Revista AXA nr 15

Cuvânt cĂtre cititor

Timpul şi calendarul, elemente identitare definitorii de Octavian RACU De câţiva ani, sărbătorirea Crăciunului a devenit motiv de conflict între adepţii calendarului ortodox (bisericesc), zis „stil vechi” şi calendarul european (laic), zis „stil nou”. Este inutil să vorbim care din aceste două este „mai corect”, pentru că din punct de vedere astronomic ambele sunt imperfecte. Ne interesează însă mai mult ce reprezintă în esenţă ambele modele de măsurare a timpului şi ce efect au ele asupra identităţii poporului nostru.

Viziunea asupra timpului determină modul în care noi percepem lumea din jurul nostru. Dacă pentru omul modern timpul este liniar, evoluţionist, progresist, cu etape de dezvoltare, cu un început şi sfârşit, pentru omul tradiţiei timpul este de natură sacră şi corespunde unui model circular. Centrul cercului reprezintă Credinţa, unicul element esenţial în dăinuirea neamului nostru, în jurul căreia are loc rotaţia lumii, respectiv, cercul devine un simbol al existenţei veşnice în care noaptea şi ziua, anotimpurile anului, viaţa şi moartea nu sunt decât nişte etape într-un circuit permanent şi neschimbat.

De aici vine şi acceptarea firească a fenomenului morţii de către poporul nostru, frumos ilustrată în balada „Mioriţa”, unde moartea este o „mireasă”, nu o bătrână hidoasă cu coasa. În gândirea tradiţională românească conceptul timpului sacru cuprinde şi noţiunea de „neam”. Să privim trunchiul copacului: pe parcursul vieţii arborele a

crescut şi straturile de celule noi au format cercuri. Cu toate acestea, copacul este un organism unitar. Exact aşa este şi neamul, generaţiile trecute, prezente şi viitoare reprezintă o unitate, un organism menţinut în viaţă cu ajutorul timpului circular.

A separa trunchiul copacului în cercuri este lipsită de sens.

Odată ce îl vom tranşa, acesta va înceta să mai fie un copac, ci doar o materie primă. În viaţa românului au coexistat două modele de calendare care au şi ordonat viaţa de zi cu zi: cel popular (agrar, pastoral, pomi-viticol şi apicol) şi cel bisericesc.

Cel dintâi reprezenta ritmul periodic al vieţii economice (semănatul, culesul roadei, transhumanţa etc.), pe când cel de-al doilea (calendarul bisericesc) măsura Timpul Liturgic, împărţit în cruguri: al zilei, al săptămânii şi al anului, adică slujbe bisericeşti zilnice, săptămânale şi anuale ce definesc viaţa duhovnicească (spirituală) a societăţii româneşti creştine.

Ambele calendare au ştiut să coexiste fără a intra niciodată în conflict de-a lungul întregii istorii.

Parţial în secolul XIX, deplin în secolul XX, în România apare un al treilea model de calendar, ce pretindea că ar avea la bază criterii astronomice de măsurare a timpului.

Obiectele măsurării devin procesele economice specifice societăţii industriale şi de consum, altfel spus, al unor procese care decurg strict liniar. Spre deosebire de calendarul popular şi cel bisericesc, care vizează fenomene vii (viaţa plantelor,

animalelor, viaţa duhovnicească a omului), calendarul nou măsoară procese ce nu ţin nemijlocit de om şi activitatea lui ci de sisteme neînsufleţite, moarte (ritmul producţiei, orarul muncii, circulaţia banilor, sistemul electoral etc.).

Aşadar, concepţia modernistă opune timpului tradiţional timpul liniar. În viziunea acestuia timpul nu mai este o unitate (absolută şi ciclică) ci o succesiune de generaţii. Liberalismul, pentru care prezentul este unica realitate, deseacă părţile componente ale agregatului uman în părţi autonome care se succed pe axa timpului.

Astfel, conceptul de neam este înlocuit cu ideea de „naţiune”, o colectivitate a prezentului, al cărui „naţionalism” reprezintă interesul egoist al unei generaţii într-o perioadă limitată de timp.

Acest egoism decurge din ideea că într-o linie dreaptă, punctul iniţial (strămoşii) şi punctul final (generaţia prezentului) se îndepărtează pe măsură ce creşte lungimea liniei, în opoziţia cu modelul circular, în care nici nu există conceptul de „trecut, prezent şi viitor”, respectiv, nu există ideea de generaţie ca organisme autonome.

Schimbarea viziunii asupra timpului aduce cu sine şi schimbări geo-culturale. Procesele globalizatoare reduc spaţiul caracterelor autohtone, lipsesc de conţinut valorile locale şi desfiinţează frontierele etnospirituale.

Civilizaţiile non-occidentale cedează treptat în faţa invaziei Occidentalismului (de fapt, a civilizaţiei -„anticivilizaţie”) riscând să moară asfixiate.

În acest fel, sub influenţa înaintării frontierei civilizaţiei occidentale, poporul român îşi anihilează nucleul identitar, acel „orizont al inconştientului”, „matricea”, „spaţiul mioritic” despre care vorbeşte şi Lucian Blaga.

Dacă timpul ciclic era un sistem care gravita invariabil în jurul elementului spiritual, atunci timpul liniar se mişcă spre modelul societăţii postmoderne, eventual postpost-moderne, modelul de sistem a-centric, a-valoric şi respectiv a-cefalic: efectiv, spre schizofrenizarea societăţii. O astfel de orânduire socială are doar un singur avantaj: poate fi modelat cu uşurinţă de cei care stăpânesc mijloacele de informare în masă. Real devine doar ceea ce este prezentat de canalele de informare, restul este „inexistenţă”. Chiar şi timpul devine un „post-timp” care este supus şi el modelării „magicienilor informaţionali”. În numărul trecut vorbisem deja despre „revoluţiile postmoderne” care reprezintă o deconstrucţie a conceptului clasic al politicii.

Paralel cu desfăşurarea acestor „revoluţii” a avut loc şi o metamorfoză a timpului. (continuare în pagina 17)

Istorie

Rusia “protejează” Venezuela de expansiunea americană 6

“AXA”, publicaţia “Ligii pentru Dezvoltarea şi Realizarea Tinerilor” (LIDER).

Redactor şef: Valeriu HARABARA Corectura: Svetlana PROŢAP Redactor tehnic: Octavian Racu Colaboratori: Marius Tărîţă, Iurie Gogu, Pavel Moraru, Mihail Bortă, Vlad Plămădeală, Dan Avram Mureşan, Artur Leşcu, Vadim Cujbă, Horia Ciurtin, Victor Guşan, Dragoş Moldoveanu, Daniela Dermengi, Jana Doloşcan, Olga Iosif, Maria Dimineţ, Andrei Cociug, Rodica Sârbu, Sergiu Tudoreanu, Ioan Lazăr, Ion Guţu, Ludmila Fulea, Irina Paladi, Diana Braga, Angela Plitoc.

Email: revista.axa@gmail.com Web: www.ax.md Articolele autorilor nu exprimă opinia publicaţiei.

ISSN 1857-3495

AXA

Toate drepturile de reproducere sunt rezervate. Pot fi folosite extrase cu menţionarea sursei.

Tiraj: 1 000 exemplare

România: o pseudo-democraţie

8 1. Editorial - Timpul şi calendarul, elemente identitare definitorii

2. Politică/Securitate/Geopolitică.

- Rusia “protejează” Venezuela de expansiunea americana - Romania: o pseudo-democratie - O perspectivă non-violentă asupra securităţii

3. Istorie - Polonia 1939Contributia N.K.V.D. în sovietizarea si consolidarea regimului sovietic de ocupatie - Sacrificiu strigat al rugaciunii mute - Declinul hegemoniei franceze - Miscarea de eliberare nationala din Bulgaria

4. Interviu - Iulian RUSANOVSCHI: Istoria românilor dezgolita de crucile de pe scuturile voievozilor este egala cu zero!

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

Germania şi-a dat acordul pentru construirea conductei Nord Stream în apele sale teritoriale Consorţiul Nord Stream, ce construieşte gazoductul ce va lega Rusia de nordul Germaniei, a anunţat luni că a obţinut acordul final din partea Germaniei pentru a începe construcţia în apele teritoriale ale acestei ţări, relatează AFP. “Biroul naţional al transporturilor maritime din Germania a acordat consorţiului Nord Stream al doilea şi cel din urmă permis” pentru construirea conductei în zona economică germană, a anunţat consorţiul, într-un comunicat ce precizează că această secţiune va avea o lungime de 31 de kilometri. În prezent, consorţiul mai are de obţinut doar acordul Finlandei.

“Vom urma strict calendarul, ce prevede începerea construcţiei în primăvara lui 2010 şi începerea livrărilor în 2011”, a

declarat Matthias Warnig, director executiv al consorţiului.

Gazoductul, cu o capacitate de 55 miliarde metri cubi, va lega Vyborg, din Rusia, de Greifswald, din nordul Germaniei, pe sub Marea Baltică. În timp ce Finlanda şi Suedia au pus condiţii pentru a-şi da acordul, temîndu-se ca lucrările ar putea afecta flora şi fauna marină, permisiunea Germaniei nu a fost pusă niciodată sub semnul întrebării. Ţara este un mare consumator de gaze ruseşti, iar proiectul este coordonat de două grupuri germane, E.ON şi BASF, alături de Gazprom. sursa: Cotidianul

Interviu

Spiritualitate

Iulian RUSANOVSCHI: “Istoria românilor dezgolită de

crucile de pe scuturile voievozilor este egală cu zero!”

27 5. Idei alternative - Renaşterea paleoconservatismului american

“Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată” 32

Observator Cultural

6. Economie - Profituri beton pe metru pătrat - Experienţa statelor membre ale UE privind implementarea surselor de energie regenerabile

7. Clasicii noştri Dimitrie GUSTI: Mijloacele de luptă pentru cucerirea puterii politice. Partidele

8. Cultură - AWAKE - A.S. Puşkin în Basarabia

9. Spiritualitate - A văzut lumina zilei lucrarea “Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de alta data”

Awake

22 3

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

Rusia ar putea opri livrările de petrol către trei state din UE Moscova avertizează UE în legătură cu o posibilă sistare a livrărilor de petrol prin Ucraina, a anunţat Slovacia.

Este vorba despre livrările de petrol prin oleoductul Drujba către Cehia, Ungaria şi Slovacia.

“Guvernul slovac a fost informat printr-o scrisoare a Ministerului rus al Energiei, în baza sistemului de avertizare precoce, că ar putea exista sistări ale livrării de petrol către trei ţări membre UE, din cauza diferendelor nerezolvate dintre Rusia şi Ucraina privind tranzitul ţiţeiului”, precizează un comunicat al guvernului slovac.

Amosnews

A doua centrală nucleară din România va fi gata în 2030

Georgia este gata să dea Rusiei statuia lui Stalin din Gori, în schimbul Abhaziei şi Oseţiei de Sud

A doua centrală nucleară din România va fi gata în 2030.

Cea de-a doua centrală nucleară care va fi construită în România va fi gata până în 2030, cu zece ani mai târziu decât fusese anunţat iniţial.

Centrala va avea o putere instalată de 1.000 MW, deşi reprezentanţii ministerului spuneau anul trecut că aceasta va avea 2.400 MW. “Programul Promovarea domeniului nuclear românesc la nivel naţional şi internaţional devine tot mai necesar din momentul în care atât instituţia guvernamentală, cât şi cea prezidenţială din România şi-au propus să dezvolte noi capacităţi energetice nucleare: încă două unităţi nucleare de minim 700 MWe la Cernavodă, în perioda 2009-2015, şi cel puţin încă o centrală nucleară de 1000 MWe până în 2030”, se arată în Proiectul Legii bugetului de stat pe anul 2010, publicat pe site-ul Ministerului Finanţelor Publice.

Autorităţile române anunţaseră în trecut faptul că cea de-a doua centrală nucleară ar urma să fie dată până în 2020.

Ministrul georgian pentru reîntregirea teritoriului, Teimuraz Iakobisvili, a declarat că i-ar propune cu mare plăcere premierului rus Vladimir Putin monumentul lui Stalin din Gori, în schimbul Abhaziei şi Oseţiei de Sud, cele două regiuni separatiste georgiene a căror independenţă a fost recunoscută de Rusia la 26 august 2008, relatează portalul georgian GHN, citată de Agerpres.

“Cu cea mai mare plăcere i-aş propune un troc premierului rus Vladimir Putin: monumentul lui Stalin şi pe deasupra memorialul Gloriei militare în schimbul Abhaziei şi Oseţiei de Sud”, a afirmat ministrul georgian, într-un comentariu făcut la declaraţia lui Putin că ridicarea unei copii la Moscova a monumentului ostaşului sovietic distrus recent la Kutaisi va fi încă o “lovitură” pentru Tbilisi.

Autorităţile georgiene au evocat în ultima vreme posibilitatea mutării monumentul lui Stalin din centrul Gori în Muzeul Stalin din Gori sau în Muzeul ocupaţiei sovietice din Tbilisi.

Cadavru găsit la ambasadă

Viktor Iuşcenko şi Viktor Ianukovici ar fi încheiat un acord secret în vederea alegerilor

Corpul neînsufleţit al unei menajere filipineze a fost descoperit azi-dimineaţă în beciul reşedinţei ambasadorului libanez în Austria, Ishaya El Khoury, a anunţat poliţia din Viena, relatează AFP.

Preşedintele ucrainean, Viktor Iuşcenko, şi liderul Partidului Regiunilor, Viktor Ianukovici, ar fi semnat un acord secret înaintea alegerilor prezidenţiale din 17 ianuarie, a anunţat vineri un fost oficial din administraţia prezidenţială, Iaroslav Kozaciok, citat de RIA Novosti, în pagina online.

Diplomatul e în vacanţă de mai multe zile. Iar cadavrul a fost descoperit de o bucătăreasă. Corpul victimei, o femeie în vârstă de 30 de ani, prezenta urme de înjunghiere.

Autorităţile diplomatice libaneze au dat alerta şi au autorizat poliţia să intre în reşedinţa ambasadorului, a precizat purtătorul de cuvânt al ministerului austriac al Afacerilor Externe, Peter Launsky-Tieffenthal.

“A fost o crimă. Cadavrul are mai multe răni de cuţit”, a spus oficialul. Nu se ştie însă nici locul şi nici când a fost ucisă menajera.

Evenimentul Zilei

4

Ianukovici, considerat favorit, a promis să îl numească pe Iuşcenko premier în cazul în care va câştiga alegerile, potrivit documentului prezentat de Kozaciok în cadrul unei conferinţe de presă la agenţia ucraineană UNIAN. “Părţile promit să evite criticile reciproce şi să promoveze candidatura lui Viktor Ianukovici în al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale şi să garanteze nominalizarea lui Viktor Iuşcenko în funcţia de premier”, stipulează textul.

Cei doi candidaţi au dezminţit însă aceste informaţii.

“Am asistat vineri la folosi-

rea unei tehnici de vânzare. Un fost angajat al secretariatului preşedintelui ucrainean a publicat un fals document pentru discreditarea şefului statului ucrainean referindu-se la o înţelegere care ar fi fost încheiată între preşedinte şi Viktor Ianukovici”, se arată într-un comunicat difuzat de serviciul de presă al lui Iuşcenko.

“Preşedintele ucrainean a declarat în numeroase rânduri că nu a încheiat acorduri cu niciun participant la cursa

electorală, inclusiv Viktor Ianukovici”, precizează serviciul de presă.

Purtătoarea de cuvânt a Partidului Regiunilor, Anna Gherman, a dezminţit imediat declaraţiile lui Kozaciok. “Nu am încheiat niciun acord cu Iuşcenko, dar sunt dispus să negociez cu oricine dacă este necesar pentru a ameliora viaţa ucrainenilor, pentru a opri criza şi a relansa creşterea economică”, a declarat Ianukovici, citat de Gherman.

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

Prima căsătorie între homosexuali din America de Sud a avut loc în Argentina

Britanic executat în China

Cei doi bărbaţi încercaseră să organizeze o ceremonie în capitala argentiană, Buenos Aires, dar au fost refuzaţi de autorităţi.

Prima căsătorie între homosexuali din America Latină a avut loc în Argentina. Jose Mario Di Bello şi Alex Freyre au mers până la Uşuaia, capitala Ţării de Foc pentru a găsi o autoritatea care să vrea să oficializeze relaţia lor.

Cei doi bărbaţi încercaseră să organizeze o ceremonie în capitala argentiană, Bue-

Autorităţile chineze au executat un cetăţean britanic condamnat la moarte pentru trafic de droguri, a anunţat premierul Gordon Brown, care a condamnat execuţia în “termenii cei mai fermi”, relatează AFP.

nos Aires, dar au fost refuzaţi de autorităţi.

Constituţia argentianiană nu precizează dacă o căsătorie poate avea loc doar între persoane de sex opus, iar autorităţile locale au posibilitatea de a hotărî singure dacă vor să legalizeze relaţiile dintre persoane de acelaşi sex.

Evenimentul este unul istoric, în condiţiile în care biserica catolică se opune ferm acestui gen de legături, iar în America de Sud doar câteva state legiferează uniunile homosexuale, nu şi căsătoriile.

Militarii din Afganistan folosesc o aplicaţie de pe iPhone pentru a ucide talibani Militarii din Afganistan folosesc, pentru a-i ucide pe militanţii talibani, o aplicaţie pentru iPhone care are la bază tehnologie folosită la jocurile electronice, ale cărei costuri ajung la 19 lire sterline (circa 21 de euro), relatează Daily Mirror, în ediţia electronică.

Aplicaţia “BulletFlight” este folosită de lunetişti, fiindu-le utilă pentru a identifica modalitatea în care vântul şi mişcarea de rotaţie a Pământului afectează traiectoria glonţului, dar şi pentru a anticipa rănile pe care le-ar suferi persoana vizată. Lunetiştii folosesc programul, pe care-l pot descărca pe iPhone, pentru a ţinti inamicul de la distanţe foarte mari.

Trupele aliate dispun de dispozitive adaptate de la consola electronică Xbox 360pentru a dirija vehiculele robotizate. Potrivit Daily

Mirror, specialiştii concep supercalculatoare folosind chipuri de la consolele Playstation 3 cu scopul dezvoltării unui nou tip de radar.

Experiţii britanici din cadrul companiilor BAE Systems, Rolls Royce, Airbus şi al echipei de Formula 1 Williams, colaborează întrun proiect comun în cadrul căruia sunt folosite console de la jocurile electronice în vederea testării unor noi dispozitive.

“Din ce în ce mai mult, dispozitivele moderne de larg consum sunt atât de puternice şi performante încât sunt adesea pe primul loc şi sunt mult mai ieftin de achiziţionat şi de adaptat”, a declarat specialistul din cadrul BAE Stuart McDougall, care dezvoltă tehnologie grafică tridimensională pornind de la consola de jocuri video Playstation2 pentru a proiecta generaţia viitoare

de dispozitive folosite de armată.

Potrivit Daily Mirror, oricine poate descărca aplicaţia “BulletFlight” care a fost dezvoltată pornind de la jocurile electronice pentru uz militar.

Varianta de bază a aplicaţiei costă 2,49 de lire sterline (2,7 euro), iar cea integrală 18,78 de lire sterline (20,8 euro).

Mediafax

La scurt timp, ministrul britanic de externe l-a convocat pe ambasadorul Chinei la Londra.

“Condamn execuţia lui Akmal Shaikh în termenii cei mai fermi şi sunt scandalizat şi dezamăgit că apelurile noastre insistente la clemenţă nu au fost respectate”, a declarat Brown într-un comunicat.

“Sunt deosebit de îngrijorat de faptul că nu s-a efectuat o evaluare a sănătăţii mentale (a condamnatului)”, a adăugat acesta prezentând “condoleanţe” părinţilor şi prietenilor lui Akmal Shaikh, potrivit cărora acesta suferea de afecţiuni psihice.

