine înseamnă fie reinstaurarea epocii de aur, fie dispariţia civilizaţiei umane. Aceştia se opun radical prezentului, şi în egală măsură capitalismului şi socialismului. Spre deosebire de conservatorii sociali, revoluţionar-conservatorii sunt orientaţi spre aristocraţie, elită şi personalitate făcând apel la antichitate şi la elemente ale inconştientului în calitate de „axa revoluţionară”. În generaral, am putea spune că pentru societatea tradiţională este caracteristic conservatorismul fundamental. Toate religiile lumii afirmă că la inceput a existat o stare paradisiacă, toate religiile vorbesc despre degradarea omului, toate religiile prezic insturarea unei epoci de aur.

“Omul care viziteată biserica absoarbe conservatorismul fundamental, acesta fiind modelul spre care îndeamnă

Biserica”, consideră Alexandr Dughin.

Conservatorii liberali sunt reformatorii societăţii tradiţionale. Conservatorismul social inspiră ideologiile răscoalelor populare, iar conservatorsmul revoluţionar s-a manifestat în societăţile tradiţionale în care s-a încercat restabilirea vechilor culte din trecut, afirmă Dughin.

Iată ce ar răspunde la această afirmaţie gânditorul român Nichifor Crainic: “Adversarii noştrii ne obiectează necontenit paseismul romantic, adică întoarcerea la trecut, refugiul în trecut şi, prin aceasta, anacronismul, inactualitatea. Să observăm că, în ceea ce priveşte, această obiecţie gratuită, întrucât noi nu căutăm refugiul în trecut şi n-am socotit trecutul ca un model pentru prezent sau pentru viitor.

Paseismul romantic presupune într-adevăr un ideal de perfecţiune în trecut, care e dat ca îndreptar şi ca model.

Un astfel de tradiţionalism nu s-ar putea naşte decât în aria unei culturi, în trecutul ei, oferă culmi de perfecţiune vrednice de dorit, în comparaţia cu prezentul acelei culturi.

Există în istoria noastră forme perfecte, în umbra cărora să ne refugiem contemplativ sau pe care să le analizăm cu orice preţ, forţând să încapă în ele conţinutul viu al vieţii de azi, cum ai sili pruncii vii să se dezvolte în coşciuge de aur.”

Spre deosebire de Dughin, în condiţiile unei societăţii laicizate de curentele comuniste şi liberale, am include ortodoxismul în rândul conservatorismului revoluţionar. În condiţiile în care religia oficială a societăţii contemporane este materia şi imaginea, reîncreştinarea civilizaţiei umane survine ca o revoluţie. O revoluţie care aşa cum a distrus până la temelii Imperiul păgân Roman, are menirea de a distruge şi actuala societate adâncită în consumism şi anarhie.

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

idei alternative

Treimea răului

Rechizitoriu în procesul postum al lui Lenin, Trotki , si, Stalin de Dragoş MOLDOVEANU

D

acă studiul operei lui Vladimir Volkoff ar deveni o ştiinţă, dacă „volkoff-ologia” ar fi oficializată şi consacrată, cartea de faţă ar constitui obiectul unei cercetări profunde. Treimea răului este un strigăt de durere al unuia dintre cei mai prolifici autori ai secolului trecut. Este strigătul de durere al celui care resimte o rană care nu poate fi vindecată. „Sistemul comunist e rău pentru că e Răul, adică 50% atomi de violenţă şi 50% atomi de minciună agitaţi cu mare viteză într-un accelerator”.

Volkoff îşi exprimă în scris aceste gânduri în toamna anului 1990, într-un moment în care asumarea universală a nenorocirii comunismului era departe a se fi realizat (ce-i drept, nici în ziua de astăzi, situaţia nu diferă prea mult).

Pentru a analiza comunismul în amploarea nemerniciei sale şi a crimelor săvârşite de către acei monştri cu chip de om, este important să îl privim din toate punctele de vedere. Comunismul nu este doar o concepţie economică, el este „o morală, o politică şi o religie”. Nu este primul dezastru pe care mintea umană l-a plămădit din cele mai

tainice cotloane ale sale, nu va fi nici ultimul. Însă comunismul are câteva elemente de noutate, care îl deosebesc de orice altă nenorocire care a guvernat vreo societate umană în decursul istoriei: pretextul moral, organizarea şi universalitatea.

Volkoff îşi concentrează atenţia asupra a trei personaje definitorii pentru istoria sovietică: este vorba despre Leon Troţki, Vladimir Ilici Lenin şi Iosif Stalin. Departe de a (re)scrie biografia acestor sonaţi care s-au jucat de-a Dumnezeu cu vieţile a zeci de milioane de oameni, Volkoff îi descrie în intimitatea activităţii lor, iar sondarea minţilor acestora oferă cititorului o imagine realmente macabră.

Troţki, intelectualul care „a preferat întotdeauna cărţile şi ideile, naturii şi indivizilor”, nu avea nicio remuşcare în a ordona moartea tuturor celor care se insubordonau directivelor sale. Frica trebuia răspândită cât mai mult, iar ameninţarea cu represalii se înscria în această logică monstruoasă şi delirantă. Inventatorul „revoluţiei permanente” şi al Armatei Roşii, Leon Troţki este obsedat de perspectiva victoriei marxismului. O lume întreagă sub cizma bolşevică, visa cu aroganţă acest „strălucit” (sic!) intelectual al începutului de secol al XXlea. Adversitatea Troţki-Stalin l-a condus la pierzanie. Dacă istoria ar fi cunoscut un alt curs şi cei doi lideri comunişti şi-ar fi dat mâna pentru bunăstarea patriei şi triumful Ideii

marxiste, probabil că primul ar fi avut parte de o mai mare recunoaştere a „meritelor” sale. Nu puţine glasuri continuă să susţină şi astăzi că istoria a fost nedreaptă cu acest satrap. Iosif Djugaşvili zis „Stalin” a fost, pentru câteva decenii, cel mai mare gânditor, cel mai mare om politic, cel mai mare militar, cel mai mare scriitor, cel mai mare istoric, cel mai mare savant al Uniunii Sovietice. Stalin era, în vremurile sale, asemenea unui demiurg care sfida orice predestinare şi orice adevăr. Stalin era Adevărul în Uniunea Sovietică, tot el era şi Legea. De la colectivizarea forţată, la industrializare, de la procesele de la Moscova la cel de-al Doilea Război Mondial, Tătucul a făcut cam tot ce i-a trecut prin minte. Prin concursul unor împrejurări eufemistic considerate drept nefericite, el înhaţă în anii `40 jumătate de lume.

Cel care a trasat liniile principale ale sistemului comunist, desăvârşit în timpul lui Stalin, a fost Vladimir Ilici Lenin. În 1917 Lenin pune mâna pe putere în Rusia ţaristă şi dă frâu liber terorii şi exceselor ridicate la rang de virtute. Sub pretextul eliberării de „subjugul” burghez, muncitorimea acţionează discreţionar şi în dispreţul oricărei morale sau legi naturale.

Scurta domnie a lui Lenin va fi definită de războiul civil şi de aşa-zisa NEP ce numai nouă nu era. În rest, egalitate şi crime în masă.

Torţionarii comunişti au

masacrat şi exterminat clase întregi în numele „muncitorimii”. În realitate, aceşti trei indivizi nu au avut nimic de-a face cu clasa muncitoare. „Nu-i vedeau decât de la înălţimea tribunelor de la care ţineau discursuri, căutând să-i transforme în trupe de manevră pentru a-şi urmări propriile ţeluri”. Iar „ţelurile” depindeau de momentul istoric sau de starea de spirit.

Lenin declara că „scopul insurecţiei este cucerirea puterii; după aceea, vom vedea ce putem face!” Programul Revoluţiei din Octombrie a fost extrem de simplu, cu atât mai mult cu cât acesta nici nu prea a existat.

Rostul rechizitoriului lui Volkoff este, potrivit spuselor autorului, semnalul de alarmă la adresa a ceea ce Alexandr Zinoviev numea homo sovieticus, în fapt produsul uman alterat al celor şapte decenii de bolşevism. Scriitorul pledează pentru purificarea „printr-un uriaş catharsis”, pentru o pocăinţă fără precedent în istorie. Vladimir Volkoff ştie că păcătosul poate fi îndreptat şi rebotezat.

