Revista AXA nr.19

Cuvânt cĂtre cititor

„Statul laic” - un mit de Octavian RACU Sunt foarte stranii noţiunile cu care operează unii adepţi ai „laicităţii”, noţiuni care sunt mai curând propagandistice decât bazate pe un anumit raţionament.

Spre exemplu, adepţii secularismului nu oferă nici un fel de definiţie clară a conceptului de „stat laic”. Nici constituţia Republicii Moldova nu conţine această noţiune. E şi firesc acest lucru, deoarece însuşi conceptul de „stat” nu poate fi cuprins într-o definiţie clară.

Vulturul bicefal, simbol al unităţii celor două autorităţi ale statului: cea lumească şi cea duhovnicească Unde începe şi unde se termină statul? Unde este fixată această frontieră între stat şi non-stat? Care este criteriul după care noi determinăm ce instituţie intră în categoria „stat” şi ce instituţie nu intră? Un astfel de criteriu, pur şi simplu, nu există, deoarece statul modern este o structură destul de complexă, care implică mai multe tipuri de relaţii şi instituţii (administraţia publică locală, asociaţii obşteşti, întreprinderi etc.).

Din natura sa, statul are două componente esenţiale: autoritatea lumească şi autoritatea duhovnicească.

Potrivit tradiţiei bizantine, pe care am moştenit-o şi noi odată cu formarea statelor medievale româneşti, împăratul (domnitorul) reprezenta un „episcopus externis”, o autoritate însărcinată cu problemele externe ale bisericii (însuşindu-şi puterea legislativă, executivă şi judecătorească), iar patriarhul reprezintă un „episcopus internis”, însărcinat cu problemele interne ale Bisericii. Ambele autorităţi au constituit mereu o unitate organică a „statului”.

Una din primele documentări ai acestei doctrine găsim în scrisoarea patriarhului Alexandriei, lui Constanţiu al II-lea din anul 340: “Aminteşte-ţi că şi tu eşti muritor. Teme-te de Judecata de Apoi… Nu te amesteca în treburile bisericii şi nu da ordine în această privinţă; mai degrabă învaţă-le de la noi.

Dumnezau ţi-a dat imperiul (basileia), nouă ne-a încredinţat treburile Bisericii… Nu ne este dat nouă să comandăm pe pământ, dar nici tu nu ai dreptul de a tămâia”. În anul 940, împăratul bizantin, Ioan Tzimiskes, distingea clar cele două domenii: “În această viaţă şi în această peregrinare pe pământ, eu disting două “puteri”, sacerdoţiu (hyerosyne) şi imperiul (basileia), cărora Creatorul le-a încredinţat, pentru primul grija sufletelor, pentru al doilea grija corpurilor, pentru ca una din părţi să nu fie mai prejos ca cealalta; şi ele să formeze o unitate deplină”. Să nu uităm şi de cuvintele Mântuitorului: “Daţi Cezarului ce e a Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu” În România, „laicizarea” s-a manifestat în secolul XIX prin deposedarea mănăstirilor de averile sale, eliminarea Bisericii din sistemul educaţional (pe care tot Biserica l-a creat) şi adoptarea unor norme legislative care contraveneau canoanelor bisericeşti („Codul

viziunile eronate asupra statului.

Din câte am evidenţiat, autoritatea lumească nu a făcut decât să-şi consolideze propria sa poziţie, în dauna autorităţii duhovniceşti, însă, în pofida acestui fapt, cele două nu au încetat niciodată să formeze un singur trup: statul ortodox. Chiar şi în perioada comunistă Biserica nu a putut fi eliminată din viaţa socială. Ea a continuat să reprezintă o parte componentă a statului, chiar dacă se află într-o poziţie marginalizată.

Din aceste considerente, atunci când vorbim de un „stat laic”, facem o greşeală logică, pentru că însăşi Biserica este şi a fost întotdeauna o parte inseparabilă a statului, de facto, dar separată în mod clar de autoritatea laică, aşa cum a fost întotdeauna.

Din păcate, o mare parte a reprezentanţilor societăţii civile şi intelectualităţii nu cunosc istoria noastră naţională şi nu dispun de informaţii elementare legate de viaţa bisericească, de aici provin afirmaţiile şi declaraţiile eronate,

Civil”, de exemplu). Totuşi, aici nu a fost vorba de „separarea” Bisericii de stat, ci de consolidarea autorităţii laice. Este de evidenţiat faptul că până atunci, Biserica şi-a păstrat mereu distanţa faţă de autoritatea lumească şi nu s-a implicat niciodată în mod direct în procesele politice, păstrându-şi statutul de „autoritate duhovnicească”, spre deosebire de Biserica romano-catolică în Europa occidentală. Din păcate, intelectualii noştri cunosc mai bine istoria occidentului decât propria istorie, de aici şi

de genul celor emise de aşa-numitul „Grup de Iniţiativă pentru Promovarea Statului Secular”.

Studierea „Bazelor Ortodoxiei” trebuie să devină o parte a politicii de stat, pentru că doar prin cunoaşterea ortodoxiei (cultura, istoria, teologia etc.) este posibilă formarea unui cetăţean loial şi a unei personalităţi împlinite.

Nimeni nu este silit să se convertească la ortodoxie, însă a cunoaşte bazele culturii ortodoxe, este de datoria fiecărui cetăţean al statului Republica Moldova.

Internaţional

Glasnosti o lecţie de transparenţă din fosta URSS 8 “AXA”, publicaţia “Ligii pentru Dezvoltarea şi Realizarea Tinerilor” (LIDER).

Redactor şef: Octavian RACU Corectura: Svetlana PROŢAP Colaboratori: Marius Tărîţă, Iurie Gogu, Pavel Moraru, Mihail Bortă, Vlad Plămădeală, Dan Avram Mureşan, Alexandru Bordian, Artur Leşcu, Vadim Cujbă, Horia Ciurtin, Victor Guşan, Dragoş Moldoveanu, Daniela Dermengi, Jana Doloşcan, Olga Iosif, Maria Dimineţ, Andrei Cociug, Rodica Sârbu, Sergiu Tudoreanu, Ioan Lazăr, Ion Guţu, Ludmila Fulea, Natalia Bulhac.

Email: revista.axa@gmail.com Web: www.ax.md Revista urmăreşte promovarea conservatorismului politic, a culturii mărturisitoare şi a spiritualităţii ortodoxe. Articolele care nu se încadrează în programul revistei reprezintă punctul de vedere al autorilor care semnează aceste articole ISSN 1857-3495

Internaţional

Ucraina - „tablă de şah” între Rusia, SUA şi UE

6 1. Cuvânt către cititor - „Statul laic” - un mit

2. Politică/Securitate/Geopolitică - Ucraina - „tablă de şah” între Rusia, SUA şi UE - Brandul de naţiune, componentă a securităţii naţionale (partea II)

3. Istorie - Glasnosti, o lecţie de transparenţă din fosta URSS- Presa din Republica Moldova. Retrospectivă - Zinovie HUSĂRESCU şeful siguranţei din Basarabia interbelică - Retrospectivă 1985-2009 (partea IV). Presa moldovenească 1995-2001 - Monedele şi banii româneşti din secolul al XX-lea - Moravurile şi obiceiurile Ţărilor Române în perioada secolului al XVIII-lea

4. Clasicii Noştri - Lucian BLAGA: “Spaţiul mioritic”

Toate drepturile de reproducere sunt rezervate. Pot fi folosite extrase cu menţionarea sursei.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

Un băiat autist de 14 ani, acuzat de terorism din cauza unui desen

Băiatul a scris deasupra unei siluete înarmate „EU”, iar deasupra celeilate numele profesoarei. Desenul a fost suficient ca să fie exmatriculat temporar şi trimis în faţa instanţei, pentru ameninţări teroriste.

Un băiat autist de 14 ani din Statele Unite este acuzat de terorism, din cauza unui desen, pe care l-a făcut la şcoală. Adolescentul a schiţat un om, care ţinea în mână o armă îndreptată spre o altă persoană.

Băiatul a scris deasupra siluetei înarmate „EU”, iar deasupra celeilate numele profesoarei. Desenul a fost suficient ca să fie exmatriculat temporar şi trimis în faţa instanţei, pentru ameninţări teroriste.

Mama bătaiului cere clemenţă pentru fiul ei, care are coeficientul de inteligenţă al unui copil de clasa a treia. Femeia spune că nu este mândră de desenul făcut de băiatul ei, dar crede că autorităţile au întrecut orice măsură.

realitatea.net

Interviu

Spiritualitate

România, un spaţiu al sinergiilor

Tineretul şi crize ale timpului

16

24 Recenzie

5. Interviu - „România, un spaţiul al sinergiei”. Interviu cu sociologul român dr. Ilie Bădescu

6. Spritualitate - Tineretul şi crize ale timpului. Neputinţa tineretului de a supravieţui în afara Bisericii

7. Cultură - Versurile poetului Pelin - Recenzie: Societăţile secrete - Recenzie: Cristalizarea opiniei publice

Recenzie

Societăţi secrete 26

Cristalizarea opiniei publice 23 3

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

ŞTIRI

La Milano, credincioşi catolici şi musulmani vin să vadă icoana ortodoxă care plânge

Vestea despre icoana Fecioarei Maria care plânge, conform martorilor, în biserica ortodoxă “Sfântul Nicolae” din Milano, a început să se răspândească în nordul Italiei. După 19 aprile, au venit să se roage în faţa icoanei sute de credincioşi ortodocşi, catolici şi chiar musulmani.

Deşi parohul bisericii, părintele Abbondio, preferă ca evenimentul să nu fie mediatizat, credincioşi, dar şi simpli trecători curioşi, stau la rând pentru a vedea icoana. Unii se roagă timp de câteva minute şi se închină, alţii o ating cu mâna sau cu un şerveţel sau fac câte o fotografie cu telefonul mobil. Mulţi afirmă că, în interiorul bisericii, se simte un miros puternic şi inexplicabil de trandafiri, care se răspândeşte, conform părintelui paroh Abbondio, “în tot cartierul”.

Potrivit „La Stampa” şi RAI, din ochii Fecioarei Maria a început să curgă un lichid parfumat în timpul slujbei de duminică, 18 aprilie. Cei cateva zeci de credincioşi care au asistat la liturghie au susţinut că lacrimile erau atât de abundente, încât s-au prelins şi pe mobilă de lemn pe care era aşezată icoana. Fenomenul ar fi continuat, conform martorilor, şi a doua zi, 19 aprilie. Evenimenul a fost confirmat şi de către mitropolitul Evloghios I, cel care a oficiat slujba de duminică.

Parintele Abbondio a declarat presei din peninsulă că nu este prima oară când icoana Fecioarei Maria plânge. Fenomenul s-ar fi întâmplat şi acum doi ani, de faţă fiind doar câteva persoane. Cu acea ocazie, sacerdotul a cerut credincioşilor să nu spună nimănui ceea ce au văzut. “Nu am vrut ca episodul să fie instrumentalizat, să devina obiectul publicităţii”, a explicat preotul, citat de presa italiană. „Nu e prima oară când o icoană plânge, s-a întâmplat atât la catolici, cât şi la ortodocşi.

Dar, pe 18 aprilie, în biserica au fost 50 de martori, nu le puteam cere tuturor să nu vorbească”.

Icoana de lemn, în stil bizantin, având o dimensiune medie, cu o înălţime de un metru şi o lăţime de circa 50 cm, a fost pictată acum circa 50 de ani şi o reprezintă pe Fecioara Maria cu pruncul în braţe. sursa: HotNews.ro

4

15 octombrie 1969, ziua în care s-a decis dacă începe al Treilea Război Mondial

Fosta Uniune Sovietica plănuia în 1969 un atac nuclear împotriva Chinei şi doar intervenţia Statelor Unite, care au susţinut că acest lucru va însemna declanşarea celui de-al Treilea Război Mondial, a determinat Kremlinul să abandoneze acest proiect.

Senzaţionala dezvăluire a fost făcuta de un istoric chinez în paginile unei publicaţii aservite Partidului Comunist din aceasta ţară, şi ea arată că omenirea a trecut la câţiva paşi de un nou război nuclear la doar şapte ani de la criza rachetelor cubaneze, scrie cotidianul britanic „The Telegraph”.

Liu Chensan, autorul unei serii de articole în care dezvăluie că ţara sa a trecut pe lângă ameninţarea nucleară de cinci ori după 1949, susţine că această a fost cea mai mare dintre ele, ea fiind rezultatul unei dispute la frontieră între Moscova şi Beijing, soldate cu peste 1.000 de morţi din ambele tabere.

De asemenea, el susţine că diplomaţii ruşi i-ar fi avertizat pe cei de la Washington că plănuiesc un atac nuclear asupra Chinei şi le-ar fi cerut acestora să rămână neutri.

Replica a fost însă una neaşteptată, mai scrie Liu Chensan. Statele Unite ar fi ripostat că în cazul în

care URSS va ataca China, SUA va răspunde pe măsură, atacând la rândul ei URSS. Nu mai puţin de 130 de oraşe sovietice ar fi intrat atunci în vizorul rachetelor nucleare americane, mai susţine scriitorul chinez.

Mai mult, există informaţii potrivit cărora pe 15 octombrie 1969, premierul sovietic Alexei Kosîghin l-ar fi avertizat pe liderul sovietic Leonid Brejnev că Washingtonul are pregătite planuri detaliate de război în cazul în care URSS atacă China. În aceeasi zi, Anatoli Dobrin, ambasadorul sovietic în SUA, ar fi transmis pe cale dimplomatică la Kremlin că, în urma consultărilor cu Casa Albă, „în cazul în care China sufera un atac nuclear, americanii nu se vor da inapoi să declanşeze al Treilea Război Nuclear”. „Ne-au trădat!”, ar mai fi spus Dobrin.

Aşa se face că URSS a renunţat la planurile sale şi a decis să revină la masa negocierilor pentru a-şi rezolva diferendul cu China pe cale amiabilă. În opinia scriitorului chinez, SUA ar fi văzut în URSS o ameninţare mai mare decât China, motiv pentru care şi-au dorit să contrabalanseze puterea sovietică susţinand-o pe cea de la Beijing. sursa: ziare.com

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

Incidente armate în Kosovo

Mai multi refugiaţi sarbi care se întorceau în localitatea Zac din estul Kosovo au fost vizaţi de focuri de armă, relatează B92.

Incidentul s-a înregistrat miercuri noapte. Nici o persoană nu a fost rănită, a informat joi poliţia din Kosovo, informează NewsIn. Un purtător de cuvânt a spus că tabăra a fost vizată de tiruri „de la distanţă mare”, în timp ce patrulele KFOR şi KPS erau acolo. O anchetă a fost demarată.

Anterior, etnicii albanezi au atacat cu pietre corturile în care locuiesc sârbii. Albanezii spun că printre sârbii respectivi figurează „criminali de război”.

Deputaţii naţionalişti din Ungaria vor să depună jurământul în sala în care este expusă Coroana Maghiară

ŞTIRI

Manifestaţie pentru unitatea Belgiei În jur de 2.300 de persoane au manifestat duminică, 16 mai, pe străzile din Bruxelles pentru unitatea Belgiei, în plină criză politică din cauza conflictului lingvistic ce îi opune pe flamanzi şi pe valoni, relatează AFP. „Pentru Belgia!”, au scandat ei, defilând în spatele unei pancarte pe care erau scrise cele trei limbi oficiale ale statului (olandeza, franceza, germana) şi mesajul „Da, vrem să trăim împreună”.

Oamenii au fluturat drapele ale Belgiei şi au afişat pancarte pe care scria „Fără fascism regional”. Unii dintre ei au distribuit autocolante cu mesajul „Nu te atinge de ţara mea”.

O manifestaţie similară a avut loc şi în 2007, când s-au strâns 35.000 de oameni pentru a susţine unitatea Belgiei.

Parlamentul belgian s-a dizolvat la data de 6 mai, iar pe 13 iunie vor avea loc alegeri legislative, la finalul cărora flamanzii şi francofonii îşi vor renegocia condiţiile colaborării politice.

Aceste alegeri legislative anticipate decurg din criza politică declanşată de demisia guvernului la data de 22 aprilie, după plecarea din coaliţia de guvernare a unui partid flamand.

Sondajele de opinie par să indice o creştere în popularitate a partidelor flamande radicale. sursa: Evenimentul Zilei

Musulmanii din Franţa, indignaţi de profanarea mormintelor comunităţii

Gabor Vona, liderul partidului de extremă dreapta, care a reuşit pentru prima dată să între în parlamentul de la Budapesta, a declarat că în şedinţa inaugurală de vineri a legislativului va purta uniforma Garzii Maghiare, organizaţie interzisă în această ţară.

Potrivit politics.hu, acesta a precizat că va purta cămaşă albă şi vestă neagră în semn de solidaritate faţă de cei care au fost interzişi, în mod nedemocratic, de guvernarea precedentă. Vona a mai adăugat că el va fi singurul parlamentar al Jobbik, care va purta uniforma Gărzii. La rândul său, vicepreşedintele formaţiunii, Zoltan Balczo, a precizat că parlamentarii Jobbik vor depune jurământul în sala parlamentului în care este expusă Coroana Maghiară. În replică, liderul local al socialiştilor (MSZP), Attila Mesterhazy, a declarat că, “deocamdată, Ungaria nu este monarhie, ci republică”, iar parlamentarii Jobbik, ar trebui să respecte prevederile regulamentului. (sursă: ziuaveche.ro)

Consiliul cultului musulman din Franţa şi-a exprimat astăzi „profunda indignare” după ce au fost descoperite mai multe mesaje rasiste inscripţionate pe trei morminte musulmane din cimitirul din Vienne, din sud-estul ţării, relatează AFP. Preşedintele consiliului, Mohammed Moussaoui, a cerut autorităţilor să facă tot ce este posibil pentru a pune punct profanărilor.

Mesajele rasiste descoperite la sfârşitul acestei săptămâni vizau în special comunitatea harkie, alcătuită din algerieni angajaţi de armata franceză în timpul războiului algerian din 1954-1962.

Nu este primul incident de acest fel. La începutul lunii mai, şapte stele musulmane din cimitirul din Tarascon au fost profanate. Poliţia a reţinut un băiat de 14 ani care a declarat că „s-a jucat”.

La sfârşitul lunii ianuarie, inscripţii islamofobe au fost pictate pe zidul de incintă al unei moschei din Paris. sursa: Evenimentul Zilei

5

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

international

Ucraina - „tablă de şah” între Rusia, SUA şi UE „Ucraina nu a existat ca stat niciodată. Ucrainenii sunt aceeaşi locuitori ai Rusiei şi Poloniei. Ucraina este marginea unui imperiu. Şi pentru ca au locuit alături de polonezi au căpătat dialectul lor”. (Vladimir Jirinovski, vicepreşedintele Dumei de Stat) de Maria DIMINEŢ Situaţia geopolitică a Ucrainei îmi aduce aminte de un banc, frecvent povestit pe la Chişinău.

Conţinutul anecdotei defineşte foarte bine postura acestei „Rusii mici”, de aceea nu vreau să-l trec cu vederea. Este vorba de un rătăcit, care stă la o răscruce, şi nu mai ştie încotro să meargă. În faţa lui, un indicator pe care scrie: „Te duci la dreapta, primeşti la bot. Te duci la stânga, primeşti la bot. Te întorci, primeşti la bot. Mergi înainte, tot iei la bot. Dar dacă mai stai pe gânduri aici - îţi dau la bot imediat”.

Ucraina nu este o ţară independentă, pentru că nu poate să ia independent decizii în legătură cu politica sa externă şi internă.

Ea nu este nici democratică, pentru că nu a avut niciodată o clasă politică, capabilă să protejeze interesele naţionale ale ucrainenilor, dar totodată, să cultive relaţii prieteneşti cu statele vecine. Din momentul obţinerii independenţii şi până în prezent politicienii au luptat pentru materializarea intereselor proprii, dar nu pentru transformarea Ucrainei într-un stat consolidat politic, economic şi social. Pe fundalul acestui „peisaj politic” fenomenul democraţiei, încă din etapa incipientă, a degenerat în anarhie. Şi tocmai lipsa unei „mâini puternice”, care să ţină sub control democraţia, a alimentat simpatia şi respectul ucrainenilor faţă de Rusia.

„Materie primă” pentru businessul american

Ucraina va deveni un stat puternic atunci când elita politică va formula interesele statului reieşind din interesele majorităţii ucrainenilor. Iar aceste interese arată că relaţia cu Rusia trebuie să fie prioritară. Ucrainei îi lipsesc patrioţi, care să promoveze preocupările poporului şi să găsească soluţii pentru problemele vitale. Ca urmare, Ucraina nu a devenit ţara

6

posibilităţilor pentru toţi cetăţenii săi, dar „o tablă de şah” între Rusia, SUA şi UE. În acest joc Rusia are, deocamdată, cei mai mulţi „suporteri”. În mare parte, ucrainenii nu sunt încântaţi de America. Ei recunosc că SUA este un stat puternic, însă puterea sa nu le oferă perspective. Şi asta deoarece pe americani nu-i interesează democraţia şi bunăstarea ucrainenilor. Ucraina este „materie primă” în businessul politic desfăşurat de SUA în zona pontică.

Ucraina, „inadvertenţă a istoriei”

Faţă de Rusia ucrainenii au o atitudine instinctuală. Ea este privită ca o ţară cu un potenţial deosebit de dezvoltare, dar care întârzie să se materializeze. Instabilitatea relaţiilor ruso-ucrainene este alimentată de ambele părţi. Ucraina este incertă în legătură cu vectorul extern pe care trebuie să-l urmeze, iar Rusia nu a definit încă pentru ce are nevoie de Ucraina. Elita politică rusească e sigură doar de faptul că Ucraina este parte a Rusiei, şi că apariţia ei ca stat este o „inadvertenţă a istoriei”. Naţionalistul rus, Vladimir Jirinovski, o declară tranşant, cu sau fără ocazie. „Estul Ucrainei este, de fapt, Rusia. Donbasul a fost făcut cadou de Stalin, iar Crimeea de Hruşciov. Toate acestea au făcut parte din Rusia, iar ca dovadă stă faptul că aceste regiuni sunt populate în mare parte de ruşi”. Din acest considerent, cu cât mai aprigă este dorinţa Kievului de a se ajusta doleanţelor Occidentului, cu atât mai dure sunt deciziile Moscovei faţă de Ucraina.

Complice în conflicte regionale

Pentru SUA, Ucraina este o ustensilă folosită în lupta pentru conducerea regională. În această cursă Ucraina a încercat să joace un rol principal, fapt confirmat de activitatea sa în GUUAM şi încercarea de a deveni un promotor activ al revoluţiei democratice din regiune. În cadrul grupului regional atenţia Ucrainei a fost focalizată pe activitatea politico-militară, în detrimentul proiectelor economice şi regionale. Ucraina a devenit astfel complice în conflictele regionale, şi a pierdut imaginea de ţară

pacificatoare şi mediatoare. Intenţiile SUA şi Europei privind locul şi rolul Ucrainei în politica europeană şi eurasiatică (inclusiv şi în domeniul militar) sunt diferite. SUA şi Marea Britanie privesc Ucraina ca pe o „barieră” între Europa continentală şi Rusia, ca un instrument de presiune asupra Rusiei.