China a confirmat execuţia prin injecţie letală a cetăţeanului britanic, potrivit agenţiei China Nouă, care precizează că aceasta a avut loc azi, la Urumqi, capitala provinciei Xinjiang.

Beijingul a anunţat că Tribunalul suprem chinez a aprobat condamnarea la moarte a britanicului, justificând pedeapsa cu moartea prin caracterul său disuasiv şi apreciind că “elementele transmise de partea britanică nu au fost suficiente pentru a dovedi că Akmal (Shaikh) suferea de o boală mentală”.

5

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

international

Rusia “protejează” Venezuela )

de expansiunea americana

„Rusia şi Venezuela trebuie să devină parteneri strategici în domeniul petrolului şi tehnico-militar. Asta va garanta suveranitatea Venezuelei, ameninţată de SUA”. (Hugo Chávez)

de Maria DIMINEŢ

C

havez detestă SUA şi proslăveşte Federaţia Rusă. Liderii americani, în viziunea sa, „au miros satanic”, iar cei din Răsărit , sunt ”prieteni” de încredere. Capitalismul îl înspăimântă, pentru că reprezintă un pericol major pentru socialism. Alături de Putin sau Medvedev preşedintele venezuelean se simte în siguranţă şi îşi permite să abordeze obraznic SUA. Chavez vrea să limiteze influenţa Statelor Unite în America Latină, pe când Rusia se răzbună pe „occidentalizarea” ţărilor ex-sovietice şi extinderea NATO. Putin şi Chavez au convenit încă în 2001 să contribuie la „stabilirea unei ordini mondiale multipolare”, bazată pe „respectul suveranităţii altor state”. Evident, rezervele de petrol ale Venezuelei reprezintă o miză importantă în jocul politic dintre Venezuela, Rusia şi SUA.

Rusia şi Venezuela „luptă” pentru o nouă ordine mondială

Federaţia Rusă a stabilit relaţiile diplomatice cu Republica bolivariană Venezuela după zece ani de la prăbuşirea imperiului sovietic. Deşi acordul a intrat în vigoare abia în martie 2009, baza cooperării ruso-ve-

6

nezuelene a fost pusă în 2001, la Moscova, unde Vladimir Putin (pe atunci preşedintele Rusiei) şi Hugo Chávez au semnat două documente importante. Este vorba de o Declaraţie comună a preşedinţilor ambelor ţări, privind perspectivele politice şi economice şi un acord despre colaborarea tehnico-militară. Potrivit declaraţiei „preşedinţii au convenit să depună eforturi comune pentru stabilirea unei ordini mondiale multipolare” fundamentată pe„reglementarea paşnică a divergenţelor” şi „neamestecul în treburile interne ale altor state”.

Cooperarea tehnico-miliară prevedea producerea şi furnizarea armamentului şi tehnicii militare , precum şi pregătirea specialiştilor în acest domeniu. În ultimii cinci ani Rusia i-a vândut Venezuelei tehnică militară, armament şi muniţii în valoare de patru miliarde de dolari. Un nou acord de cooperare militară, care oficializează relaţiile dintre armatele celor doua tari, a fost semnat în iulie 2009. Documentul reglementează extinderea cooperării militare, în special în domeniul vânzărilor de armament, organizării unor manevre comune şi a transferului de tehnologie.

Obsesia lui Chavez

SUA sunt îngrijorate de intensificarea cooperării militare dintre Federaţia Rusă şi Venezuela. Rusia asigură însă că aceasta nu este în detrimentul altor ţări şi că nu depinde de ocurenţele politice. În timp ce ministrul rus de externe, Serghei Lavrov, spune că „echipamentele militare livrate

Venezuelei sunt “defensive”, Hugo Chávez declară tranşant că se pregăteşte de război. El este sigur că Washingtonul, prin intermediul Columbiei, intenţionează să atace Venezuela.

Motivul, explică liderul venezuelean, este „controlul rezervelor de petrol ale Venezuelei”.

Statele Unite şi Columbia neagă acuzaţiile lui Chávez şi cred că acesta doreşte să destabilizeze America Latină. „Coşmarul” preşedintelui Venezuelei este provocat şi alimentat de cele şapte baze militare americane de pe teritoriul columbian.

Potrivit lui Chávez, achiziţionarea armelor şi muniţiilor este necesară pentru a face faţă unui eventual atac militar. Şi totuşi, de ce se teme preşedintele

Venezuelei? Războiul e ultimul lucru care îl înspăimântă.

Chávez îşi protejează socialismul de capitalismul american.

Poate nici nu crede în socialism, dar atâta timp cât sistemul îl avantajează, va pleda în favoarea acestei cauze. Aşa cum obiectivele politice, generoase sau meschine, pot fi materializate doar în contextul unui asentiment general, tactica lui Chavez este de la sine înţeleasă.

Rebelul politic are iminentă nevoie de consimţământul venezuelenilor, pentru a putea acţiona. Inventarea „pericolului” este cea mai bună tactică pentru obţinerea consensului într-o societate, or exact asta încearcă să facă şi preşedintele Venezuelei.

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

Recunoştinţă faţă de poporul rus

Chávez nu ratează nici-o ocazie să glorifice Rusia şi să vorbească despre liderii de la Kremlin în termeni familiari.

Această abordare, exagerat de prietenoasă, datează încă din 2006. Pe 27 iulie, Hugo Chavez s-a întâlnit la Moscova cu Vladimir Putin pentru a pune bazele „negocierilor ruso-venezuelene în format lărgit”. Chavez l-a numit pe Putin „drag prieten” şi a fost patetic. „Suntem fericiţi să ne aflăm aici. Vă asigur de simpatia şi prietenia noastră.

Suntem mândri, că împreună cu Rusia, luptăm pentru bunăstarea ţărilor noastre.

Urmărim emoţionant dezvoltarea Rusiei şi a poporului rus. Cunoaşteţi „tornadele” care ne-au ieşit în cale. Am reuşit să le învingem. Şi asta datorită susţinerii constante a poporului rus şi a Rusiei”.

Chavez a mai precizat atunci că Venezuela evoluează pe calea „dezvoltării economice şi socialiste”.

Ce au în comun Rusia şi Venezuela?

Din perspectiva relaţiilor istorice şi politice, Rusia şi Venezuela nu au o retrospectivă comună la care să facă recurs. Unicul moment politic, care leagă republica boliviană de succesoarea Uniunii Sovietice, este perioada 1945-1952 şi 1970 -1990. În aceşti ani URSS a avut stabilite relaţii diplomatice cu Venezuela. În primii ani ai cooperării bilaterale, Venezuela era condusă de un dictator, generalul Juan Vicente Gómez. Moartea sa în 1935 a creat premise pentru dezvoltarea mişcărilor pro democratice. Uniunea Sovietică a rupt relaţiile diplomatice cu Venezuela exact în perioada unei lupte acerbe dintre puterea militară şi forţele democratice. Sovieticii s-au „împrietenit” din nou cu venezuelenii abia după ce s-a produs destalinizarea URSS. Nu simpatia şi respectul faţă

de un regim democratic a determinat atunci Uniunea Sovietică să facă acest gest, ci interesul de a-şi extinde sfera de influenţă către vest.

Venezuela – piaţă de desfacere pentru armele ruseşti

După prăbuşirea colapsului sovietic Rusia nu a avut timp să se gândească la Venezuela. Abia după ce şi-a revenit din şocul politic şi economic din anii ’90 a trecut „pe ordinea de zi” şi Republica lui Chavez. Actualmente miza Rusiei, în relaţiile cu Venezuela, este mult mai mare, comparativ cu cea formulată în perioada sovietică.

Federaţia Rusă, o puternică industrie militară, are nevoie de piaţă de desfacere pentru armele şi muniţii. În prezent, Rusia se află în topul exportatorilor de arme şi tehnică militară, urmată de SUA, Franţa, Germania, şi Britania.

Potrivit datelor Agenţiei „Rosoboronexport”, în 2008 Federaţia Rusă a exportat arme şi muniţii în sumă de şapte miliarde de dolari. Totodată, comenzile de arme ruseşti cresc anual cu circa 10 – 15 la sută. Dezvoltarea cooperării militare cu Venezuela este, de facto, o replică la extinderea influenţei SUA, inclusiv a NATO, în ţările ex-sovietice. În prezent Rusia construieşte doua fabrici de armament şi muniţii in Venezuela.

Miza petrolului

Resursele de petrol ale Venezuelei sunt, de asemenea, atractive pentru Rusia. „Controlează petrolul şi poţi controla toate continentele”, spunea diplomatul american Henry Kissinger în anii ’70.

Venezuela dispune de petrol şi gaze naturale care depăşesc 235 milioane barili, şi ocupă locul şase în topul exportatorilor de resurse energetice.

Chavez a naţionalizat rezervele de hidrocarburi şi producţia de petrol, prin emiterea unui set de reguli noi, neconvenabile, pentru companiile străine.

Liderul venezuelean a spus atunci că „ramurile, indispensabile ţării, trebuie să se afle sub control de stat”. Conştient de puterea resurselor energetice, Chavez îşi permite lejer să ameninţe SUA. „Dacă Statele Unite atacă Iranul, atunci printre alte lucruri, dragii mei prieteni englezi, precum

şi restul clasei de mijloc din multe alte ţări, vor trebui să-şi parcheze vehiculele, pentru că petrolul ar putea ajunge la preţul de 100 de dolari barilul sau chiar mai mult”.

Negocierile pe plan energetic, dintre Chavez şi liderii de la Kremlin, au contribuit la înfiinţarea în Venezuela a unui consorţiu petrolier naţional rus (format din companiile Gazprom, Lukoil, TNK-BP, Surgutnefnegaz şi Rosneft). În 2009 consorţiul a stabilit cu Petroleos de Venezuela să fondeze o întreprindere comună, pentru extragerea petrolului din bazinul Orinocco. Noua companie va investi peste 20 de miliarde de dolari în acest proiect, şi va scoate zilnic câte 400.000 de barili de păcură.

De asemenea, Rusia şi Venezuela vor crea o bancă, care va finanţa proiecte economice comune, în valoare de patru miliarde de dolari.

De Rusia Chavez are nevoie pentru a se răzbuna pe Washington. În plus, dezvoltarea energetică şi economică cu partenerul de la Răsărit ar putea zădărnici un eventual conflict militar american pe teritoriul Venezuelei. Federaţiei Ruse nu-i pasă însă de socialismul lui Chavez şi nici de problemele pe care acesta le are cu SUA şi Columbia.

Cooperarea militară şi energetică cu Venezuela o avantajează economic şi îi oferă un rol hotărâtor într-un joc geopolitic important.

7

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

Politica

La 20 de ani de la “revoluţie”

România: o pseudo-democratie , de Dan Avram MUREŞAN

Z

iua de 6 decembrie va rămâne în amintirea multor români. Pentru unii va fi o victorie binemeritată, iar pentru alţii o oportunitate furată. Această zi, însă, are o semnificaţie mult mai importantă decât rezultatul confruntării între Mircea Geoană şi Traian Băsescu pentru preşedenţia României. La 20 de ani de la abdicarea comunismului în Europa, la 20 de ani după ce 1,104 martiri români au făcut sacrificul suprem pentru a izgoni răul comunist din ţara noastră, după numeroase alegeri care au schimbat preşedinţi, guverne şi prim-miniştri, după ce România a devenit membră NATO şi UE, am fost chemaţi la urne să alegem între doi comunişti.

Bineînţeles că mulţi vor spune că e o exagerare să le spunem comunişti sau că nu contează pentru că toţi au fost comunişti sau, mai rău, că nu are nicio importanţă trecutul lor. Au fost mulţi pe 6 decembrie care au mers la vot chiar ştiind între cine trebuie să aleagă, motivând că trebuie să îşi exercite datoria de cetăţeni ai unei democraţii prin a alege răul cel mai mic.

Mărturisesc că mi-a fost foarte greu să fac o alegere, chiar ajungând în faţa secţiei de votare.

Fiind un democrat convins,

8

datoria civică mă îndemna să votez, iar acelaşi spirit democratic îmi spunea să nu validez această şaradă cu votul meu, însă până la urmă m-am decis să nu intru.

Prezenţa celor două nume pe buletinul de vot trădează un adevăr crud: după 20 de ani România nu este democrată.

Când nu ai între cine să alegi, când alegerile sunt manipulate prin mass-media şi prin mecanismul de votare şi numărare al voturilor, nu poţi spune că trăieşti într-un sistem democratic.

Silviu Brucan, vestitul analist politic comunist, spunea în 1990 că vom avea nevoie de 20 de ani de tranziţie. Dar iată că au trecut 20 de ani şi singura tranziţie care s-a terminat este cea a Partidului Comunist Român, metmorfozarea sa în forţe aşazis democratice de dreapta şi de stânga. Oare la această tranziţie se referea Brucan?

Mai mult ca sigur, asistăm azi la apogeul unei mişcări de

transformare şi legitimizare începute de Ion Iliescu, comunistul cu faţă umană care l-a detronat pe Ceauşescu. Pentru el în 1990 cele mai periculoase erau partidele istorice. Ele au fost puternic infiltrate şi rând pe rând distruse. PNŢCD a căzut după patru ani de guvernare care au întors România cu faţa spre vest, iar PNL şi PSDR au fost infiltrate, controlate şi apoi integrate în planul iliescian.

Iliescu a înţeles în 1990 că nu poate conduce precum Ceauşescu sau alţi despoţi din spaţiul sovietic. România era totuşi în Europa şi democraţia nu avea cum să o ocolească. Atunci Iliescu a decis că România va avea forma ei de democraţie. Unde liderii comunişti cehi, polonezi sau unguri au eşuat, Iliescu a triumfat: în România astăzi comuniştii sunt şi de dreapta şi de stânga.

Geniala mişcare a început cu ruperea Frontului Salvării Naţionale şi infiltrarea unei părţi

a acestuia sub forma Partidului Democrat în guvernul condus de Convenţia Democrată Română. PD-ul, acea adunare de comunişti printre ca re Petre Roman şi Traian Băsescu, îşi primea astfel botezul ca formaţiune de dreapta. Cum celelate partide au fost eliminate sau controlate, PD a rămas singura forţă viabilă aşa-zisă de dreapta în România. Validarea a venit când PD a devenit mebru al Partidului Popular European. România lui Iliescu a fost construită şi acceptată cu braţele deschise de întreaga Europă.

Pe când în 2000 Iliescu avea nevoie de ultra-naţionalismul şi xenofobia lui Vadim Tudor pentru a-şi proteja creaţia, în 2009 ea este completă şi indestructibilă. Douăzeci de milioane de români au fost chemaţi la urne să aleagă între doi candidaţi care, fiind împachetaţi şi instruiţi de consultanţi americani, au sufletul putred, doi candidaţi care îşi joacă cu abilitate rolurile

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

în „democraţia” creată de Ion Iliescu.

De ce nu există o alternativă astăzi în România? De ce am fost mulţi forţaţi sau păcăliţi să votăm cu aceşti impostori? Din cauza noastră. Pentru că noi mergem să îi votăm şi îi validăm ca lideri democraţi ai ţării noastre; pentru că noi nu am

urmat exemplul vecinilor noştri din vest şi nu ne-a mobilizat curajul şi determinarea împotriva continuatorilor sistemului comunist. Toţi cei care au votat cu drag pe 6 decembrie sau au pus cu reticenţă ştampila pe răul cel mai mic au participat direct la validarea acestora şi au dus la bun sfârşit visul lui Ion

Iliescu. După douăzeci de ani trăim într-o pseudo-democraţie iliesciană, pentru că aşteptăm ca cineva să facă ceva pentru noi.

Aşteptăm parcă să fim treziţi dintr-un coşmar. Singurii care ne pot trezi însă, suntem tot noi.

Noi trebuie să ne adunăm şi să spunem încă odată un „NU!” răspicat comunismlui, orice faţă

ar avea acesta. Acasă, pe stradă, în şcoli şi facultăţi trebuie să condamnăm comunismul şi comuniştii şi să alegem schimbarea. O datorăm celor care s-au jertfit pentru libertate şi o datorăm copiilor noştrii.

idei alternative

Renaşterea paleoconservatismului american

Fragment din “Miscarea Conservatoare” , „Datorită caracterului lor clar american şi sentimentelor cel puţin reziduale în favoarea pieţei libere, paleoconservatorii sunt destul de limitaţi în alegerea alianţelor. Ei îi admiră pe localiştii italieni care au înfiinţat Lega Lombarda şi scriu ocazional pentru revista lui Benoist, Nouvelle Ecole, şi pentru Salisbury Review, al cărei editor, Roger Scruton, este un istoric conservator britanic. Întrucât energiile paleoconservatorilor au fost canalizate cu precădere asupra unor subiecte de interes american, au căutat acasă amici şi simpatizanţi. Opţiunea este cu atât mai de înţeles, dacă ne gândim la postura pe care şi-au asumat-o, de critici ai globalismului democratic, cu interese protecţioniste şi neonaţionaliste.

Paleoconservatorii se pot afla totuşi în situaţia ideală de a purta, în scurtă vreme, propriul război. Fără a spera inutil că-i vor putea înlocui pe neoconservatori ca purtători ai mesajului politic şi cultural pe coridorul New York – Washington, ei continuă să exercite o funcţie critică în interiorul dreptei americane. Mai presus de toate, sunt preocupaţi de subiecte pe care neoconservatorii şi stângiştii ar prefera să le ţină deocamdată închise, între care tentaţia egalităţii politice şi sociale, funcţionalitatea ideologiei drepturilor omului şi fundamentele genetice

ale inteligenţei. În toate aceste atacuri la adresa tabuurilor liberale şi neoconservatoare, paleoconservatorii dovedesc o exuberanţă iconoclastă rară în cazul dreptei intelectuale postbelice. Spiritul lor este mai degrabă nietzschean decât neotomist, hăituind, asemenea lui Nietzsche, idolii democratici, dispreţuind ceea ce ei consideră că dezumanizează.

E foarte posibil ca paleoconservatorii să facă un serviciu societăţii, reprezentând ceea ce Clinton Rossiter numea, privind către dreapta postbelică, „ingrata persuasiune”. În ciuda a orice, ei îşi văd de treabă, chiar dacă întâmpină obstacole din ce în ce mai mari. Şi totuşi, este îndoielnic că se vor grăbi alţii să ocupe locurile lor de pe metereze atunci când această generaţie de paleoconservatori va ieşi din scenă. Fără perspectiva unei victorii sau, cel puţin, a reducerii disparităţii între cele două tabere, bătălia începe deja să pară lipsită de rost.

Numeroşi intelectuali ai „vechii drepte” şi-au manifestat nerăbdarea de a se întoarce în mediul universitar, acolo unde identificarea cu dreapta neoconservatoare le-a adus mari neajunsuri. Alţii au dat de înţeles că sunt mai puţin deranjaţi de stânga inteligentă decât de dreapta care se autopromovează şi că şi-ar dori să exploreze po-

(traducere de Dragoş MOLDOVANU)

sibilităţile nu de aliere, ci de asociere, pentru a coopera. De ceva vreme încoace, specialiştii în studii sudiste (istorie, sociologie, literatură) atât de stânga, cât şi de dreapta, conlucrează pentru a îmbunătăţi standardele disciplinelor lor, evoluţii similare fiind aşteptate şi în alte domenii. Un număr surprinzător de mare de paleoconservatori citeşte reviste precum Progressive, Nation, Utne Reader, considerându-le mai puţin iritante decât, de exemplu, National Review. Paleoconservatorilor li se spune că stângiştii au curajul de a-şi exprima propriile convingeri, oricât de ciudate ar părea acestea; nu acelaşi lucru poate fi spus şi despre conservatori. Numeroşi reprezentanţi ai „vechii drepte” au mers atât de departe încât au repudiat eticheta de „conservator”, preferând să se numească „reacţionari”, „naţionalişti” sau „libertarieni”, pentru a evita un termen pe care îl consideră întinat de laşitate şi oportunism”.