Dar, pentru aceasta, el trebuie să se lepede în mod solemn de Diavol, de lucrările şi de mişeliile acestuia. Cartea lui Volkoff abundă în metafore şi figuri de stil, amprenta talentului său scriitoricesc fiind pronunţată. Nu este o lucrare ştiinţifică, ci, mai degrabă, un discurs de intensă solemnitate despre o istorie cu trei personaje morbide, care aşteaptă (încă) judecata istoriei.

21

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

idei alternative

Vladimir SOLOVIOV )

despre nationalism si, etica ,

de Andrei PROHIN

D

upă destrămarea U. R. S. S., unul dintre cuvintele reabilitate şi introduse în uzul curent a fost naţionalismul. Termenul a dat nume conştiinţei individului despre legătura sa indisolubilă cu strămoşii, cu tradiţia culturală a neamului (limbă, obiceiuri, credinţă), cu o istorie de veacuri, despre năzuinţa de a edifica un stat naţional etc. Faţă de iluziile abstracte, întreţinute oficial, a „internaţionalismului proletar” sau a „omului sovietic”, naţionalismul presupune valori autentice, prezente în memoria colectivă, care fac parte din gândirea şi sufletul nostru.

Astăzi, ca şi odinioară,

conducătorii de state rivalizează, se duşmănesc şi, prea lesne fiind confundate ambiţiile actorilor politici (şefi de stat şi de guverne, lideri de partid etc.) cu interesele populaţiei statului, se iscă discordii între etnii. Pentru conştiinţa creştină, naţionalismul devine o serioasă dilemă de ordin moral.

A trăi bucuriile şi suferinţele poporului tău presupune, implicit, tendinţa de a-l apăra, de a rezista în faţa altor popoare care îi pun în pericol existenţa. În acelaşi timp, universalismul creştin ne solicită iubire faţă de aproapele nostru, indiferent de starea lui socială sau de etnie (pilda samariteanului milostiv).

Un model teoretic, în care spiritul naţional şi cel creştin ar coexista organic, găsim în reflecţiile filosofului, publicistului şi poetului rus Vladimir Soloviov (1853-1900). A fost fiul marelui istoric S. M. Soloviov. Absolvind Universitatea din Moscova, a obţinut succesiv titlurile de magistru, apoi de doctor în filozofie. A predat la universităţile din Moscova şi Sankt-Petersburg. După asasinarea ţarului Alexandru II

(1 martie 1881), s-a pronunţat contra execuţiei ucigaşilor, fiind nevoit să abandoneze universitatea. A colaborat la periodicele Curierul Europei, Probleme de filozofie şi psihologie, militând pentru libertatea conştiinţei şi toleranţă religioasă. A redactat mai multe articole pentru Dicţionarul Enciclopedic Brockhaus şi Efron, a tradus scrierile lui Platon. Între operele sale majore, se numără: Critica principiilor abstracte, Prelegeri despre Dumnezeu-omenire, Sensul iubirii, Drama vieţii lui Platon etc. În amplul tratat Justificarea binelui (1897-1899), un capitol aparte este intitulat: „Problema naţională din punct de vedere etic”. Vl. Soloviov înţelege omul ca o verigă de legătură între Dumnezeu şi lume. Sensul vieţii individuale şi al celei colective, în opinia sa, constă în realizarea ideii Binelui. Omul are dreptul şi dato-

Vladimir SOLOVIOV (1853-1900), filosof, poet, publicist, critic rus. Este fiul marelui istoric S. M. Soloviov. A absolvit Universitatea din Moscova, obţinând titlurile de magistru, apoi de doctor în filozofie. A predat la universităţile din Moscova şi Sankt-Petersburg. După asasinarea ţarului Alexandru II (1 martie 1881), s-a pronunţat contra pedepsirii ucigaşilor cu moartea, după care a fost nevoit să abandoneze universitatea. A colaborat la periodicele Curierul Europei, Probleme de filozofie şi psihologie, militând pentru libertatea conştiinţei şi toleranţă religioasă. A redactat mai multe articole pentru Dicţionarul Enciclopedic Brockhaus şi Efron, a tradus scrierile lui Platon.

Opere principale: Critica principiilor abstracte, Prelegeri despre Dumnezeu-omenire, Sensul iubirii, Justificarea binelui etc.

22

ria de a veghea asupra comportamentului propriu, dar şi asupra funcţionării instituţiilor sociale, în ce măsură urmăresc Binele. Fiecare naţiune posedă o idee călăuzitoare. Această idee însă nu reprezintă ceea ce naţiunea crede despre sine în temporalitate, dar ceea ce Dumnezeu gândeşte despre ea în veşnicie.

Vladimir Soloviov considera că idealurile morale îşi pot găsi expresie în realităţile social-politice, de aceea a căutat scenarii practice pentru realizarea lor. Credea, bunăoară, că Imperiul Rus va deveni o sinteză între spiritul Orientului şi cel al Occidentului. Visa transformarea Rusiei într-o „familie de popoare”, unite benevol, opunânduse ferm rusificării acestora.

L-au inspirat perspecti-

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

vele supremaţiei papale şi a ecumenismului creştin. Însă evenimentele trăite nemijlocit, în a doua jumătate a sec. XIX, l-au dezamăgit. Oamenii, instituţiile, statele nu se potriveau înaltelor sale dogme moralspirituale. Operele pe care le-a scris spre sfârşitul vieţii, sunt pătrunse de tonalităţi sumbre şi presimţiri apocaliptice.

Din moştenirea filosofică a lui Vladimir Soloviov, am spicuit câteva reflecţii despre rădăcinile etice ale sentimentului naţional. Le prezentăm în continuare, traduse în limba română, după volumul: Вл. С. Соловьев. Сочинения в двух томах (под общ. ред. А. Ф. Лосева, А. В. Гулыги).

– Москва: Мысль, 1990, 2е изд., том I. Pentru firile sceptice, aceste idei vor fi încă un proiect fascinant, utopic, privind viitorul omenirii. Celor sensibili la adâncul lor mesaj spiritual, lectura cugetărilor se va dovedi un panaceu contra duhurilor malefice care seamănă vrajbă între popoare şi ură în inimile noastre.

* * * „ ... există un patriotism nechibzuit care, în locul beneficiilor dorite, provoacă daune şi mână popoarele spre pieire; există un patriotism deşert, care exprimă doar o pretenţie neîntemeiată; şi există, în sfârşit, chiar un patriotism fals, servind doar în calitate de mască pentru pornirile josnice, egoiste”. * * * „Bunurile umane supreme exclud mijloacele imorale pentru atingerea lor. Admiţând în slujirea poporului aceste mijloace malefice şi legitimându-le, noi limităm, astfel, interesul naţional la acele averi materiale josnice, care pot fi obţinute şi păstrate doar pe o cale rea şi strâmbă. Aceasta e, mai întâi de toate, o ofensă pentru poporul căruia dorim să-i servim”. * * * „Trupul lui Hristos, ca organism desăvârşit, nu poate consta doar din simple celule, ci trebuie să includă organe mai complicate, mai mari, care aici, în mod firesc, sunt

reprezentate de diferite naţionalităţi”. * * * „ ... patriotismul nu are nevoie de apărare şi de justificare: el se justifică în faptă, manifestându-se drept forţă creatoare, nu reflecţie stearpă”. * * * „ ... naţionalitatea se dovedeşte a fi, în fapt, doar matricea distinctă pentru un conţinut universal, matrice care trăieşte întru acesta, care se umple de el şi pe care îl incarnează nu doar pentru sine, dar pentru toată lumea”. * * * „ ... rostul şi inspiraţia particularului e numai în relaţia şi acordul său cu generalul”. * * * „ ... popoarele au prosperat şi s-au preamărit doar atunci când nu şi-au slujit numai lor, ca unui scop în sine, dar servind supremele bunuri ideale şi universale”. * * * „Popoarele trăiesc şi acţionează nu în nume propriu sau al propriilor interese materiale, ci în virtutea ideii lor, adică

a ceea ce este mai important pentru ele şi este necesar întregii lumi, prin care ele pot sluji lumea. Popoarele trăiesc nu doar pentru sine, ci pentru întreaga lume”. * * * „ ... dacă iubim o persoană, atunci trebuie să iubim şi neamul ei, cel pe care ea îl iubeşte şi de care nu se desparte”. * * * „ ... trebuie să iubim toate popoarele, ca şi pe cel propriu.

