Revista AXA nr. 14

Cuvânt cĂtre cititor

“Schimbarea continuă” sau “victoria marei revoluţii postmoderne” de Octavian RACU

A

m putea îndrăzni să spunem că prima „revoluţie colorată” a fost „marea revoluţie franceză” din 1789, revoluţie care, spulberând fundamentele societăţii tradiţionale, a instaurat dictatul roşu şi s-a pornit „să exporte marea schimbare” în întreaga Europă şi dincolo de hotarele ei.

Mai târziu, istoria a demonstrat ce fel de „schimbare” a adus acest val revoluţionar: inversarea valorilor şi înlocuirea principiului aristocratic cu principiul dominaţiei nemerniciei şi a banului.

Toată această orgie istorică se petrecea sub patronatul, vorba marelui Petre Ţuţea, celor „trei curve metafizice”: „Libertatea, egalitatea şi fraternitatea”. Eminescu aduce şi el „laude” la adresa „triadei revoluţionare”: „Libertatea e libertatea de a exploata, egalitatea e egalitatea de a deveni tiran ca şi vecinul meu, fraternitatea – un moft ilustrat prin ghilotină”.

Firul logic al revoluţiei franceze continuă prin revoluţia bolşevică din 1917, când întregul continent fierbea în vâltoarea revoluţionară. Rând pe rând se ruinau imperiile, iar o nouă revoluţie colorată continuă (întâmplător oare?!) să poarte crezul „libertăţii, egalităţii şi fraternităţii”.

Prin urmare, nu poţi respinge revoluţia bolşevică din Rusia fără a respinge, în acelaşi timp, şi revoluţia liberală din 1789, pentru că ambele, prin esenţă, se află într-o legătură intimă de fraternitate. Nu poţi crede în umanitate şi valori su-

preme fiind în acelaşi timp adeptul acestei „triade” cua devărat satanice. Începutul secolului XXI a stat şi el sub semnul revoluţiilor colorate. Pe rând au căzut Serbia, Slovacia, Georgia, Ucraina, Kârgâztan. Decoraţiile au fost peste tot acelaşi: culori, simboluri, mase, lozinci, răsturnări de guverne, mituri etc. Este adevărat, noile revoluţii se petrec fără multă scurgere de sânge, manifestându-se în spiritul veacului „umanismului şi pacifismului”, toate acestea, totuşi, nu îi schimbă esenţa. De fapt, revoluţiile nu au avut niciodată vreo legătură cu violenţa.

Violenţa pentru acestea nu a fost decât un accident istoric. Schimbările puterii de stat prin forţă au fost întotdeauna „lovituri de stat”, „insurecţii”, „putci”, în timp ce revoluţiile (noţiune împrumutată din astronomie) au însemnat: „schimbarea radicală a sistemului de valori şi a sistemului politic”.

Confuzia vine din cauza faptului că „marile schimbări” liberale şi apoi comuniste, iniţial au putut fi posibile doar cu ajutorul mijloacelor, care, în mod obişnuit, se aplică în perioada de război: operaţii militare, război informaţional utilizate împotriva propriei ţări, împotriva propriului stat. În mod firesc, nici o minte sănătoasă nu putea accepta perversiunile pe care le propunea Robiespierre sau Lenin, perversiuni ideologice, care totuşi au devenit, mai târziu, „idei progresiste” urmate, mai

târziu, de un adevărat „viol al mulţimilor”.

Revoluţiile în ziua de azi nu se mai fac de către revoluţionarii flămânzi, cu ciubotele nespălate şi cu puşca în mână, ci de indivizi la cravată, cu aere aristocratice, care se plimbă dintr-o parte în alta a globului şi ştiu „ce vrea prostimea”. Aceştia, pentru câteva zeci sau sute de milioane de euro, sunt gata oricând să organizeze la comandă „revoluţii” în orice colţ al lumii. Mă refer la specialiştii în tehnologii politice (sau „politehnologi”, cum se mai spune prin părţile noastre), pentru care campaniile de promovare sau discreditare, de instaurarea sau demitere a unui guvern au devenit o profesie.

Dacă „revoluţiile” franceze şi ruse au fost o expresie ale epocii moderne, a distrugerii societăţii premoderne (tradiţionale), revoluţiile colorate de la începutul secolului XXI au devenit o expresie a erei postmoderne, a unei postpolitici, a unui post-stat a unei post-ideologii, a unei post-societăţi.

Dacă ar fi să aleg un prototip al unei astfel de revoluţii, aş alege „revoluţia oranj” din Ucraina, pentru că mi se pare cel mai reprezentativ şi cel mai cras model al unei revoluţii post-moderniste, un model care înglobează toate elementele „revoluţiilor” din Serbia, Slovacia şi Georgia.

Revoluţiile postmoderne se deosebesc de cele moderne prin faptul că decurg la o deconstrucţie a sensu-

lui politicii, înlocuindu-l cu „mesaje”, „imagini” livrate iraţionalului prin intermediul mass-media şi reţelelor de relaţii sociale, prin „acţiuni non violente” („non-violente” doar convenţional), prin culori-simboluri („oranj”, „galben”, „verde” etc.), prin acţiuni în masă, care bombardează continuu poporul cu mesaje ce duc la stări de agonie şi psihoză colectivă.

Revoluţiile postmoderne nu au programe, nu au scop, ele sunt asemenea acelor detergente care „spală mai alb”, chiar dacă nu există culori „mai albe decât albul”.

Odată ce este făcut primul pas, „revoluţia colorată” devine o normă. Întregul proces politic devine o „revoluţie colorată” continuă. Chiar şi personajele („tiranii”, „dictatorii”) împotriva cărora au fost îndreptate primele „revoluţii” intră în joc, preluând şi ei tehnicile „de luptă” în aşa hal, încât nu mai există nicio cale spre o „contrarevoluţie”, spre reîntoarcere la modelul politic iniţial.

Politica devine o „postpolitică”.

(continuarea în pagina 32)

Istorie

Reîntoarcerea Rusiei în Balcani 16

“AXA”, publicaţia “Ligii pentru Dezvoltarea şi Realizarea Tinerilor” (LIDER).

Redactor şef: Valeriu HARABARA Corectura: Svetlana PROŢAP Redactor tehnic: Octavian Racu Colaboratori: Marius Tărîţă, Iurie Gogu, Pavel Moraru, Mihail Bortă, Vlad Plămădeală, Dan Avram Mureşan, Artur Leşcu, Vadim Cujbă, Horia Ciurtin, Victor Guşan, Dragoş Moldoveanu, Daniela Dermengi, Jana Doloşcan, Olga Iosif, Maria Dimineţ, Andrei Cociug, Rodica Sârbu, Sergiu Tudoreanu, Ioan Lazăr, Ion Guţu, Ludmila Fulea.

Internaţional

Organizaţia de la Shanghai bloc antiterorist sau antiamerican?

6 1. Editorial - “Schimbarea continuă” sau “victoria marei revoluţii postmoderne” 2. Politică/Geopolitică

Email: revista.axa@gmail.com Web: www.ax.md Articolele autorilor nu exprimă opinia publicaţiei.

ISSN 1857-3495

- Organizaţia de la Shanghai bloc antiterorist sau antiamerican?

- Canalul Panama minunea istoriei (II) - Lobby: între corupţie şi democraţie - Reîntoarcerea Rusiei în Balcani - Posibilitatea ciocnirii şi contopirii civilizaţiilor - Uniunea Europeană şi Republica Moldova în contextul crizei financiare mondiale

3. Istorie

AXA

Toate drepturile de reproducere sunt rezervate. Pot fi folosite extrase cu menţionarea sursei.

Tiraj: 1 000 exemplare

- Partizanii din catacombele Odessei şi acţiunile de combatere ale Serviciului Special de Informaţii al României - Elena Cuza prima doamna a Unirii din 1859

4. Interviu Dragoş MOLDOVEANU: “Conservatorismul nu este o teorie sau o ideologie”

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

Canada a folosit un lot suspect de vaccinuri împotriva gripei porcine Un lot de 172.000 de doze de vaccin împotriva gripei A/ H1N1, dintre care unele au provocat reacţii alergice violente, a fost folosit aproape în întregime, au recunoscut, miercuri, autorităţile canadiene, subliniind însă că aceste reacţii nu au fost numeroase.

Din acest lot, “aproximativ 15.000 de doze nu au fost utilizate”, a precizat, în timpul unei conferinţe de presă, doctorul Danielle Grondin, de la Direcţia generală de boli infecţioase şi măsuri de urgenţă din cadrul Agenţiei de sănătate publică din Canada. Şase reacţii alergice violente au fost observate în rândul persoanelor cărora le-au fost administrate vaccinuri provenind din acest lot, ceea ce a dus la oprirea administrării sale, dar toate aceste persoane s-au refăcut, au declarat, la începutul săptămânii, oficialii canadieni.

Miercuri, atât ministrul Sănătăţii, Leona Aglukkaq, cât şi directorul de Sănătate Publică, David Butler-Jones, au subliniat buna funcţionare a sistemului de supraveghere care a permis detectarea acestei anomalii.

Cazurile de şocuri anafilactice asociate acestui lot de vaccinuri Arepanrix fabricat de GlaxoSmithKline au fost înregistrate în proporţie de patru la 100.000, în timp ce nivelul considerat normal este de unu la 100.000.

Raportat la totalul de 15 milioane de doze de vaccin deja administrate în Canada, acest nivel al reacţiilor alergice este net inferior, de 0,32 la 100.000, a subliniat Butler-Jones. În prezent, un canadian din patru este pe viitor protejat împotriva virusului, iar răspândirea bolii stagnează în mai multe provincii. Campania de vaccinare continuă, 2,9 milioane de doze urmând să fie furnizate săptămâna viitoare.

Interviu

Spiritualitate

Dragoş MOLDOVEANU: “Conservatorismul nu este o teorie sau o ideologie”

15 5. Idei alternative - Problema naţiunii şi a naţionalismului

Dumnezeu şi cosmosul

30 Observator Cultural

6. Clasicii noştri Vasile ŢEPORDEI: Societatea şi caracterele

7. Ei s-au născut între Prut şi Nistru - Accidentul vlădicăi Serafim Ciceagov

8. Cultură - August Rush un geniu nu se naste pentru sine

9. Spiritualitate - Despre trădare şi iertare, fara cale de întoarcere - Dumnezeu şi cosmosul

August Rush - un geniu nu se naste pentru sine

22 3

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

America Latină

Uniunea Europeană

Hugo Chavez ia apararea celebrului Carlos Şacalul

Ministrul de Externe UE

Preşedintele Venezuelei, Hugo Chavez, a stârnit din nou controverse internaţionale după ce l-a lăudat pe Carlos Şacalul, celebrul terorist marxist venezuelean, responsabil pentru o serie de atentate şi asasinate în anii ‘70.

Un nou scandal risca să iz­bucnească în jurul numirii baronesei Catherine Ash­ton la cârma diplomaţiei Uniunii Europene din cau­za trecutului său asociat cu activităţile orchestrate din umbră de către Moscova asupra Marii Bri­tanii la începutul anilor ‘80 prin intermediul unor organizatii nonguver­namentale, informează Hotnews.

Europarla­mentarul britanic Gerard Batten îi cere lui Barroso să reconsidere această decizie a numirii lui Ashton în baza mai multor probe care îi pot fi puse la dispoziţie de către dizidentul rus Vladimir Bukovski.

În timpul unui discurs rostit vineri în faţa unor politicieni socialişti, Chavez l-a descris pe Carlos, pe numele său adevărat Ilich Ramirez Sanchez, ca pe un “luptător revoluţionar”. “Îi iau apărarea şi nu mă interesează ce se va zice mâine în Europa despre mine”, a declarat Chavez în aplauzele celor prezenţi.

Carlos Şacalul îşi ispăşeşte pedeapsa cu închisoarea pe viaţă în Franţa, pentru uciderea în 1975 a doi agenţi secreţi şi a unui informator. În discursul său, preşedintele sudamerican i-a lăudat şi pe preşedintele din Zimbabwe, Robert Mugabe, şi pe liderul de la Teheran, Mahmoud Ahmadinejad, pe care i-a numit “fraţi”.

Nici fostul dictator al Ugandei, Idi Amin, nu a fost uitat. “Se spune că a fost canibal. Eu am dubii… Nu ştiu. Poate că a fost un mare naţionalist, un patriot.”

Sursa: frontpress.ro

Marea Britanie introduce controlul amprentelor digitale călătorilor străini Începând cu 30 noiembrie 2009, Marea Britanie introduce controlul amprentelor digitale persoanelor care vor intra în această ţară în baza paşapoartelor biometrice. „La intrare în Regatul Unit pasagerilor cu vizele biometrice şi permis de intrare vor fi scanate amprentele digitale în punctele de control vamal. În majoritatea cazurilor vor fi folosite degetul mare şi arătător al mâinii drepte. Aceste amprente vor fi comparate cu cele care au fost luate la perfectarea actelor” – se spune într-un comunicat difuzat de Serviciul Vamal al Regatului Unit.

Aceste controale se vor efectua pentru a confirma faptul că persoanele care intră în Marea Britanie sunt aceleaşi care au obţinut viza de intrare în ţară.

4

acuzat de relaţii cu URSS

Europarlamentarul britanic Gerard Batten, din partea formaţiunii Partidul Inde­pendenţei din Marea Britanie (United Kingdom Independence Party - UKIP, n.red.) a acuzat-o recent pe actuala şefă a diplomaţiei Uniunii Europene, socialista Catherine Ashton, de colaborare cu Uniunea Sovietica în anii ‘80, în calitate de trezorier al unui ONG. Acuzele lui Batten au fost formulate prin intermediul unei scrisori trimise preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, caruia îi cere să reflecteze serios asupra noii desemnări a lui Catherine Ashton pentru funcţia de Înalt Reprezentant pentru Politică Externă şi Securitate Comună, care în viziunea sa, nu ar fi compatibilă, din punct de vedere moral, cu trecutul oneros al laburistei britanice. Principalele acuze se învârt în jurul activităţilor desfăşurate de Catherine Ashton, în vârstă de 53 de ani, care ar fi lucrat ca Trezorier al Campaniei de Dezarmare Nucleara (Campaign for Nuclear Disar­mament - CND, n.red.), între anii 1980-1982.

Finanţare nebuloasă Batten aminteşte că pro­venienţa fondurilor acestei organizaţii non-guvernamentale a declanşat un scandal de presă la acea vreme din cauza faptului că CND nu a dorit să se supună unui audit independent. Sursele de finanţare nu au putut fi verificate atunci decât după intense presiuni publice, iar firma care a făcut acest audit a fost Godfrey Lord&Co, informeaza Hotnews. În urma

investigaţiilor făcute de experţi în domeniul financiar, ancheta a scos la suprafaţă faptul că pentru 38% din venitul anual (176.197 lire sterline) al acestui ONG nu putea fi justificat din punct de vedere al surselor de finantare. Mai mult, Gerard Batten mai scrie că persoana care era responsabilă la acea vreme cu strângerea de fonduri pentru CND, a fost Will Howard, unul dintre membrii Partidului Comunist din Marea Britanie. În acest context, euro­parlamentarul britanic se întreabă retoric de ce poate fi acuzată baronesa Ashton în cazul provenienţei ambigue a fondurilor CND: de in­competenţă sau de acceptare cu bună-ştiinţă a unor sume importante de bani depuse în conturile acestui ONG de o putere străină ostilă (URSS - n.red.) pentru a submina politicile de apărare ale Marii Britanii şi NATO. Varianta Bukovski Gerard Batten aminteşte, în susţinerea tezei sale, că dizidentul rus Vladimir Bukovsky a demonstrat, prin lucrările sale care se bazează pe documente strict secrete din arhivele sovietice, că sub umbrela Moscovei au fost coordonate o serie de campanii ce au avut ca scop dezarmarea nucleara. Banii pentru aceste operaţiuni au fost injectaţi în diferite medii prin intermediul partidelor comuniste şi a altor organizaţii pro-sovietice sau indivizi care simpatizau cu Uniunea Sovietica.

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

Statele Unite ale Americii

Americanii ar putea plati un nou impozit de razboi, desi dau deja 43 de miliarde de dolari pe an Congresul Statelor Unite analizează crearea unui nou impozit pentru finanţarea operaţiunilor din Afganistan, un război care oricum a însemnat un efort uriaş pentru americani. Între timp, Barack Obama se pregăteşte “să termine treaba” în Afganistan, adică sa-şi anunţe cât mai curând decizia cu privire la strategia în această ţară şi, mai ales, cea referitoare la trimiterea de trupe suplimentare, transmite AFP, citata de Mediafax. În contextul deficitului bugetar record al SUA, de 1.417 miliarde de dolari în 2008-2009, adică 10% din PIB şi la presiunea opoziţiei republicane, congresmenii democraţi caută noi resurse, cum ar fi un alt impozit de război. Ei au depus deja un proiect de lege în acest sens, pe care l-au întitulat “Legea de partajare a sacrificiului”, pentru că, după cum au declarat deja, “dacă acest război trebuie să aibă loc, este corect ca fiecare să împartaşească povara”, mai relatează sursa citată. Nu chiar fiecare, deoarece soldaţii care au luptat în cele două războaie post-11 Septembrie sunt scutiţi de plata impozitului.

La fel, şi familiile celor care au murit pe front. Proiectul democraţilor are şi un aspect pozitiv: un astfel de impozit i-ar transforma pe cei bogaţi cei mai mari contribuabili la suportarea preţului războiului. Această, deoarece impozitul se aplică în trei tranşe: mai întâi, familiile care câstigă pâna la 150.000 de dolari pe an ar plati 1% din venit. Pe urmă, cei care câstiga între 150.000 şi 250.000 de dolari şi cei cu venituri de peste un sfert de milion de dolari vor plati impozitul în funcţie de cheltuielile de război din anul precedent. Potrivit cifrelor Serviciului de Cercetări al Congresului (CBO), războiul din Afganistan costă Washingtonul 3,6 miliarde de dolari pe luna din 2001, adica peste 43 de miliarde de dolari pe an.

Casa Albă îi va face pe americani să înţeleagă războiul Barack Obama, care va ieşi, foarte curând, cu o noua strategie a razboiului din Afganistan, a declarat că, în ultimii opt ani de conflict, Statele Unite nu au avut nici resursele, nici strategia necesară pentru a face faţă razboiului, însă el vrea să schimbe aceste lucruri. “Sunt foarte încrezător ca după ce americanii vor înţelege clar ce facem aici şi în ce

fel intenţionăm să ne îndeplinim obiectivele, îşi vor manifesta susţinerea”, a adăugat preşedintele, după întâlnirea cu primul ministru al Indiei, aflat în vizită oficială la Washington. Obama îi va face pe americani să înţeleagă ce va considera că trebuie înţeles într-un discurs, pe care-l va susţine curând.

Dacă, la finele acestei perioade de deliberare de trei luni, Barack Obama va decide să trimită noi trupe pe front, SUA îi va cere NATO să facă a acelaşi lucru şi să suplimenteze efectivele Alianţei, a declarat Pentagonul, citat de Army.com. Preşedintele american a adăugat că va discuta despre “obligaţiile” lor cu partenerii Statelor Unite, care arată reticenţă faţă de o implicare mai mare, precizează Mediafax. “Este clar că dacă preşedintele decide să trimită forţe suplimentare, va exista o aşteptare ca aliaţii noştri să angajeze de asemenea forţe noi”, a declarat, în timpul unei conferinţe de presa, purtătorul de cuvânt al Pentagonului, Geoff Morrell. Şansele că acest lucru să se întample sunt foarte mari, dat fiind că, în ultimii ani, de fiecare dată când americanii au trimis soldaţi, NATO a făcut acelaşi lucru. În Afganistan, lupta în prezent circa 68.000 de militari americani, alaturi de 42.000 de soldaţi din ţările aliate. Potrivit site-ului iCasualties.org, în acest război au murit, din 2001 şi până acum, 1.529 de soldaţi ai coaliţiei, circa jumătate americani. Şi România a pierdut 11 oameni pe acest front. Zilele trecute, Statele Unite au anunţat că nu vor semna convenţia internaţională, ce interzice formal utilizarea minelor de război în zonele de conflict, potrivit Departamentului de Stat, citat de CNN. Astfel, ele devin singura ţară membră NATO care va folosi, în continuare, minele antipersonal, la fel ca Rusia si China.

