slujirea autorității

A stăzi: N adejda Lappo-D anilevsky L-au cunoscut pe Vladimir Ghika (și reciproc)

Text: Luc Verly (traducere Iulia Cojocariu)

Se vorbește mult astăzi despre refugiații sirieni în Europa, dar să ne amintim că Primul Război Mondial a adus un val de un milion și jumătate de ruși albi exilați. Se estimează că 400.000 dintre ei erau refugiați în Franța spre anul 1925, cei mai mulți în regiunea pariziană. Parcursul vieții lor a fost adesea haotic, și unii dintre ei au frecventat biserica străinilor din Paris unde celebra Vladimir Ghika, așa cum am putut deja să vedem în această cronică cu familia Nabokov. Dacă câțiva privilegiați au reușit să salveze câteva bunuri, cei mai mulți s-au regăsit fără niciun ban pe străzile pariziene. Mulți au găsit un loc de muncă în uzină. De exemplu, la Renault, la Billancourt, căruia i-au schimbat în glumă numele în Billankursk, atât erau de numeroși acolo. Nina Berberova a făcut portretul acestei comunități de exilați în Cronicile din Billancourt. Dar vrem să evocăm aici o altă scriitoare rusă, mai puțin cunoscută astăzi: este vorba de Nadejda Alexandrovna LappoDanilevsky, născută Liutchevici.

A fost mai întâi o cântăreață apreciată și chiar a cântat la Scala din Milano, dar și-a dat seama că vocația ei era literatura. În 1911 publică prima operă, un roman, În ceața vieții. Va fi urmat de multe altele, și va continua, în exil, să publice pentru comunitatea de emigranți. După ce trecuse prin închisorile sovietice, a reușit să părăsească URSS în 1920. În 1923 este primită în audiență de Papa Pius al XIlea și se convertește la catolicism la Paris în 1924. Se pare că Vladimir Ghika n-a avut un rol activ în această convertire, însă în ianuarie 1924 numele de Lappo-Danilevsky apare în agenda lui Vladimir Ghika. Îi scrie acestuia în data de 6 februarie 1935: „V-am fost prezentată într-o zi... am vorbit cu dumneavoastră... v-am întâlnit de atâtea ori pe străzile Parisului, dar niciodată nu am îndrăznit să mă apropii (...). Monseniore, permiteți-mi să vă spun că ghicesc, știu fără să știu, că sunteți unul dintre acei mari slujitori ai Răstignitului dumnezeiesc care luptă, care se roagă, care face atât de mult bine, a cărui iubire activă față de aproapele constituie Slava Sa. Vă admir de departe...” De data aceasta scrie pentru că o prietenă argentiniană i-a zis că a întâlnit la Buenos Aires un „Monsenior cu plete albe, bun, atât de bun... un român...”, care „i-a vorbit atât de bine și a consolat-o [atât de bine] în marea ei nenorocire care a devenit fericirea ei; pentru că, prin această nenorocire, Mâna Cerească a condus-o către Biserica catolică”. Nadejda Lappo-Danilevsky a ghicit imediat că acest „Monsenior cu plete albe bun, atât de bun” nu putea fi altul decât Mons. Ghika, pe atunci

Nadejda Lappo-Danilevsky (1874-1951)

în Argentina pentru Congresul Euharistic Internațional.

Și ea încearcă să facă binele în jurul ei, să-i salveze pe frații ei ruși adesea căzuți în disperare și mizerie. „Câte suferințe, câte suferințe de jur împrejur! Primesc scrisori de la compatrioții mei nenorociți care îți sfâșie inima. (...) Ah, ce vremuri penibile! Cât devotament în ascuns și câtă ură fățișă”, îi scrie lui Vladimir Ghika, la 18 februarie 1935. Pentru a ușura aceste nenorociri, se dăruiește pe ea însăși. Trăiește mai mult decât modest. A creat chiar o cutie specială, „cutia lui Cristos”, pentru a aduna donațiile în favoarea rușilor în nenorocire. „Mi-am suprimat întreaga mea voință și dorințele mele punându-le între Mâinile Sale Sfinte.” Un exemplu de urmat.