Această poruncă legitimează patriotismul ca sentiment firesc şi fundamental, ca datorie nemijlocită a persoanei faţă de cea mai apropiată unitate colectivă a sa şi, concomitent, acest sentiment se eliberează de trăsăturile animalice ale egoismului naţional sau ale naţionalismului”. * * * „ ... sunt dator să doresc binele autentic celorlalte popoare, ca şi propriului popor”. * * * „ ... iubeşte toate popoarele, ca şi propriul popor”.

clasicii nostri

Jertfe patriotice de Ion Luca CARAGIALE

Î

n sfârşit… Mai erau câteva ceasuri până în dimineaţa de 11 fevruarie, când trebuia să se dea lovitura. În cazarma lor din Dealul Spirii, tunarii îmbrăcau

Eroii revolutiilor de carton ,

tunurile în paie, pentru ca, despre ziuă, să poată merge în dosul palatului spre a proteja operaţia conspiratorilor, fără să tulbure liniştea nopţii şi să strice somnul pacinicilor mahalagii. Militarii îşi făceau datoria… da; dar nici civilii nu rămâneau mai prejos.

Era ultima întrunire a secţiunilor conspiraţiei. Ca să înţeleagă mai bine cititorul, trebuie să spun că vasta urzeală se compunea din secţiuni cu număr restrâns de membri, de la zece până la optsprezece inşi. Unul din aceştia, fără să ştie ceilalţi, avea relaţiuni cu

un altul din o altă secţiune; aşa că, la un moment dat, chiar dacă s-ar fi prins una din acestea lucrând, nu s-ar fi putut descoperi nimic mai mult decât o mână de oameni.

Această organizaţiune mazziniană fusese combinată de răposatul C. A. Rosetti, după reminiscenţele-i clasice. În seara aceea, într-una din secţiuni, compusă în jumătate din câţiva tineri entuziaşti şi din vreo trei negustori, prezidentul, un liberal fanatic, care mâncase la ‘48 jimbla exilului în formă de tainuri turceşti, la Brussa, ţinu o scurtă cuvântare, cam aşa:

- Fraţilor! Vremea vorbelor a trecut; acum are să sune în sfârşit ceasul faptelor. Trebuie să avem curaj; momentul cel mare se apropie. Până să nu crape de ziuă, poate că vom fi chemaţi să facem cea mai mare jertfă pe care are dreptul patria s-o ceară de la un om. Să fim gata la tot! Să nu ne dăm înapoi de la nimic pentru a ne împlini datoria de patrioţi!

Când prezidentul a terminat solemna lui cuvântare, tinerii carbonari, scrâşnind din dinţi, au ridicat pumnii încleştaţi în sus, în semn de aplauze şi de aclamaţiuni, ştiut fiind

23

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

că într-o conspiraţiune, zgomotul este interzis. În timpul însă când vorbea prezidentul, unul dintre negustori se căuta cu multă stăruinţă în fundul buzunarului de la nădragi. Îndată ce cuvântarea fu isprăvită, negustorul se sculă în picioare, scoţând din buzunar un pungoci unsuros, destul de greu, plin cu mărunţiş. Apoi, mergând hotărât la masa prezidentului, trânti zgomotos, între sfeşnice, pungociul, şi zise: - Dacă a venit vremea pe jertfă, apoi cât m-ajunge partea, nu mă dau în lături!

Zicând acestea, isnaful începe să dezlege baierile pungociului. Prezidentul şi toţi tinerii entuziaşti au un moment de dezgust în faţa acestui act. Unul din ei, cel mai înflăcărat, nu se poate opri a zice cu indignare: “Mitocanul, tot mitocan!” Dar cum sunt toţi foarte lihniţi, înfăţişarea pungociului durduliu le răstoarnă cu desăvârşire mişcarea întâia. Încrucişânduşi unii între alţii nişte priviri fulgerătoare şi uitând că se află într-o cavernă de conspiraţie, încep să pleoscăiască din palme, strigând toţi: - Ura! bravo patriot! să trăiască nenea Niţă! Şi palmele tinichelelor se pornesc toate cu degetele încovoiate către pungociul mitocanului; dar mitocanul, în acelaşi timp, ridică pungociul de pe masă şi-l vâră în buzunar, zicând: - Bine, eu dau partea mea… Care, ce dă?

Prezidentul, care se înţelesese din ochi cu tinerii, zice: - Neică Niţă, aici e pe frăţie, dă fiecare ce poate şi cum poate. Dumnealor, că sunt mai tineri şi, vorba aia, ce-am avut şi ce-am pierdut! dumnealor o să-şi puie, doamne fereşte! viaţa în primejdie; că asta nu-i glumă ce facem noi! ia gândeşte-te dumneata: şapte puteri garante! nene Niţă, şi Convenţia de la Paris! Care va să zică, noi ne punem contra lui Napoleon III, neică Niţă…

24

te joci! D-aia spui că dumnealor, ca tineri, pot să meargă chiar până la moarte…

- Să ferească Dumnezeu! zice nenea Niţă; ar fi păcat…

- Da, dar vorba e: să poate? Însă dumneata, care eşti altfel de om, om cu dare de mână, negustor, de, dumneata nu face pentru ca să te bagi unde să bagă dumnealor. D-aia a şi împărţit Dumnezeu trebile pe pământ: unul, adică cu alergătura, şi altul, vine vorba, cu capitalul; şi pe urmă, toţi la câştig, fiecare pe cât a pus, împart drept pentru interesurile patriei, fiindcă toţi sunt patrioţi!… nu-i aşa?

- Aşa da – zice nenea Niţă – acuma te pricep.

- Ei vezi?… dă-ţi partea.

Nenea Niţă a scos iar pungociul, i-a deschis baierile şi a vărsat pe masă un pumn de mărunţiş: icusari, nisifiele, sfanţi, sfânţoaice, firfirici şi gologani; le-a socotit până la suma de cinci galbeni, apoi a legat iar pungociul la gură, zicând: - Ei! acu, cine-mi iscăleşte fitanţia?

- Care fitanţie?

- Pentru sumă.

- Cum, nene Niţă? strigă prezidentul. Cum să poate să spui dumneata aşa vorbă? să ceri hârtie la vreme de revoluţie?

Dar nenea Niţă acopere cu laba mărunţişul şi dă să-l tragă iar la margine, ca să-l puie la loc.

- Fără fitanţie, nu pot să dau, fiindcă n-am temei la catastif.

Atunci, cel mai tinichea dintre carbonari, văzând primejdia, se repede la mâna isnafului, pe care o apucă strâns, şi zice: - Stai, nene Niţă!… Fraţilor, are dreptate nenea Niţă: dacă varsă negustorul parale, trebuie să aibă adeverire la mână. Uite ce m-am gândit eu: să dăm toţi iscălitura noastră cu girul prezidentului.

Toată asistenţa, cu ochii sclipitori, aprobă unanim propunerea iar tânărul ia un

condei şi hârtie şi scrie, citind în gura mare: “Subtiscăliţii patrioţi, la un moment greu al nostru, pentru interesele patriei, am luat de la nenea Niţă suma de 70 sfanţi pe care i-o vom înapoia îndată ce vom izbuti să facem toate bune, ca să nu mai fie tiranie…” Şi iscălesc toţi… Şedinţa se ridică; isnaful mai numără o dată paralele, ia ţidula, o îndoaie şi vrea să plece. Atunci, prezidentul îl cheamă de la uşa, îl trage la o parte şi, pe când ceilalţi ies binişor unul câte unul, îi spune la ureche: - Nene Niţă, eu zic că nu e bine să porţi ţidula asta în buzunar. Dacă, doamne fereşte! nu izbutim să dăm pe Cuza jos, şi te calcă poliţia, şi găseşte chitanţa la dumneata?… ce te faci?

Nenea Niţă stă un minut pe gânduri şi răspunde, făcând cu ochiul: - Las’ că o-pui eu bine; n-ai dumneata grije!

Prezidentul stânge lumânările, îl conduce pe nenea Niţă până la poartă şi, după ce-l vede depărtându-se, se întoarce-n curte, o curte paragină de mahala, şi aprinde un chibrit. Într-o clipă, de pe lângă uluci, din fundul curţii, răspund alte chibrituri, aprinzându-se ca nişte ecouri luminoase: era semnalul de raliare al conspiratorilor. Toţi îşi dau întâlnire, peste o jumătate de ceas, la Raşca, unde trebuiau să bea banii isnafului, aşteptând ceasul abdicării lui Cuza. La Raşca, intră unul câte unul foarte veseli şi încep să comande mâncare şi băutură.