Acestea sunt cointeresate să amplifice rolul Ucrainei în sfera militară, pentru a soluţiona chestiunile de importanţă strategică pentru America din regiunea Europei şi Eurasiei. De asemenea, Ucraina reprezintă o ustensilă cu ajutorul căreia SUA poate să-şi amplifice prezenţa politico-militară la Marea Neagră.

„Calul troian” al Europei

Blocul franco-german nu doreşte ca Ucraina să fie un obstacol în dezvoltarea colaborării economice şi politice dintre Rusia şi Europa. Transformarea Ucrainei într-un „recrut” internaţional pentru îndeplinirea planurilor SUA în Europa contravine intereselor blocului. La acest capitol există un consens între Franţa, Germania şi Rusia - Ucraina nu trebuie să fie calul troian al SUA. Ucraina trebuie să se îndepărteze de proiectele geopolitice ale Americii. SUA nu vor să renunţe la prezenţa militară în Europa de Est, deoarece cred că aşa vor zădărnici succesul Germaniei şi Rusiei în concurenţa globală şi, totodată, vor grăbi agonia geopolitică a Rusiei. În acest plan, aderarea Ucrainei la NATO reprezintă un capitol esenţial. „Europa veche” nu este interesată ca Ucraina să devină membru al Alianţei Nord-Atlantice. Astfel se va mări numărul ”cailor troieni” ai SUA. De aceea, chiar dacă Ucraina va înainta activ pe această cale, procesul riscă să fie blocat de Franţa sau Germania. Ucraina trebuie să-şi păstreze neutralitatea, să fie o zonă fără conflicte şi să îndeplinească calitativ funcţia de stat buffer.

NATO nu renunţă la Ucraina

Prelungirea termenului de menţinere a flotei militare maritime ruseşti în Crimeea ar trebui să deranjeze SUA. Potrivit condiţiilor NATO, ţara care are pe teritoriul

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

său baze militare străine nu poate deveni membru al alianţei. De aici reiese că până în 2024, până expiră înţelegerea dintre Kiev şi Moscova, integrarea nord atlantică a Ucrainei nu este posibilă. Dar cu toate acestea SUA nu pare deranjată. Dimpotrivă, oficiali americani şi europeni susţin că „staţionarea flotei ruse în Crimeea nu va încurca Ucrainei să adere la NATO”. Art.17 din Constituţia Ucrainei interzice prezenţa pe teritoriul Ucrainei a bazelor militare străine. Asta înseamnă că peste cinci ani, dacă opoziţia va reuşi să preia puterea politică, pactul „Ianukovici-Medvedev” va putea fi denunţat. SUA înţeleg că în asemenea împrejurări menţinerea calmului şi colaborarea cu Kievul este cea mai eficientă strategie. Adjunctul secretarului general al Alianţei Nord-Atlantice pe probleme politice şi de securitate, Dirk Brengelmann, a anunţat deja că NATO va acorda Ucrainei ajutorul necesar pentru reformarea instituţiilor democratice şi dezvoltarea situaţiei social-economice.

Medvedev, un erou?

Crimeea pentru Rusia este pământ rusesc şi are o semnificaţie sacramentală.

Retragerea flotei din portul de la Sevastopol – oraşul „slavei ruseşti” - ar fi pentru majoritatea ruşilor o traumă psihologică şi o umilinţă naţională. Din perspectiva politicii externe a Rusiei, baza din Sevastopol are o importanţă regională politico-militară.

Flota este un instrument eficient pentru a influenţa situaţia din Ucraina şi de a-şi promova interesele politice şi economice în zona pontică. Totodată, datorită semnării acordului, ratingul lui Dmitrii Medvedev a crescut în ochii ruşilor. Căci spre deosebire de Vladimir Putin, care a admis revoluţia portocalie şi era cât pe ce să scape Ucraina în NATO, Medvedev a reuşit să păstreze flota rusească în Sevastopol. Pentru alegătorul rus gestul său este demn de toată admiraţia.

Consecinţele pactului „Medvedev – Ianukovici”

Victor Ianukovici nu vede nimic rău în acordul respectiv. De altfel, nu ai ce să-i reproşezi din considerentul că flota militară rusească nu-i deranjează pe locuitorii Crimeii, şi nici pe majoritatea ucrainenilor. Pe de altă parte, Ianukovici nu a avut de ales: micşorarea preţului pentru gazul rusesc livrat ucrainenilor a fost condiţionată de staţionarea flotei în portul de la Sevastopol.

Analiştii ucraineni consideră că această înţelegere se va răsfrânge negativ asupra dezvoltării sociale şi economice a Crimeii.

De asemenea, va alimenta tendinţele sepa-

ratiste şi va limita suveranitatea Ucrainei.

Ucraina, ţintă pentru terorişti

Pactul „Medvedev- Ianukovici” riscă să implice Ucraina, fără voia ei, în conflicte internaţionale. Marinarii flotei, printre care sunt şi ucraineni, au participat în războiul din Cecenia şi Gruzia. Tbilisi avea tot dreptul să considere Kievul agresor şi să riposteze. Acest lucru nu s-a întâmplat datorită relaţiilor bune dintre Viktor Iuşcenco, ex-preşedintele Ucrainei şi Mihail Saakasvili, actualul preşedinte al Georgiei. De asemenea, lupta Rusiei împotriva radicalilor islamici în Caucazul de Nord şi a terorismului transformă Ucraina într-o potenţială ţintă pentru terorişti. Pentru ei Ucraina este un teritoriu al prezenţei ruseşti. În aceste condiţii există pericolul ca Ucraina să atragă atenţia grupărilor teroriste şi să devină un „poligon” pentru atacurile teroriste.

Soluţii pentru Ucraina

Potrivit politologului rus Dmitrii Kulikov federalizarea Ucrainei este unica soluţie pentru detensionarea relaţiilor ruso-ucrainene. Acest statut îi va permite să evolueze ca stat independent şi să se dezvolte economic. Federalizarea ar fi însă un proiect complicat, iar în Ucraina nu există actualmente o elită politică capabilă să-şi asume o asemenea responsabilitate.” Şi să nu dea domnul cineva să se apuce de asta pentru ca în Ucraina sunt doar clovni şi molâi”. Până când nu va fi distrus mitul, conform căruia, „Rusia nu poate fără Ucraina, deoarece tranzitează gazul rusesc, iar Ucraina nu se poate lipsi de Rusia, din cauza gazului”

Ucraina nu va reuşi să-şi formuleze o politică coerentă faţă de Rusia. Alţi analişti ruşi susţin că relaţiile ruso-ucrainene vor reveni la normalitate odată cu retrocedarea Crimeii. În viziunea lor Rusia ar trebui să renunţe la abordarea dublă a acestui subiect, şi să-şi ceară tranşant drepturile. Potrivit analiştilor, Ucraina a profitat de laşitatea clasei politice ruse şi a anexat aceste teritorii.

Iar liderii ruşi nu au acţionat deoarece „ le-a fost teamă să nu fie acuzaţi de gândire imperială şi expansionism”. Ţinând cont de poziţionarea sa geografică şi situaţia geopolitică Ucraina nu are decât două alternative. Fie ea devine parte integrantă a Europei Centrale, fie a Eurasiei. În primul caz are şanse să supravieţuiască ca stat independent, şi să ofere cetăţenilor săi stabilitate politică şi economică.

Dar pentru asta va trebui să participe din plin la legăturile Europei Centrale cu NATO şi UE. În cadrul Eurasiei, Ucraina va exista doar fiind loială Rusiei. Aceasta însă, deocamdată, nu e pregătită, din cauza problemelor economice şi a conflictelor regionale în care e implicată, să-i ofere prea multe posibilităţi. Dar Ucraina trebuie să se decidă. Atâta timp cât va continua să fie un „balansoar” între Rusia şi Occident, pericolul dispariţiei sale ca stat independent este destul de real. Opţiunea europeană a Ucrainei va cataliza decizia Rusiei privind viitoarea etapă din istoria sa: sau face şi ea parte din Europa, sau rămâne un exilat eurasiatic, în afara Europei şi Asiei, înglodat în conflictele sale cu „străinătatea apropiată”.

7

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

Istoria

Glasnosti

o Lecţie de transparenţă din fosta URSS

Începând cu anii 70 ai secolului XX, în fosta URSS se resimte o perioadă de stopare a încălcărilor flagrante ale drepturilor omului şi a popoarelor şi are loc o destindere, marcată de în special de adoptarea Constituţiei sovietice din 1977 şi ulterior începerea reformelor Gorbacioviste. Ca efect al acestor politici de oferire a comunismului a unei feţe umane, are loc o remodelare a societăţii sovietice şi venirea în scurt timp a unor politicieni de un nou format la Guvernarea fostei URSS. La 11 martie 1985, Mihail Sergheievici Gorbaciov intră în funcţia de Secretar General al Partidului Comuniştilor din Uniunea Sovietică. Odată cu venirea sa la conducere acesta promovează o politică de reformare a URSS, care la acea perioadă se afla într-o stare economică, socială şi politică deplorabilă. Ca elemente de bază a acesteia au fost Perestroika şi Glasnosti. Perestroika presupunea implementarea în cadrul economiei şi politicii sovietice a unor elemente de bază a economiei de piaţă şi democraţiei, cum ar fi preţurile libere la produse şi alegerea dintre mai mulţi candidaţi la alegeri.

Glasnost ar semnifica conform dicţionarului Explicativ DEXI: „polit, transparenţă a vieţii politice cu implicaţii în schimbările de orientare economică, socială, etc. În ultima perioadă a existenţei fostei Uniuni Sovietice, începută în 1985 de preşedintele M. Gorbaciov.” În practică aceasta a fost o politică de scoatere a cenzurii şi de încurajare a criti-

8

cii, istorice, economice şi sociale, urmând să stimuleze activitatea structurilor economice şi a celor politice prin criticarea şi supunea lor analizei publicului.

Istoricul Termenului

Glasnosti sau deschidere, ţine de cel puţin anul 1841, când primul mare liberal reformator rus Contele Mihail Speranski, a invocat acest cuvânt printre recomandările sale pentru “Guvernarea Siberiei” într-un articol publicat doi ani după moartea sa.

Stalin a utilizat ocazional acest termen, cum au facut si succesorii lui. Cuvantul Glasnosti a aparut de fapt în articolul 9 al Constitutiei Sovietice cu toate ca fara nici o aplicabilitate practica. Ambii termeni pot fi gasiti in discursurile si scrierile lui Gorbaciov cel devreme in mijlocul anilor 1970. Dar numai intr-un discurs din Decembrie 1984, cu patru luni inainte de ridicare sa la funcţia de secretar general, Gorbaciov intâi le-a identificat şi cu un al treilea termen, „uskorenie” (accelerare) ca teme cheie.

Anunţul oficial a glasnosti, planificat pentru mijlocul anilor 1986, a fost surprins de un eveniment care a dat un nou sens termenului. În aprilie 1986, explozia unui reactor la centrala atomică Cernobâl situată în nordul Ucrainei, a acoperit Belorusia, Republicile Baltice, părţi a Rusiei şi Scandinaviei cu un nor de praf radioactiv... Eforturile de a ascunde accidentul şi aşteptarea dării în publicitate au

fost făcute cu o excepţională rigurozitate, punând apariţia Glasnosti înapoi cu şase luni, în timp ce sursele oficiale încercau să controleze scurgerea informaţiei publicului.

Actualmente conceptul de Glasnosti a devenit identic cu dreptul popoarelor de a dispune de o transparenţă efectivă şi reală în raport cu organele de stat, istoricul şi realităţile economice, sociale şi culturale ale ţării. Glasnosti a devenit un simbol al democraţiei şi mişcării pentru transparenţă în relaţiile societate-stat semnificand supunerea statului societatii si stabilirea ca valoare suprema a drepturilor fiintei umane si nu a interesului de stat.

Glasnosti si Perestroica

Iniţial Glasnosti era văzută ca un mecanism de accelerare a Perestroicii, aceasta fiind o reformă catalizator.

Glasnosti urma să critice starea structurilor economice, şi a celor de partid, urmând să corecteze activitatea acestora, contribuind la îndeplinirea scopurilor de bază a perestrocii.

Pentru a mobiliza populaţia în suportul perestrocii, Gorbaciov şi ajutorul său Aleksandr Iakovlev au introdus Glasnost, o politică de liberalizare a circuitului informaţional care avea scopul de a da publicităţii corupţia şi ineficienţa politicilor lui Brejnev şi asociaţilor săi, pe care publicul rus de atât timp le-au cunoscut şi acceptat în conducătorii lor, dar care nu a

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

fost niciodată confirmată de Kremlin.

Eroarea combinării acestor două reforme a constat în principal în aceea că Glasnost este un mecanism esenţialmente democratic pe când perestroica urmărea introducerea doar a unor elemente democratice, fiind practic comparabilă cu NEPul lui Lenin. Astfel Glasnost a contribuit mai degrabă la stoparea şi ineficienţa Perestrocii, decât la stimularea acesteia.

Un stat nu poate alege calea unei democraţii parţiale, în acest sens transparenţa în activitatea sa poate avea efectul butoiului cu praf de puşcă. Gorbaciov dorind să introducă o uşoară democratizare, utilizând o transparenţă absolută, nu a făcut decât să aprindă acest butoi.

Conform Penguin dictionary of politics: “Iniţierea la Glasnosti a fost destul de intenţionată, fiindcă Gorbaciov s-a gândit că el va putea folosi efectul publicităţii cu revistele libere să critice întreprinderile de stat ineficiente, pentru a ajuta la instaurarea perestroicii, restructurarea societatii. În final Glasnost ar fi putut fi duşmanul perestroicii fiindcă publicitatea deschisă a facut mai mult să accentueze insuccesele decât să atragă oamenii în cauza acesteia.”

De multe ori aşa numită victimă a Glasnosti, mai ales la sfârşitul URSS a fost însuşi Gorbaciov, care deschizând cutia Pandorei a transparenţei şi libertăţii de opinie nu a mai putut opri acest fenomen.

Gorbaciov cu toate că promova Glasnosti şi schimbarea vechiului URSS a promovat idei şi utilizat metode de presiune politică clasic comuniste. El milita pentru păstrarea dominaţiei partidului, negând pluripartidismul, păstrarea economiei planificate, în final păstrarea regimului cu oferirea lui unor uşoare trăsături democratice.

“Gorbaciov în mod crescând se găsea prins între criticism şi conservatori, care doreau să stopeze reforma şi liberalii care doreau să o accelereze. Când unul din aceste grupuri presa prea tare, Gorbaciov recurgea la metodele politice din era lui Brejnev. De exemplu, când Elţin a vorbit în 1987 împotriva mersului încet al reformei, el a fost privat de posturile sale Politbiuro şi CPSU Moscova. La întâlnirea partidului când Elţin a fost scos din postul său, Gorbaciov personal l-a supus unui abuz verbal reminiscent epocii staliniste.”

Aceasta denotă că moştenirea URSS, era utilă liderului de la Kremlin şi că acesta dorea să păstreze destul de mult din aceasta, în cadrul noului regim edificat cu ajutorul perestroicii.

Conform the Penguin dictionary of

politics :”Este greu de a şti până la ce măsură termenul perestroica ar trebui extins dar el a fost sigur nu intenţionat original de a implica o democratizare mult mai dezvoltată a sistemului politic care în final a condus la dezintegrarea URSS. În contrast cu glasnosti, care s-a demonstrat a fi instopabilă, perestroika a atins foarte putin.”

Glasnosti şi istoria

Istoria a fost o problemă sensibilă în fosta URSS, partidul dictând istoria de care are nevoie, nu pe cea veridică. Chiar de la apariţia URSS, Lenin a menţionat că URSS are nevoie de istoria care să susţină revoluţia, altă istorie nu urma a fi acceptată. Din acest considerent cercetarea istorică, studiile istorice şi lucrările în domeniu erau cu atenţe analizate şi cenzurate, de multe ori istoria se scria din nou, iar multe evenimente erau pur şi simplu ascunse sau negate.

Reformularea şi ascunderea istoriei era una din tezele şi mecanismele de bază ale existenţei statului sovietic, iată ce spunea în acest sens un ziar contemporan despre situaţia din URSS: “Minciuna despre istorie este o parte inalienabilă a totalitarismului. În lipsa unui fundament stabil pentru susţinerea legitimităţii sale politice, statul tiranic işi inventează trecutul pentru a-şi apăra existenţa şi a-şi demoniza oponenţii.

Efectul confesiunilor istorice a Glasnosti au pus un semn de întrebare asupra legalităţii existenţei URSS. Autori interzişi au început să fie publicaţi, idei interzise au început să fie discutate, secrete au fost dezvăluite. Idolii URSS, precum au fost, Lenin şi Stalin, până şi Hruşciov, Brejnev şi Gorbaciov au fost criticaţi şi analizaţi de ochiul atotvăzător al Glasnosti.

Transparenţa istorică a deschis ochii cetăţenilor URSS, asupra regimului în care ei trăiau şi le-a permis să facă o comparatie cu ceea ce li se dădea drept adevăr.

Iată ce spune despre Glasnosti un articol din New York Times din 1989: “În acest an, Guvernul Sovietic, a recunoscut că ofiţerii sovietici înmormântaţi cu miile în pădurea din Katin în timpul la cel de-al doilea război mondial au fost omoraţi nu de Hitler, dar de Stalin. Numai ce, ea a recunoscut existenţa unei înţelegeri secrete dintre Hitler şi Stalin din 23 august 1939, care a împărţit Polonia între ei şi a transmis ţările Baltice - Estonia, Lituania şi Latvia în sfera de influenţă a URSS. Controlul informaţiei este esenţial unui regim totalitar, cu atât mai mult e

important controlul istoriei şi utilizarea acesteia în scopurile proprii, Glasnosti a distrus iluzia URSS-ului stat paşnic al muncitorimii, în care toate republicile au aderat benevol sau au fost eliberate, a statului în care omul nu exploatează pe om.

Glasnosti şi mişcările naţionale

Glasnosti a fost cheia care a deschis uşa pentru mişcările de eliberare naţională în fosta URSS şi a contribuit în mod esenţial la demolarea ultimului imperiu.

A inţeles Gorbaciov consecinţele Glasnosti sau nu, este o întrebare interesantă din punct de vedere istoric, fiindcă ea ar face delimitarea dintre un act volitiv de schimbare a URSS şi o eroare politică.

Glasnosti începe o periodă nouă în existenţa URSS astfel :“... in Iulie 1989, într-un discurs la Consiliul Europei, Gorbaciov a insistat asupra dreptului Suveran a fiecărei persoane de a-şi alege sistemul său social, “o formulă care a căzut în scurt timp după repudierea doctrinei Brejnev. În acel timp, cu toate acestea, controlul Uniunii Sovietice asupra imperiului său extern deja dădea semne de dezintegrare.

In acel Iunie regimul comunist în Polonia a ţinut alegeri relativ libere, şi comuniştii au pierdut orice loc contestat.”

Pe de o parte Gorbaciov este considerat ca făuritorul Glasnosti şi ca cel care a înţeles consecinţele acestei politici din start, pe de altă parte există opinii conform cărora Gorbaciov ar fi facut un pas negândit, iar prăbuşirea URSS şi mişcările de eliberare naţională au fost rezultatul unei erori de planificare politică. În acest sens conform unei surse : “Problema pe care Gorbaciov a înţeles-o cel mai puţin a fost cea a naţiunilor. Stalin, un Georgian, a fost un comisar pentru popoare, Hrusciov şi-a construit cariera suprimând naţionalismul ucrainean, şi Brejnev s-a ridicat prin munca sa în Ucraina şi Moldova. Gorbaciov a fost un Rus a cărui fon politic a inclus puţin timp în afara Rusiei.

Politicile sale de Glasnost şi democratizatsia, care au slabit controlul autoritar asupra societăţii, au facilitat şi alimentat apariţia solicitarilor naţionale în republici. Pe măsură ce cetaţenii Uniunii Sovietice au început să îşi demonstreze caracteristicile naţionale ei s-au confruntat cu minorităţile etnice în republicile lor şi cu autorităţile sovietice.” În acest context politic se creează condiţii prielnice pentru mişcările de eliberare naţională, unele pe cât de straniu la începuturile lor au fost destul de tolerate.

Pe de altă parte, mai târziu cu întărirea acestora, vor apărea unele conflicte între

9

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

etnii (ruşi şi locuitori ai ţărilor baltice, armeni şi azerbaijani, Georgieni şi Abhazi, Osetini). În cadrul acestor conflicte de multe ori URSS, nu va accepta dreptul suveran a fiecarei persoane de a-şi alege sistemul său social, promovat de Gorbaciov, dar şi de multe Constituţii sovietice.

De multe ori aceste conflicte etnice creau certitudinea de opresiune din parte URSS, împreună cu existenţa şi stimularea dreptului la replică şi la critică, s-a creat o atmosferă tensionantă care putea duce la un singur final, pierderea controlului asupra situaţiei şi destrămarea URSS. Impactul Glasnosti a fost decisiv, odată cu darea publicităţii unor secrete ale istoriei, cum ar fi pactul Molotov - Ribentrop, masacrul de la Katin, Crimele Stalinismului. Ca urmare a acestora

de transparenţă.

Gorbaciov a intenţionat de fapt să democratizeze regimul existent în fosta URSS, reconstruind comunismul de tip marxist-leninist, într-un regim politic cu faţă umană, să introducă în fapt aşa numita demokratizatsia, adică unele elemente de democratism în regimul comunist. Dar Gorbaciov nu a luat în considerare că o asemenea schimbare va detrona regimul comunist, instaurând o gândire şi cultură democratică în societate, iar implementarea bruscă a acestor reforme poate avea efecte sociale neaşteptate.

Practica actuală a statelor din fosta URSS, demonstrează cu prisosinţă că implementarea unei Guvernări transparente se face pe etape. Aceasta fiind necesar pentru edificarea stabilă a unei Guver-

Statele Baltice au început o luptă disperată pentru libertate, cunoscând că robia lor era rezultatul negocierilor cu Hitler.

Polonezii la rândul lor s-au consolidat în jurul tragediei poporului lor, când floarea intelectualităţii, aristocraţiei şi persoane din conducerea de vârf au fost omorâte în masă, renegând URSS ca pe un stat care a promovat omorurile în masă, un stat înrobitor. Crimele staliniste au contribuit la constituirea unei revolte asupra sistemului, punând sub semnul întrebării însuşi legitimitatea acestuia.

nări transparente şi pentru evitarea unor tulburări sociale.

Astfel dacă să luăm exemplul R. Moldova, iniţial, legislaţia noastră a permis dreptul de petiţionare, ulterior cel de acces la informaţie, iar recent a permis participarea cetăţenilor la procesul de luare a deciziilor în cadrul autorităţilor publice locale. La moment se realizează implementarea unei transparenţe mai largi prin intermediul reţelei internet şi a altor surse de răspândire a informaţiei.

Societatea noastră a implementat pe etape o guvernare transparentă, dar trebuie să recunoaştem că nu avem încă o transparenţă similară celei din ţările dezvoltate a UE, îmbucurător însă este că se lucrează în această direcţie.