Publicată în SUA în 2016, In sinu Jesu a devenit rapid un best-seller, fiind tradusă în 6 limbi. Autorul, un preot-călugăr benedictin, a ales să rămână anonim. In sinu Jesu, un jurnal spiritual în care sufletul dialoghează cu Isus după modelul clasicei cărți de spiritualitate Imitațiunea lui Cristos, a schimbat viața spirituală a mii de oameni din întreaga lume, suscitând chiar și vocații.

„In sinu Jesu”

Cartea In sinu Jesu: Când Inima vorbește Inimii - Jurnalul unui preot la rugăciune, apărută recent la Editura ARCB, a fost lansată în decembrie 2019 în Aula Magna a Facultății de Teologie Romano-Catolică, în prezența PS Cornel Damian și a unui public numeros. Au luat cuvântul: PS Mihai Frățilă, Episcop greco-catolic de București, Pr. VictorEmilian Dumitrescu și Pr. Marius Taloș SJ; moderator: Claudia Stan. Oferim mai jos câteva fragmente din acest dialog.

Claudia Stan: Părinte Victor Dumitrescu, există elemente speciale în această revelație particulară care îi conferă credibilitate?

Pr. Victor Dumitrescu: Ceea ce se cere unei revelații private este să fie aliniată cu Scriptura și cu doctrina [Bisericii]. Acesta este criteriul principal. Mai există și simțul

comun al credincioșilor, însemnând că anumite direcții pe care o revelație privată le indică se înrădăcinează atât de mult în simțământul creștin încât încep să fie trăite de popor. Un alt criteriu sunt roadele. În ceea ce privește această carte, atât cât a fost studiată și de cei care s-au pronunțat prima dată asupra ei când a fost tipărită, cât și de noi, care ne-am uitat asupra ei, ne rezultă că este în linie cu doctrina și Sfânta Scriptură și poate fi propusă ca atare pietății creștinilor. Ediția românească vine la 3 ani după publicarea cărții în 2016, iar însăși amploarea pe care a luat-o demonstrează că este o carte – o experiență spirituală - care lasă o amprentă.

Aș putea să spun că în acest volum spiritualitatea de bază, contextul întâlnirii este acela al adorației: al întâlnirii, în intimitate, dintre un preot care stă în prezența Sfântului Sacrament expus; nu doar îl privește, ci și ascultă, se lasă interpelat. Sunt și alte trăsături distinctive precum doctrina ispășirii; o întâlnim aici în sensul acelui cuvânt al Sf. Paul: „Voi trebuie să completați în trupurile voastre ceea ce lipsește pătimirii lui Cristos” (cf. Col 1, 24). Aceasta nu înseamnă că pătimirea lui Cristos nu a fost suficientă; Dumnezeu asociază acestui proces și sufletele, prin suferințele noastre unite cu meritele lui Cristos. Or, în această carte, există de multe ori apelul din partea lui Isus: „Te invit la o viață de reparație”.

C. S.: Preasfințite Mihai, vreau să vă întreb dacă credeți că mesajul pe care ni-l transmite această carte nouă tuturor, nu doar preoților, ne este de ajutor pentru a ne feri de tendința soluțiilor spirituale facile?

PS Mihai Frățilă: Biserica lucrează cu harul lui Dumnezeu, iar aici trebuie să te pliezi la ceea ce Autorul harurilor îndrăznește să ne ofere. Textul e un jurnal al lui Isus cu un suflet care reușește să i se încredințeze și care acceptă să fie „frământat” în așa fel încât Dumnezeu să poată

să-și împlinească lucrarea. Acest aspect îl găsiți în viața multor sfinți, și această diferență între ceea ce poate slăbiciunea unui suflet și așteptările lui Dumnezeu formulează și în acest caz, în această carte, o frumoasă istorie dintre slăbiciunea firii omenești și atotputernicia lui Dumnezeu, o atotputernicie care poartă însemnele fragilității.

În tot acest text, veți găsi presărată această realitate a faptului că numai sufletul care se lasă posedat de prezența lui Dumnezeu primește acel dar de a face ca viața celor pe care îi întâlnește să se lase marcată de acest însemn de comuniune.

Se regăsește și aspectul vindecării, iar vindecarea se petrece, în mod foarte elementar, acolo unde este Izvorul Vindecărilor: în fața lui Cristos, aflat în Sfânta Euharistie, unde se vorbește foarte puțin și se ascultă foarte mult. Această putere interioară a celui care are răbdare să intre în această tăcere, în acel loc în care Dumnezeu petrece cu noi, aduce și pentru sufletul omului credincios acele certitudini că într-adevăr istoria e în mâna lui Dumnezeu și că, din punctul acesta de vedere, fidelitatea față de confidența cu Dumnezeu este un lucru extraordinar.