Când sfanţii isnafului erau pe sfârşite, tunurile, cu roatele îmbrăcate în paie, ajungeau în dosul palatului, în vreme ce, prin faţă, intrau conspiratorii sus, salutaţi de garda vânătorilor…

A fost cuminte nenea

Niţă când a luat ţidula la mână… Pe când, mult mai târziu, în faţa Griviţei, batalionul de vânători spăla în sânge steagul mânjit în noaptea de 11 februarie, nenea Niţă, fruntaş al comerţului român, ca întreprinzător de furajuri şi altele, încasa, în virtutea chitanţei cu data de 10 fevruarie 66, partea-i cuvenită după luptele sale pentru răsturnarea tiraniei; în virtutea aceleiaşi chitanţe, nenea Niţă lua apoi parte printre fericiţii subscriitori ai conversiei drumurilor de fier şi ai Băncei Naţionale.

Astăzi vechiul patriot are un otel nobiliar în Bucureşti, un echipaj blazonat şi câteva milioane; dânsul păstrează încă cu scumpătate bătrâna chitanţă, pe care o arată la toată lumea ca un pergament de nobleţă, pentru a proba câte sacrificii a ştiut el să facă odinioară, în vremuri grele, pentru patrie… Şi încă tot mai face: de exemplu, a subscris pentru monumentul lui Brătianu douăzeci de lei şi pentru al vânătorilor cinci. Totdeauna entuziast şi generos ca şi în ajunul lui 11 fevruarie, nenea Niţă, cu calităţile lui de inimă, trebuia să prospereze şi merită să fie stimat.

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

Geopolitica

Caracteristica şi principiile de formare a frontierelor

de Vadim CUJBĂ

În dimensiunile lor concrete, frontierele nu întotdeauna au reprezentat o linie. Din această cauză, cele mai multe regate medievale au devenit state naţionale o dată ce au reflectat în totalitate coerenţa spaţiului geografic. În Europa, cuvîntul ,,frontieră” apare pentru prima dată în limba franceză, în secolul al XIV-lea, pentru a denumi un anumit fel de faţadă în arhitectură sau o formaţiune militară de bătălie.

Mai tîrziu, această noţiune a fost asimilată în limba engleză, desemnînd spaţiul politic rezultat din corelaţia dintre state sau o barieră împotriva unui atac.

Nici în perioada antică nu au fost ignorate frontierele liniare. Limesul roman de altfel se întindea pe o distanţă mai mare de 9000 km, reprezentând o zonă defensivă ce asigura securitatea imperiului împotriva marilor invazii barbare, mai ales pe timpul lui Hadrian, drept exemplu ar servi Zidul lui Hadrian. Limesul se sprijinea pe elemente naturale ce facilitau defensiva, destul de notabilă fiind importanţa Rhinului şi a Dunării.

Marele Zid Chinezesc

este cea mai veche frontieră existentă. El a fost edificat pentru a proteja inima Chinei imperiale încă din secolul al II-lea î.Hr., fiind construit pe parcursul a două milenii, cu o maximă ascensiune în sec.

XV, pe timpul dinastiei Ming.

Cu toate acestea, Marele Zid Chinez nu a fost absolut liniar, creîndu-se de-a lungul timpului mai multe linii succesive, care au conferit acestuia o grosime apreciabilă.

Statele medievale europene, la fel ca şi Imperiul Carolingian, au deţinut un teritoriu mai mult sau mai puţin structurat a căror posesiuni au fost mărginite de nişte ,,regiuni” sau ,,zone de apărare” (în germană „Marken”). Nesiguranţa lor creştea pe seama învecinării cu unele popoare militare, ce erau atrase tot mai mult de aceste teritorii. Pe parcursul existenţei imperiului, posesiunile carolingiene au fost înconjurate de aceste mărci de apărare, cele mai cunoscute fiind Ostmark de la care a evoluat în Ostrreich şi o zonă meridională pe peninsula iberică (zona de pe rîul Ebru). În secolul al XIII-lea a intrat în uz cuvîntul de origine slavă „grenitz” sau „granitsa” (graniţă), folosit mai ales de cavalerii Ordinului Teuton, pentru a denumi zona de contact dintre germani şi statele sau triburile slave, înlocuind în această calitate vechiul termen gotic („mark”).

Pe parcursul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, literatura de specialitate a clarificat şi detaliat treptat distincţia

dintre graniţe şi frontiere. Astfel s-a facut deosebirea dintre conceptul liniar şi spaţial al ,,frontierelor” şi s-a accentuat constituirea frontierei nu atît ca un anumit ,,loc”, cît mai ales ca un proces continuu.

Acest sistem perpetuat în epoca modernă a dus la crearea frontierelor militare („Militargrenzen”) ale Imperiului Austriac faţă de Imperiul Otoman, în urma căruia s-a format Krajina (Croaţia). Spre Est la fel au existat structuri de acest gen în regiunea Niprului, spre exemplu toponimicul de „U’kraina” avînd semnificaţia de ,,limită a extinderii

popoarelor slave”, precum şi în regiunea Caucazului şi a Siberiei, unde în prezent există unităţi administrative în cadrul Federaţiei Ruse numite „kraj” (Krasnodar, Stavropol, Krasnoiarsk, Altai, Primorsk).

Aceste zone erau locuite de cazaci (mercenari), avînd misiunea de a asigura securitatea regiunilor de frontieră.

Colonizarea europeană, ca o etapă distinctă în evoluţia hărţii politice, a contribuit la generalizarea frontierei liniare în 2 etape. În prima fază s-a pus accent pe frontierele interimperiale (împărţirea sferelor de influenţă), apoi pe frontierele intraimperiale (subdi-

Marele Zid Chinezesc

25

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

vizând teritoriul colonial în entităţi administrative majore numite „regiuni”). După procesul de decolonizare, frontierele intraimperiale au devenit în mare parte frontiere ale statelor ce doreau să acceadă spre independenţă. Tratatul de la Tordesillas (1494) este, fără îndoială, prima reprezentare liniară a frontierelor interimperiale coloniale luso-spaniole, pe care limita de demarcare se stabilea pe meridianul de 50°, longitudine V. Congresul de la Berlin din 1884-1885 a pus bazele primelor delimitări liniare ale frontierelor interimperiale în Africa. De altfel, se consideră că trasarea oficială a frontierelor corespunde perioadei dintre 1885-1910. Africa a ignorat globalizarea frontierelor liniare înainte de sosirea europenilor, aici existînd încă din perioade timpurii formaţiuni statale care au fost într-o continuă expansiune teritorială. În America frontierele au avut de-a lungul timpului ideea de ,,zonă frontalieră”, avînd semnificaţia de front pioneresc. De fapt, în lumea latino-americană stabilirea frontierelor s-a datorat nu atît obţinerii suveranităţii de majoritatea statelor, cît a existenţei pe lîngă vechile formaţiuni statale provizorii Grenadei, La Plata, Limei, Noii Spanii, a unor centre de subordonare locală, dar cu puternice interferenţe ale intereselor marilor puteri pe teritoriile actualelor state Chile, Uruguay, Belize, Panama.

Cu totul altfel s-a creat situaţia în Asia, în China, spre exemplu, erau deja puse bazele frontierelor liniare (Marele Zid Chinez). Stabilirea frontierelor s-a bazat pe studierea arhivelor şi pe hărţile vechi care au avut consecinţe viguroase în apariţia multor state: China, Siamul, Persia, Vietnam, Coreea, Imperiul Otoman. Astfel frontierele delimitate coincid adesea cu vechile spaţii istorice, ceea

26

ce a conferit noilor state şi un anumit grad de stabilitate.

Printre altele, conturul neordinar al frontierelor, mai ales din America Latină, Africa şi Asia, se datorează colonizării în trecut a unor teritorii bine delimitate de alte spaţii colonizate de către metropole cum ar fi Eritreea, Djibouti, Guineea Bissau, Brunei, Guyana.

Frontierele formează de fapt o realitate multiplă, deoarece ele au dimensiuni concrete în teren. După cum a menţionat Michel Fouchere, frontiera este o disontinuitate geopolitică cu funcţie de marcare reală, simbolică şi imaginară. De asemenea, frontierele pot fi şi linii care, în înţelesul lor curent, sunt nişte spaţii sau zone foarte largi ce reprezintă realităţi complexe ale elementelor liniare şi intangibile.

După natura lor, frontierele se clasifică în mai multe tipuri: morfologice sunt cele care reprezintă legăturile naturale de trasare sau zonele unde se observă permiabilitatea liniei de frontieră; genetice sunt legăturile nemijlocite de formare ale frontierei.

Frontierele naturale – coincid cu un suport concret în teren, astfel se pot distinge suporturi hidrografice şi topografice.