Federaţia Rusă a preluat aceeaşi abordare, cu excepţia faptului că în Rusia nu s-a implementat încă o lege cu privire la accesul la informaţie. Deci exemplele din actuala CSI, demonstrează că pentru

Concluzii

Rezultatul Glasnosti are din punct de vedere juridic şi sociologic o explicaţie destul de clară. Există două tipuri de regimuri politice: cel democratic şi cel totalitar. Pentru un regim democratic este caracteristică libertatea informaţiei şi transparenţa în activitatea organelor de stat. Iar pentru un regim totalitar este caracteristic controlul informaţiei şi lipsa

10

edificarea unui stat transparent, este nevoie de a parcurge mai multe etape de implementare a transparentei. Exemplul Glasnost, demonstrează cu prisosinţă efectul unei reforme de şoc, de instituire a unei guvernări şi administrări transparente într-o perioadă redusă de timp, într-o societate care a fost până atunci condusă de un partid totalitar.

Din efectul Glasnosti putem trage mai multe concluzii: În primul rând trecerea bruscă din lipsa practic totală de drepturi în administrarea autorităţilor publice la libertăţi şi drepturi destul de largi poate sa destabilizeze situaţia în societate. Din acest considerent, urma să fie efectuată o implementare pe etape a acestor drepturi într-o perioadă destul de lungă de timp.

De exemplu în majoritatea ţărilor CSI, o guvernare transparentă încă se implementează.

A doua concluzie este că un stat de esenţă totalitară, cum a fost URSS, nu poate avea o guvernare transparentă.

Totalitarismul este lipsit de transparenţă, „ab initio”. Era necesară o democratizare a societăţii sovietice, o abrogare a totalitarismului stalinist-leninst, pentru a putea implementa cu succes reforme de instituire a unei guvernări transparente.

Ideile lui Gorbaciov de a introduce numai unele elemente de bază de democraţie în administrarea unui stat şi economii totalitare, s-au dovedit a fi o greşeală care ne demonstrează cu prisosinţă că un sistem politic totalitar nu poate fi pe jumătate totalitar şi pe cealaltă democratic.

Ultima concluzie constă în aceea că un într-un stat unde este promovată transparenţa în activitatea organelor de stat, se realizează unul din dezideratele de bază a democraţiei şi se introduce respectul faţă de fiinţa umană ca valoare supremă, prevenindu-se încălcările în masă ale drepturilor omului. Iar dacă aceste încălcări există, transparenţa este un mecanism real de a stopa şi sancţiona aceste încălcări, schimbând situaţia în stat, similar situaţiei din fosta URSS. În concluzie Glasnost a servit drept un exemplu de transparenţă. A fost o încercare de a schimba din temelie URSS, întrun stat parţial democratic. Aceasta nu a reuşit, însă Glasnost a rămas drept o lecţie utilă în implementarea unei Guvernări şi administrări transparente pentru statele din fostul lagăr Sovietic. Astfel marele experiment al lui octombrie s-a ruinat, ca urmare a unui alt mare experiment de remodelare a unui stat totalitar în unul semi democratic- Perestroica.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

Securitate

Brandul de naţiune,

componentă a securităţii naţionale (partea II) de Silviu NATE

Spontaneitatea şi naturaleţea în branding vin din calitate. Nu vom putea construi un brand de naţiune fără un stabiliment temeinic. Fiecare mesaj trimis consumatorului trebuie să posede un corespondent intern tangibil. Acelaşi lucru se întâmplă astăzi în China, se tinde la o schimbare de precepţie asupra produselor fabricate de această ţară, iar brand-ul de „Made în China” să devină unul sustenabil şi recunoscut prin calitate. În anumite cazuri, promovarea unei ţări a implicat oameni care să promoveze imaginea ţării, brand-uri, şi evenimente care pot influenţa favorabil opinia publică în alte ţări. Dar datorită faptului că de obicei ţările dezvoltă multe produse, sunt necesare mai multe strategii de marketing. De exemplu turismul şi exporturile adesea întrebuinţează tehnici de marketing în masă, dar vânzările personale pot fi mai bine adaptate investiţiilor de marketing.

Pe lângă faptul că pot fi brand-uri, ţările pot fi şi produse, în principal când ele servesc drept destinaţii turistice sau zone industriale. În multe cazuri brand-ul ţării este ca o umbrelă, la fel cum General Electrics reprezintă un brand umbrelă pentru subsidiarii săi.

Papadopoulos spune: „Odată ce a fost stabilit un concept unitar şi clar de brand umbrelă, constituanţii individuali pot să adopte liniştiţi metode separate în cadrul ei, fără riscul de a transmite un mesaj contradictoriu. Desigur, realizarea acesteia implică mult mai multe. Există o puternică necesitate de a plănui o abordare pentru coordonarea în interiorul şi în afara diverşilor constituanţi. Învăţând de la occidentali am putea spune că un brand trebuie să fie un concept simplu şi pragmatic dar bine coordonat, însă brandul are legătură cu leadershipul – trebuie să te remarci şi să acţionezi într-un domeniu sau mai multe. Trebuie pus

accentul pe acel caracter inovativ care va stârni senzaţie şi interes pentru consumator.

Incită la reale abilităţi de gestionare şi evaluare a întregului proces de existenţă. Pune accent pe feedback şi repoziţionare pe scena internaţională.

După Juergen Gnoth , mai sunt şi alte provocări în perspectivă. „Trăsătura determinantă în cadrul brand-ului de ţară constă în cât de eficient a fost conceput brand-ul şi care va fi mesagerul lui. Ce calităţi au aceşti mesageri, şi cât de constructivă este baza lor? Se potriveşte brand-ul din mediul din care face parte? Care este relaţia brandului cu alte brand-uri din regiune, ţară sau continent? Şi cel mai important lucru, vor fi atributele brand-ului perpetuate în timp din generaţie în generaţie? În alcătuirea unei strategii de branding este de dorit ca latura sentimentală să fie dată la o parte şi cea mercantilă să devină vârful de lance.

Una dintre cele mai mari dificultăţi pentru multe naţiuni este legată de cine va a administra campaniile naţionale de branding.

Allan Steinmetz, CEO al Inward Strategic Consulting din Massachesetts, nu este de acord cu clasicele strategii de dezvoltare de branduri top-dawn ale guvernelor, luând ca exemplu eşecul campaniei Brand America a administraţiei Bush. „Acest tip de brand ar fi trebuit conceput într-un mediu de corporaţie de către manageri remarcabili (CEO) sau seniori în leadership,” a precizat el. Steinmetz consideră că a lăsa liderii guvernului să plănuiască campania de promovare a unei ţări este riscant dacă politicienii în sine au probleme de imagine.

Un management de securitate ar trebui să pună accent pe un parteneriat concret, specializat cu societatea civilă şi mediul academic, şi aş mai adăuga astăzi la capitolul branding, cu mediul economic privat şi cu elitele spirituale, culturale româneşti.

Argumente pentru un parteneriat cu ONG-uri specializate .

- ONG-urile sunt excelenţi formatori de opinie, gestionează şi promovează o imagine în comunitate, poate modela percepţii – o dimensiune intangibilă.

- ONG-urile încurajează participarea şi iniţiativa – valorile unei societăţi democrati-

ce sănătoase.

- ONG-urile se pot constitui în instituţii sau grupuri de lobby – pot deveni un suport în atingerea obiectivelor de interes naţional.

- ONG-urile au o arie de expertiză specifică, relativ bine dezvoltată – orientată pe un domeniu concret (mai uşor de conceput o strategie pe termen mediu) – caracterizate prin elaborare şi implementare de proiecte, capacitate de a atrage şi capitaliza resurse de toate tipurile.

- ONG-urile pot fi suport pentru decision-making prin oferirea de soluţii: studii, cercetări, asistenţă, consiliere, etc.

- ONG-urile privite ca sursă de stabilitate şi securitate – creează un efect de feedback şi control la nivelul societăţii în ansamblu sau pe anumite comunităţi – grupuri ţintă.

- ONG-urile au un rol major în extinderea graniţelor, a cooperărilor şi parteneriatelor internaţionale.

Potrivit lui Olins, „Campaniile naţionale de branding sunt inevitabil inspirate de către guverne. And governments like quick results. Dar guvernele […] de obicei nu rămân la putere pentru mult timp.” De aceea Olins crede că guvernele ar trebui să lucreze în strânsă legătură cu sectorul privat pentru dezvoltarea strategiilor de imagine.

Cu siguranţă şi opinia publică are o părere. Thomas Cromwell , a observat că guvernul Liechtenstein-ului a trebuit să abandoneze brand-ul de ţară pe care l-au conceput în urma unei convenţii, când populaţia a considerat că brand-ul scoate în evidenţă punctele slabe (mica dimensiune) ale ţării şi nici o calitate (o economie puternică şi o superbă zonă rustică). În principiu cetăţenii sunt cei care sunt cei mai câştigaţi în urma unei campanii naţionale de brand care a avut succes. La fel cum campaniile corporative de branding pot creşte moralul, spiritul de echipă, definesc mai bine ţelurile angajaţilor companiei, aşa şi campaniile naţionale pot promova un ţel comun şi o mândrie naţională – nemai vorbind de creşterea standardului de viaţă.

Astfel ajungem să accesăm în dublu sens mecanismele democraţiei participative profitând la maximum de canalele de feedback care se dezvoltă, de implicarea actorilor civili, o relaţie care transformă cetăţeanul atât

11

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

în consumator cât şi în furnizor de securitate umană.

După cum spune Papadopoulos, cele mai multe guverne nu se obosesc să-i consulte pe cetăţeni pentru a dezvolta împreună campanii naţionale de brand.

Populaţia are un mare rol, spune el, deoarece „răspândirea orală este o absolută precondiţie a oricărui program de brand de succes... iar pentru a livra, toată lumea din „organizaţie” trebuie să creadă în brand.” De asemenea Papadopoulos prevede „o mulţime de soul-searching” prin care naţiunile încercând să se ia la trântă cu imaginile lor naţionale. Aşa cum companiile trebuie să câştige încrederea consumatorilor, comportându-

se transparent şi responsabil, la fel şi brand-urile ţării trebuie să încerce să menţină reputaţii credibile. În ciuda provocărilor, Olins prevede un viitor strălucitor pentru brand-ul de ţară. „Acea tendinţă a naţiunilor de a influenţa lumea înconjurătoare va continua, şi vor continua să folosească elemente sofisticate ale tehnicilor de marketing,” spune el. Această tendinţă ar putea fi explicată de competiţia dintre brand-urile de ţară care nu are nevoie de un meci de genul 1 la 0. Întotdeauna vor fi spaţii libere pe piaţa globală pentru brand-uri noi, inclusiv pentru cele de nişă sau cele care concură cu meritul cultural.

Prezenţa multiplelor brand-uri de ţară pe piaţă va ridica cu siguranţă interesul pretutindeni în oferte. Începem aşadar să dinamităm o problemă care exista în subconştientul multor români, şi anume problema neglijată a demintăţilor umane, nu pentru că ele nu au fost respectate, ci pentru că ele nu au fost clar definite, asumate şi aplicate la nivel individual. Brandul de ţară, dacă va fi abordat matur va transcede indivizilor frica de a acţiona în lume şi saltul spre un drum al exprimării naturale, spre o ieşire din tranziţia eliberatoare a frustrărilor.

Modul de comunicare, canalele de transmitere sunt foarte

importante. Pe de altă parte, brand-ul de ţară este o problemă instituţională, reprezintă o etapă evolutivă, deci este o problemă de educaţie.

Trebuie să fim conştienţi că nu se poate vinde un produs care nu există, iar el se cizelează în timp. De asemenea nu putem ascunde punctele slabe, dar le putem pastela favorabil. Massmedia trebuie să conştientizeze rolul său în această ecuaţie şi să-şi demonstreze calităţile de partener matur.

Succesul nostru constă în extragerea Mioriţei din spaţiul perceptual identitar şi amplificarea dimensiunii mioritice plină de forţă naturală şi abundenţă culturală.

din dosarele istoriei

Zinovie HUSĂRESCU de Pavel MORARU

şeful siguranţei din Basarabia interbelică

Cunoscut şi sub numele de Zinovie, Zaharia Ion HUSĂRESCU a fost unul din cei mai remarcabili profesionişti din arta informaţiilor. A ajuns în fruntea Siguranţei Generale din Basarabia, fiind precedat de Dumitru Zahiu (1919-1920) şi urmat de Constantin Maimuca (1930-1940).

S-a născut la 6 iulie 1876, în com. Kitai, jud. Ismail, iar peste doi ani s-a stabilit împreună cu părinţii săi (şi fratele său Dumitru) la Tulcea, după cedarea de către Turcia Rusiei a celor trei judeţe basarabene – Ismail, Bolgrad şi Cahul – în schimbul Dobrogei (conform tratatului de la SanStefano din 19 februarie/3 martie 1878). În anul 1899 a fost încadrat de Cercul de recrutare Galaţi în Armata română, în Regimentul 11 Artilerie, de unde a fost demobilizat cu gradul militar de soldat. În 1906 a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Bucu reşti. Cunoştea limbile franceză şi rusă. A fost căsătorit cu Elena Husărescu şi a avut un fiu – Dinu Husărescu. Şi-a dedicat viaţa activităţii poliţieneşti,

12

parcurgând toate treptele ierarhiei: a lucrat în poliţia din or. Galaţi, or. Râmnicu Vâlcea, or. Sinaia, or. Alexandria, or. Corabia, or. Sulina, or. Roşiori de Vede, or. Buzău. În perioada Primului Război Mondial a fost delegat al Siguranţei Generale a Statului pe lângă Armatele a IV-a şi a IX-a ruse şi conducător al biroului de contrainformaţii.

După încheierea Primului Război Mondial şi Unirea Basarabiei cu România şi-a dorit să activeze în acest teritoriu, de unde nu a mai plecat cu serviciul. Cariera sa în Basarabia a început prin transferul din 1 iulie 1918 de la Poliţia din Buzău la Poliţia punctului de frontieră Cetatea Albă. Apoi, a fost inspector de poliţie la Prefectura poliţiei Chişinău, prefect de poliţie clasa I-a la Prefectura poliţiei Cetatea Albă, subinspector general clasa I-a în Subinspectoratul General al Siguranţei din Basarabia al Direcţiei Poliţiei de Siguranţă (din 15 iulie 1920), subinspector general al Siguranţei în Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale a Statului, însărcinat cu conducerea Subinspectoratului General al Siguranţei din Basarabia (din 21 aprilie 1921). La 23 iulie 1921, este numit inspector general clasa a II-a în Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă, dar însărcinat cu conducerea Inspectoratu-

lui General al Siguranţei din Basarabia; la 2 aprilie 1924 este încadrat în Administraţia centrală, însă detaşat cu acelaşi gard şi însărcinat cu conducerea Inspectoratului General al Siguranţei din Chişinău (10 februarie 1928); apoi, este detaşat la conducerea Inspectoratului General al Siguranţei din Craiova, însă nu a apuca să plece la Craiova, căci s-a revizuit decizia de detaşare şi în locul lui a plecat Raliu Giorman de la Inspectoratul din Chişinău); a urmat detaşarea cu acelaşi gard la Direcţiunea Generală a Poliţiei şi Siguranţei (din 1 aprilie 1930), iar mai târziu – mutat disciplinar în funcţia de inspector general clasa I-a la Inspectoratul Regional de Poliţie Cernăuţi (din 22 decembrie 1930). La 12 decembrie 1930, a fost trecut oficial în retragere, apoi mutat, pentru o scurtă perioadă de timp la Inspectoratul de la Cernăuţi, iar la 31 decembrie a fost pensionat.

Printre pedepsele disciplinare înregistrate în dosarul său personal, sunt doar două, la sfârşitul carierei sale: 1) suspendare din funcţie prin decizia ministerială nr. 32.586-S din 26 mai 1930 a Comisiei Disciplinare de pe lângă Ministerul de Interne şi 2) ridicarea suspendării aplicânduse în loc, excluderea din serviciu pe timp

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

de 6 luni de zile cu pierderea salariului şi mutarea pe cale disciplinară la Inspectoratul Regional de Poliţie Cernăuţi, începând cu 22 decembrie 1930. În timpul cât s-a aflat în funcţiile înalte din organele Siguranţei Statului a beneficiat doar de 93 de zile de concediu (primite în perioada 21 martie 1920-9 august 1929). În perioada conducerii Siguranţei din Basarabia, l-a avut în subordine pe fratele său, Dumitru Husărescu, care era la şefia Brigăzii de siguranţă Ismail. De remarcat este că, în corespondenţa de serviciu dintre Siguranţa de la Ismail şi Inspectoratul General al Siguranţei din Basarabia, nu există nici un indiciu care să vorbească despre relaţia de rudenie dintre Dumitru şi Zaharia Husărescu. Acest lucru îl găsim doar întrun singur document – în „fişa biografică” a lui D. Husărescu („Este fratele Dlui Z. Hisărescu, fost Inspector General de Poliţie al Basarabiei). Nu s-a atestat documentar, ca Zaharia Husărescu, în calitatea sa de inspector general al Siguranţei din Basarabia, să fi intervenit vreodată în favoarea fratelui său pentru diverse favoruri. Am găsit doar o singură telegramă de serviciu care ne vorbeşte despre relaţii ceva mai apropiate dintre cei doi: „Aci Husărescu. Salutare.

Dl. Inspector este acasă? [...]”. Şi nimic mai mult. O altă telegramă este foarte mare, în care sunt expuse multe amănunte neînsemnate, pe care un subaltern nu i le-ar spune şefului, dacă nu ar avea relaţii foarte apropiate.

Cât s-a aflat în fruntea Siguranţei din Basarabia, Zaharia Husărescu a coordonat activitatea Brigăzilor de Siguranţă din judeţele basarabene, contribuind enorm la penetrarea informativă a spaţiului sovietic de interes, la combaterea activităţilor comuniste din Basarabia, dar şi la acţiunile de contraspionaj. În acest sens, a colaborat cu aşa personalităţi precum Ion Inculeţ, ministrul de Interne, Romulus P. Voinescu şi Eugen Cristescu de la conducerea Siguranţei, care reprezentau autorităţile centrale ale organelor afacerilor interne. Periodic pleca la Bucureşti pentru noi instrucţiuni, iar în cazuri urgente primea telegrame pentru a se prezenta „imediat la direcţiune în interes de serviciu”.

Unul din cele mai cunoscute cazuri de contraspionaj coordonate de Z. Husărescu a fost al lui Victor Precup. Acesta, în 1922, cu gradul militar de maior, a devenit şef al Biroului 2 Informaţii al Comandamentului militar al Basarabiei, cu sediul la Chişinău.

Deşi era şef al unei structuri de informaţii a Armatei, V. Precup a intrat în atenţia Siguranţei. Primele piese ale dosarului „Victor Precup” au fost constituite pe timpul lui

Z. Husărescu şi în care se spunea că, „s-a ocupat cu traficul de persoane refugiate din Rusia Sovietică şi a lucrat cu rea credinţă în cercetări comuniste, punând în libertate comunişti periculoşi…”; „numitul a fost suspectat de organele acestei Direcţiuni (a Poliţiei şi Siguranţei Generale – n.n.) încă din 1921 când era maior, fiind bănuit de spionaj”. Husarescu îl mai semnala pe Precup ca fiind autorul moral, iar în unele cazuri ca autor direct, al unor asasinate şi jafuri comise la frontiera de pe Nistru.

Despre aceeaşi perioadă vorbea şi Constantin Maimuca, fost şef al Inspectoratului Regional al Siguranţei din Basarabia: „...Z. Husărescu, inspector general al Siguranţei Statului din Basarabia avusese repetate conflicte cu Precup, care pe acea vreme era maior, şef al Biroului 2 la Corpul de armată. Din rapoartele aflate în acest dosar se desprindea că, maiorul Precup exercita o adevărată teroare la frontiera Nistrului şi că era autorul principal a numeroase asasinate şi jafuri îndreptate contra refugiaţilor ruşi, care treceau frontiera clandestin în România. Aceştia, după ce erau despuiaţi de valorile pe care le aveau asupra lor, erau asasinaţi şi aruncaţi în apă de Precup sau oamenii lui”. În 1923, a fost cercetat de Comandamentul Corpului 3 Armată, dar cauza a fost clasată la 9 decembrie 1925, pentru „lipsă de probe materiale”.

La 30 septembrie 1921, Z. Husărescu a primit o scrisoare de la generalul de divizie Nicolae Rujinschi, comandantul Corpului 3 Armată din Basarabia, în care generalul îşi exprima recunoştinţa şi-i mulţumea lui Z. Husărescu pentru aportul adus la menţinerea liniştii şi ordinii în sectorul acestei mari unităţi, dislocată în teritoriul dintre Prut şi Nistru. În adresarea sa, Nicolae Rujinschi menţiona: „Am onoare a vă face cunoscut, că faţă de marele concurs, ce acel Inspectorat, cât şi Brigăzile de Siguranţă respective, au dat Corpului III Armată în toate împrejurările critice, prin care au trecut autorităţile din Basarabia, mă simt obligat a aduce viile mele mulţumiri întregului corp al siguranţei generale a Basarabiei, în fruntea căreia se găseşte Dl Inspector Husărescu.

Totdeauna corpul Siguranţei a fost primul, care a căutat ca pentru binele întregii naţiuni să-şi sacrifice odihna, familia şi viaţa.

Mulţumită abilităţii agenţilor de sub ordinele D-voastră s-au putut descoperi şi prinde comploturi, agenţi şi organizaţii comuniste...

Datorită spiritului (manifestat de Siguranţă – n.n.) de a putea pătrunde şi prinde firul oricărei discuţiuni, acest Comandament a avut totdeauna prilejul ca să fie

informat de tot ceea ce se petrece în Chişinău, cât şi în întreaga zonă de supraveghere a Inspectoratului General de Siguranţă (din punct de vedere al chestiunilor cu caracter discret).

Munca depusă de D-voastră s-a putut vedea în lucrările trimise nouă, în cari se dezvoltă pe larg şi în mod clar, întreaga organizare şi activitate a «Zacordaturilor» (Biroul de Externe al Internaţionalei Comuniste şi al Partidului Comunist (bolşevic) Ucrainean – Закордонное Отделение Коминтерна –, care se ocupa în perioada interbelică de spionaj, propagandă şi alte activităţi subversive, în vederea „exportului de revoluţie” – n.n.).

Graţie sârguinţei, devotamentului şi sacrificiului, cu cari fiecare funcţionar din instituţia D-voastră este înzestrat, am putut ca în scurt timp să liniştim populaţia Basarabiei, cari era înspăimântată de jafurile şi ameninţările tuturor cetelor de bandiţi.

Mulţumesc din suflet D-lui Husărescu, cât şi întregului corp al siguranţei din Basarabia, pentru munca depusă şi ajutorul ce ni l-a dat, în îndeplinirea grelei însărcinări, ce am avut-o în sectorul Comandamentului meu, din ţinutul Basarabiei”.

O altă recunoştinţă, pentru buna activitate a Siguranţei în Basarabia, a venit pe numele lui Zaharia Husărescu la 11 mai 1926, din partea Statului francez. Consulul Seguineau i-a remis din partea guvernului Franţei, Ordinul Legiunii de Onoare în gradul de Cavaler, „pentru serviciile aduse cauzei aliaţilor la Nistru”. La aflarea acestei veşti îmbucurătoare, directorul general al Siguranţei Statului, Romulus P. Voinescu, l-a felicitat telegrafic: „Din toată inima şi mândru de un colaborator ca tine, te felicit pentru bine meritata şi marea distincţiune primită din partea Franţei. Să trăieşti!”.