(Fragment din „Mişcarea conservatoare”, de Paul Gottfried, traducere de Dragoş Moldoveanu, editura Logos, Bucureşti, 2009).

9

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

Economie

Profituri beton pe metru pătrat de Daniela DERMENGI

Aspecte teoretice privind formarea preţurilor

Teoria spune că preţurile la bunuri şi servicii se formează în funcţie de trei criterii: cost, cerere şi concurenţă.

Preţul în funcţie de cost.

Costul este format din totalitatea cheltuielilor şi consumurilor de producţie şi/ sau comercializare (consumuri directe de materiale, consumuri directe de retribuire a muncii, consumuri indirecte de producţie). Stabilirea preţului în funcţie de cost, prin metoda cea mai simplă şi des utilizată, se face prin adăugarea unei sume la valoarea costului unitar, ceea ce va reprezenta de fapt profitul producătorului/ comerciantului.

Preţul în funcţie de cerere.

Acest preţ se formează în funcţie de categoria de consumatori spre care este îndreptat produsul, cât de sensibili sunt aceştia la modificarea preţului.

Se practică preţurile în funcţie de calitate, preţurile magice (de genul 99,99 lei), precum şi preţurile de acceptabilitate (preţul psihologic pe care cumpărătorii sunt dispuşi să-l ofere). În acest context, trebuie de menţionat faptul că există o corelaţie între preţ şi ciclul de viaţă al produsului. Astfel, în perioada de lansare a pro-

10

dusului pe piaţă, de obicei se practică fie strategia preţurilor înalte, fie strategia preţurilor joase, important e ca la aceste preţuri produsul să penetreze cu succes piaţa; în perioada de creştere are loc o stabilizare a preţurilor; în faza de maturitate – preţul se orientează după preţul concurentului lider; în faza de declin – se reduc preţurile cu scopul menţinerii cererii şi risipirii stocurilor.

Tot aici menţionăm schimbarea preţului în funcţie de oscilaţiile sezoniere ale cererii.

Preţul în funcţie de concurenţă.

Dacă avem o concurenţă perfectă, unde sunt mulţi cumpărători, mulţi vânzători şi produsele sunt omogene, niciunul dintre participanţii pe piaţă nu vor putea influenţa nivelul preţului.

Dacă avem o concurenţă monopolistică – aici sunt mulţi cumpărători şi mulţi vânzători, produsele sunt însă diferenţiate prin calitate, dotări şi servicii auxiliare, respectiv preţurile fiind diferite, şi totuşi din cauza numărului mare de participanţi, preţul de asemenea nu poate fi influenţat esenţial. În caz de monopol, există un singur ofertant. Trebuie să avem în vedere dacă este un monopol de stat sau un monopol controlat/necontrolat.

Dacă este unul de stat, atunci se poate aplica fie strategia preţului mic (chiar sub nivelul costurilor), pentru că serviciile sau produsele oferite sunt de strictă necesitate pentru populaţiei, fie strategia preţului înalt (peste nivelul costurilor) – atunci când se descurajează consumul anumitor produse şi servicii. Dacă monopolul este necontrolat atunci preţul se stabileşte în funcţie de con-

junctura pieţei. În cazul când statul limitează marja de profit, atunci monopolul devine unul controlat.

Strategia de preţ în luptă cu concurenţa este una cât se poate de sensibilă, pentru că aceasta poate fi foarte uşor urmată de alţi concurenţi. De aceea producătorii/comercianţii trebuie să-şi axeze strategiile de marketing şi pe alte componente ale mix-ului de marketing. *

De la teorie la practica construirii preţurilor moldoveneşti la imobile

Realizarea unei investiţii în construcţii presupune implicarea mai multor părţi. Acestea sunt investitorul, proiectantul, constructorul, furnizorul şi în mod obligatoriu, după cum spune legea privind calitatea în construcţii nr.721, responsabilul tehnic sau AGENTUL DE CONSULTANŢĂ.

Cine este investitorul? Este persoana care dispune de banii necesari pentru a construi. Şi ce ne şopteşte realitatea?

De obicei investiţia în construcţii nu se face de cel care deţine mijloacele necesare proprii, dar de cel care colectează banii viitorilor locatari, bani percepuţi respectiv înainte de construirea efectivă a blocurilor. În acest context, apar unele întrebări evidente. De ce se stabileşte preţul înainte de a se cunoaşte care este costul lucrărilor de construcţie? În funcţie de ce criterii se stabileşte acest preţ? Care va fi diferenţa dintre preţ şi cost, adică profitul aşazisului investitor?

Realitatea arată că preţul depăşeşte cu peste 100% costurile de construcţie. Şi aceasta e şi mai greu de înţeles şi acceptat în cazul proiectelor publice de

construire a blocurilor pentru părţile vulnerabile ale societăţii. Cu atât mai mult că pentru astfel de proiecte administraţia publică locală oferă terenul pentru realizarea lor absolut gratis. Adică costul nu include cheltuieli de procurare a terenului, de aici rezultă că preţul ar trebui să fie şi mai redus.

Dreptul de folosinţă asupra banilor proprii oferit de către viitorii locatari ai acestui aşazis investitor nu este decât o pierdere pentru adevăraţii deţinători ai banilor. Investiţia acestora din urmă nu este protejată. Exagerarea preţului ar putea implica şi alţi factori.

De exemplu preţurile solicitate de proiectant şi constructor (antreprenor) pentru serviciile acordate ar putea să nu fie chiar cele mai rezonabile. În mod normal ar trebui să câştige licitaţia cel care oferă cel mai mic preţ de realizare a lucrărilor de construcţie. Există însă şi cazuri de protecţionism.

Dar acesta e deja alt subiect.

Cine este responsabilul tehnic? Este persoana fizică angajată de investitor pentru a proteja investiţia prin verificarea lucrărilor de construcţie executate şi urmărirea executării contractelor de către toţi participanţii la construcţie (proiectanţi, antreprenori, furnizori ş.a.) Şi AGENTUL DE CONSULTANŢĂ? Este soluţia ideală pentru eliminarea verigei vicioase din procesul de realizare a investiţiei în construcţii şi anume, pentru eliminarea acestui colector de mijloace care stabileşte preţul după buna sa voinţă de câştig.

Trebuie să existe o anumită limită în acest sens, o reglementare din partea statului în ceea ce priveşte marja de profit maxim admisibilă.

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

Care este soluţia?

Dincolo de nivelul cererii şi ofertei ca instrumente de formare a preţului pe o piaţă liberă, trebuie să existe şi să fie aplicate anumite metode de supraveghere şi constrângere din partea statului, după cum am mai menţionat. Şi totuşi schimbarea, în contextul pieţei imobiliare, se poate face şi de jos (de către viitorii locatari). Cum? Să vedem care e soluţia după opinia şi recomandarea unui consultant în domeniu, de la noi din ţară, care a ţinut să-şi păstreze anonimatul.

Soluţia implică încheierea unui contract între agentul de consultanţă şi locatari. Atenţie!!! Locatarii trebuie să fie organizaţi ca persoană juridică – cooperativă de construcţie a locuinţelor (CCL). Agentul de consultanţă are sarcina să protejeze investiţia cooperativei. Cum? Organizând licitaţii pentru selectarea celor mai mici preţuri pentru serviciile de proiectare şi construcţie.

Venitul ce i se cuvine agentului nu depăşeşte 1,4% din valoarea investiţiei (fără utilaje şi TVA). În medie costul unui m.p. de apartament cu finisare modestă este actualmente aproxima-

tiv 320 euro (inclusiv şi preţul serviciilor de consultanţă).

Făcând comparaţie cu preţurile de pe piaţă care sunt cu 100 şi chiar 200% mai mari, eficienţa acestei soluţii este cât se poate de relevantă.

Ce zic alţii?

Să facem totuşi o comparaţie să vedem ce spune reţeaua internaţională de companii de consultanţă imobiliară, Colliers International. Aceasta afirmă că majorarea preţurilor într-adevăr are ca punct de pornire creşterea cererii pentru apartamente. Spre deosebire de poporul moldovean „românii însă sunt reticenţi să cumpere locuinţe care nu sunt finalizate”, spune Ilinca Păun, director în cadrul departamentului de retail, Colliers International România. Pentru calculul preţului de construcţie, Colliers ia în calcul un cost al terenului, cheltuieli directe, cheltuieli indirecte şi alte costuri. Astfel profitul maxim al dezvoltatorului este estimat la 25%. Oarecum acceptabil preţul, dar şi tehnica de realizare a proiectelor de construcţie.

De fapt câştigă cel ce investeşte banii lui. Ceea ce este diferit de realitatea în Moldova –

colectorul banilor profită de pe urma deţinătorilor reali ai acestora.

Se pare însă că şi în România majorarea preţurilor la apartamente nu are la bază niciun calcul economic.

La acelaşi subiect se pronunţă şi Adrian Crivii, managing partner al Darian Rom Suisse (DRS) şi fost preşedinte ANEVAR (Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România): „valoarea unui metru pătrat construit ar trebui să fie într-un raport cât mai apropiat cu venitul mediu pe economie”. În Moldova, de altfel ca şi în România, preţurile sunt apropiate celor occidentale, ignorându-se puterea de cumpărare a celor cărora le sunt destinate locuinţele. Preţul imobilelor trebuie să se apropie de capacitatea financiară a populaţiei, susţine Adrian Crivii.

Pentru ca piaţa imobiliară să fie cât mai transparenta, începând cu anul 2010, în România, autorităţile vor comunica periodic un indicator specific acestei pieţe.

La calculul acestui indicator vor participa Institutul Naţional de Statistică (INS) şi Banca Naţională a României, precum

şi Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România (UNNPR), utilizând preţurile declarate ale tranzacţiilor imobiliare. Astfel, oricine va avea posibilitatea să cunoască preţurile reale ale locuinţelor sau ale terenurilor dintr-o zonă, fie că are calitate de vânzător, agenţie imobiliară, sau de potenţial cumpărător.

La întrebarea dacă este posibil un astfel de indicator să fie introdus şi în statistica din Moldova, analistul economic Adrian Lupuşor a declarat următoarele: „în general informaţia aferentă preţurilor ofertelor pe piaţa de imobil nu este centralizată şi, respectiv, nu este raportată oficial de către o instituţie de stat. Aceasta e un mare handicap al statisticii privind sectorul dat. Pentru a afla preţurile ofertelor pentru un m.p. este necesar să consultăm rapoartele agenţiilor imobiliare, care nu întotdeauna publică informaţia completă sau chiar veridică, în virtutea intereselor sale private. Prin urmare, în condiţiile în care nu avem pus la punct un mecanism statistic privind acumularea şi centralizarea informaţiei privind preţurile ofertelor de imobil, nu putem vorbi de un asemenea mecanism de estimare a preţurilor de tranzacţii a produselor imobiliare, mecanism care este mult mai avansat”. În acelaşi context Adrian Lupuşor a ţinut să menţioneze că Biroul Naţional de Statistică trebuie să depună un mare efort pentru colectarea şi prezentarea datelor privind preţurile sectorului imobiliar, indicele preţurilor în construcţii nefiind nici pe departe suficient. „O asemenea situaţie a creat spaţiu pentru speculaţii în special în perioada 20052007, fapt ce a creat distorsiuni semnificative pe piaţă”, a mai adăugat Adrian Lupuşor, analist economic Expert-Grup. *politica celor 4 P (preț, produs, plasament, promovare)

11

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

Din culisele istoriei

Polonia 1939

Contributia , N.K.V.D. în sovietizarea si , consolidarea regimului sovietic de ocupatie , de Pavel MORARU

P

rotocolul adiţional secret (Pactul Molotov-Ribbentrop) al Tratatului sovieto-german de neagresiune, semnat la Moscova în 23 august 1939, prevedea împărţirea sferelor de influenţă şi ocupaţie între Germania şi Uniunea Sovietică. În cele patru puncte ale protocolului era decisă soarta Finlandei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei şi României.

El a fost pus în aplicare imediat. La 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia.

Două zile mai târziu, Marea Britanie şi Franţa au declarat război Germaniei, iar Uniunea Sovietică, în pofida insistenţelor germane, a tărăgănat atacarea Poloniei, fiind în căutarea unei justificări a acţiunii de agresiune. Şi această justificare a fost găsită: la 17 septembrie 1939, unităţile Armatei roşii au invadat Polonia, oficialii sovietici explicând că această acţiune a fost determinată de intenţia nobilă de a-i lua sub protecţie pe ucrainenii şi beloruşii din Statul polonez desfiinţat.

Pe teritoriul Poloniei, Armata roşie opera prin unităţile armatelor 5, 6 şi 12 ale Frontului Ucrainean şi ale armatelor 3, 11, 10, 4, grupul mobil hipo-mecanizat şi corpul 23 aparte ale Frontului Belorus, iar curăţirea teritoriului şi consolidarea regimului de ocupaţie au fost puse pe

12

seama N.K.V.D.-ului din R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Belorusă. Încă la 9 septembrie 1939, N.K.V.D.-ul ucrainean şi belorus au primit ordin să detaşeze câte 50 de funcţionari operativi şi 150 de funcţionari politico-operativi din cadrul trupelor de grăniceri, pentru a fi trimişi la Kiev şi respectiv, la Minsk. Direcţia N.K.V.D. a regiunii Leningrad trebuia să detaşeze 30 de funcţionari operativi şi 30 de funcţionari politico-operativi, pentru a fi trimişi la Kiev, iar din aparatul central al N.K.V.D.-ului U.R.S.S. urmau să mai fie detaşaţi la Kiev încă 10 funcţionari, iar la Minsk – 15. Tot acest personal (în număr de 485) urma să fie organizat în 5 grupuri operative (a câte 50-70 de persoane) în Ucraina şi 4 grupuri operative (a câte 40-55 de persoane) în Belorusia şi să fie: instruit asupra misiunilor pe care urmau să le execute în

curând pe teritoriile poloneze cucerite; dotat cu revolvere „Nagan” şi cartuşe; asigurat cu diurnă pentru o perioadă de o lună de zile. Fiecare grup operativ mai trebuia să primească în subordine un batalion, format din 300 de persoane, care urma să acorde asistenţă la executarea misiunilor speciale (arestări, percheziţii, escortări, etc.).

Ultimele preparative ale Armatei roşii şi ale organelor securităţii statului pentru apropiata campanie, erau în plină desfăşurare. La 15 septembrie 1939, N.K.V.D.-ul belorus şi ucrainean au primit directiva „cu privire la organizarea lucrului în raioanele eliberate ale regiunilor occidentale ale Ucrainei şi Belorusiei”, semnată de Lavrentii Beria, comisarul sovietic pentru afacerile interne (N.K.V.D.).

Potrivit „directivei”, pe măsura înaintării trupelor sovietice în

interiorul teritoriului inamic şi a ocupării localităţilor, vor fi create direcţii provizorii (organe administrative provizorii), în componenţa cărora vor intra şi conducătorii grupurilor operative ale N.K.V.D., formate conform ordinului din 9 septembrie 1939.

Misiunile grupurilor operative urmau să fie realizate în strânsă colaborare cu comandamentele militare şi direcţiile provizorii, şi vor consta în: „asigurarea ordinii, combaterea lucrului subversiv şi reprimarea contrarevoluţiei”, în teritoriile „eliberate” de trupele sovietice. În toate oraşele cucerite, trebuiau să fie organizate permanenţe ale N.K.V.D., prin detaşarea a câtorva persoane din grupurile operative (numărul lor varia în funcţie de importanţa localităţii) şi a unui detaşament de grăniceri.

Aceste permanenţe trebuiau să devină nucleul viitoarelor organe teritoriale ale N.K.V.D. din regiunile „eliberate”.

Grupurile operative ale N.K.V.D., potrivit „directivei”, trebuiau să întreprindă următoarele acţiuni: să ocupe imediat toate comunicaţiile – oficiile poştei, telegrafului şi telefonului, staţiile radio, etc. – instalând la conducerea acestora oameni de încredere; să ocupe imediat toate edificiile aparţinând băncilor de stat şi particulare, trezoreriile, depozitele cu obiecte de valoare (tezaure) şi să le asigure paza şi starea intactă; să acorde asistenţă secţiilor politice ale armatei şi persoanelor detaşate în aceste secţii, în vederea preluării imediate sub control a tipografiilor, redacţiilor de ziare, depozitelor

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

de hârtie şi începerea editării neîntârziate a ziarelor; să fie imediat ocupate toate arhivele statului, în primul rând arhivele jandarmeriei şi ale filialelor secţiei a II-a (informaţii) a Marelui Stat Major al Armatei poloneze; să fie arestaţi „reprezentanţii mai reacţionari” ai administraţiilor guvernamentale (şefii poliţiilor locale, jandarmeriei, pazei grănicereşti şi ai filialelor secţiei a II-a a Marelui Stat Major), reprezentanţii „partidelor contrarevoluţionare”, capii organizaţiilor emigranţilor ruşi albgardişti şi monarhişti („Frăţia dreptăţii ruseşti”, „R.O.V.S.” – Uniunea Militară Rusă, etc.); să fie instituit controlul asupra închisorilor şi să fie verificată componenţa condamnaţilor, în vederea eliberării celor închişi pentru activităţi revoluţionare şi „altă activitate antiguvernamentală”, după care să fie folosiţi în lucrul politic cu populaţia; să fie instituită o nouă administraţie a închisorilor, formată din „oameni de încredere”, în frunte cu unul din funcţionarii N.K.V.D., care să asigure un regim aspru de detenţie a celor arestaţi; să fie întreprinsă anchetarea celor arestaţi pentru activitate în organizaţiile contrarevoluţionare, cu scopul descoperirii tuturor membrilor acestor organizaţii clandestine, a grupurilor şi persoanelor care şi-au propus drept scop să organizeze şi să comită acte de diversiune, terorism şi sabotaj „contrarevoluţionar”; „Persoanele descoperite de organele de anchetă că ar organiza excese politice şi că s-au manifestat contrarevoluţionar în mod deschis, imediat să fie arestate”; să fie luate măsuri pentru „identificarea şi arestarea agenţilor-provocatori ai jandarmeriei, poliţiei politice şi ai filialelor secţiei a II-a a Marelui Stat Major, utilizând în acest sens arhivele capturate”; să fie asigurată ordinea pu-

blică, paza staţiilor electrice, a reţelelor de alimentare cu apă, a depozitelor de alimente, elevatoarelor şi depozitelor de combustibil; să fie organizată lupta de combatere a tâlhăriilor, lupta cu banditismul şi specula; să fie pus la punct serviciul de pompieri, fiind numiţi la conducere oameni de încredere; să fie confiscate de la populaţie armele de foc, materialele explozibile şi a aparatelor de radio-transmisie; să fie desfăşurate activităţi operative în vederea combaterii spionajului şi a actelor de terorism, prevenirea diversiunii şi a sabotajului la întreprinderile industriale şi în transport, combaterea acţiunilor provocatoare, menite să perturbeze ordinea publică în localităţile „eliberate de Armata roşie”; să fie evitată confiscarea de către unităţile Armatei roşii a furajelor şi a alimentelor de la populaţie, acestea urmând să

0036 din 19 septembrie 1939), se referea la activitatea acestor grupuri operative pe „teritoriul eliberat al Ucrainei de Vest”.

Se aducea la cunoştinţă că, în data de 18 septembrie, orele 18.00, echipele N.K.V.D. au ajuns la Tarnopol, la 46 km. de vechea graniţă.

