Cuvânt cĂtre cititor
„Statul laic” - un mit de Octavian RACU Sunt foarte stranii noţiunile cu care operează unii adepţi ai „laicităţii”, noţiuni care sunt mai curând propagandistice decât bazate pe un anumit raţionament. Spre exemplu, adepţii secularismului nu oferă nici un fel de definiţie clară a conceptului de „stat laic”. Nici constituţia Republicii Moldova nu conţine această noţiune. E şi firesc acest lucru, deoarece însuşi conceptul de „stat” nu poate fi cuprins într-o definiţie clară. Vulturul bicefal, simbol al unităţii celor două autorităţi ale statului: cea lumească şi cea duhovnicească Unde începe şi unde se termină statul? Unde este fixată această frontieră între stat şi non-stat? Care este criteriul după care noi determinăm ce instituţie intră în categoria „stat” şi ce instituţie nu intră? Un astfel de criteriu, pur şi simplu, nu există, deoarece statul modern este o structură destul de complexă, care implică mai multe tipuri de relaţii şi instituţii (administraţia publică locală, asociaţii obşteşti, întreprinderi etc.). Din natura sa, statul are două componente esenţiale: autoritatea lumească şi autoritatea duhovnicească. Potrivit tradiţiei bizantine, pe care am moştenit-o şi noi odată cu formarea statelor medievale româneşti, împăratul (domnitorul) reprezenta un „episcopus externis”, o autoritate însărcinată cu problemele externe ale bisericii (însuşindu-şi puterea legislativă, executivă şi judecătorească), iar patriarhul reprezintă un „episcopus internis”, însărcinat cu problemele interne ale Bisericii. Ambele autorităţi au constituit mereu o unitate organică a „statului”. Una din primele documentări ai acestei doctrine găsim în scrisoarea patriarhului Alexandriei, lui Constanţiu al II-lea din anul 340: “Aminteşte-ţi că şi tu eşti muritor. Teme-te de Judecata de Apoi… Nu te amesteca în treburile bisericii şi nu da ordine în această privinţă; mai degrabă învaţă-le de la noi.
Dumnezau ţi-a dat imperiul (basileia), nouă ne-a încredinţat treburile Bisericii… Nu ne este dat nouă să comandăm pe pământ, dar nici tu nu ai dreptul de a tămâia”. În anul 940, împăratul bizantin, Ioan Tzimiskes, distingea clar cele două domenii: “În această viaţă şi în această peregrinare pe pământ, eu disting două “puteri”, sacerdoţiu (hyerosyne) şi imperiul (basileia), cărora Creatorul le-a încredinţat, pentru primul grija sufletelor, pentru al doilea grija corpurilor, pentru ca una din părţi să nu fie mai prejos ca cealalta; şi ele să formeze o unitate deplină”. Să nu uităm şi de cuvintele Mântuitorului: “Daţi Cezarului ce e a Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu” În România, „laicizarea” s-a manifestat în secolul XIX prin deposedarea mănăstirilor de averile sale, eliminarea Bisericii din sistemul educaţional (pe care tot Biserica l-a creat) şi adoptarea unor norme legislative care contraveneau canoanelor bisericeşti („Codul
viziunile eronate asupra statului. Din câte am evidenţiat, autoritatea lumească nu a făcut decât să-şi consolideze propria sa poziţie, în dauna autorităţii duhovniceşti, însă, în pofida acestui fapt, cele două nu au încetat niciodată să formeze un singur trup: statul ortodox. Chiar şi în perioada comunistă Biserica nu a putut fi eliminată din viaţa socială. Ea a continuat să reprezintă o parte componentă a statului, chiar dacă se află într-o poziţie marginalizată. Din aceste considerente, atunci când vorbim de un „stat laic”, facem o greşeală logică, pentru că însăşi Biserica este şi a fost întotdeauna o parte inseparabilă a statului, de facto, dar separată în mod clar de autoritatea laică, aşa cum a fost întotdeauna. Din păcate, o mare parte a reprezentanţilor societăţii civile şi intelectualităţii nu cunosc istoria noastră naţională şi nu dispun de informaţii elementare legate de viaţa bisericească, de aici provin afirmaţiile şi declaraţiile eronate,
Civil”, de exemplu). Totuşi, aici nu a fost vorba de „separarea” Bisericii de stat, ci de consolidarea autorităţii laice. Este de evidenţiat faptul că până atunci, Biserica şi-a păstrat mereu distanţa faţă de autoritatea lumească şi nu s-a implicat niciodată în mod direct în procesele politice, păstrându-şi statutul de „autoritate duhovnicească”, spre deosebire de Biserica romano-catolică în Europa occidentală. Din păcate, intelectualii noştri cunosc mai bine istoria occidentului decât propria istorie, de aici şi
de genul celor emise de aşa-numitul „Grup de Iniţiativă pentru Promovarea Statului Secular”. Studierea „Bazelor Ortodoxiei” trebuie să devină o parte a politicii de stat, pentru că doar prin cunoaşterea ortodoxiei (cultura, istoria, teologia etc.) este posibilă formarea unui cetăţean loial şi a unei personalităţi împlinite. Nimeni nu este silit să se convertească la ortodoxie, însă a cunoaşte bazele culturii ortodoxe, este de datoria fiecărui cetăţean al statului Republica Moldova.