A avut însă, un sfârşit de carieră pe care nu-l merita. La mijlocul lunii mai 1930, Z. Husărescu, venind la serviciu, a avut să constate că, atât casa de fier din biroul său, cât şi un dulap dintr-un alt birou, au fost violate şi din care „ar lipsi diferite broşuri şi acte”. Imediat a fost suspendat din funcţie, cercetat şi înaintat judecăţii Comisiei de Disciplină a Ministerului de Interne.

Pe lângă învinuirea de neglijenţă şi abuz în serviciu, lui Z. Husărescu i se imputau fraude în mânuirea fondurilor informative.

La cea din urmă acuzare, Husărescu explica că, trecerea unor informatori pe statele de plată era imposibilă, deoarece erau oameni mari şi cunoscuţi în Chişinău şi că a dorit astfel să evite consecinţele negative pentru ei, care ar urma în eventualitatea deconspirării. Husărescu declara că, situaţia în care a nimerit nu era decât, un rezultat

13

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

Zinovie HUSĂRESCU al intrigilor unor persoane interesate în discreditarea lui şi eliminarea din Siguranţa Basarabiei.

Comisia de Disciplină, formată din Radovici (preşedinte), Tudor Marinescu, Nicolau, Eugen Cristescu şi Anibal Stoenescu, după îndelungi cercetări, în noiembrie 1930, şi-a dat verdictul: suspendarea din funcţie pe şase luni, fără păstrarea salariului, după care va fi mutat disciplinar. Zaharia Husărescu a contestat această decizie, pe motiv că nu i-au fost luate în considerare argumentele înaintate, iar cazul urma să fie examinat la Curtea de Justiţie din Bucureşti.

La 12 decembrie 1930, potrivit deciziei ministeriale, Z. Husărescu, inspector regional de poliţie, a fost trecut în retragere din oficiu începând din data de 31 decembrie 1930, cu dreptul la pensie, potrivit legii, căci avea 30 de ani în serviciu.

Deşi s-a decis trecerea lui la pensie, a luptat în instanţele judecătoreşti pentru a-şi dovedi nevinovăţia. La 2 martie 1931, urma să se examineze la Curtea de Apel Chişinău

14

cererea lui de restabilire în funcţie şi plata de către Ministerul de Interne a sumei de 300.000 de lei, bani ce constituiau salariul pe şase luni, timp în care s-a aflat suspendat din funcţie. Procesul însă a fost amânat de câteva ori „din cauza atitudinii ministerului de interne, care refuză să trimită dosarele în legătură cu ancheta”. Între timp, presa avansa ipoteze în ceea ce priveşte posibilul candidat la şefia Siguranţei din Basarabia. Se vorbea de Constantin Maimuca (dar care putea ocupa acest post doar provizoriu, căci nu avea gradul de inspector general) şi C. David (care refuza să ocupe această funcţie). De asemenea, presa scria şi despre o posibilă remaniere, luându-l în calcul şi pe Husărescu: în funcţia de ministru era aşteptată venirea lui Romulus P. Voinescu, iar în cea de director al Siguranţei Statului – numirea lui Zaharia Husărescu. În sfârşit, cazul Zaharia Husărescu a fost examinat la 19 septembrie 1931. Instanţa de judecată a dispus anularea suspendării din funcţie a lui Z. Husărescu şi a obligat

Ministerul de Interne să-i achite daune în valoare de 150.000 de lei, precum şi 10.000 de lei cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea lui Z. Husărescu de a fi reintegrat în postul de şef al Inspectoratului Regional de Poliţie Chişinău, rămânând pensionar.

Reabilitarea lui Z. Husărescu, a fost însoţită de unele declaraţii de senzaţie, pe care le-a făcut în faţa ziariştilor, relatând despre cauzele îndepărtării lui: „Chestiunea mea are un prolog ca orice dramă.

Naţional-ţărăniştii din Basarabia când erau în opoziţie au atras prin programul lor demagogic multe elemente comuniste, cari se înregimentau ca membri ai acestor grupări politice, tocmai spre a scăpa de supravegherea organelor de urmărire. Sub această formă legală puteau să acţioneze fără nici o primejdie, acoperind şi acţiunea celor din organizaţiunile ilegale, ca: uniunea muncitorilor şi ţăranilor revoluţionari, etc. Aceasta, potrivit instrucţiunilor ce [le] primeau de la soviete şi pe care le urmau cu stricteţe, se introduceau în cooperative, bănci populare, parvenea prin consilii comunale rurale şi diferite alte instituţiuni publice şi particulare, cu tendinţa de a forma aripi (nucleuri) stângi ale grupării şi a legaliza vechile formaţiuni comuniste (tineretul comunist sau comsomolul, ajutorul roşu sau societatea Moprului (Organizaţia internaţională pentru ajutorarea luptătorilor revoluţiei – n.n.), etc.).

Fatalmente aceşti indivizi, odată descoperiţi, trebuiau arestaţi, anchetaţi şi trimişi judecăţii, or cum majoritatea lor erau partizanii naţional-ţărănişti, organizaţiile politice respective şi fruntaşii acestui partid aşteptau împrejurări favorabile pentru a-mi da lovitura răzbunării. Ura şi pornirea în contra mea au izbucnit odată cu venirea naţional-ţărăniştilor la guvern.

Tovarăşii, cari formau aripa stângă a partidului din Basarabia, beneficiind de situaţia lor privilegiată, au început să se dea la o propagandă, care întrecea orice limite, prin îndemnuri la nesupunere contra organelor constituite ale statului, ale armatei, etc., pe care o combăteam şi cu care luptam energic. Aveau deci, tot interesul, ca să fiu înlăturat de la siguranţă, – a cărei desfiinţare o legiferaseră chiar, – pentru a nu le mai strica cuiburile şi a-i stingheri în acţiunea şi planurile lor, şi mai ales că o serie de emisari sovietici, cari reuşiseră să se introducă chiar în instituţiunile statului, au fost daţi pe faţă şi arestaţi. Faptul a produs panică printre naţional-ţărănişti, cari au determinat pe fruntaşii lor să ceară lui C. Stere, îndepărtarea mea definitivă din Basarabia, unde populaţia conştientă şi cinstită, aprecia munca şi corectitudinea mea.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

Un ministru chiar, mi-a atras atenţiunea să nu mai procedez pe viitor la nici o arestare în chestiunile comuniste până ce nu iau contact sau nu consult pe şefii de organizaţii, întrucât altfel nemulţumesc partizanii şi îmi periclitez situaţia. Pe de altă parte, Directoratul ministerial al Basarabiei de pe atunci, scotea din arestul Siguranţei pe partizanii ţărănişti arestaţi pentru spionaj şi îi cerceta dacă au fost maltrataţi – asigurându-i de concursul lui în faţa justiţiei – el admonestând pe funcţionarii cari nu s-au purtat politicos cu dânşii.

Rapoartele mele trimise ministerului de interne erau citite de persoanele vizate, criticate în permanent şi secretul serviciului desfiinţat prin influenţa oamenilor politici locali, clienţi ai Siguranţei – (ca Zipstein).

C. Stere, ori de câte ori venea în vizite politice locale, lua contact cu reprezentanţii minoritari – cărora pentru a le putea obţine voturi în alegeri – le divulga conţinutul rapoartelor mele în ceea ce-i priveau”.

După ce a publicat această declaraţie, ziarul Universul din 23 septembrie 1931, sublinia în încheiere că, „Fostul inspector general al siguranţei din Basarabia ne-a dat apoi amănunte asupra mijloacelor nedemne de care au uzat foştii guvernanţi naţional-ţărănişti – apărătorii agenţilor sovietici revoluţionari – ca să-l îndepărteze din postul său”.

Aşadar, Z. Husărescu, cu toate meritele pe care le-a avut, a căzut victimă intrigilor politice şi a fost scos din Siguranţă, am putea spune, chiar în dauna intereselor Statului, căci pe parcursul activităţii sale la Chişinău, a contribuit la arestarea a peste 200 de spioni ruşi comunişti, la înfiinţarea în anul 1924, a mai multor centre de informaţii în oraşele Tiraspol, Odessa şi Harkov; la descoperirea şi arestarea membrilor organizaţiei comuniste de tineret din Chişinău, condusă de Pavel Tcacenko şi de Chirilov, precum şi a orga-

nizaţiei cunoscute sub numele conspirativ de „Bundo”. A fost apreciat chiar şi de omul politic Gheorghe Tătărescu, care l-a avut un timp gardă de corp în multele deplasări pe care le-a făcut în străinătate.

După demiterea din Siguranţă, viaţa lui Zaharia Husărescu este mai puţin cunoscută. Se ştie că, s-a stabilit la Bucureşti în strada Lahovary, unde domicilia retras. Însă, după 23 august 1944 – ieşirea României din război şi instaurarea controlului sovietic – de personalitatea lui Husărescu s-au interesat serviciile speciale sovietice. Unele din informaţii, privind activitatea lui în Siguranţă, au fost oferite N.K.V.D.-ului sovietic de către Securitatea română, altele au fost extrase din arhivele serviciilor speciale româneşti – o bună parte capturate de sovietici.

La zece ani după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1955, Zinovie Husărescu a fost arestat în Bucureşti de autorităţile comuniste şi dus la Târgu Mureş pentru cercetări, aşa precum au fost cercetaţi imediat după război mai mulţi foşti poliţişti, jandarmi şi ofiţeri de informaţii, care şi-au făcut datoria faţă de Patrie, iar după 23 august 1944 au fost declaraţi indezirabili, pentru motivul că protejaseră Ţara de cei ce veniseră acum la putere.

La mijlocul anului 1955, Procuratura Militară din Târgu Mureş, a început anchetarea a unui grup de 15 persoane, foşti poliţişti şi agenţi de siguranţă – mulţi dintre ei arestaţi de comunişti încă din anii 19481949 – sub acuzaţia de spionaj împotriva U.R.S.S. Ulterior, cercetările au fost extinse şi asupra altor şapte persoane.

Potrivit dosarului întocmit de autorităţi, liderul grupului părea a fi Zaharia Husărescu, care în momentul arestării avea 79 de ani. Din declaraţiile anexate la dosar, reieşea că, Husărescu era un adevărat maestru al înfiinţării de reţele informative pe teritoriul U.R.S.S., dar în acelaşi timp şi un foarte bun

„vânător de spioni”.

Pentru a putea fi cercetaţi de procurorii militari mureşeni, cei vizaţi au fost aduşi spre anchetă în închisoarea de tranzit de la Târgu Mureş. Cele mai multe dintre audieri s-au făcut însă la sediul Securităţii din Târgu Mureş, iar ancheta a fost coordonată de locotenentul major de justiţie Gheorghe Mellau, locţiitorul primului-procuror al Procuraturii Teritoriale a oraşului Stalin (Braşov), având în subordine pe locotenentul major de justiţie Teodor Buzan şi pe anchetatorii locotenentul major Gheorghe Vesmaş şi pe locotenentul Fabian Gyorgy.

Cei anchetaţi împreună cu Husărescu au fost poliţişti şi agenţi de siguranţă care, într-un moment sau altul din cariera lor, se aflaseră în relaţii de serviciu cu Husărescu. Mulţi dintre ei se aflau în închisoare încă înainte de arestarea lui Husărescu, pentru alte acuzaţii.

Cercetările au durat câteva luni, iar odată finalizate, locotenentul major de justiţie Gheorghe Mellau, a întocmit rechizitoriul de trimitere în judecată a lui Zaharia Husărescu şi a celorlalţi 14 arestaţi, încadrându-i juridic la „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare şi a mişcării muncitoreşti”, faptă prevăzută şi pedepsită de articolul 193, alin. 1 şi alin. 2 din Codul Penal combinat cu Decretul nr.

856/938. Printre alte acuzaţii, lui Husărescu i se reţinea în sarcină şi faptul că, „a contribuit la prevenirea izbucnirii revoluţiei din Ardeal, întrucât în 1917 a luat parte la evacuarea tinerilor de naţionalitate română şi maghiară din Borsec şi alte localităţi”. O acuzaţie cel puţin gratuită, dacă nu de-a dreptul ridicolă, dacă avem în vedere situaţia din Transilvania anului 1917, unde nici nu putea fi vorba de vreo revoluţie.

Husărescu a recunoscut toate acuzaţiile care i s-au adus.

Probabil că, a făcut-o de bună voie, căci se afla la o vârstă mult prea înaintată pentru a mai

încerca o minimă rezistenţă.

Mai mult chiar, i-a indicat şi pe cei cu care lucrase în diferite momente ale carierei sale în domeniul culegerii de informaţii, aşa cum şi dintre cei arestaţi mulţi l-au indicat pe Husărescu, ca având rolul de coordonator al acestei activităţi. Dosarul său şi al celorlalţi 14 a fost înaintat Tribunalului Militar de la Cluj.

Nu ştim care au fost sentinţele pronunţate, dar este de presupus că mulţi dintre cei condamnaţi nu s-au mai întors vii din închisori. Mulţi dintre ei erau în vârstă, iar regimul de detenţie din închisorile comuniste era unul de exterminare.

Se ştie că, după pronunţarea sentinţei, Z. Husărescu a stat întemniţat în penitenciarele Târgşor, Făgăraş şi în cunoscutul Fort 13 Jilava. A murit la 9 februarie 1959, în timpul detenţiei, din cauza condiţiilor de exterminare şi a lipsei îngrijirilor medicale.

Pe parcursul carierei sale, a devenit Cavaler al Legiunii de Onoare franceze, ofiţer al Academiei franceze, ofiţer al instrucţiunii publice (franceze) şi decorat cu Leul alb în gradul de Comandor (decoraţie cehoslovacă), Vulturul alb în gradul de ofiţer (decoraţie poloneză), ordinul Sfântul Sava în gradul de Comandor (decoraţie sârbă), ordinele Sf. Stanislav, clasa a III-a şi Sf. Ana, clasa a II-a în gradul de Comandor (decoraţii ruse), ordinele Coroana României cu spade în grad de Cavaler şi Steaua României, medaliile Bărbăţie şi Credinţă şi Răsplata muncii pentru Biserică clasa I-a (române). Sovieticii, în schimb, au avut o mare ură faţă de Z. Husărescu, supranumindu-l „sângerosul călău al Basarabiei”.

O bună parte din realizările lui în fruntea Siguranţei din Basarabia, le-a prezentat în excelenta sa lucrare Mişcarea subver sivă în Basarabia, publicată în 1925 la Chişinău şi republicată de Florin Rotaru în 1996, la editura „Semne” din Bucureşti, în volumul Suferinţele Basarabiei şi răpirile ruseşti. Antologie.

15

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

Interviu

„România, un spaţiul al sinergiei” Interviu cu sociologul şi geopoliticianul român, dr. Ilie BĂDESCU, realizat de Alexandr BOVDUNOV („Russkoe Vremea)

Domnule Bădescu, sunteţi cel mai cunoscut geopolitician român. Ştim că în acest an trebuie să fie editată la Bucureşti cartea geopoliticianului rus Alexandr Dughin “Bazele geopoliticii” cu prefaţa dumneavoastră. De ce acest gânditor v-a atras atenţia? Ce înseamnă publicarea acestei cărţi pentru România?

Domnul Alexander Dughin ilustrează, în viziunea mea, un stil geopolitic reprezentativ pentru noua identitate strategică a Rusiei de după căderea Cortinei de fier, cand Europa şi lumea se aflau în primejdia de a intra într-o perioadă de recrudescenţă a războaielor reci, ca răspuns la presiunea globalizării, pe de o parte, şi la impasul gestionării diferenţelor, pe de altă parte. Dl Dughin abordează noua conjunctură a lumii de după căderea Cortinei de fier, printrun stil de gândire geopolitică pe care eu îl asimilez geopoliticii sinergiilor. Este drept că Domnia Sa îmbrăţişează ideea conform căreia destinul lumii depinde în mare măsură de marele dualism geopolitic – talasocratie versus telurocraţie – dar evidenţiază şi sinergiile, adică acele tipuri de experienţe şi de subspaţii geopolitice în care şi prin care se poate afirma unitatea sub forma sinergiilor geopolitice (de la grecescul syn-ergos,

16

care înseamnă „împreună-lucrare”). A gândi asupra lumii astfel înseamnă a gândi împreună cu lumea şi nu alături de lume ori şi mai rău: la marginea lumii. Modul în care dl Dughin gândeşte asupra Europei şi asupra lumii arată nu doar străduinţa Dsale de a situa Rusia acolo unde este de fapt, în Heartland, în miezul lumii, ci şi de a regândi întregul dimpreună cu cele două tipuri de diferenţieri lăuntrice ale lui: diferenţele care poartă cu ele ameninţarea rupturilor şi cele care au vocaţia unităţii, contribuie la reunificările lumii. Putem fi sau nu de acord cu înclinaţia Dsale de a asimila sinergiile geopolitice ale Eurasiei la axele geopolitice ale Rusiei în calitatea ei de pol continentalist al geopoliticii sistemului mondial, dar ideea însăşi că sinergiile geopolitice se aliniază celor două puteri majore: continentaliste şi maritime sau talasocratice, merită o examinare serioasă. Dsa relansează analiza axială şi deopotrivă analiza scalară a lumii, metode care permit evidenţierea vectorilor geopolitici mici şi a celor mari, astfel că poate fi pusă în lumina fiecare parte din întreg nu doar întregul: şi Rusia, şi America sau Japonia ori China, dar şi România, Albania, Moldova, ori Transnistria etc. Dl Dughin nu se sfieşte, cum spuneam, să lege procesele geoplitice ale lumii de imperativul revenirii Rusiei în centrul scenei geopolitice a lumii şi chiar dacă părerile şi

concluziile mele ar aduce nuanţări şi uneori diferenţieri notabile nu putem să nu salutăm efortul unui savant rus de a regândi lumea împreună cu lumea, nu împotriva lumii, de a compune oglinda lumii aşa cum este ea, cu bune şi rele, cu mari primejdii şi cu semne încurajatoare. Traducerea cărţii dlui Dughin face parte din ceea ce cred eu că este vocaţia culturii româneşti (ca şi a Rusiei, la alta scară, evident, cum şi subliniază dl Dughin): aceea de punte între Orient şi Occident, dar mai ales de vocaţia României pentru promovarea sinergiilor geopolitice, adică pentru căutarea modurilor de a gândi împreună, a lucra împreună etc. Cine-ar putea să-şi imagineze, de pildă, că Răsăritul Europei ar putea fi regândit fără Rusia? Dacă cineva crede lucrul acesta este ori idiot ori vreun prost oarecare. Românii cunosc bine Rusia spiritului, adică Rusia universală, au cunoscut bine şi Rusia care a experiat acel teribil imperiu păgân din istoria răsăriteană, este vorba despre bolşevism, şi care-a adus imense suferinţe deopotrivă poporului rus şi român (deodată cu a tuturor popoarelor din lagărul acelui imperiu păgân). A traduce cartea celui mai reprezentativ geopolitician rus-şi deopotrivă între cei mai reprezentativi pentru Răsăritul Europei - este, cred eu, o reacţie, oricât de întârziată, de a sincroniza chiar şi numai la scară spaţiului răsăritean circulaţia creaţiei ştiinţifice a popoarelor acestui spaţiu. Persistă între culturile răsăritene un decalaj, cu efecte negative, între circulaţia cărtii teoretice şi circulaţia cărţii beletristice. Se poate crea impresia, cu totul eronată, că Răsăritul nu gândeşte profund, că nu crează teorii ştiinţifice comparabile cu cele occidentale ceea ce, pe cale de consecinţă, va aduce confirmari tezei colonialsimului mental autoindus. A ceda unei tentaţii de indiferentism intercultural între culturile Estului nu foloseşte acestor culturi, ci eventual politicilor cinismului care-şi au şi ele centrele lor de putere. Traducerea cărţii dlui Dughin este deopotrivă un fapt de recunoaştere a unei cărţi de valoare şi deopotrivă un exerciţiu de dialog intercultural într-un mediu prea adeseori înecat de indiferenţă, necunoaştere, incomunicare şi expus primejdiei reînvierii războaielor reci multiplicate (la scara regională de data aceasta, însa nu mai puţin ameninţătoare).

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

Ce rol geopolitic joacă România acum? Există geopolitica României, ca subiect independent în politica europeană? Care este cea mai profitabilă strategie geopolitică pentru România?

România joacă rolul geopolitic al spaţiului din care face parte, chiar dacă într-un mod nu întotdeauna răspicat. Fie că vorbim de spaţiul pontic cu centura caucaziano-caspică, fie de spaţiul Uniunii Europene, ori de spaţiul geostrategic euroatlantic, România preia fatalmente ceva din echivocul spaţiului sau de apartenenţă, care este spaţiul carpato-danubiano-pontic, cu cele trei subspaţii ale sale: pontic, danubian şi carpatic. Spaţiul pontic, de pildă, definitoriu pentru rolul geopolitic al României, are un caracter ambivalent care se transmite şi rolului geopolitic al statelor riverane: este un spaţiu de întâlnire a unor culturi de o largă diversitate şi a celor trei religii monoteiste, ceea ce-l împinge când spre dialog şi unitate când spre ruptură.

Sentimentul meu este că România este interesată să-şi asume un rol prin care este reafirmată vocaţia ei geopolitică tradiţională: aceea de a transfigura confiniile (disensiuni şi conflicte) în confluenţe (armonie şi consens), de a căuta căi de modulaţie a tensiunilor în aşa fel încât tensiunea să nu ducă la ruptură, ci la sinergie (împreunălucrare). Este adevărat că rolul geopolitic al unui stat de mărime mijlociei este mult mai puternic influenţat de profilul grupărilor politice pe care conjuncturile electorale le aduc la guvernare. Pe fond, însă, România, are poziţia ambivalentă a spaţiului din care face parte. Chiar atunci când nu pare a fi un subiect independent în politica europeană, România acţionează ca promotoare a unei politici sensibilă la imperativul păcii şi al securităţii în cele trei subspaţi din care face parte, menţionate mai sus. Fenomenul devine inteligibil şi plauzibil de îndată ce utilizăm metoda analizei scalare, aşa de savant folosită de dl Dughin în analizele sale din cartea de care vorbim, pentru a cărei traducere am militat aşa de stăruitor. Într-o accepţiune foarte generală, aş putea spune că cea mai profitabilă strategie geopolitică a României este strategia confluenţelor, acolo unde interese adeseori agresive contribuie la reînvierea strategiei geopolitice a confiniilor, a tensiunilor şi a ciocnirilor. Cum ar arăta geopolitica confluenţelor, am încercat să prezint într-o lucrare a mea, „Noopolitica.Teoria fenomenelor asincrone”, în care am ilustrat aplicarea metodei noologice în geopolitică.

Cum poate fi rezolvată problema transnistreană şi alte conflicte îngheţate în zona Mării Negre şi Balcani? Ce înseamnă pentru toata lumea şi pentru România independenţa Kosovo?