Potrivit dispoziţiilor primite, au luat imediat sub control toate edificiile guvernamentale, iar în sediul poliţiei poloneze a fost instalat statul major al echipelor operative ale N.K.V.D. A fost adunată „o cantitate imensă de armament şi proiectile”, iar numărul prizonierilor şi arestaţilor se ridica la câteva mii.

Aceştia erau triaţi şi supuşi interogatoriilor, pentru a putea fi descoperite şi alte elemente „contrarevoluţionare”.

Activul de partid încă nu sosise în localitate. Din această cauză nu se editau ziare, nu se desfăşurau acţiuni de propagandă comunistă, iar

Monumentul dedicat victimelor masacrului de la Katyn fie procurate pe ruble sovietice (explicându-li-se oamenilor că rubla şi aurul au un curs de 1:1.

Unul din primele rapoarte prezentate de N.K.V.D.-ul ucrainean după declanşarea campaniei antipoloneze (nr.

N.K.V.D.-ul informa că „noi nu avem când să ne ocupăm de aceasta”. În acelaşi context, se aducea la cunoştinţă că, unii funcţionari ai armatei, procuraturii şi ai judecătoriei militare, care au trecut pe la sediul N.K.V.D. din Tarnopol,

„se revoltau de inactivitatea unităţilor armate, de dezordinea din rândul lor, de lipsa acţiunii birourilor politice”. În primele zile de campanie, organele N.K.V.D. au identificat trei probleme importante de organizare, care se rezumau la următoarele: realitatea a dovedit că organele N.K.V.D. au avut mult mai mult de lucru decât s-au aşteptat, aşa că, era solicitată suplimentarea numărului de echipe operative „faţă de cât noi am prevăzut”; unităţile armatei îşi executau doar misiunea armatelor de operaţiuni, iar după cucerirea oraşelor, nu lăsau pe loc nici o permanenţă militară (garnizoană) – lucru cerut cu insistenţă de N.K.V.D.; activul de partid era inexistent şi astfel nu avea loc educarea politică a populaţiei cucerite, acţiune necesară inclusiv efortului de menţinere a ordinii publice; se insista ca structurile politice, alături de echipele N.K.V.D., să urmeze armatele de operaţiuni şi în localităţile cucerite să contribuie în primul rând, la constituirea autorităţii provizorii.

Grupurile operative ale N.K.V.D. au avut un volum de lucru neaşteptat de mare, căci trebuiau arestate toate elementele ostile; şi acestea nu erau puţine, având în vedere că majoritatea populaţiei cucerite era străină spiritului sovietic.

Majoritatea celor arestaţi au fost „funcţionari poliţieneşti, activişti de vază ai partidelor contrarevoluţionare şi ai procuraturii”, jandarmi, militari, conducători ai „partidelor ucrainene naţional-fasciste”, agenţi secreţi, moşieri, burghezi, simpli tâlhari şi criminali, etc., etc. În timpul acţiunilor militare, Armata roşie a reuşit să captureze peste 240 de mii de prizonieri polonezi şi contrar prevederilor internaţionale, armata i-a scos de sub tutela sa şi i-a predat organelor N.K.V.D. Potrivit ordinului nr.

4.301/B al N.K.V.D. al U.R.S.S.,

13

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

militarii polonezi luaţi prizonieri, trebuiau să fie aduşi în punctele de concentrare din R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Belorusă, iar de acolo – internaţi în lagărele recent deschise. În mod expres, se atrăgea atenţia ca în timpul escortării spre lagăre, „să nu se admită nici o evadare”.

Toţi cei arestaţi de organele N.K.V.D. au fost declaraţi de autorităţile sovietice „duşmani de moarte ai Puterii Sovietice, cuprinşi de ură faţă de orânduirea sovietică”. Întrun raport al N.K.V.D.-ului unional se spunea că, aceştia şi în lagăr „încearcă să continue munca contrarevoluţionară, desfăşoară agitaţie antisovietică”. Cu alte cuvinte, ei nu se puteau împăca cu înfrângerea şi desfiinţarea Patriei lor.

Pentru aceasta, ei trebuiau exterminaţi, căci potrivit

aceluiaşi raport, „Fiecare din ei aşteaptă numai eliberarea, pentru a avea ocazia să se includă activ în lupta împotriva Puterii sovietice”. Printre aceştia erau mulţi membri ai „organizaţiilor de rebeliune contrarevoluţionară”, descoperite de organele N.K.V.D. în „regiunile de vest ale Ucrainei şi Belorusiei”. În toate aceste organizaţii rolul conducător îl aveau „foştii ofiţeri ai fostei armate poloneze, foştii poliţişti şi jandarmi”.

La 14 decembrie 1939, N.K.V.D.-ul R.S.S. Ucrainene, continuând acţiunile de represiune în teritoriul cucerit al Poloniei, raporta despre numărul celor arestaţi în urma unei operaţiuni executate în data de 10 decembrie, printre ei fiind: ofiţeri ai Armatei poloneze (generali, colonei, locotenent-colonei, maiori,

căpitani, locotenenţi), inclusiv cei trecuţi în rezervă, membri ai „diverselor organizaţii contrarevoluţionare”, etc., în total 1.057 ofiţeri şi 487 membri ai formaţiunilor politice. În acelaşi timp, rezistenţa antisovietică poloneză îşi continua acţiunile. Grupurile formate din foşti poliţişti, militari polonezi, membri ai partidelor naţionaliste, au luptat cu arma în mână împotriva noii autorităţi, aplicând tactica luptei de partizani. În vizorul acestor grupuri erau în primul rând, cei care au intrat în serviciul ocupanţilor. Spre exemplu, în noaptea de 3 decembrie 1939, s-a încercat asasinarea preşedintelui comitetului local Cerleni, judeţul Grodek, regiunea Lvov, Truş Mihailo, în locuinţa căruia, peste geam, au fost aruncate două grenade. El şi soţia lui au fost grav răniţi.

În timp ce rezistenţa poloneză pregătea noi acţiuni antisovietice, N.K.V.D.-ul îşi continua activitatea de curăţire a teritoriului de elementele ostile. La 4 decembrie 1939, echipele operative ale N.K.V.D. din Tarnopolul ocupat, informau despre capturarea şi cercetarea arhivei biroului placowka (serviciu de informaţii polonez) din localitate. Acolo a fost găsită „o mare cantitate de diverse liste” cu agenţi informativi şi contrainformativi, „dosare personale” şi „dosare în lucru”. În acest fel, au fost identificaţi cca. 100 de agenţi ai spionajului polonez, care locuiau pe teritoriul regiunilor Vinniţa şi Kameneţ-Podolsk, cca. 300 de agenţi şi confidenţi din regiunea Tarnopol, cca. 80 de agenţi din regiunile Lvov, Stanislav ş.a. din Ucraina de Vest şi R.S.S. Belorusă.

EconomiE

Experienţa statelor membre ale UE

privind implementarea surselor de energie regenerabile de Diana BRAGA Resursele naturale ale Pămîntului au fost fundamentul dezvoltării economice a societăţii din ultimul secol.

Este extrem de greu de estimat exact care sunt rezervele de combustibili fosili existente în lume şi cînd exact se vor epuiza, însa tendinţa este clară: ne îndreptăm către o criza energetică de proporţii.

Potrivit Oil Peak Association, în prima decadă a secolului al XXI-lea, 85% din energia primară consumată de omenire a provenit din litosferă, iar 40% din ea a fost obţinută din petrol.

Aproximativ 40% a provenit din gaze naturale, iar încă 6% din uraniu.

Geofizicianul M. King Hubbert a fost cel care a prezis, în 1956, că rezervele de combustibili fosili vor atinge un maxim, după care va urma o perioadă

14

de declin, şi, în final, se vor epuiza .Iar prezicerea acestuia s-a adeverit întru-cît actualele rezerve de combustibili fosili după unele prognoze ale specialiştilor în domeniu, pot asigura un consum energetic pe o perioadă de 120-130 de ani.Aceste date sunt relative, deoarece depind de dezvoltarea ştiinţei, a tehnologiilor şi a consumului.

Prin urmare, perioada scurtă în care rezervele expoatabile de resurse naturale se vor epuiza, atrage atenţia omenirii asupra necesităţii elaborării unei noi strategii energetice, care să facă posibilă înlocuirea treptată a consumului de hidrocarburi cu alte surse, a căror rezerve pot asigura o creştere economică viabilă şi de lungă durată. În acest context, ţările membre ale U.E. au elaborat o strategie şi o politică echitabilă

Marion King Hubbert de implementare a surselor de energie regenerabilă ( SER).

Strategia şi politica statelor membre ale U.E. cu privire la implementarea surselor de energie regenerabilă sunt prezentate în Cartea Albă: COM (97) 599 du 26. 11. 97 „Energie pour l´avenir: les sources d´énergie – renouvelables – Livre blanc pour une stratégie et un plan d´action

communautaires”. (COM (97) 599 du 26. 11.97). În acest document este expus şi un plan de acţiuni care prevede ca cota energiilor regenerabile în consumul brut de energie în ţările U.E. către anul 2010 să atingă 12%. În prezent această cotă constituie mai puţin de 6%. Deci, se mizează pe o lungă exploatare a surselor de energie regenerabilă: energia eoliană, solară, a biomasei. Întrucît în ţările U.E. la producerea energiei electrice se consumă cca.

40% de energie brută, accentul se pune pe dezvoltarea producţiei de electricitate din SER. În 2010 pondera energiei electrice obţinute din SER trebuie să constituie 22,1%.

La prima vedere, se pare că, cel puţin pe termen mediu, electricitatea produsă din sursele de energie regenerabi-

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

lă va fi mai scumpă decît cea obţinută din combustibili fosili.

Dar această impresie este greşită deoarece nu se iau în calcul beneficiile de mediu şi sprijinul pe care îl oferă statul energeticii tradiţionale.

După adoptarea strategiei cu privire la dezvoltarea SER, ţările U.E. au precedat la crearea mecanismelor de susţinere a SER şi la armonizarea acestora în cadrul comunităţii în condiţiile de eliberare a pieţei de energie: (Raport au Conseil et au Parlament Europeén, sur les exigences d´harmonistation.

Directive 96/92/CE concernant des régles communes pour la manché intérieur de l´électricité. JO nr 27/20 du 30.

01 1997).

Directiva nu prevedea decît un singur mecanism de încurajare a producerii electricităţii SER expus în articolul 8, paragraful 3: “ Un stat membru poate cere operatorului de sistem ca la dispecerizarea instalaţiilor generatoare de energie electrică, prioritate să se dea surselor de energie regenerabilă, surselor ce funcţionează pe deşeuri sau surselor de cogenerare a energiei electrice şi termice”.

Această dispoziţie constituie o excepţie de regulă fundamentală ce figurează în acelaşi articol 8, paragraful 2: “Alegerea instalaţiilor de producere şi utilizarea interconexiunilor se face în baza criteriilor care ţin cont de priorităţile economice la producerea electricităţii”. Ţările membre U.E au

dreptul să trateze în mod diferit problema susţinerii SER. Din multitudinea de modalităţi de sprijin al SER es în evidenţă următoarele: Obligaţia de a cumpăra la un preţ prestabilit a unei cantităţi definite de electricitate produsă din SER; - Scutiri fiscale şi alte taxe; Acordarea de subvenţii; - Alt suport financiar: pentru cercetare şi dezvoltare, investiţii, etc.

Unul din cele mai recente şi importante documente ce determină politica statelor membre ale U.E. în acest domeniu este: Directiva 2001/77/SC din 27 septembrie 2001 privind promovarea energiei electrice produsă din SER, pe piaţa unică de energie. Această directivă trasează următoarele obiective care trebuie atinse pînă - n anul 2010: a) dublarea contribuţiei surselor regenerabile la totalul consumului de energie, de la 6% la 12%; b) creşterea contribuţiei surselor regenerabile de la 14% la 22% din consumul brut de energie electrică.

Unele exemple de materializare şi strategiei de implementare şi susţinerea SER în ţările U.E. ar fi: - Programul francez Hellos 2006, conform căruia vor fi montate 50000 de instalaţii solare individuale pentru încălzirea apei, 25000 m2 de captatoare solare pentru sisteme colective şi 1500 de

Întreprindere de reciclare a deşeurilor

instalaţii solar pentru încălzirea suprafeţelor locative. Ajutorul financiar acordat de stat pentru o instalaţie cu o suprafaţă de captare a energiei solare de 2-3 m2 constituie 4500 FF (634 şi SUA), iar în cazul unei instalaţii cu un captator avînd aria de 5-7 m2 acest suport ce cifrează la 7500 FF (1056 $ SUA). În plus, comunitatea poate oferi o prismă suplimentară, astfel încât suportul financiar să acopere 50% din costul total al instalaţiei.

Programul german „Solar na Klar- Sar, e clar” care prevede, către 2003, o suprafaţă de 2,4 milioane de m2 de captatoare solare instalate anual şi o suprafaţă totală de 55 milioane de m2 în 2010. Programul este patronat de cancelarul german Gerhard Schroder şi de ministrul mediului Jirgen Trittin, dispunînd de un buget de 4,2 milioane de $ SUA. Programul francez EOLE 2005 al cărui obiectiv este instalarea a 500 MW putere eoliană pînă la 2005. În decembrie s-a luat decizia (Systimes solaires.

Septembre - Octombre, 2001, nr. 143) de a obliga regia de electricitate franceză EDF să cumpere electricitatea produsă de instalaţiile eoliene cu o putere de cel puţin 12 MW pe durata unei perioade de 15 ani.

Preţul de achiziţie a unui kwh variază între 55 şi 20 cF (0,990,36 lei ) în funcţie de potenţialul eolian în regiunea dată.

- Peste 100 000 de familii sunt acţionari ai cooperativelor eoliene. Promovând o aşa-numită politică de prime, statul danez i-a cointeresat pe

fermierii din zona de vest a ţării, zona cea mai săracă, dar cu un potenţial eolian pronunţat, să investească în ferme eoliene.

Energia electrică produsă este cumpărată la un preţ fix de 0,053 euro (63 bani) per kwh.

O acţiune echivalentă cu o 1000 kwh pe an.

Venitul net constituie 71 euro pe an pentru o acţiune care nu este supusă impozitului.

- În 1999 Germania a lansat Programul federal „100 000 de acoperişuri fotovoltaice” pentru perioada de 1999-2004. În scopul realizării acestui program şi a altora ce ţin de utilizarea SER, în februarie 2000 parlamentul german a votat o nouă lege de susţinere a SER. Conform acestei legi, preţul de achiziţie a energiei electrice produsă din SER s-a majorat după cum urmează: eoliană - până la 0,178 DM (1,05 lei); biomasă – 0,2 DM(1,18 lei); minihidraulică – 0,15 DM (0,89 lei); fotovoltaică - 0,99 DM(5,9 lei). Însă cu toate realizările remarcabile obţinute în aceasta direcţie, în Comunicarea Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European din aprilie 2009 se subliniază că obiectivul de 22% al UE în 2010 nu va fi îndeplinit fără un efort suplimentar semnificativ. Analiza evidenţiază că, deşi au fost înregistrate progrese în ultimii ani, se estimează că UE ar urma să ajungă în 2010 la o pondere de energie regenerabilă de 19%, nu la obiectivul de 21%. Până acum creşterea a fost înregistrată în cea mai mare parte în domeniul energiei eoliene.

15

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

istoria

Explozia “butoiului cu pulbere”

)

Miscarea de eliberare nationala din Bulgaria , , de Artur LEŞCU

R

ăzboiul Crimeei a fost un punct de cotitură la o nouă etapă a luptei naţionale bulgare de eliberare. O caracteristică principală a acestei noi perioade a devenit influenţa tot mai mare a aripii revoluţionare. Procesul consolidării forţelor naţionale bulgare a fost îngreunat de contradicţiile survenite în atitudinea faţă de colaborarea cu alte mişcări naţionale din Balcani şi faţă de marile puteri. Experienţa luptei din anii 1867-’68 a unor detaşamente izolate, care intrau pe teritoriul Bulgariei de peste Dunăre, a arătat că astfel de detaşamente, nefiind legate de populaţia locală şi nebazându-se pe ea, nu sunt în stare să asigure un succes în mişcarea de eliberare. Un organizator talentat şi un patriot înflăcărat, Vasil Levski, a ajuns la concluzia că este nevoie de a activa prin alte metode. În anul 1869 el a început crearea comitetelor revoluţionare locale, construind astfel fundamentul unei organizaţii revoluţionare largi în Bulgaria. În proiectul său, al organizaţiei revoluţionare, Levski pune problema abolirii dominaţiei otomane prin metode revoluţionare, pentru a crea, ulterior, pe teritoriul Bulgariei, o republică democratică, care va permite o egalitate socială a tuturor cetăţenilor.

Liuben Karavelov

Altă aripă a mişcarii naţionale bulgare a fost condusă de

16

Liuben Karavelov, o mare figură publică şi un scriitor realist.

Karavelov se deosebea de Levski prin faptul că în lupta sa pentru eliberare naţională nu propunea careva programe de schimbări sociale. Spre deosebire de Levski, care considera că arma principală de eliberare naţională este organizarea revoluţionară masivă a populaţiei din Bulgaria, Karavelov căuta alianţe cu guvernele statelor vecine din Balcani, mai ales Serbia. În pofida discrepanţelor importante între Levski şi Karavelov, ei totuşi au fost de acord cu o luptă comună pentru eliberarea Bulgariei.

Bulgaria, unde timp de doi ani a creat câteva comitete. Un rol central l-a câştigat comitetul din Lovcen, cunoscut şi sub denumirea de „Guvernul temporar”. În ajutorul lui Vasil Levski din Bucureşti au fost trimişi Dimitir Obşti şi Anghel Kâncev. Despre reţeaua de comitete revoluţionare conspirate din Bulgaria se cunoştea foarte puţin în străinătate. Opinia publică europeană, tradiţional, îl considera doar comitetul de emigrare ca unicul comitet revoluţionar.

1870). În program se arăta lipsa perspectivei în reformele turce şi a „dualismului turco-bulgar” şi se propunea crearea unei federaţii balcanice cu parlament unic şi conducere autonomă în Bulgaria, Serbia şi România.

Se sublinia că mişcarea pentru eliberarea Bulgariei trebuie să apară în interiorul ţării şi nu în afară cum era înainte.

Autorul acestui program este Liuben Karavelov, dar principiile fundamentale erau totuşi coordonate cu Vasil Levski. În

Programul comitetului revoluţionar

proiectul lui Levski din 1871 scopurile erau evidenţiate mult mai clar –de a efectua schimbări în sistemul de guvernământ prin revoluţie generală. Un rol important în unirea şi întărirea organizaţională a forţelor revoluţionare l-a jucat plenara comitetului revoluţionar în Bucureşti în aprilie-mai 1872, scopul căreia era învingerea disensiunilor în privinţa împuternicirilor comitetelor externe şi interne. La plenară se proclama eliberarea Bulgariei prin revoluţie, însă din considerente tactice nu se specifica viitoarea

Apariţia în Bucureşti a elementelor revoluţionare bulgare

La sfârşitul lui august 1869 Levski vine în Bucureşti, unde la acel moment avea loc reorganizarea forţelor în disidenţa bulgară. Susţinătorii activităţii revoluţionare s-au reunit după eşecul mişcării cetnicilor. Aripa radicală a mişcării de eliberare naţională „Molodaia Bolgaria” a întreprins editarea, cu ajutorul financiar al bulgarilor din Odesa, a unui nou ziar revoluţionar – „Svoboda”. În jurul noului centru revoluţionar apărut în Bucureşti în toamna anului 1869 s-au unit adepţii activităţii revoluţionare. Liuben Karavelov a desfăşurat pe paginile ziarului „Svoboda” o amplă propagandă revoluţionară. Vasil Levski, care la fel a participat la crearea noului organ de presă, a obţinut deja la acel timp succese în crearea organizaţiei revoluţionare pe teritoriul Bulgariei.

