Din catehezele Papei

DIn CATEHEZELE PAPEI

limbajul adevărului și al iubirii

în cea de-a treia cateheză dedicată Faptelor Apostolilor, ținută pe 19 iunie 2019, Papa Francisc a vorbit despre Coborârea duhului sfânt și despre puterea duhului care înflăcărează cuvântul omenesc și îl face Evanghelie.

Text: Iulia Cojocariu

Cincizeci de zile după Paști, în cenacolul care a devenit casa lor, apostolii trăiesc un eveniment care depășește așteptările lor. Adunați în rugăciune, sunt surprinși de revărsarea lui Dumnezeu. Este vorba de o revărsare care nu tolerează închiderea: ea deschide ușile prin puterea unui vuiet care amintește de ruah, suflul primordial, și împlinește promisiunea „puterii” făcută de Cel Înviat înainte de plecarea sa (cf. Fap 1, 8). Sosește dintr-odată, de sus, „un vuiet, ca la venirea unei vijelii puternice, și a umplut întreaga casă în care stăteau” (Fap 2, 2).

Vuietului i se adaugă imediat focul care amintește rugul aprins și muntele Sinai cu darul celor zece cuvinte (cf. Ex 19, 16-19). În tradiția biblică, focul însoțește manifestarea lui Dumnezeu. Pe când la Sinai era auzită vocea lui Dumnezeu, la Ierusalim, în timpul sărbătorii Rusaliilor, Petru este cel care vorbește, stânca pe care Cristos a ales să-și zidească Biserica sa. Cuvântul său, slab și chiar capabil să-l renege pe Domnul, traversat de focul Duhului capătă putere, devine capabil să pătrundă inimile și să îndemne la convertire.

Biserica se naște deci din focul iubirii și dintr-un „incendiu” care izbucnește la Rusalii și care arată puterea Cuvântului celui Înviat pătruns de Duhul Sfânt. Alianța cea nouă și definitivă nu mai este fondată pe o lege scrisă pe table de piatră, ci pe acțiunea Duhului lui Dumnezeu care face toate lucrurile noi și care se imprimă în inimile de carne.

Cuvântul apostolilor se impregnează de Duhul Celui Înviat și devine un cuvânt nou, diferit, pe care îl putem totuși înțelege, ca și cum ar fi tradus simultan în toate limbile: într-adevăr, „fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa” (Fap 2, 6). Este vorba de limbajul adevărului și al iubirii, care este limba universală: chiar și analfabeții îl pot înțelege.

Uimirea este mare, iar unii se întreabă dacă acești oameni nu sunt beți. Atunci Petru intervine în numele tuturor apostolilor și recitește acest eveniment în lumina textului din Ioel 3, unde se anunță o nouă revărsare a Duhului Sfânt. Ucenicii lui Isus nu sunt beți, dar trăiesc ceea ce Sfântul Ambroziu definește drept „beția sobră a Duhului”, care înflăcărează profeția în sânul poporului lui Dumnezeu, prin vise și viziuni. Acest dar profetic nu este rezervat numai unora, ci tuturor celor care invocă numele Domnului.

De acum înainte, pornind de la acest moment, Duhul lui Dumnezeu incită inimile să primească mântuirea care trece printr-o persoană, Isus Cristos, cel pe care oamenii l-au răstignit pe lemnul crucii și pe care Dumnezeu l-a înviat din morți „eliberându-l de durerile morții” (Fap 2, 24). El este cel care a răspândit acest Duh care orchestrează polifonia laudelor și pe care toți o pot asculta.

să cerem domnului să ne facă să experimentăm Rusalii noi, care să lărgească inimile noastre.

SfânTA SCRIPTURĂ – PSALMII

calea ce duce la viață

Text: Pr. Tarciziu Șerban doamne, să nu mă mustri în mânia ta / și să nu mă pedepsești în furia ta. / Căci săgețile tale s-au înfipt în mine. / Nimic nu este sănătos în trupul meu / și nu este pace în oasele mele, din cauza păcatelor mele. / Au putrezit și s-au înveninat rănile mele, / din pricina nebuniei mele. / Inima mi se zbate, m-au părăsit puterile (Ps 38, 1-4.6.11)

Am intrat de puțin timp în Postul Mare, acel timp care ne cheamă să ne oprim din vârtejul unei vieți pe care simțim, uneori, că nu o mai putem controla îndeajuns. Exigențele sociale, profesionale, familiale ori comunitare ajung să ne absoarbă atât de mult în ritmul și în condiționările lor, încât ne trezim că săvârșim fapte pe care nu le voim și care, în plus, repugnă conștiinței și convingerilor noastre. După o cât de succintă cercetare a cugetului s-ar putea trezi în noi o silă de noi înșine, de starea în care am ajuns. Și mai grav e să simțim cât de neputincioși suntem în încercarea de a ne pune viața în acord cu conștiința și cu convingerile noastre.

Autorul Psalmului 38 a trăit o astfel de răscruce. Seria de păcate și de fărădelegi săvârșite, cât cu voie, cât fără voie, a atras asupra lui consecințe și suferințe pe care le compară cu „săgețile” înfipte în trupul său. Ele îi provoacă „răni” cumplite, „puroi și putrezirea cărnii”. Cauza principală a acestei situații este „nebunia” care i-a luat mințile și i-a atrofiat reacția. Autorul își exprimă astfel starea în care a ajuns: Doamne, să nu mă mustri în mânia ta și să nu mă pedepsești în furia ta. Căci săgețile tale s-au înfipt în mine. Nimic nu este sănătos în trupul meu și nu este pace în oasele mele, din cauza păcatelor mele. Au putrezit și s-au înveninat rănile mele, din pricina nebuniei mele. Inima mi se zbate, m-au părăsit puterile și mi-am pierdut chiar și lumina ochilor. Mai grav e faptul că cei apropiați se îndepărtează de el tocmai atunci când are mai multă nevoie de sprijinul lor din cauza rănii mele, și chiar și rudele mele stau deoparte. El se vede deja căzut pradă în mâinile celor care vor să-i ia sufletul. Aceștia îmi întind curse. Ei îmi răsplătesc binele cu rău și mă acuză pentru că eu caut binele.

Singura posibilitate de a ieși din situația aceasta deprimantă, psalmistul o vede în întoarcerea la Domnul. Doar la El poate găsi sprijinul de care are nevoie: Dumnezeul meu, să nu te îndepărtezi de la mine! Grăbește-te să mă ajuţi, Doamne, mântuirea mea!

Postul Mare reprezintă, în fond, tot acest demers de revenire la viața senină și împlinită prin întoarcerea la Dumnezeu și la exigențele sale.