Chiara Lubich - pionieră a carităţii

„O mul individual nu aparține statului, așa cum nici familia, în calitatea ei de celulă de bază a societății, nu aparține statului… Biserica nu vrea să câștige putere și influență externă. Este dreptul și obligația ei de a se exprima acolo unde nedreptatea pune în pericol viața comunitară.”

(DO CAT 33)

Credința - Caritate = înjumătățirea Evangheliei

„D acă reușesc să ajut o singură persoană să trăiască mai bine, acest lucru este deja suficient pentru a justifica darul vieții mele.” (Papa Francisc, Evangelii gaudium 274) Cristos a răscumpărat omul întreg, în integralitatea sa, fără a exclude raportul său cu societatea, cu un altul. De ce? Deoarece omul este și va rămâne o ființă socială: cu nevoia de comuniune și comunitate. Deci e normal ca toți creștinii, chiar și păstorii, să se îngrijească de construirea unei lumi mai bune bazate pe mesajul evangheliei.

Mesajul evanghelic este și va rămâne în centrul doctrinei sociale, căci ea ne prezintă datoriile și obligațiile ce îi revin creștinului: „Să depună plângere în numele dreptății acolo unde structurile sociale, economice sau poli

Text: Pr. Daniel Gheorghiță Benchea

tice contrazic mesajul evangheliei” (DOCAT 23). Doar astfel Biserica poate deveni cu adevărat apărător și avocat al oamenilor în fața structurilor nedrepte.

În ciuda opozanților ce consideră că Biserica trebuie să-și vadă de treaba ei în spatele ușilor închise, „ajutorul pentru dezvoltare și vestirea credinței trebuie să meargă mână în mână” (DOCAT 30). Dacă Biserica ar predica doar credința, însă ar ignora persoanele ce nu-și pot ridica glasul când sunt afectate de structurile nedrepte, „l-ar trăda pe Isus care i-a acceptat și i-a mântuit pe oameni la nivel de trup și suflet, în unicitatea lor personală și necesitățile lor sociale… dacă s-ar separa mesajul social de vestirea credinței sale, ar însemna să se înjumătățească evanghelia” (DOCAT 30).

Care este limita implicării Bisericii la nivel social? Nu-și depășește Biserica propria competență? Documentul de față ne prezintă clar că dorința Bisericii nu este de a înlocui statul și politica, ea însăși nu face politică, dar dorește să inspire politica, și de ce nu, politicul, plecând de la Evanghelie. Implicarea directă este dorită, însă aceasta se realizează prin laicii creștini. Marea provocare a timpurilor moderne nu este reprezentată de nevoia de actualizare a mesajului, ci de căutarea de noi mijloace pentru ca acesta să se facă auzit. Dat fiind că viața comunitară este marcată de o continuă dezvoltare și de o dinamică de necrezut la toate nivelurile, Biserica este chemată să găsească mereu noi răspunsuri la problemele și provocările prezentului prin toate mijloacele de care dispune societatea.

Mesajul lucrării de față în cel de al doilea capitol este următorul: Biserica nu-și poate ignora responsabilitatea implicării sociale, nu-și poate abandona propriii copii aflați de prea multe ori pradă structurilor nedrepte. Trebuie să acționeze negreșit, prin toți membrii ei și prin toate mijloacele minunate dăruite de Dumnezeu.