Persistenţa unor probleme precum este şi cea transnistreană dimpreună cu altele în care se acumulează energiile negative proprii unor noduri ale rupturii numite „conflicte îngheţate” arată că o problemă geopolitică, odată ivită, nu mai poate fi rezolvată local ci la scara spaţiilor ori a subspaţiilor în care a survenit. Eu cred că aceste conflicte înghetate sunt probleme vechi reluate într-o haină nouă şi ele confirmă de fapt utilizarea economicoasă, deşi negativă, a aceluiaşi procedeu: gestionarea diferenţelor printr-o strategie a rupturii (conflictul îngheţat fiind el însuşi o rană nevindecată, un fenomen de ruptură perpetuată, chiar dacă rana pare a fi cicatrizată când e privită de la suprafaţă). Conflictele îngheţate sunt rămăşiţele vechii frontiere geopolitice care a fost Cortina de fier în locul căreia a rămas o uriaşă spărtură de sistem pe care marile puteri nu par să aibă nici voinţa, nici energia şi nici răgazul să o rezolve (iar unele nu au nici intereseul s-o facă). Cât priveşte birocraţia instituţiilor internaţionale, acestea tocmai se hrănesc din existenţa unor probleme, cum observă un analist rus într-o conferinţă a sa la Bucureşti. În sens mai precis, cred că acest gen de conflicte este legat evident de modul de utilizare a coridoarelor geopolitice; în cazul celor două conflicte, cel transnistrean şi cel din Kosovo este vorba despre coridorul Adriaticii şi despre coridorul care leagă Kameniţa de Cetatea Alba, ori, mai lămurit, Baltica de Marea Neagră. Celelalte conflicte

îngheţate par a fi legate şi ele de asemenea entităţi geopolitice asupra cărora nu s-a realizat încă un consens geopolitic. Este vorba inclusiv de cele două zone de crescent sau de semiluna care înconjoară spaţiul pontic, adică de centura caucaziano-caspică. Este evident că nu exista un consens în ceea ce priveşte gestionarea unor asemenea subspaţii de tipul celui al coridoarelor geopolitice şi al zonelor de crescent. Rezolvarea conflictelor îngheţate depinde în chip radical de concepţiile privitoare la gestionarea acestor subspaţii. Când aceste concepţii vor fi armonizate se va ivi şi cadrul rezolvării unor atari conflicte îngheţate. Aceasta e o problemă mai generală referitoare la regimul încă confuz al exercitării unui drept special de proprietate pe care practică şi uzanţa juridică actuală nu l-a reglementat şi anume a dreptului de proprietate identitară, căreia, în România, Acad. Tudorel Postolache i-a dedicat o analiză de mare fineţe.

Cum vedeţi relaţia România-Basarabia? Cum trebuie să fie rezolvată problema românilor de pretutindeni, în special din Republica Moldova şi Ucraina?

Relaţia aceasta depinde în mare măsura de cele trei subspaţii geopolitice din care este privită. Pe de o parte, în viziunea Uniunii Europene, spaţiul traversat de axul ponto-baltic este fâşia frontierei răsăritene a Uniunii (spaţiu de frontiera). Rusia, la rândul ei asimilează acelaşi spaţiu vecinătăţii apropiate, iar România a privit acelaşi spaţiu ca parte a unui sistem geopolitic unitar de care depinde capacitatea unui stat de la Dunărea de jos de a-şi exercita rolul său geopolitic în cadrul spaţiului din care face

17

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

parte. Este vorba despre cele cinci repere geopolitice ale respectivului spaţiu: Carpaţii, Dunărea, Marea Neagră, coridorul ponto-baltic (Linia care lega Baltica de Marea Neagră), strâmtorile. La acestea, Gheorghe Brătianu, cunoscut pentru celebra sa monografie geopolitică şi geoistorică asupra Mării Negre, adaugă Crimeea ca reper geopolitic crucial al acestui spaţiu. Probabil că România va deveni mai sensibilă la utilizarea unor pârghii ivite din logica proceselor regionale, precum sunt cele care ţin de procesele mediilor de afaceri din acest subspaţiu şi de noile pieţe regionale ale forţei de muncă (chestiunea pieţelor emergente sau de frontieră). Rusia, în principal Moscova, rămân principalul pol de atracţie pentru fluxurile migratorii ale regiunii Eurasiei central-nordice, dar România, ca spaţiu de punte spre pieţele occidentale, devine cel puţin o zonă de atracţie intermediară, atât pentru mediul de afaceri cât şi pentru forţa de muncă. În aceste condiţii cred că politicile de cooperare reclamate de emergenţă unor pieţe regionale ale forţei de muncă şi de un mediu regional al afacerilor vor influenţa semnificativ atât relaţia României cu Basarabia sau cu Ucraina cât şi politicile de protecţie a fiinţei identitare a românilor din afara frontierelor României. Această a doua chestiune este îndatorată însă sş capacităţii statului roman de a-si asuma functia sa de stat de cultura la Dunarea de jos, fara de care orice politica de protectie identitara a romanilor este doar una pe hartie.

Care sunt interesele principale ale României acum? Este inamic sau prieten al Rusiei?

18

Interesele României devin comprehensibile de îndată ce ţinem seama de instaurarea unei conjuncturi în care par să renască vechile confinii şi să apară altele noi. În atari conjuncturi românii au confirmat o continuitate interesantă: şi-au legat interesele de strategia păcii şi a dialogului nu de strategia conflictului şi a războiului.

Cred că raporturile românilor cu vecinii lor, deci şi cu marea putere a Răsăritului, care este Rusia, pot fi înţelese prin acest concept cu etimologie greacă, de care am vorbit deja mai sus, compus din adverbul modal syn care înseamnă împreună şi ergos care înseamnă lucrare: „împreunălucrare”. Românii au vocaţia sinergiilor geopolitice, vocatie legată şi de poziţia lor la confluenţa marilor spaţii geopolitice, a puterilor mari, care tind să rupă unitatea spaţială, adică se folosesc de diferenţe în şi printr-o strategie a rupturii, mai degrabă decât printr-una a unităţii. Românii au căutat mereu, înlăuntrul spatiului lor de existenţa istorică, să transforme confiniile, rupturile, tensiunile, induse de presiunea marilor puteri, în confluenţe, în coeziuni.

Interesele strategice ale românilor au fost aşa de sugestiv sintetizate într-un studiu al marelui poet român (şi deopotrivă gânditor geopolitic) care leagă interesele perene ale românilor de ceea ce numeşte Stat de cultură la Dunărea de Jos. Cred că acest concept face comprehensibile interesele strategice ale românilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Indiferent de gradul de oligarhizare a guvernărilor de la Bucureşti, cred că la Bucureşti va triumfa mereu vocaţia de securitate regională în faţa vectorilor, uneori foarte puternici, care tind să rupă unitatea şi pacea regiunii. Nu putem, pe de

altă parte, să înţelegem interesele României profunde fără de referenţialul geopolitic al Mării Negre şi al centurii caucazianocaspice (cu pivotul Crimeii), areal în care românii şi ruşii nu pot fi gândiţi decât tot împreună, adică într-o sinergie geopolitică de adâncime, mult mai puternică decât neînţelegerile şi diferenţele de la suprafaţă. Oricât ar fi de sistematizată geopolitic o conjunctură, aceasta nu poate anihila interesele legate de apărarea proprietăţii identitare a unui popor cu un profil distinct dar cu o identitate deschisă. Faptul acesta ar putea să explice un stil geopolitic aşa de radical legat de zonele de crescent, cum le numeşte Mackinder. În acest stil nu găsim niciodată semnele care ne-ar îngădui să spunem că românii ar fi acţionat vreodată ca inamici ai Rusiei. Cum să uităm, de pildă, că în conjunctura de identitate deschisă devine comprehensibil un fapt curios şi anume că la începuturile literaturii ruse moderne găsim un creator de origine românească, pe Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie Cantemir, aliatul lui Petru cel Mare în lupta de la Stănileşti pe Prut. Mai apoi, la 1813, un conte care se revendică de la o triplă apartenenţă: română, rusă şi grecească, este vorba despre Alexandru Stourdza, îşi finaliza în manuscris primul tratat de sociologie creştină din lume. Este drept că lucrarea lui apare la Paris abia la 1858, deci după publicarea, în 1830, a „Cursului de filozofie pozitivă” a lui A Comte, considerat drept fondatorul noii ştiinţe, sociologia, dar chiar şi aşa este interesant să aflăm că sociologia s-a născut în Europa ca ştiinţă creştină graţie gândirii şi operei sociologice ale unui răsăritean.

Românii şi Ruşii au traversat împreună

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

ultimii 400 de ani ai erei moderne. După victoria de pe râul Ugra, Rusia a intrat în epoca celei mai febrile afirmări istorice, care nu s-a încheiat. Războaiele Rusiei cu Turcia au fost nu numai războaiele a două imperii, de la nord şi de la sud, ci deopotrivă războaie pentru reconfigurarea zonelor de crescent ale Eurasiei şi pentru regândirea relaţiilor dintre Islam şi Ortodoxie.

Era firesc ca raportul românilor cu ruşii să fie unul de sinergie nu de inamiciţie. Unul dintre cele mai mari romane geopolitice ale literaturii române (comparabil ca problematică şi ca intentie cu romanul tolstoian), este vorba despre ciclul de romane, „Zăpezile de-acum un veac”, creaţie de excepţie a scriitorului Paul Anghel, are ca subiect ultima mare cruciadă a Răsăritului contra imperiului necreştin de la sud, care îi aduce din nou într-o lucrare împreună (o sinergie a istoriei) pe ruşi şi pe români.

Din nefericire, în ultimii 60-80 de ani de istorie politică a Răsăritului, românii şi ruşii deopotrivă au intrat sub dominaţia unui imperiu păgân, victorios întâi la Moscova şi în toată Eurasia central-nordică şi mai apoi în toată Europa centrală până la Elba, ori mai exact până la linia care leagă Stettin-ul de Triest, inaugurând în istorie cea mai teribilă frontieră geopolitică păgână a Europei, Cortina de fier, şi noul tip de război, războiul ideologiilor, cum îl numeşte Huntington, cunoscut şi ca război rece. În fapt acest război nu era nici al ruşilor nici al românilor, dar el a fost purtat cu sânge rusesc şi cu suferinţă răsăriteană comună, deopotrivă rusească, românească, poloneză etc.

Ce potenţial există în relaţiile dintre Rusia şi România, cum şi pe care platformă pot să fie îmbunătăţite? Rusia şi România sunt ţări creştin-ortodoxe. Este posibil să îmbunătăţim relaţiile pe bază tezaurului comun spiritual ortodox şi bizantin? Sau pe baza intereselor economice?

Relaţiile dintre România şi Rusia au un potenţial de excepţie, care decurge din sinergiile de profunzime ale celor două popoare, sinergii ilustrate pe durata celor circa 400 de ani de istorie regională comună. Aceste sinergii au rămas ascunse vederii neatente şi ne-exersate într-un atare spaţiu, între altele şi ca urmare a pseudomorfozei care-a afectat spaţiul rusesc prin efectele reformelor lui Petru cel Mare, cum arată un teoretician al civilizaţiilor, Spengler. Fenomenul pseudomorfozei a afectat şi spaţiul românesc încât putem vorbi mai degrabă

de o pseudomorfoză răsăriteană decât de una exclusiv rusească. În cultura română, fenomenul a fost amplu cercetat prin celebra teorie a formelor fără fond şi a efectului lor catastrofal într-o cultură. Efectele pseudomorfozei răsăritene au atins pragul lor maxim prin instaurarea imperiului păgân bolşevic atât în Rusia cât şi în celelalte ţări de la est de Elba. Dacă adoptăm modelul do ut des, îţi dau îmi dai, nu ne putem da seama de potenţialul relaţiilor dintre România şi Rusia. Există, însă, exemple istorice extraordinare care dovedesc eroarea acestui model. Cel mai grăitor exemplu este acela al relaţiei dintre marile imperii ale Orientului antic şi poporul evreu. Ce erau evreii faţă de imperiul egiptean, ori faţă de imperiul asiro-babilonian al lui Nabucodonosor? Şi totuşi, ce rol extraordinar au jucat evreii în istoria universală! Sigur că nu se cuvine făcut nici un paralelism dincolo de o simplă trimitere la un astfel de caz care ne învaţă să nu dispreţuim dimensiunea mică în istorie atunci când voim să luăm în considerare puterea spiritului. Spiritual, şi ruşii şi românii sunt creştini ortodocşi, proniaţi de Dumnezeu cu harul Său şi, în plus, cele două popoare sunt legate prin destinul unor spaţii regionale comune, de mare însemnătate geopolitică şi geoeconomică, între care spaţiul pontic cu zonele sale de crescent caucaziano-caspic. Un alt spaţiu geopolitic de interes comun este spaţiul coridoarelor geopolitice şi culturale, precum este coridorul ponto-baltic şi coridorul adriatic. Mai apoi, politica edificării viitoarei infrastructuri energetice poate deveni cadrul unui nou model de cooperare logistică în care, din nou, cele două popoare pot valorifica sinergii geopolitice, geoeconomice şi geoculturale potenţiale de excepţie. Istoria comună a celor 400 de ani, cu momente bune şi cu momente rele, este un potenţial extraordinar pentru relaţiile celor două ţări. Puţini sunt cei care-şi mai pot aduce în minte un fapt interesant de la startul primei dinastii imperiale ruseşti şi anume că ţarul Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, şi-a trimis sfetnicul sau de nădejde, Perezventzov, la curtea Sfântului voevod Ştefan cel Mare al Moldovei pentru a cerceta la faţa locului unul dintre modelele de organizare a statului, pe care sfetnicul îl recomanda ţarului ca pe un model demn de toată atenţia. Un model de cooperare regională între cele două ţări nu poate deranja nici interesele Uniunii Europene nici ale Americii. Mai degrabă poate ieşi în întâmpinarea unei noi politici în relaţiile dintre puterile continentaliste şi cele maritime. Aceste relaţii sunt întotdeauna multiplu mediate, cum ne învaţă teoria

rimlandului (eu aş adera chiar la teoria unor rimlanduri multiple, care sunt un potenţial extraordinar de cooperare regională sau interioară). Orice spaţiu regional transformă zona în una de cooperare interioară, chiar dacă cele două state fac parte din aranjamente geopolitice diferite. Teoria cooperării interioare între ţări, popoare şi state aflate în structuri geopolitice separate ne ajută să înţelegem geopolitica confluenţelor. Proiectul South Stream, de pildă, este un exemplu de cooperare interioară foarte promiţătoare. Cooperarea în spaţiul pontic din perspectiva zonelor de crescent caucaziano-caspice ar putea să devina şi ea un cadru de cooperare interioară între state care aparţin unor aranjamente geopolitice diferite. În fine, al treilea rezervor al relaţiilor ruso-române este apartenenţa lor comună la spiritualitatea ortodoxiei şi la moştenirea Bizanţului spiritual, al celui hrisostomic şi mai puţin al celui alexandrin (probabil că acest dualism nuclear al modelului bizantin şi deci al moştenirii bizantine rămâne o mare provocare pentru toţi cei ce se revendică de la această zestre extraordinară a lumii răsăritene şi, prin această zonă, a întregii lumi). Chestiunea trimite desigur la o geopolitică a ortodoxiei, care are un model distinct de cel catolic, prin cele patru caracteristici ale ortodoxiei: patriarhia, sinodalitatea, sobornicitatea, autocefalia.

Dacă acestea sunt încălcate apar probleme pentru geopolitica spaţiului ortodox. În cuprinsul unei geopolitici a ortodoxiei.

Cred că cele două spaţii eclesiale au un potenţial de cooperare excepţional, pentru că atât moştenirea spirituală a Bizanţului cât şi ortodoxia preschimbă spaţiul de frontieră geopolitică într-unul de cooperare interioară, adică permite transformarea confiniilor reale şi virtuale în confluenţe binecuvântate. (continuare în următorul număr)

19

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

Istoria presei din Basarabia

Retrospectivă 1985-2009 (partea IV)

Presa moldovenească 1995-2001 de Marius TĂRÎŢĂ Complexitatea situaţiei acelor ani ridică probleme în ce priveşte modalitatea de abordare a celor întîmplate atunci. Pe de o parte ne referim la transformările din societate în general, pe de altă parte cum pot fi acestea apreciate din perspectiva zilei de azi. Voi da un exemplu pentru a fi mai explicit. Am citit destul de frecvent ziarul „Flux” din acea perioada şi mi se părea foarte atractiv (poate şi în raport cu oferta ce exista pe piaţă în acel moment).

Astăzi, cînd mă uit la primul număr, îmi apar serioase semne de întrebare, datorate concepţiei fragmentariste a ziarului iniţial, dar şi metaforelor ce ţin de un sublimbaj jurnalistic care azi deja ni se pare banal. Însă la acestea vom reveni mai jos. În luna februarie 1995 în PDAM apare prima sciziune. După perioada 1990-1994 în care Frontul Popular s-a fragmentat pînă la disoluţie, unica rămăşiţă mai viabilă a acestuia rămînînd FPCD, nimeni nu s-ar fi aşteptat ca monolitul PDAM să aibă probleme. Un prim subiect de ruptură a fost sintagma legată de denumirea limbii moldoveneşti/române în Constituţie. Din aprilie 1995, cînd profesorii de istorie (din şcoli, licee, colegii şi universităţi) au scos în premieră elevi şi studenţi în PMAN, M. Snegur s-a distanţat de PDAM. În 15 iulie 1995 a avut loc şedinţa de constituire a Partidului Renaşterii şi Concilierii. În acest partid au intrat şi 10 deputaţi plecaţi din PDAM. Astfel pînă la alegerile din noiembrie-decembrie 1996 principala confruntare politică din R. Moldova i-a avut ca protagonişti pe M. Snegur şi P. Lucinschi (preşedinte al Parlamentului).

Presa moldovenească la acel moment era uşor de citit. În limba română principalele publicaţii erau „Moldova Suverană”, „Săptămîna”, „Ţara”, „Literatura şi

20

Arta” (şi o serie de ziare de partid). Numărul publicaţiilor în limba rusă era mult mai mare. Datorită situaţiei economice orice intrare pe piaţă a unei noi publicaţii comporta riscuri ridicate. Oamenii economiseau fiecare leu pe care îl aveau. Însă, datorită existenţei microbiştilor, de o oarecare popularitate de bucura ziarul săptămînal, în format micuţ – „Sport-Curier”, care era dedicat în cea mai mare parte fotbalului.

Un nou ziar în peisajul moldovenesc a apărut la 23 mai 1995. Se numea „Flux”.

Dacă utilizarea unui neologism a fost o întîmplare sau un calcul pragmatic de PR, astăzi nu mai contează. Important e că noul săptămînal a atras atenţia cititorilor. Pe lîngă faptul că aborda un spectru tematic foarte larg, avea 32 de pagini. În ziar au fost înserate diverse opinii, chiar a unor persoane care ţineau de partide şi grupări diferite, fără ca aceasta să fi părut o problemă. Astăzi ne e greu de conceput aşa ceva. În clipa de faţă, la Chişinău, doar un singur ziar, de limbă rusă, publică opinii diferite, restul fac într-o măsură mai mare sau mai mică partizanat.

Echipa redacţională a publicaţiei era condusă de Val Butnaru. În anul 1997 ziarul deja avea prima pagina color. Fundalul denumirii „Flux” era albastru, iar formatul iniţial (care a suferit în scurt timp mai multe transformări grafice) semăna destul de mult cu cel al ziarului „USA Today”. Apar primele încercări de a face ediţii regionale, cum ar fi cea de Orhei. Cu timpul apare ca o noutate „Flux” cotidian şi deja tradiţionala ediţie de vineri. Un număr impresionant de oameni de cultură, universitari şi personalităţi colaborează cu „Flux”-ul. Dincolo de deschiderea largă, spre sfîrşitul anului 1998 ziarul devine angajat politic. Angajat nu în sensul că ar arata un sprijin pentru un

partid, ci pentru criticismul care pe alocuri devine exagerat. Vîrful de lance al satirei la adresa politicienilor l-au constituit editorialele lui Constantin Tănase. Una din cele mai populare rubrici era „Cafeaua de vineri”, în cadrul căreea erau publicate interviuri cu diverse personalităţi din literatură sau din muzică din Chişinău, fie care se aflau în vizită la Chişinău.

Fără a stărui asupra motivelor, trebuie să consemnăm apariţia unui nou ziar fondat de Val Butnaru care nu mai activa la „Flux”. În toamna anului 1999 a apărut „Jurnal de Chişinău” (a nu se confunda cu ziarul omonim de astăzi, pentru că în ce priveşte stilul nu au absolut nimic în comun), la fel săptămînal, care a păstrat accente serioase din concepţia „Flux”ului anului 1995. Aceasta era evident mai ales în ce priveşte publicarea articolelor analitice, o premieră în acest sens, în ce priveşte acţiunile guvernanţilor. Printre autori îl putem remarca pe politologul Oleg Serebrean. În primul an de apariţie colegiul de redacţie s-a străduit să păstreze echidistanţa faţă de actorii politici.

O a treia publicaţie alternativă care poate fi remarcată era „Tinerimea Moldovei”.

Săptămînalul a luat nişte accente critice foarte pronunţate în anii 1999-2000. Prin-

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

tre cei vizaţi s-au numărat P. Lucinschi, D. Matcovschi, din persoane contemporane, M. Eminescu din clasici (datorită perspectivei postmoderne a unor colaboratori). Cu toate acestea ziarul condus de I. Berlinschi publica şi multe pagini de cultură valoroase dedicate românilor de pretutindeni.

Datorită utilizării on-line a agenţiilor de presă internaţionale, fiecare număr avea grupaje consistente în ce priveşte actualitatea internaţională. În acei ani în prim plan era criticismul UE faţă de Austria în care Jőrg Hajder cîştigase alegerile, al doilea război din Cecenia şi politica hotărîtă a lui V. Putin, negocierile din Irlanda de Nord, planurile de extindere ale UE, viaţa politică din cele mai mari state europene precum Franţa, Marea Britanie şi Germania etc.

Dincolo de criza politică tacită în care s-a afundat Moldova odată cu căderea guvernului Ion Sturza în noiembrie 1999, presa a avut un parcurs demn de apreciat. În acea epocă ziarele nu jucau rolul de formare al opiniei publice şi nu încercau să manipuleze opinia publică. Existau anumite simpatii şi antipatii, dar la urma urmei cetăţenii erau lăsaţi să decidă singuri ce opinie să îşi formeze asupra celor întîmplate. Problema care într-adevăr rămînea, era insuficienţa surselor de informare în masă, puţinătatea acestora pe piaţă, ceea ce nu permitea acoperirea tuturor evenimentelor.

Un lucru demn de subliniat e că în perioada anilor 1994-2001 tendinţele de tabloidizare au lipsit aproape cu desăvîrşire în peisajul presei moldoveneşti,

ziarele de limbă română chiar întrecînduse în a menţine o ţinută culturală cît mai înaltă. Şi toate acestea dincolo de sărăcia atotcuprinzătoare, de emigraţia tinerilor peste hotare şi de tendinţele negative din societate. Oamenii trăiau oarecum detaşaţi de politic, chiar dacă acesta avea un impact major asupra lor. În episodul următor ne vom opri asupra extremizării treptate, cu paşi mărunţi, a discursului presei din Moldova după februarie 2001. Politizarea excesivă a spaţiului public, trecerea pe un registru al limbajului vulgar şi denigrator, adoptarea „canoanelor” pop-artului şi tabloidizarea, vor deveni principalele trăsături ale spaţiului mediatic moldovean.