C. S.: Fericitul Vladimir Ghika spune: „O, preotul Meu, cum vei cuteza să Mă jertfești cu adevărat și în întregime, dacă tu însuți nu te-ai jertfit mai înainte, cu adevărat și în întregime?”. Preasfințite, ce înseamnă oare a te jertfi și ce perspectivă ne oferă cartea aceasta asupra ideii de jertfă?

PS M.F.: Această sensibilitate teologică de a nu despărți niciodată de Sfânta Liturghie aspectul reînnoirii Jertfei de pe Calvar e un privilegiu pe care l-a dezvoltat foarte mult teologia de factură occidentală. Istoria Occidentului creștin a fost determinată de această realitate a prezenței Crucii în spiritualitatea practică și cotidiană a fiecărui credincios, iar textul de față face parte din această strălucită tradiție. Pentru o comunitate precum cea a Bisericii Greco-Catolice, care rămâne ancorată într-un cadru general al sensibilității răsăritene, această apropiere față de realitatea jertfei aduce exact acel devotament care iată, a permis în momentul cernerii foarte mari care s-a petrecut în urmă cu 60-70 de ani să poată să trăiască invitația lui Cristos de a semăna cu El, în postura celui care se jertfește.

În momentul în care preotul face din mărturia sa o căutare a acestei jertfe a lui Cristos în propria sa viață, în propriile sale simțiri, petrece acest timp al intimității rugăciunii sale personale. Cartea - experiența pe care Isus o lasă acestui suflet - ne dă certitudinea că un suflet care se lasă inspirat de ceea ce reprezintă viața lui Cristos - de la naștere și până la Înălțare - primește garanția acelui lucru pe care Dumnezeu îl conduce cu desăvârșire. Acolo unde există un suflet ancorat în jertfa lui Dumnezeu, care se lasă condus integral și totodată ține legătura de credință în comuniune, se întâmplă lucruri minunate. Iată un pasaj din carte: „Adorația este schimbul de iubire, iar schimbul de iubire este izvorul a toată rodnicia”. Ce e iubirea, dacă ea nu cunoaște sacrificiul?

C. S.: Sunt două noțiuni care exprimă relația și care revin cu recurență în această carte. Una este prietenia, cealaltă este adorația. Părinte Marius Taloș, oare este o îndrăzneală ideea aceasta de a-l percepe pe Isus ca prieten?

Pr. Marius Taloș SJ: Este ceva mult mai profund care m-a determinat să mă îndrăgostesc de această carte. Este prietenia lui Isus, mărturisită prin trei transmisiuni de inimă: un lucru care se găsește, întâi de toate, la Sf. Ioan Eudes, dar și la Sf. Ludovic Maria Grignion de Montfort. Ei vorbesc, în primul rând, despre in sinu Patris. Sf. Ioan Teologul spune, în Prologul său: „Pe Dumnezeu (Tatăl) nimeni nu l-a văzut; Fiul lui Dumnezeu, care este în sânul Tatălui, ni l-a făcut cunoscut” (cf. In 1, 18). Este cutremurător acest adevăr. Apoi, avem in sinu Matris - în sânul Mariei. În timpul liturgic al Adventului medităm cum Pruncul Isus ascultă bătăile inimii Mamei sale. În cele din urmă, ajungem, prin ucenicul preaiubit, la pieptul lui Isus, ca să îi ascultăm cuvintele dincolo de cuvinte: mesajul Inimii sale. Aceasta este expresia cea mai puternică a prieteniei, care are rădăcini nu psihologice, nu ieftin-relaționale, ci, întâi de toate, teologice.

Însă cartea In sinu Jesu ne surprinde printr-un detaliu care mi-a reținut atenția, și anume, reciprocitatea iubirii. Sigur, există mulți autori în istoria Bisericii care vorbesc despre prietenia cu Isus – printre care și Sf. Ignațiu – dar aici avem un pasaj care vorbește tocmai despre reciprocitatea acestei prietenii: „Cunoaște că Eu te aștept. Există o consolare pe care numai tu Mi-o poți da. Prietenia ta este ceea ce dorește Inima Mea, și această prietenie a ta nu poate fi înlocuită de nimeni altcineva”.