Noul centru din Bucureşti a fost numit ulterior „Comitetul revoluţionar central bulgar”. În mai 1870 Vasil Levski s-a întors în

Comitetul din Bucureşti a publicat programul său la sfârşitul verii anului 1870. În numărul din august-septembrie a ziarului rus „Narodnoe delo” (editat în Geneva), care era organ de presă a secţiei ruse al Internaţionalei I, a fost publicat „Programul comitetului revoluţionar bulgar”. După apariţia în Geneva programul a fost publicat într-o formulă un pic schimbată în „Svoboda” lui Karavelov şi în broşura „Bolgarskii golos” (Bucureşti,

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

formă de guvernământ. Amplasarea Comitetului central era stabilită în Bucureşti. În funcţia de preşedinte era ales Liuben Karavelov, adjunctul său – Ţankov, secretar – Panov, casier – Ţenovici, membrii – Hitov şi Levski. Emisarul principal sau cum ei îl numeau – apostolul pe teritoriul Bulgariei, era numit Levski, trimis în iulie 1872 în Bulgaria pentru pregătirea viitoarei insurecţii.

Apariţia pe scena politică a figurii lui Hristo Botev

În luna decembrie a aceluiaşi an Levski a fost arestat de către poliţia turcă şi executat în februarie 1873. Pierderea lui Levski a fost o lovitură puternică pentru mişcarea revoluţionară bulgară. În august 1873 a fost aleasă o nou conducere a comitetului în care a intrat Hristo Botev, care a început să joace un rol major în organizaţie. În perioada anilor 18631866 Botev se afla în Rusia.

Convingerile lui se formau sub influenţa democraţilor revoluţionari (eseri). În ianuarie 1867 Botev a încercat să se întoarcă în Bulgaria însă, în urma

persecutărilor oficialităţilor turce, a fost nevoit să plece în România. În condiţiile dominării militaro-feudale a Bulgariei de către Imperiul Otoman, Botev susţinea ideea că eliberarea naţională a Bulgariei este legată de eliberarea ei socială.

Dezvoltând ideile socialismului utopic, el lega toate speranţele de eliberare cu o revoltă revoluţionară. Conducând din anul 1875 mişcarea revoluţionară bulgară, el a format un detaşament cu care a debarcat în Bulgaria. Botev a murit în lupta cu trupele turceşti pe muntele Vol, devenind un erou naţional al poporului bulgar. În linii generale mişcarea de eliberare naţională în Bulgaria a trecut o cale complicată de la apariţie şi până la criza anilor 1870. Ea includea dintr-o parte lupta pentru învăţământ şi cultura naţională, organizarea bisericească autonomă, iar pe de altă parte autonomia politico-administrativă şi independenţă. În acelaşi timp, spre deosebire de membrii comitetului revoluţionar, care se bazau pe aspiraţiile lor, pe sprijinul Rusiei. În mişcarea de eliberare naţională bulgară exista şi un alt

curent, care se orienta pe marile puteri din vest. Acest curent mai moderat cerea doar o autonomie şi propunea guvernanţilor turci reformarea Imperiului Otoman pe baza unui dualism turco-bulgar sub forma unei

Timpul şi calendarul, elemente identitare definitorii Omul nu mai trăieşte într-un prezent continuu, cum a fost cel tradiţional-ciclic, ci este angajat într-o permanentă construcţie a unui viitor utopic (de la „uthopia” – din greacă „u” – negaţie, „topos”-loc, „locul care nu există”). În această ordine de idei, revolta poporului român din perioada interbelică împotriva introducerii „stilului nou” în Biserică nu e nimic altceva decât o consecinţă logică a intervenţiei străine în viaţa lui duhovnicească (supra-existenţială). Instinctual, sufletul ţăranului simţea că renunţarea la calendarul tradiţional este o

rupere de ritmul în care trăit neamul aproape două mii de ani, aşa cum copacul simte că este sortit pieirii atunci când îi sunt smulse rădăcinile din solul în care a crescut.

Peste generaţia interbelică au venit alte generaţii, care dezorientaţi se întreabă: „de ce ne uscăm, de ce ne evaporăm ca neam?”. Nimeni din aceştia nu reuşeşte să găsească un răspuns pentru că ipotezele de la care pornesc sunt false din start.

Renunţarea la calendarul tradiţional şi îmbrăţişarea aşazisului „stil nou” nu reprezintă în sine o cauză a schimbărilor (spre rău), fiind totuşi un

monarhii cu o structură egală şi autonomă atât a teritoriului turc, cât şi a celui bulgar. Acest curent însă nu a obţinut susţinerea maselor largi de populaţie din cauza caracterului său de compromis.

(continuare din pagina 1)

simptom esenţial al degradării conştiinţei naţionale. Oamenii renunţă la tradiţie nu doar pentru că sunt „europenizaţi”, „slabi informaţi”, sau „mutilaţi de comunism”, ci şi pentru că au încetat să mai vibreze în ritmul înaintaşilor săi. În condiţiile confortului lumii (post)moderne, ni s-a atrofiat sufletul, ni s-a atrofiat esenţa umanului din noi. Respectiv, reîntoarcerea la vechiul model este posibilă doar printr-o re-conştientizare a ceea ce suntem, în opoziţie faţă de lumea modernă care ne doreşte simple anexe a sistemului său de producţie şi consum.

17

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

securitate

O perspectivă non-violentă asupra securităţii de Silviu NATE

S

unt astăzi necesare noi teorii? Ce poate determina o schimbare de cotitură în privinţa emancipării umane? Cum vor fi asistate transformările societăţii? Iată doar câteva întrebări puse în discuţie atunci când vorbim despre evoluţia naturală sau determinată de context, a întregii lumi.

Dinamica existentă la nivel social şi tehnologic, în mare parte, impune reparadigmarea constituentelor, a metodelor de realizare cât şi a finalităţile instituţiilor sau a produselor societăţii noastre. Transformările umane, la nivel individual şi de grup trimit către un nou set de nevoi de securitate, spre o aprofundare de tip pluri şi inter-disciplinar a problemelor de percepţie şi conştiinţă colectivă care determină ataşamentul şi orientarea indivizilor spre afinităţi şi preferinţe dintre cele mai diverse. Conjugarea acestor manifestări, devine o provocare persistentă a înţelegii naturii transformatoare umane în contextul dat.

Fără conştiinţă umană nu ar

18

exista nici îngrijorare umană, deci problema insecurităţii nu ar fi pusă în discuţie. Potrivit filozofiilor de tip new age, atunci când conştiinţa umană este dirijată de către minte ea generează frică, iar când este generată de către suflet, conştiinţa umană găseşte mecanismele necesare pentru un univers pacificator. Un lucru devine cert, şcolile de gândire în domeniul studiilor de securitate au ratat legătura dintre ştiinţă şi spiritualitatea umană (suflet) în încercarea definirii constituentelor de bază ale securităţii. Ce ar fi să ne imaginăm pentru un moment că starea de securitate presupune sentimentul unei păci profunde interioare şi exterioare, iar starea de insecuritate o stare de îngrijorare, generată de însăşi zgomotul mental individual şi colectiv? Pentru unii analişti este probabil prea mare această problematizare şi posibil irelevantă, dar cu siguranţă ea poate reprezenta o provocare, mai ales că acelaşi tipar a fost utilizat pentru fundamentarea teoriilor în domeniu. Realiştii l-au luat, printre alţii, ca punct de reper pe Thomas Hobbes1 şi au găsit că omul este un „animal rău”. De la nivel individual spre nivel colectiv ei au generat o teorie a războiului, a violenţei şi a armelor. Astăzi teoreticienii, chiar şi cei din sfera studiilor militare, au început să înţeleagă că securitatea naţională nu se mai realizează doar prin producţia armamentului şi asigurarea tehnicilor de luptă, ci printr-un proces de dezvoltare umană durabilă.

Noi mutaţii oferite de către dinamica globală

Joseph Nye Jr.2 încearcă o descriere analitică a evoluţiilor precedente cu privire la distribuirea puterii globale. Conform opiniei sale, harta lumii era împărţită, nu de mult timp, pe trei mari table de şah, iar comunicarea între actorii internaţionali se realizează prin intermediul a trei planuri distincte. La prima tablă, cea poziţionată în plan superior, actorul principal erau S.U.A. – ce domină militar întreaga lume. La a doua tablă, relativ tripolară, aflată în plan intermediar, jucătorii principali sunt statele puternic dezvoltate din punct de vedere economic, care au un cuvânt de spus pe scena relaţiilor internaţionale, incluzînd aici S.U.A., UE, China şi Japonia, dar şi organizaţiile intrenaţionale gen O.N.U. La cea de-a treia tablă de şah, care se situează în planul inferior celor două, jucătorii principali sunt

descrişi ca fiind actori transnaţionali, actori non-statali, zonă dominată de terorism, fluxuri financiare, trafic de droguri etc. Potrivit opiniei analistului, pe 11 septembrie s-a realizat o comunicare directă între prima tablă de şah şi ultima. Concluzia oferită o reprezintă diminuarea rolului ONU şi subminarea poziţiei celorlalţi actori globali prin lipsa unor centrii de putere globali, generînd astfel o criză internaţională de proporţii. Începutul mileniului III a adus un nou mediu de securitate în continuă schimbare, marcat tocmai de trecerea de la un sistem global bipolar dominat de SUA şi URSS spre unul unipolar al SUA, ca unică supraputere, şi apoi spre unul multipolar, cu puteri regionale aflate în ascensiune.

Spre ce model de intelligence ne îndreptăm?

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

Un aspect de „forţă” în fundamentarea practicii de intelligence îl reprezintă dimensiunea politică sau mai concret, influenţa politică, dar şi ideologică asupra activităţii în domeniu. Ideologia impune un anumit tip de abordare politică şi instituţională pe care o vom regăsi ulterior şi în obiectivele strategice stabilite.

Influenţa politică parazitează atât mediul de intelligence, cât şi produsul finit. Dacă îl cităm pe Machiavelli, ar trebui să spunem că influenţa politică nu poate aduce ceva prea bun în sfera de intelligence. Delimitarea se impune cu precizie în acest caz, iar absenţa unor mecanisme de verificare sau control competente asupra intelligence-ului generează îngrijorare la nivelul beneficiarului ultim – cetăţeanul.

Trebuiesc identificate alternative pentru cercul vicios care slăbeşte eficienţa actului de cunoaştere şi prevenire. Din perspectiva transformării nu putem analiza doar dimensiunea internă a intelligence-ului cu toate componentele sale, ci trebuie să avem în vedere influenţele exterioare asupra acestuia, relaţia cu ceilalţi actori societali şi instituţionali, precum şi percepţiile înregistrate la nivelul beneficiarului.

Aşadar, complexitatea aspectelor, ne forţează să repoziţionăm teoriile de fundament ale studiilor de securitate şi implicit de realizare a stării de securitate.

Ce înseamnă să apărăm societatea postmodernă? Ce înseamnă securitate?

Majoritatea informaţiilor şi dezbaterilor publice, precum

şi a cercetărilor făcute asupra apărării şi a politicilor de securitate, omit problematizările filozofice de substanţă şi se afundă în discuţii despre ce arme sau ce buget militar ar trebui să deţină un stat. Singura armă de care societatea are nevoie, în opinia lui Jan Oberg3 , „este arma intelectuală şi filozofică, folosită în spaţiul academic, în politică şi în mass-media”. În concepţia militanţilor pentru pace, spre exemplu, dacă tot avem nevoie de apărare militară, atunci această abordare militară trebuie să fie diferită fundamental de cea pe care o vedem în jurul nostru astăzi. Dar cel mai important, în opinia specialistului, întreaga lume, „noi oamenii”, avem nevoie de ceva pe care elitele militare şi complexele militaro-industrial-birocratice nu ne pot oferi: modele inovative şi comprehensive care să cuprindă componente civile şi militare mixte, să fie structurate şi adaptate la nevoile fiecărui stat sau regiuni, ci nu doar la nevoile unor elite militare sau la la nevoile NATO. Să privim cât de diferite sunt culturile şi statele lumii.

Este oare realist să credem că diferenţele istorice, cultura şi problemele de securitate pot fi remediate pentru toţi printrun sistem comun de înaltă tehnologie militară? Este ca şi cum am prescrie tuturor pacienţilor acelaşi medicament, indiferent de diagnostic – în care, desigur, complexul industrial medical (cu uniforme albe în loc de verzi) ar putea găsi o idee fantastică.

Accepţiunea clasică este cea pe baza căreia s-a fundamentat apărarea modernă; termenul balanţă de putere

Prin opera sa principală, „Leviathan” (1651), Hobbes a devenit fondatorul filosofiei statale moderne. Dat fiind că în natură domneşte “războiul fiecăruia cu toţi ceilalţi”(homo homini lupus), oamenii încheie un contract social prin care transferă statului puterea şi competenţa.

Legitimitate statului constă şi în datoria sa de a garanta securitatea.

Hobbes porneşte de la premiza că egoismul domină natura umană (omul pentru om este lup). De aici rezultă necesitatea apariţiei statului ca o creaţie artificială. Filozofia politică a lui Hobbes se mai ocupă şi de raportul stat (suveran) - individ (cetăţean), de notiunea şi rolul dreptului natural 1

este folosit în mod subiectiv, toţi cei care sunt în frunte simt că există o balanţă. Dacă toate părţile dintr-un sistem convin că balanţa este un obiectiv întemeiat, iar fiecare dintre acestea au doar motive paşnice, atunci nu ar fi justificată o cursă a înarmărilor. În completare, adevărata cursă a înarmărilor este una a calităţii (spre exemplu în care tehnologia este cea mai sofisticată), ci nu spre o cursă a cantităţii (despre câte piese deţine fiecare). În majoritatea statelor se discută despre nevoia de a deţine cât mai multe arme sofisticate, chiar şi atunci când ameninţările nu există; liderii nu spun niciodată că de acum putem realiza cu mai puţin.

Apar noi ameninţări la care trebuie să ne adaptăm pentru a furniza securitatea generaţi-

ilor viitoare, dar lecţia care ar trebui învăţată este că majoritatea ameninţărilor sunt gândite pentru a se încadra în complexele militaro-industriale şi nu invers.

Intelligence-ul postmodern se va confrunta pe o linie ascendentă cu aceste aspecte filozofice, ce trebuiesc clarificate prin organizarea unor forumuri mixte compuse din reprezentanţi civili şi militari.

Renunţarea la tiparele vechi presupune voinţă, determinare şi clarviziune în beneficiul tuturor. Repetarea schemei istorice, cu noţiuni „îmbrăcate” în stil postmodernist, cu apelarea la cunoscutele încadrări clasice, nu va putea reprezenta nicidecum o alternativă pentru îmbunătăţirea proceselor şi a produselor de intelligence.

în societate şi de distincţia dintre drept (jus) şi lege (lex).

2 Joseph S. Nye, Jr., Who Will Provide Leadership in Managing Global Security and Risk?, prezentat în The 5th Global Strategic Review Conference, International Institute for Strategic Studies, Geneva, 9 Septembrie 2007.

3 Dr. Jan Oberg, Director, head of the TFF Conflict-Mitigation team to the Balkans and Georgia, Security Politics Is A Threat, Lund, Suedia, 9 Mai 2000.

19

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

istorie

)

)

Sacrificiu strigat al rugaciunii mute de Ludmila FULEA

D

in cele mai vechi timpuri, sacrificiul a fost considerat strigăt al rugăciunii mute, un dar, un omagiu sau chiar o renunţare, care poate fi reprezentată printr-o făptură vie sau simpla ei efigie. În sens mai restrîns sacrificiul vine de la latinescul „sacrificium” care înseamnă a sacrifica, a săvîrşi un act sfînt sau dimpotrivă a sfinţi o făptură omenească.

Se consideră că sacrificiul are doar efecte benefice, stimulînd într-un fel sau altul voinţa omului şi reprimînd multiple şi divergente impulsuri naturale.

O atenţie deosebită studierii acestei probleme se atrage încă la sfîrşitul secolului al XIX-lea, rămînînd destul de actuală şi pînă în prezent.

Studii şi cercetări consacrate sacrificiului au fost făcute de numeroşi cercetători cum ar fi: R.Taylor, R. Smith, J. Frazer, M. Mauss, H. Hubert etc.

Deşi unii consideră că sacrificiul îşi are originea în comunitatea totemică şi mai cu seamă că nu există sacrificiu în afara totemului, care servea ca o mască pentru a se ascunde zeul. Această teorie poate fi uşor contrazisă de Biblie în care vom găsi istoria lui Cain şi

20

Abel ce aduc jertfă lui Dumnezeu.

Conform specialiştilor, sistemul sacrificial este reprezentat prin următoarele componente: *sacrificatorul – este subiectul ce colectează beneficiile sacrificiului sau îi suportă efectele. *obiectele sacrificiului – cuprind trupurile şi vieţile fiinţelor umane, animale şi, nu de puţine ori, ofrandele vegetale. Rolul lor social şi sacru este acela de a prelua o parte din efectul sacrificiului sau, dimpotrivă, de a şi le asuma în întregime. *locul sacrificiului – nu a fost niciodată profan sau obişnuit, el a fost sacralizat prin însăşi desfăşurarea ritualului, mereu interpunîndu-se între om şi divinitate. Sacralizarea spaţiului se completează cu cea a timpului în care sacrificiul este permis, deoarece nu orice moment era destinat operaţiei sacrificiale. În Asia, de exemplu, erau interzise zilele de 7, 14 şi 21 ale lunii.

Oprindu-ne la obiectul sacrificiului, putem spune că acesta poate fi orice fiinţă vie sau o simplă ofrandă vegetală, cu condiţia de a fi distrusă în timpul sacrificiului. La începuturile sale, sacrificiile aveau ca obiect făptura umană.

Dacă le-am enumera în ordine cronologică, obiectele sacrificiilor vor fi clasificate în felul următor: *autosacrificarea zeului – este un caz al sacrificării divine, unde noţiunea de sacrificiu ajunge la cea mai înaltă expresie a sa. Ca exemplu ne servesc zeii din Olimp şi anume zeii Tecuciztecatl şi leprosul Nnanauatzin care au

acceptat de a fi sacrificaţi ca mai apoi să devină luminătorii lumii, primul a ezitat, după care a acceptat, încercînd de patru ori să-şi ofere trupul focului sacru fără a reuşi, iar cel de-al doilea nu avu nicio reţinere, dăruindu-se de prima dată focului. Prin sacrificiu ambii se vor naşte sub chipul luminătorilor, numai că primul va lumina noaptea, iar altul ziua, strălucirea lor era acum egalată doar de curajul de care au dat dovadă atunci cînd s-au sacrificat. Un alt exemplu vis-a-vis de acest fapt este zeiţa Hestia –una dintre principalele zeităţi ale panteonului grecesc, zeiţa căminului familiar, care şi-a sacrificat propria viaţă pentru ca mai tîrziu să devină protectoare a căminului familiar. În afară de aceasta e necesar de menţionat faptul că autosacrificarea divinităţii persistă şi în creştinism anume prin răstignirea pe cruce a lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu pentru mîntuirea lumii.

Identitatea noastră cu Mîntuitorul este dincolo de puterea

de înţelegere a minţii omeneşti.

Misterul ei poate fi sugerat, dar niciodată explicat. Motivul Sfintei Treimi – prezent şi în sacrificiul creştin – potenţiază realitatea acestei tainice unităţi.