Istorie

Monedele şi banii româneşti din secolul al XX-lea de Kovács ENIKŐ Ca obiect de studiu, monedele şi banii, fac parte din ştiinţele auxiliare ale istoriei, capitolul referitor la numismatică.

Latinescul nummus, -i = ban, monedă, dar şi termen cu care se desemna o monedă de bronz.

Cuvântul monedă provine de la un epitet al zeiţei supreme romane Junona, sora şi soţia lui Jupiter: Juno Moneta. În templul ei din Roma antică este posibil să se fi aflat primul atelier de confecţionat bani, prima monetărie.

Banii reprezintă o marfă care sunt un echivalent general pentru toate mărfurile; ei întruchipează munca socială şi exprimă relaţiile de producţie dintre producătorii de mărfuri.

Funcţiunile banilor: pe măsură ce se extinde producţia de mărfuri se dezvoltă şi funcţiunile pe care le îndeplinesc banii. Într-o producţie de mărfuri dezvoltată banii servesc ca: 1. măsură a valorii; 2. mijloc de circulaţie; 3. mijloc de acumulare; 4. mijloc de plată şi 5. bani universali. Mai pe larg: 1. Funcţiunea principală a banilor constă în aceea că ei servesc ca măsură a valorii mărfurilor.

2. Banii îndeplinesc funcţia de

mijloc de circulaţie. Funcţiunea banilor ca mijloc de circulaţie constă în aceea că ei apar în calitate de intermediar în procesul de circulaţie a mărfurilor.

Pentru a îndeplini această funcţiune, banii trebuie să existe în numerar.

Moneda este o bucată de metal de o anumită formă, greutate şi valoare care serveşte drept mijloc legal de circulaţie. Prin urmare banii ca mijloc de circulaţie nu trebuie să posede nea-

părat valoare proprie. Monedele s-au transformat din ce în ce mai mult în semne de valoare, în semne băneşti. Valoarea lor reală este mult mai mică decât aceea pe care ele o reprezintă nominal.

3. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de acumulare, sau mijloc de tezaurizare. Banii se transformă în tezaur atunci când sunt scoşi din circulaţie. Ei pot fi păstraţi în orice cantitate.

4. Banii îndeplinesc funcţiunea

de mijloc de plată. În calitate de mijloc de plată, banii apar în cazurile când cumpărarea-vânzarea mărfii se face pe credit, adică când plata este amânată pentru termen anumit.

5. În sfârşit, banii joacă rolul de bani universali în circulaţia dintre ţări. Rolul de bani universali nu poate fi îndeplinit de monede cu valoare redusă sau de bani de hârtie. Pe piaţa mondială, în circulaţia dintre ţări, aurul este mijlocul universal de cumpărare, mijlocul universal de plată şi întruchiparea universală a avuţiei sociale.

Banii de hârtie reprezintă semne băneşti emise de stat şi având putere de circulaţie obligatorie, care înlocuiesc aurul în funcţiunea lui de mijloc de circulaţie. Banii de hârtie nu sunt convertibili în aur.

Dacă banii de hârtie sunt emişi într-o cantitate corespunzătoare cu cantitatea de aur de care este nevoie pentru circulaţie, puterea lor de cumpărare, adică cantitatea de mărfuri care poate fi cumpărată cu aceşti bani de hârtie, coincide cu puterea de cumpărare a monedelor de aur.

Emiterea banilor de hârtie în cantităţi excesive, care provoacă

21

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

deprecierea lor se numeşte inflaţie şi are ca urmare scăderea nivelului de trai.

Moneda română în secolul XX

Pe parcursul istoriei moneda română a trecut prin mai multe faze de întărire, depreciere influenţate de viaţa economică, politică a ţării. În anul 1920 s-a realizat unificarea monetară prin retragerea din circulaţie a rublelor din Basarabia, a coroanelor din Transilvania şi Bucovina, înlocuindu-se cu o monedă naţională leul. Banca Naţională şi-a extins prerogativele referitoare la emisiunea şi circulaţia monetară la nivelul întregii ţări.

Moneda naţională oficială în România era (din 1867) şi este - leul (leul românesc). Numele (omonim cu denumirea animalului leu) vine de la Löwentaler (care avea figura unui leu pe revers), monedă de argint pusă în circulaţie în Olanda începând cu secolul al XVI-lea, după care a devenit monedă de evaluare.

Subdiviziunea leului este banul, 1leu=100 de bani. Începând cu anul 1991, inflaţia a scos din uz această subdiviziune a leului.

Convertibilitatea internă a leului a fost introdusă în noiembrie 1991.

Bancnotele emise în 1920 erau de 1 leu, 2 lei şi 5 lei. Erau puse în circulaţie monede

22

metalice din aluminiu 25 bani, 50 bani (1921), din cupruzinc-nichel 20 lei (1930), din argint 100 lei (1932). Semnele băneşti puse în circulaţie la 15 august 1947 au fost: bancnotele de 100, 500 şi 1000 lei, banii divizionari metalici de 0,50, 1, 2 şi 5 lei, precum şi un bilet de tezaur de 20 lei. Preschimbarea leilor vechi în lei noi s-a făcut la raportul invariabil de 20000 lei vechi pentru 1 leu stabilizat.

Reforma monetară din 1947 a constat dintr-un complex de acte normative, ale căror efecte s-au întrepătruns în vederea însănătoşirii monedei naţionale. Vechile semne băneşti au fost retrase din circulaţie.

Banca Naţională şi Ministerul Finanţelor au emis şi au pus în circulaţie noi semne băneşti(„lei noi”), unitatea monetară păstrându-şi denumirea de „leu”, iar subdiviziunea de „ban”.

Toate persoanele stabilite în ţară au fost obligate să cedeze Băncii Naţionale, contra plată în lei, aurul sub orice formă, inclusiv medaliile comemorative în 1945: medalia comemorativă de aur, 1944-45 - 500 de lei argint, 1946 – 200 lei de alamă, 1946 – 25.000 lei de argint, 1946 - 100.000 lei de argint, 1946 10.000 lei de alamă, 1947 - 50 bani alamă, 1947 - 1 leu, 1947 - 2 lei tombac, 1947 - 5 lei aluminiu, 1948 - 5 lei aluminiu. În anul 1952 au emis două catego-

rii de semne băneşti: bancnote ale Băncii de Stat a Republicii Populare, cu valoare nominală de 10, 25 şi 100 de lei, şi banii de stat emişi de Ministerul Finanţelor, şi în general neconvertibili cu valoare nominală de 1, 3 şi 5 lei. Au prevăzut emiterea de bani divizionari din metal cu valori nominale de 1, 3, 5, 10 şi 25 de bani.

Specific perioadei anilor 1920-1944 era prezenţa pe monede a însemnelor regeşti: cei doi lei, la mijloc vulturul cu crucea în cioară, coroana regală, precum şi inscripţia „nihil sine deo”. Din anul 1934 mai apare şi simbolul „femeilor” ţărance şi a mamelor care alăptează copilul. În fiecare bancnotă găsim una, două sau patru circuri având scop prevenirea falsificării bancnotelor. Pe fiecare bancnotă este scris: „falsificatorii acestor bilete acei cari vor fi întrebuinţat biletele false, complicii lor precum şi acei cari vor fi încercat a comite asemenea fapte vor fi pedepsiţi conform legilor penale”. Reprezentative pentru perioada 1946-1989 au fost următoarele însemne: Stema Republicii Socialiste Române, anumite personalităţi istorice (T. Vladimirescu, Horea, Cloşca, Crişan, Al. Ioan Cuza), spice de grâu, fabrici, muncitori.

După 1989 însemnele de bani sunt caracterizate printr-o nouă formă reprezentând personali-

tăţi artistice, literare şi istorice (Grigore Antipa, Avram Iancu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuşi, Mihail Eminescu, George Enescu).

Bancnotele existente în circulaţie înainte de evenimentele din 1989 au fost concepute în anul 1952, când a avut loc ultima reformă bănească, şi remodelate în 1966. Cupura cea mai mare a biletului de bancă a fost atunci cea de 100 lei. În anul 1990 au fost introdus în circulaţie unele cupuri de bancnote de valori nominale mai mari. Concomitent, a fost necesară schimbarea biletelor de bancă cu noile însemne ale statului, precum şi introducerea unor elemente de siguranţă performante care, de altfel, lipseau cu desăvârşire la vechile emisiuni. În perioada octombrie 1990 -noiembrie 1996 s-au emis şi pus în circulaţie monede metalice de 1, 10, 20, 50, 100 lei, precum şi bancnote de 200, 500, 1.000, 5.000, 10.000 şi 50.000 lei. O dată cu emisiunea bancnotei de 50.000, Banca Naţională a introdus şi în România imprimarea în relief („intaglio”). S-a reconceput dimensiunea şi grafica bancnotelor.

O ultimă schimbare majoră în secolul al XX-lea a fost introducerea în anul 1997 a noi bancnote de 1.000, 5.000 şi 10.000 lei, reconcepute grafic.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

recenzie

Cristalizarea opiniei publice – Edward L. Bernays de Tudor MIHAESCU

Motto: „Edward L. Bernays a fost unul dintre cei mai influenţi pioneri ai relaţiilor publice din Statele Unite, o personalitate a cărei biografie [...] a marcat profund înfăţişarea lumii în care trăim.” (Stuart Ewen, City University of New York)

Nu de puţine ori se întâmplă să auzim cuvinte ori diverse sintagme pe care, deşi poate le înţelegem, ne-ar veni greu să le explicăm, într-o definiţie logică şi cuprinzătoare. Dacă am apela la dicţionar, chiar şi unul de specialitate, probabil că nu ne-ar ajuta mult, iar atunci singura metodă de înţelegere rămâne exemplul concret cuprins în naraţiunea unei cărţi. Apărută în 2003 la Editura Comunicare.ro, „Cristalizarea opniei publice” vine în întâmpinarea publicului pentru a lămuri, într-o maniera accesibilă, profesia de consilier în relaţii publice.

Ca să amintim câte ceva despre autor, Edward Louis Bernays, putem spune, ca în motto-ul de mai sus, că acesta a fost unul dintre pionierii relaţiilor publice. S-a născut în 1891, la Viena, şi a depăşit suta de ani, trecând în nefiinţă în 1995 – aproape c-ar fi un caz demn de luat în seamă şi de gerontologi. La numai un an de la naştere, familia lui va emigra în Statele Unite. În 1912, la finalizare studiilor superioare de la Universitatea Cornell, tânărul Bernays va obţine o licenţă în agronomie. Poate merită a fi amintit faptul că Edward Bernays era nepotul de soră al celebrului psiholog Sigmund Freud, personaj care-l va influenţa la un moment dat, însă mai multe detalii

despre biografia sa se găsesc la începutul cărţii de faţă într-un studiu amplu semnat de Remus Pricopie.

Conţinutul cărţii cuprinde patru parţi, împărţite la rândul lor în mai multe capitole. Cele patru părţi se intitulează: Scopul şi funcţiile, Grupul şi mulţimea, Tehnică şi metodă, Relaţii etice. Astfel, pe rând, ni se vorbeşte desre rolul consilierului de relaţii publice, despre domeniul lui de activitate, despre instrumentele cu care lucrează şi, nu în ultimul rând, despre imporţa acestuia în cadrul societăţii moderne. De fapt, atunci când a fost publicată pentru prima dată această carte, 1923, publicul nu cunoştea prea bine această profesie, pe atunci nouă. În demersul său, Edward Bernays va încerca să explice ce înseamnă „meseria de consilier în relaţii publice”, din acest motiv autorul fi considerat unul dintre pionierii acestui domeniu de activitate, iar cartea sa, Cristalizarea opniei publice, intra in lectura obligatorie a oricarei persoane care doreste sa se specializeze in acest domeniu.

Primul lucru pe care-l va sesiza cititorul când va începe lectura este faptul că, de la publicarea acestei cărţi până-n zilele noastre, adică din 1923 până în prezent, e o perioadă de timp în care literatura de specialitate, spre deosebire de beletristică, riscă să-ţi piardă valoarea ştiinţifică, iar asta pentru că în timp orice domeniu evoluează. Însă, deşi sunt aproape 90 de ani de la publicare ei, Florin Dumitrescu ne spune în prefaţa cărţii că ea „este azi mai actuală ca oricând, mai utilă ca oricând, mai necesară ca oricând”. În mare parte, aşa este, însă sunt, totuşi, unele aspecte care îi sunt străine cititorului, de la problemele care frământau atunci societatea, până la numeroasele exemple cuprinse în conţinut care fac referire la diversele situaţii şi întâmplări specifice societăţii americane. Astfel, în timp şi spaţiu, multe dintre exemplele descrise nu mai sunt de actualitate, dar important e că, multe dintre metodele aplicate atunci de un consilier in relaţii publice se păstrează şi în zilele noastre.

Dacă am tot vorbit atât de situaţiile concrete în care e nevoie de intervenţia consili-

erului în relaţii publice, merită a fi redat un pasaj din lucrarea lui Bernays unde acesta vorbeşte despre România şi despre felul în care ţara noastră şi-a promovat cu succes în Statele Unite cauza privind legitimitatea românilor asupra noilor teritorii care au intrat în componenţa României dupa 1918.

Iată fragmentul: „Ceea ce s-a întâmplat cu România e un alt exemplu. România dorea să-şi susţină cauza în faţa poporului american. Dorea să le spună americanilor că era o ţară străveche şi statornicită. Metoda iniţială consta în publicarea de tratate ştiinţifice corecte din punct de vedere istoric şi etnologic. Faptele pe care le descriau acestea erua ignorate în cea mai mare măsură. Consilierul în relaţii publice angajat de România i-a sfătuit să transforme aceste studii în povestiri interesante, cu valoare de ştiri. Publicul a citit aceste povestiri cu mare interes şi România a devenit foarte cunoscută în America, fapt ce a avut rezultate însemnate pentru această ţară.” În încheiere, putem spune că lucrarea lui Edward Bernays este o culegere de întâmplări şi exemple din viaţa reală care au rolul de a-l face pe cititor să înţeleagă mai bine atribuţiile consilierului în relaţii publice. În a doua jumătate a cărţii se regăsesc şi numeroase explicaţii ce ţin mult de domeniul psihologiei, autorul insistând pe faptul că un bun consilier în relaţii publice trebuie să cunoască bine aspecte ce ţin de psihologia mulţimii şi a individului, lucru care, într-adevăr, duce la o mai mare reuşită într-o acţiune de relaţii publice. Totuşi, e de remarcat un lucru interesant: în unele situatii, nu mai contează cunoştinţele de psihologie sau ingeniozitatea, ci „pilele”. În multe dintre cele povestite de Bernays, majoritatea acelor întâmplări fiind inspirate din experienţa autorului, consilierul în relaţii publice are succes atunci când apelează la nu ştiu ce membru influent din Congresul American, ori la altă persoană sus-pusă din orice domeniu de activitate. E foarte uşor să fii un consilier în relaţii publice de succes atunci când ai acces la persoane din structurile statului. Astfel, Bernays uită că, din acest punct de vedere, el e un caz izolat.

23

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

Spiritualitate

Tineretul şi crize ale timpului

Neputinţa tineretului de a supravieţui în afara Bisericii Pr. Dr. Maxim MELINTI Reformele politice, sociale, economice şi culturale care au avut loc în ultimele decenii în republica noastră s-au reflectat destul de serios în viaţa duhovnicească a societăţii secularizate. Au fost adoptate un şir de legi prin care orice confesiunea religioasă poate liber să-şi desfăşoare activitatea sa, iar adepţii acestor confesiuni religioase să mărturisească în mod liber şi deschis credinţa sa. A avut loc proces de creşterea religiozităţii, iar în conştiinţa opiniei publice s-a majorat prestigiul faţă de organizaţii religioase confesionale, care desfăşoară activitatea sa în ţară. Vădit a crescut atracţie la religie a celor, care în trecut erau absolut indiferenţi faţă de religie. Activ se înfăptuieşte misiunea organizaţiilor religioase în mai multe laturi ale societăţii noastre: în cadrul învăţământului, a culturii, în direcţia slujirii sociale şi caritative, în viaţa publicosociale şi chiar agrară .

Mitropolitul Daniel Ciobotea vorbind despre tineretul ortodox, enumără crize contemporane cu care se confruntă Biserica şi tineretul: „Criza economică face ca numărul persoanelor şi popoarelor sărace să crească; şomajul se extinde şi creează nesiguranţă, frustare şi uneori disperare până la sinucidere; prăpastie dintre bogaţi şi săraci se adânceşte, atât în privinţa persoanelor, cât şi a popoarelor; dorinţa de câştig (profit) conduce adesea la mari nedreptăţi şi tulburări sociale.

Criza socială şi interetnică se manifestă prin diminuarea autorităţilor multor instituţii şi prin conflicte interne, mutaţii privind raporturile de putere având interese de grup; asistenţa socială slăbeşte şi este în căutare de noi forme de organizare; în ţările foste comuniste, lipsa unei viziuni coerente despre societate creează unora nostalgia trecutului recent sau mai îndepărtat, altora nesiguranţa zilei de mâine, iar altora tentaţia de aventură în necunoscut.

Popoarele umilite în demnitatea lor naţională sub pretextul unei unităţi de bloc ideologic sau militar, încearcă să recupereze sau să-şi reafirme identitatea şi demnitatea lor, uneori chiar în forma agresivă şi violentă, degradând astfel patriotismul în şovinism. Europa de ieri, grupată în două

24

mari blocuri antagoniste, se descompune azi şi încearcă să se recompună potrivit unor interese, între care tentaţia de a domina într-un fel sau altul este greu de stăvilit.

Reunificarea Europei doar din punct de vedere economic mercantil, fără a se lua în seamă dimensiunea moral-spirituală a vieţii persoanelor şi popoarelor, rămâne o reunificare fragilă şi superficială.

Criza moral-spirituală a lumii de azi are multe aspecte dureroase, ca de pildă: confuzia şi relativism moral şi desconsiderarea virtuţilor morale tradiţionale, sub pretextul afirmării libertăţii omului modern, instabilitatea familiei, avortul şi divorţul şi chiar şi prostituţia sunt în continuă în creşterea; conflictul între generaţiilor, extinderea

corupţiei în viaţa societăţii, extinderea violenţei, ca urmare a extinderii setei de câştig sau desperării, sunt semnalate zilnic de mijloacele de comunicare în masă.

Criza spirituală se vede în domeniul religios: sectarism ca fenomen de dezbinare şi revoltă individuală sau de grup; prozelitismul religios ca vânzare şi cumpărare de suflete şi ca manipulare a sentimentului religios, pentru a câştiga adepţi a unor grupări de interese; proliferarea sincretismului religios, pseudo-unitate religioasă creată prin amalgamarea şi confuzie, adesea însoţite de o întreagă literatură de intimidare apocaliptică, încearcă să câştige tot mai mulţi adepţi în special în rândurile tineretului.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

Astfel sectele şi prozelitismul au devenit o problemă internaţională, care îngrijorează atât marele Biserici tradiţionale, cât şi organizaţiile ecumenice, care doresc unitatea de credinţă prin dialog şi respect reciproc, nu prin prozelitism. În unele Biserici se constată o criză de identitate sacerdotală sau chiar monahală, în timp şi în altele, numărul candidaţilor la preoţie sau monahism creşte.

La relativismul moral şi religios se adaugă o devalorizare a cuvântului. Arta şi literatura contemporană sunt şi ele puternic orientate antropocentric, aşa în cât foarte puţine opere se inspiră suficient din credinţa în Iisus Hristos sau din Evanghelia Sa. Totuşi, în simptoamele acestei crize trebuie văzute nu numai dificultăţi, ci şi şanse pentru un nou început, pentru renaştere şi o reînnoire spirituală, aşa după cum în criza adolescenţei există o şansă spre maturizare, spre o conturare a personalităţii .

Biserica – corabia păcii şi a mântuirii

În plan arhitectonic biserica ne aminteşte forma de corabie: Sfinţi Părinţi ne învaţă că precum corabia lui Noe a salvat întreagă familia lui Noe şi toate vietăţile pământului de la potopul care s-a prăbuşit asupra Pământului (Facerea 6-9), aşa şi creştinii, care se află permanent în Biserica se mântuiesc şi găsesc pacea şi alinarea sufletească în comuniunea cu Mântuitorul Hristos.

Bazându-se pe cele expuse mai sus, Mitropolitul Daniel face o analogie între starea de criză a societăţii noastre şi furtună pe mare, descrisă de Sfântul Evanghelistul Matei 8, 23-27: „Întrând Iisus în corabie, ucenicii Lui L-au urmat. Şi, iată, furtună mare s-a ridicat pe mare, încât corabia se acoperea de valuri; iar El dormea. Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne că pierim. Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor? S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină. Iar oamenii s-au mirat zicând: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El?”.

Marea agitată, spune Mitropolitul, este lumea contemporană, afundată în crize şi tulburări. Corabia în care se află Mântuitorul împreună cu ucenicii Săi reprezintă Biserica. Când marea este agitată, iar corabia este în primejdie, ucenicii nu se pot lupta singuri, ci trebuie să ceară grabnic ajutorul lui Hristos – Capul Bisericii şi Făcătorul lumii. Într-un fel furtuna sau starea de criză de azi trebuie să ne facă să ne apropiem şi mai mult de Hristos, să deşteptăm pe Hristosul din noi, prin rugăciuni fierbinţi şi prin întoarcere cu faţă la El, invocând ajutorul

Celui Prea Înalt. În mod concret, avem nevoie să întreprindem trei lucruri mari: a) trezvia sau discernământul teologic-spiritual; b) intensificarea vieţii duhovniceşti; c) predicarea Evangheliei prin fapte concrete (ortopraxia). a) Avem nevoie de colaborare mai strânsă între teologie academică şi viaţa spirituală a mănăstirilor, pentru a cultiva o teologie a discernământului (diakrisis) spiritual, a trezviei şi a privegherii. Tineretul, în special, şi credincioşii, în general, trebuie să fie ajutaţi de păstorii lor sufleteşti, de părinţii duhovniceşti, şi de către profesorii de teologie să poată decerne în această perioadă de criză şi de confuzie între: Duhul Lui Hristos şi Duhul Lumii căzute (idolatre) între dreapta credinţă şi falsa credinţă, între libertatea sfântă de a face binele şi libertatea demonică de a face răul, între iubirea sfântă (dezinteresată), şi iubirea înşelătoare, sau ipocrită, interesată.