SUA păstrează secretele avionului invizibil, pentru care Anglia a dat 2 miliarde de dolari Scandal în Marea Britanie. Pentagonul nu vrea să le comunice britanicilor secretele avionului de luptă ultraperformant, invizibil pe radar, F 35, deşi Anglia a dat 1,2 miliarde de lire (2 miliarde de dolari) pentru construirea lui. Această atitudine este considerată o alta lovitură dură acordată “relaţiei speciale” dintre cele două ţări, mai ales că a venit în contextul în care Barack Obama îi cere Marii Britanii mai mult ajutor în Afganistan, comenteaza Daily Mail. Costurile lui F35 se ridică la multe miliarde de dolari, motiv pentru care SUA îi au ca parteneri pe Anglia (cel mai mare cofinanţator), Italia, Turcia, Danemarca, Olanda, Australia, Canada şi Norvegia. Nici unul dintre aceşti parteneri nu va putea, însă, controla avionul. sursa: Gardianul

Filmul „2012” dă peste cap credinţa musulmană Filmul „2012“ a fost un mare succes în Indonezia, dar deloc pe gustul clericilor musulmani, care avertizeaza că acest film este o provocare la adresa Islamului.

Ultimul film holywoodian a făcut mulţi bani umplând sălile cinematografelor din Jakarta, la lansarea sa, şi începând deja să se vândă în versiuni piratate, pe DVD. La lansarea acestuia, unii lideri religiosi, din cea mai mare ţară musulmană a lumii, au comentat controversatul film, exprimându-şi în mod public nemulţumirea. Consiliul National Ulema, cea mai înaltă instanţă religioasă, pare să nu fi căzut de acord asupra emiterii unei legi fatwa (aviz juridic) împotriva filmului, aşa cum au procedat deja unele dintre filialele locale. „Islamul nu este de acord şi nu prezice sfârsitul lumii. Acesta este un secret al lui Dumnezeu“, a spus presedintele Amidhan. Din acest motiv, “ma tem ca filmul dă peste cap credinţa religioşilor noştri“. De asemenea, el a mai exprimat regretul ca „2012“ imaginează „distrugerea moscheii din Kaaba (la Mecca), dar nu şi a bisericilor. Aceste scene au „fost scoase de cenzura indoneziana“, a mai spus el.

Gardianul.ro

5

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

international

Organizaţia de la Shanghai bloc antiterorist sau antiamerican? de Maria DIMINEŢ

Rolul Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (SCO) nu poate fi abordat independent de aspiraţiile neoconservatoare şi neoeurasiste cu privire la importanţa geopolitică a Asiei Centrale. Neorasiştii consideră regiunea drept parte integrantă a sferei de influenţă a Moscovei. Inamicul, în viziunea lor este SUA, care vrea să împiedice constituirea unei ordini multipolare, în care Rusia ar ocupa o poziţie importantă. Neorasiştii se tem de o „balcanizare” a Eurasiei. În sprijinul acestei teze invocă opiniile politicianului american, de oricine poloneză, Zbigniew Kazimierz Brzezinski, care sugerează uneori „că Asia Centrală ar trebui să devină o zonă de conflict permanent pentru a împiedica apariţia unui bloc antiamerican în Eurasia”. Neoconservatorii consideră însă că fundamentalismul islamic, inamicul în războiul „împotriva terorismului” poate fi evitat şi înlăturat doar cu ajutorul prezenţei militare americane în regiune, pe o perioadă nedeterminată. Ei disting trei state interesate să combată influenţa occidentală: Rusia, China şi Iranul. La fel ca Beijingul sau Teheranul, Moscova este considerată un adversar al idealurilor promovate de SUA.

6

De la uiguri la terorism

OCS este rezultatul unui acord prin care China încerca să reducă simpatia statelor central asiatice fata de uigurii din provincia chineza Xinjiang. Beijingul a argumentat ca sprijinirea insurgenţilor nu e în interesul nimănui, şi a oferit stimulente comerciale pe care statele central asiatice, cu o economie săraca, nu le-au putut ignora. În 1996 la Shanghai cinci ţări - Republica Populară Chineză, Rusia, Kazahstanului şi Kârgâstanului au semnat „Tratatul de creştere a încrederii în cadrul activităţilor militare în regiunile de frontieră”, punând bazele „Grupului de la Shanghai”.

Uzbekistanul a obţinut statut de membru abia în 2001, când obiectivele organizaţiei au fost reformulate. Astăzi OCS are patru observatori: India, Iranul, Pakistanul si Mongolia. După 11 septembrie 2001 “Grupul de la Shanghai” s-a transformat într-o “organizaţie internaţională antiteroristă. Principala preocupare era combaterea „răspândirii islamismului militant” în Asia Centrală.

Deschidere” şi „stabilitate”

Se pare că „nobilele” intenţii ale OCS au fost privite cu suspiciune încă de la bun început. Tocmai de aceea Rusia a amintit constant că organizaţia este “deschisa dialogului” şi constituie “un element de stabilitate” regională. Timp de opt ani Rusia a încercat să convingă SUA că organizaţia nu se va transforma într-o alianţă politico-militara de tipul NATO”. Pe de altă parte, nu este un secret că Rusia este nemulţumită de extinderea NATO în Ţările Baltice şi în estul Europei. Aceasta percepe amplasarea scutului american antirachetă ca pe o ameninţare pentru întreaga Asie . Tocmai de aceea Rusia ar fi interesată să transforme OCS într-un instrument împotriva Alianţei, care să împiedice influenţa americană în Asia Centrală.

Tendinţa de militarizare a organizaţiei este confirmată prin sporirea investiţiilor în forţele armate şi creşterea numărului exerciţiilor militare întrunite.

Miza „jocului”

Miza pusă în joc de către

SUA şi Rusia este controlul producţiei de petrol si gaz, dar şi a conductelor care transferă aceste resurse pe pieţele vestice. Interesele SUA în petrolul cazac dar şi cel caspic, determină Moscova să supravegheze aceste resurse prin implementarea unor proiecte comune cu Kazahstanul şi ţările Caucazului, ce ţin de extragerea şi transportarea petrolului şi gazelor naturale.

Moscova încearcă să joace un rol esenţial în livrarea şi transportarea carburanţilor şi să minimalizeze influenţa SUA în zonă. Pe de altă parte SUA a iniţiat parteneriate cu regimurile din Asia Centrală, care leau permis să folosească bazele aeriene şi să menţină trupe pe teritoriul lor.

Turcia şi SUA complotează?

Pe fundalul acestui joc geopolitic, unde Rusia reuşeşte să domine fostele ţări sovietice, SUA sunt preocupate să slăbească influenţa adversarului său. O strategie, în acest sens, potrivit experţilor ruşi, a fost deja aplicată. Este vorba de Acordul semnat între Turcia

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

şi Armenia (documentul ce ţine de normalizarea relaţiilor dintre aceste două ţări, precum şi deschiderea graniţelor), care potrivit analiştilor ruşi este o strategie a SUA de slăbire a influenţei Rusiei în zonă. Deschiderea graniţelor va contribui la diminuarea dependenţei Armeniei de Rusia şi va permite SUA să controleze regiunea prin apropierea turco armeană.

Analiştii ruşi avertizează că „participarea Armeniei în planurile americane ar putea duce la evenimente similare celora din Gruzia”.

Strategia panturcismului

Panturcismul reprezintă o altă strategie direcţionată împotriva intereselor Rusiei în Asia Centrală. Aplicarea ei ar permite Turciei să devină culoar de conexiune între Europa, Caucaz şi Asia Centrală.

Dacă SUA va susţine această strategie atunci, prin intermediul Azerbaidjanului, vor fi „conectaţi” turcii autentici cu cei central asiatici şi siberieni. Republica Azerbaidjan cuprinde doar 1/3 din teritoriul Azerbaidjanului istoric. Circa 2/3 din teritoriul azer se află în Iran. Ideea de reunificare azeră, promovată de Turcia, este foarte populară în Azerbaidjan.

Azerbaidjanul, Turkmenistanul şi Kazahstanul nu dispun de o ieşire spre oceanul mondial, fiind la cheremul Rusiei.

Reunificarea azeră ar permite accesul direct prin conducte din bazinul Mării Caspice spre porturile turceşti din Mediterană, fapt imposibil din cauza absenţei unei frontiere funcţionale turco-azere. Rusia ar pierde controlul asupra traficului de hidrocarburi din ţările caspice, iar Turcia ar căpăta o valoare geoeconomică şi geostrategică apreciabilă. În plus, modificarea frontierei irano-azere ar exclude Iranul ca factor important în geopolitica caucaziană. Or Iranul , conştient de pericolul panturcist îi susţine pe toţi cei care ar putea împiedica materializarea acestor aspiraţii. Cu cât Turcia, aliată militară a SUA,

penetrează mai mult domeniile ruseşti de odinioară, cu atât Rusia va susţine mai ostil ţările panturcismului. Circumstanţele respective justifică interesul sporit al Iranului faţă de SCO, dar şi importanţa pe care organizaţia ( în mod special Rusia) o acordă „inamicului” SUA. Posibilităţi de dezvoltare a SCO

La moment SCO nu are o prezenţă impunătoare în Asia Centrală. Moscova şi Beijingul doresc însă extinderea şi întărirea organizaţiei pentru a putea controla evoluţia politică şi economică a regiunii. SCO are şanse mari ca, în viitorul apropiat, să-şi consolideze poziţia. Un indicator pozitiv este creşterea numărului statelor ce i s-au alăturat ca observatori: Mongolia (2004), Iran (2005), Pakistan (2005) şi India (2005), şi care au optat deja pentru statutul de membru deplin al OCS. Cel mai insistent este Iranul, iar o eventuală aderare a sa va confirma oficialilor occidentali că organizaţia intenţionează să devina un instrument de blocare a influenţei americane în Asia.

De altfel, Iranul este destul de tentant pentru OCS, deoarece împreună deţin imense resurse energetice şi umane, şi ocupă 60% din suprafaţa Eurasiei. Iar din punct de vedere al potenţialului demografic reprezintă o pătrime din populaţia globului.

Nu pot fi ignorate nici rezerve-

le energetice ale OCS. Rusia şi Iranul dispun în prezent de 17,6% din resursele mondiale de petrol. Cu cele 3% ale Kazahstanului şi 9,5% ale Africii, în mare parte controlate de China, organizaţia deţine 30% din rezervele mondiale de petrol. În plus, Rusia posedă 27 % din rezervele de gaz, Iran – 15 %, iar fostele republici sovietice din Asia Centrală - 8 %.

Rusia sau SUA?

Fără îndoială, Rusia încearcă să înfrunte SUA, în ciuda asigurărilor conform cărora ar fi preocupată exclusiv de combaterea terorismului. Prestanţa sa în cadrul OCS, dar şi felul în care se impune în Asia Centrală confirmă acest fapt. Posibil Azerbaidjanul, Turkmenistanul şi Kazahstanul şi-ar dori o deschidere mai mare spre vest, dar sunt

prea dependente de Rusia ca să-şi permită acest „lux”. De altfel, ţările respective au cel mai mult de pierdut din cauza bătăliei dintre Occident şi Orient. Dacă Rusia reuşeşte în continuare să domine, atunci SUA, cu siguranţă vor recurge la diferite tertipuri pentru a destabiliza situaţia politică din regiune. Pe de altă parte, încercarea de a diminua influenţa rusă în Asia Centrală ar putea fi „răsplătită” cu conflicte interetnice, intenţionat provocate şi alimentate (or Rusia are suficiente pârghii pentru astfel de scenarii). Evident, în asemenea ocurenţe, OCS are şanse să-şi consolideze şi mai mult poziţia în regiune. Ba mai mult, organizaţia va fi justificată să se impună deschis în faţa comunităţii internaţionale ca un bloc antiamerican în Eurasia.

7

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

geopolitica

Canalul Panama

minunea istoriei

de Daniela DERMENGI

continuare din numărul trecut Mr.-ul independenţei

Cazul cu proclamarea independenţei statului Panama demonstrează deosebit de convingător că Washingtonul niciodată nu a ezitat să folosească cele mai necinstite mijloace pentru a-şi atinge scopurile sale geopolitice.

Astfel, după acea rebeliune iscată de americani din cauza împotrivirii Columbiei de a acorda Statelor Unite drepturi ex-teritoriale asupra zonei canalului, Panama a devenit aşa-zis „independentă”. În foarte scurt timp este semnat tratatul „Hay-Bunau – Varilla”. „Mai bine de o jumătate de secol, Panama a fost condusă de câteva familii înstărite cu legături puternice la Washington. Aceşti conducători erau dictatori de dreapta, care luau toate măsurile considerate necesare pentru a fi siguri că ţara lor promova interesele Statelor Unite. Aproximativ în aceeaşi manieră a tuturor dictatorilor din America Latină, care s-au aliat cu Washingtonul, conducătorii statului Panama interpretau interesele SUA în sensul de anihilare a oricărei mişcări populiste cu

8

iz de socialism. Ei susţineau şi activităţile anticomuniste ale CIA şi ale NSA de pe întreaga emisferă, sprijinind de asemenea afaceri uriaşe americane, cum ar fi Standard Oil al lui Rockefeller sau United Fruit Company (care a fost cumpărată de George H. W Bush). Aparent, aceste guverne nu-şi dădeau seama că interesele SUA erau promovate prin îmbunătăţirea vieţii celor care trăiau în sărăcie lucie şi care serveau drept eventuali sclavi pe plantaţiile uriaşe şi în corporaţii.

Familiile conducătoare ale Republicii Panama au fost bine răsplătite pentru sprijinul lor: forţele militare ale SUA au intervenit în numele lor de zeci de ori, în perioada cuprinsă între declaraţia de independenţă a Republicii Panama şi anul 1968”. [4] Manifestul Destinului

Aceasta a fost o doctrină populară printre americani în anii 1840. Ea spune că a fost predestinată divin cucerirea Americii de Nord şi Dumnezeu, nu oamenii, a dirijat acţiunile de distrugere a indienilor, pădurilor şi bivolilor,

de asanare a mlaştinilor şi îndiguire a râurilor. Dezvoltarea unei economii depinde de exploatarea la nesfârşit a forţei de muncă şi a resurselor naturale, zice Manifestul Destinului.

Doctrina Monroe, enunţată în 1823, de preşedintele James Monroe, a asigurat continuitatea „destinului”.

Astfel, în anii 1850 şi 1860, se afirma că SUA avea drepturi speciale asupra întregii emisfere, inclusiv dreptul de a invada orice naţiune din America Centrală şi de Sud care era împotriva sau nu susţinea strategiile S.U.A. În cele din urmă, în ultima jumătate a secolului XX, Statele Unite au folosit deja ameninţarea comunistă pentru a-şi justifica extinderea şi intervenţia în anumite ţări ale lumii, printre care Vietnamul şi Indonezia. În acest context, Omar Torrijos considera că Panama avea şi ea propriile ei drepturi – la suveranitate, pământuri şi un curs de apă care o străbătea – şi că aceste drepturi erau oferite pe cale divină şi predestinate la fel ca şi drepturile de care se

bucurau Statele Unite. Şi totuşi americanii nu încetau să îndoctrineze în mentalitatea oamenilor acest Manifest al Destinului. În zona canalului erau situate Şcoala Americilor şi centrul de instrucţie militară al US Southern Command. Ani de-a rândul, forţele armate ale S.U.A. invitaseră dictatorii şi preşedinţii Americii Latine să-şi trimită odraslele şi liderii militari în aceste centre. „Acolo, ei învăţau tehnici de interogare şi de operaţiuni sub acoperire, ca şi tactici militare pe care ar fi trebuit să le folosească pentru a lupta împotriva comunismului şi pentru a-şi proteja propriile bunuri şi pe acelea ale companiilor de petrol sau ale altor corporaţii private.

De asemenea, ei aveau ocazia de a-şi crea legături cu elita

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

Statelor Unite. Aceste facilităţi erau urâte de latino-americani – cu excepţia câtorva bogătaşi care beneficiau de pe urma lor. Torrijos nu agreea aceste centre de instrucţie pe teritoriul Republicii Panama.

[4] Prezenţa americanilor în Panama era evidentă prin proprietăţile ce le deţineau pe teritoriul ei – clădiri albe şi gigantice, case luxoase, terenuri de golf, magazine şi săli de spectacol etc. Alarmant e faptul că niciuna dintre afaceri nu se supunea fiscalităţii şi legilor din Panama.

Deşi se tot afirma că, pentru S.U.A., Canalul Panama nu ar fi prezentat o importanţă strategică, datele statistice infirmă acest lucru. Statele Unite au economisit anual milioane de ore şi milioane de dolari utilizând Canalul Panama drept trecere pentru navele sale. Profesorul John J. Tierney, de la „Institutul pentru Politica Internaţională al Universităţii Boston”, arată, într-un recent articol, că peste 15% din totalul importurilor şi exporturilor, S.U.A. utilizau anual Canalul Panama.

Pan(or)ama momentului

În prezent, canalul are o lungime de 80 km şi scurtează distanţa parcursă pe apă de la New York la San Francisco, de la 22.500 km la

9.500 km.

Pentru a fi posibilă construirea canalului, 40.000 de tone de dinamită au fost folosite pentru a face cale apei, 270 de milioane de metri cubi de pământ au fost excavaţi, adică de vreo 12 ori mai mult decât la Canalul Suez.

Jertfele umane s-au ridicat la aproape 30.000 de morţi, numărul total al celor care au muncit la construirea canalului fiind în jur de 80.000.

Canalul este format din 12 porţi, 12 camere de apă, 3 lacuri artificiale ce conţin rezervă de apă şi câteva canale artificiale.

Costul total al lucrărilor a fost estimat la 640 de milioane USD. Trecerea unui vas prin canalul Panama, folosit până în prezent de peste 70 de ţări, durează 8-10 ore. În fiecare zi trec aproximativ 40 de vase, aproape 14.000 anual şi circa 850.000 au trecut de la darea lui în exploatare.

Taxa de folosire a canalului, care se calculează în funcţie de mărimea (lungimea), tipul vasului şi tipul încărcăturii, este sursa de venit atât pentru canal, cât şi pentru statul Panama. Cea mai scumpă taxă de trecere din istoria canalului a fost plătită pe 25 septembrie 2003 de către vasul de călători Coral Princess – 226.000 $,

iar cea mai ieftină a fost de 36 de cenţi americani, plătiţi de Richard Halliburton în 1928, care a dorit să înnoate pe cursul canalului Panama.

Aproximativ 80% din PIB-ul Republicii Panama provine din activităţile legate de Canal.

Canalul Panama a înregistrat în anul 1995 câteva recorduri de trafic: 13.633 de nave care au plătit 460.000.000 USD pentru trafic de 175 Mt. Principalii utilizatori au fost S.U.A. – 80%, Canada – 10,3%, Uniunea Europeană – 9,6 % şi Japonia – 7,1%.

American Society of Civil Engineers consideră Canalul Panama o grandioasă realizare şi este desemnat ca fiind una dintre cele şapte minuni ale lumii moderne.

Extinderea PANAMA

În prezent este necesar să fie extins Canalul Panama, deoarece vasele moderne sunt mult prea mari pentru a pătrunde fără probleme. În plus, capacitatea de tranzit a canalului este cu mult depăşită, iar ambarcaţiunile trebuie să aştepte ore în şir pentru a trece din Marea Caraibelor în Pacific şi invers.

Costurile transformărilor urmează să fie acoperite prin creşterea taxei de tranzit şi printr-un împrumut în valoare de 2,3 miliarde USD.