Din acest punct de vedere sacrificiul creştin este iubirea Tatălui care răstigneşte şi iubirea răstignită a Fiului. Ambele se împlinesc în iubirea fără de prihană a Duhului Sfînt. Şi aici este în joc o golire sacrificială a întregii Treimi, constituită într-o singură unitate, urmată de o punere pe cruce şi de o Înviere. Toate împreună reprezintă fără tăgadă misterul autosacrificiului divin. *sacralizarea omului – victimă sacrificială, anume prin aceasta s-a sacrificat mai mult societatea hindusă îndeosebi cei care aveau animale multe, acestea erau cruţate, iar omul sacrificat. Se are în vedere mai cu seamă de un act sacru şi cultural. Omul, înţeles ca obiect al sistemului sacrificial, apare şi în cadrul sacrificiilor de construcţie, ce funcţionau pe baza unei gîndiri metafizi-

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

ce. Conform acesteia, numai divinitatea este în măsură de a crea liber, fără durere şi consum de substanţă, omul însă nu poate fi asemenea ei, creează remarcabil, dar niciodată desăvîrşit, doar cu durere, suferinţă şi sacrificiu. Pentru ca o creaţie umană să poată fiinţa, ea trebuie însufleţită. *sacralizarea animalului – trecerea de la sacrificarea omului la cea a animalului nu s-a făcut direct. Pe de altă parte sacrificiul animalului poate coexista cu cel al omului, alteori poate şi îl preceda. În India singurul care era în măsură de a săvîrşi acest sacrificiu era regele cu scopul de a purifica şi de a aduce belşug şi prosperitate în întregul regat. *ofrandele – ca şi în cazul sacrificării animalelor există şi aici elemente de tradiţie.

Numai înjunghierea, sfîşierea şi mistuirea acestora putea marca definitiv trecerea ofrandelor în sacrificiu.

Unii specialişti consideră unitatea pură a sacrificiului inexistentă, în caz contrar nu este decît o construcţie a minţii umane. Cît priveşte sacrificiile hinduse, în ciuda eterogenităţii lor, acestea stau sub semnul unei unităţi duale. Ea cuprinde sacrificiile constante şi ocazionale ce sînt legate de anumite perioade sau momente din viaţa omului. Ele au loc indiferent de voinţa oamenilor şi de hazardul circumstanţelor.

Aici putem enumera sacrificiile zilnice, cele de lună nouă sau de lună plină, sezoniere sau pastorale. Sacrificiile ocazionale sînt proprii doar anumitor momente din viaţa comunităţii: naşterea, tunderea rituală, căsătoria, moartea etc. Referitor la sacrificiu mai există şi unele disensiuni, unii consideră că un sacrificiu se împlineşte doar atunci cînd victima se identifică cu divinitatea. Alţii consideră că atingerea desăvîrşirii are loc printr-o sacralizare a sacrificatorului şi nu a victimei.

Teoria sacralizării şi a disacralizării, prezentată în „Essai

sur la nature et la function du sacrifice”, situează faptul sacrificial sub semnul totalităţii.

Aceasta cuprinde în sine totul: profanul şi sfinţenia, sacralizarea şi disacralizarea, crima şi jertfa.

După cum am menţionat mai sus, sacrificiul este prezent nu numai în sfera religiei politeiste, budiste, dar şi cea a religiei creştine. Însă atît întrun caz, cît şi în altul sacrificiul are cam aceeaşi semnificaţie, de a sacrifica ceva sau pe cineva în numele unor zeităţi sau al lui Dumnezeu, care la rîndul lor sînt provocaţi să devină mai generoşi. Şi în acest caz un exemplu elocvent ne poate servi pe de o parte „comunitatea tracică”, membrii căreia trimiteau lui Zalmoxis, la fiecare cinci ani, cîte un sol tras la sorţ, care era aruncat în trei suliţe.

Acest ritual se făcea cu scopul de ai aduce la cunoştinţă zeului lucrurile de care de fiecare dată aveau nevoie. Şi dacă acest sol sacrificat murea, atunci comunitatea considera că zeul le este binevoitor. Pe de altă parte iarăşi aducem exemplul biblic ce ne vorbeşte despre Cain şi Abel, dintre care primul fiind plugar, iar celălalt cioban aduc jertfă lui Dumnezeu, Abel

aducînd cea mai frumoasă oaie din turma sa, iar Cain o jertfă din roadele pămîntului.

Fumul ce ieşea din jertfa lui Abel se ridica la cer, iar cea a fratelui său se lăsa spre pămînt, ce explcă faptul că numai jertfa lui Abel a fost primită de către Dumnezeu.

Sacrificiile nu sînt fapte izolate, întîmplătoare, nesemnificative existente undeva la periferia unor comunităţi sau societăţi. În fiinţa şi desfăşurarea lor ele cuprind întreg spectrul social.

Sacrificiul unei făpturi umane, animale sau vegetale consacră uneori o întreagă comunitate, reînnoindu-i spiritul.

Ajungem la concluzia că sacrificiul, indiferent de tipul său, religia în care persistă şi teritoriul sau comunitatea unde se practică, are pînă la urmă acelaşi scop sau mai bine zis aceeaşi menire, sacrificînd pe cineva sau ceva ca în schimb să se împlinească dorinţa sau cererea înaintată. Dacă am face tangenţă cu actualitatea, atunci am putea spune că sacrificiile persistă şi în prezent într-un fel sau altul, progresînd şi crescînd numeric tipologia lor sub diferite forme pe decursul întregii istorii a omenirii.

Trimiterea solului la Zamolxis. Sacrificiu uman la geto-daci

21

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

observatorul cultural

E K A W A

de Ion GUŢU

F

ilmul apelează la religia care vorbeşte de o altă lume, o lume paralelă cu cea în care trăim. Această altă lume, autorul filmului Awake, Joby Harold, o contrapune cu lumea reală, lumea pămîntească, o alăturează pentru a scoate în evidenţă unele descoperiri pe care le face eroul central, Clayton, atît timp cît este şi nu-i, e undeva la hotarul dintre viaţa de aici şi cea de apoi. Se accentuează dualitatea unei personalităţi despre care vorbim. Dubla personalitate sau măştile pe care cineva şi le poate pune pentru a nu fi cunoscut de societate, pentru a fugi de propria persoană sau pentru un scurt refugiu şi concediu.

Aproape toate personajele trăiesc o viaţă dublă, fie că într-o altă lume, fie că joacă roluri de victime pentru a-şi atinge scopurile. Masca personajului central feminin, Samantha, în interpretarea actriţei Jessica Alba, frumuseţea şi caracterul sunt ceea ce îl cuceresc pe

22

Clay, om de succes, milionar şi foarte stimat în întregul stat american. Cunoscut ca cel care a deschis noi locuri de muncă, ajunge foarte popular şi păzit chiar de autorităţile locale.

Ea e medic cardiolog, găseşte fişa medicală şi află că acesta îşi aşteaptă rîndul pentru un transplant de inimă mai mult de un an. Este vorba de o operaţie foarte complicată, grupa de sînge este una dintre cele mai rare de aceea, pentru a găsi o inimă sănătoasă, care să corespundă, este nevoe de timp. Îşi propune să-l cucerească. Fiind conştientă de frumuseţea sa, devine secretară în biroul lui şi în foarte scurt timp ajunge o persoană de încredere a familiei. Exactitatea mişcărilor şi siguranţa cu care acţionează o face să fie simpatizată de telespectatori de aceea, cînd se descoperă adevărata identitate, vine ca o bombă, o răsturnare de situaţie despre care se vorbeşte în fiecare film şi care este inevitabilă în subiectul unei ecranizări de ficţiune. Oricare din noi trăieşte, uneori, parcă o viaţă dublă, fiecare parcă ne-am detaşa de lume pentru a pleca undeva, pentru a visa, pentru a ne relaxa. Cineva spunea

În goana după bani, soţia unui milionar tînăr, în complicitate cu un medic, organizează soţului său un accident în care acesta moare... Ce urmează a fi sau a nu fi?

că e bine atunci cînd te poţi vedea dintr-o parte, te poţi judeca, analiza, bîrfi, de ce nu, iar cel mai important e că te poţi corecta în anumite cazuri.

noră, mai mult din motive egoiste cum se întîmplă în toate familiile cu un singur copil. Instinctul matern o face să presimtă unele neclarităţi

Fără îndoială şi fără motive de bănuială ea este o prietenă devotată şi chiar o soţie ideală. Şi cum e obişnuit ca soacrele şi nurorile să nu poată găsi limbă comună, mama lui, Lili, nu o poate accepta ca

în căsătoria grăbita a fiului, în dragostea aceasta apărută ca din senin, nu pentru că ar fi o mamă rea, dar pentru că prea mult ţine la fiul său, iar spre final, ne dăm seama că are pe conştiinţă şi omorul

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

accidental al soţului pentru ca fiul său să trăiască bine. Îi spune că presimte pericolul, însă nu poate explica de ce, dar nu are încredere în medicul la care a apelat fiul său pentru transplantul de inimă, nu o poate primi pe nora sa aproape nici încele mai tensionante momente, mai ales în timpul în care se efectuează operaţia, rămîne rece la toate evenimentele care se petrec în jur.

Subiectul filmului se detaşează un pic de conceptul celor cîteva fraze vorbite la începutul filmului, care, de obicei, generalizează ideea filmului. Multe pelicule dezvoltă subiectul care este relatat în cîteva fraze de la început. Filmul Awake nu dezvoltă tema şi situaţia omului sub influenţa dozei de somnifere care se administrează pacientului pentru ca acesta să adoarmă pe patul de operaţie.

De fapt, la început, se vorbeşte despre cei care nu se trezesc din acest somn. Probabil că subiectul filmului a fost altul, iar mai apoi a fost modificat.

Se administrează substanţa somniferă dar pacientul nu adoarme, ai spune că ţine de domeniul fantasticului, mintea judecă, iar corpul nu se poate mişca. Aici aş face o comparaţie cu unele filozofii despre moarte, cînd sufletul se detaşează de corp pentru a se plimba, pentru a călători sau pur şi simplu pentru că e corpul

prea bătrîn să reziste vremii. El moare, iar moartea vine ca o stare necunoscută, se detaşează de trup şi, asemeni sufletelor zbuciumate din Legendele Olimpului, încearcă să caute parcă o ocupaţie, începe să se plimbe ca un detectiv în jurul fiecăruia din cei care operează.

Când aude de moartea fiului, Lili acţionează fără a cere sfatul cuiva şi fără a destăinui planul.

Are aceeaşi inimă ca a lui, iar el are nevoie de ea acum cînd inima predestinată a fost infectată. O intervenţie la timp, face ca inima mamei să ajungă în pieptul fiului, iar acesta să se întoarcă unde avea de gînd să plece, să se întoarcă înapoi în

lume, să realizeze planurile de viitor, pentru că e tînăr şi mai are multe de făcut. Destul de interesantă este discuţia celor doi în lumea cealaltă, o lume de semiîntuneric, semiluminată, semisumbră, o atmosferă de meditaţie şi analiză. El nu vrea să se întoarcă, ea îl convinge să trăiască, motivînd că toată viaţa ei a luptat pentru el, iar moartea şi-a grăbit-o tot pentru binele lui. Este o argumentare destul de infantilă aş zice, iar argumentele pe care le aduce sînt la fel de nemotivate şi parcă forţat impuse. Se aduce o scenă din copilărie în care tatăl său cade pe scări, fapt din care i se trage moartea, decesul

fiind constatat ca un accident.

Aceasta îl face pe Clazton să se întoarcă la viaţă, iar pe ecranul aparatului inima începe să revină la ritmul ei normal. „– Welcome back Clay!” – sînt ultimele cuvinte pe care le spune medicul recomandat de mama sa.

Soţia şi medicul suspectaţi sînt daţi pe mîna autorităţilor şi judecaţi pentru tentativă de crimă organizată în grup.

Pelicula cucereşte prin simplitatea dialogurilor, prin subiectul său neordinar.

Tendinţele de a aborda foarte multe teme într-un singur film, face ca acesta să piardă din aspectul său estetic. Dint start se propune condiţia omului într-o altă stare de meditaţie şi revizualizare a vieţii, ceea ce dă alura unui film psihologic.

Filmul însă dezvoltă o altă temă, cea a lăcomiei. Finalul, parcă luat de altundeva, rezolvă condiţia omului pe pămînt, adică arhicunoscută frază shakesperiană ,, To be or not to be: that is the question” – „A fi sau a nu fi: aceasta e întrebarea”. Cu toate astea, scenaristul propune mai multe teme de discuţie care merită dezvoltate pentru educarea unei societăţi sănătoase.

23

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

international

Declinul hegemoniei franceze de Vadim CUJBĂ

Meditînd asupra rolului Franţei pe care l-a jucat în lume, ne ducem cu gîndul la supremaţia politică şi culturală pe care a deţinut-o cîteva decenii în urmă. Franţa a reuşit să facă, pe parcursul existenţei sale, ceea ce nu au reuşit alte state de-a lungul existenţei lor şi continuă să pretindă la ceea ce i-a aparţinut mai multe secole la rînd. A demonstrat lumii întregi că nimic nu dispare fără urmă şi totul se va întoarce de unde a pornit. Însă hegemonia franceză se pare că nu a reuşit prea multe în ultimul timp, fie că şi-au spus cuvîntul urmările globalizării, fie că interesul Franţei nu a fost pe potrivă. Putem astăzi afirma că hegemonia franceză se află în declin?

Relaţiile cu statele Africii francofone au cunoscut, în ultimii, ani o schimbare radicală, în măsura în care, Franţa acorda ajutor acestor state pentru democratizarea vieţii politice. Pe de altă parte devalorizarea francului a stîrnit dificultăţi sociale, dar care au dus la purificarea sistemului economic al acestor state. S-ar putea spune că perspectivele politicii africane, pe viitor, vor fi încă strîns legate de interesele Franţei, devenind totodată şi una din axele ei principale. Însă evenimentele din ultimii ani,

24

care s-au petrecut în Rwanda, au demonstrat încă odată importanţa prezenţei Franţei în regiune, avînd rolul de mediator al conflictelor dintre state, conflicte care în majoritatea cazurilor sînt legate de confruntările etnice. Pe de altă parte, statele care au păşit pe tărîmul cooperărilor au încetat de a se mai considera în interiorul Africii ca enclave franceze. De acum înainte toate problemele africane încep să devină globalizate. Aceasta implică însă un angajament mai profund al diplomaţiei franceze în statele respective, care au aparţinut cîndva uniunii franceze, domeniului belgian sau chiar Africii exportugheze.

Franţa este foarte discretă în regiunea statelor anglofonice care au aparţinut sistemului colonial britanic. Cu toate acestea însă cei doi poli ai puterii, care se evidenţiază în ultimul timp în Africa, şi anume în Africa engleză, este reprezentată de Nigeria şi Africa de Sud. Există ipoteza creării pe continentul african al unor nuclee politice bine consolidate, care vor deveni două forţe motrice în Africa Subsahariană.

Astăzi Africa merge tot mai rapid spre un proces de ,,decolonizare” politică şi economică. Anul 2000 poate fi considerat un an de cotitură în reglementarea problemelor cu care s-a confruntat Africa de-a lungul secolului XX. După părerea analiştilor nordamericani, interesul pentru continentul african va creşte peste 15 ani şi se va manifesta la nivel global.

Pe de altă parte, apartenenţa majorităţii statelor influente la una din cele mai importante

organizaţii mondiale cum este Uniunea Europeană, va determina pe viitor găsirea unui mijloc de perfecţionare a cooperărilor între Europa şi Africa. De altfel, Africa va putea ieşi din impas numai în urma dezvoltării unei pluralităţi democratice şi a creşterii economice pentru a face faţă pericolului venit, ca urmare a creşterii exagerate a populaţiei. Între timp, mai multe state din Africa rămîn a fi destul de fragile pe plan politic. În acest sens, viitorul politicii africane, promovate de statul francez, este tot mai puţin realizabilă pe măsură ce situaţia pe arena politică cade în defavoarea Franţei, fără a întrerupe însă careva relaţii. Se merge tot mai insistent spre căutarea unei căi mai raţionale pentru atingerea unor înţelegeri între statele africane.

Franţa este singurul stat colonizator, care a păstrat, de altfel, devotamentul politic, economic şi afectiv faţă de statele africane. Este însă puţin probabil ca ea să devină uşa între cele două părţi ale lumii vechi. Totodată încearcă să convingă partenerii europeni de importanţa reconstruirii Europei ex-sovietice, iar ea, la rîndul său, se va încadra activ în crearea vitorului Africii. Împotriva aparenţelor există încă două zone, unde, în ciuda succeselor economice, prezenţa Franţei este ameninţată la mijloc de o criză profundă, agitîndu-se între America de Sud şi Oceania.

America de Sud inclusiv şi America Centrală cu întreg bazinul Caraibelor cade sub forţa de atracţie culturală, economică şi politică a Statelor Unite ale Americii.

Această atracţie a cunoscut

şi o amînare lentă a prezenţei franceze şi ca rezultat, în anii ’40, puţini dintre membrii elitei politice vorbeau franceza.

Acest caz este valabil şi pentru cele două state mari: Brazilia şi Argentina. Noua generaţie a elitei politice ale acestor state este mai curînd americanizată, în pofida faptului că zona cunoaşte o redinamizare a prezenţei franceze. Pentru a exista şi-n continuare, acestea din urmă meditează asupra rolului Franţei şi a Uniunii Europene care l-ar putea juca în imensa lume latinoamericană inclusiv şi asupra spaţiului caraibic.

Altă regiune de atracţie franceză pare a fi şi Oceania. Încetarea experienţelor nucleare şi reglementarea chestiunii caledoniene au fost puse pe poziţii ostile de unele state din regiune, nu din cauza că prezenţa franceză în regiunea dată nu poate fi eliminată, ci din cauza că Oceania este văzută ca o parte a lumii care nu se încadrează în sfera politicii mondiale cu drepturi depline.

Caracteristica esenţială a Oceaniei este una fundamentală, şi anume reorientarea atenţiei spre zona Pacificului de Sud sau a Asiei de Sud-Est. Din acest moment, prezenţa franceză este mai mult neglijată în beneficiul lumii anglofone şi, în acelaşi timp, cunoaşte o creştere a influenţei Asiei de Nord, în special a Japoniei sau a statelor ASEAN-ului.

Franţa se va angaja şi în continuare în menţinerea unor legături politice, economice, culturale cît mai îndelungate cu lumea ,,francofonă”, dar în anumite etape va da prioritate situaţiei care îi va decide rolul ei în lume.

Prezenţa sa în aceste regiuni

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

va fi susţinută de o politică de dominaţie continuă, diferită ca intensitate şi caracter.

Probabil îşi va intensifica eforturile în regiunile ce vor prezenta interes de moment (Africa, America Latină) şi va slăbi presiunea, unde se vor înregistra primele simptome de stabilitate (Oceania). Cea din urmă reprezintă mai mult un bastion al unei strategii politice de durată, Franţa rezervîndu-şi alte planuri pentru această regiune, ce poarta mai mult un caracter de ,,poziţie geopolitică” în bazinul

Oceanului Pacific, unde starea hegemonică a Franţei se face văzută în lume sub toate aspectele. Nu se ştie cît va dura prezenţa Franţei în America Latină, vechea colonie Guyana confirmă, dar în acelaşi rînd infirmă expansiunea de mai departe a Franţei pe continent.

Individualizarea bazinului Caraibic, prin organizaţia economică regională CARICOM, va oferi Franţei posibilitatea reafirmării prin prisma intereselor pe care le deţine întreaga Uniune Europeană în această regiune a lumii noi.

Clasicii nostri

Dimitrie GUSTI: Mijloacele de luptă

pentru cucerirea puterii politice. Partidele Partidele de principii şi partidele oportuniste au un scop comun: cucerirea puterii politice prin luptă. Psihologiceşte, acesta se explică prin faptul că la baza oricărui partid stă năzuinţa de impunere şi extindere a voinţei particulare de partid cu voinţa generală a totului social şi politic, în opoziţie cu voinţa celorlalte partide. Acesta este tot sensul tendinţei de a veni la putere şi aceasta este esenţa luptelor dintre partide. Căci oricum s-ar denumi partidul: conservator, socialist, liberal etc., fiecare din ele, deşi poate pe căi deosebite, urmăreşte acelaşi scop principial: puterea prin luptă.