Biserica vede o necesitate extrem de importantă în lectura Bibliei, fără care „nu poate exista activitate rodnică, nici îngrijire duhovnicească” , aducându-ne aminte de Omilia a 35-a a Sf. Ioan Gură de Aur la Cartea Facerii, unde aflăm că citirea Sfintei Scripturi „face sufletul înţelept, înalţă cugetul către ceruri, face pe om plăcut, îl determină să nu se teamă de nimic din cele prezente. Citirea ei este „pavăză mai tare ca diamantul” şi ea dă sufletului o veselie nepieritoare şi o plăcere nesfârşită, îndepărtează răutatea şi îndreaptă spre virtute” . Şi în general citirea literaturii cu conţinut religios-moral poate aduce folos enorm la îmbogăţirea sufletului cu hrană spirituală, atât de necesară tânărului ortodox. b)Intensificarea vieţii spirituale şi înnoirea ei în Ortodoxia nu se face prin împrumutări şi inovaţii eterodoxe, ci prin punerea în practică a sfaturilor marilor duhovnici, şi anume: rugăciunea zilnică, rugăciunea lui Hristos, spovedania deasă la un părinte duhovnicesc, postul şi milostenia, pelerinaje la hramuri de biserici şi mănăstiri, prietenia cu oameni care au o credinţă puternică, fără, însă a fi fanatici şi extremism. Dezvoltarea cunoştinţei că fiecare credincios mirean trebuie să fie membru viu şi duhovnicesc al Bisericii, care suferă când Biserica este încercată, dezbinată, batjocorită sau slăbită, dar care se bucură atunci când simte că Biserica se conformează în cuvânt şi faptă cu Evanghelia lui Hristos, devenind un laborator al Învierii omului şi un spital de vindecare a sufletului acestuia rănit de păcate sau patimi egoiste.

Trebuie să redescoperim, de asemenea, adevărul că iubirea noastră faţă de aproapele se naşte din rugăciune, iar rugăciunea

este ea însăşi expresie a iubirii faţă de Dumnezeu. Rugăciunea nu este o simplă datorie umană, ci un izvor de putere spirituală, un izvor de iubire şi de înnoire a vieţii noastre.

Ea este respiraţia sufletului şi cultura libertăţii şi a vieţii noastre interioare. c) Evanghelia predicată în fapte (ortopraxia), înseamnă astăzi un limbaj concret şi credibil: acela al iubirii faţă de semenul nostru. Trebuie să redescoperim şi să intensificăm opera filantropică, de caritate, în orfelinate, spitale, case de bătrâni, unităţi militare, închisori, ştiind că iubirea faţă de aproapele este singurul criteriu al judecăţii de apoi.

Angajarea tineretului în înnoirea vieţii spirituale şi în lucrarea filantropică a Bisericii este astăzi o necesitate şi un semn al faptului că Biserica foloseşte libertatea spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor.

Cooperarea tinerilor ortodocşi din diferite Biserici-surori atât la intensificarea vieţii spirituale, cât şi la dezvoltarea diaconie sociale, filantropice, va întări şi mai mult comuniunea (sau unitatea) ortodoxă şi va da mai mult curaj Bisericii întregi de a mărturisi Ortodoxia prin ortopraxia, adică dreaptă credinţă prin faptele bune.

Concluzie

Biserica de azi se bucură când un tânăr păşeşte pragul bisericii. Poate că uneori, fără să vrem, pierdem pe tineri din Biserică, prin faptul că nu ştim să-i chemăm, cum să-i ascultăm sau nu reuşim să le răspundem în mod adecvat.

Desigur viaţa în Biserică prevede învingerea mai multor greutăţi. Precum este dificil să obţii rezultate superioare şi recunoştinţă în sport, ştiinţă şi artă, la fel este greu a creşte spiritual, împodobind sufletul cu virtuţi. Şi cred că nimeni nu va rămânea în Biserica, dacă nu ar găsi acolo mângâierea sufletului. Poate poruncile creştineşti solicită de la noi refuzul şi anumite restricţii. Dar, luând de la noi plăceri senzoriale, Biserica ne-a oferit posibilitate de a afla libertatea sufletului şi de a cunoaşte pe Dumnezeu. Pentru că „calea de dezvoltarea a civilizaţiei nu corespunde cu calea propusă de Biserica.

Civilizaţia decide cum de creat condiţii cât mai favorabile pentru viaţă, iar Biserica caută cum să facă pe om perfect (umanist, desăvârşit – M.M.)” .

De aceea Biserica îndeamnă Statul şi societatea noastră să ajute de a creşte o generaţie cultă, umană şi educată, folosind şi metode de formare spirituală, şi poate atunci vom spunea că tineretul nostru este o mândrie pentru societate şi „binecuvântare pentru Biserică” .

25

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

Istoria

Societăţile secrete de Tudor MIHAESCU Cheia înţelegerii rolului jucat în istorie de societăţile secrete este aceea că secretizarea reprezintă o tactică folosită de către cei care nu dispun de mijloacele sau aderenţa necesare pentru a-şi îndeplini ţelurile utilizând metodele politice clasice. (John Michel Greer) Cu un astfel de titlu, oricine cu greu s-ar abţine să nu răsfoaiască acestă carte dacă ar vedea-o pe raftul unei biblioteci. De altfel, mai mult ca sigur succesul cărţi se datorează şi acestui nume care stârneşte curiozitatea.

Lucrarea a apărut în urmă cu aproape un an la Săptămâna Financiară, fiind una dintre cărţile colecţiei best-seller a ziarului amintit mai sus. Jurnalist şi scriitor american, Michael Streeter, autorul cărţii de faţă, a mai publicat, printre altele, o biografie a generalului Franco şi volumul „Mediterana: leagănul culturii europene”. „Istoria societăţilor secrete” cuprinde un număr de zece capitole, fiecare în parte dedicat diverselor organizaţii şi societăţi secrete, mai vechi sau mai recente, de la Cavalerii Templieri şi până la Opus Dei. Spre deosebire de multe alte cărţi, făcute adesea fără rigoare în tehnoredactare, acesteia nu-i lipsesc lucruri elementare precum un glosar ori un index de nume. Trebuie menţionat şi faptul că, după lectura primelor capitole se găsesc, pe parcursul mai multor pagini, o serie de imagini ce ilustrează subiectul tratat: fotografii cu temple masonice, personalităţi ale vremii şi reprezentări ale unor simboluri însoţite de explicaţii şi diverse interpretări. De asemenea, dacă cititorul doreşte să aprofundeze tema, la sfârşitul cărţii va găsi şi o interesantă listă de lecturi suplimentare.

Numeroasele poveşti şi relatări care ne sunt prezentate permit interpretări dintre cele mai diverse, mai ales în lipsa unor dovezi care sa ne confirme unele bănuieli. Din acest motiv, pe parcursul cărţii, autorul se va feri adesea să tragă concluzii îndrazneţe, uneori manifestându-şi dezaprobarea faţă de teorii ale conspiraţiei care se ţes în jurul misterelor antice, de exemplu. Altfel spus, conţinutul cărţii consemnează succint apariţia, activitatea, scopul şi dispariţia societăţilor secrete care au existat de a lungul vremii. Rareori vom întâlni pasaje în care Streeter adoptă o poziţie personală faţă de evenimentele şi ritualurile pe care le descrie. Totuşi, în timpul lecturii sunt momente când ai impresia ca autorul prezintă intr-o lumina favorabila unele aspecte.

26

Cum de a lungul timpului majoritatea socieţăţilor secrete şi-au revendicat origini străvechi ce merg până-n Orientul şi Egiptul Antic, lucrarea se deschide cu un prim capitol în care ni se prezintă începuturile, totul pornind de la mai multe poveşti legate de viaţa şi activitatea regelui Solomon. Astfel, în ordine cronologică, ne sunt descrise anumite momente de referinţă, precum construirea Templul lui Solomon, cu referire la desfăşurarea anumitor ritualuri, ca mai apoi să aflăm câte ceva despre Isis şi Horus, zeii egipteni de numele cărora se leagă multe dintre semnificaţiilor societăţilor secrete de mai târziu. În sfârşit, ultimele pagini ale primului capitol ne trimit în Grecia Antică, unde Pitagora ar fi pus bazele uneia dintre primele societăţi secrete după o lungă călătorie prin Orient.

Trecând prin istorie, de la templieri, francmasoni, iluminaţi şi alţi, suspansul se amplifică atunci când, încetul cu încetul, ne apropiem de manifestările, mai mult sau mai puţin oculte, din vremurilor noastre. În momentul de faţă există, în linii mari, doua categorii de organizaţii vizibile (sau mă rog, despre care ştim câte ceva): Grupul Bilderberg, Opus Dei, Skull and Bones, Biserica Scientologica pe de o parte, iar diversele organizaţii mafiote pe de altă parte. În cazul celor din urmă, aşa cum va sublinia şi autorul la un moment dat, aceste „nu sunt interesate de aspecte de ordin religios, cunoştinţe ezoterice, păstrarea unor tradiţii străvechi sau acapararea puterii politice – cel puţin nu în propriul beneficiu. Ele sunt, mai degrabă, motivate de setea de bani şi de acel tip de putere situată mai presus de orice ambiţie politică, care vine odată cu bogăţia şi influenţa: autoritatea brutală, incontestabilă şi lipsită de orice scrupule.”

Dacă ne referim la prima categorie de organizaţii, paginile în care sunt descrişi cei de la Opus Dei, aceste „trupe de şoc” ale

Bisericii Catolice, aşa cum îi numeşte Streeter făcând o parelelă între ei şi iezuiţi, prezintă lucruri mai puţin ştiute, fiind subliniată, în principal, influenţa pe care această organizaţie o are la nivel mondial. Citind despre Opus Dei, mi-a reţinut atenţia următorul un lucru: o partea a Grupului Bilderberg, numită Cercul Pinay, după numele fostului prim-ministru conservator francez Antoine Pinay, ar avea legături stranse cu Opus Dei şi implicit cu Biserica Catolică. Interesant e că din Cerc Pinay se bănuieşte c-ar face parte şi Otto von Habsburg, şeful casei imperiale de Habsburg şi figura politică marcantă a catolicismului. În acest sens, Streeter conchide că„Biserica Catolică găzduieşte de mult timp în rândurile sale grupări care şi-au croit un drum propriu, de multe ori secret, undeva, la marginea politicii şi societătii…”

Un alt pasaj din carte pe care l-am lecturat cu interes a fost cel despre Skull and Bones, cunoscuta frăţie de la universitatea americană Yale printre ai cărei membri s-a aflat şi fostul preşedinte George W. Bush. Interesant e că această organizaţie a fost precursoare a CIA, Streeter notând că „Central Intelligence Agency (CIA), principala structură de spionaj din Statele Unite, a fost înfiinţată, în 1947, la recomandarea unui comitet prezidat de Robert Lovett, fost membru al Skull and Bones. Drept urmare, mulţi membri ai frăţiei au păşit de atunci pe uşile sediului din Langley, Virgina, al CIA.” Deşi nu este o carte a marilor dezvăluiri, multe dintre informaţiile prezente fiind destul de cunoscute de marea majoritate a publicului, „Istoria societăţilor secrete” oferă celor interesaţi de acest subiect o perspectivă de ansamblu, în timp şi spaţiu, asupra acestor fenomene, fiind totodată o lucrare accesibilă oricărui gen cititor, mai mult sau mai puţin„iniţiat”.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

Istoria

Moravurile şi obiceiurile Ţărilor Române în perioada secolului al XVIII-lea de Jana DOLOŞCAN Veacul al XVIII-lea este de-a dreptul considerat secolul marilor contradicţii. Pe de o parte avem procesul modernizator al societăţii, care n-a ocolit spaţiul nostru, pe de altă parte această perioadă este perioada epocii fanariote cu consecinţele sale negative asupra societăţii în general.

Efortul Imperiului Otoman de a menţine Ţara Românească şi Ţara Moldovei în sfera sa de influenţă a dus la creşterea ingerinţelor în treburile interne ale celor două state şi la controlul riguros al tuturor proceselor care se desfăşurau în cele două Ţări Române extracarpatice. Schimbările produse s-au realizat prin intermediul domnilor selectaţi din rândul grecilor, foşti dragomani, din cartierul constantinopolitan – Fanar, de unde şi denumirea de epocă fanariotă. În linii mari, regimul fanariot este o replică la ameninţarea creată de politica de expansiune a Imperiului Habsburgic şi a Imperiului Rus, care intenţionau să împartă Imperiul Otoman.

Din aceste realităţi au rezultat trăsăturile caracteristice ale regimului fanariot.

Poarta Otomană a căutat să diminueze rolul domnilor din cele două principate şi să accentueze subordonarea lor. Domnii veniţi din capitala Imperiului Otoman, supuşi direct sultanului, neaparţinând celor două ţări şi claselor lor dominante aveau menirea să execute întocmai voinţa sultanului. Aceste obiective otomane au fost atinse. Haraciul, principala obligaţie a celor două ţări în bani şi produse, a crescut în mod substanţial, ca şi sumele pe care domnii au trebuit să le dea pentru obţinerea domniei sau pentru conservarea ei ori contribuţiile militare, munca în interesul armatei otomane necesară construirii şi întreţinerii cetăţilor otomane de la hotarele ţării. Domnii nu mai erau aleşi în ţară, iar elitele politice locale trebuiau să se conformeze în acest sens voinţei sultanului.

Pornind de la aceste realităţi, descrie-

rile epocii fanariote sunt şi ele contradictorii. Apreciind dificultăţile din perioada fanariotă, acestea uneori au fost şi mai mari în epocile anterioare. După cum menţiona A. D. Xenopol: „acel jaf al Ţărilor Române din epoca fanariotă are o origine mai veche” şi faptul „că s-au întâlnit epoci de intrigi şi răsturnări ale domnilor pământeni, care nu vor fi întrecute nici de regimul fanariot”. Din rândul domnilor fanarioţi vom întâlni „individualităţi însemnate şi încercări de reforme”.

Aceleaşi aprecieri contradictorii sunt date şi impactului regimului fanariot asupra culturii. P. P. Panaitescu, în lucrarea „Contribuţii la istoria culturii româneşti” deşi remarcă o decădere a culturii româ-

neşti „strâmtorată de cea greacă”, precizează totuşi că „societatea românească pînă către sfîrşitul secolului al XVIII-lea nu era în condiţii favorabile ca să creeze, nici să asimileze o cultură superioară”.[3] În secolul al XVIII-lea, menţiona istoricul: în Ţările Române „s-a mutat centrul culturii greceşti”, iar în domeniul culturii grecii introduc studiile clasice la români, subliniind că „la toate popoarele studiile clasice, cu tezaurul lor de cugetare şi de frumuseţi literare, au reprezentat un progres al culturii”.

Perioada domniilor fanariote a fost analizată, în mod firesc, şi de Nicolae Iorga. În sinteza sa monumentală „Istoria românilor”, vol.VII poartă titlul sugestiv

27

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

de „Reformatorii”, trimitere evidentă la modernizarea societăţii româneşti în timpul mai multor domni fanarioţi, numind perioada secolului al XVIII-lea a „reformelor Bizanţului luminat”, care vor crea structuri sociale şi politice similare în ambele principate, ceea ce va contribui la unirea lor.

Realităţile sociale, economice şi politice din acea perioadă pot fi cunoscute prin intermediul atât al documentelor, cât şi al mărturiilor călătorilor străini. Aceştia din urmă de diferite origini şi religii trec pe la noi cu diferite misiuni – militare, comerciale, diplomatice, ecleziastice, de spionaj – observă în mod activ locurile necunoscute prin care trec.

Ipostaza de călător aduce cu sine un element important al fărădelegii – drumul. Tâlharii, care „sunt paznici care trebuie să mai aibă grijă să încuie în fiecare seară porţile hanului şi să vegheze la siguranţa şi liniştea negustorilor”, aceşti „locuitori puşi pe omor” cutreieră ţinuturile grupaţi în cete, în căutarea unor prăzi, uşor de obţinut cel mai adesea de la negustorii lipsiţi de o escortă înarmată.

La aceeste cete de răufăcători autohtoni se mai adaugă şi grupuri răzleţe de ieniceri sau de tătari care întreprind incursiuni sângeroase. Călătorii sunt însă informaţi în legătură cu potenţialele primejdii şi dau dovadă de prudenţă, înarmându-se cu „pistoale cu ţeavă dublă”, se asociază şi nu merg pe jos, „din pricina apelor mari şi tâlharilor numeroşi”, iar în funcţie de importanţă, sunt escortaţi de soldaţi.

Hanul şi oraşul – mai ales reşedinţa domnului – sunt locuri sigure. Teama nu dispare în totalitate, când hangiul dispare şi „fără să vrem ne-a făcut să credem că a plecat să ne trădeze fraţilor săi din pădure”. Autoritatea domnească intervine variabil, în funcţie de situaţie şi de importanţa victimei. Juristul Franz-Joseph Sulzer din Braşov este stupefiat de faptul că „tâlharii de drumul mare, care de frica bătăii recunoscuseră felul banilor mei, şi le ştiau suma, şi de durere identificaseră calul meu dintre alţi zece, au fost fost sloboziţi şi lăsaţi în libertate”. De altfel, tâlhăria se pedepsea prin condamnarea la spânzurătoare.

Călătoriile în lumea occidentală fac din oraş centrul contactului cu „Celălalt”; arhitectura civilă este un indicator al ierarhiilor sociale şi al standardelor de viaţă, arhitectura religioasă este un barometru al religiozităţii colective, aspectele edilitare, igiena stradală, comportamentele vizibile în gestualitate, diversitatea şi aspectul locurilor sociale (parcuri şi grădini

28

publice, ospătării şi crâşme, cluburi, prăvălii specializate în stimularea consumului de lux) mărturisesc despre „civilitatea” cadrului citadin, bibliotecile şi cabinetele de curiozităţi oferă date despre accesul la cultură; de aceea, în relaţiile de călătorie oraşele îşi împart experienţa cu mediile oficiale; în Occident se călătoreşte nu numai din raţiuni imediat pragmatice – afaceri, misiuni politico-diplomatice, călătorii de studii, ci şi sub impulsul unor motivaţii noi.

Călătorii străini văd oraşul de la noi în funcţie de finalitatea călătoriei şi de „programul” predeterminat de durata călătoriei şi de natura textului (scrisoare, raport, jurnal, relaţie, memorii, studiu monografic), care influenţează şi ele structura reprezentărilor. De la nişte menţiuni sumare la rapoarte mai ample – toate oferă o anumită imagine despre societatea română de atunci. Imaginea este prezentată oarecum în culori sumbre şi acest lucru nu este de mirare atâta timp, cât cei care scriu au în minte oraşele Occidentale, multe din ele cu edificii somptuoase mai ales religioase. De aici şi diferenţele de descriere chiar şi între oraşele din Moldova pe de o parte şi cele din Transilvania pe de altă parte. „Sate mari” aşa sunt caracterizate oraşele din Moldova şi Ţara Românească.

Când Frederick Calvet, în 1764, trece prin Iaşi găseşte capitala Moldovei interesantă şi agreabilă – componenţa etnică diversă, specificitatea arhitecturii civile, care presupune folosirea lemnului atât în construcţii, cât şi la poditul străzii, existenţa băii publice cercul de grădini şi vii, care înconjoară oraşul, aspectul pitoresc

al Bahluiului, frumuseţea şi frivolitatea femeilor. În a doua jumătate a sec.al XVIII-lea imaginea Europei se îmbogăţeşte considerabil. Ea va deveni o atracţie tot mai puternică, tot mai multă lume, datorită dezvoltării fulminante din epoca luminilor, o consideră „un izvor de cultură şi lumină”, ca urmare a diversificării contactelor românilor cu europenii. Numărul celor care ies din Principate în Europa se afla în permanentă creştere, iar pe lângă negustori, Europa este vizitată tot mai mult de marii boieri fascinaţi de lumea nouă care o oferă Occidentul.

Prezenţa armatelor străine, austriece şi ruse, a fost o altă cale de cunoaştere a Occidentului şi de preluare a moravurilor de acolo. Ofiţerii ruşi, în această perioadă, sunt şi ei purtători ai culturii Occidentului, cunoşteau limba franceză şi au adus aici manierele de la Sankt-Petersburg francizate şi ele de mai multă vreme după obiceiurile de la curtea regelui francez.

De aici provine complexitatea imagologică din Principatele Române. Pe de o parte elemente noi, de provenienţă occidentală, moravuri deseori aduse cu armatele de ocupaţie şi împământenite aici, pe de altă parte o lume a orientului care parcă părea a fi ataşată veşnic de nişte valori de care societatea de aici s-a ataşat atât de mult. Toate aceste realităţi sunt surprinse de călătorii străini care vin în Ţările Române şi observă cu lux de amănunte realităţile de aici, unde se întâlnesc spaţii şi culturi unde se intersectează tradiţii, obiceiuri şi moravuri diferite, dar care toate la un loc constituie civilizaţia românească din secolul al XVIII-lea.

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

Clasicii nostri

Lucian BLAGA: Spaţiul mioritic S-a afirmat de atâtea ori că muzica e o artă a succesiunii şi că fiind redusă la posibilităţile inerente materiei el, adică la cele ale sunetului, tonului, ea n-ar avea nici un punct de contact cu lumea spaţiului. Această părere, devenită formulă, concentrează în sine o bună doză de superficialitate şi de ieftin convenţionalism. Să ascultăm o dată o pasiune sau o cantată de Bach. Să ne aşezăm cu totul în câmpul sonor al acestei muzici, îngăduindu-i să-şi realizeze prin inducţie toate liniile ei de forţă în su fletul nostru, încă înainte de a ne descleşta din îmbrăţişarea vrăjitoarească, să ne întrebăm apoi: în ce orizont spaţial trăieşte sufletul care vorbeşte despre sine în „această muzică? Răs punsul, singurul posibil, fiindcă singurul evident, şi-l va putea da oricine fără caznă: există în muzica lui Bach, vibrant şi copleşitor rostit, un orizont spaţial, şi încă unul de o structură cu totul specifică: orizontul infinit, infinit în toate dimensiunile sale alcătuitoare! Se ghiceşte felul orizontului — din ritm si din linia interi oară a muzicii, aşa cum din zborul păsării ghiceşti lărgimea spaţiului pe care ea-l simte în preajmă. Constatarea aceasta închide în sine desigur şi un paradox: artele anexate, prin mijloacele şi structura lor, spaţiului, cum sunt pictura sau arhitectura, nu izbutesc să dea glas, tot atât de convingător, acelui vast orizont spaţial cum e în stare pasiunea, cantata sau fuga lui Bach.

Paradoxul e interesant pentru, noi fiindcă ne arată că purtăm în inconştientul nostru anume orizonturi, care tind aşa de mult să se exprime, încât se exprimă şi cu mijloace ce par cu totul improprii scopului. Virtuţile expresive ale muzicii se dovedesc izbitor prin acest fapt.

Repetând experienţa încercată cu muzica lui Bach şi asupra altor exemple, se va vedea că orizonturile spaţiale care se rostesc prin mij locirea muzicii nu sunt totdeauna unul şi acelaşi, ci foarte variate.