În septembrie 2007 preşedintele Republicii Panama, Martin Torrijos, a apăsat pe un aparat fiind lansaţi în aer sute de metri cubi de pământ, pe locul viitoarei ecluze a Canalului Panama. „Acesta va fi un canal total nou, care, în sfârşit, îi va servi ţării noastre fără nici o uzurpare la adresa veniturilor care i se cuvin”, a declarat Martin Torrijos. Aceasta înseamnă 600 de milioane USD de venituri stabile şi în creştere anuală, cel puţin de două ori mai mult decât au fost până acum.

Noul canal va putea fi folosit de nave de mare tonaj, inclusiv supertankere.

Aceasta bucură China, care va putea, astfel, să-şi extindă semnificativ importurile de petrol venezuelan. De fapt, în prezent, managementul Canalului Panama este realizat de firme chineze.

Compania administrativă „Panama Canal Authority” a făcut publică organizarea unei licitaţii internaţionale, în două etape, pentru desemnarea antreprenorului acestui proiect. În vara acestui an s-au deschis ofertele pentru cea mai complexă etapă a procesului de extindere a Canalului, evaluat la 5,25 miliarde USD. Acest proiect este cel mai mare contract de construcţii derulat în prezent în America Latină. El se va fi finaliza până în anul 2014, marcând aniversarea a 100 de ani de la prima navigare pe această rută.

Proiectul va creea automat 7.000 de locuri de muncă şi se estimeaza că va duce la apariţia altor 35.000 de locuri de muncă indirect.

[4] „Confesiunile unui asasin economic” John Perkins

9

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

Teorie

Lobby:

între coruptie , si, democratie , de Dan Avram MUREŞAN

I

nstituţia de lobby nu a avut niciodată o imagine prea bună. După ultimele scandaluri din Statele Unite, care s-au sfârşit prin demisii şi ani buni de închisoare pentru cei implicaţi, mulţi comentatori americani s-au întrebat care va fi viitorul acestei instituţii, iar mulţi au cerut vehement limitarea severă sau chiar eliminarea lobby-ului.

Aceştia din urmă greşesc, deoarece lobby-ul este o componentă necesară a oricărui sistem democratic.

Originea cuvântului „lobby” nu este bine stabilită. Unii susţin că vine din Marea Britanie unde membrii parlamentului se adunau pe coridoare sau în anticamere („lobby” în engleză) înaintea votului şi îşi convingeau colegii să le susţină iniţiativele legislative.

Alte surse susţin că în urmă cu 150 de ani, în Washington, în timpul preşedintelui Ulysses S. Grant, soţia acestuia i-a interzis să fumeze în Casa Albă şi drept urmare el putea fi găsit des în lobby-ul unui hotel din apropriere, savurând

10

un trabuc. Aflând acest lucru, cei interesaţi să influenţeze deciziile politice ale vremii s-au instalat în acelaşi lobby, aşteptând venirea preşedintelui. Grant a denumit această activitate „lobbying”.

Cert este că activitatea de lobby a fost practicată cu mulţi ani înainte de a avea o denumire. Oriunde există un centru de putere, grupuri de interese vor milita pentru a-şi atinge scopul comun.

Odată cu apariţia democraţiei reprezentative au crescut atât numărul acestor grupuri, cât şi influenţa pe care o pot exercita asupra deciziei politice. Cu cât mai mare este grupul, cu atât mai mare este numărul voturilor de care pot beneficia aleşii la următoarele alegeri. Putem lua drept exemplu Parlamentul European. Până în 1979, când membrii acestuia nu erau aleşi direct, numărul celor care făceau lobby în Bruxelles era neeglijabil. Astăzi, când Parlametul European are puteri decizonale, sunt 15.000 de persoane înregistrate pentru a face lobby în Bruxelles.

În limba română nu avem nici astăzi un cuvânt care să traducă exact acest concept. „Trafic de influenţă” ar fi cea mai exactă traducere, dar una cu o conotaţie negativă

şi ilegală. Această situaţie se poate regăsi în cele mai multe ţări din Europa, care nu au nici un cadru legislativ care să legifereze această activitate.

Dar totuşi, ce înseamnă să faci

“K - Street” - strada pe care îşi au sediu mai multe companii care se ocupă cu activitate de lobby

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

„lobby”? Care e diferenţa între „lobby” şi „trafic de influenţă”?

Să luăm un exemplu clasic. În Senatul american a fost introdus un proiect de lege care instituie norme mai severe pentru siguranţa automobilelor. O companie producătoare de autoturisme din SUA face lobby pentru a împiedica adoptarea acestui proiect de lege. Compania auto îşi poate folosi propria divizie de lobby sau poate angaja o firmă de lobby, cel mai probabil, cu sediul pe faimoasa K Street din Washington. Pentru a reuşi, vor trebui să convingă un număr suficient de senatori să se opună unui lucru care pare, la prima vedere, a fi unul benefic. Compania auto va încercă să îi convingă că aceste schimbări nu sunt necesare, căă ele vor distruge economia auto din SUA, că beneficiile sunt mult mai mici comparativ cu pierderile, se va micşora numărul locurilor de muncă, se vor închide fabrici, probabil chiar în statele pe care le reprezintă unii dintre senatori. În ziua votului, convinşi de argumentele prezentate de compania auto, Senatul votează împotriva proiectului de lege. În exemplul nostru un grup s-a mobilizat să influenţeze o decizie politică şi a reuşit. E limpede că această companie privată va beneficia cel mai mult de pe urma deciziei. Dar sunt şi alţii care beneficiază: muncitorii angajaţi de această companie şi alte companii ce colaborează cu aceasta, vânzătorii de maşini, persoanele care pot cumpără în continuare maşini ieftine şi, nu în ultimul rând, senatorii care pot spune că au protejat interesele celor pe care îi reprezintă.

Sunt şi dintre cei care au pierdut: persoanele care vor fi rănite în urma unui eventual accident sau angajaţii altor firme din afara SUA, care pot produce maşini mai sigure la preţuri mai mici. Exemple similare pot fi întâlnite aproape

zilnic în toate centrele de putere democratică din lume. Ele sunt în majoritatea lor legale şi absolut necesare procesului democratic.

Cum s-ar fi transformat însă acest scenariu în corupţie? Este suficientă adăugarea unui singur element: oferirea unor sume de bani, bunuri sau servicii pentru a schimba votul unor politicieni, pentru a-i determina pe aceştia să voteze împotriva crezului lor

împotriva proiectului de lege?

(Acest exemplu este ireal, deoarce candidaţii birourilor federale din SUA nu pot primi donaţii de la firme). Mai este exemplul nostru un lobby sau a devenit un caz de corupţie?

Adevărul probabil nu îl vom putea dovedi niciodată. Există voci care cer scoaterea în ilegalitate a activităţii de lobby şi a oricărei legături a grupurilor de interese cu cei aleşi pentru a elimina posibile supiciuni.

Ulysses S. Grant, preşedintele SUA, 1869-1877 şi în detrimentul celor pe care îi reprezintă. Vedem prea des această practică în ţările unde democraţia nu şi-a intrat încă pe deplin în drepturi, unde puterea politică e folosită pentru a redistribui avuţia ţării către cei apropiaţi factorilor de decizie. Aici nu se face lobby, ci trafic de influenţă. Cei ce au influenţă, obţin acordul politicienilor pentru a se îmbogăţi pe spatele marii majorităţi. Însă şi în cazul democraţiilor mature pot apărea probleme. Ce se va întâmpla în exemplul nostru dacă compania auto ar face o contribuţie substanţială în contul acelor senatori care au votat

Alternativa, spun ei, este corupţia instituţionalizată. În SUA instituţia de lobby este apărată de constituţie, astfel că ea nu poate fi scosă în afara legii. Primul amendament al constituţiei garantează dreptul de petiţionare şi permite indivizilor sau grupărilor de indivizi să înainteze petiţii, adică să formuleze cereri specifice adresate aleşilor săi.

Petiţia este de altfel o componentă foarte importantă a oricărei democraţii, fiind singurul instrument al alegătorilor pentru a aduce schimbări în intervalul de timp dintre alegeri. Constituţiile multor ţări garantează acest drept.

Lobby-ul este doar o extensie naturală, o organizare sau o profesionalizare a dreptului de petiţionare. Ce putem face însă pentru a elimina suspiciunile de corupţie legate de activitatea de lobby? Soluţia aplicată în SUA este transparenţa.

Toate donaţiile, transferurile de bunuri sau servicii către un ales federal sunt publice. Toţi cei care fac lobby profesional trebuie să se înregistreze şi să declare toate donaţiile facute către aleşi. În Marea Britanie membrii parlamentului trebuie să declare toate cadourile sau donaţiile primite, ele fiind făcute publice. În acest fel, alegătorii pot decide singuri dacă reprezentanţii lor le-au servit interesele sau au fost cumpăraţi de alte grupuri de interese. În esenţa ei democraţia reprezentativă are la bază aceleaşi principii ca şi lobby-ul.

Fiecare membru al legislaturii reprezintă un grup de cetăţeni de a cărui susţinere are nevoie pentru a fi reales. Există un contract nescris între ales şi alegători, alesul având rolul de a servi intereselor alegătorilor săi. Sistemul electoral pe listă oferă posibilitatea aleşilor de a evita evaluarea alegătorilor, ascunzându-se în spatele unui partid sau a unor lideri de renume. Pe de altă parte votul uninominal întăreşte acest contract, făcând legătura dintre ales-alegător mai puternică. Un sistem democratic sănătos are nevoie de interacţiune frecventă între aleşi şi alegători şi el poate funcţiona doar dacă alegătorii au uneltele necesare să influenţeze decizia politică. Instituţia de lobby, guvernată de reguli care să asigure transparenţa, va întări democraţia şi, combinată cu un sistem de vot uninominal care să asigure reprezentarea directă, va crea un nou fel de politician: politicianul aflat în slujba alegătorilor.

11

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

Din culisele istoriei

Partizanii din catacombele Odessei si, actiunile de combatere ale Serviciului Special de Informatii , , al României de Pavel MORARU

D

upă eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei (iulie 1941), participarea Armatei române la operaţiunile militare dincolo de Nistru – motivată de concepţia militară, care impunea lupta contra inamicului până la capitularea lui –, a prevăzut şi implicarea structurilor informative specializate ale Serviciului Special de Informaţii (S.S.I.) şi ale Secţiei a II-a a M.St.Major al Armatei române – Centrele informative „B” şi „H”. În teritoriul dintre Nistru şi Bug, cunoscut sub denumirea de „Transnistria”, confruntarea cea mai crâncenă şi îndelungată cu armatele sovietice, a fost bătălia pentru Odessa, care rămâne cea mai mare şi importantă bătălie din istoria Armatei române, încheiată cu victoria din 16 octombrie 1941.

Atât Centrul de Informaţii „B”, cât şi Centrul înaintat Nr. 2 al S.S.I., pe lângă furnizarea continuă a informaţiilor cu caracter operativ, au elaborat un şir de studii necesare atât Armatei, cât şi conducerii de Stat a României. Au fost înaintate „note informative” referitoare la: Dislocarea unităţilor (sovietice – n.n.) în jurul Odessei (29 august 1941), Modul de recrutare a echipelor de spioni şi a bandelor de terorişti la N.K.V.D. din

12

Odessa (1 septembrie 1941), Organizarea N.K.V.D. şi G.U.G.B. (Comisariatul Poporului de Interne şi Direcţiunea Siguranţei Statului) (2 septembrie 1941), Apărarea Odessei (3 septembrie 1941), Unităţi de tancuri aflate în sectorul Odessa (12 septembrie 1941), Modul cum se face propaganda în Armată (sovietică – n.n.) (17 septembrie 1941), Organizarea Secţiei Speciale a ministerului din Direcţiunea Siguranţei Statului (sovietic – n.n.) (19 septembrie 1941), Lucrări subterane la Odessa şi împrejurimi (2 octombrie 1941), etc., etc. De asemenea, cele două centre informative au reuşit să procure mai multe materiale necesare, cum ar fi: o hartă sovietică a Odessei (din 1929), schiţa cu punctele principale de alimentare cu apă a oraşului Odessa (cu excepţia uzinei de apă de la Belaievka) (septembrie 1941); către data de 14 septembrie 1941, au identificat amplasamentul a 75 de depozite din Odessa (cu indicarea străzii şi natura mărfii depozitate).

Unul din marele eşecuri ale organelor de siguranţă româneşti din această perioadă este dinamitarea de către agenţii sovietici a sediului Comandamentului Militar Român al Odessei. A fost un insucces al serviciilor speciale româneşti, deoarece a existat informaţia privind iminenţa producerii exploziei, însă această informaţie a fost slab exploatată şi explozia – soldată cu numeroase jertfe umane – nu a putut fi evitată.

După instaurarea autorităţilor române în spaţiul dintre Nistru şi Bug, s-a convenit ca Centrele informative „Galaţi” şi „Iaşi” al S.S.I., care au însoţit trupele române pe frontul de răsărit, să se instaleze în Odessa şi să formeze împreună un singur centru informativ – Centrul S.S.I. Nr. 3 Informaţii Odessa – condus de maiorul Gheorghe Balotescu. Misiunea centrului urma să fie continuarea activităţii locale de căutare şi procurare a informaţiilor care prezentau interes pentru armată, pe care să le comunice apoi cu operativitate M.C.G.

De asemenea, se prevedea o colaborare informativă cu unităţile Diviziei 10 Infanterie române, la măsurile de siguranţă ale oraşului. Însă, la scurt timp, maiorul Gh. Balotescu a fost readus la conducerea Centrului de Informaţii Nr. 2 Chişinău, iar şefia centrului S.S.I. pentru Transnistria a fost preluată de căpitanul rez. Traian Neştianu (care era şi pe post de radiotelegrafist), înlocuit mai apoi de lt.-colonelul C. I. Perju.

Centrul S.S.I. de la Odessa avea în subordine subcentre şi rezidenţe, care formau reţeaua informativă şi contrainformativă a S.S.I. în Transnistria.

Acestea erau: Subcentrele Tiraspol, Ovidiopol, Oceakov, Berezovka şi Rezidenţele Tiraspol, Dubăsari, Balta, Râbniţa, Jugastru, Golta, Oceacov, Odessa, Ananiev şi Berezovca.

Cea mai importantă problemă de siguranţă cu care s-a confruntat S.S.I.-ul în Transnistria, a fost activitatea subversivă a partizanilor sovietici, în special a celor din catacombele Odessei.

Catacombele din Odessa

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

Catacombele erau nişte galerii subterane, care depăşeau 1.000 km., de unde se extrăgea gresia folosită la construirea elegantelor clădiri din Odessa.

Graţie reţelei vaste pe care o formau, adâncimii şi ieşirilor în diverse locuri ale Odessei (în clădiri publice şi particulare, în canalizarea oraşului, pe litoralul Mării Nerge, etc.), catacombele constituiau ascunzişul perfect pentru elementele ostile noilor autorităţi; aceştia se puteau aproviziona cu cele necesare, ţineau legătura cu cei de la suprafaţă, atacau prin surprindere, se ascundeau cu uşurinţă, etc. Important mai era că, această reţea subterană era necartografiată, astfel că şi partizanii întâmpinau dificultăţi de deplasare prin această vastă reţea de căi subterane. Începând din a treia decadă a lunii decembrie 1941, Centrul Informativ Odessa a raportat despre arestarea primilor partizani din catacombe în regiunea Nerubaisk – o mică localitate situată în apropierea Odessei. De la aceştia s-a confiscat armament, muniţii, explozibil şi un aparat de radio emisie-recepţie portativ. Din declaraţiile arestaţilor rezulta că, aceştia avuseseră misiunea să execute o serie de distrugeri şi, eventual, atentate. Dar cel mai important lucru constat era că, în catacombele Odessei se ascundeau mai multe grupuri de partizani, care aşteptau semnalul să intre în acţiune.

Ele se aflau sub „comanda colonelului Kuzneţov, şeful Secţiei a III-a din Centrala N.K.V.D. de la Moscova”, ascuns în interiorul catacombelor.

Primele măsuri luate în combaterea partizanilor din Odessa au constat în cooperarea Centrului Nr. 3 Odessa cu formaţiunile militare puse la dispoziţie de Comandamentul Militar Român al oraşului.

S-a reuşit astfel, identificarea şi arestarea, deseori în urma luptelor purtate în interiorul catacombelor, a unor partizani aparţinând diferitelor grupuri.

Partizanii sovietici minând calea ferată Cu toate acestea, catacombele Odessei continuau să reprezinte un permanent pericol pentru siguranţa spatelui trupelor române.

Faţă de această situaţie, Comandamentul Militar Român din Odessa a hotărât să zidească ieşirile cunoscute sau identificate din catacombe, însă „această măsură era cu totul insuficientă”, întrucât ieşirile necunoscute, destul de numeroase, nu erau zidite, rămânând uşor accesibile partizanilor. Inexistenţa unui plan al catacombelor constituia o mare problemă. Lt.-colonelul Schnidel, şeful Serviciului de Informaţii German (Abwehr) din Odessa, în problema catacombelor a intervenit insistent pe lângă Comandamentul Militar Român (la generalul R. Gh. Ghiorghiu) ca să le atace cu gaze lacrimogene, spre a-i sili pe ocupanţi să iasă la suprafaţă şi să se predea. La propunerea documentată a S.S.I., precum şi în urma raportului întocmit de Secţia Operaţii a M.St.Major român din 31 martie 1942 şi adresat Cabinetului Militar al Conducătorului Statului, cu propunerea de a nu se apela la folosirea gazelor chimice, procedeu contrar legilor războiului, mareşalul Ion Antonescu a notat rezoluţia:

„Nu se întrebuinţează gaze toxice. Sunt destule în catacombe”. Din interogatoriul luat lui Eugen Cristescu în cadrul procesului din mai 1946, a rezultat că, într-adevăr, S.S.I., susţinut de Mihai Antonescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, s-a opus propunerii colonelului Rödler – şeful unei structuri din Abwehr care acţiona în România şi colabora activ cu S.S.I. –, aducând ca argument faptul că, trebuie să se respecte legislaţia internaţională care interzice folosirea gazelor toxice în lupte.

Cea mai eficientă măsură pentru combaterea activităţii partizanilor din catacombele Odessei rămânea cea întreprinsă de S.S.I. – de recrutare sau atragere la colaborare a partizanilor. Ea a fost reflectată în telegrama nr. 721 a S.S.I., semnată de E. Cristescu şi trimisă mareşalului Ion Antonescu la Predeal în ziua de 15 ianuarie 1942, în care se arată că Serviciul l-a folosit ca informator principal la Odessa pe Dimitrie Alekseevici – fost ofiţer N.K.V.D. – „care a ajutat la descoperirea unor partizani dintre cei aproximativ 300 existenţi. Partizanii sovietici au fost judecaţi şi executaţi”.

Studiile recente, elaborate

în baza documentelor din arhivele secrete sovietice, aduc unele detalii în plus, atât faţă de sintezele informative ale S.S.I., cât şi faţă de lucrările memorialistice semnate de E. Cristescu şi I. Lissievici.

Din ele aflăm că, pentru organizarea detaşamentelor de partizani, în iulie 1941, de la Kiev la Odessa, a fost trimis căpitanul de securitate Vladimir Aleksandrovici Molodţov (nume conspirativ Pavel Badaev), care a condus un detaşament special, alcătuit din 6 ofiţeri N.K.V.D. Faptul că a fost trimis la Odessa anume Al. Molodţov, nu a fost întâmplător: din martie 1941, el a fost şef de birou în Secţia 7 (spionaj în România) din Direcţia 1 a N.K.G.B. al U.R.S.S. După declanşarea războiului germano-sovietic, a fost transferat în Grupa Specială de pe lângă N.K.V.D. al U.R.S.S., condusă de maiorul de securitate Pavel Sudoplatov.