Lupta dintre partide are caracterul unui adevărat război, deoarece ca şi în război avem voinţe adverse în conflict (partidele ce stau faţă în faţă), avem a face cu conducători şi conduşi, cu mobilizarea forţelor şi când se dă lupta, cu o tactică şi o strategie deosebită, cu învingători şi învinşi, avem de a face, în sfârşit, cu disciplina de partid, asemănătoare întocmai cu disciplina militară şi care are toate virtuţile şi viciile ei.

Esenţialul este – şi aici se

deosebeşte fundamental partidul politic de program de partidul politic oportunist – că partidul de program urmăreşte guvernarea ca mijloc pentru a realiza programul său, în timp ce partidul politic oportunist urmăreşte guvernul cu singurul scop de a guverna. Aceasta este foarte important şi determină procedura propagandei ce se face de cele două partide. Căci ce este propaganda decât pregătirea luptei pe cale spirituală ţinând a impune la sfârşit voinţa proprie voinţei altuia? De aceea obiectul propagandei este foarte variat de la ademenitoarea recrutare de noi membri până la grija zeloasă de a păstra şi realiza cât mai strâns unitatea partidului, stigmatizând cu indignare viciile adversarilor şi preamărind cu entuziasm virtuţile conducătorilor.

Prin alegerea mijloacelor de propagandă se deosebesc esenţial partidul de program de partidul oportunist.

Partidul de program prin definiţie se adresează judecăţii cetăţenilor, care, preocupaţi numai de problemele vitale ale naţiunii, sunt chemaţi să frământe şi să discute ideile

cuprinse în program; partidul de program vrea să convingă; el urmăreşte impunerea anumitor vederi numai prin persuasiune. Înseamnă oare aceasta renunţarea la luptă? De loc! Dimpotri-

vă, lupta se dă cu toată vigoarea, însă în mod deschis, cu arme loiale şi cinstite, combătându-se ideile adversarului în marginile adevărului, criticându-se pe cât de energic pe atât de liniştit şi

25

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

stăpânit acţiunile adversarului.

Partidul de program inaugurează o metodă ideală de polemică de partid cu unicul scop: de a convinge.

Cu totul altul este sistemul de luptă preferat de partidul oportunist. Pentru un partid de program de două ori două fac patru; pentru un partid oportunist de două ori două fac cinci, fiindcă partidul oportunist nu urmăreşte nu urmăreşte a convinge, ci exclusiv succesul cu orice preţ şi prin orice mijloc.

Sunt cinci metode pe care oportuniştii le întrebuinţează cu toată virtuozitatea pentru a-şi impune voinţa: 1. arta de a seduce, a se insinua şi place; 2. arta de a corupe; 3. arta de a calomnia, minţi şi mistifica; 4. arta de a intriga şi, în sfârşit, 5. arta de a teroriza. Cine stăpâneşte aceste cinci elemente ale propagandei oportuniste este un desăvârşit artist, este perfectul om politic.

Arta de a plăcea se reduce în primul rând la elocvenţă.

Oratorul! – iată marele hipnotizator şi fascinator al mulţimii; coloritul vocii, fluctuaţiile verbale, plămânii puternici, prestanţa, frazele pompoase asupra locurilor comune, acestea sunt calităţi magnetice; succesul este luat drept merit, iar oratorul aplaudat este proclamat imediat om de stat.

Dacă oportunismul nu reuşeşte prin insinuare, atunci el recurge la o lată metodă mai sigură: arta de a corupe. Marele om de stat Pitt a spus pe vremuri în Parlamentul englez că fiecare are preţul său. Într-adevăr fiindcă activitatea electorală este o muncă penibilă şi grea, se naşte clasa „profesioniştilor” politici, compusă din cunoscători ai oamenilor şi lucrurilor, - adevărate „competenţe” electorale, care pentru munca desfăşurată cer să fie recompensate şi să li dea să recompenseze! Atunci intervine aşa-zisa „monedă electorală”, ce se extinde de la simple distincţii onorifice şi onoruri sociale, la cumpărarea de conştiinţe şi de funcţii publice cu bani, până la traficarea de influenţe, la

26

concesionări de lucrări publice, ori făuriri de legi în interes personal; aceasta este gama elastică a mijloacelor de a corupe.

Dar dacă nici prin corupţie, după cum nici prin insinuare, nu se ajunge la rezultatul dorit, atunci se apelează la un mijloc mai drastic: la calomnie, de pe urma căreia totdeauna rămâne ceva: „calomniez, calomniez, il en reste toujours quelque chose!”. Iată parola. În interesul succesului partidului oportunist, nimic nu este de dispreţuit, orice mijloc este bun de întrebuinţat, cu singura condiţie, ca el să servească cauza: lipsa oricărei delicateţe morale, nici un scrupul, exagerarea în gigantesc a celor mai neînsemnate întâmplări zvonuri sau colportări, totul este permis, chiar denaturări şi invenţii de fapte.

Mijloacele descrise mai sus ar putea avea un merit dacă ar fi practicate pe faţă, în văzul tuturor; oportunismul însă nu găseşte margini în inventivitatea metodei care duce la succes sigur, el recurge la cea mai comodă, deşi este cea mai perfidă, aceea de a intriga pe ascuns, în umbra şi penumbra comitetelor, cluburilor, ziarelor şi mai ales pe lângă conducătorii partidului şi atotputernicii zilei, unde-i găsim ataşaţi curtezani „en titre”!

Situaţia membrului de partid oportunist este într-adevăr tragi-comică, căci el are a se teme mai mult de aşa zişii lui prieteni politici, decât de adversarii naturali, tocmai din cauza curtezanilor intriganţi; el nu are decât o scăpare, să mânuiască cu o abilitate mai mare decât ceilalţi colegi de partid, arta de a frecventa cât mai des pe conducători şi anturajul lor şi a-i curteni cu un mai mare zel! În sfârşit, când insinuarea nu reuşeşte, elocvenţa nu seduce, corupţia nu dă rezultat, calomnia nu face impresie şi intriga e neputincioasă, atunci oportuniştii apelează la un mijloc extrem, de disperare: terorizarea, adică întrebuinţarea forţei brutale în luptele politice, de la împiedicarea prin forţă a unei întruniri

publice până la exterminarea fizică a adversarului.

Fizionomia partidului în acest caz se schimbă complet, partidul nu mai merită denumirea de partid, căci el devine o bandă, o facţiune, cea mai degradatoare formă la care poate degenera partidul politic.

Politica de partid oportunist, pe care am expus-o degradează, înjoseşte, coboară fără îndoială viaţa publică. O astfel de politică dezgustă pe cei mai buni cetăţeni; vulgaritatea mijloacelor de luptă, deslănţuirea pasiunilor violente, tirania morală produc o acţiune demoralizatoare şi deprimantă asupra celor mai buni dintre alegători, care deaceea se şi dezinteresează de politică.

Totuşi, nu trebuie să se facă confuzie între mijloacele politice de luptă ale partidului de program şi acelea ale partidului oportunist. Artişti ai însinuării, ai corupţiei, ai calomniei, ai intrigii, ai teroarei, sunt opurtuniştii dar pe de altă parte artişti ai convingerii, artişti ai luptei cinstite şi loiale, călăuizite doar de imboldul dragostei binelui public, aceştia fac parte din o altă clasă de oameni politici. De aceea trebuie accentuat cu tărie, tocmai pentru că se constată toate relele, viciile şi defectele unei forme importante de manifestare a vieţii publice, că dacă partidul politic, din punctul de vedere oportunist, este un rău necesar, cum a fost adesea caracterizat, din punctul de vedere al partidului de program, el este în realitate un bine necesar, fiindcă împlineşte o înaltă funcţie politică şi socială.

Partidul politic formează, cum am văzut, una din cele mai sugestive şi interesante personalităţi colective, fiindcă o unitate socială originală, cu gândire proprie şi voinţă unitară.

Constituţiile mai noi ridică partidul politic, dintr-un simplu instrument de realizare tehnică a alegerilor, la rangul de factor legitim al vieţii publice (deşi în mod indirect prin introducerea votului proporţional şi a scrutinului de listă). De fapt, partidul

politic are misiunea să dea cuprins, sens şi colorit formelor constituţionale. El are chemarea socială să mijlocească transformarea profundă a stărilor sociale şi să provoace crearea instituţiilor noi în sensul evoluţiei ascendente către un ideal social şi etic. În sfârşit, partidul politic trebuie să fie pedagogul politic al naţiunii şi să devină una din cele mai importante mai importante instituţii sociale pentru educaţie politică şi socială a individului ca cetăţean, trezind interesul fiecăruia pentru problemele sociale şi politice ale timpului şi conştiinţa răspunderii. Prin partidul politic cetăţenii sunt chemaţi a participa la realizarea, de fapt a principiului, azi în multe părţi numai contingent şi negativ, care este suveranitatea naţională.

Constituţia din Persia atribuie, după cum se ştie, şahului Persiei, titlul “rege al tuturor regilor” şi se extinde, cunform dispoziţiilor ei formale, asupra tuturor popoarelor. De fapt însă, se ştie iarăşi de toată lumea, că guvernarea în Persia este determinată de cele mai multe ori de intervenţia ministrului de externe din Londra, dacă nu de atitudinea hotărâtă a unui şef revoluţionar. Ei bine, poporul suveran, proclamat de toate Constituţiile moderne ca o supremă instanţă, este un fel de şah al Persiei; poporul acesta suveran este azi încă o mare fincţiune. Într-adevăr, ce fel de ciudat suveran este acela care nu ştie, nu pricepe şi, de cele mai multe ori, nu voieşte nimic!

A da democraţiei şi calitatea, pe lângă cantitatea cuprinsă în “suveranitatea naţională”, iată ce se aşteaptă de la partidul politic de program.

Dacă acestea sunt misiunile, pe care partidul politic le are a împlini, ne întrebăm: poate fi o menire mai splendidă? * Conferinţă ţinută în ciclul prelegerilor organizate I.S.R. în 1922-1923, publicate în volumul sub titlul: Doctrinele Partidelor Politice.

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

Interviu

Iulian RUSANOVSCHI:

)

Istoria românilor dezgolita de crucile de pe scuturile voievozilor este egala cu zero! )

Interviu cu Iulian Rusanovschi, preşedintele Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocoşi Români (ASCOR) din Republica Moldova

În calitate de preşedinte al ASCOR-ului ce puteţi spune despre organizaţia pe care o conduceţi?

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români a fost înfiinţată iniţial la Bucureşti în anii ’90, în iureşul evenimentelor de atunci. Concomitent cu înfiinţarea filialei de la Bucureşti a fost înfiinţată şi ASCOR Iaşi.

ASCOR Chişinău a fost înfiinţată ceva mai târziu, în1995, pe valul revoltelor tinerilor împotriva tentativelor de interzicere a „Istoriei românilor” de către guvernarea „democrată” de atunci.

Obiectivele ASCOR-ului sunt definite şi în statutul nostru: contribuirea la întărirea credinţei creştin-ortodoxe prin acţiuni misionare, promovarea culturii creştin-ortodoxe şi a valorilor religioase ale neamului nostru, acţiuni de protejare a familiei, înnoirea morală a tinerilor şi formarea conştiinţei religioase a neamului nostru.

Ce activităţi desfăşuraţi? Care sunt ultimile acţiuni realizate de ASCOR?

Dacă ar fi să vorbesc despre activităţile esenţiale ale ASCOR-ului ar trebui să le divizez în 3 categorii: în prima categorie intră activităţile privind promovarea valorilor creştin-ortodoxe, de exemplu organizarea conferinţelor, sfinţirea căminelor, deplasări prin căminele studenţeşti, organizarea taberelor de muncă etc.

Un al doilea tip de acţiuni s-ar referi la cadrul social cum ar fi: deplasări săptămânale la casele de copii în cadrul Departamentului Asistenţă Socială condus de una din colegele noastre, Ludmila Dubina. În prezent desfăşurăm o campanie de colectare a ajutoarelor materiale pentru şcoala internat din sat.

Tocuz, r. Căuşeni. A treia categorie de acţiuni sunt campanii de informare a populaţiei desfăşurate de ASCOR pe parcursul

timpului: campania antiavort care se desfăşoară anual în luna iunie, campania „Din temniţă spre sinaxare”. Aş vrea să spun ceva mai mult despre aceasta din urmă. De fapt campania a fost iniţiată de un grup de creştini intelectuali din România cu binecuvântarea părintelui Iustin Pârvu, iar noi ne-am alăturat acestei campanii din februarie anul curent. Am colectat sute de semnături pentru susţinerea canonizării lui Valeriu Gafencu, care au fost depuse la registratura Patriarhiei Române, a fost tipărită o ediţie specială a buletinului informativ „Studentul Ortodox” în care este prezentată viaţa unor personalităţi ortodoxe ilustre care ar merita să fie trecute în rândurile sfinţilor: Valeriu Gafencu, Sofian Boghiu, Roman Braga. În acelaşi timp desfăşurăm şi o serie de conferinţe prin ţară cu subiectul „Basarabeanul Valeriu Gafencu – un model pentru tinerii de azi”. Ultima şi cea mai recentă campanie a fost „Nu vrem liceu fără Dumnezeu” iniţiată de ASCOR în cadrul Alianţei Naţionale „Suflet pentru Educaţie”, care are drept scop introducerea religiei ca obiect de studiu în şcolile din R.M.

ASCOR este unul din iniţiatorii alianţei „Suflet pentru Educaţie”.

Poţi să ne spui câteva date informative referitor la campania desfăşurată de voi?

Alianţa a fost constituită la

iniţiativa ASCOR cu binecuvântarea Părintelui Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna, şi include 28 de organizaţii non-guvernamentale din Republica Moldova. Unul dintre scopurile principale al acestei alianţe este introducerea obiectului de studiu „Religia” în instituţiile preuniversitare din Republica Moldova, problemă mult discutată încă din 1995, de la Decretul Prezidenţial nr. 451 al Preşedintelui Mircea Snegur, dar care nu a fost rezolvată pozitiv nici până în ziua de azi.

În R.M., obiectul de studiu „Religia” s-a predat în anii precedenţi? Au fost observate influenţe pozitive asupra copiilor care ar putea justifica introducerea acestei discipline în educaţia naţională?

Da, din fericire în unele şcoli unde au fost persoane cu iniţiativă, unde au fost preoţi cu iniţiativă şi directori de şcoli care şi-au dat acordul, acest obiect s-a predat ca lecţie opţională.

Ce înseamnă, totuşi, opţional?

Opţional este lecţia a 6-a sau a 7-a sau când sunt ore prea multe opţionalele sunt evitate lecţiile de religie. Vreau să vă spun că s-au observat rezultate foarte bune. De exemplu, o profesoară de Religie menţiona că în clasa în care preda religia la prima lecţie i-a dispărut poşeta, ulterior, după o serie de cursuri, după o predare de o jumătate de an nimeni nu se temea în acea

27

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

clasă să lase chiar bani pe masă, nu se fura absolut nimic, deci elevii aveau o conştiinţă curată faţă de Dumnezeu, făceau diferenţa dintre bine şi rău, dintre păcat şi virtute. Se observă că predarea acestui obiect aduce un beneficiu enorm tinerei generaţii şi societăţii întregi.

Marele gânditor român Petre Tuţea spunea că „Religia este principiul uniformizator al speciei umane şi este singura salvare în care se poate vorbi despre egalitate.”

Subiectul discutat este actual pentru societatea noastră. Aţi analizat această problemă şi pe baza experienţei ţărilor vecine?

Din fericire, în statele vecine, mai ales în UE, acest obiect se predă de mulţi ani. Mai recent, în Rusia, începând cu septembrie 2009, a fost introdusă „Religia” în instituţiile preuniversitare de învăţământ. În Germania se predă pe baza unui sistem aproximativ celui practicat în România. În România, începând cu anii 1990, a fost introdusă religia ca obiect de predare în instituţiile preuniversitare de învăţământ şi până la vârsta de 14 ani decid părinţii dacă copii să frecventeze cursurile respective

sau nu, iar după vârsta de 14 ani decid elevii înşişi. De asemenea, religia este introdusă în state ca Franţa, cel mai laicizat stat din Europa, unde biserica la fel este despărţită de stat. În contextul în care în Republica Moldova se vorbeşte foarte mult despre orientare europeană, de ce instituţiile statului nu ar prelua practica care există în Europa occidentală, introducând studierea religiei în şcolile noastre. Ţinând cont de faptul că în Republica Modova, conform ultimului recensământ, 94% din populaţia ţării se declară creştin-ortodoxă, considerăm că este necesar ca acest obiect să poarte denumirea de „Educaţie creştin-ortodoxă”. Ca o completare vreau să menţionez că denumirea acestui obiect de educaţie creştin-ortodoxă nu va leza în nici un fel sentimentele persoanelor care sunt de alte confesiuni, deoarece noi solicităm ca acest curs să fie introdus în variantă obligatorie în programul de învăţământ, dar să fie opţional pentru elevi. Şi în cazul în care avem un elev de altă confesiune el nu este obligat să participe la acest obiect, iar în cazul în care se formează o clasă de elevi de altă confesiune, atunci acestora le va preda un reprezentant al cultului respectiv.

Cine ar urma să instruiască elevii: profesorul sau preotul?

Această întrebare a fost foarte mult discutată şi în interviurile pe care le-am avut anterior la TV şi radio. Noi am propus următoarele variante: în primul rând, în şcolile în care este deja predată religia ca lecţie opţională vor preda aceleaşi persoane care au predat anterior, care deja au o experienţă în acest domeniu. În şcolile în care obiectul urmează să fie introdus, pot preda studenţii de la teologie, care vor urma un modul de psiho-pedagogie sau studenţii de la pedagogie, care vor urma un modul de teologie. De exemplu, dacă cursul respectiv va fi introdus din septembrie 2010, începând cu luna ianuarie până în luna mai, absolvenţii repectivi au timp suficient să urmeze acest modul. O altă variantă ar putea fi ca până la pregătirea cadrelor necesare, acest obiect sa-l predea preotul din localitate.

Există literatură pentru începerea cursului respectiv?

Da, din fericire este şi literatură. Cu binecuvântarea Preasfinţitului Dorimedont, Domnul să-l odihnească-n

pace, au fost tipărite manuale în acest scop. Astfel există manuale de predare a Religiei pentru clasele a I – IV-a şi pentru clasele a IV-a – a IX-a.

Problema cea mai gravă rămâne a fi faptul că religia lipseşte din şcolile noastre. O altă problemă este că noi moldovenii vrem să inventăm bicicleta a doua oară.

Dacă în România sunt manuale de la cl.1-12 şi religia este predată de 20 de ani, noi putem foarte uşor prelua exemplul lor, ţinând cont de faptul că vorbim aceeaşi limbă şi împărtăşim aceleaşi valori creştin-ortodoxe. În acest sens, noi am declanşat, în colaborare cu Organizaţia Studenţilor Basarabeni din România şi a celorlalte filiale ASCOR din ţară, o campanie de colectare a manualelor pentru predarea religiei în şcoli. La 23 decembrie am primit un telefon din partea P. Nicodim Petre, secretarul ÎPS Teofan Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, care m-a informat că Mitropolia are pregătit deja un lot de manuale pentru predarea acestui curs, lot care urmează să fie trimis la Chişinău. Concomitent, noi ne obligăm ca în termen de 30 de zile din momentul în care Parlamentul R.M. va pune în dezbatere problema introducerii obiectului „Religia” în şcolile din R.M., să prezentăm şi planul didactic pentru cursul respectiv.