Elemente hidrografice: fluviul Congo, Rhin, Rio-Grande-del Norte, rîul Leitha, lacul Victoria, mlaştinile Pripeati.

Lanţuri montane: în acest caz este foarte dificil de a stabili frontiera pe linia de creastă, de a uni punctele cele mai înalte; un asemenea rol îl joacă în general Alpii între Franţa şi Italia. În cazul munţilor, frontiera corespunde limitelor unui versant care nu se suprapune în mod obligatoriu crestei, ca în cazul sectoarelor de frontieră chilo-argentiniene. Într-un relief mai puţin complicat se poate spune despre linii de vîrf (cumpănă) unde sunt înregistrate altitudinile maxime sau de „linia albastră”din

munţii Vosgi, există şi linii de hotar separate de două cursuri de apă numite interfluvii .

Aceste elemente materiale sunt incontestabile cu toate acestea noţiunea de frontieră naturală rămîne deocamdată discutabilă.

Frontierele fluviale – cursurile de apă în general şi fluviile în particular, reprezintă obstacole bine lizibile şi foarte dificile de a fi învinse în absenţa punţilor. Suveranii şi diplomaţii, de-a lungul timpului, au oferit prioritate acestui element natural şi concret, pentru a servi ca suport de frontieră îndeosebi în regiunile plane. Cu toate acestea, dacă acest tip de frontieră pare indiscutabil la scară mică, în detaliu poziţia sa precisă poate varia în manieră semnificativă în măsură în care este fixată pe unul sau alt rîu în mijlocul cursului de apă sau în mijlocul canalului de navigaţie dacă acesta există. Canalul de navigaţie corespunde adesea talvegului.

Astfel, frontierele naturale, care în mare măsură sunt indiscutabile, au devenit obiect al conflictelor ca rezultat al gravelor divergenţe între state.

Frontierele artificiale se disting de frontierele naturale în măsura în care ele nu se sprijină pe nici un element topografic sau hidrografic clar.

Cele mai cunoscute frontiere artificiale sunt cele astronomice şi geometrice, care, prin

aspectul lor rectiliniu, sunt ilustrate pe hartă într-un mod artificial deosebit. În ansamblu luate, ele reprezintă nişte hazarde ale Terrei.

Frontierele astronomice – frontierele corespund în acest caz paralelelor (S.U.A.Canada pe paralela de 49°, cu o lungime de peste 2000km; diada sudano-egipteană corespunde paralelei de 22°, lat.

N) sau pe meridiane (frontiera orientală a Namibiei 20° long.

E, cea occidentală a Egiptului, apropiată de meridianul de 25°, long. E). Acest tip de frontieră este caracteristic în mod special fostelor spaţii coloniale.

Frontierele geometrice: reprezintă nişte segmente caracteristice în particular zonelor sau statelor care au fost constituite relativ recent pe seama împărţirii teritoriale între fostele imperii coloniale.

Astfel, la această categorie poate fi atribuită frontiera sepentrională a statului Mali sau Niger. Frontierele sau diadele de acest gen au fost trasate în 1945, separînd vechea Prusie Orientală între partea de N rusă şi partea de S poloneză. De asemenea, stabilirea frontierelor sau tronsoanelor a dus la divizarea unor popoare întregi între diferite state, ca în cazul Kurdistanului sau a teritoriului Inuit. În cele mai dese cazuri situaţiile de acest gen au stimulat apariţia mişcărilor separatiste.

Harta politică a Europei contemporane

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

observator cultural

Fight Club revolta omului american

împotriva lumii contemporane de Octavian RACU

F

ilmul “Fight Club”, după romanul cu acelaşi nume, de Chuck Palahniuk, este recomandat celor care mai cred în „visul american”. Învinuit de propagarea terorismului şi antiamericanismului, producţia vine să prezinte publicului revolta omului modern împotriva înstrăinării sale de lumea din jur şi de propria sa natură. Eroul filmului este un simplu funcţionar la o companie de asigurări, iar funcţia sa îi permite să-şi aranjeze apartamentul după ultimele “standarte ale modei”. Luxul util şi inutil invadează casa lui Edward Norton şi totul pare a fi minunat până când acesta nu începe să fie chinuit de o insomnie stranie.

Vizita la cercurile terapiilor de grup, unde fie cineva este bolnav de cancerul testicule-

lor, tuberculoză, alcoolism, unde suferinţa oamenilor, lacrimile îi readuc temporar lui Edward liniştea sufletească.

Viaţa se schimbă brusc la apariţia a două persoane: Marla, o femeie singuratică, care la fel ca şi Edward vizitează cercurile de terapie de grup fără a suferi, în realitate, de nici un viciu. Al doilea personaj este Tyler Durden un şmecher simpatic şi iute, care reuşeşte să se întreţină existenţa, fabricând săpunuri de lux din grăsimile extrase din femeile burgheze care îşi fac operaţii de slăbire.

După ce, în circumstanţe stranii, îi arde apartamentul, Edward roagă pe Tyler să-i ofere gazdă. În scurt timp, cei doi, devin prieteni şi pun bazele unui “club de luptă”, un soi de terapie, care evolu-

ează treptat într-o organizaţie teroristă specializată în distrugerea simbolurilor societăţii capitaliste de consum: bănci, restaurante, cafenele, monumente. În sine, terorismul “cluburilor de luptă” nu este o încercare de distrugere a unei orânduiri sociale şi impunerea alteia, cum ar fi în cazul socialiştilor sau anarhiştilor.

Terorismul acestora este doar o terapie cu ajutorul căreia omul se eliberează de lumea materială.

Civilizaţia urbană, al cărei model ideal reprezintă societatea americană, este una care naşte starea de stres şi instabilitate, inhibarea instinctului primar. Ieşirea din această stare este căutată în situaţii de şoc, durere, frică, într-un cuvânt stări care trezesc dorinţă de a trăi. În acest caz, violenţa devine o terapie necesară pentru o societate muribundă, unica metodă prin care creierul, raţiunea mai pot conştientiza că există. Ştiţi versurile din “Asfalt” al trupei “Luna Amară”: “Inchide ochii şi arunca-te în gol/E singura ta şansă s-arăţi ca ai control/Taci, nu vorbi./ Nu vreau să mai aud/Nici urletul din mine stins pe asfaltul ud”.

Orice criză, suferinţă a omenirii este o purificare. „Krizis”

– „judecată”, în traducere din greacă, nu este o pedeapsă, ci un tratament, un foc prin care odată trecând, spiritul uman se naşte din nou.

Sensul vieţii creştine nu este raiul pe pământ, ci suferinţa, suferinţa care-l face pe om să plângă asemenea unui bebeluş fără păcate.

Omul american încearcă să realizeze Revoluţia Conservatoare prin anihilarea sistemului liberal-capitalist, aşa cum a făcut-o şi cunoscutul terorist şi revoluţionarul american Theodor Kaczinski sau „Unabomber”. Instinctual, el simte că trăieşte într-o lume ireală, iată de ce are nevoie de durere asemenea unui muribund care are nevoie de şoc electric pentru restabilirea funcţionării inimii.

Nihilismul american nu este o cale, ci un simptom. Un simptom al unei boli adânci, care la fel ca o gangrenă roade societatea contemporană.

Filmul este despre setea de libertate adevărată, o libertate diferită de cea care este propusă de societatea liberală.

Poate noi, cei care abia am ieşit din comunism încă nu am reuşit să simţit adevărata sete de libertate pentru că comunismul ne-a înrobit din exterior, iar capitalismul ne înrobeşte din interior, lăsându-ne fărâme de “libertate” exterioară.

27

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

cultura

Inima oraşului trebuie protejată de Marius TĂRÎŢĂ

S

pre deosebire de alte oraşe de mărimi medii din regiune şi din Europa Centrală, Chişinăul nu este un oraş atît de vechi.

Dezvoltarea lui urbanistică are loc mai ales în secolul al XIX-lea şi continuă şi în al XX-lea. Printre cele mai vechi construcţii din Chişinău sunt două Biserici situate pe valea Bîcului. E Biserica boierului Mazarache, care după 1989 a fost preluată de comunitatea lipoveană şi biserica Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, de lîngă circ. Ambele datează din prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

Un grup important al altor biserici chişinăuiene a fost construit între 1812 şi 1850.

Printre acestea e Biserica de la cimitirul de pe strada Armenească şi Catedrala din centrul oraşului.