Misiunea detaşamentului lui Molodţov consta în formarea unei rezidenţe, care să organizeze recunoaşteri, acte de sabotaj şi operaţiuni speciale în spatele frontului inamic. La Odessa li s-au alăturat 30 de membri ai Direcţiei locale a N.K.V.D., conduşi de locotenentul V. A. Kuzneţov,

13

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

precum şi comunişti şi agenţi ai serviciilor informative ale Armatei roşii. Istoricul rus, Aleksandr Kolpakidi, spune că grupul lui Molodţov era format din 10 lucrători operativi, cărora li s-au alăturat mai târziu alţi 10 „buni cunoscători ai Odessei”.

Potrivit versiunii oficiale asupra desfăşurării evenimentelor, cele două grupuri au ţinut adunări de partid/ comsomol în seara de 15 octombrie, înainte de a coborî în catacombe. Ce s-a întâmplat în realitate, potrivit informaţiilor din arhiva K.G.B., a fost o petrecere zdravănă şi o beţie cumplită, care s-a terminat cu o bătaie între oamenii lui Molodţov şi ai lui Kuzneţov. În ziua următoare, cele două grupuri au intrat în catacombe, la fel de îndârjite una împotriva alteia, Vl. Molodţov şi V. Kuzneţov pretinzând fiecare să preia comanda generală. În următoarele nouă luni operaţiunile moscoviţilor şi odesiţilor împotriva germanilor şi românilor au alternat cu războiul ucigător dintre ei.

Partizanii lui Vl. Molodţov, potrivit istoriografiei ruse, au reuşit să formeze o vastă reţea de informatori, plasaţi în portul oraşului, pe calea ferată, aerodrom, etc., să execute mai multe acte teroriste, printre care şi aruncarea în aer, în octombrie 1941, a Comandamentului Militar Român al Odessei. La 8 noiembrie 1941, au provocat deraierea unui tren, în rezultatul accidentului murind peste 200 de ofiţeri germani. Tot în noiembrie, ei l-au răpit pe şeful poliţiei din Odessa, Ion Popov.

La 9 februarie 1942, în rezultatul recrutării de către serviciile informative româneşti a lui P. Boiko (A. Fedorovici) – aflat în anturajul lui Molodţov –, organele poliţieneşti au reuşit să aresteze un mare număr de partizani, inclusiv pe Vl. Molodţov. În urma arestării şi a declaraţiilor luate, Vl. Molodţov a fost executat la 2 iulie 1942, în

14

baza deciziei Curţii Marţiale din Odessa (potrivit versiunii oficiale, el ar fi refuzat să ceară clemenţă, declarând că „Suntem în propria noastră ţară şi nu cerem iertare inamicului” ). Împreună cu el a fost executată şi colaboratoarea lui din Direcţia N.K.V.D. a Odessei, sergentul de securitate T. Mejigurski. Post-mortem lui Vl. Molodţov i s-a acordat distincţia de Erou al Uniunii Sovietice.

După executarea lui Vl. Molodţov, V. Kuzneţov şi-a dezarmat detaşamentul şi l-a pus sub pază în catacombe.

Toţi, în afara lui N. F. Abramov, au fost executaţi din ordinul lui V. Kuzneţov, sub acuzaţia de complot. Din cauza condiţiilor dificile din catacombe, starea psihică a partizanilor era încordată la maxim. Încontinuu se certau.

Rezervele de hrană scădeau, iar petrolul era pe sfârşite. La 28 august 1942, V. Kuzneţov l-a împuşcat pe unul dintre oamenii săi, Molocini, pentru că furase o bucată de pâine. La 27 septembrie alţi doi, Polşikov şi Kovalciuk au fost executaţi pentru furt de hrană şi „lipsă de disciplină sexuală”. Documentele S.S.I. specifică faptul că, în condiţiile în care partizanii nu au mai avut posibilitatea să se aprovizioneze la suprafaţă şi „pentru a supravieţui, au practicat antropofagia”.

O lună mai târziu, temându-se să nu fie şi el împuşcat, Abramov la rândul său, la ucis pe Kuzneţov. În carnetul său, descoperit ulterior în catacombe, Abramov a notat: „Fostul şef al Departamentului Trei Special al Districtului Odessa al N.K.V.D., locotenentul din Securitatea Statului V. A. Kuzneţov, a fost împuşcat de mine cu două gloanţe în tâmplă în «Fabrica de oglinzi» [cartierul general din catacombe] la 21 octombrie 1942”.

La acel moment, doar trei ofiţeri N.K.V.D. mai erau în viaţă în catacombe: Abramov, Gluşcenko şi Litvinov. Abramov şi Gluşcenko l-au ucis

împreună pe Litvinov, apoi au început să se pândească unul pe altul. Gluşcenko a scris în jurnalul său că, Abramov avea de gând să se predea: „Am fost învinşi. El mi-a spus să nu mă tem că voi fi împuşcat, fiindcă are prieteni în spionajul german”.

La 18 februarie 1943, suferind probabil de halucinaţii, Gluşcenko scria: „[Abramov] era aplecat, ocupându-se de hârtiile lui. Am scos pistolul de la centură şi l-am împuşcat în ceafă”. În următoarele câteva luni, Gluşcenko şi-a petrecut mult timp în afara catacombelor, în apartamentul soţiei sale din Odessa, pentru ca în cele din urmă să părăsească catacombele la 10 noiembrie 1943.

După recucerirea Odessei de către Armata roşie (aprilie 1944), Gluşcenko s-a reîntors în catacombe împreună cu agenţi din N.K.V.D.-ul ucrainean, ca să adune echipamentul şi actele compromiţătoare, dar a fost rănit mortal de o grenadă, care i-a explodat în mână în momentul în care a ridicat-o de jos. În 1969, la a 25-a aniversare a Zilei Victoriei, o secţiune a catacombelor din împrejurimile Odessei a devenit Muzeul Gloriei Partizanilor, care de-a lungul anilor a primit peste un milion de vizitatori pe an. Un loc de cinste în Muzeul Gloriei Partizanilor este acordat detaşamentului N.K.V.D. condus de căpitanul Vl. Molodţov, întreaga lui viaţă fiind transformată în aceea a unui sfânt de ipsos stalinist. Originile eroismului lui Molodţov au fost găsite în devotamentul altruist în îndeplinirea normelor ca miner în timpul primului plan cincinal: „Ce lucru minunat este – se spune că ar fi declarat el în 1930 – să nu te uiţi la ceas în timpul zilei de muncă, să nu aştepţi sfârşitul schimbului de lucru, ci să cauţi să-l prelungeşti, să alergi în spatele vagonetului [cu cărbuni], să te scalzi în năduşeală şi la sfârşitul schimbului să ieşi la

suprafaţă victorios în îndeplinirea planului!”.

Muzeul Gloriei Partizanilor cuprinde o „reconstituire” a cartierului general subteran al detaşamentului N.K.V.D., cu dormitoare, depozit de muniţii, ateliere, depozite de benzină, bucătărie şi sală de şedinţe, cu nelipsitele portrete ale lui Lenin şi Stalin pe perete. Alături este un puţ vertical, lung de 17 metri, care leagă sediul cu suprafaţa prin care erau primite mesaje şi alimente de la agenţii de legătură din Odessa. În timpul erei sovietice numeroase filme, cărţi, articole în ziare şi reviste, multe pregătite de către K.G.B., popularizau faptele eroice ale detaşamentului condus de Molodţov.

Timp de aproape douăzeci de ani, Centrala N.K.V.D.K.G.B. de la Moscova a crezut că nu mai rămăsese nici un supravieţuitor din catacombele Odessei, care să pună sub semnul întrebării mitul eroic pe care-l construise. Însă, în 1963, K.G.B. a descoperit că până la urmă Abramov nu fusese ucis de Gluşcenko, ci fugise şi la acea dată trăia în Franţa. Tatăl său, care putea şi el să cunoască adevărata poveste a catacombelor Odessei, probabil că emigrase în S.U.A. Presupusa văduvă a lui Abramov, Nina Abramova, care lucrase în Direcţia Generală Unu a K.G.B., a fost discret transferată în altă funcţie.

Pe parcursul administrării româneşti a Odessei (19411944), acolo – potrivit surselor ruseşti – au activat 45 de grupări clandestine, cu un număr total de peste 1.000 de persoane. A existat un comitet regional clandestin al Partidului Comunist, condus de prim-secretarul A. P. Petrovski şi secretarul doi S. S. Suharev.

De asemenea, au activat şase comitete raionale clandestine de partid şi şase detaşamente de partizani (conduse de L. F. Gorbel, N. A. Krîlevski, S. I. Drozdov, D. S. Gavşin, E. P. Barkalov).

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

INTERVIU

Conservatorismul nu este o teorie sau o ideologie interviu cu Dragos, MOLDOVEANU Putem considera conservatorismul o teorie universală?

Dragoş MOLDOVEANU: Conservatorismul nu este o teorie sau o ideologie. Russell Kirk, una dintre personalităţile cele mai influente ale conservatorismului tradiţionalist, considera conservatorismul „negaţia ideologiei”. Grosso modo, conservatorismul este o atitudine sau o stare de a fi.

Atitudinea conservatoare este fundamentată de: credinţa în Dumnezeu şi în Fiul Său Întrupat ca unică autoritate a acestei lumi; concepţia potrivit căreia tradiţia şi cutumele moştenite din generaţii determină valorile şi acţiunile oamenilor; credinţa în ordine socială şi ierarhii, împotriva relativismului, egalitarismului şi a secularismului contemporan; existenţa în cadrul familiei şi a neamului, ca instituţii pe care Dumnezeu le-a dat omenirii. Trăim într-o epocă în care tehnologia a devenit o componentă globală – eronat considerată sine qua non – a societăţii. Împotriva globalismului mistificator luptă conservatorismul, cu singura armă de care mai poate dispune: conştientizarea autentică a libertăţii Hristocentrice şi a responsabilităţii.

Raportându-ne la conservatorismul american, nu putem face abstracţie de adversitatea paleoconservator-neoconservator. Ce înseamnă această dihotomie în cadrul mişcării conservatoare?

Dragoş MOLDOVEANU: Începând din anii 80, în epoca lui Ronald Reagan, conservatorii „vechii drepte”,

paleoconii, au intrat într-un conflict de idei – care s-a acutizat pe măsura trecerii timpului – cu foştii stângişti metamorfozaţi peste noapte în

epocii Bush jr., Dick Cheney şi Donald Rumsfeld, sunt considerate cvasi-unanim drept purtători de seamă ai filozofiei neoconservatoare.

Născut în Roman, la 2 ianuarie 1985.

Religia: Creştin-ortodox.

Licenţiat în anul 2008 în ştiinţe politice cu media 10.00 (Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti) cu lucrarea intitulată: Political correctness şi secularizarea spaţiului ortodox românesc.

Articole, recenzii şi traduceri de cărţi în: Convorbiri literare, Verso (Cluj), AXA (Republica Moldova), LUMEA Magazin, Origini (S.U.A.), Rost, www.proiectul-arche. org.

Citat în “A Treia Forţă. România profundă” - autori: Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon (editura Logos, Bucureşti, 2008) Citat în “Dilemele modernităţii în mişcare” - autor: prof. univ. dr. Sultana Sută-Selejan (A.S.E., Bucureşti)”

„neoconservatori”. Artizani ai unei politici intervenţioniste şi ai exportului de democraţie în întreaga lume, neoconservatorii au susţinut, în plan intern, statul-dădacă, iar, la nivel internaţional, au predicat un anticomunism de conjunctură (până la prăbuşirea Zidului Berlinului), declarând, ulterior, război terorismului islamic. Încă din primii ani ai administraţiei Reagan, ruptura în cadrul mişcării conservatoare a devenit vizibilă. A devenit evidentă pe parcursul aceluiaşi deceniu, tensiunile escaladând pe parcursul anilor `90. Paleoconservatorii au pierdut treptat teren în faţa neoconilor, aceştia din urmă cunoscând un nou parcurs ascendent în timpul celor două mandate ale lui George W. Bush. Două dintre cele mai influente personalităţi ale

Este paleoconservatorismul o doctrină despre care ar trebui să vorbim la timpul trecut?

Dragoş MOLDOVEANU: Categoric nu. Neoconservatorii sunt, pentru a-l cita pe Paul Gottfried, „produsele unor condiţii istorice în schimbare”. Ar fi o prostie să credem că neoconii, care au monopolizat dreapta americană datorită puterii financiare şi mediatice de care au beneficiat, vor fi în frunte la nesfârşit.

Tot Gottfried vorbea, într-un articol publicat în 2008 şi intitulat „A Paleo Epitaph”, despre o ascensiunea unei drepte post-paleo, o dreaptă care să susţină controlul imigraţiei, opoziţia faţă de răspândirea democraţiei la nivel mondial şi o dezavuare fără compromisuri a „statului managerial”.

Această dreaptă va duce mai departe moştenirea paleoconservatoare. A spune că

paleoconservatorismul este o doctrină moartă este pur şi simplu o intoxicare. În Bucureşti, la editura Logos, a apărut cartea lui Paul Gottfried, „Mişcarea conservatoare”, în traducerea ta. Ai putea să ne faci o scurtă prezentare a acestei noi apariţii?

Dragoş MOLDOVEANU: „Mişcarea conservatoare” reprezintă prima carte a lui Paul Gotffried apărută în România.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu va fi nici ultima. Varianta românească reprezintă traducerea celei de-a doua ediţii a cărţii, publicate în Statele Unite în prima jumătate a deceniului trecut. Cartea este o privire lucidă şi obiectivă în interiorul mişcării conservatoare, dezvoltate după al Doilea Război Mondial. Punând pe tapet întreaga evoluţie de la tradiţionalismul anti-New Deal al anilor `30 la anticomunismul mcCarthist feroce al Războiului Rece, de la polemica paleo-neoconi care a început în timpul administraţiei Reagan, la finanţările spectaculoase de care au beneficiat foştii stângişti transformaţi în aşa-zişi neoconservatori, cartea lui Paul Gottfried este un ghid mai mult decât necesar pentru înţelegerea evoluţiei conservatorismului american până în apropierea zilelor noastre.

15

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009 Care sunt autorii sau teoreticienii care l-au influenţat în mod deosebit pe Paul Gottfried?

Dragoş MOLDOVEANU: Paul Gottfried este astăzi una dintre vocile cele mai autorizate în istoria conservatorismului american. Autor a zece cărţi şi a sute de articole în reviste de specialitate de pe întreg mapamondul, apropiat al unor monştri sacri ai scenei politice şi intelectuale precum: Richard Nixon, Patrick Buchanan, Robert Nisbet sau Murray Rothbard, Gottfried constituie un reper intelectual de necontestat. Ca una dintre figurile cele mai reprezentantive ale paleoconservatorismului, Gottfried a fost influenţat atât de personaje remarcabile ale epocii pre-moderne precum Machiavelli sau Thomas Hobbes, de Edmund Burke, cât şi de sudişti înflăcăraţi ai

secolului al XIX-lea ca John Randolph şi John C. Calhoun.

Senatorul anti-New Deal Robert Taft, teoreticienii Russell Kirk, Richard Weaver, dar şi stângiştii Christopher Lasch şi Paul Piccone au influenţat, la rândul lor, într-o formă considerabilă, paleoconservatorismul promovat de Gottfried.

Câteva gânduri de final...

Dragoş MOLDOVEANU: Aş vrea să mulţumesc, şi pe această cale, lui Mircea Platon (îngrijitorul ediţiei româneşti), lui Ovidiu Hurduzeu (cel care mi-a deschis „apetitul” pentru această traducere) şi Alexandru Ciolan (directorul editurii Logos, fără de care efortul

nostru ar fi fost superfluu).

Nu în ultimul rând, aş vrea să mulţumesc părinţilor mei, Liliana şi Corneliu Moldoveanu, al căror sprijin moral şi nu numai a fost providenţial.

Paul Gotffried

geoăpolitica

Reîntoarcerea Rusiei în Balcani de Vadim CUJBĂ

În ajunul vizitei sale în Serbia, preşedintele Federaţiei Ruse, Dmitrii Medvedev, a declarat, în mod deschis, că statele care au permis obţinerea independenţei de către Kosovo nu vor reuşi să o transforme într-un proces ireversibil, iar decizia finală va fi a Serbiei. La rîndul său, Boris Tadici promisese Rusiei statutul de ,,cel mai bun prieten” al Serbiei din Uniunea Europeană. De altfel experţii

16

susţin că pe viitor se va realiza un dialog mai complicat dintre cei doi lideri, ţinînd cont de faptul că obţinerera statutului de membru al Uniunii Europene de către Serbia va fi influienţată de flexibilitatea Belgradului în rezolvarea problemei ,,Kosovo”. Într-un interviu acordat ziarului sîrb ,,Vecernie novosti”, Medvedev a declarat: ,,Considerăm că este necesar să se dovedească pas cu pas că o alternativă legală asupra arbitrariului există şi nimeni nu va putea afirma fără ultimul cuvînt al Serbiei dacă problema ,,Kosovo” a fost rezolvată.

De asemenea participarea Rusiei la reglementarea acestei probleme este bine cunoscută şi se bazează pe o direcţie stabilită anterior cu oficialii de la Belgrad, iar noi, respectiv, susţinem această poziţie”.

Liderul de la Moscova a lăsat să se înţeleagă că acordarea independenţei ţinutului Kosovo a fost rezultatul unui deceniu foarte dificil din istoria Serbiei, unde s-au făcut numeroase erori, unele fiind comise intenţionat, ca parte a unui plan strategic cu privire la punerea în practică a unor decizii unilaterale.

Tadici, între timp, a acordat un interviu postului de televiziune rus ,,Vesti-24’’, declarînd că aderarea Serbiei la UE nu va prezenta nici un pericol pentru interesele Rusiei în Occident, ba din contra va fi un garant al acesteia în UE. După predarea liderului sîrbilor bosniaci, Radovan Karagici, Tribunalului de la Haga, oponenţii politici a lui Tadici au început să îl bănuiască de trădare împotriva intereselor naţionale, adică de recunoaş-

terea indirectă a independenţei Kosovo. În acelaşi timp, în luna februarie a anului curent, la una din întîlnirile oficiale cu reprezentanţii UE, Tadici a declarat că: ,,Ţara sa nu va împiedica aderarea Kosovo la organizaţiile financiare internaţionale, de asemenea Serbia nu va fi împotriva dezvoltării unor relaţiile comerciale între Kosovo şi alte state vecine”.

Cu toate acestea, în ziua de 19 octombrie a anului curent, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe sîrbe a îndemnat locuitorii ţinutului Kosovo şi Metohia să nu participe la alegerile locale de pe 14 noiembrie, fiind revoltaţi de adoptarea de către Comunitatea Internaţională a ,,Rezoluţiei 1244” cu privire la acordarea independenţei acestui ţinut, considerat leagănul statalităţii sîrbe.

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

În cadrul acestor întrevederi, şefii de stat au reafirmat caracterul strategic al parteneriatului dintre cele două ţări în sectorul energetic, reiterînd, în acelaşi timp, şi acordul cu privire la aspectele cele mai principale ale problemei balcanice – apartenenţa teritorială a provinciei Kosovo. Preşedintele Boris Tadici a menţionat că Belgradul nu va recunoaşte niciodată independenţa ţinutului sîrbesc, mulţumind Rusiei pentru sprijinul acordat integrităţii teritoriale a Serbiei. ,,Noi nu vom recunoaşte niciodată independenţa ţinutului Kosovo şi Metohia sub nici o presiune – este fundamentul politicii noastre” – a spus Tadici la o conferinţă de presă după o întrevedere cu Dmitrii Medvedev.

Medvedev, la rândul său, a promis că Rusia va continua să sprijine suveranitatea Serbiei şi recuperarea teritorială a provinciei Kosovo. ,,Acest sprijin se bazează pe normele dreptului internaţional” – a menţionat preşedintele Federaţiei Ruse. Medvedev a mai adăugat că Rusia respectă decizia Serbiei cu privire la integrarea europeană.