Ce acţiuni a întreprins ASCOR-ul pentru a promova campania în favoarea introducerii învăţământului religios în şcoală?

În primul rând aş vrea să fac două concretizări. Ştim foarte bine că pentru introducerea religiei în şcoli s-a depus o muncă enormă în anul 1995, dacă vă aduceţi aminte de decretul nr. 451 al ex-preşedintelui R.M., dl Mircea Snegur şi de munca depusă de acea comisie de 12 persoane formată cu acest scop, din preoţi, intelectuali, care au pregătit un raport d-lui preşe-

28

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

dinte, argumentând de ce este necesară introducerea religiei în educaţia naţională. Ţinând cont de faptul că membrii Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi şi alte organizaţii, doreau foarte mult ca lucrările în această direcţie să continuă, să nu se stopeze a fost constituită Alianţa Naţională „Suflet pentru Educaţie” cu sprijinul şi cu binecuvântarea Mănăstirii Putna. Totuşi cele mai mari responsabilităţi din cadrul Alianţei au revenit ASCOR-ului. În cadrul acestei campanii, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi a tipărit buletinul său informativ – „Studentul Ortodox” număr special, în care s-a argumentat necesitatea introducerii religiei în şcolile noastre, s-a prezentat experienţa europeană şi poziţia profesorilor, părinţilor şi a elevilor.

Totodată s-a iniţiat şi procedura de colectare a semnăturilor de la persoanele fizice de pe întreg teritoriul R.M. pentru introducerea obiectului religiei în şcolile noastre (Cahul, Edineţ, Rezina, Glodeni, Bălţi etc.) şi de la diferite categorii sociale: ingineri, contabili, profesori, economişti, elevi, părinţi, bunici, intelectuali, ş.a. Şi tot în acest sens am obţinut sigiliul a câtorva primării, funcţionari publici cum ar fi, de exemplu, primăria sat.

Călimăneşti, care a înaintat şi o scrisoare de susţinere către organele de resort pentru introducerea religiei în şcoli.

Cu acest scop s-au coalizat 28 de asociaţii care au depus umărul şi efortul necesar pentru ca religia să fie introdusă în instituţiile preuniversitare din R.M. Am apelat şi la ajutorul unor persoane cunoscute prin acţiuni în promovarea valorilor ortodoxe, cum ar fi domnul Viorel Cibotaru. I-am solicitat să organizăm un marş al tăcerii, ţinând cont de influenţa sa în cadrul Asociaţiei “Fericita Maica Matrona”, însă am rămas fără nici un răspuns, fără nicio dorinţă concretă de a realiza ceva în comun. O altă acţiune în acest sens a fost întrevederea

cu părintele Pavel Borşevschi, care este un militant foarte activ pentru introducerea religiei în şcoli şi care împreună cu diaconul Nicolae Fuştei, au făcut parte din comisia din 1995.

Părintele Pavel a avut chiar o întrevedere cu prim-ministrul R.M. unde au discutat acest subiect, însă, cu regret, noi nu ne-am învrednicit de nici un sprijin din partea Sfinţiei Sale. Concomitent, am depus o cerere către Mitropolia Basarabiei prin care am cerut să binecuvânteze această campanie şi să colecteze semnături din parohiile sale, dar nici până azi n-am primit vreun răspuns. O cerere similară am depus şi la Cancelaria Mitropoliei Moldovei şi drept urmare am avut o întrevedere cu ÎPS Vladimir pe 23 decembrie la care s-a discutat despre organizarea unui marş al tăcerii în capitală şi despre alte acţiuni concrete pentru introducerea religiei în şcoli. Între 10 şi 15 ianuarie 2010 urmează să avem o întrevedere cu preşedintele Comisiei parlamentare pentru cultură, educaţie, cercetare, tineret, sport şi mass-media – doamna Corina Fusu, unde vom aborda introducerea educaţiei religioase în şcoală.

Care a fost reacţia autorităţilor şi societăţii civile la campania alianţei ortodoxe?

În urma colectării semnăturilor de la persoanele fizice, unde un deosebit aport l-a avut şi Asociaţia Spiritual Culturală „Anatonie Plămădeală”, condusă de dl. Lazăr Constantin, a fost înaintat un demers comun la care au fost anexate peste 4000 de semnături şi 28 de ştampile de la persoanele juridice şi a fost înaintat Ministerului Educaţiei, Parlamentului R.M., în persoana dl. Ghimpu şi prim-ministrului Vlad Filat. După conferinţa de presă din 2 decembrie 2009, organizată de alianţa „Suflet pentru Educaţie”, am primit tot pe cale mass-media 2 feed-back-uri, unul din partea domnului prim-ministru Filat, care a spus că este de acord cu introducerea religiei în şcoli, dar în variantă opţională, fapt cu care noi nu suntem de acord, deoarece noi milităm pentru varianta opţional-obligatorie. Ministrul Educaţiei, Leonid Bujor, în general, a avut o atitudine foarte moderată şi reţinută în acest sens, motivând că

sunt unele persoane de alte confesiuni, că prin introducerea religiei în şcoli s-ar încalcă drepturile la libertatea religioasă, deci au fost nişte motivaţii puerile. La moment, ASCOR-ul, ca parte integrantă a Alianţei Naţionale „Suflet pentru educaţie”, aşteaptă din partea organelor de resort răspunsul la demersul înaintat la 2 decembrie anul curent. În cadrul acestei campanii, ASCOR a discutat la masa de tratative cu majoritatea organizaţiilor de tineret a partidelor politice din R.M. pentru a-i implica în problema respectivă. Cel mai deschis pentru acest subiect s-a arătat organizaţia de tineret a PLDM. Problema cea mai mare este că în cadrul PLDM-ului de acest subiect, de introducerea religiei în şcoli, se ocupă domnul Ghileţchi, care este unul din liderii cultului baptist. Am avut o întrevedere, de asemenea, cu liderul organizaţiei de tineret a PPCD ”Noua generaţie” şi ne-a asigurat că ne vor susţine, dar ţinând cont de faptul că ei nu au reprezentanţă parlamentară, nu s-a putut interveni hotărât în acest sens. Cel puţin, această organizaţie ne-a prezentat

29

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

câteva sute de semnături în susţinerea campaniei. Celelalte organizaţii de tineret a partidelor politice, care au reprezentanţă parlamentară, nu au susţinut această idee.

Am expediat o petiţie către dl. Mihai Ghimpu în care am solicitat o întrevedere cu dumnealui, dar a trecut deja termenul de 30 zile şi nu avem niciun răspuns. Aceeaşi situaţie am avut-o şi în cazul domnului Dorin Chirtoacă.

Din partea autorităţilor se observă clar o indiferenţă absolută, nu vreau să zic inocentă, în legătură cu această problemă, spre marele nostru

regret. Actuala conducere nu ştiu în ce măsură reprezintă populaţia ortodoxă, ţinând cont de faptul că 94% din populaţia R.M. este ortodoxă.

Suntem în ajunul sărbătorilor de iarnă şi vă rugăm să transmiteţi un îndemn către tineri cu această ocazie.

Ţinând cont ca suntem în ajunul sărbătorilor de iarnă, vreau să îndemn pe toţi tinerii ca în noul an să fie mai buni, mai înţelegători, să meargă la biserică, cel puţin o dată pe săptămână, aşa cum

spunea Î.P.S. Bartolomeu Anania. Totodată vreau să-i îndemn să se implice mai activ în cadrul Bisericii. Iar când spun Biserică nu am în vedere preotul şi preoteasa, ci mă refer la toţi creştinii ortodocşi trăitori care formează Biserica vie a lui Hristos. De asemenea să fie mai responsabili, să-şi cerceteze trecutul şi să urmeze cu adevărat exemplul strămoşilor noştri ca: Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazu, Petru Rareş, Vlad Tepeş, Valeriu Gafencu şi alţii ca ei, care au fost apărătorii autentici ai valorilor noastre

naţionale. Să fim aproape de biserică, cum spunea Petre Ţutea „Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!”. Vreau să îndemn tinerii să citească mult pentru a se forma ca personalităţi, să se roage pentru acest neam şi, nu în ultimul rând, ţin să-i îndemn să contribuie activ la perpetuarea în timp a valorilor naţionale moştenite de la strămoşii noştri şi apărate cu preţul atâtor vieţi omeneşti, căci istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero.

Istoria se face cu Biserica! Să ne ajute Dumnezeu!

cultura

A.S. Puşkin în Basarabia de Angela PLITOC

P

rogresul umanităţii are la bază acţiunile unor genii care reprezintă cea mai strălucită manifestare a epocii sale.

O aşa personalitate marcantă, ajunsă prin forţa împrejurărilor în Basarabia, este Alexandr Sergheevici Puşkin.

Concepţiile sale nu erau însă împărtăşite şi de conducerea statului rus, iar versurile îndrăzneţe, epigramele şi satirile apărute în acea perioadă la adresa guvernului au trezit bănuiala că ele ar fi aparţinut lui Puşkin.

Prin „Oda libertăţii” (Ода вольности) Puşkin se ridica împotriva moravurilor autoritare ale autorităţilor de stat, constituite şi afirmate împotriva bunului simţ şi împotriva libertăţii persoanei. Evident că reacţia autorităţilor ţariste nu a întârziat, iar tânărul poet a fost condamnat la deportare în Siberia. De abia după intervenţiile unor persoane precum Karamzin, care se bucura de un prestigiu imens în cercurile conducătoare ruse, exilul din Siberia a fost înlocuit cu exilul în sudul Rusiei. La 3 mai 1820, Puşkin părăseşte Sankt Petersburgul şi se îndreaptă

30

spre Ecaterinoslav. Va ajunge mai apoi în Caucaz, unde va sta sub supravegherea generalului Inzov, iar când acesta a fost transferat la Chişinău împreună cu el aici, la 20 mai 1820, va veni şi Puşkin.

La Chişinău, Puşkin a fost primit foarte bine. Deşi tânăr, versurile lui erau cunoscute şi în Basarabia. Pentru o zonă de periferie a Imperiului Rus, cum era atunci Basarabia, venirea unei personalităţi ca Puşkin a trezit un viu interes.

Pentru societatea provincială basarabeană, Puşkin întruchipa totul la un loc: nostalgia pentru capitala marelui imperiu – Sankt Petersburgul, un călăuzitor, învăţător, îndrumător în calitate de persoană care s-a născut la Sankt Petersburg, şi-a făcut studiile în renumitul liceu de acolo, şi ca personalitate ce avea o cultură selectă ş.a.m.d. Pentru Chişinăul provincial Puşkin era un veritabil apostol, care în opera sa de propovăduire, s-a abătut şi pe aceste meleaguri.

Cum a văzut însă el Chişinăul nostru din prima jumătate a secolului al XIX-lea? Atunci capitala regiunii, proaspăt ali-

pite la Rusia, părea mai mult ca o aglomeraţie de case cu străzi neregulate şi era asemănătoare mai mult cu un sat decât cu un oraş. Pentru aristocratul rus, deprins cu saloanele din SanktPetersburg, împătimit de poezie, Chişinăul era cu totul străin

şi-i trezea mai degrabă repulsie.

De fapt, să nu uităm că el a fost trimis aici în exil, nu la odihnă. În numeroasele scrisori scrise în Basarabia întâlnim asemenea expresii: „Aici e moldovenime şi greaţă, Dumnezeul meu ...!” „Eu v-am uitat cu nord-un cea-

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

ţă/ Stoliţa, dragi concetăţeni/ Ca să-i trezesc de dimineaţa/ Pe somnoroşii moldoveni”; „Iar printre moldoveni sunt eu/ Nu căprioară dar un leu/ Mai bine zis printre maimuţe/ Sunt leu şi cal şi Almadan, / Tu al măgarilor tapsan”. «Молдавские дуры» aşa le numea el pe conaţionalele noastre.

Puşkin a avut totdeauna un caracter dificil, plin de aroganţă. În rest, în timpul şederii lui în Basarabia, a reuşit să compenseze exilul său cu: „vinul, jocul de cărţi, turbulenţa după cochetele şi uşuraticele fete moldovence, grecoaice, italience, evreice şi ţigance, a avut confruntări zvăpăiate cu potlogarii, coţcarii ... şi în sfârşit a avut parte şi de două dueluri terminate cu bine”. Acestea erau manifestările tânărului şi aprigului surghiunit, după relatările biografilor lui, supărat pe propria soartă şi pe loviturile care i le-a dat destinul. De aceea, pentru el capitala provinciei este: „Blestemat oraş Chişninău,/ Am obosit să-ţi zic de rău/ Cândva pe-acoperişul tău/ Peste-ale tale case slute/ Va bubui un tunet greu”. Îl înţelegem şi-l compătimim.

Prima casă a lui Puşkin era alcătuită din trei odăi, bucătărie şi tindă. Din această casă poetul pleca să hoinărească singuratic prin partea de jos a oraşului, cu căsuţele mici împrăştiate, cu străzile întortocheate. Uneori Puşkin ieşea în afara oraşului, care pe atunci nu era chiar mare, cu un creion şi o foaie de hârtie. La întoarcere foaia era plină de notiţe, idei, versuri care anticipau noile poezii sau poeme. Un oaspete aşa de important era aşteptat cu nerăbdare în societatea aristocratică de aici.

De aceea, a doua parte a zilei, Puşkin, de regulă, se afla în vizită la vreun ofiţer superior fie că era vorba de Inzov, Orlov sau la vreun boier de aici. Evident că nu lipsea nici de la balurile organizate cu diferite prilejuri de către aristocraţia locală. În urma acestor petreceri apăreau şi noi cunoştinţe. Aşa Puşkin a făcut cunoştinţă cu boierul local

Casa în care a locuit A.S. Puşkin la Chişinău. În prezent muzeu Bartolomeu, iar fiica acestuia, probabil, a servit poetului ca inspiraţie pentru poezia „Fecioara” în 1821. Deseori era în vizită la frumoasa Calipso Polihroni despre care circulau zvonuri că ar fi fost iubita poetului englez Byron. Anume ei Puşkin i-a dedicat poezia „Grecoaica”. O atenţie deosebită i-au atras lui Puşkin satele moldoveneşti. În acele locuri el a primit numeroase surse de inspiraţie care i-au servit drept prototip pentru lucrările de mai târziu. O altă cunoştinţă a lui Puşkin în Basarabia a fost Constantin Ralli, dintr-un vechi neam boieresc moldovenesc. După vizita, împreună cu Constantin Ralli, în satul Dolna marele poet a început lucrul asupra poemului „Ţiganii”, pe care îl va termina în satul Mihailovskoe. Sursele de inspiraţie pentru poem Puşkin a putut să le descrie pe viu folosind exemplele concrete pe care le-a cunoscut. Puşkin a fost impresionat de peisajele de la Varniţa şi de rămăşiţele taberei suedeze ale regelui Carol al XII-lea. În sfârşit, tot în Basarabia Puşkin începe romanul în versuri „Evghenii Oneghin”, care a brodat pe o fabulă, de altfel, foarte simplă ce-ar îngădui paralelisme cu motive similare din

literaturile popoarelor occidentale, în special, din cea franceză, oglindeşte, în mai multe mii de versuri, eterna nelinişte a sufletului omenesc. În Chişinău, Puşkin avea mulţi cunoscuţi. La balurile locale Puşkin se întâlnea şi cu reprezentanţii aristocraţiei locale. Totuşi, până la urmă, aceste persoane i-au rămas străine, ca de altfel şi acest meleag, pe care nu prea îl laudă în poeziile sale.

Cu toate acestea erau şi oameni apropiaţi sufletului şi îi plăcea să întreţină discuţii pe diferite teme cu ei. Printre aceştia se numărau decembriştii, pe care Puşkin îi simpatiza şi cărora le va dedica una dintre poeziile sale memorabile ceva mai târziu, după înăbuşirea mişcării, arestarea şi exilarea acestora în Siberia. Deseori, în preajma lui Puşkin, erau observaţi I. P. Liprandi, F. V. Kalacuţki, Poltoraţki etc. La Chişinău Puşkin se va întâlni cu un vechi prieten, încă de pe băncile liceului, K. K. Danzas.

Trăind în acest mediu, participând la diferite petreceri ale boierilor locali, la balurile organizate de aceştia, ascultând cântecele populare, era firesc ca poetul să se intereseze şi de limba română.

O forţă mai presus de

orizontul înţelegerii omeneşti, face din sufletul poeţilor geniali, sensibile instrumente de înregistrare ale raporturilor celor mai subtile, mai estetice şi mai artistice, din elementele naturii, care ar fi rămas, astfel, pentru muritorii de rând, de-a pururi taine de nepătruns. Coloritul aspectelor din configuraţia geografică a mediului trăit, clocotul de viaţă înconjurătoare vibrează în lira minunată a sufletului poetic, infiltrând reflexele lor în constelaţia realizărilor artisticoliterare, fără a lăsa uneori, ca şi undele nevăzute, de a le urmări firul cronologic.

Puşkin s-a cristalizat în imaginaţiunea poporului său ca o personalitate nemuritoare.

Reformator şi creator al poeziei şi literaturii artistice, trăind în capitala Basarabiei până la sfârşitul lui iunie 1823, când pleacă la Odesa, unde fusese strămutată reşedinţa serviciului său.

El lăsa în urmă nişte amintiri, ce nu sunt întru totul pe placul nostru, însă ele trebuie raportate şi comparate cu atmosfera de la Sankt-Petersburg, unde începând cu Petru cel Mare se formase un mediu cosmopolit şi unde se adunaseră minţile luminate atât din Rusia, cât şi din toată Europa.

31

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.15, Decembrie 2009

spiritualitate

A văzut lumina zilei lucrarea

Fraţilor, iată că după aproape doi ani de cercetări, a ieşit de sub tipar volumul „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată”.

Acest volum este o premieră pentru întreg spaţiul românesc, în special pentru Basarabia este precum o rază

32

de lumină vie din vremurile demult apuse.

Cartea „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată” cuprinde în sine 50 de personalităţi notorii, slujitori ai Dumnezeului celui Veşnic, care au activat în Basarabia noastră începând cu sfârşitul secolului XIX până aproape de vremurile noastre.

Cu Nădejde şi Credinţă în Domnul, am adunat în volumul prezent destine de mult uitate, a Oamenilor lui Dumnezeu din Basarabia, care toată viaţa lor au slujit cu Credinţă Tatălui ceresc şi poporului asuprit şi necăjit dintre Prut şi Nistru.

Muncind la acestă lucrare, eram foarte aprins ştiind că

răsplata va fi mare: scoaterea din bezna uitării a unor vrednici compatrioţi din Basarabia noastră sfântă.

I-am adunat în această carte, pentru că nu mă mai pot sătura de înţelepciunea, de Credinţa nestrămutată, de smerenia acestor vrednici păstori de suflete.

Pentru că, ei toată viaţa lor pe unde au mers au semănat numai Lumină, Credinţă şi Dragoste.

Pentru că, aceşti vulturi basarabeni au schimbat la faţă Biserica Ortodoxă – citadela mântuirii – au consolidat-o şi-au întărit-o!

Pentru că, dacă noi nu vom scrie despre ei, nu vom aminti faptele lor creştineşti, pietrele

)

)

“Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de alta data” vor vorbi, iar Dumnezeu nu ne v-a ierta!

Cu nădejde şi credinţă că vom duce această lucrare până la un bun sfârşit.

Dă-mi Doamne să pun început bun… autorul proiectului „Persoanlităţi Basarabene în Slujba lui Dumnezeu şi a Neamului” Mihail BORTĂ, or. Chişinău, anul 2009 de la Hristos.

Cartea poate fi găsită la reprezentaţii A.S.C.O.R. Chişinău şi Frăţia Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (Bisericuţa de lemn) din Chişinău.

Telefoane de contact: 068559904; 079600416; 069335009