SPIRITUALITATE PAGINA GHIKA
L-au cunoscut pe Vladimir Ghika (și reciproc)
Astăzi:
Nadejda Lappo-Danilevsky Text: Luc Verly (traducere Iulia Cojocariu)
S
e vorbește mult astăzi despre refugiații sirieni în Europa, dar să ne amintim că Primul Război Mondial a adus un val de un milion și jumătate de ruși albi exilați. Se estimează că 400.000 dintre ei erau refugiați în Franța spre anul 1925, cei mai mulți în regiunea pariziană. Parcursul vieții lor a fost adesea haotic, și unii dintre ei au frecventat biserica străinilor din Paris unde celebra Vladimir Ghika, așa cum am putut deja să vedem în această cronică cu familia Nabokov. Dacă câțiva privilegiați au reușit să salveze câteva bunuri, cei mai mulți s-au regăsit fără niciun ban pe străzile pariziene. Mulți au găsit un loc de muncă în uzină. De exemplu, la Renault, la Billancourt, căruia i-au schimbat în glumă numele în Billankursk, atât erau de numeroși acolo. Nina Berberova a făcut portretul acestei comunități de exilați în Cronicile din Billancourt. Dar vrem să evocăm aici o altă scriitoare rusă, mai puțin cunoscută astăzi: este vorba de Nadejda Alexandrovna LappoDanilevsky, născută Liutchevici. A fost mai întâi o cântăreață apreciată și chiar a cântat la Scala din Milano, dar și-a dat seama că vocația ei era literatura. În 1911 publică prima operă, un roman, În ceața vieții. Va fi urmat de multe altele, și va continua, în exil, să publice pentru comunitatea de emigranți.
După ce trecuse prin închisorile sovietice, a reușit să părăsească URSS în 1920. În 1923 este primită în audiență de Papa Pius al XIlea și se convertește la catolicism la Paris în 1924. Se pare că Vladimir Ghika n-a avut un rol activ în această convertire, însă în ianuarie 1924 numele de Lappo-Danilevsky apare în agenda lui Vladimir Ghika. Îi scrie acestuia în data de 6 februarie 1935: „V-am fost prezentată într-o zi... am vorbit cu dumneavoastră... v-am întâlnit de atâtea ori pe străzile Parisului, dar niciodată nu am îndrăznit să mă apropii (...). Monseniore, permiteți-mi să vă spun că ghicesc, știu fără să știu, că sunteți unul dintre acei mari slujitori ai Răstignitului dumnezeiesc care luptă, care se roagă, care face atât de mult bine, a cărui iubire activă față de aproapele constituie Slava Sa. Vă admir de departe...” De data aceasta scrie pentru că o prietenă argentiniană i-a zis că a întâlnit la Buenos Aires un „Monsenior cu plete albe, bun, atât de bun... un român...”, care „i-a vorbit atât de bine și a consolat-o [atât de bine] în marea ei nenorocire care a devenit fericirea ei; pentru că, prin această nenorocire, Mâna Cerească a condus-o către Biserica catolică”. Nadejda Lappo-Danilevsky a ghicit imediat că acest „Monsenior cu plete albe bun, atât de bun” nu putea fi altul decât Mons. Ghika, pe atunci
Nadejda Lappo-Danilevsky (1874-1951)
în Argentina pentru Congresul Euharistic Internațional. Și ea încearcă să facă binele în jurul ei, să-i salveze pe frații ei ruși adesea căzuți în disperare și mizerie. „Câte suferințe, câte suferințe de jur împrejur! Primesc scrisori de la compatrioții mei nenorociți care îți sfâșie inima. (...) Ah, ce vremuri penibile! Cât devotament în ascuns și câtă ură fățișă”, îi scrie lui Vladimir Ghika, la 18 februarie 1935. Pentru a ușura aceste nenorociri, se dăruiește pe ea însăși. Trăiește mai mult decât modest. A creat chiar o cutie specială, „cutia lui Cristos”, pentru a aduna donațiile în favoarea rușilor în nenorocire. „Mi-am suprimat întreaga mea voință și dorințele mele punându-le între Mâinile Sale Sfinte.” Un exemplu de urmat. MARTIE 2020 | ACTUALITATEA CREȘTINĂ
27