La începutul lunii august 2009, un grup de enoriaşi au avut iniţiativa ca piaţa din centrul Chişinăului, care poate că le place unora sau nu, e şi Piaţa Catedralei. În plus, e şi piaţa în care limba moldovenească (denumirea oficială de atunci) a fost adoptată limbă de stat la 31 august 1989, iar la 27 august 1991 a fost proclamată independenţa republicii. Ambele date de

28

fapt consemnează revenirea la tradiţie şi emanciparea cultural-naţională. Astfel, pe lîngă faptul că e Piaţa Catedralei, e şi o piaţă cu valenţe istorice.

Nu suntem adepţii naturalismului, de aceea nu vom cere cititorilor să îşi imagineze cum arată din spaţiu orice ,,sărbătoare” laică din capitală. În timp ce în Catedrală se slujeşte vecernia, grupuri de tineri sau de maturi, umblă cu berile în mînă, calcă iarba şi se desfată în fumul de mititei.

E plin de tarabe, gălăgie, concerte adesea cu muzică plină de elemente de inspiraţie luciferică. Nu are rost să stăruim.

E o atmosferă de la care ţi se face greu pe suflet.

Bineînţeles, pentru că avem şi presă în republică, aceasta a scris vag şi cu ironie la adresa respectivei iniţiative. Un post de televiziune l-a arătat pe un domn mai în vîrstă care spunea patetic, ,,da dacă nu în centru, noi

Protestul creştin-ortodocşilor împotriva profanării Pieţii Marii Adunări Naţionale

nu am trăi într-o societate democratică şi de parcă cei cu iniţiativa nu au adus argumente concrete.

Pentru a nu fi acuzat de părtinire, voi da exemplul a două oraşe din România. În anul 2001, marile petreceri anuale, care durează trei zile din luna mai, au fost desfăşurate în Piaţa ,,Unirii”, în care tronează impunător Biserica catolică Sf. Mihail. Rezultatul? Spaţiile verzi călcate, sticle aruncate, mizerie. Nimeni nu a trebuit să aibă iniţiative.

“Sărbătoarea Vinului”- în Piaţa Marii Adunări Naţionale

unde să ne mai întîlnim”?

Foarte interesant. Unora li s-a creat impresia că oraşul Chişinău e un sat mai mare în care toloaca e chiar în Piaţa Catedralei. Nu mai zic că pe multe forumuri, sub protecţia anonimatului, unii indivizi au atacat dur iniţiativa. De parcă

Cîteva ziare au criticat mizeria, şi în anul următor primăria a dat aprobarea ca petrecerea generală şi concertul să aibă loc pe strada ,,Eroilor”, care leagă Piaţa ,,Unirii” cu ,,Piaţa ,,Avram Iancu” în care e situată catedrala Ortodoxă din Cluj. Cheful s-a terminat

ca de obicei cu mizerie (cum de altfel e şi la noi de fiecare dată). De această dată a intervenit Arhiepiscopia Ortodoxă de Cluj, dar nimeni nu a criticat iniţiativa, ziariştii chiar au sprijinit-o. În consecinţă, din mai 2003, toate manifestaţiile cu bere, mici şi concerte, au fost mutate la ,,Sala Sporturilor”. Dacă e să comparăm Clujul cu Chişinăul, pentru Chişinău un astfel de loc ar fi piaţa din ,,Calea Basarabiei”. În mai 2004, eram la Timişoara, cînd aveau loc manifestări similare. M-am bucurat. Mi-am zis că trebuie să fie pe undeva prin centru şi o să văd şi centrul. M-am luat după şirurile de timişoreni care mergeau spre locul concertului. Ei, nu mică ne-a fost surprinderea că manifestaţia era pe un stadion de la marginea oraşului!

Cele expuse mai sus sunt un argument în favoarea transferării locului de petrecere în masă, din centrul oraşului, în altă parte. Iar dacă cineva are argumente contrarii, nu are decît să le formuleze în cadrul unei dezbateri civilizate în public, şi nu prin atitudini plîngăcioase.

Chişinău e oraşul nostru şi nu avem voie să îl pîngărim cu poftele noastre mărunte, chiar în centrul său, acolo unde îi bate inima!

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

cultura

O subcultură de situaţie sau de necesitate )

A treia cultura – solutia , perfecta de supravetuire , )

de Rodica SÂRBU

obiective comune. Mai mult, americanii au conştientizat că găsirea unor obiective comune constituie un prim necesar într-o viaţă paşnică în comun, chiar dacă vecinul din stânga este un afro-american, iar cel din dreapta un mexican.

Î

n zilele noastre lumea este un teatru al diversităţii, în care fiecare reprezintă o identitate, iar amprentele fiecăreia nu se aseamănă cu nici un altul. Venim din ţări şi medii diferite într-un final – culturi diferite. Ciocnindu-ne, apar conflicte, pentru că avem presupoziţii şi paradigme diferite, pentru că acestea nu ne permit să-i înţelegem pe cei de alături, chiar dacă aceştia spun lucrurilor pe nume. Mai mult, în sinea noastră „reuşim” să ne dăm seama că cei de alături au dreptate, însă nu le putem accepta poziţiile anume pentru că sunt nişte „intruşi” ai culturii noastre.

Ciocnirea ar trebui să producă o nouă viziune asupra lumii, numită „a treia cultură” – soluţia ideală de convieţuire a unor oameni cu paradigme şi moduri de viaţă diferite.

Oare, nu este mai comod şi mai raţional să găsim o cale de mijloc? Care să ne ofere pace şi înţelegere reciprocă?!

Societatea americană a conştientizat necesitatea acestei căi de mijloc („cultura a treia”) încă de zeci de ani şi este ţara cea mai reprezentativă în acest sens. Pe teritoriul SUA locuiesc actualmente zeci de culturi şi variaţii ale acestora şi care au mereu o cale de mijloc, pentru că-şi găsesc

Interculturalitate şi „cultura a treia”

Conceptul de „cultură a treia” a fost dezvoltat de către Useem (1967) parţial, apoi complet de către Casmir (1979). Este esenţial să înţelegem că cultura a treia se naşte atunci când apar anumite obiective comune din partea a două culturi diferite în anumite contexte specifice (de exemplu un copil dintr-o familie mixtă va fi un „produs” al culturii a treia). Mai mult, părţile implicate nu-şi uită cultura proprie şi nici nu o neagă, ci poate fiecare să revină la ea oricând va fi cazul (de exemplu părinţii copilului respectiv divorţează după câţiva ani şi unul dintre ei se întoarce în ţara sa de baştină).

Astfel de situaţii se întâmplă cel mai des în ţări ca SUA (ţara cea mai reprezentativă), Canada sau, mai nou, Germania. Motivul? Din ce în ce mai mulţi emigranţi din diferite colţuri ale lumii.

Un exemplu foarte ilustrativ de „cultură a treia” pe care-l dă Casmir în lucrarea sa este luat din filmul „Copiii zeului mai mic”. Există doi actori – o femeie surdă şi un bărbat capabil să audă, dar care-şi construiesc viaţa împreună. Întrebarea „Crezi că există un loc în care putem să ne întâlnim? Nu în linişte

şi nici în gălăgie?” dată la un moment dat de către bărbat , ce ilustrează pe deplin posibilitatea unei lumi de mijloc, şi asta numai pentru că se iubesc – scopul comun care creeză „cultura a treia” în acest caz.

Avem multiculturalism şi „a treia cultură” – diferenţă între ele?

Sigur că da! În primul rând, multiculturalismul are o viziune bidimensională (două sferă interacţionează, însă tot distincte rămân), se bazează pe omogenizarea culturii părţilor şi pe o cunpaştere mai bună între membrii comuni.

O astfel de cultură întâlnim în Franţa, unde nevoia pentru crearea unei „a treia culturi” n-a fost necesară, sau impusă. În schimb, „cultura a treia” are o dimensiune tridimensională – primele două dau naştere la a treia, care este o creaţie nouă, diferită şi capabilă să asimileze o cultură diferită de cea a părinţilor.

Aceasta apare numai dacă sunt stabilite anumite obiective comune, care se schimbă în timp, iar dacă se alterează sau se îndeplinesc – cultura a treia poate dispărea, dacă nu apar paradigme noi între timp.