Preşedintele Rusiei a indicat însă mai mult asupra intereselor ambelor state în ce priveşte proiectele energetice, puse în aplicare pe teritoriul Serbiei, cu participarea companiilor ruse. Medvedev a declarat: ,,Rusia va participa la modernizarea companiei ,,Нафтна индустрија

Boris Tadici ş Dmitrii Medvedev Србије”, care pe drept pretinde a fi lider regional în domeniul energetic, de asemenea în proiectul transeuropean de construcţie a conductei ,,Southstream” şi în procesul de amenajare a unui depozit subteran de stocare a gazelor naturale ,,Banatski Dvor” – toate acestea exemplele denotă caracterul strategic al relaţiilor noastre”.

Medvedev a subliniat faptul că de succesul acestor proiecte va depinde în cele din urmă securitatea energetică a Europei, ,,pentru care lucrăm atât de activ”.

Ambii şefi de stat au asistat în aceeaşi zi, de 20 octombrie, la semnarea unui acord între Gazprom şi Serbiagaz, privind crearea unei întreprinderi comune pentru depozitarea subterană a gazelor naturale

,,Banatski Dvor”. În cele din urmă, putem menţiona că interesele Rusiei vor fi legate încă mult timp de teritoriul Serbiei, aceasta aflîndu-se în inima Balcanilor, trezeşte interes mai ales prin poziţia sa geoeconomică. Din acestă cauză, pentru realizarea scopurilor sale, Rusia are nevoie de o Serbie puternică din punct de vedere politic. Rusia, luîndu-şi acest angajament, tinde să atigă toate dezideratele politice cu care se confruntă Serbia: reafirmarea imaginii ţării cu scopul aderării la UE, revizuirea problemei Kosovo şi consolidarea integrităţii teritoriale a Serbiei prin excluderea unor eventuale conflicte în Voievodina.

De altfel, Peninsula Balcanică prezintă una din componentele fundamentale ale unei

zone geopolitice de interes unic pentru Rusia, care mai include Asia Mică, Caucazul şi Transcaucazia, Orientul Mijlociu, sau altfel spus, zonele unde s-au concentrat interesele Rusiei încă din secolele trecute. Din această cauză este evident că orice dezechilibru de forţe din această regiune, mai ales în condiţiile actuale, cînd limita dintre ameninţările la adresa securităţii interne şi externe devine din ce în ce în ce mai vulnerabilă, în mod inevitabil, afectează şi interesele naţionale ale Rusiei. În plus, pentru Rusia este important şi faptul că în regiunea Balcanică sunt amplasate state cu religie predominant ortodoxă şi care tind spre încheierea unor relaţii de colaborare politică şi economică tot mai strînse cu Rusia.

17

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

idei alternative

Problema naţiunii şi a naţionalismului în noile vremuri de Artur LEŞCU

D

ată fiind deosebita încărcătură sa cognitivă şi atitudinală, problema naţiunii continuă a incita preocupările savanţilor. Problema naţiunii s-a constituit mai curând într-un teren de dispută decât într-un domeniu de cunoaştere sistematică. După cum s-a putut constata, respectiva problemă a făcut să curgă „mai mult sânge decât cerneală; ea a fost discutată mai mult pe câmpurile de luptă şi la masa verde a diplomaţilor decât de oamenii de ştiinţă.

Pe măsură ce savanţii şi-au trecut abordarea problematicii naţiunii în competenţa lor, s-a impus, ca deosebit de acută, o chestiune de metodă, anume, dacă ar fi mai nimerit să se rămână „în orizontul conceptual”, sub imperativul prealabile elucidări a unor „concepte cheie” (naţiune, naţionalitate, conştiinţă naţională etc.), sau să se recurgă la analiza „concretului istoric”. Revelator, în această privinţă, a fost exemplul oferit, în perioada interbelică, de un filosof (Emile Boutroux) şi un istoric (H. Hauser), primul fiind adept, prin formaţie, al „versiunii conceptuale”, iar cel de-al doilea detaşându-se printr-un pronunţat spirit pozitivist.

Pentru filosof, „principiul naţionalităţilor, aşa cum se prezenta el în conştiinţa umană”, apărea drept „o noţiune foarte simplă şi foarte clară”. Unei asemenea aserţiuni, istoricul Hauser i-a replicat prin una diametral opusă: ”principiul na-

18

ţionalităţilor...este tipic pentru ceea ce se poate numi o falsă idee clară”. O explicaţie în aceasta privinţă a fost sugerată, între alţii, de René Johannet, după care „partea obscură a principiului naţionalităţilor este naţionalitatea însăşi. Referitor la aceasta au fost încercate, e drept, numeroase definiţii.

Dar deşi în parte plauzibile, nici o definiţie nu s-a impus ca unanim acceptabilă. Iată de ce în dezbaterea acestei probleme se cuvine de operat nu cu definiţii, ci cu înţelesuri, desprinse din aprofundarea devenirii realităţilor naţionale. Înţelesul primordial ar fi că orice naţiune se distinge numai în afirmare ca fapt de conştiinţă.

Elementele ca limba, teritoriul, rasa, comunitatea economică, tradiţiile, religia etc. constituie mediul (cosmic, biologic, psihologic), în care prind contur trăsăturile naţiunii. Esenţa ei este conştiinţa naţională. În consecinţă geneza naţiunilor moderne se impune să fie înţeleasă nu doar ca un cumul de elemente de genul celor amintite mai sus – elemente ce au putut determina, până la un punct, şi mediul etnicului – ci ca devenire a „conştiinţei de neam” (a originii şi limbii comune) întru conştiinţa naţională (a sensului afirmării ca naţiune), devenise marcată de interacţiunea unui întreg complex de factori (transformări economice, mişcări sociale, politice şi ideologice), într-o anumită etapă istorică. Fiind deci fapt de conştiinţă, naţiunea modernă tinde în permanenţă să-şi intre în deplina posesiune de sine, posibilă doar în cuprinsul statului naţional.

Nu întâmplător s-a apreciat că eforturile menite înfăptuirii statului unitar, independent şi dotat cu instituţii corespunză-

toare societăţii moderne au dat, în timp, cea mai înaltă expresie afirmării naţiunilor.

Naţiune – stat

Cele consemnate supun atenţiei binomul naţiune-stat. În privinţa acestuia se cuvine să reţinem că naţiunea, în înţelesul de fapt de conştiinţă, a putut fi considerată ca „matrice” virtuală sau reală a statului.

De fiinţarea organismului statal a fost, pe de altă parte, strict condiţionată „personificarea politico-juridică a naţiunii”.

A apărut nevoia unei nuanţări terminologice, utilizându-se, pentru faza în care naţiunea aspiră la realizarea statului propriu, termenul de naţionalitate. Este un termen, care de aproape două sute de ani, şi-a făcut loc în limbajul de specialitate în accepţiunea de „naţiune virtuală, grup ce aspiră la consacrarea juridică a unui statut politic” de natură să-i permită să-şi fundamenteze constituţional suveranitatea şi să-şi exercite calitatea de subiect de drept internaţional. Utilizarea termenului de naţionalitate, o întâlnim şi în scopul delimitării înţelesului de „naţiune medievală” de cel al naţiunii moderne. Este o versiune foarte concisă şi veridică în interpretarea unui proces de durată cu premise şi perspective atât de distincte pentru fiecare comunitate etno-istorică. Este vorba de o versiune în care demersul istorico-analitic s-a putut afla întotdeauna în largul său, orientat fiind întru inepuizabila relevare a tot ceea ce a dat conţinutul sau a marcat sensul afirmării fiecărei naţiuni în parte.

Astăzi, naţiunea şi statul sunt văzute într-o legătură organică deşi marea majoritate a statelor sunt de fapt, multi-

etnice sau multinaţionale. Ce rezultă cu evidenţă de aici este puterea extraordinară exercitată de principiul naţionalităţilor în lumea modernă, principiu fără de care aproape nici un stat de astăzi nu s-ar putea legitima în comunitatea internaţională. În multe cazuri, procesul afirmării ideii naţionale şi a naţiunii s-a desfăşurat simultan cu cel al formării statului modern – cazul românesc fiind un bun exemplu – lucru ce a determinat inseparabilitatea tratării celor două aspecte ca feţe ale aceleaşi medalii.

Spus altfel structurile statului modern nu pot funcţiona şi nu pot fi umplute cu altceva decât cu conţinuturi naţionale.

Formarea statului modern şi a naţiunii au fost interdependente şi s-au potenţat reciproc.

Competiţia şi lupta dintre state a însemnat pe termen lung că unele şi-au mărit întinderea, în timp ce altele au dispărut sau şi-au diminuat teritoriile, iar dezvoltarea grupurilor – comunităţilor etno-naţionale s-a petrecut adesea sub presiuni exogene chiar în lipsa unor state moderne care să faciliteze acest proces.

Naţionalism

Ca orice fenomen complex, manifestat pe spaţii culturale întinse şi diverse ca tradiţii şi atitudini, naţionalismul trebuie tratat la plural, ca expresie a unor realităţi specifice, de o varietate inepuizabilă. S-a făcut distincţie de regulă între un naţionalism politic, dominant în lumea apuseană, şi unul etnocultural, prezent mai ales în Răsărit. Specii noi s-au putut identifica pe seama evoluţiilor mai recente: naţionalism legitim, manifestat în limite rezonabile, pe când cel ilegitim nu ar şti de măsură. Atribu-

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

tele bun şi rău s-au folosit în acelaşi sens. Mai neutru pare epitetul postmodern.

Uniformizării modului de viaţă în lumea postmodernă i se opune adesea un „naţionalism cultural”. Cu cât devin mai omogene stilurile noastre de viaţă, cu atât ne simţim mai legaţi de valorile profunde – religie, artă, limbă şi literatură.

Pe măsură ce lumile noastre exterioare au mai multe similitudini, păstrăm cu tot mai multă sfinţenie tradiţiile izvorâte din interior, acel specific care ne asigură identitatea. Într-o epocă obsedată de integrism, problema naţiunii şi respectiv a naţionalismului se pune în chip legitim, antrenând luări de poziţie dintre cele mai spectaculoase. Polemici şi dezbateri au avut loc mai tot timpul, în ultimi ani, pe tema naţionalismului. Ziarişti, politologi, scriitori, istorici, filozofi s-au rostit asupra ei cu o stăruinţă semnificativă, reactulizând un set de probleme şi idei moştenite din secolul al XIX-lea. Pe când Occidentul se adânceşte progresiv în teoria şi practica postmodernităţii, România continuă să dezbată punct cu punct ordinea de zi formulată la 1848. Aceeaşi obsesie a identităţii leagă generaţii şi secole, solidarizându-le într-un fel ce frizează anacronismul.

Disputele din ultimii ani ilustrează într-un fel continuitatea unei mai vechi lupte între spiritul europenist, al deschiderii totale, şi naţionalism, ca expresii ale unei limitări necesare. De la Cantemir până la căutările de azi, s-a putut sesiza acest balans între deschidere şi închidere, între universalismul culturii şi pathosul local, descriind o ritmică semnificativă a evoluţiei noastre.

Mai este naţiunea o referinţă obligatorie pentru lumea postmodernă? Se mai poate apăra un „naţionalism bun, legitim ori decent”, într-un moment când lumea are deja o certă propensiune globalistă, viziuni mondialiste, programe

integrative tot mai ambiţioase? În numele acestor programe unii recomandă să se renunţe la punctul de vedere istoric, pentru a trata situaţia numai în cheie juridică, prin rapoarte la normele admise pe plan mondial. Alţii preferă un dialog activ între acele norme şi tradiţiile autohtone, pentru a evita „formele false”, riscul de a clădi pe nisip viitorul naţiunii. Desigur poziţiile adoptate în aceasta chestiune sunt mai numeroase şi mai nuanţate. Oricât de abilă s-ar vădi arguţia universalistă, ea nu poate, nu are dreptul să ignore nici starea de spirit a naţiunii, constituită pe seama atâtor experienţe nefaste, nici temeiurile geopolitice.

Polemica pe tema naţionalismului, în zona amintită, pare mai mult o ceartă de cuvinte, fiindcă nici un protagonist nu neagă opţiunea fundamentală, europenismul ca perspectiva istorică. Uniunea Europeană nu poate fi doar un club select, ci o „naţiune a naţiunilor” (Montesquieu), o realitate complexă, care nu trebui sa anihileze particularismele naţionale. Numai în acest sens, funcţional, se poate vorbi de o „naţiune europeană” (J. Benda). Unitatea nu trebuie să însemne uniformizare, ca la tehnocraţii sensibili numai la „mecanisme”, ci un organism superior, în care naţiunile să-şi simtă solidaritatea continentală.

Alexandru Paleologu evocă necesitatea unui naţionalism luminat, compatibil cu pluralismul şi toleranţa, în zona exsovietică. Pentru el, emergenţa naţionalismelor în această zonă e un reflex defensiv la amorfismul produs în ultimii ani. A fi naţionalist acum, în această zonă, unde identităţile etnoculturale au fost grav afectate timp de generaţii şi unde lipsa de solidaritate subminează adesea corpul social, nu e decât firesc.Naţiunile nu sunt simple ficţiuni juridice, cu care se poate opera oricum, ci produse ale istoriei, realităţi în care memoria joacă un rol

decisiv. Statele create pe acest temei, statele-naţiuni, nu sunt nici ele realităţi efemere sau neglijabile.

Noua paradigmă pusă la lucru în Europa de Vest asimilează interogaţiile, inclusiv pe cele naţionale, orizontul naţional fiind înscris întru orizont mai amplu, dar tot mai concret, al continentului nostru. S-ar spune că cetăţenia europeană creşte acum pe solul cetăţeniei naţionale şi obţine primatul.

Mituri despre naţionalism

Naţionalismul este o ideologie care prin excelenţă joacă un rol crucial în stabilirea relaţiilor apropiate între oameni, care îi ajută să se unească într-un organism politic unit şi activ.

Iată de ce acest organism are o identitate mai mult sau mai puţin distinctă, care permite să ceară un anumit statut politic, social sau cultural. Analizând naţionalismul contemporan este important de a ţine minte că este vorba despre comunităţi de oameni bine educaţi, cunoscători de carte, cunoştinţele cărora asupra istoriei se bazează pe manualele şcolare, beletristică şi mas-media. Şi toată această informaţie este produsă de către intelectualii profesionişti.

Este larg răspândită opinia că un grup etnic are o singură viziune particulară asupra trecutului – o etnoistorie subiectivă care se transmite din generaţie în generaţie. De fapt aceasta este doar un mit caracteristic aprecierilor academice curente asupra naţionalismu-

lui. Versiunile istorice sunt foarte flexibile. Ele sunt create, interpretate şi reînterpretate în dependenţă de situaţia concretă la momentul actual. Pentru a evita eventuala confuzie unii istorici sugerează de a distinge „istoria” şi „trecutul”. Sub istorie subînţelegându-se ceea ce istoricii profesionişti în realitate fac pentru a înţelege esenţa evenimentelor istorice evitând angajamentele politice, iar prin trecut - versiunea conjuncturală etnocentrică a istoriei.

Există şi un alt mit legat de naţionalism. Este bine cunoscut ce rol major joacă pretenţiile istorice (teritoriale, politice, militare etc.) în conflictele internaţionale şi interetnice.

Unii experţi sunt convinşi că pentru soluţionarea acestor conflicte este nevoie de a tăia versiunile istorice a problemei.

Dar realitatea e aceea că este aproape imposibil de a realiza o astfel de soluţie. Explicaţia este evidentă. Unul dintre cele mai importante efecte a modernizării mondiale este trendul explicit spre omogenizarea culturală. Mulţi oameni in statele multiculturale îşi pierd subzistenţa economică tradiţională, obiceiurile, cultura populară şi chiar limba maternă. Iată de ce cea mai principală şi uneori unica bază pentru identitatea lor etnică rămân naraţiunile despre strămoşi şi faptele lor glorioase. Şi deci , atâta timp cât oamenii se identifică ca comunităţi distincte ei vor fi atraşi de trecut tot mai mult şi mai mult.

19

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

Elena Cuza istorie

)

prima doamna a Unirii din 1859 de Ludmila FULEA

Î

n secolul XIX, istoria românilor înregistrează un eveniment remarcabil –Unirea Principatelor Române – Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, care întrun sfîrşit constituie un stat naţional în frunte cu Al.I.Cuza, căruia istoricii i-au atribuit un înţeles aproape subversiv, devenind un subiect predilect de cercetare. În spatele acestei personalităţi marcante se află neobservată Elena – soţia acestuia, despre care cunoaştem foarte puţin, neţinînd cont de faptul că anume ea servea drept „mantaua lui Vodă Cuza”.

Cunoscută şi ca Elena Doamna, ea se naşte la data de 17 iunie 1825, la Soleşti, într-o veche familie moldovenească, a Rosettiştilor. Elena Rosetti era fiica postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi, născută Sturdza. Copilăria şi-o petrece la moşia părinţilor de la Soleşti, în ţinutul Vasluiului, alături de cei trei fraţi: Constantin, Theodor şi Dumitru. Primeşte de mică o educaţie aleasă, după severele principii pedagogice ale vremii, sub supravegherea directă a mamei. A învăţat limba germană şi franceză, pe care o folosea cu deosebită eleganţă.

20

De la vîrsta de şapte ani îşi continuă studiile particulare, cu guvernante şi profesori străini, la moşia de la Şcheia a unchiului său Constantin Sturdza, alături de copiii acestuia şi a altor rude apropiate. Împlinind cincisprezece ani, se stabileşte la Iaşi, unde se familiarizează cu înalta societate. Aici îl cunoaşte pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, cu care se căsătoreste în aprilie 1844.

Elena Cuza era o fire domoală, retrasă, cumpătată, cam stîngace, cu o expresie severă, foarte timidă şi lipsită de încredere în forţele proprii. Soţul său putea însă fi caracterizat ca o persoana impulsivă, care se simţea foarte bine printre oameni şi plus la toate era extraordinar de galant cu femeile. Cu toate astea căsatoria acestora se dovedeşte a fi nu una din cele mai reuşite, mai cu seamă din cauza că Al. Ioan Cuza nu era un soţ prea statornic. Dar neţinînd cont de acest fapt, Elena Cuza a dovedit şi o altă trăsătură de caracter, îndeosebi după înabuşirea revoluţiei de la 1848, fiind pusă în faţa unei situaţii periculoase, ce ameninţa siguranţa soţului ei de către duşmanii acestuia, tînăra femeie, timidă şi lipsită de încredere în sine, a dovedit o energie şi o hotarîre extraordinară. A pornit singură de la Soleşti spre Galaţi, unde a mers să îl vadă pe consulul britanic Cuninghan, punînd la punct evadarea lui Cuza la Brăila, act care îi permitea de a-şi ţine adversarii în frîu. S-a reîntors în Moldova peste un an, abia atunci cînd devenise

domn Grigore Ghica, ales în 1849 pentru şapte ani. La scurt timp după ce Cuza a fost numit pîrcălab la Galaţi (1852) au apărut primele neînţelegeri în căsnicia lor, cauzate de numeroase infidelităţi. Rivala principală a Elenei era Maria Obrenovici, care i-a născut lui Cuza doi feciori.

Au urmat nenumărate cazuri cînd Doamna Cuza era gata să renunţe la soţul său, dar de fiecare dată ezita să facă acest pas. Avînd o viaţă deloc simplă, ea a reuşit să salveze, de multe ori, această casnicie.

Frecvente cazuri au fost cînd se resemna la Paris pentru a-şi regăsi lumea sa interioară, venind cu noi forţe şi cu noi maniere de comportare, încercînd să facă orice pentru a fi alături de Cuza. Pînă la urmă

ea găseşte formula fericirii familiale: neputînd să aibă copii, ea adoptă fiii soţului concepuţi cu Maria Obrenovici, fapt care a salvat căsătoria lor.

Aceasta a fost posibil graţie faptului că Elena era o mamă mult mai bună în comparaţie cu Maria, iar Cuza îşi iubea foarte mult copiii.