Oricăruia dintre citi torii noştri i s-a oferit vreodată prilejul să audă un cântec popular rusesc. Invităm cititorul să-l asculte încă o dată, aievea sau în amintire, şi pătruns de particulara melancolie şi de ru moarea de deznădejde a cântecului, să se în trebe în ce orizont spaţial, interior scandat, trăieşte sufletul uman care-şi spune astfel şi în acest grai suferinţa? Se va găsi fără greutate că în cântecul rusesc răsună ceva din tristeţea

unui suflet care, stătător sau călător, simte că nu-şi va putea niciodată ajunge ţinta, adică ceva din deznădejdea sfâşietoare a denecuprinsului. în faţa nedumeririlor noastre se iveşte lămurirea căutată, planul infinit al stepei, ca fundal şi perspectivă a cântecului rusesc. — Alt exemplu: să ascultăm un cântec alpin, cu acele gâlgâituri ca de cascade, cu acele ecouri suprapuse, strigate ca din guri de văgăuni, cu acel duh vânjos şi înalt şi teluric, zgrunţuros ca stânca şi pur ca gheţarii. Presimţim şi în dosul cântecelor alpine un orizont spaţial propriu lor şi numai lor: spaţiul înalt, şi abrupt ca profilul unui fulger, al marelui munte. Sau să ascultăm un cântec de dans argentinian, unul din cântecele astăzi aşa de popularizate prin discurile mecanice. S-a întrupat, în ritm şi în învăluieli de sunet, şi în aceste cântece de acordeon o melancolie, o melancolie fierbinte a cărnii, stârnită solar în omul ce aşteaptă dezlegarea de o tensiune interioară în mijlocul pampelor sudamericane, fără nădejde, tensiunea fiind aşa de mare că nimic n-o poate rezolva. E vorba şi aci de o stare interioară, crescută firesc şi cronic în mijlocul unui anume orizont, între dor şi ţintă se interpune parcă în sufletul sudamericanului totdeauna distanţa invinci bilă a pampelor.

Subliniem în acest exemplu nu atât înrâurirea peisajului asupra muzicii, ci modul cum peisajul se integrează în angrenajul unui suflet, dobândind accente din partea aces tuia. Să ne întoarcem însă-spre exemple din nemijlocita noastră apropiere. Să ascultăm — cu aceeaşi intenţie de a tălmăci în cuvinte un orizont spiritual — o doină de a noastră.

După ce ne-am obişnuit puţin cu chiromanţia ascunselor fundaluri, nu e greu să ghicim deschizându-se şi în dosul doinei un orizont cu totul particular. Acest orizont e plaiul.

Plaiul adică un plan înalt, deschis, pe coamă verde de munte, scurs mulcom în vale. O doină cântată, nu sentimental-orăşeneşte de artiste în cos tume confecţionate şi nici de ţiganul de la mahala dedat arabescurilor inutile, ci de o ţărancă sau de o băciţă, cu sentimentul precis şi economic al cântecului şi cu glasul expresie a sângelui, care zeci de ani a urcat munţii şi a cutreierat văile sub îndemnul şi porunca unui destin, evocă un orizont specific: orizontul înalt, ritmic şi indefinit alcătuit din deal şi vale.

Ni se va răspunde că, întrucât punem în ecuaţie un cântec cu un orizont, nu facem

decât să stabilim, ceea ce de atâtea ori s-a mai făcut, relaţia dintre muzică şi un anume peisaj. Dar cele stabilite nu au decât funcţia unei prime aproximaţii întru definirea tezei mai depărtate spre care ne îndrumăm. Să precizăm şi să diferenţiem lucrurile pe rând.

Vom accentua mai întâi că în relaţia pe care tocmai o făcurăm, nu e în rândul întâi vorba de un peisaj privit global, ci mai curând despre un orizont în care esenţialul e structura spaţială ca atare, fără de altceva şi fără de umplutura pitorescului, adică despre un orizont spaţial şi despre accentele sufleteşti pe care orizontul le dobândeşte din partea unui destin uman, al unui destin alcătuit din anume dih şi din anume sânge, din anume drumuri, din anume suferinţi. Relaţia despre care vorbim, şi care într-o întâie aproximaţie, pare o simplă co respondentă între cântec şi peisaj, vom adânci-o tot mai mult, până acolo unde ea devine revela toare pentru însăşi fiinţa omenească şi într-un chip pentru modul creator al omului.

Felurite momente şi împrejurări ne sfătuiesc să căutăm orizontul ce vibrează rezonant într-un cântec mai curând în sufletul omenesc decât în peisaj. Cu aceasta ne îndrumăm spre miezul problemei ce ne preocupă. Răsună într-un cântec nu atât peisajul, plin şi concret, al humei şi al stâncilor, al apei şi al ierburilor, ci înainte de toate un spaţiu sumar articulat din linii şi accente, oarecum schematic structurat, scos în orice caz din contingenţele naturii ime diate, un spaţiu cu încheieturi, şi vertebrat doar în statica şi dinamica sa esenţială.

Cărei împre jurări singulare i se datoreşte faptul că un anume spaţiu poate în genere să

29

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

răsune într-un cântec? Ni se pare că răspunsul nu poate fi decât unul singur: un anume spaţiu vibrează într-un cântec, fiindcă spaţiul acesta există undeva, şi într-o formă oarecare, în chiar substraturile su fleteşti ale cântecului. Rămâne numai să vedem cum trebuie să ne închipuim „spaţiul” ca factor sufletesc creator, adică ce mod de existenţă trebuie să-i atribuim.

Morfologia culturii (un Frobenius, un Spengler, şi alţii) precum şi istoria artelor (un Alois Riegl, un Worringer), în lucrări care fără deo sebire înseamnă tot atâtea monumente de pă trundere şi de intuiţie, s-au străduit să elu cideze rolul ce pare a-l juca în înjghebarea unei culturi sau în crearea unui stil de artă „sentimentul spaţiului” propriu oamenilor dintr-un anume loc.

Frobenius, anticipând, mai inspirat uneori, dar şi mai incontrolabil, cu vreo douăzeci de ani unele idei spengleriene, a arătat în domeniu etnologic, apăsând asupra unui material proaspăt descoperit, legătura dintre o anume cultură şi un anume sentiment al spaţiului. Diferenţiind culturile africane în două mari blocuri, hamit şi etiop, Frobenius atribuie fiecăruia un sentiment specific al spaţiului, adică culturii hamite sentimentul spaţial simbolizat prin imaginea peşterii bol tite, iar culturii etiope sentimentul spaţial al infinitului.

Frobenius priveşte culturile ca nişte plante care cresc în atmosfera de seră a unui anume sentiment spaţial. Spengler, în monumentala şi mult discutata sa operă de filozofie a culturii, aplică acelaşi punct de vedere asupra culturilor mari istorice, deosebindu-le după acelaşi criteriu spaţial şi punând o membrană impermeabilă şi monadică între ele. După Spengler, latura cea mai caracteris tică a fiecărei culturi e tocmai specificul ei sentiment al spaţiului.

Nu vom expune nici măcar sumar teoria spengleriană, despre care suntem în drept să presupunem că fiecare cititor are o vagă idee, dacă nu din textul origi nal, cel puţin din rezumate şi din recenzii. Ne vom îngădui totuşi să amintim, pentru îm prospătarea memoriei cititorului, şi ca puncte de reper, modurile sentimentului spaţial impli cate, după Splengler, de câteva dintre marile culturi. Cultura faustiană a apusului, o cul tură a zbuciumului sufletesc, a setei de expansiune, a perspectivelor, implică sentimentul simbolizat prin spaţiul infinit tridimensional (ca etiopicul la Frobenius).

Cultura greacă antică, apolinică, măsurată, luminoasă, implică spa ţiul limitat, rotunjit, simbolizat prin imaginea corpului izolat.

Cultura arabă, magică, de-un apăsător fatalism, de a cărei descoperire în toată amploarea ei Spengler e cu osebire mândru, ar

30

avea ca substrat sentimentul spaţiului boltă (a se confrunta cu hamiticul lui Frobenius).

Vechea cultură egipteană implică sentimentul spaţial al drumului labirintic care duce spre moarte (a se compara cu „sfiala de spaţiu” la Alois Riegl). Teoria aceasta a „sen timentului spaţial”, definit din partea morfologilor citaţi în funcţie de peisajul în care apare o cultură, nu ne satisface în mai multe pri vinţe. Teoria întâmpină serioase dificultăţi peste care, aşa cum e formulată, ea nu poate să treacă, într-un studiu anterior, intitulat Ori zont şi stil, ne-am ocupat mai pe larg cu aceste dificultăţi propunând o nouă teorie pentru înlăturarea lor. În studiul nostru vorbim despre „orizonturile inconştientului”. Arătăm acolo — cu argumentaţia necesară — că factorul pe care morfologia culturii sau istoria artelor îl interpretează ca sentiment al spaţiului nu e propriu-zis un sentiment, cu atât mai. puţin un sentiment conştient, şi că factorul nu ţine de sensibilitatea noastră crescută într-un anume peisaj, ci e un factor mult mai profund, în studiul nostru transpunem toată problematica spaţială de pe tărâmul morfologiei culturii pe planul noologiei abisale, adică într-o perspec tivă în care inconştientul este văzut nu ca un simplu „diferenţial de conştiinţă”, ci ca o realitate foarte complexă, ca o realitate care ţine oarecum de ordinea magmelor. O mulţime de dificultăţi se înlătură cu uşurinţă prin această transpunere. Nu e locul să intrăm în amă nunte, însemnăm numai: ceea ce morfologii interpretează ca sentiment spaţial în funcţie de un anume peisaj devine în teoria noastră „orizont spaţial”, autentic şi nediluat, al „in conştientului”. Inconştientul nu trebuie privit numai în înţeles de conştiinţă infinit scăzută, ci în sensul unei realităţi psiho-spirituale amplu structurate şi relativ sieşi suficiente. „Orizontul spaţial” al inconştientului, scos şi rupt din înlănţuirea condiţiilor exterioare şi cristalizat ca atare, persistă în identitatea sa indiferent de variaţiunea peisajelor dinafară. Orizontul

spaţial ai inconştientului, înzestrat cu o structură fundamentală şi orchestrat din accente sufleteşti, trebuie socotit ca un fel de cadru necesar şi neschimbăcios al spiritului nostru inconştient. Inconştientul se simte organic şi inseparabil unit cu orizontul spaţial, în care s-a fixat ca într-o cochilie; el nu se găseşte numai într-o legătură, laxă şi labilă, de la subiect la obiect, cu acest spaţiu, cum se găseşte conştiinţa faţă de peisaj.

Supusă con tingenţelor celor mai capricioasă, conştiinţa e dispusă să-şi trădeze în orice moment peisajul. Inconştientul nu trădează.

Orizontul spaţial al inconştientului e deci o realitate psiho-spirituală mai adâncă şi mai eficace decât ar putea să fie vreodată un simplu sentiment. Pentru a ne putea explica unitatea stilistică a unei cul turi, fenomen atât de impresionant, credem că nu putem recurge numai la peisaj, nici la sen timente în legătură făţişă cu peisajul. Adâncimea fenomenului necesită o explicaţie prin realităţi ascunse, de altă greutate. Or, un ori zont spaţial al inconştientului poate fi cu adevărat o asemenea adâncă realitate. Orizon tul spaţial al inconştientului poate eu adevărat dobândi rolul de factor determinant pentru structura stilistică a unei culturi sau a unei spiritualităţi, fie individuale, fie colective.

Cum orizontului spaţial al inconştientului îi atri buim o funcţie plastică şi determinantă, putem să-l numim şi „spaţiu-matrice”. Din teoria noastră se desprinde în chip firesc un fapt pe care morfologia nu-l putea asimila. Faptul e acesta: poate să existe uneori o contradicţie între structura orizontului spaţial al incon ştientului si structura configurativă a peisaju lui în care trăim şi în care se desfăşoară sen sibilitatea conştientă.

Această incongruenţă de orizonturi pentru ilustrarea căreia se pot invoca suficiente exemple istorice, nu poate fi lămurită în cadrul morfologiei culturii, care, după cum ştim, raportează sentimentul spaţiu lui la structura peisajului. De asemenea, tot numai prin teoria noastră despre spaţiul-ma-

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

trice ca factor inconştient, se poate lămuri de ce uneori, sau chiar foarte adesea, în unul şi acelaşi peisaj pot să coexiste culturi sau duhuri cu orizonturi spaţiale fundamental diferite. În cadrul problematicii pe care o expunem, ne-am pus nu o dată întrebarea dacă nu s-ar putea găsi sau construi, ipotetic un spaţiu-ma trice, sau un orizont spaţial inconştient, ca substrat spiritual al creaţiilor anonime ale cul turii populare româneşti.

Subiectul merită riscul oricăror eforturi.

Ne surâde găsirea unei chei de aur-cu care se pot deschide multe din porţile entităţii româneşti. Dar poate nu e necesar să se restrângă cercetarea exclusiv asupra culturii populare româneşti. Spaţiul-matrice, ce urmează să fie ipotetic închipuit, ar putea să fie un per vaz, până la un punct comun unui grup întreg de popoare, bunăoară popoarelor balcanice. Fireşte că pe noi ne interesează aci fenomenul românesc. Deocamdată trebuie să facem ab stracţie de toţi vecinii, şi mai ales de problema în ce măsură aceşti vecini au fost contaminaţi de duhul spaţiului nostru.

Cântecul, ca artă care tălmăceşte cel mai bine adâncurile inconştientului, revelează şi ceea ce ne-am învoit mai înainte să numim „orizont spaţial al inconştientului”, în ordinea de idei ce ne-o impunem, „doinei” îi revine desigur o sem nificaţie care n-a fost încă niciodată sublimată în toată importanţa ei. În adevăr, doina, cu re zonanţele ei, ni se înfăţişează ca un produs de-o transparenţa desăvârşită: în dosul ei ghicim existenţa unui spaţiu-matrice, sau al unui ori zont spaţial cu totul aparte, într-o primă aproxi maţie am adus doina în legătură cu „plaiul”, aşa cum cântecul rusesc a fost adus în legătură cu „stepa”. Să facem un pas înainte. Să adâncim problema şi perspectivele potrivit teoriei noastre despre orizonturile inconştientului. Orizontul spaţial al inconştientului e înzestrat eu accente sufleteşti care lipsesc peisajului ca atare. Fără îndoială că şi în doină găsim un asemenea orizont părtaş la accente sufleteşti: se exprimă în ea melancolia, nici prea grea, nici prea uşoară, a unui suflet care suie şi coboară, pe un plan ondulat indefinit, tot mai departe, iarăşi şi iarăşi, sau dorul unui suflet care vrea să treacă dealul ca obstacol al sorţii, şi care totdeauna va mai avea de trecut încă un deal şi încă un deal; sau duioşia uniri suflet care circulă sub zodiile unui destin ce-şi are suişul şi coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel, în ritm repetat, monoton şi fără sfârşit. Cu acest orizont spaţial se simte or ganic şi inseparabil solidar sufletul nostru incon ştient, cu acest spaţiu-matrice, indefinit ondu lat, înzestrat cu anume accente, care fac din el

cadrul unui anume destin. Cu acest orizont spaţial se simte solidar ancestralul suflet românesc, în ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm undeva, într-un colţ înlăcrimat de tataia, chiar şi atunci când am încetat de mult a mai trăi pe plai, o vagă amintire paradisiacă: Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai Să numim acest spaţiu-matrice, înalt şi inde finit ondulat, şi înzestrat cu specificele accente ale unui anume sentiment al destinului: spaţiu mioritic. Acest orizont, neamintit cu cuvinte, se desprinde din linia interioară a doinei, din rezo nanţele şi din proiecţiunile ei în afară, dar tot aşa şi din atmosfera şi din duhul baladelor noastre.

Acest orizont, indefinit ondulat, se desprinde însă, ceea ce e mult mai important, şi din sentimentul destinului, din acel sentiment care are un fel de supremaţie asupra sufletului individual, etnic sau supraetnic.

Destinul aci nu e, simţit nici ca o bolta apăsătoare până la disperare, nici ca un cerc din care nu e scăpare, dar destinul nu e nici înfruntat cu acea încredere nemărginită în propriile puteri şi posibili tăţi de expansiune, care aşa de uşor duce la tragicul hybris.

Sufletul acesta se lasă în grija tutelară a unui destin cu indefinite dealuri şi văi, a unui destin care, simbolic vorbind, descinde din plai, culminează pe plai şi sfârşeşte pe plai.

Sentimentul destinului, încuibat subteran în sufletul românesc, e parcă şi el structurat de orizontul spaţial, înalt, şi indefinit ondulat.

De fapt orizontul spaţial al inconştientului şi sentimentul destinului le socotim aspecte ale unui complex organic, sau elemente care, din momentul nunţii lor, fac împreună un elastic, dar în fond inalterabil, cristal.

Admiţând că sufletul popular românesc po sedă un spaţiu-matrice deplin cristalizat, va trebui să presupunem că românul trăieşte, inconştient, pe „plai”, sau mai precis

în spaţiul mioritic, chiar şi atunci când de fapt şi pe planul sensibilităţii conştiente trăieşte de sute de ani pe bărăgane. Şesurile româneşti sunt pline de nostalgia plaiului. Şi de vreme ce omul de la şes nu poate avea în preajmă acest plai, sufletul îşi creează pe altă cale atmosfera acestuia: cântecul îi ţine loc de plai.

Solidaritatea sufletului românesc cu spaţiul mioritic are un fel mulcom, inconştient, de foc îngropat, nu de efervescenţă sentimentală sau de fascinaţie conştientă.

Se probează încă o dată că aici ne mişcăm prin zonele „celuilalt tărâm” al sufletului, sau într-un domeniu de investigaţie a adâncimilor. Aderenţele acestea spaţiale aparţin etajelor subterane ale exis tenţei noastre psihospirituale, dar ele ies la iveală în cântec şi în vis. Ploile pânzişe şi sin gurătatea stelară a plaiului fac pe Ciobanul nostru nu o dată să-şi blesteme zilele pe care le trăieşte în tovărăşia înălţimilor. Sentimentele ciobanului, descărcate în floarea unei înjură turi, iau adesea un caracter de adversitate faţă de plai, totuşi inconştient ciobanul rămâne solidar, organic solidar cu acest plai, în care el nu va schiţa niciodată un gest de evadare. „Spaţiul mioritic” face parte integrantă din fiinţa lui. El e solidar cu acest spaţiu, cum e cu sine însuşi, cu sângele său şi cu morţii săi. Când cântă, se întâmplă să iasă la lumină această solidaritate, ca în acel suprem cântec, care s-a moştenit din veac în veac, şi în care Moartea pe plai e asimilată în tragica-i fru museţe cu extazul nunţii: Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa.

Brazi si păltinaşi I-am avut nuntaşi, Preoţi, munţii mari, Pasări, lăutari, Păsărele mii, Şi stele făclii!

31

AXA - Conservatorism politic, cultură mărturisitoare şi spirituală, Nr.19, Aprilie 2010

Drapelul Negru

În stomacul plin cu bancnote al revoluțiilor înfrânte Rătăceşte amintirea în rochie albă spre ultimul meu Hiroshima Patria mea neînfrântă ridică fruntea de fier spre Zodia lui Dumnezeu Şi mă sărut cu moartea-mireasă sub Drapelul Negru În fața gloatei turbate îmi apăr îngerul acefal cu capul tăiat în mâini – să-mi lumineze Calea prin labirint, valsând, trăind Divina Comedie Arde în inimă Soarele cunoașterii tăcute Pe baricadele Copilăriei care nu uită și nu iartă, Trezit din somn sub Drapelul Negru…

Sunt eu – războiul care vine în pacea-somnifere veșnic sub Luna ce varsă vin pe cărarea mea spre casă printre oraşe – ruine de fier, de cer și de frică Spre Răsăritul Absolut, spre svastica din ochi sălbatici E uşor şi dulce să mori tânăr – ca un dumnezeu muritor Neînvins sub Drapelul Negru Cu zori polare-n ochi, arunc în jurul casei oase să vină Lerul cu ochi de câine credincios să îmi păzescă liniștea și războiul ce-au fost mai înainte de Zidire Îl văd pe Demiurg – cu vânturile Nordului în plete Se-ndreaptă spre orașe cu un topor lucind pe umăr Eu îl aștept cu moartea-mireasă sub Drapelul Negru Pribeag sub ploile de lapte, adevărul spre ultimul Columb mâncat de-aborigeni Patria mea neînfrântă cu sâni spălați de sânge îți sărut mîinile albe în umbra Axei Lumii Răsună o doină de fluier în Carpații veșnic tineri … timp nu va mai fi sub Drapelul Negru

Dans de Lup

eu cu tine sub ninsoare între sferele ce tac se aude plâns de mamă moarte dulce-n flori de mac cheamă, cheamă zei bătrâni cine cîntă, cine-i mut? amintirea-n noapte plînge sunt sub lună – dans de lup mamă, mamă, ninge-ncet pe cîmpie – pietre crude linişte mîncăm în grabă rude rude-paparude cine-i viu, mai plînge încă cine-i mort a adormit şi-o mireasă ca şi rîsul între noi a coborît eu cu tine plec de-acasă rîd şi plîng, şi tac, şi cînt, în zăpadă ochi se-nchide închisoare sub pământ în spital pentru nebuni nu mai doare, nu mai este joacă-ţi, joacă-ţi rolul mut unde eşti tu, dans de lup? cîntă,cîntă partizanul în cenuşă-i este soarta părăseşte-ţi azi coliba şi zăpada să ne îngroape sus pe lună – flori albastre pe cîmpie – oase vii să privim în ochi de fiară viaţa noastră – dans de lup vom pleca din casa goală vom juca noi rolul mut şi ne vor găsi-n zăpadă îngheţaţi în dans de lup

Fiu al Daciei Pelasge Hiperboreic ridic ochii spre cerul de fier Şi mă doare întîiul vis văzut de Dumnezeu Patria-mi caut desculţ prin mirişti de grîu Sîngerează în mine întîiul cuvînt născut din murmur de rîu Scutul de foc din mîini mi-a căzut şi-am uitat cum se plînge Împietrit şi amorţit între ierni rugăciunea-mi se frînge Aprind ruguri sub Lună şi chem fiarele nopţii Să-mi vindece rănile-adînci, să mă ierte toţi morţii Hiperboreic ridic ochii spre Soarele Negru L-am pierdut coborînd supus spre Sud şi mi-e dor Se repetă în mine Turnul Babel şi mă doare Cuvîntul Ecoul arhaic mă cheamă, mă strigă mereu Copacii-mi şoptesc dar nu mai pot să-nţeleg mut Zidirea Şi pietrele azi nu se nasc din lacrima-stea Îl aud pe Saturn sîngerînd în Ţărîna amară Îl aud pe Orfeu rătăcind spre laptele Patriei mamă Fiu al Daciei Pelasge Cu polul sacru-nfipt în piept Primordial las faţa-n palme Şi zbor prin cer, pămînt şi foc

32

Cu vîntul Nordului în plete Spre OM mă-ntorc ca să re-nvii Văd Soarele se naşte-n noapte Cînd lupii urlă a tîrziu Hiperboreic mi-arunc ochii spre Tula pierdută În mintea mea oarbă ce a spart cercul polar Nu mai vorbesc cu îngerii Isulei Albe Azi Manole n-o mai zideşte pe Ana în zid…

Păstorul bătrîn ţine minte Dumnezeul copil Cînd turmele negre coborau împietrind spre apus Ne schimbam mănăstirea de lemn din munte spre munte Şi inima lumii o duceam în mîini de femei pe ascuns Hiperboreic ridic fruntea din Axul Lumii În ţărînile negre musteşte cosmică Fapta Hiperboreic mă nasc la sînul Daciei sfinte Nemurirea mi-e mamă, tătă mi-e eternul Ascuns Carpaţii se-ncheagă în visul meu negrăit Mă închin şi sărut boreal porţile Firii Se sprijină Dragostea mea de Osia Lumii Hiperboreic m-arunc în umbra mea de copil