Sora Małgorzata Borkowska trăieşte în abaţia benedictină din Żarnowiec, Polonia. A absolvit studiile universitare în 1961 şi s-a remarcat ca filosof, filolog, teolog şi scriitor. Evelyn Underhill (1875- 1941), fiică şi soţie de avocat, crescută într-o înstărită familie anglicană şi cunoscută de timpuriu pentru scrierile ei literare, a rămas în istorie, paradoxal, prin lucrarea ei de o viaţă dedicată fenomenului mistic.

Teologie la feminin

Teologia este un domeniu în care numele de femei apar mai rar. Asta pentru că se spune că discursul analitic este specific mai degrabă bărbaţilor, pe când femeile se ghidează mai ales după intuiţie. Ori poate pentru că, aşa cum afirmă o anumită literatură de popularizare, bărbaţii se concentrează mai bine asupra unui singur lucru mare odată, pe când femeile sunt capabile să coordoneze o sumedenie de lucruri – mai mici, ce-i drept – în acelaşi timp.

Trecând însă peste astfel de clişee, după ce în paginile anterioare am citit despre experienţa spirituală a unui preot adorator (adoraţia fiind de obicei privită ca apanajul călugăriţelor de clauzură – alt clişeu!), vrem acum să surprindem cititorii prin prezentarea a două lucrări teologice scrise de femei. În prima vom vedea cum o soră benedictină reuşeşte să facă material teologic din experienţele de zi cu zi ale celor 78 de ani ai săi, adică pornind tocmai

de la acea sumedenie de lucruri mici de care se ocupă (sau cel puţin aşa credem că fac) femeile. A doua lucrare, dimpotrivă, ne va arăta o femeie care timp de peste 40 de ani s-a concentrat asupra unui subiect unic, extrem de vast ca întindere şi complexitate, realizând o sinteză impresionantă prin claritatea ei.

Prima dintre aceste femei este Sora Małgorzata Borkowska. După mai mult de jumătate de secol de viaţă consacrată, în cartea sa intitulată Măgăriţa lui Balaam (încă netradusă în română), autoarea se decide să abordeze cu umor atitudinea de superioritate, condescendenţă şi chiar dispreţ faţă de „maici şi surori”, atitudine tipică unei anumite formări preoţeşti care persistă şi azi. În mod neaşteptat, analiza scoate în prim plan nu doar diferenţe de mentalitate şi discrepanţe sociale, ci şi importante aspecte teologice.

Într-un articol cu tentă autobiografică în care explică motivaţia proiectului, autoarea arată ce se

Sora M ałgorzata Borkowska (n. 1939)

întâmplă când o benedictină scrie o carte despre preoţi: „Veacuri de-a rândul – explică ea – surorile au tot ascultat omilii şi predici, prelegeri şi reculegeri; dar au făcut-o mereu ca nişte biete animale de povară: orice li s-ar fi spus, nu puteau decât să aprobe. Mai erau şi excepţii, ici şi colo, dar puţine! În general, predicatorul obişnuit pleca de la premisa că, pe orice temă şi în orice împrejurare, el ştia cel mai bine, iar călugăriţele s-au învăţat să accepte, mai întâi pentru că aveau nevoie de un preot care să celebreze Liturghia, şi mai apoi pur şi simplu din obişnuinţă şi respect pentru tradiţie.

Aceasta era umilinţa de care se presupunea că trebuie să dea ele dovadă. Rezultatul a fost (şi este) că persoane cu 50 de ani de experienţă în viaţa de rugăciune ascultă cu evlavie absurdităţi predicate de tinerei care, după ce au frunzărit în seminar un volum de Tanquerey – pe care l-au şi uitat de îndată ce au luat examenul – consideră că au toate calificările necesare pentru a le educa pe aceste femei înaintate în vârstă, ba, mai mult, ei cred că în lunga lor viaţă ele nu au mai auzit niciodată astfel de lucruri...