Ca urmare putem menţiona că distinsa Doamnă a avut foarte mult de suferit, dar în pofida la toate a fost alături de soţul său atît în anii domniei, cît şi în timpul exilului, purtîndu-i aceeaşi dragoste şi după moarte. În 1874, după decesul lui Cuza la Heidelberg, Elena, potrivit dorinţei soţului său exprimată în anii exilului, îl înmormîntează la Ruginoasa, unde se retrage, ocupîndu-se de educaţia celor

Doamna Elena CUZA

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

doi băieţi, Alexandru şi Dimitrie, o sarcină nu prea uşoară pentru ea. După care pleacă în Elveţia, la Geneva.

Ultimii ani de viaţă i-a petrecut în singurătate, retrasă de lume, la Piatra Neamţ. În această perioadă a vieţii sale, Elena Cuza se transformă într-o Doamnă mică de statură, foarte slabă, cu spinarea încovoiată. Avînd o mişcare greoaie, se deplasa cu ajutorul unui baston şi doar rareori permitea să fie sprijinită.

Vorbea foarte încet, atît în franceză, cît şi în română, amestecînd uneori cuvintele în aceeaşi frază. Alături îi erau Germaine – servitoarea sa de origine elveţiană, cu care vorbea numai franţuzeşte, Hauser – intendentul ceh, comunicînd numai nemţeşte şi Petru Flor – medicul personal al distinsei Doamne, prezenţa căruia era o sărbătoare pentru ea. Doar cu el putea să vorbească deschis atît despre noutăţile politice existente la moment, cît şi despre problemele ei personale. Despre propria persoană vorbea foarte rar şi întrerupt, iar despre domnia soţului său îşi amintea de puţine ori, vorbind ca

Steagul principatelor unite

dintr-un vis acoperit cu ceaţă.

La vîrsta pe care o avea, era foarte sensibilă, îşi iubea ţara, inclusiv pe ţărani, vis-a-vis de care îşi amintea permanent de lovitura de stat din 2/14 mai 1864 a Adunării Elective, care

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza

se opunea legiferării reformei agrare, iniţiată de Cuza Vodă.

Ocupaţiile sale zilnice erau foarte limitate. De obicei, după ce se trezea, prefera să citească romane franceze sau diferite ziare: Le Temps, Adevărul etc. Plus la toate ajuta foarte mult oamenii săraci, împărţindu-le tricotaje de lînă confecţionate cu multă dibăcie.Tot pe aceştia îi ajuta cu bani din rezervele pe care le avea, cu produse alimentare, le cumpăra case şi totul datorită bunătăţii sale. Avea un suflet foarte blînd şi iertător, chiar şi pentru cei care i-au făcut mult rău lui Vodă Cuza, îndeosebi în timpul detronării acestuia.

O parte din ura sa însă era păstrată asupra familiei Brătianu în mîinile căreia trebuia să rămînă averea lui Cuza, decizie care era hotărîtă de judecător. Aceasta vine de la faptul că ultimul băiat crescut de Elena, cu toate că era foarte bolnav, se căsătoreşte cu prinţesa Moruzi, făcînd din timp testament în favoarea viitoarei soţii. Băiatul peste puţin timp moare şi toată averea rămîne soţiei sale, care

la rîndul său se recăsătoreşte, avînd un copil cu Ionel Brătianu. Doamna Cuza era foarte îndurerată, deoarece moştenitorul averii lui Cuza Vodă rămîne fiul lui Ionel Brătianu, adică nepotul lui Ion Brătianu, cel care a fost unul din principalii organizatori ai detronării lui Cuza. Fără tăgadă, Elena Doamna deschide un proces care cerea ca moşia de la Ruginoasa, unde fusese îngropat Vodă Cuza, să rămînă proprietate a spitalului de copii „Caritatea” din Iaşi, ca dovadă a dragostei inestimabile faţă de soţul său. În februarie 1909 firul vieţii se subţia. Doamna nu se simţea bine, bronşitele se repetau şi se complicau, nu dorea să stea la pat, să lase tutunul, să ia medicamente şi să se alimenteze. A slăbit atît de mult, încît nu se ridica din pat. Aproximativ de la 20 martie aproape că nu mai era conştientă. În ziua de 3 aprilie, la ora 4 dimineaţa, Doamna moare, fiind îmormîntată la moşia părintească din Soleşti-Vaslui, rămînînd în istorie ca astru ce a luminat personalitatea lui Cuza.

21

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

observatorul cultural

August Rush un geniu nu se naste , pentru sine “Ascultă. Auzi…? Muzica?

E pretutindeni. Vîntul, aerul şi lumina… se află în jurul nostru. Trebuie doar să-şi deschizi sufletul. Trebuie doar să asculţi.

(August RUSH)

de Ion GUŢU Totul ce ne înconjoară, fiecare foşnet, adiere de vânt, fiecare zgomot, sunet sau tăcerea în sine produce muzică. Pentru cineva sânt simple sunete pe care le auzim în fiecare zi fără înţeles, iar pentru Evan Taylor toate aceste sunete sânt părţi componente ale unei simfonii.

Muzica este elementul vital fără de care nu ar exista viaţă.

E hrana spiritulă a sufletului care, cuprins de nelinişte şi zbucium, îşi găseşte refugiu în ea. Uneori suntem prea ocupaţi cu probleme fără importanţă şi ratăm, poate, cele mai frumoase momente pe care ni le oferă viaţa fără a cere o recompensă, trebuie doar să asculţi, ne spune Evan. August Rush, este ca o lecţie de viaţă, o lecţie pentru şi despre viaţă, o lecţie despre frumosul lumii redat în sunete şi acorduri, în gânduri şi fantezii. Se naşte un geniu,

22

asemeni păsării Phoenix, care a renăscut din cenuşă pentru a răspândi omenirii binele şi nemurirea, geniul se naşte nu pentru el. Frumuseţea percepută de cele câteva simţuri, olfactiv, auditiv, vizual nu ar fi frumuseţe dacă nu ar fi cei care ar aprecia-o. Lumea este ideală în construcţia şi formula sa, omului îi este sortit doar să se bucure de frumuseţile ei, să ştie a le reda, să ştie a le îmbina, a le combina pentru a le desăvârşi şi a le nemuri.

Evan e un copil „din flori”, nu-şi cunoaşte mama, nu-şi cunoaşte tatăl, pentru unele persoane e un ţicnit, pentru altele e un misterios, el însă trăieşte în lumea sa. O lume plină de sunete şi zgomote haotice, pe care el le combină în cea mai frumoasă simfonie.

Se zice că cei „din flori” sânt copii iubiţi de Dumnezeu, chiar dacă sânt neeglijaţi de cei din societate. Uneori cei din jur încearcă să-l facă să renunţe, dar el crede în muzică la fel cum alţi copii

cred în poveşti cu zâne. Crede în tot ce se începe cu ,,a fost odată...”. Speră să poată cânta, speră să mistifice misterele muzicii aşa cum vede, aşa cum este ea, neschimbată, pentru a se putea salva prin muzică. El nu şi-a cunoscut părinţii şi nici măcar nu ştie de existenţa lor, dar trăieşte cu speranţa şi cu încrederea că îi va întâlni. Şi i-a întâlnit în cel mai frumos moment al vieţii sale, în cel dintâi concert pe care îl dirijează, la cea dintâi simfonie pe care a scris-o.

Parcă se urmează sfatul din Biblie: „Crede şi credinţa te va salva”.

O frumoasă poveste de dragoste între părinţii lui, care a durat doar o singură noapte, pentru ca mai apoi să nu se vadă mai mult de 11 ani.

Louis, un cântăreţ de succes, Lyla, o muzicantă cunoscută în plină glorie, tot ce-au avut mai bun au dat, tot ce-au avut mai bun au plămădit în Evan, fiul lor, cunoscut cu numele August Rush. Louis şi Lyla

apar ca două jumătăţi făcute unul pentru celălalt, el în plină glorie, ea în plin succes. O dragoste de o singură noapte, ea nu mai cântă, el abandonează, o stare de nelinişte îi cuprinde pe ambii în acelaşi timp, un moment de glorie se reîntoarce pentru ambii.

Aceleaşi destine, aceeaşi soartă, aceleaşi gânduri le vin. Sânt făcuţi unul pentru celălalt, ea pentru el, el pentru ea. S-au căutat unsprezece ani. Evan şi-a căutat părinţii, Louis a căutat-o pe Lyla, Lyla pe Even. S-au găsit în cel mai frumos moment de debut al lui Even, i-a unit muzica lui plină de sentimente, o viziune clară asupra lumii, o simfonie a vieţii cotidiene aşa cum o vede un copil de 11 ani. O poveste cu final fericit, o poveste adevărată, o istorie plină de sentimentalisme şi trăiri.

Ascultă! Auzi…? Muzica?

E pretutindeni. Vântul, aerul şi lumina… se află în jurul nostru. Trebuie doar să-ţi deschizi sufletul. Trebuie doar să

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

asculţi. Sânt cuvintele cu care se începe şi se termină filmul.

El ascultă foşnetul spicelor de grîu, sunetele oraşului care îl duc într-o frumoasă lume de descătuşare a tuturor emoţiilor negative şi a gândurilor negre, o lume pe care o percepe şi o vede ca un portativ muzical, unde poate cu uşurinţă să mai adauge o notă sau să schimbe cheia interpretării.

Se spune că genilalitate nu se naşte, ci se obţine. Autorul filmului, August Rush, ţine cu tot dinadinsul să spună că genialitatea se naşte, se naşte din iubire adevărată, curată şi sinceră. Noutatea că fiul ei trăieşte a readus-o pe Lyla la viaţă, i-a trezit dorinţa de a trăi, de a cânta, a găsit ţelul spre care trebuie să tindă. Instinctul matern a purtat-o mai mult de 11 ani prin coşmaruri şi gânduri, a fost roaba tatălui ei, a renunţat la muzică, a sperat să-şi găsească copilul, a sperat şi l-a găsit. Este aşa cum şi l-a închipuit, cu ochii albaştri, privirea adâncă şi pătrunzătoare. Muzica i-a găsit, soarta i-a despărţit pentru ca mai apoi muzica să-i reunească. Nu este nevoie de cuvinte, uneori tăcerea spune mai multe. În unele momente unde s-ar părea că ar trebui să vorbească, cuvintele lipsesc, regizorul mizează pe atitudini şi imagini care vorbesc mai mult decît ar spune cuvintele.

Dragostea dintr Louis şi Lyla, se naşte ca o idee, ca un acord de violoncel, ca un acord de ghitară, este o dragoste la prima vedere, o dragoste care

se naşte într-un moment, o dragoste care nu moare. Evan, ca un rod al dragostei lor, vine să reunească aceste două inimi, aceste două stele, menite să creeze şi să fie împreună.

Vine ca un înger aruncat din cer printre oameni, nepregătit să înfrunte viaţa grea şi plină de obstacole, se confruntă cu cele mai mari vicii ale omenirii: batjocura, lăcomia, minciuna, invidia şi ipocrizia. Neştiind să analizeze binele şi răul, incapabil să ia o decizie, cade în capcana Vrăjitorului, care îşi dă seama foarte repede de importanţa şi talentul acestui copil şi îl exploatează ca pe o maşină de făcut bani. Pentru prima dată în istoria omenirii, orchestra Filarmonică se hotărăşte să interpreteze o lucrare a unui student din anul întâi şi mai ales a unui copil de 11 ani.

Această ocazie nu putea să-l facă pe Evan să refuze. În ultimul moment, cu câteva clipe înainte de se începe simfonia, Evan evadează de la Vrăjitor şi vine să-şi dirijeze lucrarea.

Filmul captează prin firescul său, prin naturaleţea interpretării actorilor britanici: Keri Russell şi Jonathan Rhys Meyers, prin actualitatea sa, cât şi prin elementele de poveste care face istoria mai sentimentală. Combinînd realul cu fantasticul, August Rush aduce o istorie pentru toate vârstele, încercînd parcă să îndemne, încă o dată, privitorii să trăiască viaţa şi să ia de la ea tot ce-i mai bun.

23

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

international

Uniunea Europeană şi Republica Moldova

în contextul crizei financiare mondiale de Irina PALADI

I

ntegrarea europeană constituie prioritatea politicii interne şi externe a Republicii Moldova. Din păcate, contextul actual al relaţiilor dintre RM şi UE nu admite o abordare de tip „integrare europeană” ce ar presupune aderarea la UE, în consecinţă, Republica Moldova rămâne subiect al Politicii Europene de Vecinătate pe care o trasează Bruxelles-ul.

Relaţiile Moldovei cu Uniunea Europeană au început a se contura destul de târziu.

Deşi autorităţile de la Chişinău au demonstrat interes pentru integrarea europeană imediat după destrămarea URSS, o politică comprehensivă de apropiere de UE nu a putut fi dezvoltată pe termen lung.

Abia din 1 iulie 1998, odată cu intrarea în vigoare a Acordului de Parteneriat şi Cooperare (APC), semnat la 28 noiembrie 1994 la Bruxelles, au avut loc schimbări esenţiale. APC a devenit instrumentul principal al dialogului politic şi economic, al cooperării în domeniul juridic, comercial, financiar, social şi cultural între UE şi Republica Moldova. În septembrie 2003 Moldova a prezentat Conceptul Integrării Republicii Moldova în UEm care saluta Politica

24

Europeană de Vecinătate şi exprima dorinţa includerii în procesul de stabilizare şi asociere ce cuprinde ţările Balcanilor de Vest. PEV a deschis noi perspective de parteneriat: sprijin financiar sporit şi posibilităţi pentru participarea în anumite programe comunitare, promovând legăturile culturale, educaţionale şi ştiintifice.

Nu mai puţin importantă este decizia cu privire la adoptarea unui Plan Individual de Acţiuni dintre Uniunea Europeană şi Moldova, semnat la 22 februarie 2005 pentru un termen de 3 ani.

La expirarea acestui termen, UE a promis relaţii mai strânse cu Moldova prin intermediul unui nou şi ambiţios acord. La 3 decembrie 2008, la Bruxelles a fost făcută publică Concepţia Parteneriatului Estic – noua iniţiativă a Comisiei Europene propusă Armeniei, Azerbaidjanului, Georgiei, Ucrainei, Moldovei şi Belarusiei. Prevede un nivel mai înalt de angajare politică a statelor vizate, inclusiv semnarea unor Acorduri de Asociere cu UE, o integrare progresivă în economia UE, stabilirea unor modalităţi mai concrete de asigurare a secu-

rităţii energetice şi creşterea nivelului de asistenţă financiară din partea Uniunii Europene.

Perspectivele integrării europene a Republicii Moldova stau însă sub semnul incertitudinii cauzate de criza financiară mondială. Declanşată iniţial în Statele Unite, criza s-a extins în Europa Occidentală şi, pe fundalul globalizării, s-a răspândit vertiginos în restul lumii.

Moldova şi criza financiară

La etapa iniţială, Moldova a fost afectată într-o măsură mai mică de criza financiară. Întrun clasament elaborat de jurnalul financiar „The Banker”, Moldova s-a plasat pe locul cinci la Indicele Mondial de Stabilitate Financiară, înaintea ţărilor dezvoltate ca Japonia şi SUA. Potrivit „The Banker”, R. Moldova are niveluri foarte joase de datorii (736 USD pe cap de locuitor, în comparaţie cu Marea Britanie 171 000 USD pe cap de locuitor), iar băncile moldoveneşti prezintă niveluri reduse de acordare a împrumuturilor (35% din PIB, pe când în SUA împrumuturile băncilor locale au atins 230% din PIB). Moldova achită doar

2,8% din veniturile sectorului public pentru deservirea datoriei Guvernului, iar Italia, de exemplu, cheltuieşte 11,9% din veniturile guvernului pentru achitarea dobânzii.

Indicatorul „The Banker” a ajuns la concluzia că aceleaşi motive care au creat în Moldova o economie înapoiată – un sistem financiar primitiv, niveluri scăzute de creditare şi o economie bazată pe agricultură – acum au făcut-o să fie bine poziţionată să reziste la criza mondială.

Deşi sistemul bancar moldovenesc a demonstrat o relativă imunitate faţă de criza financiară, simptomele crizei economice în R. Moldova sunt deja vizibile. Conform datelor Biroului Naţional de Statistică, valoarea lucrărilor în antrepriză, realizate de organizaţiile de construcţii în ianuarie-iunie 2009, a fost în scădere cu 36,3% faţă de perioada respectivă a anului 2008, iar întreprinderile de transport au transportat 3324,9 mii tone de mărfuri, ce reprezintă doar 37,0% din volumul realizat în perioada corespunzătoare din anul 2008. În prima jumătate a anului 2009, industria Repu-

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

blicii Moldova a scăzut cu 25% faţă de aceeaşi perioadă a anului 2008.

O consecinţă directă a crizei financiare mondiale este diminuarea fluxului de remitenţe – mulţi dintre cetăţenii moldoveni de peste hotare şi-au pierdut locul de muncă sau sunt remuneraţi mai puţin ca mai înainte. În primele luni ale anului 2009 volumul remitenţelor în Moldova a scăzut cu 30,3% faţă de perioada similară a anului trecut.

Mai multe companii exportatoare se confruntă cu scăderea cererii din partea partenerilor din ţările afectate de criză şi de cazuri de insolvabilitate a lor. Aceste probleme „importate” de exportatori sunt transmise prin lanţ economiei – cifre de afaceri mai mici, diminuări de salarii sau disponibilizări, achiziţii mai mici în ţară de la furnizorii locali etc. În aceste condiţii Comisia Europeană susţine promovarea exportului şi atragerea investiţiilor în Republica Moldova prin lansarea unui nou proiect de asistenţă tehnică finanţat de UE – „Suport pentru promovarea exportului şi atragerea investiţiilor în Republica Moldova”.

UE şi criza financiară

Din multe puncte de vedere criza economică actuală e un test sever pentru Uniunea Europeană. Chiar dacă şi până acum interesele naţionale au prevalat în toate chestiunile esenţiale, s-a reuşit atenuarea divergenţelor şi atingerea unor poziţii comune. De acum încolo va fi însă mult mai greu. Deja datorită presiunilor politice şi economice interne, guvernele din ţările membre sunt tot mai puţin dispuse să ţină cont de punctul de vedere al Bruxelles-ului. În astfel de situaţii critice se accentuează diviziunile dintre ţările bogate şi cele mai sărace din UE, ceea ce provoacă tensiuni tot mai dificil de ţinut sub control.

Rămâne de văzut dacă criza va consolida relaţiile dintre ţările membre sau va provo-

ca un proces de dezintegrare europeană.

La o etapă iniţială guvernele europene au răspuns provocărilor crizei de o manieră reactivă şi necoordonată. Instinctele protecţioniste prevalează: preşedintele Franţei a cerut producătorilor francezi de automobile să-şi relocalizeze în ţara de origine liniile de producţie instalate în alte state membre dacă vor să beneficieze de sprijin financiar din partea statului; Germania a respins o propunere înaintată de primul ministru al Ungariei, prin care se solicita Bruxelles-ului un pachet de asistenţă financiară pentru Europa de Est în valoare de 190 miliarde euro. Toate acestea sunt semne clare ale diviziunilor profunde din interiorul UE, însă o asemenea atitudine este uşor de înţeles.