Arhicunoscutul conflict din Israel – imposibilitatea de a crea a „treia cultură” Unul dintre marile conflicte actuale majore ale lumii este războiul israelo-palestinian, care durează aproape de jumate de secol. Totul s-a început în anul 1948, când a fost creat statul Israel – o „consecinţă” a celui de-al doilea Război Mondial. Locul ales a fost unul „cheie” – oraşul Ierusalim, dar şi malul mării Mediterane – poziţie geopolitică favorabilă. Crearea s-a produs pe teritoriul unui stat existent – Palestina, arab ca religie. Aici demarează marele conflict – pe de o parte cucerirea unui teritoriu deja ocupat în raport cu dreptul de a forma un stat, cât şi diferenţele majore dintre aceste 2 religii.

Prin urmare, paradigmele celor două state sunt total diferite, contrarii chiar. Asta a şi dus la repetatele conflicte din 1948, 1967, 1974, numeroasele ciocniri dupa anul 2000.

Atât o parte, cât şi alta nu şiau dat interesul să se cunoască, încât paradigmele fiecăruia

29

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

să fie descoperite. Israelul îşi doreşte un stat independent, pe teritoriul său istoric, deşi tot timpul au fost dispersaţi prin lume; iar palestinienii cred cu fermitate că teritoriul respectiv le aparţine, pentru că până în 1948 nu s-a pus vreodată cazul creierii unui stat israelian.

Mai mult, pentru ca una dintre caracteristicele iudaismului este expansiunea de

invers.

teritorii, ceea ce israelienii au şi făcut în repetate rânduri, a dus la amplificarea conflictului din zonă mai ales în anul 1967, când au fost implicate şi Iordania, Egipt, Siria şi Liban.

Evident, au intervenit şi forţe din afara regiunii. În repetate rânduri s-a încercat ameliorarea conflictului şi chiar încetarea lui, însă totul era doar periodic. Calea de mijloc nu a putut fi găsită nici până astăzi, paradigmele culturale sunt mult prea diferite, ambele culturi reprezintă un opus pentru cealaltă şi

colţuri ale lumii, au viziuni, norme, accepţiuni şi presupoziţii total diferite. Întrebarea cea mare în cazul acesta este „De ce în Statele Unite, unde coexistă atâtea naţiuni şi culturi diferite nu apar conflicte paradigmatice majore?”, la care putem da multe răspunsuri. În primul rând – obiectivele comune ale emigranţilor – au venit în State nu pentru a crea probleme, ci pentru a avea parte de o viaţa mai bună. Ei sunt conştienţi de libertatea pe care o au în cadrul

„Vis american”... sau cultura a treia la apogeu Un singur teritoriu şi numeroase popoare, etnii şi culturi – cam asta ar fi interfaţa SUA în ziua de azi. Anual, în America pleacă sute de mii de oameni, în căutarea unei vieţi mai bune, mai împlinite.

Ei vin din cele mai diferite

acestei societăţi şi ajută laconsolidarea ei. De aceea, nu ne-am mira foarte mult dacă în aceeaşi clasă de la şcoală o să avem albi, negri, mexicani şi chiar asiatici – diversitatea a pătruns peste tot.

Este evident că probleme noi apar în continuu, însă moştenirea culturală americană permite noi veniţilor să participe activ la viaţa comunitară, încurajându-i chiar.

Este vorba de cultura civică, care este, din nou, cea mai bine formată în Statele Unite.

Apoi, putem afirma că emigranţii sunt conştienţi sau devin curând conştienţi că nu mai sunt la ei acasă, şi că singura susţinere din partea societăţii americane ar fi numai dacă ar participa activ şi ei în cadrul acesteia. Iată de ce un indian, nigerian sau chinez sunt flataţi să participe la evenimentele locale şi naţionale care au loc chiar din prima lor zi de sosire. Ei vor să descopere noua cultură, să-şi realizeze renumitul „vis american”.

Acum apare şi întrebarea „Oare de ce nu este posibilă o soluţie ca aceasta în zona de conflict despre care am vorbit mai devreme?”. Pot exista multiple răspunsuri. Unul bun ar fi că diferenţa dintre religia iudaică şi islamică este mult prea mare pentru a găsi un consens comun, sau existenţa protestantismului postmodernist (în mare parte) din Statele Unite nu reprezintă un motiv întemeiat de a nu crea legături

interculturale.

Singura soluţie pentru rezolvarea acestui conflict este evident găsirea căii de mijloc, fapt posibil numai cu ajutorul altor state. Însă se pare că interesele (mai ales politice şi geopolitice) din zonă sunt prea puternice încât implicarea altor ţări să fie suficientă.

Prin urmare, se înţelege că existenţa în continuare a conflictului din zonă nu se doreşte a fi oprită.

Războiului israelian nu este decât un bun exemplu de situaţie unde predomină un conflict paradigmatic puternic, care ar avea totuşi soluţii. Dacă privim spre Statele Unite, atunci vedem – o cultură diversă şi în acelaşi timp omogenă, dinamică şi în acelaşi timp stabilă. Iar dacă apare o problemă socială, ea afectează şi pe alb, şi pe mexican sau cetăţeanul de culoare deopotrivă.

Evident că conflicte paradigmatice de acest tip mai există, unele sunt rezolvate, altele mai puţin, alte niciodată. Putem să menţionăm aici de Kosovo, Georgia sau Catalonia. A treia cultură reprezintă soluţia perfectă pentru orice conflict paradigmatic şi nu văd de ce n-am putea să ajungem la un consens comun dacă e spre binele nostru. Dar se pare că suntem prea „raţionali” încât să înţelegem unele lucruri elementare...nu putem trai un conflict continuu.

Precedent periculos pentru bloggeri Un fost model „Vogue“, Liksula Cohen, stabileşte la New York un precedent periculos pentru bloggeri. Tribunalul l-a obligat pe cel care a insultat-o virtual să-şi dezvăluie identitatea. “Împuţita” Liksula Cohen, o blondă canadiană care a defilat pe podiumuri pentru Armani sau Versace, l-a dat în judecată pe bloggerul “Anonimul“ întrucât a considerat că a defăimat-o şi a ridiculizat-o scriind: “Trebuie să spun, premiul cel mare pentru cea mai mare împuţită din New York ar trebui să meargă la Liksula Gentila Cohen”, iar tribunalul din Manhattan i-a dat dreptate. Apărarea bloggerului, care mai spunea despre Liksula, în vârstă de 36 de ani, că “are

30

patruzeci şi ceva de ani, dar probabil asta o fi fost acum zece ani”, n-a avut nici un efect în instanţă, deşi acesta a susţinut că “blogul serveşte drept un forum modern, al zilelor noastre, în care-ţi poţi spune părerea, chiar bombastic sau insultător”.

Tribunalul a obligat Google să-i facă publică identitatea, întrucât blogul era găzduit de blogger.com, iar purtătorul de cuvânt al companiei, Andrew Pederson, a declarat că simpatizează cu oricine ar putea fi victima unei agresiuni în spaţiul virtual, prin urmare, deşi Google are mare grijă să păstreze confidenţialitatea userilor săi, va dezvălui informaţiile cerute prin hotărârea judecătorească. (sursa www.cotidianul.ro)

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

Spiritualitate

Invidia

Iadul din sufletul nostru de Andrei COCIUG

Grea boală este invidia, căci nu se naşte de la anumite fapte rele, ci, mai cu seamă, de la fapte bune, eroice, de la fapte în care o persoană se manifestă cu sinceritate. Dacă aceasta ar fi sfârşitul durerilor! Dar nu!

Acest iad înainte de iad nu se încheie nici cu moartea celui invidiat. Invidia continuă şi după moartea celui invidiat.

Oare ce nu face acest om bolnav, ce nu face să îşi adape falsa demnitate, invidiind şi luptând cu celălalt? Sfântul

“

a început moartea, este invidia. Şi nu-i de mirare căci diavolul din invidie a amăgit pe om. Din invidie, Cain şi-a ucis fratele, pe Abel; din cauza invidiei, cei 10 fraţi l-au vândut pe Iosif şi tot din invidie, căuta împăratul Saul să-l omoare pe David. Dar, cel mai mult s-a arătat invidia în farisei, cărturari şi preoţi.

Hristos a spus: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul, el de la început a fost ucigaş”.

Evanghelia ne arată foarte bine cum lucrează invidia

Acuma e o mare criză, poate chiar e cea mai mare din istoria omenirii. E criză de dragoste, de sinceritate, de credinţă.

Ioan Gură de Aur socoate pe invidios mai rău decât un desfrânat sau un adulter.