Am decis deci să adun exemple (multe dintre ele comice) de probleme cum ar fi: atitudinea preoţilor faţă de călugăriţe; necunoaşterea vieţii călugăreşti în esenţa ei; inovaţiile bizare ale preoţilor în materie de liturghie; tendinţa lor de a evita tot ce este cu adevărat important, cum ar fi temele teologice, vorbind în schimb de chestiuni irelevante; cantonarea intelectului şi construirea rugăciunii exclusiv pe emoţii; necunoaşterea regulilor fundamentale ale creşterii spirituale şi, în fine, o colecţie de erori teologice evidente adunate din diverse predici. Știam, desigur, că rezultatul nu poate fi decât o surpriză similară cu cea a lui Balaam când măgăriţa sa nu numai că a început să vorbească, ci şi – vai mie – a avut îndrăzneala să se dovedească mai înţeleaptă decât el!

Cu siguranţă, cartea a fost un şoc pentru mulţi, mai ales din cauza ilarităţii trezite de aceste pagini; dar nu am fost bătută cu ciomagul. Unii au crezut că după ce am scris o astfel de carte mântuirea mea va fi în pericol; dar cei mai mulţi şi-au ţinut indignarea pentru sine. Un număr mare de preoţi, în schimb, au spus că pentru ei a fost un impuls să se pregătească mai bine pentru predică, ori mi-au mărturisit că şi ei simţeau că e ceva greşit cu privire la problemele menţionate, dar nu ştiau cum să pună aceste lucruri în scris. În orice caz, la 78 de ani am devenit eu însămi predicator, fiind invitată să ţin prelegeri şi meditaţii. Departe de a-mi dori să fiu o măgăriţă care să-i înveţe teologie pe preoţi, vreau doar să le reamintesc că teologia există şi că ea ne apropie de Dumnezeu. O povestioară hasidică spune că nepotul unui rabin se juca de-a v-aţi ascunselea cu un prieten, dar se ascundea atât de bine, încât celălalt copil s-a plictisit şi a plecat. Nepoţelul s-a dus atunci să se plângă bunicului, dar el i-a spus: „Ar trebui să te bucuri că nu eşti singurul: şi Dumnezeu se ascunde, iar oamenii nu vor să-l caute!” Treziţi căutătorul care doarme în sufletul fiecărui om. Mulţi şi-o doresc cu adevărat şi ascultă cu lăcomie adevărurile fundamentale ale existenţei – Treimea, Întruparea lui Cristos, veşnicia – şi implicaţiile lor pentru viaţa noastră de zi cu zi.”

Evelyn U nderhill (1875-1941)

Evelyn Underhill pare să preia problema de acolo de unde o lasă Sora Małgorzata, prezentându-ne exact reversul ei, şi anume ce se întâmplă în sufletul în care, sub influenţa directă a harului, căutătorul s-a trezit. Autoarea face o amplă trecere în revistă a fenomenului mistic, cu etapele sale de creştere spirituală, principalul material de studiu fiind marii mistici catolici. Underhill a dedicat acestei întreprinderi întreaga viaţă, anii de maturitate intelectuală stând decisiv sub semnul colaborării cu un distins apologet catolic, baronul Friedrich von Hügel. Un volum extras din vasta operă a autoarei a apărut de curând la Editura ARCB cu titlul Despre calea mistică. Alcătuită din introducere, zece capitole şi o schiţă a istoriei misticii occidentale, lucrarea tratează în peste 400 de pagini etapele înălţării sufletului spre Dumnezeu, de la prima fază – de trezire şi purificare – la contemplaţie şi extaz, pentru ca, trecând apoi prin „noaptea întunecată”, să ajungă la viaţa unitivă, de o simplitate şi normalitate absolută. Evident în elementul ei, după ce l-a analizat în profunzime şi cu belşug de cazuri, autoarea ajunge la o concluzie cel puţin neaşteptată pentru mentalitatea laicului comun, dar la care un cititor fidel va subscrie probabil, dezarmat. „De regulă, perioadele de activitate mistică apar imediat după marile perioade de civilizaţie artistică, materială şi intelectuală, pe care par să le completeze. Izbucnirile de vitalitate în care omul face noi descoperiri privind universul lui par să producă, în chip de ultim stadiu al lor, un tip de caracter eroic ce extinde aceste victorii la sfera spirituală. Când ştiinţa, politica, literatura şi artele, când dominarea naturii şi ordonarea vieţii au ajuns la cel mai înalt nivel al lor şi produc cele mai bune opere, misticul apare în prim-plan, preia ştafeta şi o duce mai departe. E ca şi cum el ar fi cea mai frumoasă floare a umanităţii, rezultatul la care a ţintit fiecare mare perioadă creatoare a speciei noastre.”