Pînă la urmă s-a reuşit adoptatarea unui plan european de redresare economică. Prezentat în coerenţă cu strategia de la Lisabona, planul se bazează pe doi piloni prin¬cipali: primul constă într-o infuzie majoră de putere de cumpărare în economie, pentru a impulsiona cererea şi a reda încrederea, iar al doilea se bazează pe necesitatea de a direcţiona acţiunile pe termen scurt, pentru a consolida competitivitatea Europei pe termen lung. Planul stabileşte un program cuprinzător de orientare a acţiunilor spre investiţiile „inteligente”, şi anume investiţiile în abilităţile potrivite pentru nevoile de mâine, în eficienţa energetică pentru a crea locuri de muncă şi pentru a economisi energie, în tehnologii curate pentru a susţine sectoare precum cel al construcţiilor şi cel al automobilelor pe viitoarele pieţe ale produselor. „Modelul european”, ce presupune implicarea semnificativă a guvernelor în economie, supravegherea atentă a sistemului financiar, a industriei şi a pieţei muncii, sisteme de asigurări de sănătate şi pensii de stat, este lăudat de mulţi ca

fiind o alternativă a sistemului anglo-american caracterizat de o piaţă liberă şi de foarte puţine reglementări. Deşi criza ipotecilor a început în Statele Unite, Europa suferă mai mult din aceasta cauză. Potrivit Fondului Monetar Internaţional (FMI), băncile europene deţin mai multe active toxice decât cele americane.

Totuşi există şi motive optimiste. Stabilitatea relativă a monedei euro i-a surprins pe mulţi, iar rezerva care exista şi care era puternică în Danemarca în ceea ce priveşte intrarea ţării în zona euro începe să dispară. Al doilea motiv ţine de faptul că efectele crizei au demonstrat necesitatea unei intervenţii coordonate la nivelul UE, ceea ce ar putea determina schimbări în arhitectura instituţională a Uniunii.

Este greu de presupus ce se va întâmpla în următorii ani, acum, când suntem într-o perioadă de criză economică mondială, dar şi o criză instituţională în cadrul UE, care încă nu şi-a definitivat structura şi forma de activitate în viitor.

Din ce în ce mai mult extinderea nu mai este considerată una dintre priorităţi la nivelul unor state membre.

Perspective Concepţia Parteneriatului Estic nu oferă univoc o perspectivă europeană pentru ţările vizate, inclusiv pentru R. Moldova, ci doar presupune relaţii mai diferenţiate cu UE în raport cu vecinii sudici ai UE. Din contra, oficialii europeni au accentuat că noua iniţiativă a UE nu este un preludiu pentru o viitoare extindere.

Prioritatea Moldovei în Parteneriatul Estic trebuie să fie îmbunătăţirea performanţelor interne şi diplomaţie mai activă în statele membre ale UE, care, deocamdată, sunt sceptice faţă de Moldova.

Prin urmare, este necesar să folosim toate oportunităţile pe care le oferă Parteneriatul Estic pentru a avea o apropiere graduală de UE, de asemenea, pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii populaţiei, a continua procesul de reforme democratice nu doar în vorbe, ci şi în fapte. Parteneriatul Estic nu prevede perspectiva de aderare la UE, dar nici nu exclude acest lucru, iar noi trebuie să fim pregătiţi pentru momentul când poarta Marii Familii Europene se va deschide şi pentru R. Moldova.

25

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

Geopolitica

Posibilitatea ciocnirii şi contopirii civilizaţiilor

...sau un gând ascuns de a supune lumea... de Rodica SÂRBU

„Ciocnirea civilizaţiilor” a fost iniţial, în 1993, o idee mai generală pusă sub semnul întrebării, nu o afirmaţie tranşantă. Peste trei ani, când un articol privind această problemă… devine carte, semnul de întrebare dispare. În prezent, urmărind desfăşurarea evenimentelor, ne punem întrebarea… oare acestă lucrare a apărut involuntar sau cu scopul de a pregăti teritoriul pentru ce avea să se întîmple mai tîrziu…

26

…Ideile lui Huntington, privind eventuala ciocnire a civilizaţiilor, revine spectaculos în atenţia publicului larg, pe masură ce teoria capătă formă în urma contradicţiilor la nivel mondial din ultimul timp.

Dinamica schimbărilor politice, economice şi militare pe plan internaţional, la început de mileniu III, este rapidă şi imprevizibilă. Evenimentele ce se petrec zilnic, evoluţia relaţiilor internaţionale şi înclinul balanţei de influenţă geopolitică ne duce sigur cu gîndul că autorul Samuel Huntington, în lucrarea sa „Ciocnirea Civilizaţiilor” a avut dreptate, poate cu unele rezerve, dar în linii generale, are dreptate.

Dacă caracterizăm o civilizaţie din punct de vedere biologic: se naşte, are tinereţe, atinge apogeul, după care urmează o perioadă de declin continuu şi respectiv moartea, aceasta petrecându-se, de obicei, în urma unui eveniment istoric important. Civilizaţiile sau culturile au un teritoriu de extindere,

avînd respectiv şi frontiere, locul în care se ciocnesc – ca şi oamenii în expansiunea şi activitatea lor – şi pot intra în conflict cu vecinii din mai multe motive. În secolul XXI, marile civilizaţii stapînesc, înghiţînd toate aspectele culturale minuscule la nivel regional sau local, astfel dictîndu-se noua ordine mondială, regula fiind dictată ca şi în cazul proceselor tectonice; acreţie sau subducţie, la frontiere... sau se îmbină în momentul în care ambele sunt puternice şi găsesc o cauză comună pentru a conveţui mai departe... sau cea slabă este aglutinată de civilizaţia dominantă.

Civilizaţia este cel mai larg nivel de recunoaştere prin care o persoana se poate identifica, una care se referă la valori; el fiind atent în realizarea diferenţelor dintre rasă şi civilizaţie: rasa nu este influenţată de istorie, norme sociale şi valori aşa cum poate fi influenţată civilizaţia. Huntington admite şă faptul că civilizaţiile sunt

flexibile, fară un început sau sfîrşit precis (Civilizaţia Egipteană, Mesopotamiană, Elenă, Romană, Chineză). Cu toate acestea graniţele care împart civilizaţiile sunt destul de reale şi importante. Civilizaţiile nu sunt structuri politice însă ar putea reprezenta un număr de unităţi politice (mai multe naţiuni, mai multe state etc.).

Trebuie de menţionat faptul că religia este o unitate centrală a caracteristicilor civilizaţiilor, precum este cazul celei: japoneze, hinduse, islamice, vestice, latin-americane şi chiar şi a celei africane. Huntington susţine că identitate cu care se poate identifica un individ şi identitatea culturală este cea mai concretă şi cea mai puţin compromisă dimensiune a identităţii.

continuare în pagina 32

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

Clasicii nostri

Vasile ŢEPORDEI: Societatea şi caracterele Născut la 5 februarie 1908, în Cârpeşti, jud. Cahul. Studii la Seminarul teologic (1921-1929) şi la Facultatea de Teologie din Chişinău (1929 -1933); Seminarul Pedagogic Universitar din Iaşi, cu examen de capacitate pentru Religie în 1937.

Profesor de Religie la diferite licee din Chişinău şi din Bucureşti. Preot (1939), iconom (1942), iconom stavrofor (1947). Arestat în septembrie 1948, în 1949 judecat de un tribunal militar sovietic la Constanţa şi condamnat la 25 de ani muncă silnică; a executat 8 ani din ea în mai multe lagăre siberiene, ultimul fiind la Vorcuta, dincolo de Cercul Polar. Eliberat în 1956, a fost reintegrat în preoţie, ca paroh în Islaz, jud. Ilfov (1956-1966) şi la biserica “Mărcuţa” din Bucureşti (din 1966).

Pentru faptul că a fost redactor la ziarul “Raza”, Vasile Ţepordei a fost deportat în gulagul de la Inta, unde s-a aflat ani grei. Răsfoiesc prin arhive şi găsesc următoarele: “Vasile Ţepordei, care a fost şi el preocupat mult timp de istoria deportării din 13 iunie 1941, considera că în acea noapte de tristă amintire din Basarabia au fost deportaţi 300 de mii de suflete şi că în 23-24 iunie trecut (anul 1941) urmau sa fie ridicate alte sute de mii, ca în 5 loturi să se lichideze moldovenii din Basarabia. Şi dacă nu izbucnea războiul, planul s-ar fi executat întocmai şi azi am fi avut o Basarabie pustie de tot ce-i suflet românesc”.

S-a stins din viaţă preotul, martirul şi scriitorul Vasile Ţepordei, la venerabila vârstă de 94 de ani la Bucureşti, unde încă mai scria articole pentru revistele sale dragi din România şi Republica Moldova.

S

ocietatea omenească este compusă din indivizi diferiţi.

Fiecare luat aparte este o unitate, iar toţi luaţi împreună formează o colectivitate, care la rândul său formează o unitate, cunoscută sub numele de societate.

O societate este cu atât mai puternică, cu cât are mai multe caractere. Căci, cu drept cuvânt, spune Lacordaire: „Caracterul este energia ascunsă şi statornică a voinţei, e ceva de nezguduit în scopurile sale şi încă şi mai mult în credincioşia către sine însăşi, în convingerile sale, în prieteniile sale, în virtuţiile sale: o putere intimă, care ţâşneşte din om şi inspiră tuturor acea atitudine pe care noi o numim sinceritate”. Iar R. Bonghi adaugă: „Nimic nu dezvoltă mai mult caracterul, ca deprinderea statornică de a spune adevărul”.

Sinceritatea şi statornicia sunt două lucruri de mare însemnătate pentru un om de caracter.

Societatea este mânată sau la vale sau la deal, spre perfecţiune, de caractere. Ce este

mai frumos decât să ai ocazia fericită de a vedea în societate oameni de caracter. Aceştia merg înainte, oricare le-ar fi piedicile. Desigur, dacă văd că merg pe calea cea dreaptă. Şi soarta popoarelor o hotărăsc în totdeauna caractere mari.

Un Napoleon Bonaparte, un Cezar, un Friederich cel Mare etc. au fost exemple strălucite de oameni de caracter.

Pe aceştia nu i-au oprit nimic în loc. Au mers înainte. Şi au rămas pentru omenire exemple de eroi şi de oameni. În faţa lor, omenirea se închină şi se va închina întotdeauna.

Pentru că ei au fost credincioşi până la jertfă conştiinţei lor care le dicta că sunt în strictă conformitate cu glasul ei.

Trecând mai departe, în lumea martirilor şi sfinţilor, găsim sute şi mii de pilde. Luaţi creştinii din primele veacuri!

Erau arşi, jupuiţi, schingiuiţi, înecaţi etc., etc. Dar ei mergeau pe drumul recomandat de Domnul Hristos: „Luaţi jugul Meu...”. Ei mergeau înainte, pentru că mărturiseau Adevărul şi lucrau în conformitate cu

legile lui. Şi societatea creştină de atunci era fericită. Căci ea avea numai caractere şi prin aceste caractere a cuprins lumea.

Societatea de azi însă e departe de idealul creştin, deşi suntem sus de tot pe scara progresului tehnic! În societatea contemporană trebuie să căutăm caracterele cu lumânarea. Iar cine vrea să meargă pe calea cerută de poruncile caracterului trebuie să sufere. Pentru că în înţelesul de azi, omul de caracter este naiv. Este un descreierat. Sau mai scurt, este un ......nebun.

Exact înţelesul limbajului de azi.

Căci ce înseamnă a fi un caracter? Înseamnă a fi ocolit, înseamnă a fi huiduit, arătat cu degetul, luat în bătaie de joc, ironizat, înjurat iar dacă mai încearcă să meargă şi mai de parte, înseamnă a fi pur şi simplu şantajat: „Schimbă-ţi calea, că de nu am în sân o piatră, pe care ţi-aş arunca-o drept în frunte”.

Toate acestea se petrec după perdeaua aparenţei unde se lucrează la întuneric.

Căci a lucra la lumină înseamnă a-ţi aprinde paie în cap. Ş-apoi la lumină se fac numai lucrurile adevărului. Azi n-ai voie să spui adevărul. Ajungi să vezi cum ţi se astupă gura. Şi stai cu cuvântul pe limbă, fără însă a-l putea spune. Iar dacă eşti drept, suspini, lăcrămezi şi priveşti ca legat în lanţuri. Priveşti cum adevărul stă pironit şi oprit de a ieşi la lumină!

Iar de reuşeşti totuşi să strigi în gura mare ceva din adevăr, eşti considerat nebun.

Iată, deci, ce înseamnă azi a fi om de caracter. Şi cu toate acestea, societatea are nevoie de caractere.

Căci cu cât avem mai puţini oameni de caracter, cu atât suntem mai mult în braţele minciunii şi deci în ale răului.

Iar legea creştină ne porunceşte să luptăm contra răului.

Cine este sau vrea să stăruie din toate puterile să fie om de caracter, acela trebuie să se pregătească de suferinţă.

Pentru că tare este dulce fructul suferinţei: biruinţa. („Raza”, an. V, nr. 241, 17 ianuarie 1935)

27

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

spiritualitate

Despre trădare şi iertare, )

)

fara cale de întoarcere de Marius TĂRÎŢĂ

L

a începutul lunii septembrie am răsfoit o revistă pentru tineri apăruta pe lângă o mănăstire din nordul Moldovei. O revistă bine alcătuită, al cărei spirit se apropie destul de mult de cel isihast. Legat de isihasm vom scrie cu altă ocazie. Însă, în general, am recomanda oricui e pasionat sau nu de literatură, să nu treacă cu vederea, dacă îi va cădea în mână, un tom de poezie religioasă de Vasile Voiculescu. O spun aceasta dintr-un anumit motiv.

Noi, tinerii, care am terminat liceul la sfârşitul anilor ’90 ai secolului trecut, nu eram prea religioşi. Însă ţin minte că ne-a impresionat poezia despre Grădina Ghetsimani, semnată de V. Voiculescu. Vă daţi seama, el simţea! Iar noi nu mai simţim nimic…

Revenind la revista pentru tineri, la rubrica „Răspuns către cititori”, am citit un text care m-a amărât. Am vrut să le scriu chiar. Dar de unde? Mai am eu timp în ziua de azi? Verificăm căsuţa de

28

Trădarea e ca un accident grav. Cu precizarea că el se repetă în mintea noastră zilnic, luni de zile, chiar ani, uneori toată viaţa. (un actor rus) e-mail, citim ştirile pe net, mai vorbim cu cineva pe messenger… Mai ai timp să scrii o scrisoare? Răspunsul respectiv, din revistă, conţinea o eroare. Aceasta, pe de o parte, e şi pentru că toţi sântem oameni. Pe de altă parte, în teologia ortodoxă, sânt teme, pe care, dacă nu le cunoşti, dar încerci să le abordezi prin intuiţie, greşeşti. Pe semne că la revistă îşi scrisese amarul său un tânăr. El spunea de o durere mare pe care o avea.

Poate chiar mai potrivit e termenul suferinţă. Soţia sa l-a înşelat cu altcineva şi apoi s-a întors şi şi-a cerut iertare.

Părintele, semnatar al răspunsului, îi spunea tânărului că el suferă din orgoliu şi că trebuie să ierte pe cineva care se pocăieşte, iar că prin rugăciune vor merge mai departe înainte.

Un răspuns foarte greşit şi în contradicţie cu Pravila ortodoxă. De ce? Mai jos vom explica de ce. Între timp menţionez faptul că, din păcate, nu am avut cum eu să îi răspund acelui băiat.

Problema trădării într-o relaţie nu poate fi tratată de oricine.

Fie de o persoană care a trecut prin aceeaşi situaţie, fie de un teolog care cunoaşte foarte minuţios dogmatica şi alte compartimente ale Ortodoxiei. Vom începe de la faptul că ce a făcut respectiva soţie se numeşte în pravila noastră medievală – preacurvie. Un păcat foarte grav. De exemplu, în Evul Mediu, pentru o aşa greşeală o persoană nu avea voie să se împărtăşească

cca 25 de ani, dar nici să stea în Biserică, ci doar la intrare sau în curtea bisericii. Problema nu e în faptul că unii din cei care vor citi această vor fi de acord sau nu. Am dat principiul pentru a vedea cât de grav era cotat acest păcat.

Am spus despre poziţia Bisericii faţă de acest păcat. Dar tot în pravila Ortodoxă este o pagină pe care scrie ce trebuie sau ce nu trebuie să facă cel care a fost înşelat astfel. Încă o precizare, în Ortodo-

xie există uneori mai multe soluţii. De exemplu, una luată la Cartagina, în anul 462 e.n., alta la Constantinopol în anul 632 e.n.. putem observa că ori de câte ori Sfinţii Părinţi, care s-au adunat la sinoade, au abordat problema. Am revăzut recomandările de la mai multe sinoade Ortodoxe. Dragi cititori, ştiţi ce scrie acolo?

Scrie că persoana înşelată, de cel/cea cu care e casătorit, nu are voie sa primeasca înapoi pe cel/cea care a săvârşit

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

preacurvia. Păcatul e atât de mare şi atât de straşnic, încât trădatul nu are cum şi nu are de ce să primească înapoi pe desfrânatul sau pe desfrânata. (Şi asta nu doar pentru aceea că în respectivul/respectiva, ca urmare a păcatului, au intrat şi toate păcatele persoanei cu care s-a desfrânat…).Şi doar la un sinod local, într-o singură recomandare, cu mare rezervă, Sfinţii Părinţi spuneau că dacă cel trădat doreşte atât de tare să primească pe trădător, o poate face, dar Biserica nu poartă nici o responsabilitate pentru aceasta.

Revenind, înţelegem că cel trădat trebuie să ierte. Pentru a putea merge mai departe, el e obligat de creştinism să

ierte, dar el nu are dreptul să primească pe trădător.

Mă ve-ţi întreba din ce raţiuni Părintele sus numit a greşit. Nu ştiu. Bănuiesc, că Părintele cunoaşte şi trăieşte isihasmul, dar aşa e situaţia că nu ştie pravila (dar nici nu ai de unde să o ştii, trebuie să fii foarte pasionat sau să o simţi).

Părintele a aplicat inexact principiul isihast ca absolut tot ce se întîmplă, trebuie să se întîmple. Din cauza păcatelor noastre, postulatul e mai mult decât corect, e un adevăr absolut, însă în situaţia de mai sus el nu se aplică. Dacă doriţi ca paranteză o ilustrare a acestui principiu isihast în ziua de azi, putem da exemplul Transnistriei care nu e a

noastră nu pentru că cei de la Tiraspol au vreo putere sau Moscova. Nu e a noastră pentru că drăguţii noştri gastarbaiteri duc un mod de viaţă desfrânat acolo unde sânt plecaţi.

Dar asta nu e destul. Şi tinerii noştri de acasă duc un mod de viaţă desfrânat. Acest păcat atât de mult apasă asupra ţării, că de ar vrea politicienii, tot nu s-ar rezolva. Corectarea morală a societăţii ar duce la rezolvarea problemei transnistrene. Nu cer nimănui să subscrie la fraza de mai sus.

Am spus cum ar arăta ilustrat principiul isihast în acest caz.

Sfântul Nicolae Velimirovici scria – atunci când se afla la Dachau (!) – „am greşit şi neam luat răsplata!” Se referea

atât la distrugerea Serbiei de către nazişti, cât şi la faptul că se afla în lagăr. Mai adaug şi ceea ce spunea Părintele Tadei, de la mănăstirea Vitovniţa din Serbia – „cum îţi sânt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”. În concluzie putem afirma faptul că dacă cineva s-a aflat în situaţia tânărului înşelat să ştie, fără nici o rezervă, că ţinând cont de pravila Ortodoxă, desfrânatul/desfrânata, nu e primit înapoi. Trebuie iertat, dar nu e primit. Trădatul are dreptul la o nouă viaţă personală, pe care în mod normal ortodoxia o poate accepta doar cu foarte mari rezerve.

Trădătorul în schimb nu are drept decât la pocăinţă.

Ei s-au nascut intre prut si nistru

Accidentul vlădicăi Serafim Ciceagov Serbarea, la Chişinău, a anexării Basarabiei. Zi de rugăciuni şi de praznice, de provocaţie şi de beţie; zi de imoralitate cinică faţă de Dumnezeu şi de imoralitate cinică faţă de oameni.

Totul e pus la cale de vrednicul ierarh basarabean, păstorul tuturor sufletelor creştine, care sunt mai toate suflete de “moldoveni”.