Pentru că aceştia se îndulcesc cu o oarecare dulceaţă efemeră, pe când invidiosul turbează şi i se înroşesc ochii. Şi, dacă ar fi în puterea lui, ar face tot posibilul să fie distrus cel invidiat. După cum unii gândaci se hrănesc cu murdărie omenească, tot aşa şi invidioşii se hrănesc cu necazurile altora; sunt duşmanii şi vrăjmaşii oamenilor. „Celorlalţi oameni le este milă când se înjunghie un animal; dar tu, invidiosule, devii fiară, tremuri, te îngălbeneşti la faţă când vezi că unui om îi merge bine”.

Dacă citim Sfânta Scriptură, se vede că păcatul, cu care

“

Invidia este moartea dragostei faţă de aproapele. O istorioară englezească zice că, odată, un înger a venit la un om şi-i zice: „Măi omule, îţi dau toate câte vrei, numai că vecinului tău îi voi da îndoit şi acela, gândindu-se, ceruse de la înger să-i scoată un ochi”. Aşa este invidia, nu suportă deloc binele aproapelui, ci, din contra, îi doreşte răul, chiar dacă este riscul singur să se păgubească. Nu doreşte pentru sine bogăţii, asemenea iubitorului de averi

şi de alte bunătăţi ale acestei lumi. Îşi bate capul zi şi noapte de averea celui invidiat, fără să se gândească la a sa şi chiar dacă se gândeşte la propria bogăţie, numai cu scopul să facă în fel şi chip ca să-şi distrugă aproapele.

Dacă, în cazul în care poate aduna averi pentru a-l întrece pe aproapele, invidiosul se mai poate satisface cumva.

Ce face atunci când cel invidiat este mai capabil sau mai talentat? Atunci invidiosul suferă o adevărată tragedie, o dramă în care cel care pătimeşte nu este cel invidiat, ci invidiosul şi, din această cauză, acest război fără sens îl mănâncă pe invidios dinlăuntrul său. Şi ajunge până la atâta nebunie, încât începe să pună tot felul de piedici. Iar, dacă nici cu aceasta nu poate face nimic, atunci ajunge să facă rau omorându-l pe cel invidiat.

în oameni, dar interesant este că, în momentul în care Iisus Hristos se afla pe cruce, fariseii tremurau de invidie.

Erau neputincioşi când Petru a ieşit în ziua Cinzecimii ţinând predica sa înspirată de Duhul Sfânt; fariseii l-au trimis îndată la închisoare, pentru a-l ucide. Şi astăzi lumea este plină de invidie. Acum este la modă păcatul de a-l invidia pe celălalt. Dacă nu invidiezi, nu mai faci parte din societatea decăzută a omenirii. Păcatul acesta se manifestă peste tot, în orice loc, la piaţă, pe stradă, în familie, între şcolari, între studenţi, între angajaţi, între directori şi chiar între preoţi. Sf. Ioan Gură de Aur spunea: „Multă

31

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.12, Septembrie 2009

este invidia chiar în biserică.

Da, invidia ne stăpâneşte mai mult pe noi, preoţii, decât pe credincioşi”. Boala este, după cum vedem, adânc înrădăcinată în oameni.

Această boală nu este străină de alte patimi. Unde omul e bolnav de invidie este bolnav şi de slavă deşartă, de pofta de averi, de lux, de ură, de linguşire, viclenie.

Această patimă este haina călduroasă a tuturor patimilor. Important este cum să o distrugem din fiinţa noastră.

Oamenii nu conştientizea-

ză că invidiază pe cineva, fiindcă duc o viaţă superficială, fără să se adâncească în interiorul fiinţei lor pentru a descoperi propriile neajunsuri.

Acuma este o mare criză, poate cea mai mare din istoria omenirii. E criză de dragoste, de sinceritate, de credinţă. Dacă am încerca măcar să conştientizăm că suntem viciaţi de invidie şi de celelalte patimi legate cu ea, vom fi pe drumul cel bun. În faţă apar numeroase obstacole, capcane, dar, dacă

vom fi atenţi cu noi înşine, ne vom da seama ce se ascunde sub invidie şi sub celelalte patimi, căci patimile sunt precum o tulpină de copac care, cu cât este mai groasă, cu atât are mai multe inele, fiind mai dificil de tăiat.

Acest copac vicios este „eul” nostru degradat, iar, în centru, se află baza tuturor relelor, şi anume mândria. După cum este imposibil să te vezi pe tine dacă nu ai o oglindă în faţă, tot aşa nu este cu putinţă să îţi vezi sufletul, dacă nu ai drept oglinda pe

duhovnicul prin care lucrează Iisus Hristos.

Cu patima invidiei nu se luptă singur, ci cu ajutorul cuiva, pentru că patima fierbe înăuntru dacă nu o descoperi; descoperind-o, ea pierde din intensitate. Aşadar, să extirpăm acest şarpe din inima noastră, dar şi celelalte patimi, care iau conturul unui zid opac şi surd împrejurul inimii noastre. Să nu construim iadul cu mâinile noastre, ci să lăsăm dragostea să lumineze peste ceilalţi şi peste viaţa noastră.

Ei s-au nascut intre prut si nistru

Părintele Vasile Ferenţ - unul din preoţii de seamă )

a bisericii din Grinauti, - Moldova Î

n satul Grinăuţi-Moldova era un om înstărit şi anume Coşuleanu Efrem. Omul acesta avea o fiică numită Frosea (Eufrosinia) care era preoteasă. Aceasta era singură la părinţi şi domnul Coşuleanu Efrem şi-a pus în gând să aducă în satul Grinăuţi-Moldova în funcţia de paroh pe ginerele său, care era preot. Fiind bogat (avea circa 200 hectare de pământ, 500 gâşte, 100 de oi) majoritatea sătenilor, îi erau fini şi fine. El s-a sfătuit cu dânşii, să facă fiecare câte o plângere la Episcopia din Chişinău, precum că păr. Vasile Ferenţ nu face orânduielile cuvenite unui preot, ca să fie înlăturat din funcţia de preot paroh a bisericii cu hramul “Sf. Nicolae” din Grinăuţi-Moldova.

Episcopia Chişinăului a reacţionat la plângerea creştinilor din GrinăuţiMoldova şi a trimis o comisie specială formată din 7 preoţi, cu scopul de a cerceta cazul.

La adunarea de obşte, care a avut loc în ograda bisericii din sat, plângerile au fost cercetate în parte. Fiecare sătean îşi

32

explica în faţa comisiei episcopale plângerea sa. În cadrul adunării de obşte au fost discutate nici mai mult nici mai puţin 80 de plângeri, care toate erau ticluite împotriva părintelui Vasile Ferenţ.

Părintele Vasile, stătea într-o parte de toată adunarea fiind foarte întristat. La un moment dat, s-a apropiat de dânsul Nicolae Bădărău şi i-a zis: “Cinstite părinte, eu am să-ţi ţin apărarea.” Preotul mirat i-a răspuns: “toţi cu care am trăit bine, m-au trădat, dar cu tine Nicolae nu neam avut de bine, cum poţi tu acuma să-mi ei apărarea?”

Atunci Nicolae Bădărău, a luat cuvântul în faţa întregii adunări şi a zis: “Prea cucernci părinţi, stimată adunare, toţi pe care i-aţi asculat, 80 la rând sunt necărturari, cum au putut ei să urmărească greşelile părintelui Vasile Ferenţ, fiind necărturari? Dacă părintele nu ştia rânduiala bisericească, nu ar fi susţinut examenele eparhiale şi nu ar fi fost trimis preot la noi în sat.” Atunci preşedintele comisiei eparhiale i-a zis: “domnule Nicolae, cât ţi-a plătit preotul ca să-i ţii parte? La care Nicolae Bădărău i-a răspuns: “Prea cucernice părinte, toţi preoţii

de Mihail BORTĂ

sunt învăţaţi să ieie, dar să nu deie…” Preşedintele comisiei s-a ruşinat de răspunsul bătrânului şi a pus punct discuţiei. În urma acestei adunări, comisia eparhială, a hotărât restabilirea părintelui Vasile Ferenţ în funcţia de paroh al bisericii “Sf. Nicolae” din Grinauţi-Moldova. Părintele Vasile a activat până în anul 1900, când a trecut la cele veşnice. A fost înmormântat lângă biserica în care a slujit toată viaţa, iar mormântul părintelui Ferenţ s-a păstrat până astăzi.

Fragment din “FILE DIN ISTORIA BISERICII ORTODOXE DIN SATUL GRINĂUŢI MOLDOVA”, Părintele Vasile Ferenţ unul din preoţii de seama a bisericii din Grinăuţi-Moldova (sec.XIX) www.grinauti.blogspot.com