El ştie ce a spus Sfântul Pavel despre graiul popoarelor, sfânt înaintea Domnului, şi a cetit de atâtea ori Evanghelia Pogorârii Sfântului Duh asupra Apostolilor cari prin voia cea de sus capătă puterea de a vorbi pe înţelesul tuturor neamurilor. El îşi dă seamă că, dacă, pentru vechiul Israel, limbile naţionale erau blăstămul trufiei de la turnul

Vavilonului, pentru Hristos Mântuitorul ele sunt îndeplinirea unei porunci din ceruri.

Dar Serafim Ciceagov e un muscal, un nobil muscal, un fost ofiţer rus. El e din vechiul Israel, frământat din ură, apăsare şi intoleranţă. Dumnezeul lui e cazon şi nu ştie decât ruseşte; poliţia şi jandarmeria lui de vlădici şi preoţi n-are altă menire decât de a tunde căzăceşte naţiile şi a le îmbrăca în mondirul împărătesc.

Azi a biruit iarăşi.

A făcut să se decreteze oficial sărbătoarea urii, a ameninţării, a batjocurii. Şi el ţine să fie acolo în clipele când se va proclama, în auzul miilor de robi doriţi de o pâne şi un păhar de rachiu, gloria armelor ţarului care i-au câştigat

o brazdă de pământ de la nişte bieţi creştini cari nu s-au luptat, ca la 1812, ori ca la 1878, s-au luptat cu duşmanii ţarului. Şi iată-l cetind cuvintele binecuvântării care cuprinde un blăstăm. Pare că întinereşte. E ostaşul ce a fost: aurul nu e al odăjdiilor de arhiereu, ci al uniformei luptătorului; cârja-i luceşte înaintea ochilor ca o baionetă; din căţuia de argint fumegă sânge, şi mirosul de tămâie se preface în greul miros de după luptă: praf de puşcă, sudoare, moarte. Şi vlădica Serafim, cu numele îngeresc, se bucură.

Ziarele au spus că atunci a căzut. Desigur, de căldură… Era în mai şi o zi cu soare. Dar, când am cetit noi aici,

în cugetele fiecăruia auzit-am un glas care spunea că nu este încă un Dumnezeu pentru nedreptate şi că Dumnezeul cel drept răspinge şi doboară pe acei

cari cutează să ridice către dânsul prinosul crimelor vechi ca şi al crimelor nouă.

1912 (N. Iorga, Neamul românesc, anul al VIIIlea, nr. 64.)

29

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

spiritualitate

Dumnezeu şi cosmosul de Andrei COCIUG

M

ici şi mari toţi suntem deprinşi cu anumite informaţii care arareori realizăm că pot fi nişte clişee sau lucruri eronate despre tot ce este în jurul nostru şi în interiorul nostru. Să încercăm să privim lucrurile şi din altă perspectivă, pentru că în felul acesta vom fi mai aproape de adevăr. Omul de azi, de ieri, poate şi de mâine, trăieşte într-o lume, realitatea căreia nu o conştientizează până la capăt.

Chiar şi ceea ce conştientizează de multe ori este prea puţin înţeles. Omul simte permanent nevoia să construiască, să creeze ceva nou. Este o sete nebună care îl stăpâneşte, de care conştient sau nu, se avântă pentru a căuta adevărul. În toate aceste căutări, nu de puţine ori, au fost înregistrate mai multe eşecuri decât reuşite. Dar în definitive se caută adevărul autentic sau unul mai mult convenabil lui? Despre adevăr s-a discutat mult, dar ce este adevărul nimeni nu este în stare să spună. Oricât s-a încercat, omul mai mult s-a rătăcit şi a ajuns în impas.

Oricum, această sete de a căuta adevărul nu seacă în noi, ci simţim un gol imens în fiinţa noastră pe care încă nimeni nu l-a umplut. Căutăm… căutăm, dar de fiecare dată ceva ne scapă. În legea firii noastre este impregnat simţul de a căuta,

30

de a cunoaşte, însă ce căutam şi de ce? Ştiinţa încearcă să caute noi dimensiuni în spaţiu prin tot felul de formule, ajunge nu de puţine ori singură în conflict cu sine. Savantul, sărmanul, de multe ori ridică din umeri şi rămâne nedumerit. Odată cu noile descoperiri ale lui Einstein, ştiinţa a ajuns şi la o mai mare confuzie. Descoperirile tot mai subtile din cadrul microuniversului nostru au dus la aceea că unele legi nu-şi mai au rostul. La fel se întâmplă şi în cadrul macrouniversului.

Multă vreme s-a considerat că Pământul este în centrul Universului, iar Soarele se învârte împreună cu toate stelele împrejurul Pământului, fapt cunoscut şi sub denumirea de Sistemul lui Ptolemeu.

Odată cu epoca renascentistă a apărut concepţia lui Nicolaus Copernic, Galileo Galilei şi alţi adepţi, care susţineau contrariul. Astăzi, în lumea oamenilor de ştiinţa, iarăşi, se iscă întrebarea: totuşi poate fi şi invers aşa cum spuneau cei din vechime? Mai ales că în urma descoperirii teoriei relativităţii şi altele de acest fel ne pun într-o anumită încurcătură.

Ce se întâmplă? Care aste adevărul? În prezent există numeroase dovezi pro şi contra. Însă orice om de ştiinţă îşi dă bine seama că pentru a cunoaşte adevărul trebuie să fii înafara coordonatelor de referinţă. Ce se mişcă şi ce stă pe loc, Pământul sau Soarele?

Pentru a demostra acest lucru trebuie să existe un punct static şi numai astfel poţi să înţelegi.

Un detaliu este că orice stea în acest univers se mişcă, la aşa concluzie au ajuns majoritatea savanţilor. Prin urmare, Universul este în continuă mişcare.

De aici putem conchide faptul

că oricât nu ne-am zbate noi, nu avem acces la adevăr, deoarece indiferent de orice ar susţine unii sau alţii, toţi facem parte din acest sistem mişcător.

Este nevoie de cineva care se află în exteriorul sistemului, din afara timpului şi spaţiului, care este nemişcător, dar are în sine mişcarea. Acela are deci cunoştinţa adevărului sau însuşi este adevărul.

Fiecare din noi ştie de această concepţie numită Dumnezeu, care este ceva dincolo de ce înseamnă pentru noi termenii de spaţiu, timp sau mişcare. Dar cât este de adevărat acest concept care este izvor al adevărului? Demonstraţia existenţei lui Dumnezeu este imposibilă, deoarece este ceva dincolo de sistemele de referinţă. Iată ce vrea să spună Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dumnezeiescul e mai presus nu doar decât înfăţişările văzute, dar nici cugetul nu ar fi în stare să îşi închipuie cum este Dumnezeu” sau „… cum ar putea Dumnezeu să aibă înfăţişare omenească, de vreme ce Pavel spune că nici nu e vreun cuget în stare să-şi închipuie fiinţa lui Dumnezeu? Fiindcă înfăţişarea noastră cu toţii ne-o putem lesne închipui cu gândul...” Chiar dacă nu putem demostra existenţa divină, în mod logic, am putea să intuim ce stă la baza existenţei. Acest lucru am putea să-l facem prin două metode. Prima cale este să vedem că tot ce ne înconjoară are la bază un principiu raţional şi a doua este cea teologică. Sunt tentat să scriu în continuare câte ceva despre ambele căi.

Voi începe cu prima cale. În ziua de astăzi este bine cunoscut principul întâi al termodinamicii. Este vorba de principiul interacţiunii maselor şi

faptul că toate obiectele poartă o masă energetică. Conform principiul termodinamicii se ajunge la concluzia că ar trebui ca peste tot în univers să fie o temperatură constantă. Ceea ce vedem de fapt este contrariul.

Principiul interacţiunii maselor spune că orice mişcare este provocată de o altă mişcare.

Dacă stăm să deducem logic, reiese faptul că toate au un punct unic de pornire, care la rândul său este necesar să fie dincolo de sistemul nostru de referinţă. Acest punct este cel care provoacă mişcarea şi care însuşi nu poate fi numit mişcare în înţelegerea gîndirii umane. Cât priveşte energia, este ştiut faptul că la descompunerea atomului apare energia sin, care poate forma orice alt atom existent în natura.

Paradoxul este că atomul are masă, pe când energia din care se formează şi în care se descompune nu are masă. Dar orice lucru fără masă nu poate fi catalogat în sistemul nostru de referinţă, fiindcă nici până în ziua de azi nu se cunoaşte ce este energia.

Cea de-a doua cale, adică cea teologică, spune că adevărul este revelat şi ne explică despre existenţă atât cât poate omul să înţeleagă. Să vedem ce spune teologia despre lume şi cosmos? Dacă deschidem Biblia şi citim chiar de la început, intrăm într-un conflict cu teoria expusă azi, precum Pământul se roteşte în jurul Soarelui sau că Universul are miliarde de ani şi că mereu se dilată, iar stelele au o vechime mult mai mare decât Pământul etc.

Omul de multe ori caută sau crede orbeşte. Un exemplu poate fi istorioara despre cum au fost aduşi trei orbi în faţa unui elefant. După care au fost rugaţi să spună fiecare ce

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

obiect vor pipăi. Primul a spus că este un copac, punând mâna pe piciorul elefantului. Cel de al doilea a considerat că în faţa lui este un şarpe, după ce a a pus mâna pe coadă. Al treilea a zis că este un butoi mare.

Fiecare a avut părerea sa. Este adevărat că fiecare supoziţie conţinea o anumită doză de adevăr, însă dacă într-o idee adevărul este parţial acest fapt este deja minciună, pentru că adevărul este deplin, nu are erori în sine. Aşa şi în cazul nostru. Dacă Biblia spune că la început a fost Pământul şi apoi stelele, cred că Cel ce a creat Universul nu era beat când i s-a revelat lui Moise pentru ca acesta să scrie despre începutul lumii.

Să vedem ce învaţă religia şi adepţii ei despre aceste lucruri, care aş vrea să fie ca o alternativă la ce este propagat astăzi de mass-media. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra, ca să nu socoteşti că datorită lui avem ziua”. La fel Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă că: „Cerul şi pământul fuseseră făcute mai înainte; după facerea lor a fost creată lumina, apoi a fost despărţită ziua de noapte, apoi iarăşi s-a făcut tăria şi arătarea uscatului; apa s-a adunat într-o adunare cu margini fixe şi determinate; pământul s-a umplut cu cele care au răsărit din el, a odrăslit mii şi mii de feluri de plante şi s-a umplut cu toate soiurile de arbori. Nu erau încă nici soarele, nici luna, ca să nu spună oamenii că soarele este pricina şi tatăl luminii, ori ca aceia ce nu-l cunosc pe Dumnezeu să-l socotească creator al celor răsărite din pământ.” Încă de la începuturi nimeni nu avea îndoiala că soarele se roteşte împrejurul pământului şi ca dovadă istorică se poate aduce cele spuse de Sfântul Nicodim Aghioritul. În cartea sa „Paza celor cinci simţuri” există o anexă unde Sfîntul descrie despre momentul răstignirii lui Iisus Hristos, în care, timp de trei ore, cerul s-a

Sistem lui Ptolemeu întunecat. Acest detaliu a fost găsit în bibliotecă din Alexandria sau alte centre astronomice de la acea vreme, care confirmă de asemenea că cerul s-a întunecat timp de trei ore.

Am putea fi tentaţi să credem că a fost vorba de o eclipsă de soare. În mod obişnuit o eclipsă durează destul de puţin, câteva minute în nici într-un caz mai mult. La fel se ştie că Iisus Hristos a fost răstignit de paştele iudeilor când este lună plină ceea ce este imposibil, conform conceptului heliocentric, pentru a se ajunge la o eclipsă de soare în acelaşi loc şi în decursul acelei zile. Dacă toate centrele astronomice de atunci au confirmat despre întunecarea cerului. Logic, ar trebui să întrebăm adepţii lui Copernic. Închipuiţi-vă ce s-ar întâmpla dacă Pământul s-ar opri, luând în calcul că el se mişcă cu viteză destul de mare împrejurul axei sale şi împrejurul soarelui? În Biblie mai descoperim un moment în care soarele a stat în loc de la al treilea până la al nouălea ceas (Isus Navi X, 10-13). În acest caz heliocentriştii nu au un răspuns conform teoriei lor.

Este adevărat că suntem puşi într-o dilemă unde avem

de ales între concepţia omului despre lume şi cea a lui Dumnezeu, care ne este dată în Biblie. Alegerea aparţine fiecăruia în parte, dar înainte de a alege ceva nu este bine ca omul să facă aceasta fiindcă aşa a fost învăţat la şcoală sau aşa a văzut nu ştiu în ce manuale. Doresc să mai atenţionez, încă o dată, asupra următorului lucru. Este necesar să ne conducem de acest criteriu: că Cel care este dincolo de spaţiu, timp şi mişcare este Cel care a creat toate. Are în sine Adevărul absolut ori dacă refuzăm să dăm crezare în ce spune Biblia indirect, susţinem că nu există Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Pe această temelie să stai: să nu te coboare cineva în tulburarea gândurilor omeneşti – căci gândurile muritorilor sunt cu frică şi cu greşeală cugetelor”. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur mai spune: „Deci nu lăsa temelia cea tare ca să încredinţezi mântuirea sufletului tău putreziciunii şi nestatorniciei, ci să rămâi întru cele pe care le-ai învăţat şi de care ai fost încredinţat şi să spui: „De-nceput au făcut Dumnezeu cerurile şi pământul”. Chiar dacă vine manihe-

ul, chiar dacă vine Marcion, chiar dacă vin cei ce suferă de boala lui Valentin (Marcion şi Valentin – figuri marcante ale gnosticismului), oricine dacă ar veni, să pui împotriva lor acest cuvânt; chiar dacă-i vezi râzând, tu să plângi pentru ei, ca pentru nebuni. Gălbejiţi sunt la culoare, au sprânceana plecată (sunt smeriţi la înfăţişare) şi blândeţe în vorbe. Fugi, însă, de momeală şi să cunoşti lupul ascuns în piele de oaie. Mai vârtos să-ţi fie urât pentru că faţă de tine, cel împreună-rob cu dânsul, se arată plăcut şi blând, iar faţă de Stăpânul Cel de obşte al nostru, al tuturor, e mai sălbatic decât câinii turbaţi, căutând să arate că în cer este război necruţător şi luptă neîmpăcată şi că în cumpănă cu Dumnezeu deopotrivă trage oarecare putere potrivnică.

Fugi de otrava vicleniei, să urăşti leacurile cele pierzătoare; şi dacă ai primit moştenire de la părinţi credinţa şi învăţătura cea din Dumnezeieştile Scripturi, pe aceasta să o „păzeşti nestricată”.

31

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.14, Noiembrie 2009

“Schimbarea continuă” sau “victoria marei revolutii postmoderne” (continuare din prima pagină ) În acest an, la sfârşitul unui ciclu electoral, mai multe persoane îşi aduc aminte, „cu nostalgie”, de „valul revoluţionar” de acum 5 ani, când Iuşcenko se îmbrăţişa cu Timoşenko pe „Maidan Nezalejnosti”, inundat de steaguri şi corturi portocalii, când Băsescu striga la Bucureşti de pe scena plină de balonaşe oranj „Să trăiţi bine!”. Când masele populare din cele două capitale, în extaz, cu feţele pline de lacrimi, credeau că iatăiată acum a venit „sfârşitul istoriei”, a venit multaşteptata „schimbare”. Desigur, totul

nu a fost decât un spectacol.

Acelaşi entuziasm au simţit şi americanii acum un an, când oligarhia albă din SUA a plasat tactic pe „piaţa politică” figura neagră a lui Barack Obama, un personaj lipsit de carismă sau calităţi deosebite, dar care timp de jumătate de an, cu susţinerea întregii mass-media din SUA, a fost transformat într-un „mesia” al naţiunii americane şi al întregului glob pământesc.

Anume în astfel de cazuri este valabilă cunoscuta afirmaţie a lui Karl Marx: „religia este opiu pentru popor”.

Astăzi cetăţenii SUA se trezesc mahmuri după marea beţie electorală şi încearcă să înţeleagă ce se întâmplă, dar acest exerciţiu nu va dura prea mult timp. Îndată ce capul va începe să dea semne de limpezire, va veni o nouă „revoluţie”, cu o nouă „mare schimbare”, iar jocul politic va continua într-o aparentă „mişcare”. Realitatea este că revoluţiile postmoderne sunt revoluţii fără scop, fără sens, fără logică, în care maselor li se rezervă doar rolul de consumatori „activi” aparent, „pasivi” în realitate, ai politi-

cii postmoderne. Revoluţiile „postmoderne” sunt modele preluate ale campaniei de promovare a mărfurilor, când orice idiot, asemenea unei mărci comerciale, poate fi transformat peste noapte în „erou naţional”.

Astăzi Moldova se află între beţie şi mahmureală. Va urma o perioadă de „durere de cap” şi lipsă de „bună dispoziţie” în rândurile „poporului muncitoresc”, după care cu siguranţă va urma o nouă „mare beţie electorală”.

Posibilitatea ciocnirii şi contopirii civilizaţiilor (continuare din pagina ) ...sau un gând ascuns de a supune lumea...

Dacă ne referim la o evoluţie a conflictelor, au şi ele istoria proprie: pentru început sunt conflictele dinastice, apoi conflictele dintre popoare, urmînd cele dintre naţiuni, care în fază finală cedează locul conflictelor dintre ideologii. În prezent asistăm la o internaţionalizare a conflictelor, ele fiind iniţiate şi dezvoltate de marile blocuri militare, cu interese ascunse, de rang înalt.

Conflictele dintre civilizaţii apar de-a lungul frontierelor

32

care separă statele şi grupurile în cadrul unei civilizaţii comune. În lumea contemporană, ţările se vor asocia cu ţările de culturi similare împotriva ţărilor ce au o cultură diferită. Prelungirea frontierelor ar duce la ceea ce Huntington numea „sindromul ţării înrudite” (kin-country sindrome). În cele din urmă, cultura este privită drept o forţă fie de unificare, fie de divizare în lumea contemporană. În prezent „Lumea a treia”

– latino-americană, africană sau asiatică – chiar dacă civilizaţia occidentală este un ideal spre care omul de rînd doreşte să ajungă, pentru drepturi egale şi stare materială, totuşi protestează de mult timp, sub diverse forme, împotriva acestei civilizaţii, atacurile fiind orientate, în linii mari, spre Statele Unite, fiind ca un răspuns la implicările statelor dezvoltate în politica ţărilor conservatoare, cu principii antiglobaliste.

Terorismul a produs mutaţii în strategia de securitate a statelor şi organizaţiilor de tip militar (NATO), determinînd schimbarea concepţiei privind poziţia şi rolul instituţiilor statului faţă de acest fenomen cu grad mare de risc şi pericol social. Terorismul loveşte acele state a căror politică este oprimantă, hegemonistă, neo-colonialistă, iar mai nou, „globalistă” în raporturile cu alte state.

Actualmente statele care ingeră ultimele aspect de cultură locală, încearcă prin metode democratice, fără ca cineva să creadă că există

gînduri ascunse, instituirea pluralismul cultural – educaţia pentru diversitate, fiind o opţiune ideologică în societăţile democratice şi vizează pregătirea viitorilor cetăţeni în aşa fel încât ei să facă cea mai bună alegere şi să se orienteze în contextele multiplicării sistemelor de valori, de fapt, pregătirea terenului pentru oamenii noilor culturi, care eventual, pe viitor ar putea aparţine marilor „imperii culturale”. Cum arată Hubert Hannoun, soluţia cea mai convenabilă se situează la nivelul unei atitudini interculturale, ce implică simultan, afirmarea fiecărei culturi, cu normele sale specifice, dar şi deschiderea spre alte culturi, în perspectiva construirii unei noi civilizaţii comune. În concluzie putem afirma că prin crearea unei noi civilizaţii ideologizate perfect se uită de fapt rădăcinile, conştiinţa de mîndrie naţională…lăsînd astfel să se aşterne praful pe faptele de dăruire totală a strămoşilor noştri pentru unitate.